Mircea Eliade (1907-1986) ar putea fi inclus, într-o istorie a culturii universale, în categoria gânditorilor - mituri.

Pentru că i-a fost hărăzit poporului român să se înscrie în vecie prin numele unor giganţi ai spiritului (D. Cantemir, M. Eminescu, N. Iorga, G. Călinescu, G. Enescu, C. Brâncuşi), Mircea Eliade fiind, deocamdată, ultimul dintre ei, în linie cronologică. Marele om de cultură îl reprezintă, la modul arhetipal, pe Gânditorul absolut prin urieşismul şi profunzimea operei sale cât şi prin varietatea domeniilor abordate: istoria religiilor, critica, eseistica, sociologie, mitologie, literatura, publicistica.

În nuvela sa, “Tinereţe fără de tinereţe”, Mircea Eliade transpune în schema epică o viziune originală asupra tinereţii şi nemuririi. El porneşte de la idea că odinioară, în “illo tempore”, omul era pur, neconstrâns să suporte toate vicisitudinile vieţii, întotdeauna tânăr,dar că printr-un accident, atributele nemuririi au dispărut şi odată cu acestea, şi capacitatea fiinţei umane de a avea o viaţă eternal.

Autorul prezintă în nuvela “Tinereţe fără de tinereţe’’o modalitate de reîntinerire, în care cele două planuri ontologice, virtual şi concret, se confundă, personajul principal, Dominic, nemaiştiind în final dacă ceea ce i s-a întamplat, întinerirea, este ceva real sau a fost doar un vis al unui om mai în varstă care mai avea, încă o data, să elimine neajunsurile specifice bătrâneţii.

În nuvela „Tinereţe fără de tinereţe” personajul principal este Dominic Matei, de limbi orientale, este lovit în plin, în creştetul capului, de trăsnet, pe o stradă din Bucureşti, în noaptea de Înviere, în apropiere de Mitropolie. Deşi impactul este de o forţă teribilă, omul nu moare şi, transportat la spital, începe, în mod cu totul bizar, să întinerească. Personajul dobândeşte capacităţi intelectuale surprinzătoare. Capacitatea de învăţare devine infinită, Dominic reuşind să cunoască într-un timp relativ scurt mai multe limbi străine şi dialecte foarte vechi. Un profesor francez, specialist în dermatologie, soseşte pentru a analiza cazul, Dominic este luat în atenţie de Siguranţă, fiindcă cercetări de felul acesta, pentru a stabili rolul fulgerului în regenerare, erau facute şi în Germania nazistă. Din cauza Siguranţei el este nevoit să plece din ţară. Astfel, i se însceneaza un accident, în care Dominic trebuia să moară, şi face o operaţie estetică pentru a se îndepărta orice urme ale existenţei sale, Profesorul care îi cercetase cazul dispare, moare, iar el rămâne să trăiască această tinereţe, un simplu necunoscut pe suprafaţa lumii, în permanentă schimbare. În Geneva îşi continuă studiile şi munca. El întâlneşte mai multe persoane care îi cunoşteu cazul, ziarişti care scriseseră diferite articole despre el.

Reîntors în ţară el se duce la o cafenea unde obişnuia să se întâlnească adesea cu prietenii lui. În final, Dominic este un personaj obosit, ajuns la capăt de linie, neştiind dacă ceea ce s-a intamplat a fost real sau doar un vis, admonestat prieteneşte de foştii săi amici, într-o cafenea, în acelaşi loc unde nu se întamplă nimic de la începutul nuvelei, trăind cu resemnare deziluzia grandorii, nemaireţinând din ceea ce se întâmplase înainte decât foarte puţine evenimente ce aveau să vină: al doilea război mondial, Hiroshima, Armstrong, bombele cu hidrogen.

Ca un joc de neînţeles, întâmplarea cu fulgerul are loc din nou, “victima” fiind o femeie pe nume Veronica. Acest nou şi bizar caz este vazut ca un fel de atenţionare, un fel de semnal că exista şi alte lumi decât singura cunoscută. Aici nu este necesar să supravieţuiască trupul, ci doar memoria, care alege un alt corp, mai tânăr, mai sănătos, trecând astfel din epoca în epoca.

La fel ca în basmul "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", timpul se revarsă asupra lui la întoarcere, omorându-1 pe imprudentul care călcase neştiute reguli secrete. Nepătrunsul fusese mult prea mult pentru el. Eroul principal al basmului era predestinat de la începutul vieţii să atingă pragul nemuririi, deoarece el nu acceptă să se nască decât atunci când tatăl său îi promite tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Făt-Frumos porneşte într-un lung şi istovitor drum către nemurire şi în urma depăşirii a numeroase obstacole o găseşte pe un tărâm fermecat guvernat de trei zâne. Însă fiind om el are slăbiciuni şi nu ascultă sfatul zânelor de a nu pleca în Valea Plângerii. Această faptă duce la pierderea nemuririi, dovedindu-se astfel că omul nu merită această atribuţie. Este interesant de observat discuţia dintre Făt-Frumos şi Moartea personificată, din finalul basmului. Moartea îi spune eroului “Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam.” ceea ce ar însemna că o altă idee a basmului e că totul este efemer, că nimic nu durează veşnic, că până şi moartea are un sfârşit. Sunt strecurate aşadar în această operă populară şi cugetări ale poporului român în legătură cu moartea şi cu sfârşitul.

În opinia noastră proza fantastică a lui Mircea Eliade este redată prin povestire parca rupta dintr-un alt colţ de lume şi prin detalii impresionante. Astfel personajul principal are şi o alta personalitate, cu care comunică ideile filozofice. Dominic Matei strabate, în sens invers, drumul lung până la facerea lumii, "reamintindu-si", rând pe rând, limbi stravechi si elemente de filozofie antica. Ca orice povestire a lui Eliade, sfârşitul este simetric cu începutul - personajul Dominic Matei se reîntoarce în oraţul sau, Piatra-Neamţ, unde îşi găseşte împăcarea, fără să-şi termine totuşi lucrarea vieţii.

http://www.referate-romana.comhttp://www.radio3net.ro/eliade/index.php?cx=list&pg=1&id=32