Themis nr.1

THEMISRevistă a Institutului Naţional al Magistraturii

Fondată 2005 Nr. 1/2005

Cuprins:

I. STUDIITUDOREL ŞTEFAN: Efectele dreptului comunitar asupra ordinii juridice interne: rolul judecătorului naţional ...................................................................................................... 1MIHAI SELEGEAN: Dreptul de acces la o instanţă reglementat de articolul 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale ............... 19DRAGOŞ BOGDAN: Inadmisibilitatea căii extraordinare de atac introduse de procuror împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţată într-un proces civil, la care nu a luat parte .................................................................................................... 29MANUELA LUDUŞAN: Noţiunea de viaţă privată .......................................................................... 41ALINA PETRONELA MOŞNEAGU: Independenţa expertului medico-legal. Aspecte legislative din dreptul intern ................................................................................................................... 46RODICA AIDA POPA: Trăsăturile bio-psihice ale minorilor reflectate în faptele antisociale săvârşite de aceştia ................................................................................................................. 52DIANA FLOREA: Infracţiunea de înşelăciune comisă prin utilizarea cambiei, biletului la ordin sau cecului .............................................................................................................................. 56DIANA BIANCA DAVID: Nici o pedeapsă fără lege – principiul neretroactivităţii legii penale şi convenţia europeană a drepturilor omului ......................................................................... 74FLORIN OANCEA: Principiul neretroactivităţii legii penale .......................................................... 80MIHAELA ANDREEA CHIRUŢĂ: Criterii de determinare a legii penale mai favorabile ........... 84CONSTANTINA FIERARU: Aplicarea în timp a legii penale în cazul concursului de infracţiuni .,... 91ANAMARIA GABRIELA CĂLUGĂR: Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive .....................................................................................................,.......... 96CRISTINA-MARIA FLORESCU: Aspecte privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor care au produs consecinţe deosebit de grave ................................. 104MARILENA ULIESCU: Magistraţii şi protecţia mediului ............................................................. 111CRISTIANA-MIHAELA CRĂCIUNESCU, TANIA BĂDIN: Unele dileme generate de aplicarea noilor reglementări privind protejarea drepturilor copilului .............................. 115II. JURISPRUDENŢĂII. 1. Practică judiciară în materie penală ........................................................................................ 119II. 2. Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva României ............................. 135II. 3. Hotărâri de principiu ale Curţii Europene a Drepturilor Omului .......................................... 148II. 4. Hotărâri recente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului .................................................. 154III. BULETIN NORMATIVActe normative adoptate în perioada octombrie-decembrie 2004 .................................................... 168

Colegiul de onoare:

Marilena UliescuGabriel Boroi

Maria Coca CozmaGheorghiţă MateuţSmaranda Angheni

Aurel Ciobanu DordeaCristiana Crăciunescu

Doina PopescuRozalia Lazăr

Cristina TarceaConstatin Doldur

Dan Drosu Şaguna

Consultanţi ştiinţifici:


Colegiul de redacţie:

Claudiu Ecedi StoisavleviciAnamaria Gabriela CălugărAlina Petronela Moşneagu

Alexandru ŢuculeanuRodica Aida Popa

Ştefan Pistol

Octavia SpineanuGabriela Bogasiu

Roxana Rizoiu

I. STUDII

EFECTELE DREPTULUI COMUNITAR ASUPRA ORDINII JURIDICE INTERNE: ROLUL JUDECĂTORULUI NAŢIONAL

Tudorel Ştefan Procuror şef serviciu

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Una dintre cele mai importante consecinţe ale dezvoltării dreptului comunitar este impactul pe care acesta l-a avut asupra ordinii juridice a statelor membre ale Uniunii Europene. Comunitatea Europeană s-a dezvoltat, de-a lungul timpului, într-o organizaţie de state cu un sistem juridic relativ autonom, un sistem de norme care obligă fiecare dintre state şi care a fost „internalizat” – de cele mai multe ori fără adoptarea de măsuri la nivel naţional – într-o ordine juridică aproape uniformă la nivelul statelor din Comunitatea Europeană.

În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm câteva din caracteristicile dreptului comunitar, aşa cum au fost construite de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, ce trebuie avute în vedere de către judecătorul dintr-un stat membru, atunci când un litigiu ce cuprinde elemente de drept comunitar se află pe rolul instanţei din care face parte.

Vom insista asupra jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie (CEJ), deoarece mai ales prin influenţa acesteia a fost construită ordinea de drept comunitară şi nu neapărat prin acordul de voinţă expres al statelor fondatoare ale Comunităţii sau printr-un plan detaliat al integrării europene elaborat de instituţiile comunitare.

• Efectul direct al dreptului comunitar

Spre deosebire de majoritatea normelor de drept specifice organizaţiilor internaţionale, dreptul comunitar nu se aplică doar în relaţiile dintre state, ci creează, în anumite condiţii, drepturi de care persoanele fizice sau juridice se pot prevala în relaţiile cu autorităţile publice sau chiar şi în relaţiile dintre ele, în faţa instanţelor naţionale. Aceasta este esenţa principiului efectului direct al dreptului comunitar.

Orice prevedere a dreptului comunitar (articole ale tratatelor, directivelor, regulamentelor, deciziilor, tratatelor internaţionale ratificate de Comunitate sau decizii ale diferitelor instituţii create printr-un astfel de tratat) poate avea efect direct, dacă este “clară, negativă, necondiţionată şi suficient de precisă – să nu conţină rezerve din partea unui stat membru sau să fie dependentă de implementarea unei măsuri naţionale subsecvente”.

Cazul 26/62 NV Algemene Transporter Expenditive Ondeneming Van Gend en Loos v. Nederlandse Administratie der Belastinger

Societatea comercială Van Gend en Loos a importat o cantitate de substanţe chimice din Germania în

Olanda. I-a fost impusă de către autoritatea vamală olandeză o taxă de import pe care compania o considera ca fiind ilegală de la intrarea în vigoare a articolului 25 al Tratatului Comunităţii Economice Europene (la acea dată art. 12). A fost atacată decizia autorităţilor olandeze, iar Tarif commissie a adresat două întrebări preliminare CEJ, prima referindu-se la faptul „dacă art. 12 al Tratatului se aplică direct pe teritoriul unui stat membru, în alte cuvinte, dacă o persoană fizică sau juridică poate invoca drepturi în faţa unei instanţe, pe baza acelui articol”.

THEMIS - Revista Institutului Naţional al Magistraturii 1

Curtea Europeană de Justiţie: „Comunitatea Economică Europeană constituie o nouă ordine de drept în dreptul internaţional, pentru

a cărei bună funcţionare Statele şi-au limitat drepturile suverane în anumite domenii, şi ai cărei subiecţi sunt nu doar Statele Membre, ci şi cetăţenii acestora.

În mod independent de legislaţia Statelor Membre, legislaţia comunitară nu impune doar obligaţii asupra persoanelor, ci este menită să le confere acestora şi drepturi, care devin parte constitutivă a patrimoniului lor juridic. Aceste drepturi apar nu doar acolo unde ele sunt conferite în mod expres prin Tratat, ci şi în urma obligaţiilor pe care Tratatul le impune în mod clar persoanelor, precum şi Statelor Membre şi instituţiilor Comunitare.”

Cazul particular al directivelor

Efectul direct al prevederilor precise şi necondiţionate ale unei directive nu este la fel de puternic ca şi efectul direct al unor astfel de prevederi ale tratatelor sau regulamentelor.

În primul rând, trebuie precizat că acesta poate constitui doar un factor în cazurile “patologice” când o directivă nu este transpusă în mod complet sau nu e deloc transpusă în legislaţia naţională, chiar dacă termenul de transpunere a expirat (dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, efectul directivei se produce pentru persoanele fizice şi juridice ale statului respectiv prin intermediul reglementărilor naţionale adoptate ca efect al directivei).

În al doilea rând, efectul direct al directivei este doar vertical, nu şi orizontal1, ceea ce înseamnă că prevederile directivei pot fi invocate doar împotriva statelor, iar nu şi a persoanelor fizice sau juridice. Noţiunea de stat are în acest context un înţeles foarte larg, ea acoperind nu doar administraţia centrală, ci şi organele locale, alte organisme de stat sau alte asemenea entităţi.

Statele membre nu pot angaja răspunderea penală a celor ce încalcă prevederile unei directive invocând prevederile acesteia, în absenţa unei legi care să transpună prevederile directivei în ordinea juridică naţională. Cazul 8/81 Hotărârea Curţii din 19 ianuarie 1982 Ursula Becker vs Finanzamt Munster-Innenstadt C.E.J.: 12. Finanzamt-ul, Guvernul Republicii Federale a Germaniei şi Guvernul Republicii Franceze nu contestă

faptul că prevederile directivelor pot fi invocate de către persoane in anumite circumstanţe, după cum reiese clar din jurisprudenţa Curţii, dar susţin in continuare că acest efect nu trebuie atribuit şi prevederii in cauză in acţiunea principală.

13. Guvernul francez consideră că directivele privind impozitele şi taxele caută să realizeze armonizarea progresivă a diferitelor sisteme naţionale de impozitare şi nu înlocuirea acestor sisteme printr-un sistem comunitar de impozitare. Acest lucru este dovedit şi de directiva nr. 6 care conţine un set de prevederi, iar condiţiile pentru punerea acestora in practică sunt lăsate in mare măsură la discreţia statelor membre. Având in vedere numărul mare de opţiuni pe care directiva îl conferă statelor membre, Guvernul francez consideră că directiva, ca întreg, nu poate produce nici un fel de efecte in statele membre înainte de adoptarea unor măsuri legislative relevante la nivel naţional.

1 Întrucât problema efectului direct orizontal este una complexă, am preferat această afirmaţie. Negarea în mod repetat a efectului direct orizontal în cazul Dori, lipsa clarităţii asupra limitelor definiţiei statului în cadrul efectului direct vertical după adoptarea deciziei Foster, scopul neclar al principiului efectului indirect după Luciano Arcano, efectul direct orizontal incidental permis de Curte în cazuri precum CIA Security alcătuiesc un tablou confuz, ce nu poate fi discutat aici brevitatis causa.


14. În orice împrejurare, şi această opinie este împărtăşită şi de Guvernul R.F.G., este imposibil, în limitele liberului arbitru, ale puterii şi opţiunilor pe care le conferă art. 13 statelor membre, să se atribuie un efect direct prevederilor acestui articol.

15. Finanzamt-ul, sprijinit de Guvernul RFG, de asemenea atrage atenţia asupra coerenţei sistemului de impozitare stabilit de directivă şi in special asupra problemelor ce rezultă din lanţul de impozitare, care este o caracteristică a TVA. Acesta consideră că nu este posibil ca o scutire, precum cea prevăzută la art. 13 B (D) 1, să fie scoasă din contextul ei fără ca întregul mecanism al sistemului de impozitare în cauză să nu fie întrerupt.

16. Ca răspuns la aceste argumente, problema ridicată ar trebui privită, in lumina jurisprudenţei Curţii asupra efectului directivelor, în raport cu însăşi directiva şi cu sistemul de impozitare în cauză.

17. Conform paragrafului al treilea al art. 189 al Tratatului, “ o directivă este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar in ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi mijloacelor pentru atingerea rezultatului”.

18. Rezultă clar din această prevedere că statele cărora li se adresează o directivă au obligaţia să obţină un rezultat, rezultat care trebuie îndeplinit înainte de expirarea perioadei stabilite chiar de directivă.

19. Rezultă că oricând o directivă este corect pusă in aplicare, efectele sale se extind şi asupra individualilor prin intermediul măsurilor adoptate de statele membre interesate (Hotărârea din 5 mai 1980 in cazul 102/79 Comisia vs. Belgia (1980) ECR 1473).

20. Totuşi, apar probleme speciale atunci când statul membru nu a pus corect în aplicare o directivă şi, în special, atunci când prevederile nu au fost puse în aplicare până la sfârşitul perioadei indicate în acest sens.

21. Rezultă, din jurisprudenţa bine fundamentată a Curţii şi, mai recent, din Hotărârea din 5 aprilie 1979 in cazul 148/78 Pubblico Ministero vs. Ratti (1979) ECR 1629, că dacă în temeiul art. 189 regulamentele sunt direct aplicabile şi, în consecinţă, prin natura lor sunt capabile de a produce efecte directe, aceasta nu înseamnă că celelalte categorii de măsuri arătate la acel articol nu pot produce niciodată efecte similare.

22. Excluderea, în principiu, a posibilităţii ca obligaţiile impuse de directive să poată fi invocate de persoanele interesate ar fi incompatibilă cu efectul obligatoriu pe care art. 189 îl atribuie directivelor.

23. În special în cazurile in care autorităţile comunitare au impus, printr-o directivă, statelor membre obligaţia de a adopta o anume direcţie de acţionare, eficienţa acestei măsuri ar fi diminuată dacă persoanele ar fi împiedicate de la a invoca directiva in procesele in faţa unei instanţe, iar instanţele naţionale ar fi împiedicate să considere directiva ca fiind un element al dreptului comunitar.

24. Prin urmare, un stat membru care nu a adoptat măsurile de punere in aplicare cerute de directivă in termenul indicat nu poate invoca, împotriva individualilor, propria neglijenţă de a îndeplini obligaţiile ce rezultă din directivă.

25. Astfel, in cazul in care prevederile unei directive apar, în măsura în care subiectul în cauză este interesat, ca necondiţionate şi suficient de precise, aceste prevederi pot fi, în absenţa adoptării măsurilor de punere în aplicare în termenul indicat, invocate împotriva oricărei prevederi naţionale care este incompatibilă cu directiva sau pentru afirmarea unor drepturi împotriva statului, în măsura în care prevederile directivei definesc unele drepturi.

Cazul 152/84 Hotărârea Curţii din 26 februarie 1986 M.H. Marshall vs Southampton şi South-West Hampshire Area Health Authority

Helen Marshall a lucrat în calitate de dietetician în cadrul Ministerului Sănătăţii britanic timp de 14 ani şi a fost concediată cu motivaţia că a depăşit vârsta pensionării stabilită pentru femei. În conformitate cu regulamentele ministerului femeile se pensionau la 60 ani, iar bărbaţii la 65 ani. Legislaţia britanică nu impunea aceste obligaţii, deşi funcţionarii aveau posibilitatea să opteze pentru pensionarea la aceste vârste. Marshall a introdus o acţiune la tribunalul industrial, susţinând că demiterea încalcă Directiva egalităţii de tratament din 1976. În apel, Curtea de Apel a întrebat Curtea Europeană de Justiţie dacă se poate folosi direct


de prevederile directivei, fără a mai apela la legislaţia naţională destul de inconsistentă, reprezentată de Legea privind combaterea discriminării pe bază de sex din 1975.

C.E.J.: 46. Este necesar să amintim că, in conformitate cu o lungă serie de decizii ale Curţii (in special hotărârea din

19 ianuarie 1982 in cazul 8/81 Becker vs Finanzamt Munster – Innenstandt (19829 ECR 53), oricând prevederile unei directive apar a fi, in ceea ce priveşte subiectul in cauză, necondiţionate şi suficient de precise, acele prevederi pot fi invocate de o persoană împotriva statului, atunci când statul respectiv neglijează să introducă directiva în sistemul juridic naţional până la sfârşitul perioadei recomandate sau nu reuşeşte să introducă acea directivă in mod corect.

47. Această opinie se bazează pe faptul că ar fi incompatibil cu natura obligatorie care este conferită directivei de art. 189 să se reţină ca principiu că obligaţia impusă de aceasta nu poate fi invocată de cei interesaţi. Din aceasta, Curtea a dedus că un stat membru care nu a adoptat măsurile de implementare cerute de directivă in cadrul perioadei recomandate nu se poate apăra împotriva persoanelor invocând neîndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din directivă.

48. Cu privire la argumentul că o directivă nu poate fi invocată împotriva unei persoane, trebuie subliniat că, potrivit art. 189 al Tratatului CEE, natura obligatorie a unei directive care stă la baza posibilităţii de a invoca directiva în fata instanţelor naţionale există doar in relaţie cu “fiecare stat membru căruia i se adresează”. Rezultă că o directivă nu poate impune obligaţii prin ea însăşi unei persoane individuale şi că prevederile unei directive nu pot fi invocate împotriva unei astfel de persoane...

49. În această privinţă trebuie subliniat că, atunci când o persoană implicată intr-un proces poate invoca o directivă împotriva statului, poate face acest lucru indiferent de capacitatea cu care acţionează acesta din urmă, fie angajator, fie autoritate publică. În oricare din aceste cazuri este necesar ca statul să fie împiedicat în a se folosi de propria nerespectare a dreptului comunitar.

50. Rămâne in sarcina instanţei naţionale să aplice aceste consideraţii corespunzător circumstanţelor fiecărui caz; totuşi, Curtea de Apel a stabilit in ordinul de trimitere că pârâtul, Southampton şi South West Hampshire Area Health Authority, este o autoritate publică.

51. Argumentul adus de Marea Britanie in sensul că posibilitatea de invocare a prevederilor directivei împotriva pârâtului – organ de stat – ar da naştere unei distincţii arbitrare şi injuste între drepturile angajaţilor statului şi acelea ale angajaţilor din sectorul privat nu justifică nici o altă concluzie. O astfel de distincţie poate fi cu uşurinţă evitată dacă statul membru interesat a implementat corect directiva în sistemul de drept naţional.

52. În final, în ceea ce priveşte întrebarea dacă prevederea din art. 5 (1) al Directivei nr. 76/207, care implementează principiul egalităţii de tratament instituit in art. 2 (1) al directivei, poate fi considerată, in ceea ce priveşte conţinutul ei, ca fiind necondiţionată şi suficient de precisă pentru a putea fi invocată de o persoană împotriva statului, trebuie spus că prevederea interzice, prin ea însăşi, orice discriminare pe temeiul sexului cu privire la condiţiile de muncă, inclusiv condiţiile ce guvernează concedierea, intr-o manieră generală şi in termeni neechivoci. Prevederea este astfel suficient de precisă pentru a putea fi invocată de o persoană individuală şi pentru a fi aplicată de instanţele naţionale.

Cazul 168/95 Hotărârea Curţii din 26 septembrie 1996, Luciano Arcaro

Articolul 3 al Directivei nr. 76/464/EEC din 4 mai 1976, privind poluarea cauzată de răspândirea unor substanţe toxice în mediul acvatic de pe teritoriul Comunităţii, prevede că orice deversare a substanţelor enumerate în lista 1 anexată directivei este supusă autorizării prealabile a autorităţilor competente din Statul Membru vizat. Lista menţionată conţine substanţe ce prezintă pericol pentru mediul acvatic, inclusiv cadmiul. În Italia, directiva a fost transpusă printr-un decret care distinge între întreprinderile înfiinţate înainte de 6 martie 1993 şi întreprinderile nou înfiinţate. Domnul Arcaro, directorul unei întreprinderi, a fost cercetat penal pentru deversarea de cadmiu în apele râului Bacchiglione fără a cere autorizare pentru aceasta. În apărare, el a


invocat faptul că întreprinderea ce o conduce este una înfiinţată anterior datei prevăzute în norma naţională, în sensul arătat în decretul italian. Instanţa a reţinut că, într-adevăr potrivit decretului, domnul Arcaro nu avea obligaţia de a solicita autorizaţia, dar, mai departe, a ridicat chestiunea dacă distincţia făcută în decret este conformă prevederilor directivei.

Curtea de Justiţie a decis în sensul că directiva supune deversarea de cadmiu autorizării prealabile, fără a deosebi în funcţie de data înfiinţării întreprinderii ce efectuează deversarea. Concluzia ce se desprinde din această decizie este că prevederile directivei nu au fost transpuse în mod corect în legislaţia naţională a Italiei. Cu toate acestea, prevederile directivei nu pot fi invocate împotriva domnului Arcaro, acestea putând fi invocate doar în favoarea persoanelor şi împotriva Statelor Membre. Este adevărat că art. 10 al Tratatului prevede că instanţele naţionale trebuie, pe cât posibil, să interpreteze legislaţia naţională în lumina prevederilor dreptului comunitar. Totuşi, această prevedere nu trebuie să genereze situaţii în care persoanele să fie supuse unor obligaţii prevăzute de o directivă, dar care nu au fost transpuse în dreptul naţional, şi, cu atât mai mult, nu se va putea angaja răspunderea penală a unei persoane care a nesocotit prevederile unei astfel de directive, în condiţiile în care aceasta nu a fost transpusă corect în dreptul intern.

În concluzie, chiar dacă se constată existenţa unui conflict între directivă şi legea naţională, potrivit normei interne, instanţa italiană va fi obligată să dea o soluţie de necondamnare în cauza privind pe domnul Arcaro. • Supremaţia dreptului comunitar

În temeiul principiului supremaţiei, orice normă comunitară are forţă juridică superioară normelor naţionale, chiar şi atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare. Regula enunţată se aplică indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic naţional (Constituţie, lege, ordonanţă, ordin etc.) şi de acela al normei comunitare (tratat, principiu al dreptului comunitar, regulament, directivă, decizie).

Cauza 6/64 Hotărârea Curţii din 15 iulie 1964 Flaminio Costa v. ENEL

Printr-o lege din 1962 şi prin decretele subsecvente, guvernul italian a naţionalizat producţia şi distribuţia de energie electrică şi a creat o societate - Ente Nazionale Energia Elettrica (sau ENEL), căreia i-au fost transferate (remise) toate proprietăţile întreprinderilor din domeniu.

Flaminio Costa, în calitate de acţionar la Edison Volta, companie afectată de naţionalizare şi de consumator de electricitate a cerut instanţei competente din Milano, "il Giudice conciliatore", să aplice articolul 177 din Tratatul CEE şi să obţină în acest fel o interpretare a articolelor 102, 93, 53 şi 37 ale Tratatului, care, preciza în acţiune, au fost încălcate de legea respectivă. C.E.J.:

Spre deosebire de tratatele internaţionale obişnuite, Tratatul CEE şi-a creat ordinea sa juridică proprie care, la intrarea în vigoare a Tratatului, a devenit parte integrantă a ordinii juridice a Statelor Membre, instanţele din aceste State fiind obligate să-l aplice.

Prin crearea unei Comunităţi cu durata nelimitată, având instituţii proprii, personalitate juridică proprie, propria sa capacitate juridică şi de reprezentare în plan internaţional şi, mai ales, puteri reale născute din limitarea suveranităţii sau din transferul de puteri dinspre Statele Membre spre Comunitate, Statele Membre şi-au restrâns drepturile suverane creând, prin aceasta, un set de norme juridice care obligă atât cetăţenii, cât şi Statele ca atare.

Integrarea în legislaţia fiecărui Stat Membru a prevederilor care derivă din Comunitate şi, într-un sens mai larg, din termenii şi spiritul Tratatului, pun Statele, în imposibilitatea de a acorda întâietate unei măsuri legislative interne unilaterale ulterioare, faţă de un sistem judiciar pe care Statele Membre l-au acceptat pe bază de reciprocitate. O asemenea măsură nu poate, aşadar, să fie în dezacord cu un astfel de sistem judiciar.


Sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi, din pricina naturii sale speciale şi originale, surclasat de către normele juridice interne, oricare ar fi forţa lor juridică, fără a fi lipsit de caracterul său de drept comunitar şi fără ca însăşi fundamentul juridic al Comunităţii să fie pus sub semnul întrebării.

Transferul întreprins de către Statele Membre de la sistemul lor normativ intern către sistemul legal al Comunităţii, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de Tratat, implică o permanentă limitare a drepturilor suverane ale acestora. Cauza 106/1977 Hotărârea Curţii din 9 martie 1978 Amministrazione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.A. În 1973, Simmenthal, o companie înregistrată în Monza, Italia, a importat din Franţa un contingent de carne destinată consumului uman. O taxă de 581.000 Lit. a fost aplicată de inspecţia sanitar-veterinară pentru controlul efectuat asupra cărnii importate. Inspectarea cărnii şi taxa pentru inspecţie erau stabilite de diferite legi şi decrete italiene.

Simmenthal a fost de părere că taxa pentru inspecţia la trecerea frontierei constituie un obstacol pentru libertatea de circulaţie a bunurilor, ce este interzis de dreptul comunitar şi a introdus o acţiune în acest sens la "Pretura di Susa" la 13 martie 1976, solicitând înapoierea taxei plătite fără temei legal şi daune interese.

Pretura di Susa a socotit necesar să solicite C.E.J. o hotărâre preliminară. În faţa Curţii, guvernul Italiei a subliniat faptul că problema ridicată de Pretură este irelevantă, deoarece între timp o nouă lege a stabilit că taxele pentru inspecţia sanitar veterinară, prevăzute în actele normative anterioare, "nu se plătesc pentru produsele ce sunt subiect al Pieţei comune", iar Curtea Constituţională Italiană a decis deja că textul din vechea lege este neconstituţional.

C.E.J., după ce a subliniat că taxele impuse pe considerente de sănătate publică produselor ce trec frontiera, echivalează cu restricţionări cantitative în sensul articolului 30 din Tratat (taxe vamale interzise), a hotărât: "O instanţă naţională ce este chemată în limitele competenţei sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar, are obligaţia de a aplica aceste prevederi, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislaţia naţională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanţa să ceară sau să aştepte abrogare prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituţională". • Obligaţia de interpretare conform dreptului comunitar

Judecătorii naţionali au obligaţia de a interpreta normele dreptului intern în lumina normelor comunitare. Această obligaţie, prevăzută de art. 10 al Tratatului (care cere autorităţilor Statelor Membre, inclusiv instanţelor, să ia toate măsurile necesare pentru a asigura punerea în practică a dreptului comunitar) se aplică şi în cazurile în care norma comunitară nu este suficient de precisă şi necondiţionată, astfel încât să aibă efect direct. Când este vorba despre o directivă, obligaţia prevăzută de art. 10 se aplică chiar şi în cazul litigiilor între persoane. Cazul C-106/89 Hotărârea Curţii din 13 Nov. 1990 Marleasing SA vs La Comercial Internacional de Alimentacion SA 6 În ceea ce priveşte întrebarea dacă o persoană se poate baza pe o directivă împotriva unei legi naţionale,

trebuie observat că, aşa cum Curtea a susţinut în mod constant, o directivă nu poate, prin ea însăşi, impune obligaţii asupra unei persoane şi, prin urmare, o prevedere a unei directive nu poate fi invocată ca atare împotriva unei astfel de persoane (hotărârea in Cazul 152/84 Marshall vs Southampton si South-West Hampshire Area Health Authority [1986] ECR 723).


7 Cu toate acestea, din documentele înaintate Curţii rezultă că instanţa naţională caută de fapt să stabilească dacă o instanţă naţională trebuie, atunci când audiază un caz care intră sub incidenţa Directivei 68/151, să interpreteze legislaţia naţională în litera şi spiritul acestei Directive în scopul de a împiedica declaraţia de nulitate a unei societăţi comerciale publice, pe alte baze decât cele enumerate în Articolul 11 al directivei.

8 Pentru a răspunde acestei întrebări, trebuie observat că, aşa cum Curtea a arătat prin hotărârea în Cazul 14/83 Von Colson si Kamann vs. Land Nordrhein-Westfalen [1984] ECR 1891, paragraful 26, datoria Statelor Membre, decurgând dintr-o directivă, de a atinge rezultatul intenţionat de acea directiva precum si obligaţia lor, conform Articolului 5 al Tratatului, de a lua toate măsurile necesare, generale sau particulare, spre a asigura îndeplinirea acelei sarcini, este obligatorie pentru toate autorităţile acestora inclusiv pentru instanţe - în probleme aflate sub jurisdicţia lor. In consecinţă, la aplicarea legislaţiei naţionale, indiferent dacă prevederile în discuţie au fost adoptate înainte sau după emiterea directivei, instanţa naţională chemată să o interpreteze este obligată să facă acest lucru, pe cât posibil, în litera şi spiritul directivei pentru a obţine rezultatul urmărit de aceasta din urmă respectând, prin aceasta, prevederile paragrafului 3 al Articolului 189 al Tratatului.

9 Rezultă ca obligaţia prin care legislaţia naţională trebuie interpretată în conformitate cu Articolul 11 al Directivei 68/151 exclude posibilitatea interpretării prevederilor legislaţiei naţionale privind societăţile comerciale publice într-o astfel de manieră încât nulitatea unei astfel de companii să poată fi dispusa pe alte temeiuri decât cele expuse exhaustiv in Articolul 11 al directivei în discuţie.

• Excluderea normelor naţionale contrare dreptului comunitar

În situaţiile în care o normă internă este elaborată de o manieră ce face imposibilă interpretarea sa conform dreptului comunitar, judecătorul naţional nu va aplica norma respectivă. Totuşi, acest efect de excludere (întâlnit mai ales în cauze penale, acolo unde, destul de frecvent, legislaţia naţională impune obligaţii contrare dreptului comunitar) poate interveni doar în cazurile în care sunt îndeplinite condiţiile efectului direct (a se vedea mai sus). Atunci când judecătorul naţional are îndoieli cu privire la compatibilitatea normei interne cu cea comunitară, dreptul comunitar îi permite să elimine efectele celei dintâi. Orice reguli procedurale ce împiedică judecătorul să facă aceasta trebuie considerate lipsite de efect. • Aplicarea dreptului comunitar în lipsa prevederilor de drept intern

Atunci când nerespectarea dreptului comunitar este cauzată de lipsa prevederilor referitoare la o anumită chestiune din sistemul de drept intern, instanţele naţionale au obligaţia de a aplica normele dreptului comunitar în materie, iar nu regulile interne ce ar fi incidente pentru suplinirea lipsei prevederii respective, cel puţin în cazurile în care norma comunitară este necondiţională şi suficient de precisă pentru a produce efect direct. • Recuperarea sumelor plătite din eroare şi impactul normelor comunitare în materie asupra

dreptului procedural naţional

În cazul în care o societate comercială sau o persoană fizică a plătit către autorităţile naţionale o sumă de bani în baza unor reguli interne contrare dreptului comunitar, vor avea dreptul la restituirea sumelor respective. Litigiile care s-au putea naşte în astfel de cazuri vor fi soluţionate de instanţele naţionale după regulile interne de procedură. Acesta este aşa numitul principiu al autonomiei procedurale a Statelor Membre.

Principiul enunţat suferă, totuşi, o dublă limitare: pe de o parte, regulile procedurale ale statelor membre nu trebuie să fie mai puţin favorabile cauzelor bazate pe dreptul comunitar decât cauzelor întemeiate pe dreptul intern; pe de altă parte, normele procedurale interne nu pot prevedea căi de atac imposibil de promovat.

Dacă o normă procedurală de drept intern subordonează restituirea unor sume de bani plătite în baza unei norme contrare dreptului comunitar promovării unei acţiuni la Curtea de Justiţie pentru a se stabili ilegalitatea textului în discuţie, aceasta nu va trebui pusă în aplicare.


Cazul 309/95 Hotărârea Curţii din 2 februarie 1988 Bruno Barra

Legislaţia belgiană prevedea, pentru studenţii străini ce studiau în Belgia, obligaţia de a plăti o anumită sumă de bani pe care nu trebuia să o plătească şi studenţii belgieni. Prin sentinţa din 13 februarie 1985 s-a decis că obligativitatea achitării acestei sume contravine prevederilor art. 12 al Tratatului CE, ce interzice discriminarea în temeiul naţionalităţii. O lege Belgiană din 21 ianuarie 1985 prevede că persoanele care au plătit suma de bani pot obţine restituirea acesteia, cu condiţia să fi cerut restituirea printr-o cerere anterioară datei de 13 februarie 1985.

Dl. Barra, cetăţean francez, care nu a depus cerere înainte de data menţionată, a fost pus în situaţia de a i se refuza restituirea sumei plătite pentru înscrierea într-o instituţie de învăţământ belgiană. Instanţa naţională ce a instrumentat cauza a formulat o întrebare preliminară pe care a adresat-o Curţii de Justiţie prin care întreba dacă limita de timp introdusă prin norma naţională din 21 ianuarie 1985 este conformă cu dreptul comunitar.

Curtea a răspuns că dreptul de restituire a sumelor plătite unui Stat Membru cu nesocotirea prevederilor dreptului comunitar îşi are temeiul şi completează drepturile conferite justiţiabililor de dispoziţiile dreptului comunitar. Se adaugă mai departe că deşi restituirea se va face potrivit normelor de procedură din dreptul intern, aceste reguli nu trebuie să fie mai puţin favorabile pentru recursurile întemeiate pe dreptul comunitar faţă de cele fondate pe dreptul intern şi nu vor putea duce la căi de atac imposibil de exercitat. În aceste condiţii, o lege naţională care limitează restituirea unor sume de bani de depunerea cererii în acest sens până la o anumită dată (13 februarie 1985) este calificată drept o normă ce împiedică în anumite situaţii persoanele prejudiciate să obţină restituirea sumele plătite în mod nejustificat. Prin urmare, legea va trebui înlăturată de judecătorul naţional ce soluţionează acţiunea. • Angajarea răspunderii Statelor Membre pentru nerespectarea dreptului comunitar

Persoanele fizice sau juridice ce au suferit prejudicii ca urmare a neaplicării sau aplicării necorespunzătoare a dreptului comunitar de către autorităţile unui Stat Membru se pot adresa instanţelor naţionale pentru a obţine repararea prejudiciului.

Pe baza principiului ce constituie "ius communae"2 în materie, încălcarea de către statele membre a efectului direct al prevederilor Tratatelor şi lipsa de dorinţă de a transpune o directivă în legea naţională constituie temeiul pentru răspunderea statului, acolo unde s-a produs un prejudiciu "manifest şi serios".

Această regulă se aplică şi atunci când dispoziţia comunitară nesocotită nu este necondiţionată şi suficient de precisă, astfel încât să aibă efect direct. Obligaţia de despăgubire se poate întemeia pe o inacţiune - neaducerea la îndeplinire a unei dispoziţii a dreptului comunitar (ex. netranspunerea în dreptul naţional a dispoziţiilor unei directive) sau pe o acţiune (aplicarea unei norme naţionale contrare dreptului comunitar).

Acţiunea poate fi promovată doar în cazul în care sunt îndeplinite următoarele condiţii: Norma comunitară să presupună acordarea unor drepturi persoanelor fizice sau juridice Conţinutul respectivelor drepturi să poată fi identificat din cuprinsul normei comunitare Să existe un raport de cauzalitate între neîndeplinirea obligaţiei ce revenea Statului Membru de a

aplica norma comunitară şi prejudiciul suferit de reclamant

2 Ius communae - un principiu general recunoscut de sistemele juridice ale Statelor Membre conform căruia comportamentul neglijent al statului trebuie să dea naştere obligaţiei de a repara prejudiciul produs.


În cazurile în care nerespectarea dispoziţiilor comunitare se produce într-un domeniu în care Statul Membru are puteri discreţionare, răspunderea acestuia nu va putea fi angajată decât atunci când încălcarea este de o deosebită gravitate, aceasta apărând în cazurile de încălcări evidente şi serioase a limitărilor impuse în respectivul domeniu de dreptul comunitar.

Dincolo de aceste aspecte, este de competenţa Statelor Membre să stabilească regulile de procedură aplicabile în astfel de cauze, cu respectarea limitărilor expuse mai sus cu privire la acţiunile în restituirea sumelor plătite din eroare. Cazurile reunite C-6/90 si C-9/90 Hotărârea Curţii din 19 noiembrie 1991 Andrea Francovich si Danila Bonifaci şi alţii vs. Republica Italiana (a) Existenţa răspunderii Statului, ca problemă de principiu 31 Trebuie reţinut de la început că Tratatul CEE a creat un sistem legal propriu, care este integrat în

sistemele legale ale Statelor Membre si care este obligatoriu în faţa instanţelor naţionale. Subiecţii acestui sistem legal nu sunt numai Statele Membre ci şi cetăţenii acestora, legislaţia Comunitară având ca obiect protecţia unor drepturi care devin parte a patrimoniului lor legal. Aceste drepturi rezultă nu numai acolo unde ele sunt in mod expres garantate de către Tratat dar şi prin virtutea obligaţiilor pe care Tratatul le impune de o manieră clar definită atât indivizilor cât şi asupra Statelor Membre şi instituţiilor Comunitare (vezi hotărârile in Cazul 26/62 Van Gend en Loos[1963] ECR 1 si Cazul 6/64 Costa vs ENEL [1964] ECR 585).

32 Mai mult, s-a considerat cu consecvenţă că instanţele naţionale a căror sarcină este de a aplica prevederile legislaţiei Comunitare în domeniile lor de jurisdicţie trebuie să asigure că aceste hotărâri devin efective şi protejează drepturile conferite cetăţenilor (vezi mai ales hotărârile în Cazul 106/77 Administraţia Financiară a Statului vs Simmenthal [1978] ECR 629, paragraful 16, si Cazul C-213/89 Factortame [1990] ECR I-2433, paragraful 19).

33 Manifestarea deplin eficientă a regulilor Comunitare ar fi afectată iar protecţia drepturilor pe care le definesc ar fi slăbită dacă cetăţenii s-ar găsi în poziţia sa nu poată obţine reparaţii atunci când drepturile lor sunt încălcate prin nerespectarea, din vina unui Stat Membru, a legislaţiei Comunitare.

34 Posibilitatea de a obţine compensaţii din partea Statului Membru este în mod special indispensabilă atunci când, aşa cum se întâmplă în acest caz, eficacitatea regulilor Comunitare depinde de necesitatea unei acţiuni anterioare din partea Statului şi când, prin urmare, în absenţa unei asemenea acţiuni, cetăţenii nu pot beneficia în faţa instanţelor naţionale de drepturile conferite de legislaţia Comunitară.

35 Rezultă că principiul prin care un Stat trebuie să fie făcut răspunzător pentru pierderile si daunele suferite de cetăţeni ca rezultat al încălcării legislaţiei Comunitare din vina Statului este inerent sistemului realizat de către Tratat

36 O alta bază pentru argumentarea obligaţiei unui Stat Membru de a îndrepta asemenea pierderi şi daune poate fi regăsită în Articolul 5 al Tratatului, prin care unui Stat Membru i se cere să ia toate măsurile necesare, generale sau particulare, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce-i revin prin prisma legislaţiei Comunitare. Printre acestea se regăseşte si obligaţia de a anula toate prevederile ce ar putea avea drept consecinţă o încălcare a legislaţiei Comunitare (vezi, în legătură cu prevederile analoge din Articolul 86 al Tratatului ECSC, hotărârea în Cazul 6/60 Humblet vs Belgia [1960] ECR 559).

37 Rezultă, din toate cele de mai sus, că reprezintă un principiu al legislaţiei Comunitare faptul că Statele Membre sunt obligate să compenseze pierderile şi daunele produse persoanelor prin încălcarea legislaţiei Comunitare pentru care acestea pot fi făcute răspunzătoare.

(b) Condiţiile în care Statul este răspunzător 38 Deşi răspunderea unui Stat este astfel prevăzută prin legislaţia Comunitară, condiţiile în care aceasta

răspundere oferă dreptul la despăgubire depind de natura actului de încălcare a legislaţiei Comunitare prin care se produc pierderile şi daunele.


39 Acolo unde, cum se întâmplă în acest caz, un Stat Membru nu-şi îndeplineşte obligaţiile rezultând din paragraful trei al Articolului 189 al Tratatului, neluând toate măsurile necesare pentru a obţine rezultatul indicat de o directivă, întreaga semnificaţie a acestei reglementări a legislaţiei Comunitare prevede obligativitatea dreptului la reparaţie, în condiţiile în care sunt îndeplinite trei condiţii.

40 Prima dintre acestea este ca rezultatul indicat prin directivă trebuie să implice acordarea unor drepturi cetăţenilor. Cea de-a doua condiţie este să fie posibilă identificarea conţinutului acestor drepturi pe baza prevederilor directivei. In sfârşit, cea de-a treia condiţie este să existe o legătură de cauzalitate între încălcarea obligaţiei Statului şi pierderile şi daunele suferite de către părţile vătămate.

41 Aceste condiţii sunt suficiente pentru a da naştere dreptului cetăţenilor de a fi despăgubiţi, un drept fundamentat direct pe legislaţia Comunitară.

Cazurile reunite C-46/93 ŞI C-48/93 Brasserie du Pecheur şi Factortame III Fabricii de bere Brasserie du Pecheur (Alsacia) i-a fost interzis exportul de bere către Germania din 1981-1987 pe baza legilor germane ale purităţii berii (Reinheitsgebot). În 1987, aceste legi au fost declarate de către C.E.J. ca fiind contrare principiului libertăţii de circulaţie a bunurilor prevăzute de articolul 30 din Tratatul C.E. (Cazul 178/84 Comisia v. Germania).

Cum, între timp, C.E.J. stabilise, în cazurile reunite Francovich şi alţii (din 1991), că statul membru răspunde pentru încălcarea dreptului comunitar, Brasserie a cerut acoperirea prejudiciului evaluat la 1.8 milioane DM în faţa instanţelor civile germane. Curtea Supremă Germană (Bundesgerichtshof) a statuat că, în conformitate cu legea germană a răspunderii guvernamentale, statul nu trebuie să răspundă datorită inacţiunii puterii legislative în materia legilor berii, mai ales că acestea nu conţineau prevederi care să se refere la protecţia drepturilor unui terţ. Posibilitatea răspunderii statului după decizia "Francovich", era de o importanţă crucială, aşa că instanţa supremă din Germania a hotărât să solicite o hotărâre preliminară şi aşa a apărut pe rolul C.E.J. cazul C-46 Brasserie du Pecheur.

Aceeaşi problemă s-a ridicat în cazul C-48/93 Factortame III 97 de reclamanţi, persoane fizice şi juridice (SRL), s-au plâns instanţelor britanice, solicitând despăgubiri pentru pierderile cauzate de Legea comercianţilor navali din 1988.

Această lege act fusese declarată parţial contrară dreptului comunitar de către C.E.J. în Factortame II. Condiţionările pentru proprietarii de nave maritime şi operatorii acestora, menţionate în act, au fost declarate incompatibile cu art. 52 al Tratatului, dar nu şi condiţia înregistrării navelor. Mai înainte, reclamanţii reuşiseră să suspende aplicarea legii în Factortame I.

Pierderile suferite de cei 97 de reclamanţi în Factortame III în timpul celor 7 luni, în care legea a fost în vigoare în 1989, au ridicat întrebări fundamentale pentru instanţele engleze.

C.E.J.:

Răspunderea Statului pentru legi şi omisiuni în legislaţia naţională, care încalcă dreptul Comunitar (prima întrebare în ambele cauze C-46/93 şi C-48/93)

16. Se cuvine, totuşi, a sublinia faptul că existenţa şi dimensiunea răspunderii Statului pentru daune generate de încălcarea obligaţiilor ce revin Statului în virtutea dreptului Comunitar sunt chestiuni de interpretare a Tratatului, care se înscriu sub jurisdicţia Instanţei.

17. În acest caz, ca şi în cauza Francovich şi Alţii, chestiunile de interpretare invocate au fost deferite Curţii de Justiţie de către instanţele naţionale, în baza Articolului 177 din Tratat.

18. Având în vedere că Tratatul nu include nici o prevedere expresă şi specială referitoare la consecinţele încălcării dreptului Comunitar de către Statele Membre, este de datoria Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, în virtutea sarcinii sale atribuită prin Articolul 164 din Tratat de a asigura respectarea legii în interpretarea şi aplicarea Tratatului, să hotărască în această chestiune conform metodelor de interpretare general acceptate, în speţă, prin referire la principiile fundamentale ale sistemului juridic Comunitar, şi, unde este cazul, la principiile generale comune tuturor sistemelor juridice din Statele Membre.


19. Într-adevăr, paragraful 2 al Articolului 215 din Tratatului se referă chiar la principiile generale comune legislaţiilor din Statele Membre ca bază pentru răspunderea necontractuală a Comunităţii pentru prejudicii cauzate de instituţiile sale sau de funcţionarii săi în exercitarea sarcinilor ce le revin.

20. Principiul răspunderii necontractuale a Comunităţii, stabilit în mod expres prin Articolul 215 din Tratat, este chiar expresia principiului general cunoscut de sistemele legislative ale Statelor Membre, conform căruia orice act injust sau orice omisiune naşte obligaţia de a repara prejudiciul cauzat ca o consecinţă a actului sau omisiunii. Această prevedere reflectă şi obligaţia autorităţilor de stat de a repara prejudiciul cauzat în virtutea îndeplinirii atribuţiilor lor.

21. În orice caz, multe sisteme legislative naţionale instanţele au introdus elementele esenţiale ale normelor legale care reglementează răspunderea Statală.

22. Analizând considerentele de mai sus, Curtea de Justiţie a decis, în cazul Francovich şi Alţii, la paragraful 35, ca principiul conform căruia un Stat este răspunzător pentru pierderile şi prejudiciile cauzate cetăţenilor ca urmare a încălcării dreptului Comunitar de către Statul respectiv, face un principiu inerent sistemului Tratatului.

23. Aceasta înseamnă că principiul în cauză este valabil pentru orice caz de încălcare de către un Stat Membru a prevederilor dreptului Comunitar, indiferent de organul de Stat a cărei acţiune sau omisiune au generat o astfel de încălcare.

24. Mai mult, în virtutea cerinţei fundamentale a ordinii de drept Comunitare, de aplicare uniformă a dreptului Comunitar (a vedea, în special, Dosarele Conexe C-143/88 şi C-92/89 Zuckerfabrick Suderdithmarschen şi Zuckerfabrik Soest[1991] ECR I-415, paragraf 26), obligaţia de a repara un prejudiciu cauzat cetăţenilor prin încălcarea dreptului Comunitar nu poate fi condiţionată de regulile locale privitoare la împărţirea puterilor în stat.

25. Aşa cum subliniază Avocatul General în paragraful 38 din Opinia sa, conform dreptului internaţional, Statul a cărui răspundere pentru încălcarea unui angajament internaţional este pusă în discuţie, trebuie privit ca o unică entitate, indiferent dacă încălcarea care a cauzat prejudiciul a fost comisă de legislativ, de puterea judecătorească, sau de puterea executivă. Această regulă trebuie aplicată a fortiori ordinii de drept Comunitar, având în vedere ca toate autorităţile Statului, inclusiv legislativul, sunt obligate, în exercitarea atribuţiilor lor, să respecte regulile dreptului Comunitar, care reglementează în mod direct situaţia cetăţenilor statului.

26. Faptul că, în virtutea reglementărilor naţionale, încălcarea, în cazul de faţă, este pusă pe seama legislativului, nu poate afecta cerinţele inerente protejării drepturilor cetăţenilor care invocă dreptul Comunitar şi, în speţă, dreptul de a obţine reparaţii în instanţă pentru prejudiciul cauzat de încălcarea care face obiectul acestei acţiuni.

27. În consecinţă, răspunsul către instanţele naţionale trebuie să fie ca principiul conform căruia Statele Membre sunt obligate să repare prejudiciul cauzat cetăţenilor prin încălcarea dreptului Comunitar de către Stat se aplică acolo unde legislativul naţional comite o astfel de încălcare. Condiţiile în care Statul poate fi făcut răspunzător pentru legile sau omisiunile în legislaţia

naţională care contravin dreptului comunitar (a doua întrebare în Cauza C-46/93 şi prima întrebare în Cauza C-48/93).

28. Prin aceste întrebări, instanţele judecătoreşti naţionale cer Curţii de Justiţie să specifice condiţiile în

care un drept la reparaţii pentru pierderea sau dauna provocată persoanelor ca rezultat al încălcării dreptului Comunitar de către un Stat Membru este, în circumstanţele prezentate, garantat de dreptul Comunitar.

29. Cu toate că dreptul comunitar impune răspunderea Statului, condiţiile în care aceasta răspunde dă naştere unui drept la reparaţie (despăgubire) depinde de natura încălcării dreptului Comunitar, care a generat pierderea sau dauna (Francovich şi Alţii, paragraf 38)

30. Pentru a stabili aceste condiţii, ar trebui, în primul rând, să se ţină cont de principiile inerente din ordinea de drept Comunitară, care formează baza răspunderii Statale, şi, în primul rând, de principiul aplicabilităţii integrale şi uniforme a regulilor Comunitare şi protejării efective a drepturilor pe care


acestea le conferă, şi, în al doilea rând, de obligaţia de cooperare impusă Statelor Membre prin articolul 5 al Tratatului (Francovich şi Alţii, paragrafele 31 şi 36).

31. În plus, aşa cum au subliniat Comisia şi cele câteva guverne care au înaintat observaţii, este pertinentă invocarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie în cazul răspunderii necontractuale a Comunităţii.

32. În primul rând, al doilea paragraf al Articolului 215 din Tratat se referă, privitor la răspunderea necontractuală a Comunităţii, la principiile generale comune legislaţiilor din Statele Membre, din care, în absenţa unor reguli scrise, Curtea de Justiţie se inspiră şi din alte domenii de drept Comunitar.

33. În al doilea rând, condiţiile în care Statul poate fi făcut răspunzător de prejudiciul cauzat persoanelor prin încălcarea dreptului Comunitar nu pot fi diferite, fără o justificare specială, de condiţiile care guvernează răspunderea Comunităţii în circumstanţele date. Protejarea drepturilor cetăţenilor derivate din Dreptul Comunitar nu poate să difere în funcţie de existenţa sau inexistenţa răspunderii unei autorităţi naţionale sau a unei autorităţi Comunitare pentru prejudiciul cauzat.

34. Sistemul de reguli elaborate de Curtea de Justiţie cu privire la Articolul 215 din Tratat, în special privitor la răspunderea pentru măsurile legislative, ţine cont, printre altele, de complexitatea situaţiilor necesar a fi reglementare, de dificultăţile în aplicarea sau interpretarea textelor de lege şi, mai ales, de marja de libertate decizională acordată legiuitorului.

35. Astfel, în elaborarea jurisprudenţei cu privire la răspunderea necontractuală a Comunităţii, în special, la răspunderea pentru măsurile legislative care implică luarea deciziilor de politică economică, Curtea de Justiţie a avut în vedere ca instituţiile să dispună de libertate largă de decizie în implementarea politicilor Comunitare.

36. O abordarea riguroasă a problemei răspunderii Comunitare în exercitarea activităţilor sale legislative are la bază două considerente. În primul rând, chiar şi în cazul în care legitimitatea măsurilor face subiectul unei analize judiciare, exercitarea funcţiei legislative nu trebuie împiedicată de perspectiva unor potenţiale procese de reclamare de daune, de fiecare dată când interesul general al Comunităţii impune adoptarea unor masuri legislative care ar putea avea impact negativ asupra intereselor individuale. În al doilea rând, într-un context legislativ caracterizat de exercitarea unei libertăţi decizionale largi, care reprezintă o condiţie esenţială pentru implementarea unei politici Comunitare, Comunitatea nu poate fi făcută răspunzătoare decât în cazul în care instituţia în cauză şi-a depăşit, în mod evident şi grav, limitele de competenţă (Cauzele Conexe 83/76,94/76,4/77/15/77 şi 40/77 HNL şi Alţii vs. Consiliul şi Comisia [1978] ECR 1209, paragrafele 5 şi 6).

37. Acestea fiind spuse, legislativul naţional – asemenea instituţiilor Comunitare – nu dispune sistematic o largă libertate de decizie atunci când acţionează într-un domeniu guvernat de dreptul Comunitar. Dreptul comunitar poate impune legislativului naţional obligaţia de a obţine anumite rezultate sau de a acţiona sau de a se abţine de la acţiune, ceea ce reduce marja de libertate, uneori chiar într-o măsură considerabilă. Aceasta este valabil, de exemplu, acolo unde, ca şi în circumstanţele invocate în judecarea cauzei Francovich şi Alţii, Articolul 189 din Tratat impune Statului Membru obligaţia de a lua, într-o perioadă dată, toate măsurile necesare pentru a obţine rezultatul stabilit de o directivă comunitară. În acest caz, faptul că legislativul este cel care trebuie să ia măsurile necesare nu are nici o legătură cu răspunderea Statului Membru pentru netranspunerea în practica a directivei.

38. Prin contrast, atunci când un Stat Membru acţionează într-un domeniu în care se bucura de o largă libertate de decizie, comparabil cu libertatea instituţiilor Comunitare în implementarea politicilor comunitare, condiţiile în care Statul respectiv poate fi făcut răspunzător trebuie, în principiu, să fie acelaşi în care instituţiile Comunitare devin răspunzătoare într-o situaţie comparabilă.

39. În cauza care face obiectul Dosarului C-46/93, legislativul german a adoptat măsuri legislative în domeniul produselor alimentare, în speţă, al berii. În absenţa alinierii legislaţiei interne la legislaţia Comunitară, legislativul naţional a beneficiat de o largă libertate de decizie în sfera respectivă atunci când a stabilit reguli privind calitatea berii comercializate pe piaţă.

40. În ceea ce priveşte faptele relatate în Cauza C-4893, legislativul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord a beneficiat şi el de o largă libertate. Legislaţia în cauză se referea, în primul rând, la înregistrarea vaselor, un domeniu care, ţinând cont de stadiul de dezvoltare a dreptului Comunitar, intră sub jurisdicţia Statelor Membre, iar, în al doilea rând, se referea la reglementarea pescuitului, un


sector în care implementarea politicilor comune privitoare la pescuit conferă Statelor Membre o marjă de libertate decizională.

41. În consecinţă, în fiecare din aceste cazuri, legislativul german şi, respectiv, cel britanic s-au confruntat cu situaţii în care au fost nevoie să facă o alegere, aşa cum au făcut şi instituţiile Comunitare atunci când au adoptat măsuri legislative în virtutea unei politici Comunitare.

42. În astfel de situaţii, dreptul Comunitar conferă dreptul la reparaţie numai cu următoarele trei condiţii: principiul de drept încălcat trebuie să fie un principiu destinat să confere drepturi cetăţenilor; încălcarea trebuie să fie suficient de gravă; să existe o legătură directă cauzală între încălcarea obligaţiei ce revine Statului şi prejudiciul reclamat de părţile vătămate.

43. În primul rând, condiţiile respective satisfac cerinţele principiului efectului direct al regulilor de drept Comunitar şi al protejării efective a drepturilor conferite de regulile respective.

44. În al doilea rând, condiţiile amintite corespund, în esenţă, cu condiţiile stabilite de Curtea de Justiţie referitor la Articolul 215 prin jurisprudenţa aplicabilă în cazul răspunderii Comunităţii pentru prejudiciul cauzat cetăţenilor prin adoptarea unor măsuri legislative injuste de către instituţiile sale.

45. Prima condiţie este, în mod evident, îndeplinită în cazul Articolului 30 din Tratat, prevederea invocată din Cauza C-46/93, şi în cazul Articolului 52, prevederea invocată în Cauza C-48/93. Dacă Articolul 30 impune o interdicţie Statelor Membre, el conferă, cu toate acestea, drepturi cetăţenilor, drepturi pe care instanţele de judecată naţionale trebuie să le protejeze. (Cauza 74/76 Iannelli & Volpi vs. Meroni [1977] ECR 557, paragraf 13). Tot astfel, esenţa Articolului 52 este de a conferi drepturi cetăţenilor (Cauza 2/74 Reyners[1974] ECR 631, paragraf 25).

46. În ce priveşte cea de-a doua condiţie, referitoare atât la răspunderea Comunitară conform Articolului , cât şi la răspunderea Statului Membru pentru încălcarea dreptului Comunitar, testul decisiv pentru a afla dacă o încălcare a dreptului Comunitar este suficient de gravă constă din a stabili dacă sau nu Statul Membru sau instituţia Comunitară în cauză şi-a depăşit, în mod evident şi grav, limitele libertăţii sale de opţiune.

47. Factorii de care instanţa competentă poate să ţină cont include: claritatea şi precizia regulii încălcate, gradul de libertate de decizie pe care îl conferă regula respectivă autorităţilor Comunitare, dacă încălcarea şi prejudiciul cauzat au fost intenţionate sau neintenţionate, dacă eroarea de drept este sau nu scuzabilă, eventualitatea ca poziţia adoptată de o instituţie Comunitară să fi contribuit la omisiune, şi adoptarea sau menţinerea unor măsuri sau practici naţionale contrare dreptului Comunitar.

48. Oricum am privi lucrurile, o încălcare a dreptului Comunitar este, desigur, suficient de gravă, dacă a continuat să se producă în ciuda faptului că instanţa a stabilit existenţa ei, sau în ciuda pronunţării unei hotărâri judecătoreşti interlocutorii sau a existenţei unui cauze judecate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie din care reiese clar că fapta în cauză a constituit o încălcare.

49. Dacă, în cazurile de faţă, Curtea de Justiţie nu poate substitui propria interpretare cu interpretarea dată faptelor de instanţele naţionale ca singurele instanţe competente să constate faptele invocate în acţiunile principale şi să decidă cum să caracterizeze încălcările de drept Comunitar în cauză, ar fi util, în schimb, ca aceasta să indice câteva circumstanţe de care instanţele naţionale ar putea, eventual, ţine cont.

50. În Cauza C-46/93, trebuie făcută o distincţie între faptul că legislativul german a menţinut în vigoare prevederile din Legea taxei pe bere, referitoare la puritatea berii, care interzic comercializarea sub denumirea de “Bere” a tipurilor de bere importate din alte State Membre, fabricate legal conform diferitelor reguli, şi menţinerea prevederilor din legea respectivă, care interziceau importul de bere cu aditivi. În ceea ce priveşte prevederile legislaţiei germane referitoare la denumirea produselor comercializate, ar fi dificil să considerăm încălcarea Articolului 30 de legislaţia respectivă drept o eroare scuzabilă ţinând cont ca incompatibilitatea dintre regulile acesteia şi Articolul 30 este evidentă, în virtutea autorităţii faptului judecat (jurisprudenţei) de Curtea de Justiţie, în speţa în Dosarul 120/78 Rewe-Zentral[1979] ECR 649 (“Cassis de Dijon”) şi Dosarul 193/80 Comisia vs. Italia [1981] ECR 3019 (“oţet”). Prin contrast, ţinând cont de jurisprudenţa aplicabilă, criteriile pe care instanţa naţională le-a avut la dispoziţie pentru a stabili dacă interzicerea utilizării aditivilor a contravenit dreptului Comunitar au fost mult mai puţin concludente până la pronunţarea sentinţei din 12 martie


1987 a Curţii de Justiţie în cazul Comisa vs. Germania citat mai sus, în care Curtea a decis ca interdicţia respectivă este incompatibilă cu Articolul 30.

51. Se mai fac, astfel, şi alte observaţii la legislaţia naţională care face obiectul Cauzei C-48/93. 52. Decizia legislativului Regatului Unit de a introduce în Legea transportului maritim de mărfuri, din

1988, prevederi referitoare la condiţiile de înregistrare a vaselor de pescuit trebuie analizată diferit, în cazul prevederilor care condiţionează înregistrarea vaselor de naţionalitate, fapt care constituie o discriminare directă care vine evident în contradicţie cu dreptul Comunitar, faţă de cazul prevederilor care impun condiţii de rezidenţă şi domiciliu proprietarilor şi operatorilor de vase.

53. Condiţiile menţionate în cea de-a doua parte a paragrafului de mai sus sunt, la prima vedere, incompatibile cu Articolul 52 al Tratatului, însă Regatul Unit a încercat să justifice acest lucru invocând obiectivele politicii comunitare referitoare la pescuit. În cauza Factortame II, citată mai sus, Curtea de Justiţie a respins această argumentaţie.

54. Pentru a stabili dacă o încălcare a Art. 52 astfel comisă de Regatul Unit a fost suficient de gravă, instanţa naţionala ar putea, eventual, ţine cont, între altele, de diferenţele legislative referitoare la anumite particularităţi ale politicii comunitare referitoare la pescuit, de atitudinea Comisiei care a adus la cunoştinţa poziţia sa Regatului Unit, în timp util, şi de interpretările privitoare la exactitatea dreptului Comunitar, făcute de instanţele naţionale în acţiunile intermediare introduse de persoane afectate de Legea transportului de mărfuri navale (Merchant Shipping Act).

55. În sfârşit, trebuie avută în vedere şi afirmaţia făcută de Rawlings Ltd., cel de-al 37-lea reclamant în Dosarul C-48/93, ca Regatul Unit nu a adoptat imediat măsurile necesare pentru a se conforma Ordinul Preşedintelui Curţii, din 10 octombrie 1989, emis în cauza Comisia vs. Regatul Unit, citată mai sus, şi că acest fapt a dus la majorarea fără sens a pierderii reclamată de aceasta. Dacă această afirmaţie nefondată care, evident, că a fost contestată de Regatul Unit la audiere, s-ar dovedi corectă, ea ar trebui considerată de instanţa naţională ca reprezentând, în sine, o încălcare manifestă şi, ca atare, suficient de gravă a dreptului Comunitar.

56. În ce priveşte cea de-a treia condiţie, instanţele naţionale sunt cele care trebuie să stabilească dacă există sau nu o legătură cauzală directă între încălcarea obligaţiei pe care o are Statul, şi prejudiciul reclamat de părţile vătămate.

57. Cele trei condiţii menţionate mai sus sunt necesare şi suficiente pentru a fundamenta un drept al unei persoane de a obţine reparaţii, deşi aceasta nu înseamnă că Statul nu poate fi tras la răspundere în condiţii mai puţin stricte, în baza legislaţiei naţionale.

58. Aşa cum se reiese din paragrafele 41, 42 şi 43 din cauza Francovich şi Alţii, citată mai sus, ţinând cont de dreptul la reparaţie, care se naşte direct din dreptul Comunitar acolo unde condiţiile menţionate în paragraful precedent sunt îndeplinite, Statul trebuie să acorde despăgubiri pentru consecinţele pierderii sau daunei cauzate, conform regulilor interne privind răspunderea civilă, cu condiţia ca aceasta să se facă în condiţii cel puţin egale cu condiţiile aplicabile în cazul pretenţiilor de despăgubire similare locale, iar condiţiile să fie astfel concepute încât să nu facă imposibilă în practică, sau excesiv de dificilă, obţinerea reparaţiei (vezi şi Cauza 19982 Ammisnitrazione delle Finanze dello Stato v San Giorgio [1983] ECR 3595).

59. Cu privire la acest aspect, restricţiile existente în sistemele legislative naţionale privitoare la răspunderea necontractuală a Statului în exercitarea funcţiei sale legislative pot fi astfel încât să facă imposibilă în practică, sau excesiv de dificilă obţinerea de către persoanele prejudiciate a reparaţiilor pentru pierderea sau dauna pricinuită de încălcarea dreptului Comunitar.

60. În Cauza C-46/93, instanţa naţională întreabă, în speţă, dacă legislaţia naţională poate să supună un drept la compensaţie aceloraşi restricţii aplicabile în cazul în care o lege încalcă o prevedere naţională care o guvernează, de exemplu, în cazul în care o lege Federală obişnuită încalcă Dreptul Comun al Republicii Federale Germane.

61. Dacă impunerea unor asemenea restricţii poate fi in conformitate cu cerinţa ca respectivele condiţii stabilite să nu fie mai puţin favorabile decât condiţiile referitoare la alte pretenţii interne similare, rămâne de văzut dacă asemenea restricţii nu sunt de natură să facă imposibilă sau excesiv de dificilă, în practică, obţinerea reparaţiei.


62. Condiţia impusă de legea germană în cazul în care o lege încalcă prevederile naţionale care o guvernează, condiţie conform căreia reparaţia depinde de faptul dacă actul sau omisiunea legislativului se referă la o situaţie individuală, ar face, practic, imposibilă sau excesiv de dificilă obţinerea reparaţiilor pentru pierderea sau dauna rezultată din încălcarea dreptului Comunitar, având în vedere ca sarcinile ce revin legislativului unei ţări au în vedere, în principiu, publicul în general, şi nu anumite persoane sau grupe de persoane.

63. Deoarece o asemenea condiţie împiedică îndeplinirea obligaţiei instanţelor naţionale de a asigura aplicabilitatea deplină a dreptului Comunitar prin garantarea protejării eficiente a drepturilor individului, ea nu trebuie luată în consideraţie în cazul în care încălcarea dreptului Comunitar este vina legislativului statului.

64. Tot astfel, orice condiţie pe care legea britanică referitoare la răspunderea Statului ar putea să o impună, prin care să se facă dovada depăşirii autorităţii în exercitarea unei funcţii publice, deşi un asemenea abuz de putere este de neconceput în cazul legislativului, este, în acelaşi timp, o condiţie care, aplicată în practică, face imposibilă sau excesiv de dificilă obţinerea reparaţiei pentru pierderea sau dauna pricinuită de încălcarea dreptului Comunitar, în cazul în care încălcarea este atribuită legislativului naţional.

65. În consecinţă, răspunsul la întrebările puse de instanţele naţionale trebuie să fie ca: atunci când încălcarea dreptului comunitar de către un Stat Membru este atribuită legislativului statului respectiv care acţionează într-un domeniu în care are o largă libertate de decizie, persoanele care suferă pierderi sau daune decurgând din această libertate decizională sunt îndreptăţite la reparaţii, cu condiţia ca regula de drept Comunitar încălcată să fie destinată să confere drepturi cetăţenilor, ca încălcarea să fie suficient de gravă, şi să existe o legătură cauzală direct între aceasta şi prejudiciul reclamat de persoanele afectate. În aceste condiţii, Statul este obligat să repare consecinţele pierderii sau daunei pricinuite de încălcarea dreptului Comunitar, încălcare de care se face vinovat, conform prevederilor legislaţiei sale naţionale privitoare la răspunderea civilă. Totuşi, condiţiile stabilite de legile naţionale aplicabile nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele referitoare la pretenţii similare locale, sau să fie astfel concepute încât, în practică, să facă imposibilă sau excesiv de dificilă obţinerea reparaţiei. Posibilitatea de a condiţiona reparaţia de existenţa vinovăţiei (a treia întrebare în Dosarul C-

46/93).

66. Prin cea de-a treia întrebare a sa, Curtea Federala de Justiţie a Germaniei încercă, în esenţă, să stabilească dacă, în conformitate cu legislaţia naţională aplicabilă, instanţa naţională are dreptul să condiţioneze reparaţia de existenţa vinovăţiei (cu intenţie sau din neglijenţă) din partea organului de Stat căruia i se atribuie încălcarea.

67. Aşa cum reiese clar din dosarul cauzei, conceptul de vinovăţie nu are acelaşi înţeles în diversele sisteme juridice.

68. În al doilea rând, se înţelege din răspunsul la întrebarea precedentă că, în cazul în care o încălcare a dreptului comunitar este atribuită unui Stat Membru în situaţia în care acesta acţionează într-un domeniu în care dispune de o largă libertate să ia decizii legislative, stabilirea unui drept la reparaţie pe baza dreptului Comunitar va depinde, printre altele, de condiţia ca încălcarea să fi fost suficient de gravă.

69. Astfel, anumiţi factori obiectivi şi subiectivi ţinând de conceptul de vinovăţie, aşa cum este definit de un sistem juridic naţional, pot, de asemenea, să aibă relevanţă în încercarea de a stabili dacă sau nu o anumită încălcare a dreptului Comunitar este gravă (vezi factorii menţionaţi în paragrafele 56 şi 57 de mai sus).

70. Obligaţia de a repara pierderile şi daunele cauzate persoanelor nu poate, însă, să depindă de o condiţie bazată pe ideea unei vinovăţii care depăşeşte o încălcare suficient de gravă a dreptului Comunitar. Impunerea unei asemenea condiţii suplimentare ar echivala cu a pune la îndoială dreptul la reparaţie fundamentat pe ordinea de drept Comunitar.


71. Astfel, răspunsul la întrebarea pusă de instanţa naţională este ca, în conformitate cu legislaţia naţională aplicabilă, acordarea reparaţiei pentru pierdere sau daună nu depinde de condiţia ca vinovăţia (cu intenţie sau din culpă) organului de Stat care a comis încălcarea să depăşească limita unei încălcări suficient de grave a dreptului Comunitar. Măsura reală a reparaţiei (întrebarea 4(a) în Cauza C46/93 şi întrebarea a doua în Cauza C-

48/93).

72. Prin aceste întrebări, instanţele naţionale cer, în esenţa, Curţii de Justiţie să identifice criteriile de stabilire a nivelului de reparaţie pe care o datorează Statul Membru responsabil de încălcarea dreptului Comunitar.

73. Reparaţia pentru pierderi sau daune pricinuite persoanelor ca rezultat al încălcării dreptului Comunitar trebuie comparată cu pierderea sau dauna reclamată, pentru a asigura protejarea eficientă a drepturilor individuale.

74. În lipsa prevederilor Comunitare în acest domeniu, este sarcina sistemelor juridice naţionale ale fiecărui Stat Membru să stabilească criteriile de măsurare a dimensiunii reparaţiei. Cu toate acestea, respectivele criterii nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile pretenţiilor locale similare emise în baza legislaţiei interne, şi nu trebuie să fie astfel concepute încât, în practica, să facă imposibilă sau excesiv de dificilă obţinerea reparaţiei.

75. În speţa, pentru a stabili care este pierderea sau dauna pentru care se cuvine acordarea unei reparaţii, instanţele naţionale pot întreba dacă persoana prejudiciată a arătat suficientă grijă în scopul evitării pierderii sau daunei sau al limitării dimensiunii acesteia, şi dacă, în speţă, persoana a beneficiat la timp de toate reparaţiile acordate.

76. Într-adevăr, exista un principiu general comun tuturor sistemelor juridice din Statele Membre conform căruia partea vătămata trebuie să demonstreze un grad rezonabil de grijă în scopul limitării dimensiunii pierderii sau daunei, sau, în caz contrar, să rişte să suporte personal prejudiciul (Cauzele conexate C-104/89 şi C-37/90) Mulder şi Alţii s. Consiliului şi Comisiei [1992] ECR I-3061, paragraful 33).

77. Curtea Federala de Justiţie întreabă dacă legislaţia naţională poate, în general, limita obligaţia de a repara o daună pricinuită anumitor interese individuale special protejate, cum ar fi, de pildă, proprietatea, sau dacă reparaţia ar trebui să includă şi pierderea profitului suferită de reclamanţi. Curtea Federala de Justiţie afirmă că posibilitatea de a comercializa produse din alte State Membre nu este considerată de dreptul german ca făcând parte din activele protejate ale întreprinderii .

78. Excluderea totală a pierderii profitului ca parte din prejudiciul pentru care se cuvine a se acorda reparaţia pentru o încălcare a dreptului Comunitar, este inacceptabilă. În special, în contextul litigiilor comerciale sau economice, o asemenea excludere totală a pierderii de profit ar fi de natură să facă repararea daunei, practic, imposibilă.

79. În ceea ce priveşte diversele daune distincte la care face referire a doua întrebare ridicată de Divisional Court, dreptul Comunitar nu impune nici un criteriu specific. Deci este sarcina instanţei naţionale să judece cu privire la respectivele părţi ale daunei, conform legislaţiei locale aplicabile, cu respectarea cerinţelor stabilite în paragraful 83 de mai sus.

80. Cu privire la acordarea daunelor morale, acestea se bazează, conform dreptului naţional, aşa cum explica Divisional Court, pe constatarea ca autorităţile publice în cauză au acţionat opresiv, arbitrar sau neconstituţional. În măsura în care un asemenea comportament poate constitui, sau agrava, o încălcare în dreptul Comunitar, acordarea daunelor morale în baza unei pretenţii sau acţiuni fundamentate pe dreptul Comunitar nu poate fi respinsă, dacă astfel de daune sunt prevăzute a fi acordate şi în cazul pretenţiilor sau acţiunilor similare fundamentate pe dreptul local.

81. În consecinţă, răspunsul către instanţele naţionale trebuie să fie acela că reparaţia de către Statele Membre a pierderii sau daunei pe care acestea le-au pricinuit persoanelor ca urmare a încălcării dreptului Comunitar trebuie măsurată prin raportare la pierderea sau dauna reclamată. În lipsa unor prevederi Comunitare specifice, este sarcina sistemului juridic din fiecare Stat Membru să stipuleze


criteriile conform cărora se stabileşte dimensiunea reparaţiei. Criteriile respective nu vor trebui, însă, să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile în cazul altor pretenţii sau acţiuni similare emise în baza legii locale, şi nu vor fi de natură să facă, în practică, imposibilă sau excesiv de dificilă obţinerea reparaţiei. Legislaţia naţională care limitează, în general, dauna pentru care se cuvine o reparaţie, la dauna pricinuită anumitor interese individuale special protejate, dar care nu includ şi pierderea de profit suferită de persoane, nu este compatibilă cu dreptul Comunitar. Mai mult, trebuie să fie posibilă acordarea unor despăgubiri speciale, cum ar fi daunele morale prevăzute de dreptul englezesc, în cazul pretenţiilor emise sau a acţiunilor fondate pe dreptul Comunitar, dacă aceleaşi despăgubiri sunt prevăzute a fi acordate şi în cazul pretenţiilor emise sau a acţiunilor fundamentate pe dreptul naţional. Durata pe care se acorda dauna (întrebare 4(b) în Cauza C-46/93).

82. Prin această întrebare, Curtea Federală de Justiţie cere Curţii Comunităţilor Europene să stabilească dacă dauna pentru care se poate acorda o reparaţie include şi pagubele suferite până la pronunţarea de către Curte a hotărârii prin care se stabileşte că s-a comis o încălcare.

83. Decurgând din răspunsul la cea de-a doua întrebare, dreptul la reparaţie în baza dreptului Comunitar există acolo unde sunt îndeplinite condiţiile stabilite în paragraful 51 de mai sus.

84. Una din aceste condiţii este că încălcarea dreptului Comunitar să fi fost suficient de gravă. Faptul că există o sentinţă anterioară prin care Curtea de Justiţie constată comiterea încălcării este, fără îndoială, determinat, dar nu este esenţial pentru ca respectiva condiţie să fie îndeplinită.

85. Dacă obligaţia Statului Membru în cauză de a face ca reparaţia s-ar fi limitat la pierderea sau dauna înregistrată începând cu data pronunţării hotărârii prin care Curtea de Justiţie atestă încălcarea respectivă, aceasta ar fi echivalat cu a pune sub semnul întrebării chiar dreptului la reparaţie aşa cum este el conferit de ordinea de drept Comunitară.

86. În plus, a condiţiona pierderea sau dauna de existenţa unui precedent în care Curtea de Justiţie a constatat existenţa unei încălcări a dreptului Comunitar atribuită unui Stat Membru, ar fi contrar principiului aplicabilităţii dreptului Comunitar, deoarece ar exclude orice drept la reparaţie atâta timp cât presupusa încălcare nu a făcut obiectul unei acţiuni intentate de Comisie în baza Articolului 169 din Tratat şi a unei hotărâri a Curţii de Justiţie prin care aceasta a constatat existenţa unei încălcări. Drepturile ce revin persoanelor în virtutea prevederilor Comunitare cu efect direct în sistemele juridice ale Statelor Membre nu pot să depindă de interpretarea Comisiei privind rapiditatea cu care este introdusă acţiunea împotriva unui Stat Membru, în baza Articolului 169 din Tratat sau a pronunţării de către Curtea de Justiţie a unei sentinţe prin care aceasta constată existenţa unei încălcări (vezi, în acest sens, Cauzele conexate C 314/81, 315/81, 316/81 şi 83/82 Waterkeyn şi Alţii [1982] ECR 4337, paragraf 16).

87. Prin urmare, răspunsul la solicitarea instanţei naţionale este că obligaţia Statelor Membre de a compensa pierderile şi pagubele provocate persoanelor în urma încălcării legislaţiei comunitare şi care pot fi atribuite Statului nu poate fi limitată la pagubele produse după pronunţarea hotărârii instanţei prin care persoana este găsită vinovată de încălcarea prevederilor în discuţie. Solicitarea ca efecte temporare ale hotărârii să fie limitate

88. Guvernul german solicită Curţii limitarea compensării pagubelor provocate de Republica Federală Germană la pierderile sau pagubele produse după pronunţarea hotărârii în această cauză întrucât victimele nu au iniţiat proceduri juridice şi nici o altă cerere echivalentă înainte. Acesta consideră că o astfel de limitare temporară a efectelor acestei hotărâri este necesară datorită dimensiunii consecinţelor financiare ale acesteia pentru Republica Federală Germană.

89. Trebuie să se ţină cont de faptul că, dacă instanţa naţională ar ajunge la concluzia că sunt îndeplinite în această situaţie condiţiile pentru tragerea la răspundere a R.F.G., Statul ar trebui să compenseze urmările pagubelor produse în cadrul propriei legislaţii naţionale cu privire la asumarea răspunderii.


Condiţiile procedurale şi de esenţă şi procedurale prevăzute de legislaţia naţională cu privire la compensarea pagubelor pot ţine cont de principiul certitudinii juridice.

90. Totuşi, aceste condiţii nu pot fi mai puţin favorabile decât cele care se referă la cereri/solicitări similare din dreptul intern şi nu trebuie să fie astfel în practică, încât obţinerea compensării să fie excesiv de dificilă sau imposibilă (Francovich and others, alineatul 43).

100.Ţinând cont de cele de mai sus, nu e nevoie de decizia Curţii pentru limitarea efectelor temporare ale acestei hotărâri.


DREPTUL DE ACCES LA O INSTANŢĂ - reglementat de articolul 6 paragraf 1 din

Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale1 -

Mihai Selegean Directorul Institutului Naţional al Magistraturii

1. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare, Convenţia) deşi garantează, în principal, drepturi materiale, conţine şi câteva garanţii de natură procedurală menite să confere eficienţă celor din prima categorie. Articolul 6 este o astfel de dispoziţie, rolul său fiind, în principal, de a arăta cum trebuie să se desfăşoare un proces în cazul contestaţiilor ce poartă asupra drepturilor cu caracter civil sau al acuzaţiilor în materie penală. S-a pus însă problema dacă nu cumva articolul 6 prevede şi un drept material şi anume dreptul de acces la o instanţă2. Curtea a răspuns afirmativ la această întrebare în hotărârea Golder c. Marea Britanie3, arătând că:

“Dacă acest text ar fi interpretat ca vizând doar derularea unei proceduri aflate deja în curs în faţa unei instanţe, un stat parte ar putea, fără să-l încalce, să suprime jurisdicţiile sau să sustragă din competenţa lor soluţionarea anumitor categorii de contestaţii cu caracter civil pentru a le încredinţa unor organe dependente de guvern. Astfel de ipoteze, ce nu pot fi disociate de riscul arbitrarului, ar produce consecinţe grave, contrare principiilor amintite şi pe care Curtea este obligată să le ia în considerare (hotărârea Lawless din 1 iuie 1961, seria A nr. 11, pag. 14, ultimul alineat).

În opinia Curţii nu este de conceput ca articolul 6 paragraf 1 să descrie în detaliu garanţiile procedurale acordate părţilor într-o acţiune civilă în curs şi să nu protejeze singurul lucru care în realitate permite să beneficiezi de aceste garanţii: accesul la judecător. Echitate, publicitate şi celeritate ale procesului nu prezintă nici un interes în absenţa procesului.”

Câmpul de aplicare al dreptului de acces la o instanţă

2. Articolul 6 garantează, aşadar, dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă. Acest drept

de acces este însă limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică la contestaţiile ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi la acuzaţiile în materie penală, astfel cum au fost definite aceste noţiuni în jurisprudenţa Curţii Europene. Aceste două noţiuni au un caracter autonom, neputându-se interpreta prin simpla referinţă la dreptul intern al statelor părţi la Convenţie4. Aceste noţiuni au un conţinut specific Convenţiei Europene care nu corespunde în mod necesar cu cel consacrat în dreptul intern al statelor părţi.

Deşi Curtea a refuzat să dea o definiţie generală noţiunii de “drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, din jurisprudenţa relativă la această problemă, rezultă că vor avea caracter civil acele drepturi care sunt drepturi subiective în sistemul juridic al statelor contractante şi care aparţin domeniului libertăţilor individuale, în desfăşurarea activităţilor profesionale sau în orice altă activitate autorizată de lege. De

1 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a 2 Articolul 6 din Convenţie nu prevede, în mod expres, dreptul de acces la justiţie. Textul alineatului 1, care a permis crearea, pe cale de interpretare, a acestui drept, are următoarea redactare: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)”. 3 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, Curtea EDO), Golder c. Marii Britanii, hotărâre din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 17-18. 4 Curtea EDO, Engel şi alţii din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 34, par. 81; De Cubber din 26 octombrie 1984, seria A nr. 86, p. 18, par. 3.


asemenea, putem defini drepturile civile ca fiind toate acele drepturi care nu intră în domeniul drepturilor politice sau publice. Au un astfel de caracter – public sau politic – drepturile care derivă exclusiv din raporturile între autorităţile publice în exercitarea puterii publice şi particulari, în calitatea lor de cetăţeni. În mod concret, este vorba despre drepturile legate de calitatea de cetăţean (dreptul de vot, dreptul de a fi ales etc.) şi drepturile şi obligaţiile ce contribuie la exercitarea suveranităţii statului (statutul persoanelor străine, acordarea cetăţeniei române etc.).

Două principii generale guvernează aplicarea primului paragraf al articolului 6 la domeniul civil: • contestaţiile care au un obiect patrimonial vor avea caracter civil, şi • articolul 6 nu va fi aplicabil în măsura în care autorităţile publice intervin în exercitarea unor

puteri discreţionare, acel imperium statal (jus sufragii, jus tributi, jus militiae). 3. Vor avea astfel caracter civil în sensul articolului 6 din Convenţie disputele între persoane private

fie că ţin de dreptul contractelor5, dreptul comercial6, dreptul familiei, dreptul muncii sau răspunderea civilă delictuală. Un alt gen de contestaţii care vor fi întotdeauna considerate ca având caracter civil este cel care poartă asupra dreptului de proprietate7. Astfel, au fost considerate ca având caracter civil proceduri de expropriere8, confiscare9 sau sistematizare10.

4. În ceea ce priveşte litigiile de natură fiscală, în principiu, acestea nu intră în aria de cuprindere a

articolului 611. Această jurisprudenţă stabilită de Comisie a fost confirmată de Curte în cauzele Schouten şi Meldrum c. Olanda12 şi Ferrazzini c. Italiei13 în care s-a arătat că sunt excluse din câmpul de aplicare al articolului 6 obligaţiile ce rezultă din legislaţia fiscală sau fac parte din obligaţiile civice normale într-o societate democratică, cu excepţia situaţiei în care procedurile fiscale îmbracă un caracter penal14. Totuşi, o cerere de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de o decizie administrativă ilegală prin care se refuza acordarea unor avantaje fiscale trebuie adusă în faţa unei instanţe competente în sensul articolului 6 din Convenţie15. În acelaşi sens, va avea caracter civil dreptul de a recupera banii plătiţi în exces cu titlu de impozit16.

Aşa cum am arătat deja, litigiile de natură fiscală, chiar atunci când nu sunt considerate a avea caracter civil, pot intra în domeniul penal al articolului 6 din Convenţie. Astfel, ori de câte ori obligaţia de plată a unei sume de bani, derivând din legislaţia fiscală, îmbracă un caracter general, preventiv şi sancţionator şi nu urmăreşte repararea prejudiciului datorat prin neplata impozitului datorat, garanţiile articolului 6 devin aplicabile17.

5. În orice caz, astfel cum rezultă din interpretarea articolelor 53 din Convenţie şi 20 alin. 2) din

Constituţia României, Convenţia garantează un standard minim de protecţia a drepturilor şi libertăţilor

5 Curtea EDO, Ringeisen c. Austriei, hotărâre din 16 iulie 1971. 6 Curtea EDO, Edificaciones March Gallego C. A. c. Spaniei, hotărâre din 19 februarie 1998. 7 Cu titlu de exemplu: Curtea EDO, Sporrong şi Lönnroth, din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52; Curtea EDO, Ettl şi alţii; Erkner şi Hofauer; şi Poiss, din 23 aprilie 1987, seria A nr. 117; Curtea EDO, Bodén, din 27 octombrie 1987, seria A nr. 125-B; Curtea EDO, Håkansson şi Sturesson, din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A; Curtea EDO, Ruiz-Mateos c. Spaniei, din 23 iunie 1993, seria A nr. 262. 8 Cu titlu de exemplu: Sporrong şi Lönnroth c. Suediei, hotărâre din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52. 9 Curtea EDO, Raimondo c. Italiei, din 22 februarie 1994, seria A nr. 281-A. 10 Curtea EDO, Ettl şi alţii; Erkner şi Hofauer; şi Poiss, din 23 aprilie 1987, seria A nr. 117. 11 Comisia EDO, decizie din 4 mai 1983, în cauza X c. Franţa, plângere nr. 9908/82, D.R., vol. 32, p.266; Comisia EDO, decizie din 11 decembrie 1986, în cauza S şi T c. Suediei, plângere nr. 11189/84, D.R., vol. 50, p.121. 12 Curtea EDO, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 304, par. 50. 13 Hotărâre din 12 iulie 2001. 14 Curtea EDO, Bendenoun c. Franţei, hotărâre din 24 februarie 1994. 15 Curtea EDO, Editions Périscope c. Franţa, din 26 martie 1992, seria A nr. 234-B, par. 17. 16 Curtea EDO, National and &Provincional Buiding Society şi alţii c. Marii Britanii, hotărâre din 23 octombrie 1997. 17 Curtea EDO, Ianosevic c. Suediei, hotărâre din 23 iulie 2002.


fundamentale, urmând ca ori de câte ori dreptul intern român conţine dispoziţii mai favorabile, acestea din urmă se vor aplica. Or, în domeniul accesului la justiţie, articolul 21 din Constituţie nu limitează aplicarea dreptului de acces la cele două categorii de litigii arătate în articolul 6 paragraf 1 din Convenţie. Conţinutul dreptului de acces la o instanţă

6. Conţinutul dreptului de acces la o instanţă nu este acelaşi în domeniul civil şi în cel penal. Astfel, dacă în materie civilă conţinutul dreptului de a avea acces la o instanţă nu ridică multe

probleme, în materie penală, Curtea a arătat că, prin intermediul dispoziţiei din primul alineat al articolului 6, nu se conferă nici un drept victimei unei infracţiuni de a declanşa proceduri penale împotriva autorului acesteia şi nici de a cere reprezentanţilor Ministerului Public începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată18. Totodată, această dispoziţie nu poate fi interpretată ca îndreptăţind persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni să ceară continuarea procedurilor până la pronunţarea unei hotărâri de către o instanţă conformă cerinţelor articolului 619. Singurul lucru pe care îl cere această normă, în materie penală, este ca, ori de câte ori se face o constatare cu privire la existenţa vinovăţiei unei persoane, această constatare să fie făcută de o instanţă care să asigure garanţiile procesului echitabil20. 7. Articolul 6 paragraf 1 din Convenţie nu obligă statele să creeze un drept de acces la o instanţă în faţa căreia să poată fi contestată o lege adoptată de Parlament21. Cu toate acestea, Curtea a arătat că: "Atunci când un decret, decizie sau altă măsură, deşi nu priveşte în mod direct o persoană fizică sau juridică, îi afectează totuşi în substanţă drepturile sau obligaţiile cu caracter civil, articolul 6 paragraf 1 cere ca decizia, decretul sau măsura în discuţie să poată fi contestate în substanţă în faţa unei instanţe care să ofere garanţiile unui proces echitabil. O astfel de situaţie, care să determine aplicarea articolului 6 la dispoziţii sau măsuri cu caracter general, poate rezulta fie din caracteristicile specifice ale persoanei sau grupului de persoane afectate, fie din particularităţile situaţiei de fapt care diferenţiază persoana sau grupul de persoane vizate.

Opinia Curţii în această chestiune se apropie de cea adoptată în dreptul comunitar, unde o măsură cu caracter general, cum ar fi regulamentul, poate, în anumite circumstanţe, să dobândească caracter individual, astfel încât să fie posibilă introducerea unei acţiuni în anulare în faţa Curţii de Justiţie (a se vedea articolul 230, fost 173, din Tratat Comunităţilor Europene şi, cu titlu de exemplu, cauza C-358/89, Extramet Industrie SA c. Consiliului Comunităţilor Europene [1991] ECR I-2501, § 13)."22

8. În orice caz, pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca instanţa în faţa

căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină; ea trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi cele de drept ale cauzei23. O instanţă care este ţinută de interpretarea dată de către un organ administrativ unei chestiuni de fapt24 sau de drept25 deduse judecăţii nu va fi considerată ca având jurisdicţie deplină. Nepronunţarea asupra unui capăt de cerere duce la constatarea încălcării acestui principiu, astfel cum a arătat Curtea chiar într-o cauză împotriva României26.

18 Curtea EDO, Berger c. Franţei, hotărâre din 3 decembrie 2002. 19 Comisia Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, Comisia EDO), raport din 9 octombrie 1985, plângerea nr. 10282/83, p. 10, par. 46. 20 Curtea EDO, Englert, hotărâre din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 54, par. 36. 21 Comisia EDO, decizie din 19 aprilie 1991 în cauza Ruiz-Mateos şi alţii c. Spaniei, no. 14324/88, DR 69, p. 227; garanţiile procedurale ale articolului 6 pot fi însă aplicabile procedurilor desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale – a se vedea în acest sens, Voggenreiter c. Germaniei, hotărâre din 8 ianuarie 2004. 22 Curtea EDO, Posti şi Rahko c. Finlandei, hotărâre din 24 septembrie 2002. 23 Curtea EDO, Koskinas c. Greciei, hotărâre din 20 iunie 2002; Curtea EDO, Terra Woningen B.V. c. Olandei din 17 decembrie 1996, Recueil 1996-IV, vol. 25. 24 Curtea EDO, Devlin c. Marii Britanii, hotărâre din 30 octombrie 2001. 25 Curtea EDO, Beaumartin c. Franţei, hotărâre din 24 noiembrie 1994, seria A, nr. 296-B; Curtea EDO, Chevrol c. Franţie, hotărâre din 13 februarie 2003. 26 Curtea EDO, Rotaru c. României, hotărâre din 4 mai 2000.


După cum rezultă din extrem de bogata jurisprudenţă în cauze româneşti privitoare la imobile naţionalizate, excluderea din competenţa instanţelor de judecată a dreptului de a judeca acţiuni în revendicare reprezintă o încălcare a dreptului de acces la justiţie27.

9. Statele nu sunt obligate să creeze căi de atac28. Totuşi, dacă o fac, ele au obligaţia, în temeiul

articolului 6 din Convenţie, de a asigura respectarea exigenţelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create29. Dreptul de acces la o instanţă acoperă, aşadar, şi dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate. Caracteristicile dreptului de acces la o instanţă

10. Din jurisprudenţa organelor de la Strasbourg30, rezultă că dreptul de acces la o instanţă are două

trăsături fundamentale: el trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi însă un drept absolut. Înţelesul noţiunii de drept efectiv şi limitările la care poate fi supus acest drept vor fi prezentate în continuare. Dreptul de acces la o instanţă – drept efectiv

11. În anumite circumstanţe, dreptul de acces la o instanţă poate presupune instituirea de către stat a

unui sistem de asistenţă juridică gratuită, atât în civil31, cât şi în penal32: "Curtea reaminteşte că, în ciuda inexistenţei, în ceea ce priveşte procedurile civile, a unei dispoziţii

exprese de natura celei conţinute în paragraful 3 litera c) al articolului 6, articolul 6 paragraf 1 poate, în anumite circumstanţe, cere statelor să ofere asistenţă juridică gratuită, atunci când aceasta se dovedeşte indispensabilă pentru asigurarea unui acces efectiv la o instanţă, fie datorită complexităţii procedurii sau a cauzei33, fie întrucât există obligativitatea reprezentării de către un avocat în faţa instanţelor superioare34.”

Instituirea unui sistem de filtrare a cererilor de acordare a asistenţei juridice gratuite în procedurile civile, deşi nu este în sine incompatibilă cu dispoziţiile articolului 6 din Convenţie, poate, în funcţie de modalităţile concrete de reglementare, să conducă la constatarea încălcării dreptului de acces la o instanţă35.

În cauza Airey, Curtea a arătat că dreptul fiecărei persoane de a avea acces la justiţie se completează cu obligaţia statului de a facilita accesul, astfel încât pentru respectarea acestei exigenţe nu este suficientă obligaţia negativă de a nu împiedica în nici un fel accesul la o instanţă, ci, uneori, statele sunt obligate să asigure adevărate drepturi sociale şi economice. În cauza mai sus amintită, reclamanta urmărea să obţină separaţia de corp de soţul ei – divorţul în Irlanda fiind interzis prin Constituţie. Singura instanţă competentă în această materie era High Court, însă reclamanta, întrucât nu dispunea de mijloacele financiare necesare, nu a găsit nici un avocat dispus să o reprezinte. Pe de altă parte, conform datelor de care dispunea Curtea, în ultimii 5 ani, datorită complexităţii procedurii şi a naturii probelor ce trebuie administrate, în toate cauzele de separaţie de corp părţile au fost reprezentate de un avocat. Toate aceste circumstanţe au condus Curtea să decidă că prezentarea în faţa High Court fără asistenţa unui avocat nu asigura şanse reale de succes şi deci, nici acces la justiţie: “un obstacol de fapt poate să ducă la încălcarea Convenţiei în egală măsură cu unul de

27 Curtea EDO, Vasilescu c. României, hotărâre din 22 mai 1998; Curtea EDO, Brumărescu c. României, hotărâre din 28 octombrie 1999. 28 Cu excepţia celui de-al doilea grad de jurisdicţie în penal, cerut de articolul 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. 29 Curtea EDO, Tolstoy Miloslavsky c. Marii Britanii, hotărâre din 13 iulie 1995, seria A nr. 316–B, pp. 78–9, par. 59. 30 Jurisprudenţa fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului a fost preluată de către noua Curte, odată cu intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie. 31 Curtea EDO, Airey, din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, p. 14-15, par. 26. 32 Curtea EDO, Kamasinski, din 19 decembrie1989, seria A nr. 168, p. 33, par. 65. 33 Curtea EDO, Airey, din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32. 34 Curtea EDO, A. c. Marii Britanii, hotărâre din 17 decembrie 2002. 35 Curtea EDO, Aerts c. Belgiei, hotărâre din 30 iulie 1998; pentru un exemplu de sistem compatibil cu dispoziţiile art. 6 din Convenţie, Del Sol c. Franţei, hotărâre din 26 februarie 2002.


drept”36. Întrucât Convenţia tinde să protejeze drepturi reale şi efective, statul avea o obligaţie de rezultat de a asigura un acces efectiv la instanţă. În îndeplinirea acestei obligaţii, statul este liber să aleagă mijloacele – de exemplu, simplificarea procedurii sau instituirea unui sistem de asistenţă judiciară gratuită – atâta timp cât rezultatul final, accesul efectiv la o instanţă, este asigurat. Întrucât legea în Irlanda nu prevedea acordarea asistenţei judiciare în cazul persoanelor lipsite de mijloace financiare, în procedurile în faţa High Court în materie de separaţie de corp, Curtea a considerat că articolul 6 paragraf 1 din Convenţie a fost încălcat.

12. Dreptul de a beneficia de un acces efectiv la o instanţă poate implica – mai ales în cazul

persoanelor lipsite de libertate – dreptul de a lua legătura şi de a comunica în mod confidenţial cu un avocat, în vederea pregătirii unei acţiuni în justiţie37. În măsura în care accesul la avocat este interzis sau restrâns în mod nejustificat, acest lucru poate avea semnificaţia unui obstacol de fapt în calea accesului la o instanţă. De altfel, Curtea acceptă limitări aduse contactului dintre o persoană deţinută şi avocatul ei doar în cazuri excepţionale.

13. Accesul efectiv la o instanţă presupune dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul

cauzei38. Ducând mai departe acest raţionament, Curtea a stabilit că, în anumite circumstanţe, inadmisibilitatea unei probe decisive39 sau imposibilitatea contestării unei probe importante administrate de partea adversă lasă fără conţinut dreptul de acces la o instanţă40. Aceste probleme sunt în mod tradiţional analizate prin prisma articolului 6 paragraf 1 – egalitatea armelor sau a articolului 6 paragraf 3 d) – citarea şi interogarea martorilor, însă, aşa cum s-a arătat în cauzele citate, ele pot intra în discuţie şi prin prisma principiului fundamental al accesului la justiţie.

14. S-a arătat, de asemenea, că, deşi articolul 6 din Convenţie nu garantează accesul gratuit la justiţie,

uneori costurile ridicate ale procedurilor pot aduce atingere acestui drept41. Astfel, o taxă de timbru în cuantum ridicat42, o cauţiune proporţională cu valoarea obiectului procesului43 sau alte cheltuieli de judecată disproporţionate faţă de posibilităţile financiare ale reclamantului pot reprezenta o descurajare în fapt a liberului acces la justiţie. Curtea a arătat, într-o cauză în care taxa de timbru era egală cu salariul mediu anual, că principiile de mai sus sunt aplicabile şi în litigiile comerciale, chiar dacă angajarea în activităţi comerciale presupune alocarea unor fonduri pentru eventualitatea angajării unor acţiuni în justiţie44.

15. Complexitatea procedurilor şi neclarităţile privind natura juridică a unor acte pot constitui şi ele

obstacole pentru realizarea unui acces efectiv la o instanţă, aşa cum rezultă din cauza De Geouffre de la Pradelle c. Franţa45. În speţă, datorită controversei ce plana asupra naturii juridice a unui anumit act administrativ ce urma să afecteze dreptul de proprietate al reclamantului, acesta a pierdut termenul pentru introducerea unei acţiuni în justiţie în vederea contestării respectivului act administrativ. Întrucât Curtea a arătat că reclamantul se putea aştepta în mod rezonabil să fie notificat cu privire la adoptarea amintitului act şi nu era obligat să urmărească pe o perioadă de câteva luni de zile Monitorul Oficial pentru a lua cunoştinţă de adoptarea sa, pierderea termenului pentru introducerea acţiunii în justiţie nu îi era imputabilă; astfel încât, în

36 Curtea EDO, Airey, din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, p. 12-13, par. 24. 37 Curtea EDO, Silver, din 25 martie 1983, seria A nr. 61, p. 32, par. 82; Curtea EDO, Golder c. Marii Britanii, din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 19-20, par. 40; Curtea EDO, Campbell şi Fell c. Marii Britanii, din 28 iunie 1984, seria A nr. 80, p. 45, par. 99. 38 Curtea EDO, Edwards c. Marii Britanii, din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, p. 35, par. 36. 39 a se vedea, pentru un exemplu de cauză împotriva României relevantă sub acest aspect, Buzescu c. României, decizie de admisibilitate din 18 noiembrie 2003. 40 Curtea EDO, Feldbrugge, din 29 mai 1986, seria A nr. 99, p. 17-18, par. 44. 41 a se vedea în acest context şi Decizia Curţii Constituţionale române nr. 127 din 27 martie 2004. 42 Curtea EDO, Kreuz c. Poloniei, hotărâre din 19 iunie 2001. 43 Curtea EDO, Aït Mouhoub c. Franţei, din 28 octombrie 1998. 44 Curtea EDO, Kreuz c. Poloniei, hotărâre din 19 iunie 2001. 45 Curtea EDO, De Geouffre de la Pradelle c. Franţa, din 16 decembrie 1992, seria A nr. 253-B, p. 43, par. 34.


opinia Curţi, faptele cauzei au fost de natură să determine o încălcare a dreptului de acces la un judecător enunţat de primul paragraf al articolului 6. obligaţia statelor în acest context este de a oferi justiţiabililor o posibilitate clară, concretă şi efectivă de a contesta în instanţă un act reprezentând o ingerinţă în drepturile lor46.

16. Faza de executare a unei hotărâri judecătoreşti face parte din procesul civil, în sensul articolului 6

paragraf 1 din Convenţie. Prin urmare, neexecutarea47 sau executarea cu întârziere48 a unei hotărâri judecătoreşti poate, în mod indirect, să ducă la lăsarea fără conţinut a dreptului de acces la un tribunal. Ingerinţe ale puterii executive – prin nepunerea la dispoziţia părţii a forţei publice49 – ale puterii legislative – prin adoptarea unei legi prin care se anulează sau se lasă fără efect o întreagă procedură judiciară50 – sau chiar ale puterii judecătoreşti – prin admiterea unei căi extraordinare de atac având ca efect anularea unei întregi proceduri judiciare finalizate cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi care eventual a şi fost pusă în executare51 au condus al constatarea de către Curte a încălcării dreptului de acces la o instanţă. Acest principiu nu se opune existenţei procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării principiului siguranţei circuitului civil – care este unul din aspectele esenţiale ale principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică – cere ca folosirea acestora în materie civilă să îmbrace un caracter excepţional în ceea ce priveşte termenul în care pot fi promovate, motivele de admisibilitate cât şi părţile care au dreptul la acţiune.

17. În ceea ce priveşte cauzele aflate pe rolul instanţelor, Curtea a adoptat o poziţie mai nuanţată în

problema legilor modificând, în favoarea statului, dispoziţii de drept material sau procesual aplicabile în procesele aflate în curs. Curtea s-a arătat dispusă să accepte astfel de modificări legislative dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiţii: să nu existe o hotărâre definitivă pronunţată în cauză, modificarea legislativă să fie inspirată dintr-un motiv imperios de interes general şi să fie menţinut un raport rezonabil de proporţionalitate între interesul general urmărit şi restrângerea drepturilor individuale52. Normele de procedură pot fi de imediată aplicare53. Statul nu poate însă să amâne, până la adoptarea unei noi legislaţii în domeniu, judecarea unor procese introduse împotriva sa şi aflate pe rolul instanţelor54.

18. Termenul în care instanţa soluţionează cererea cu care este sesizată intră în discuţie prin

prisma dreptului de acces la justiţie. Dacă simple depăşiri ale termenelor legale de soluţionare nu reprezintă încălcări ale accesului la judecător55, totuşi, în măsura în care soluţionarea cererii în afara termenului legal prevăzut lipseşte de interes cererea, o astfel de depăşire va fi considerată ca un obstacol de fapt în calea accesului la justiţie de natură să atragă constatarea încălcării articolului 6 din Convenţie56.

46 Curtea EDO, Bellet c. Franţei, din 4 decembrie 1995. 47 Curtea EDO, Hornsby c. Grecia, din 19 martie 1997, Rec. 1997 –II, nr. 33, p. 512, par. 45; Curtea EDO, Burdov c. Russie, hotărâre din 7 mai 2002 ; Curte EDO, Ruianu c. României,hotărâre din 17 iunie 2003; Curte EDO, Sabin Popescu c. României,hotărâre din 2 martie 2004. 48 Curtea EDO, Immobiliare Saffi c. Italiei, din 28 iulie 1999. 49 Curtea EDO, Immobiliare Saffi c. Italiei, din 28 iulie 1999. 50 Curtea EDO, Rafinăriile greceşti, Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, hotărâre din 9 decembrie 1994. 51 Curtea EDO, Brumărescu c. României, hotărâre din 28 octombrie 1999; Curtea EDO, Sovtransavto Holding c. Ucrainei, hotărâre din 25 iulie 2002. 52 Curtea EDO, Gorraiz Lizarraga, hotărâre din 27 aprilie 2004; Curtea EDO, Zielinski şi Pradal, Gonzalez şi alţii c. Franţei, hotărâre de Mare Cameră din 28 octombrie 1999; Curtea EDO, National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, din 23 octombrie 1997; Curtea EDO, Papageorgiou c. Greciei, din 22 octombrie 1997; Curtea EDO, Rafinăriile greceşti, Stran şi Stratis Andreadis c. Greciei, din 9 decembrie 1994. 53 Curtea EDO, Brualla Gomez de la Torre c. Spaniei, hotărâre din 19 decembrie 1997. 54 Curtea EDO, Kutic c. Croaţiei, din 21 februarie 2002. Curtea EDO, Messina c. Italie (no 2), plângerea nr. 25498/94, par. 84-97, CEDH 2000-X). 56 Curtea EDO, Ganci c. Italiei, din 30 octombrie 2003.


19. Calitatea serviciilor avocatului din oficiu poate, la rândul său, să ridice unele semne de întrebare cu privire la accesul la justiţie. Este adevărat că statul nu poate fi făcut responsabil pentru toate lipsurile unei apărări făcute de avocatul din oficiu, dar, în virtutea articolului 6 paragraf 3 c) din Convenţie, statul trebuie să acorde “asistenţă” prin intermediul unui apărător din oficiu persoanelor care nu dispun de mijloacele necesare angajării unuia. Aşadar simpla numire a unui apărător nu duce la îndeplinirea obligaţiei asumate de către stat. Acesta trebuie să şi vegheze la modul în care avocatul numit îşi duce la îndeplinire sarcinile şi, în măsura în care este sesizat sau carenţele serviciilor prestate de apărător sunt evidente, statul trebuie să intervină şi, fie să numească un altul, fie să-l oblige pe cel deja numit să-şi îndeplinească obligaţiile57. Limitări admise ale dreptului de acces la justiţie

20. În hotărârea Golder c. Marii Britanii, Curtea a arătat că: “pot fi aduse restricţii exerciţiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o

reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor.”58

Limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva principii. Ele trebuie să urmărească un scop legitim şi să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese59.

21. O primă categorie de limitări o reprezintă autorizarea prealabilă pentru sesizarea unei

instanţe. Astfel de limitări au fost considerate conforme cu Convenţia în cazul persoanelor alienate mintal60, în cazul persoanelor dovedite că au abuzat în trecut de dreptul de acces la o instanţă61, în cazul minorilor62 sau în procedurile de faliment63. Întotdeauna, pentru a fi conformă cu exigenţele articolului 6, autorizarea trebuie să vină din partea unui organ judiciar sau a unui magistrat şi să fie dată în conformitate cu anumite criterii obiective preexistente. Autorizarea necesară pentru introducerea unei căi de atac poate fi conformă cu Convenţia, în măsura în care se demonstrează necesitatea acestei limitări iar motivarea refuzului este făcută în conformitate cu criterii obiective. Pe de altă parte, s-a considerat că încalcă dispoziţiile articolului 6 cerinţa obţinerii în prealabil a autorizării bisericii greceşti pentru sesizarea unei instanţe în cazul unor mănăstiri care nu se bucurau în dreptul intern de personalitate juridică. Aceasta întrucât se putea întâmpla ca respectivele mănăstiri şi Biserica greacă să aibă interese divergente, caz în care riscul intervenţiei unei decizii arbitrare era destul de ridicat.

22. Condiţiile procedurale ale acţiunii în justiţie reprezintă un alt tip de restricţii admise: termenele

pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termenele de prescripţie64, de decădere65 sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora66, obligativitatea reprezentării de către un avocat în faţa instanţelor superioare67, regulile privitoare la limba procedurii68, citarea şi comunicarea actelor de procedură69 – reprezintă câteva

57 Curtea EDO, Artico c. Italiei, hotărâre din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, par. 33. 58 Curtea EDO, Golder c. Marii Britanii, din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 19, par. 38. 59 Idem. 60 Curtea EDO, Ashingdane, din 28 mai 1985, seria A nr. 93, p. 25-26, par. 58-59. 61 Comisia EDO, H c. Marii Britanii, decizie din 1985, plângerea nr. 11559/85. 62 Curtea EDO, Golder c. Marea Britanie, din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, par. 37. 63 Comisia EDO, M. c. Marii Britanii, decizie din 1987, plângerea nr. 12040/86. 64 Comisia EDO, X c. Suediei, decizie din 1983, plângerea nr. 9707/82. 65 Curtea EDO, Stubbings şi alţii c. Marii-Britanii din 22 octombrie 1996, Recueil 1996-IV, vol. 18. 66 Curtea EDO, Maillet c. Franţei, decizie din 12 noiembrie 2002 privind admisibilitatea, plângerii nr. 45676/99 – nesemnarea cererii de recurs. 67 Curtea EDO, Gillow c. Marii Britanii, din 24 noiembrie 1986, seria A nr. 109, p. 27, par. 69; Comisia EDO, Grepne c. Marii Britanii, decizie din 1990, plângerea nr. 17070/90. 68 Curtea EDO, Ivanova c. Finlandei, decizie din 28 mai 2002 privind admisibilitatea, plângerii nr. 53054/99.


exemple de limitări admise. Cu toate acestea, o interpretare vădit eronată70 sau prea restrictivă71 a regulilor de procedură având ca efect respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de recurs va fi considerată ca o încălcare a dreptului de acces la o instanţă. În plus, într-un caz împotriva Cehiei, s-a considerat că un termen de 6 luni pentru introducerea unei cereri în vederea recuperării bunurilor confiscate în perioada comunismului este prea scurt pentru a asigura un acces efectiv la justiţie. Într-adevăr, pentru o persoană care nu îşi avea domiciliul în Cehia, era greu de crezut că în 6 luni poate obţine toate actele necesare pentru introducerea dosarului în conformitate cu legea internă în materie. O soluţie similară a adoptat Curtea Europeană în cauza Yagtzilar c. Greciei72, considerând că a existat o încălcare a dreptului de acces la instanţă datorită respingerii acţiunii în despăgubiri a reclamantului, pe motiv de intervenţie a prescripţiei, în condiţiile în care cauza se găsea într-o fază avansată iar procedura era în curs de foarte mult timp.

23. Dreptul de acces la o instanţă nu interzice instituirea unor proceduri administrative prealabile.

În faţa organelor administrative jurisdicţionale nu este obligatorie respectarea exigenţelor articolului 6, atâta timp cât decizia uni astfel de organ este supusă controlului unei instanţe care să asigure conformitatea cu acest articol. De fapt, statul are de ales între două soluţii, ambele conforme cu cerinţele unui proces echitabil: “fie organele jurisdicţionale administrative îndeplinesc ele însele cerinţele articolului 6 paragraf 1, fie acestea nu se conformează amintitelor exigenţe dar suportă controlul ulterior al unui organ judiciar cu jurisdicţie deplină, care să ofere garanţiile cerute de acest articol”73. Acelaşi lucru este valabil şi în materie penală în cazul faptelor ilicite considerate, în dreptul intern al statelor părţi, ca aducând o atingere redusă valorilor sociale ocrotite de lege (de exemplu, cele privind circulaţia pe drumurile publice). Judecarea acestor fapte ilicite poate fi încredinţată unui organ administrativ, cu condiţia ca decizia acestuia să fie supusă controlului unui organ care să asigure respectarea dispoziţiilor articolului 674.

Această doctrină îşi găseşte aplicarea doar atunci când este vorba despre judecata în primă instanţă de către organe care nu sunt considerate în dreptul intern al statelor părţi ca fiind instanţe judiciare de tip clasic, ci autorităţi disciplinare sau administrative. Ori de câte ori ne vom găsi în faţa unui proces penal sau civil privitor la soluţionarea unei contestaţii civile, atât prin prisma legislaţiei naţionale cât şi a Convenţiei, şi, ori de câte ori, organul care s-a pronunţat în primă instanţă este o adevărată instanţă judiciară în sens formal şi material, această instanţă este obligată să asigure respectarea garanţiilor articolului 6. “Acesta din urmă îşi va regăsi domeniul său tradiţional şi natural şi se va aplica în toate stadiile procedurii”75. “Atunci când legea instituie în primă instanţă o instanţă judiciară, aceasta trebuie să ofere garanţiile cerute de articolul 6, chiar dacă este deschisă calea apelului în faţa unei instanţe superioare”76.

Însă, pentru a fi asigurată respectarea cerinţelor unui proces echitabil, trebuie ca recursul deschis în faţa unei instanţe judiciare să fie un recurs cu jurisdicţie deplină care să privească toate aspectele esenţiale pentru soluţionarea contestaţiei civile sau a acuzaţiei în materie penală, atât problemele de fapt cât şi cele de drept77.

O problemă distinctă în cea ce priveşte actele administrative vizează aplicarea cerinţei soluţionării cauzei într-un “termen rezonabil”, în sensul articolului 6 din Convenţie. Atâta timp cât o contestaţie se află în faţa unei autorităţi administrative, persoana în cauză nu are, în principiu, dreptul de a introduce un recurs jurisdicţional. Această perioadă în care dreptul de acces la o instanţă este suspendat este luată în considerare 69 Curtea EDO, Canete de Goni c. Spaniei, hotărâre din 15 octombrie 2002. 70 Curtea EDO, Mirragal Escolano c. Spaniei, hotărâre din 25 ianuarie 2000; Curtea EDO, OSU c. Italiei, hotărâre din 11 iulie 2002. 71 Curtea EDO, Beles c. Cehiei, hotărâre din 12 noiembrie 2002. 72 Hotărâre din 6 decembrie 2001. 73 Curtea EDO, Le Compte Van Leuven şi De Meyere c. Belgiei, hotărâre din 23 iunie 1981, seria A nr. 43, p. 22, par.51; Curtea EDO, Albert şi Le Compte c. Belgiei, hotărâre din 1 februarie 1983, seria A nr. 58, p. 16, par.29. 74 Curtea EDO, Oztürk c. Turciei, hotărâre din 21 februarie 1984, seria A nr. 73, p. 21, par.56; Curtea EDO, Lutz din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 24, par.57. 75 Curtea EDO De Cubber c. Belgiei, hotărâre din 26 octombrie 1984, seria A nr. 86, p. 16-18, par. 31 şi urm. 76 Comisia EDO, raport din 12 octombrie 1978 în cauza Zand, D.R., vol. 15, p. 70. 77 Curtea EDO, Terra Woningen B.V. c. Olandei din 17 decembrie 1996, Recueil 1996-IV, vol. 25.


la calcularea termenului global în care cauza a fost soluţionată de către instanţele unui stat parte la Convenţie78. În sfârşit, suspendarea pe o perioadă îndelungată de timp a procedurilor judiciare, în aşteptarea finalizării unei anchete administrative reprezintă o încălcare a dreptului de acces la un judecător79.

24. Măsuri ce vizează limitarea recursurilor abuzive pot fi, de asemenea, admise. Aşa cum am

arătat mai sus, autorizaţia de a introduce apel sau recurs ca şi cea de a sesiza instanţa de fond, pot fi, în anumite circumstanţe, conforme cu exigenţele procesului echitabil. Acelaşi lucru este valabil şi pentru instituirea unei amenzi pentru introducerea unei acţiuni vexatorii şi lipsite total de şanse de recurs80. De asemenea, obligaţia de a plăti o cauţiune care să acopere costurile procedurii a fost considerată o limitare legitimă a dreptului de acces la o instanţă81. În plus, Curtea a arătat la nivel de principiu că sunt de conceput limitări mai stricte în cazul recursurilor care tratează doar probleme de drept decât în cazul cererilor de apel82. Pe de altă parte, condiţionarea admisibilităţii cererii de apel de punerea în executare a sentinţei recurate83 sau de prezentarea în persoană a inculpatului la judecarea recursului84 reprezintă limitări disproporţionate ale dreptului de acces la un tribunal.

25. Un exemplu de limitare admisă, pentru motive de securitate naţională de această dată, îl reprezintă

cauza Klass c. Germania85. În discuţie era o lege privind ascultările telefonice în cazul persoanelor suspectate de activităţi teroriste, prin care se prevedea că persoana care făcuse obiectul unei măsuri de interceptare a convorbirilor telefonice nu era anunţată cu privire la acest lucru şi deci nu se putea adresa organelor competente pentru a verifica legalitatea măsurii. Dreptul de a avea acces la justiţie nu era totuşi încălcat deoarece persoana în cauză urma a fi anunţată de îndată ce motivele ce ţineau de securitatea naţională şi care împiedicau notificarea încetau să existe. Motive de securitate naţională au fost invocate şi în cauza Tinnelly & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii c. Marii Britanii86. În cauza amintită, aprecierea existenţei acestor motive, făcută de un organ administrativ, avea valoarea unei prezumţii irefragabile pentru instanţă. Întrucât, în urma acestei decizii, instanţa a fost lipsită în totalitate de posibilitatea de a analiza faptele care au stat la baza deciziei administrative, Curtea a decis că nu a fost asigurat un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit – protejarea securităţii naţionale – şi ingerinţa în dreptul de acces la o instanţă.

26. S-a decis, de asemenea, că obligarea mai multor persoane aflate în situaţii identice şi având

aceleaşi interese, de a se adresa instanţei prin intermediul unui singur reprezentant este o restricţie rezonabilă menită să economisească timp şi resurse materiale87. Hotărârea Curţii ar fi putut fi diferită în măsura în care această decizie nu ar fi fost înconjurată de garanţii suficiente care să asigure o reprezentare adecvată.

27. Dreptul de acces la o instanţă conformă cu cerinţele articolului 6 din Convenţie este un drept la

care se poate renunţa, de exemplu printr-un compromis de arbitraj88. Acest lucru este posibil numai cu condiţia ca renunţarea să fie liberă iar instanţa de arbitraj să asigure măcar o parte din garanţiile procesului echitabil.89

78 Curtea EDO, Kônig, hotărâre din 28 iunie 1978, seria A nr. 27, p. 33. 79 Curtea EDO, Ianosevic c. Suediei, hotărâre din 23 iulie 2002. 80 Curtea EDO, Gillow c. Marii Britanii, din 24 noiembrie 1986, seria A, nr. 109. 81 Comisia EDO, P. c. Franţei, decizie din 1987, plângerea nr. 10412/83. 82 Curtea EDO, De Ponte Nascimento c. Marii Britanii, decizia din 31 ianuarie 2002 privitoare la admisibilitatea plângerii nr. 55331/00. 83 Curtea EDO, Annoni Di Gussola şi Omer c. Franţei, hotărâre din 14 noiembrie 2000. 84 Curtea EDO, Poitrimol c. Franţei, hotărâre din 23 noiembrie 1993. 85 Curtea EDO, Klass c. Germaniei, din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269. 86 Curtea EDO, Tinnelly & Sons Ltd şi alţii şi McElduff şi alţii c. Marii-Britanii, din 10 iulie 1998, Recueil 1998-IV, vol. 79. 87 Curtea EDO, Lithgow c. Marii-Britanii, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 71, par. 195-196. 88 Comisia EDO, raport din 12 decembrie 1983 în cauza Bramelid şi Malmstrom, D.R. nr. 38, p. 18. 89 a se vedea Curtea EDO, Lithgow c. Marii-Britanii, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 72.


28. Acordarea imunităţii de jurisdicţie unor categorii de persoane90, unor organizaţii internaţionale91

ori statelor92 nu este o limitare incompatibilă în sine cu dispoziţiile articolului 6. Trebuie însă asigurat un raport rezonabil de proporţionalitate: este necesară existenţa unui puternic interes public care să justifice acordarea imunităţii iar, pe de altă parte, această imunitate nu ar trebui să fie totală. De exemplu, ar fi foarte greu de justificat o imunitate parlamentară care să se întindă asupra tuturor faptelor de natură penală şi nu doar asupra declaraţiilor cu caracter politic făcute în calitate de parlamentar93 sau o imunitate totală a poliţiei pentru neglijenţă în exercitarea atribuţiilor de urmărire penală94.

90 Curtea EDO, Cordova c. Italiei, hotărâre din 30 ianuarie 2003; Curtea EDO, A. c. Marii Britaniii, hotărâre din 17 decembrie 2002; Comisia EDO, dec. din 6 februarie 1969, plângere nr. 3374/67, Recueil de la jurisprudence nr. 29, p. 29. 91 Curtea EDO, Wait şi Kennedy c. Germania, Beer şi Regan c. Germaniei, hotărâre din 18 februarie 1999. 92 Curtea EDO, Al Adsani c. Marii Britanii, hotărâre din 21 noiembrie 2001; Curtea EDO, Kalogeropoulou c. Germaniei şi Greciei, hotărâre din 12 decembrie 2002. 93 Curtea EDO, Cordova c. Italiei, hotărâre din 30 ianuarie 2003. 94 Curtea EDO, Osman c. Marii Britanii, hotărâre din 28 octombrie 1998.


INADMISIBILITATEA CĂII EXTRAORDINARE DE ATAC INTRODUSE DE PROCUROR ÎMPOTRIVA UNEI HOTĂRÂRI JUDECĂTOREŞTI DEFINITIVE ŞI IREVOCABILE PRONUNŢATĂ ÎNTR-UN PROCES CIVIL, LA CARE NU A LUAT

PARTE

Dragoş Bogdan Judecător la Tribunalul Bucureşti

1. Conform art. 20 din Constituţie, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind

drepturile omului la care România este parte1. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare - CEDO) are o aplicare directă în dreptul intern2, Curtea Constituţională reţinând că „interpretarea instanţei de contencios european, în virtutea principiului subsidiarităţii, se impune şi faţă de instanţa de contencios constituţional naţional (s.n.)”3. Credem că cele reţinute de Curtea Constituţională se aplică tuturor instanţelor române, nu numai instanţei de contencios constituţional.

2. Codul de procedură civilă a fost modificat de mai multe ori în ultimii ani, unul dintre scopuri fiind

şi acela de a-l adapta jurisprudenţei CEDO (spre exemplu prin eliminarea recursului în anulare). Efortul legislativ de adaptare a legislaţiei procesuale trebuie însă continuat, întrucât, aşa cum vom arăta în continuare, se poate pune problema dacă actualele prevederi legale corespund unor hotărâri recente ale instanţei de la Strasbourg, spre exemplu în ceea ce priveşte posibilitatea procurorului de a introduce o cale extraordinară de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţată într-un proces civil la care nu a luat parte.

A. Dreptul intern4 3. Posibilitatea procurorului de a ataca hotărâri judecătoreşti în materie civilă a evoluat odată cu rolul

acestuia în procesul civil. Nu vom antama aici problematica participării procurorului în procesul civil5, decât 1 „ART. 20: „Tratatele internaţionale privind drepturile omului (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.” 2 A se vedea în acest sens C.-L. Popescu, „Protecţia internaţională a drepturilor omului – surse, instituţii, proceduri”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 270. 3 Decizia nr. 81 din 15 Iulie 1994 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 14 din 25 ianuarie 1995. 4 Pentru uşurinţa exprimării, folosim şi noi această terminologie, deşi ea nu este, poate, cea mai potrivită, având în vedere că, în conformitate cu prevederile articolului 11 alin. 2 din Constituţie (“Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului face parte din dreptul intern (Conform art. 1 alin. 1 lit. a din legea 590/2003 privind tratatele, din 22/12/2003, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 23 din 12/01/2004, prin “tratat se înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau de formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat, la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi obligaţii juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat într-un instrument unic ori în două sau în mai multe instrumente conexe.”) 5 Pentru o tratare detaliată a se vedea I. Stoenescu, G. Porumb - “Drept procesual civil roman“, Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1966, pag. 141 şi urm.; V. Negru, D. Radu - “Drept procesual civil“, Editura Didactică si Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 71 şi urm.; I. Stoenescu, S. Zilberstein, “Drept procesual civil, Teoria Generală”, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1977, pag. 325 şi urm.; I. Stoenescu, S. Zilberstein, “Tratat de drept procesual civil”, vol. 1, Bucureşti, 1973, pag. 291 şi urm.; E. Poenaru, „Rolul procurorului în procesul civil”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964; E. Poenaru, „Procurorul - parte în procesul civil”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003; I. Leş, „Participarea părţilor în procesul civil”, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1982, pag. 202 şi urm; V. M. Ciobanu, „Tratat teoretic şi practic de


în aspectele pe care le considerăm esenţiale în expunerea punctului nostru de vedere. Evoluţia rolului procurorului în procesul civil este însă interesantă, motiv pentru care o vom prezenta pe scurt.

4. În reglementarea Codului de procedură civilă de la 1865 rolul procurorului era limitat6; conform

articolelor 80 şi 81, procurorul putea promova acţiuni civile numai în cazurile determinate expres de lege şi nu avea un drept general de a interveni într-un proces civil. Dimpotrivă, în situaţia în care participa la judecarea unui proces într-un caz în care legea nu prevedea acest lucru, se crea un motiv de nulitate a hotărârii.7

5. După schimbarea regimului politic, în urma celui de-al doilea război mondial, prin legea nr.

6/19528, Procuratura a fost investită cu atribuţii largi în domeniul proceselor civile, prin articolul 9 litera d) consacrându-se posibilitatea procurorilor de a exercita căile legale de atac. Această prevedere legală a fost păstrată în legile ulterioare (legea nr. 60/19689, legea 92/199210).

6. După 1990, conform art. 45 alin. 5 din Codul de procedură civilă11, art. 27 litera f) din legea

92/1992 pentru organizarea judecătorească sau art. 60 lit. f) din noua lege privind organizarea judiciară - legea nr. 304 din 28 iunie 200412 - din Ministerul Public poate exercita căile de atac împotriva oricăror hotărâri judecătoreşti.

Aşa cum se arată în literatura de specialitate, procurorul poate exercita toate căile de atac (ordinare sau extraordinare, de reformare sau de retractare), împotriva tuturor hotărârilor judecătoreşti, inclusiv cele date în procesele la care nu a participat13 sau a celor în cazul cărora nu poate introduce acţiunea civilă14. Mai mult, unele căi de atac (recursul în anulare - anterior modificării Codului de procedură civilă - şi recursul în interesul legii) pot (respectiv - puteau) fi exercitate numai de către procurorul general (din proprie iniţiativă sau la sesizarea Ministrului Justiţiei)

procedură civilă”, vol. 1 „Teoria generală”, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, pag. 348 şi urm.; G. Boroi, D. Rădescu, „Codul de procedură civilă comentat şi adnotat”, Ed. All, Bucureşti, 1995, pag. 114 şi urm; I. Deleanu, „Procedura civilă”, vol. 1, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, pag. 66 şi urm.; I. Leş., „Tratat de drept procesual civil”, Ed. All Beck, 2001,pag. 124 şi urm.; F. Măgureanu, op. cit., pag. 82 şi urm. 6 Pentru amănunte, a se vedea E. Heroveanu, „Principiile procedurei judiciare. Explicaţiunea teoretică a legilor de organizare judiciară, competenţă şi procedură civilă”, Bucureşti, Institutul de arte grafice „Lupta”, 1932, pag. 421 şi urm; I. Leş, op. cit., pag. 202 – 204; F. Măgureanu, op. cit., pag. 83 şi 84. 7 În acest sens a se vedea F. Măgureanu, op. cit., pag. 84. 8 Legea nr. 6 din 19 iunie 1952 pentru înfiinţarea şi organizarea Procuraturii Republicii Populare România, publicată în Buletinul Oficial nr. 31 din 19 iunie 1952. 9 Legea nr. 60 din 26 decembrie 1968 pentru organizarea şi funcţionarea Procuraturii Republicii Socialiste România, publicata în Buletinul Oficial nr. 169 din 27 decembrie 1968. 10 Legea nr. 92 din 4 august 1992 pentru organizarea judecătorească publicată în Monitorul Oficial nr. 259 din 30 septembrie 1997, republicată în temeiul art. VI din Legea nr. 142 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, dându-se textelor o nouă numerotare. 11 Aşa cum a fost modificat prin O.U.G. 138/2000, art. I, pct.19 - Ordonanţa de urgenţă nr. 138 din 14 septembrie 2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 479 din 2 octombrie 2000. 12 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 29 iunie 2004. Dispoziţia legală respectivă nu deosebeşte între procesele penale şi cele civile sau între căile ordinare şi cele extraordinare de atac. 13 A se vedea în acest sens, V. Negru, D. Radu, op. cit., pag. 76; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., pag. 297; V. M. Ciobanu, op. cit., pag. 359; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., pag. 118; I. Deleanu, op. cit., pag. 70; I. Leş, „Participarea …”, op. cit., pag. 228; I. Leş., „Tratat …”, op. cit., pag. 135. 14 Anterior modificării articolului 45, vorbind despre acţiunile cu caracter strict personal, a se vedea în acest sens G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., pag. 118, argumentând că art. 45 al. 1 nu se poate aplica prin analogie, fiind o dispoziţie legală restrictivă; în sens contrar, a se vedea V. M. Ciobanu, op. cit., pag. 360. Alţi autori nu disting între cele două situaţii - I. Deleanu, op. cit., pag. 70; I. Leş, „Participarea …”, op. cit., pag. 228. Credem că actualmente, expresia „împotriva oricăror hotărâri” este suficient de largă pentru a include şi cazurile prevăzute la alineatul 1 al articolului 45.


7. În urma hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Brumărescu c. României15 (şi în

cele câteva zeci de cauze similare care i-au urmat acestui „precedent”), prin O.U.G. 58/200316 a fost modificat Codul de Procedură civilă în sensul că s-a renunţat la calea de atac extraordinară a recursului în anulare17.

În consecinţă, actualmente, procurorul poate introduce toate căile de atac ordinare şi extraordinare, indiferent dacă a participat sau nu la procesul respectiv.

B. Jurisprudenţa CEDO 8. Prima hotărâre în care Curtea Europeană a analizat problema desfiinţării unei hotărâri judecătoreşti

irevocabile în urma introducerii unei căi extraordinare de atac de către procuror a fost Brumărescu c. României. Această hotărâre reprezintă de altfel precedentul pornind de la care Curtea şi-a dezvoltat jurisprudenţa în materie.

Cauza fiind notorie în România, nu vom rezuma situaţia de fapt, menţionând numai că reclamantul câştigase definitiv şi irevocabil o acţiune în revendicare împotriva statului; hotărârea din această acţiune a fost însă desfiinţată în urma introducerii unui recurs în anulare de către procurorul general al Parchetului de la lângă Curtea Supremă de Justiţie.

Analizând această situaţie, Curtea Europeană a reţinut că: „61. Dreptul la un proces echitabil în fata unei instanţe judecătoreşti, garantat de art. 6 parag. 1 din

Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor părţi. Unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care reclamă, între altele, ca soluţia dată în mod definitiv (s.n.) oricărui litigiu de instanţele judecătoreşti sa nu mai fie pusă in discuţie.

62. În cauză, Curtea notează că, la data faptelor, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care nu era parte în procedură (s.n.), avea competenţa, în baza art. 330 din Codul de procedură civilă, de a ataca o hotărâre definitivă18 pe calea recursului în anulare. Curtea notează că, în exercitarea puterii sale, procurorul general nu era ţinut de nici un termen (s.n.), astfel încât hotărârile judecătoreşti puteau fi oricând puse în discuţie.

Curtea arată că, admiţând recursul în anulare introdus în baza acestei competenţe, Curtea Supremă de Justiţie a şters în întregime o procedură judiciară care se finalizase, potrivit cuvintelor Curţii Supreme de Justiţie, printr-o hotărâre judecătorească „irevocabilă”, deci care dobândise autoritatea de lucru judecat şi care, în plus, fusese executată (s.n.) 19. 15 Hotărârea Brumărescu c. României din 30.09.1999, ([GC], no. 28342/95, ECHR 1999-VII. Este publicată şi în Monitorul Oficial, Partea I nr. 414 din 31/08/2000. Pentru o traducere a se vedea şi C.-L. Popescu, „Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele împotriva României (1998 – 2002)”, Ed. All Beck, 2003, pag. 20 şi urm.; accesibilă pe site-ul internet al Curţii- www.echr.coe.int. 16 Ordonanţa de urgenţă nr. 58 din 25 iunie 2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă publicată în Monitorul Oficial nr. 460 din 28 iunie 2003, aprobată şi modificată prin legea nr. 195 din 25 mai 2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă publicată în Monitorul Oficial nr. 470 din 26 mai 2004. 17 Pentru o critică a acestei soluţii a legiuitorului a se vedea M. Voicu, “Eliminarea recursului în anulare – o regretabilă eroare legislativă”, în revista Curierul Judiciar, nr. 8/2003, pag. 4 şi urm. 18 Varianta franceză a hotărârii foloseşte expresia „décision judiciaire définitive et obligatoire”; varianta engleză foloseşte expresia “a final, binding judicial decision”. Am preferat să folosim expresia „hotărâre definitivă”, consacrată în dreptul român. Subliniem totuşi că semnificaţia exactă a expresiei „décision définitive”, folosită de Curte, nu este necesarmente aceeaşi cu cea din dreptul procesual civil român. Pentru o discuţie cu privire la semnificaţia acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii, a se vedea infra, secţiunea “C. Concluzii”. 19 „62. En l’espèce, la Cour note qu’à l’époque des faits, le procureur général de la Roumanie – qui n’était pas partie à la procédure – disposait, en vertu de l’article 330 du code de procédure civile, du pouvoir d’attaquer un jugement définitif (s.n.) par la voie du recours en annulation. La Cour note que, dans l’exercice de son pouvoir, le procureur général n’était tenu par aucun délai, de sorte que les jugements pouvaient être perpétuellement remis en cause.

La Cour relève qu’en accueillant le recours en annulation introduit en vertu du pouvoir susmentionné, la Cour suprême de justice a effacé l’ensemble d’une procédure judiciaire qui avait abouti, selon les termes de la Cour suprême


Aplicând în acest mod dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiţie a înfrânt principiul securităţii raporturilor juridice. În speţă, din cauza acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie a fost încălcat. Prin urmare, a fost încălcat respectivul articol.”

Elementele care ni se par importante în această cauză sunt următoarele: procurorul nu era parte la procedură; nu exista un termen de introducere a recursului în anulare; hotărârea era irevocabilă, având autoritate de lucru judecat şi fiind executată; admiterea recursului în anulare fusese motivată de Curtea Supremă prin lipsa competenţei instanţelor judecătoreşti, nefiind analizat fondul cauzei (inclusiv situaţia de fapt).

O parte dintre aceste elemente vor fi însă înlăturate de Curte în jurisprudenţa sa ulterioară, aşa cum vom arăta în cele ce urmează.

9. O altă cauză în care Curtea s-a pronunţat asupra problemei analizate este Sovtransavto Holding c.

Ucraina.20 În dreptul ucrainean exista o cale de atac, asemănătoare recursului în anulare din dreptul român, numită „protest”. Competenţa de a introduce această cale de atac revenea, în baza articolului 97 din Codul de Procedură a Arbitrajului, Preşedintelui Tribunalului Suprem de Arbitraj, Procurorului General şi adjuncţilor acestuia. Curtea analizează compatibilitatea acestei proceduri cu articolul 6 din Convenţie în următorii termeni:

„71. Curtea consideră că, în circumstanţele cazului de faţă, trebuie să determine dacă, privite în întreaga lor desfăşurare, procedurile respective, din faţa tribunalelor şi curţilor ucrainene, erau compatibile cu dreptul companiei reclamante la un proces echitabil judecat de o instanţă independentă şi imparţială în sensul articolului 6 parag. 1 al Convenţiei.

Curtea consideră că mai întâi trebuie să determine, în contextul cazului de faţă, problema generală care se ridică, şi anume dacă şi în ce măsură procedura „protest” prevăzută de legea ucraineană şi aplicată în practică în cazul de faţă, este compatibilă cu principiile articolului 6 parag. 1 din Convenţie, interpretat în lumina hotărârii Brumărescu c. România ([GC], no. 28342/95, ECHR 1999-VII). (…)

73. În cazul Brumărescu, anterior citat, Curtea a decis că a existat o încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil deoarece Curtea Supremă de Justiţie, în cadrul unui recurs în anulare formulat de Procurorul General, a anulat21 o întreagă procedură judiciară care se sfârşise printr-o hotărâre care era irevocabilă şi avea putere de lucru judecat22 (s.n.). de justice, à une décision judiciaire « irrévocable » (s.n.), ayant donc acquis l’autorité de la chose jugée et ayant, de surcroît, été exécutée. » “62. In the present case the Court notes that at the material time the Procurator-General of Romania – who was not a party to the proceedings – had a power under Article 330 of the Code of Civil Procedure to apply for a final judgment (s.n.) to be quashed. The Court notes that the exercise of that power by the Procurator-General was not subject to any time-limit, so that judgments were liable to challenge indefinitely.

The Court observes that, by allowing the application lodged under that power, the Supreme Court of Justice set at naught an entire judicial process which had ended in – to use the Supreme Court of Justice’s words – a judicial decision that was “irreversible” (s.n.) and thus res judicata – and which had, moreover, been executed.” 20 Cauza Sovtransavto Holding c. Ucrainei, cererea nr. 48553/99, hotărârea din 25 iulie 2002. Hotărârea este accesibilă pe site-ul Curţii www.echr.coe.int şi a fost tradusă, rezumată şi comentată de C.-L. Popescu în Revista de drept comercial nr. 12/2002. 21 Termenul folosit de Curte, în varianta engleză, este în realitate mult mai „tare” – „the Supreme Court of Justice had (…) set at naught (s.n.) an entire judicial process that had ended in a decision that was irreversible and res judicata”. Expresia „to set at naught” se traduce prin „a desfide; a nu ţine seama de; a neglija; a nu-i păsa de” – în acest sens a se vedea A. Bantaş, „Dicţionar englez – român, 70 000 de cuvinte”, Ed. Teora, 2001, pag. 655. 22 Ni se pare important de subliniat diferenţa de terminologie între varianta franceză şi cea engleză a hotărârii: varianta franceză foloseşte termenii „definitivă şi irevocabilă”, cea engleză de „irevocabilă şi care avea autoritate de lucru judecat”: „73. Dans l'arrêt Brumarescu précité, la Cour a constaté une violation du droit du requérant à un procès équitable du fait que la Cour suprême de justice, sur un recours en annulation introduit par le procureur général, avait annulé l'ensemble d'une procédure judiciaire qui avait abouti à une décision définitive et irrévocable (s.n.). »


74. Curtea consideră cazul de faţă ca fiind similar cazului Brumărescu. Curtea remarcă în acest sens că, în acel moment, preşedintele Tribunalului Suprem de Arbitraj, Procurorul General şi adjuncţii acestuia aveau competenţa, în baza articolului 97 din Codul de Procedură a Arbitrajului să atace hotărâri definitive printr-un recurs în anulare. Această putere era discreţionară, astfel încât hotărârile judecătoreşti definitive puteau fi atacate într-un termen nedefinit.23

În cazul de faţă, printr-o hotărâre din 21 aprilie 2000, dată într-o procedură pornită la cererea preşedintelui său, Tribunalul Suprem de Arbitraj a desfiinţat toate hotărârile ce o priveau pe compania reclamantă şi a retrimis cauzele în care era parte la prima instanţă pentru o rejudecare.

75. Curtea observă că, spre deosebire de reclamantul din cauza Brumărescu, în cazul de faţă, în urma procedurii “protest”, compania reclamantă a beneficiat de o nouă oportunitate de a-şi susţine cauza în faţa instanţelor competente să judece situaţia de fapt (s.n.). (…)

77. (…) Curtea notează că reclamanta a obţinut numai un beneficiu temporar din rejudecarea cazului24 şi, în stadiul actual, nici una dintre cererile sale nu au fost admise de instanţele interne. În plus, compania reclamantă a fost definitiv lipsită de orice posibilitate de a obţine o judecare echitabilă a cererilor ale împotriva S.L. de către o instanţă.

Curtea consideră că un sistem judiciar caracterizat de procedura „protest” şi, prin aceasta, de riscul ca hotărârile definitive (s.n.) să fie înlăturate în mod repetat, aşa cum s-a întâmplat în cazul de faţă, este, ca atare, incompatibil cu principiul securităţii raporturilor juridice care este unul dintre aspectele fundamentale ale preeminenţei dreptului pentru obiectivele articolului 6 par. 1 al Convenţiei, interpretat în lumina hotărârii Brumărescu (citată anterior).”

Cauza Sovtransavto are unele elemente comune cu Brumărescu: în ambele este vorba despre hotărâri „definitive” (în sensul Curţii), anulate într-o cale extraordinară de atac ce putea fi introdusă numai de nişte oficiali ai statului, într-un termen nedeterminat. Aşa cum observă chiar Curtea, în Sovtransavto, reclamanta beneficiase de o nouă oportunitate de a-şi susţine cauza în faţa instanţelor de fond, ceea ce nu a-a întâmplat în cazul Brumărescu.

10. O procedură asemănătoare cu cea din Ucraina se regăseşte şi în dreptul rus. În cazul Ryabykh c.

Rusiei25, după ce reaminteşte soluţia din cauza Brumărescu, Curtea a decis că: „52. Principiul securităţii raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii lucrului

judecat (vezi Brumărescu, anterior citat, parag. 62), care este principiul caracterului final al hotărârilor. Acest principiu presupune că nici o parte nu are dreptul să ceară revizuirea26 unei hotărâri definitive şi

„73. In Brumarescu, cited above, the Court held that there had been a violation of the applicant's right to a fair hearing because the Supreme Court of Justice had, on an application by the Procurator-General, set at naught an entire judicial process that had ended in a decision that was irreversible and res judicata (s.n.).” 23 „74. La Cour estime que la présente affaire correspond au même cas de figure. Elle note à cet égard qu'à l'époque des faits le président de la Cour suprême d'arbitrage et le procureur général ou leurs adjoints disposaient, en vertu de l'article 97 du code de procédure d'arbitrage, du pouvoir d'attaquer un jugement définitif par la voie du recours en annulation (protest) (s.n.). Un tel pouvoir étant discrétionnaire, les jugements définitifs pouvaient être perpétuellement remis en cause. » „74. The Court considers the present case to be on all fours with Brumarescu. It notes in that connection that at the material time the President of the Supreme Arbitration Tribunal, the Attorney-General and their deputies were empowered by Article 97 of the Code of Arbitration Procedure to challenge final judgments under the supervisory review (s.n.) procedure by lodging an objection. That power was discretionary, so final judgments were liable to review indefinitely.” 24 În paragrafele 75, teza a doua şi a treia, precum şi 76 ale hotărârii, pe care nu le-am mai redat, nefiind esenţiale pentru scopul prezentului articol, se arată că, după retrimiterea la prima instanţă, aceasta a dat, parţial, câştig de cauză reclamantei, însă, după un „protest” al Procurorului General, instanţa superioară a desfiinţat hotărârea primei instanţe, respingând în totalitate cererea reclamantei. 25 Cazul Ryabykh c. Rusiei, cererea nr. 52854/99, hotărârea din 24 iulie 2003. 26 Termenul nu semnifică aici (necesarmente) calea extraordinară de atac reglementată actualmente de art. 322 şi urm. din Codul de procedură civilă; credem că, în context, are mai degrabă semnificaţia unei „reanalizări” a cauzei în baza unei căi extraordinare de atac.


obligatorii numai în scopul obţinerii unei rejudecări şi a unei noi hotărâri în cauză. Puterea instanţelor superioare de a revizui ar trebui să fie exercitată pentru corectarea greşelilor de judecată, a erorilor judiciare şi nu pentru a substitui o analiză. Revizuirea nu poate fi tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate a existenţei a două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv de reexaminare. Excepţii de la acest principiu sunt justificate numai atunci când sunt necesare datorită unor circumstanţe esenţiale şi imperative.27 (s.n.)

53. În cazul de faţă, hotărârea din 8 iunie 1998 a fost desfiinţată (…) deoarece judecătoarea L. (…) a interpretat greşit legea relevantă (s.n.). Cererea reclamantului a fost astfel respinsă (…), fiind astfel anulată o întreagă procedură judiciară care se sfârşise printr-o hotărâre care era obligatorie conform articolului 208 din Codul de procedură civilă şi în baza căreia începuseră procedurile de executare.

54. Curtea notează că revizuirea extraordinară28 a hotărârii din 8 iunie 1998 a fost declanşată de către preşedintele Curţii regionale Belgorod – care nu fusese parte în procedură (.s.n.)(…). Ca şi în cazul legislaţiei româneşti examinate în cazul Brumărescu, exercitarea acestei puteri de către preşedinte nu era limitată în timp (s.n.), astfel că hotărârile puteau fi atacate într-un termen nedefinit. (…)

55. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia articolul 6 par. 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. În acest fel, el consacră în acest fel „dreptul la o instanţă”, unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanţă în materie civilă. Totuşi, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie29 să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părţi. Într-adevăr, nu s-ar putea concepe ca articolul 6 par. 1 să descrie în detaliu garanţiile de procedură – echitate, publicitate, celeritate – acordate părţilor şi să nu protejeze executarea hotărârilor judecătoreşti; dacă acest articol ar fi interpretat în sensul că priveşte exclusiv accesul la instanţă şi derularea procedurii, acest lucru ar risca să creeze situaţii incompatibile cu principiul preeminenţei dreptului, principiu pe care statele contractante s-au angajat să-l respecte ratificând Convenţia (a se vedea hotărârea Hornsby c. Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii, 1997-II, pag. 510-511, § 40)30.

56. Curtea consideră că dreptul de a avea acces la o instanţă ar fi de asemenea iluzoriu dacă sistemul legal al unui Stat Contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească ce a devenit definitivă şi obligatorie să fie desfiinţată de o instanţă superioară în baza unei cereri introduse de un oficial al Statului31 (s.n.).

57. Folosind procedura revizuirii extraordinare pentru a înlătura hotărârea din 8 iunie 1998, Preşedintele Curţii Regionale Belgorod a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul reclamantului la acces la justiţie din articolul 6 §1 al Convenţiei.” 27 „Legal certainty presupposes respect of the principle of res judicata (see Brumarescu, cited above, § 62), that is the principle of finality of judgments. This principle insists that no party is entitled to seek a review of a final and binding (s.n.) judgment merely for the purpose of a rehearing and a fresh decision of the case. Higher courts' power of review should be exercised for correction of judicial mistakes, miscarriages of justice, and not to substitute a review. The review cannot be treated as an appeal in disguise, and the mere possibility of two views on the subject is not a ground for re-examination. Departures from that principle are justified only when made necessary by circumstances of a substantial and compelling character.” Principiul este reluat, în aceeaşi formulare, într-o hotărâre foarte recentă, din 18 noiembrie 2004, pronunţată în cauza Pravednaya c. Rusiei, cererea nr. 69529/01. 28 Se foloseşte termenul „supervisory review”, pentru care, în varianta franceză a hotărârii Sovtransavto, se folosea termenul „recours en annulation” – a se vedea paragraful 74 al hotărârii, nota de subsol 71. Nu credem însă este atât de important termenul folosit, ci mai degrabă faptul că este vorba despre două căi extraordinare de atac, prin care (numai) oficiali ai statului puteau ataca hotărâri „definitive şi obligatorii”. 29 Varianta engleză, singura disponibilă, foloseşte expresia „final and binding”; hotărârea Hornsby c. Greciei, (din 19 martie 1997, Culegere 1997-II, p. 510), la care se face trimitere, foloseşte, în varianta franceză, la paragraful 40, expresia „décision judiciaire définitive et obligatoire”. 30 N. n. - a se vedea supra, prima parte a articolului, nota de subsol nr. 15. 31 „56. The Court considers that the right of a litigant to a court would be equally illusory if a Contracting State's legal system allowed a judicial decision which had become final and binding to be quashed by a higher court on an application made by a State official.”


Este interesant de observat că, deşi menţionează în paragraful 54 faptul că preşedintele Curţii Regionale Belogorod nu fusese parte în procedură şi că nu exista un termen de introducere a căii extraordinare de atac, Curtea reţine în paragraful 56 al hotărârii că articolul 6 al Convenţiei este încălcat dacă o hotărâre judecătorească ce a devenit definitivă şi obligatorie este desfiinţată de o instanţă superioară în baza unei cereri introduse de un oficial al Statului, fără a mai circumstanţia în nici un fel soluţia cu privire la calitatea de parte a reprezentantului statului sau la termenul în care poate fi introdusă cererea respectivă.

În aceeaşi cauză, Curtea a decis că anularea unei hotărâri după ce a devenit definitivă şi neapelabilă,32 constituie şi o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, în situaţia în care prin hotărârea respectivă se consacra un drept patrimonial al reclamantului.

11. În jurisprudenţa ulterioară Curtea reia această formulare, fără a mai aminti circumstanţele

respective: „Curtea reaminteşte că jurisprudenţa sa constantă în sensul că desfiinţarea de către o instanţă

superioară, într-o cerere revizuire extraordinară introdusă de către un procuror sau alt reprezentant oficial al Statului, a unei hotărâri judecătoreşti care a devenit definitivă este de natură să facă dreptul justiţiabilului de acces la justiţie iluzoriu şi să încalce principiul securităţii raporturilor juridice (a se vedea Brumărescu c. României [GC], nr. 28342/95, § 62, ECHR 1999-VII; Ryabykh c. Rusiei, nr. 52854/99, §§ 56-58, 24 iulie 2003). Mai mult, desfiinţarea unei asemenea hotărâri după ce a devenit definitivă şi neapelabilă (s.n.), va constitui o ingerinţă în dreptul de proprietate al beneficiarului (a se vedea Brumărescu c. României, anterior citată, § 74; Ryabykh c. Rusiei, anterior citată, § 61).”33

„Curtea reaminteşte că a decis, în mai multe rânduri, că o cale extraordinară de atac în care se anulează o hotărâre judecătorească ce a devenit definitivă (s.n.) încalcă principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea Brumărescu c. României [GC], nr. 28342/95, § 62, ECHR 1999-VII; Ryabykh c. Rusiei, nr. 52854/99, §§ 56-58, 24 iulie 2003 şi Sovtransavto Holding c. Ucrainei, nr. 48553/99, § 82, 25 iulie 2002).”34

32 „Furthermore, quashing such a judgment after it has become final and unappealable will constitute an interference with the judgment beneficiary's right to the peaceful enjoyment of that possession (see Brumarescu, cited above, § 74)”. Din hotărârea respectivă rezultă că, în sistemul rus, împotriva sentinţelor primei instanţe se putea introduce numai o cale de atac numită „apel” (care nu are, necesarmente, aceleaşi caracteristici cu cele ale apelului din sistemul român), după care hotărârea devenea „definitivă”; apoi se introducea revizuirea extraordinară despre care este vorba în speţa de faţă. În alte hotărâri, Curtea foloseşte pentru termenul de „recurs”, noţiunea de „appeal on points of law”. Nu credem însă că exprimarea Curţii - „hotărâre definitivă şi neapelabilă” – poate fi transpusă mot-a-mot în sistemul român, doar datorită asemănării termenilor folosiţi. Pentru o discuţie asupra semnificaţiei termenului de hotărâre „definitivă”, în sensul jurisprudenţei Curţii, a se vedea infra, secţiunea „C. Concluzii”. 33 Decizia de admisibilitate din 12.02.2004, dată în cauza nr. 69582/01, Alelsandr Sardin c. Rusiei: „Furthermore, quashing such a judgment after it has become final and unappealable will constitute an interference with the judgment beneficiary’s right to the peaceful enjoyment of his possessions (see Brumarescu v. Romania, cited above, § 74; Ryabykh v. Russia, cited above, § 61).” 34 Decizia de admisibilitate din 14.10.2003, dată în cauza nr. 51394/99, Mykola Kalenykovych Voloshchuk c. Ucraina: „La Cour rappelle qu’à plusieurs reprises le recours extraordinaire annulant une décision judiciaire définitive a été considéré comme enfreignant le principe de la sécurité des rapports juridiques en violation du droit du requérant à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (cf. Brumarescu c. Roumanie [GC], no 28342/95, § 62, CEDH 1999-VII, Ryabykh c. Russie, no 52854/99, §§ 56-58, 24 juillet 2003, et, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding c. Ukraine, no 48553/99, § 82, 25 juillet 2002).” Pentru o formulare identică, a se vedea şi decizia de admisibilitate din 27.04.2004 în cauza nr. 59028/00, Aurel Stanca c. României. Este important de subliniat faptul că ultima decizie de admisibilitate (cea pronunţată în cauza Stanca c. României) este pronunţată în materie penală.

Tot în materie penală, într-o altă cauză, Curtea a reţinut următoarele: „130. Hotărârea de achitare a inculpatului având autoritate de lucru judecat, principiul securităţii raporturilor juridice, care constituie unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului, exclude, fără a prejudicia dispoziţiile articolului 4 § 2 din Protocolul nr. 7, posibilitatea ca o autoritate ne-judiciară să repună în discuţie această hotărâre sau să împiedice executarea sa (mutatis mutandis, Brumărescu c. României [GC], nr. 28342/95, §§ 61 şi 62, ECHR 1999-VII; Ryabykh c. Rusiei, nr. 52854/99, §§ 51 şi 52, 24 iulie 2003)”. (Hotărârea din 8 aprilie 2004 în cauza Assanidzé c. Georgiei, cererea nr. 71503/01).


12. Într-o hotărâre foarte recentă, din 18 noiembrie 2004, pronunţată în cauza Pravednaya c. Rusiei, după ce reia paragraful nr. 52 din cauza Ryabykh c. Rusiei, pe care l-am subliniat şi noi anterior, Curtea reţine că „(27) Procedura de desfiinţare a unei hotărâri judecătoreşti „definitive”35 presupune că există probe ce nu fuseseră anterior disponibile, în ciuda unui comportament diligent, şi care sunt de natură a conduce la un rezultat diferit al procesului. Persoana care solicită revizuirea ar trebui să demonstreze că nu a avut posibilitatea de a prezenta dovada respectivă la ultima şedinţă a procesului şi că acea dovadă este decisivă. O asemenea procedură este definită în articolul 333 al Codului de Procedură Civilă şi este comună pentru sistemele juridice ale mai multor state membre. (28) Această procedură, per se, nu contravine principiului siguranţei raporturilor juridice, atâta vreme cât este folosită pentru a corecta greşelile de judecată.”36

C. Concluzie 13. Ni se pare că, din aceste ultime dezvoltări jurisprudenţiale, rezultă că aspectul considerat de Curte

ca fiind cel mai important în aceste tipuri de cauze este nu atât faptul că părţile nu puteau introduce aceste căi extraordinare de atac, ori că nu exista un termen de exercitare (procurorul putea introduce oricând calea de atac în cazul recursului în anulare), ci faptul că reprezentanţi ai statului puteau introduce căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri judecătoreşti “definitive”. Jurisprudenţa a evoluat de la cauza Brumărescu, accentul deplasându-se de la lipsa termenului, la calitatea celui care putea introduce calea de atac extraordinară.

Problema dacă soluţia dată de Curte în privinţa recursului în anulare în materie civilă poate fi extinsă şi

pentru cel formulat în materie penală şi-a găsit răspunsul în hotărârea din 20 iulie 2004, pronunţată în cauza Nikitin c. Rusiei (cauza nr. 50178/99), instanţa europeană reţinând următoarele: „(55) (…) Curtea reaminteşte că a decis anterior că instituţia revizuirii extraordinare poate da naştere la probleme referitoare la securitatea raporturilor juridice, atâta vreme cât hotărârile pronunţate în cazuri civile puteau fi oricând revizuite, pentru motive relativ lipsite de importanţă (a se vedea Brumărescu c. României şi Ryabykh c. Rusiei, anterior citate). Situaţia este însă oarecum diferită în materie penală, cel puţin în ceea ce priveşte hotărârile de achitare, deoarece revizuirea putea fi cerută numai într-un termen de 1 an de la achitare. (56) Curtea observă că principiul securităţii raporturilor juridice nu este absolut. În materie penală, acestea trebuie interpretate în împreună cu, spre exemplu, articolul 4 alin. 2 al Protocolului nr. 7, care permite în mod expres unui stat să redeschidă un proces datorită apariţiei unor noi fapte, sau atunci când un viciu fundamental este descoperit în procedurile anterioare, care ar putea afecta rezultatul procesului (n.n. – Art. 4 al. 2 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 135 din 31/05/1994, prevede că „Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.”). Posibilitatea reexaminării sau redeschiderii procesului a fost de asemenea avută în vedere de către Comitetul Miniştrilor (…), mai ales în contextul executării hotărârilor Curţii. În recomandarea sa nr. R (2000) 2 privind reexaminarea sau redeschiderea anumitor procese, în cadrul dreptului intern, ca urmare a unor hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Comitetul a solicitat statelor membre să asigure, în cadrul sistemelor interne, existenţa unei proceduri prin care un proces ar putea fi reexaminat sau redeschis. (57) Simpla posibilitate a redeschiderii unui proces penal este, de aceea, prima facie, compatibilă cu Convenţia, inclusiv cu garanţiile articolului 6. Totuşi, anumite circumstanţe speciale ale cazului ar putea dezvălui că maniera în care a fost folosită în realitate afectează esenţa unui proces echitabil. În special, Curtea trebuie să aprecieze dacă, într-un anume caz, puterea de a declanşa şi conduce o revizuire extraordinară a fost exercitată de către autorităţi în aşa fel încât să se păstreze un echilibru între interesele individului şi nevoia de a asigura eficacitatea sistemului de justiţie penală. (s.n.)” 35 Varianta engleză a hotărârii foloseşte termenul „final”. 36 Cauza Pravednaya c. Rusiei, cererea nr. 69529/01, hotărârea din 18 noiembrie 2004, anterior citată: „Error! Main Document Only. (...)The procedure for quashing of a final judgment presupposes that there is evidence not previously available through the exercise of due diligence that would lead to a different outcome of the proceedings. The person applying for rescission should show that there was no opportunity to present the item of evidence at the final hearing and that the evidence is decisive. Such a procedure is defined in Article 333 of the CCivP and is common to the legal systems of many member States. (…) This procedure does not by itself contradict the principle of legal certainty in so far as it is used to correct miscarriages of justice. The Court’s task is to determine whether in the present case the procedure was applied in a manner which is compatible with Article 6.”


14. Acest lucru a fost confirmat într-o hotărâre foarte recentă a Curţii, pronunţată la 22 decembrie 2004 în cauza Androne c. României, în care Curtea a constatat că admiterea unei cereri de revizuire introdusă de procuror împotriva unei hotărâri judecătoreşti este contrară Convenţiei, fiind încălcat articolul 6. După ce constată (contrar instanţei interne) că cererea respectivă fusese tardiv introdusă, Curtea reţine, în plus, următoarele: „(49) În cauza Brumărescu (par. 61 - 62), anterior citată, Curtea a constatat încălcarea articolului 6 paragraful 1 al Convenţiei pe motivul că anularea unei hotărâri definitive prin care se recunoştea un drept de proprietate este contrară principiului securităţii raporturilor juridice. În cauza Sovtransavto Holding, Curtea a hotărât că un sistem juridic, ce permite procedura protest – adică posibilitatea anulărilor repetate ale unei hotărâri definitive – ceea ce s-a întâmplat în cazul de faţă, este, ca atare, incompatibil cu principiul securităţii raporturilor juridice care constituie unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului în sensul articolului 6 par. 1.”

În consecinţă Curtea a considerat că „redeschiderea unui proces terminat printr-o hotărâre definitivă, în urma unei revizuiri formulate tardiv, şi anularea hotărârii definitive (…), favorabile reclamanţilor au încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, dreptul reclamanţilor la un proces echitabil în sensul articolului 6 par. 1.”37

15. Pentru clarificarea problemei căilor de atac pe care le-ar putea introduce procurorul, noţiunea de

hotărâre “definitivă” pe care o foloseşte Curtea în toate deciziile citate până acum este crucială38. Aşa cum arătam anterior, noţiunea de hotărâre “definitivă” în sistemul Convenţiei nu are, necesarmente, aceeaşi semnificaţie cu cea de “hotărâre definitivă” din dreptul procesual român.

16. În dreptul procesual civil francez, hotărârea definitivă (“le jugement définitif”) înseamnă orice

hotărâre prin care se decide “fie asupra procesului, sau anumitor puncte ale acestuia, fie asupra unor incidente procesuale, (…), de o asemenea manieră că nu mai pot fi examinate de către judecător. Astfel, orice hotărâre care se pronunţă asupra fondului pricinii este o hotărâre definitivă (art. 480 din Noul Cod de Procedură Civilă); orice hotărâre prin care judecătorul se pronunţă asupra unui incident, cum ar fi o excepţie de necompetenţă, este o hotărâre definitivă; aceeaşi este situaţia şi pentru hotărârile care privesc validitatea sau nulitatea unui act de procedură (articolul 544, al. 2 din Noul Cod de Procedură Civilă”39. Altfel spus, în sistemul francez, hotărârile date în primă instanţă care soluţionează fondul pricinii sunt definitive, chiar dacă împotriva lor se poate exercita calea de atac a apelului.

În ceea ce priveşte hotărârile irevocabile, aceeaşi autori arată că “Nu trebuie confundate hotărârile definitive (adică date asupra fondului în sens larg) şi hotărârile irevocabile; o hotărâre definitivă poate fi în continuare infirmată sau retractată dacă se exercită o cale de atac; ea va deveni “trecută în puterea lucrului judecat” atunci când exerciţiul unei căi de atac ordinare (ne-suspensive de executare) nu va mai fi posibil şi irevocabilă atunci când nu va mai putea face obiectul unei căi de atac ordinare sau extraordinare.”40

Referitor la autoritatea de lucrul judecat, în dreptul procesul civil francez se distinge între autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat: „Articolul 500 din Noul Cod de Procedură Civilă” distinge, după cum calea de atac aflată la dispoziţia părţii şi eventual folosită de aceasta, este sau nu suspensivă de executare, din momentul pronunţării sale:

1. Atunci când hotărârea este pronunţată, ea are autoritate de lucru judecat (art. 480). 2. Atunci când hotărârea nu este sau nu mai este susceptibilă de a fi atacată cu nici o cale de atac

suspensivă de executare, ea are putere de lucru judecat. Căile de atac la care face aluzie articolul 500 din Noul Cod de procedură Civilă sunt opoziţia, apelul şi recursul41 în cazurile destul de rare în care are un efect

37 Cauza Androne c. României, cererea nr. 54062/0022, hotărârea din 22 decembrie 2004. 38 Pentru noţiunea de „decizie definitivă”, în materie penală, a se vedea hotărârea dată în cauza Nikitin c. Rusiei, citată la nota de subsol anterioară, paragrafele 37 - 39. 39 J. Vincent, S. Guinchard, “Procédure civile”, Dalloz, a 26 a ediţie, 2001, pag. 829, pct. 1199. 40 J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., pag. 930, pct. 1200. 41 Termenul francez este „le pourvoi en cassation”.


suspensiv. Din momentul în care hotărârea dobândeşte putere de lucru judecat, este executorie fără a aştepta să devină irevocabilă (art. 501 din Noul Cod de Procedură Civilă). (…)

3. În sfârşit, decizia este denumită irevocabilă, atunci când termenele de exercitare a căilor extraordinare de atac au expirat sau au fost folosite.”42

17. Şi în dreptul procesual civil belgian noţiunile de “hotărâre definitivă”, „hotărâre irevocabilă”,

autoritate de lucru judecat şi putere de lucru judecat, au un înţeles foarte asemănător (la prima vedere chiar identic) cu cel din dreptul francez: „Hotărârea este definitivă în măsura în care epuizează jurisdicţia judecătorului asupra unei chestiuni litigioase (fond sau incident).”43 „Orice hotărâre definitivă, asupra fondului sau asupra unui incident, adică orice hotărâre care epuizează jurisdicţia judecătorului asupra unei chestiuni litigioase, are, din momentul pronunţării sale, autoritate de lucru judecat (art. 19, al. 1 şi 24).”44 „În ipoteza în care o cale de atac ordinară este exercitată contra unei hotărâri, articolul 26 prevede că autoritatea de lucru judecat subzistă atâta vreme cât decizia nu a fost infirmată. Aceasta înseamnă că se recunoaşte hotărârilor autoritatea de lucru judecat din momentul pronunţării, dar, această autoritate este condiţională, câtă vreme hotărârea nu a trecut în puterea lucrului judecat, adică nu mai este susceptibilă de opoziţie sau de apel (art. 28).”45 „Puterea lucrului judecat: dacă nici o cale de atac ordinară nu este exercitată în termenul legal, sau aceste căi de atac sunt respinse, hotărârea atacată fiind menţinută, hotărârea trece în puterea lucrului judecat (art. 28). (…) Hotărârea trecută în puterea lucrului judecat este încă susceptibilă de a fi atacată cu căi de atac extraordinare (…).”46 „Hotărârea irevocabilă: abia din momentul în care dispare riscul de a fi anulat prin exercitarea unei căi extraordinare de atac, actul jurisdicţional devine irevocabil.”47

18. Aşadar, atât în dreptul francez, cât şi în cel belgian, noţiunile de „hotărâre definitivă” sau

„hotărâre irevocabilă” au alte semnificaţii faţă de cele din dreptul român. Unei hotărâri definitive din sistemul procesual civil român îi corespunde, aproximativ, hotărârea “trecută în puterea lucrului judecat” în dreptul procesual civil francez şi belgian, iar nu „un jugement définitif” din aceste sisteme.

19. Nu credem că, atunci când foloseşte sintagma “décision définitive”, Curtea Europeană înţelege

exact un anume tip de hotărâre definitivă din sistemele naţionale. Procedurile civile diferă destul de mult în spaţiul european (dacă ne gândim numai la sistemul anglo-saxon, cu juraţi) iar noţiunile naţionale nu se pot suprapune exact, aşa cum reiese din cele arătate anterior, nici măcar pe aspectul hotărârilor “definitive”. Probabil că noţiunea de “décision définitive” folosită de către Curte este o noţiune autonomă, în curs de definire în jurisprudenţă48.

20. Examinarea unor hotărâri ale Curţii la acest moment indică o lipsă de unitate terminologică,

situaţie de natură a îngreuna considerabil înţelegerea acestei noţiuni. Înainte de a reda câteva cazuri de folosire a termenului “décision définitive”, credem că se poate concluziona, încă de pe acum, că hotărârea “definitivă” în sensul Curţii include hotărârea irevocabilă din dreptul intern, aşa cum aceasta este definită în articolul 377 alin. 2 Cod Procedură civilă. Problema importantă este aşadar aceea dacă o hotărâre definitivă în dreptul intern este “definitivă” şi în sensul Curţii Europene. În situaţia unui răspuns afirmativ, procurorul nu ar mai putea ataca, spre exemplu, nici măcar cu recurs hotărâri date în apel.

42 J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., pag. 221, pct. 180. 43 A. Fettweis, „Manuel de procédure civile”, 2e édition, Faculté de droit de Liège, 1987, pag. 256, nr. 341. 44 A. Fettweis, op. cit., pag. 271, nr. 362. 45 A. Fettweis, op. cit., pag. 277, nr. 370. 46 A. Fettweis, op. cit., pag. 278, nr. 370. 47 A. Fettweis, op. cit., pag. 278, nr. 370. 48 În materie penală, în cauza Nikitin c. Rusiei, anterior citată, la nota de subsol nr. 79, Curtea,după ce reţine că hotărârea respectivă nu era definitivă în sistemul procesual rus, consideră totuşi că, în sistemul Convenţiei (pentru aplicarea articolului 4 din Protocolul nr. 7), hotărârea era definitivă. Remarcăm aşadar că noţiunea de hotărâre „definitivă” nu este aplicată în sensul dreptului intern rus.


21. Este interesant faptul că, în hotărârea Brumărescu c. României49, la traducerea articolul 330 din Codul de Procedură Civilă român, versiunile franceză şi engleză, folosesc termenii de „passée en force de chose jugée”, respectiv „final”:

„Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive (…).”

“The Procurator-General may, of his own motion or on an application by the Minister of Justice, apply to the Supreme Court of Justice for any final judicial decision to be quashed on any of the following grounds (…).”

« Le procureur général, d’office ou à la demande du ministre de la Justice, peut attaquer, par la voie du recours en annulation devant la Cour suprême de justice, les décisions judiciaires passées en force de chose jugée, pour les raisons suivantes (…). »

Aşa cum am arătat şi anterior, în multe hotărâri ale Curţii, termenul „final” din variantele în limba engleză corespunde termenului „définitif” din variantele aceloraşi hotărâri în limba franceză. Totuşi, pentru termenul „irevocabil”, în varianta franceză foloseşte sintagma (corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului francez) „passées en force de chose jugée”.

22. În hotărârea Dimitrios Georgiadis c. Greciei50 reclamantul solicitase o pensie suplimentară de la

Contabilitatea Generală a statului; cererea sa a fost însă respinsă printr-o decizie din 14 martie 1996. Apelul făcut de reclamant împotriva acestei decizii a fost admis la data de 14 iulie 1996 de Curtea de Conturi, prin hotărârea nr. 1422/1996. Această hotărâre a fost notificată pe 26 septembrie 1996 ministerului de finanţe. Din momentul notificării sale, a devenit executorie. În dreptul grec, statul dispunea de un termen de 1 an, din momentul notificării, pentru a introduce recurs (pourvoi en cassation). Curtea menţionează că „în lipsa introducerii acestei căi de atac, hotărârea Curţii de Conturi a devenit definitivă (s.n.) la data de 26 septembrie 1997.” (par. 11)

În apărarea sa, guvernul grec arăta că „hotărârea nr. 1422/1996 a Curţii de Conturi, deşi executorie în partea sa financiară, era susceptibilă de casare (…) şi, în consecinţă, aspectul juridic al chestiunii nu era decis printr-o hotărâre irevocabilă (s.n.)”. (par. 23). Curtea a reţinut că „hotărârea Curţii de Conturi din 14 iulie 1996 a devenit definitivă (s.n.) pe 26 septembrie 1997.” (par. 26) Conform dreptului grec, aşa cum susţinea Guvernul, hotărârea devenise la acel moment irevocabilă. Din acest fragment rezultă că, pentru ceea ce în dreptul grec era o hotărâre irevocabilă, Curtea foloseşte termenul de hotărâre definitivă.

Totuşi, în aceeaşi hotărâre, Curtea foloseşte termenul de „hotărâre definitivă” şi pentru a desemna ceea ce în dreptul grec era o hotărâre definitivă - adică hotărârea Curţii de Conturi din 4 iulie 1996, până la momentul la care aceasta devenise irevocabilă (în acest sens, paragraful 32 al hotărârii).

23. În cauza Androne c. României, anterior citată, varianta franceză a hotărârii foloseşte numai

termenul „décision définitive”, deşi Curtea se referă la o decizie care, în dreptul român, era definitivă şi irevocabilă (hotărârea primei instanţe, neatacată cu apel).

24. Credem că, în lipsa unei definiri de către Curte a noţiunii „décision définitive” („final” pentru

limba engleză), sau măcar a unei unităţi terminologice, nu se poate deduce, numai din termenii folosiţi de Curte, semnificaţia exactă a noţiunii „décision définitive”.

25. Este posibilă o clarificare a acestor noţiuni în trei cauze împotriva României, retrimise în faţa Marii Camere51. Fondul problemei este comun acestor trei cauze: reclamanţii aveau o hotărâre definitivă52

49 Anterior citată, a se vedea supra, nota de subsol nr. 59. 50 Anterior citată, a se vedea supra, nota de subsol nr. 40. 51 Este vorba despre cauzele: Smoleanu c. România (hotărârea din 3 decembrie 2002, cauza 30324/96), Lindner şi Hammermayer c. România (hotărârea din 3 decembrie 2002, cauza 35671/97), ambele rezumate în C.-L. Popescu, „Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele împotriva României (1998 – 2002)”, Ed. All


prin care câştigau acţiunile în revendicarea imobilelor naţionalizate introduse în contradictoriu cu statul. Recursul introdus de stat a fost însă admis, cu motivarea lipsei de competenţă a instanţelor pentru a soluţiona acest tip de acţiuni. Curtea reţine, în formulări asemănătoare pentru toate cele trei acţiuni că „Deşi judecătoria şi tribunalul au dat câştig de cauză reclamanţilor, cauza rămânea pendinte în faţa instanţelor române până la obţinerea unei decizii definitive (s.n.) (…).” Însă, în dreptul intern, reclamanţii aveau deja o hotărâre definitivă (cea dată în apel). Ea nu este considerată însă o „decizie definitivă” de către Curte.

Subliniem însă că soluţia Curţii în aceste 3 cazuri nu este „definitivă”, cauzele respective fiind toate retrimise în faţa Marii Camere, după ce comitetul de filtraj a apreciat că sunt puse probleme serioase de interpretare a Convenţiei.

26. Credem că, din jurisprudenţa actuală a Curţii, se poate concluziona că aceasta consideră că

procurorul (ca de altfel orice alt oficial al statului) nu are posibilitatea de a introduce o cale extraordinară de atac, în materie civilă, împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pronunţată într-un proces la care nu a luat parte, acest lucru contravenind articolului 6 din Convenţie, aşa cum este el interpretat în lumina cauzei Brumărescu c. României. Măcar până la momentul în care Marea Cameră se va pronunţa în cauzele anterior menţionate, în care statul român este parte, rămâne deschisă discuţia cu privire la posibilitatea procurorului de a introduce o cale extraordinară de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive (dar neirevocabile), pronunţată într-un proces la care nu a luat parte53.

27. În consecinţă, dat fiind faptul că, aşa cum arătam la începutul articolului, Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt direct aplicabile în dreptul intern şi prevalează asupra celorlalte acte normative,54 credem că procurorul nu mai are posibilitatea legală de a introduce căi extraordinare de atac55 împotriva unor judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate în materie civilă56, în procese la care nu a luat parte, o asemenea cale de atac trebuind respinsă ca inadmisibilă (sau ca introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă).

Beck, 2003, pag. 188 şi urm. şi accesibile pe site-ul internet al Curţii www.echr.coe.int.; cea de-a treia cauză este Popovici şi Dumitrescu c. România (hotărârea din 4 martie 2003, cauza nr. 31549/96). 52 Hotărârea nu era însă şi irevocabilă: pe scurt, câştigaseră în prima instanţă şi apelul fusese respins sau pierduseră în primă instanţă, dar li se admisese apelul, admiţându-se acţiunea în revendicare. 53 În opinia noastră soluţia ar trebui să aibă în vedere autoritatea de lucru judecat a hotărârii respective, caracterul “obligatoriu” al acesteia şi posibilitatea atacării cu o cale ordinară de atac. 54 Prin efectul combinat al articolelor 11 şi 20 din Constituţie.

55 Excepţie face numai recursul în interesul legii, având în vedere caracteristicile acestei căi extraordinare de atac, în special cea reglementată în art. 329 al. 3: “Soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate.” Altfel spus, nu se desfiinţează o hotărâre “definitivă şi obligatorie”, astfel că nu se aplică jurisprudenţa Curţii.

56 Pentru soluţia în materie penală, a se vedea supra, nota de subsol nr. 34.


NOŢIUNEA DE VIAŢĂ PRIVATĂ

Manuela Luduşan Auditor de justiţie

Art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului garantează dreptul la respectarea vieţii private si de familie, a domiciliului şi a corespondenţei împotriva oricărei ingerinţe arbitrare a statului.

In privinţa noţiunii de viaţă privată, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a manifestat întotdeauna reticenţă in definirea acesteia, argumentând această atitudine prin faptul că nu ar fi nici necesară, nici posibilă încercarea de a o defini în mod exhaustiv1. Definiţiile care , totuşi, s-au dat acestui concept au o valoare mai mult simbolică. Astfel, s-a spus că „ dreptul la respectarea vieţii private este dreptul de a trăi atât cât vrei la adăpost de privirile celor străini”2 sau că ar fi dreptul la intimitate, la a fi lăsat în pace3. De aceea, nu ne propunem în această lucrare să încercam o definire a vieţii private, ci doar o evidenţiere a câtorva elemente pe care Curtea le-a considerat ca intrând sub spectrul acestui concept. 1. Viaţa sexuală, cu tot ceea ce înseamnă aceasta, inclusiv orientarea sexuală, fac parte din noţiunea de viaţă privată. Într-o cauză împotriva Regatului Unit4, Curtea a ridicat un aspect interesant referitor la noţiunea de viaţă privată, pe care, însă, nu l-a finalizat. Reclamanţii împreună cu alţi 44 de bărbaţi participaseră pe parcursul a aproape 12 ani la nenumărate întâlniri sado-masochiste. Întâlnirile lor erau înregistrate pe casete video care au fost capturate de către poliţie, reclamanţii fiind apoi condamnaţi, printre altele, pentru vătămare corporală intervenită în cursul practicilor sado-masochiste. În hotărârea pronunţată, Curtea a arătat că, fără nici un dubiu, tendinţele şi comportamentul sexual se raportează la un aspect intim al vieţii private. Totuşi, în cauză un număr impresionant de persoane participaseră la aceste practici, care constau în principal în recrutarea de noi „membri”, punerea la dispoziţia acestora de camere echipate special şi înregistrarea a numeroase casete video ce erau apoi distribuite membrilor. Se poate pune, deci, întrebarea , având in vedere circumstanţele cauzei, dacă practicile sexuale ale reclamanţilor sunt acoperite de noţiunea de viaţă privată. Dar, dat fiind că aceasta problemă nu fusese ridicată în faţa ei, Curtea nu a considerat necesar să o examineze din proprie iniţiativa.

Considerăm că în cauză art. 8 nu era aplicabil. După cum a arătat şi Judecătorul Pettiti , în opinia sa concordantă, nu este suficient ca anumite acte să aibă loc într-un domiciliu privat pentru ca acestea să se bucure de protecţia oferită de art. 8. Înregistrările video si activitatea de prozelitism desfăşurata, care au făcut ca in final la practicile sado-masochiste sa participe 47 de persoane, duc la concluzia ca cele întâmplate depăşeau sfera noţiunii de viaţă privată.

Încă din 1981, Curtea a afirmat ca existenţa unei legislaţii care interzice actele homosexuale în privat reprezintă o ingerinţă permanentă în exerciţiul dreptului de respect al vieţii private5.

Numeroase probleme s-au ivit şi in legătură cu recunoaşterea noii identităţi sexuale a persoanelor care au suferit o operaţie de schimbare de sex. Iniţial, în unele cauze împotriva Regatului Unit6, Curtea a concluzionat că refuzul guvernului britanic de a modifica registrele de naşteri sau de a elibera extrase cu un conţinut diferit de ceea ce se menţiona în registru în ceea ce priveşte sexul persoanei nu poate fi considerat ca o ingerinţă în dreptul de respect al vieţii private. In 1992, într-o cauză împotriva Franţei7, Curtea şi-a schimbat jurisprudenţa arătând că refuzul de a i se recunoaşte noua identitate sexuală unei persoane reprezintă o

1 A se vedea Niemietz vs. Germania (1992, § 29). 2 Van Oosterwijk vs. Belgia (Rap. Com. 1979). 3 Dudgeon vs. Regatul Unit (1981), părerea separată a Judecătorului Walsh. 4 Laskey, Jaggard şi Brown vs. Regatul Unit (1997, § 36). 5 Dudgeon vs. Regatul Unit (1981, §§40-41). 6 Ress vs. Regatui Unit (1986), Cossey vs. Regatul Unit (1990), X, Y si Z vs. Regatul Unit (1997). 7 B. vs. Franţei (1992).


încălcare a art.8. In motivarea acestei hotărâri, Curtea a arătat că faptul că nu s-au operat modificări în actele de stare civilă l-a constrâns pe reclamant să dea informaţii de ordin intim şi personal şi l-a făcut să întâmpine mari dificultăţi în viaţa personală. Un alt motiv în adoptarea acestei decizii a fost deschiderea opiniei publice din Franţa faţă de aceste modificări, existând o deosebire importantă de concepţii intre Franţa şi Marea Britanie. Cu toate acestea, în ultimele hotărâri pronunţate împotriva Regatului Unit în această materie8, s-a arătat că se poate aduce o gravă atingere dreptului la respectul vieţii private în măsura în care dreptul intern nu este compatibil cu un aspect al identităţii personale, art. 8 implicând şi dreptul fiecărei persoane de a-şi construi identitatea astfel cum îşi doreşte. 2. Noţiunea de viaţă privata include şi numele şi prenumele în calitate de mijloace de identificare personală şi de apartenenţă la o familie. După cum a arătat Curtea9, faptul că statul şi societatea au interes să reglementeze utilizarea numelui nu înseamnă un obstacol faţă de această calificare, căci unele aspecte de drept public sunt compatibile cu viaţa privată, inclusiv în domeniul comercial şi profesional. In plus10, alegerea prenumelui copilului de către părinţi îmbracă un caracter intim şi afectiv, intrând în sfera privată. Tot ca elemente de identificare strâns legate de viaţa privată au fost apreciate şi fotografiile unei persoane11, dar şi cartea de identitate a acesteia în măsura în care este necesară pentru efectuarea unor activităţi cotidiene12. 3. Din dreptul la respectarea vieţii private face parte şi dreptul la integritatea corporală şi morală13. Supunerea unei persoane la o intervenţie medicală, împotriva voinţei sale, chiar dacă aceasta este de importanţă minoră14, sau impunerea unui tratament medical fără consimţământul unui pacient adult, în deplinătatea facultăţilor mentale15, constituie o ingerinţă în exerciţiul acestui drept. Cu atât mai mult va constitui o ingerinţă a autorităţilor publice în viaţa privată ordonarea unei expertize psihiatrice repetate la intervale foarte scurte în cadrul unor cauze similare judecate de aceeaşi instanţă16.

Totodată, s-a arătat că, deşi măsurile disciplinare aplicate în domeniul învăţământului vor fi, în primul rând, cercetate sub aspectul art. 3 din Convenţie, Curtea nu exclude posibilitatea de a considera art.8 ca acordând,uneori, o protecţie mai amplă decât art.3 în această materie17.

Tot în legătura cu raportul dintre art. 3 si art. 8 , s-a decis că există posibilitatea ca art. 8 să includă o protecţie referitoare la condiţiile de detenţie care nu ating gravitatea cerută de art. 318.

4. Art. 8 protejează şi caracterul confidenţial al datelor referitoare la starea de sănătate a unei persoane, caracter sporit în cazul unor boli grave, cum ar fi SIDA. Astfel, s-a considerat19 că au constituit ingerinţe în viaţa privată a reclamantei obligarea medicilor acesteia să depună mărturie în procesul intentat soţului ei pentru infectarea mai multor persoane cu virusul HIV, confiscarea probelor medicale şi includerea lor în dosarul penal, precum şi decizia de a face publice aceste date într-un termen de 5 ani de la închiderea procedurilor. Dacă primele două măsuri au fost considerate justificate în raport de interesele implicate în speţă, ultima măsură a fost apreciată ca inacceptabilă într-o societate democratică.

5. Un alt element al vieţii private îl reprezintă şi dreptul unei persoane de a dispune, în anumite circumstanţe, de propria sa viaţă aşa cum consideră necesar. Sub protecţia art. 8, o persoană ar putea invoca dreptul de a alege moartea în locul unui tratament care ar putea avea efectul de a-i prelungi viaţa, obligând-o

8 I vs. Regatul Unit (2002, § 70); Christine Goodwin vs. Regatul Unit (2002, § 2). 9 Burghartz vs. Elveţia (1994, § 24), Stjerna vs. Finlanda (1994).

10 Guillot vs. Franţa (1996). 11 Lupker vs. Olanda (1992, §42). 12 Smirnova vs. Rusia (2003, §§ 95-97). 13 X si Y vs. Olanda (1985, §§ 22-27). 14 Y.F. vs. Turcia (2003, § 33). 15 Pretty vs. Regatul Unit (2002). 16 Worwa vs. Polonia (2003, § 80). 17 Costello-Roberts vs. Regatul Unit (1993). 18 Ranison vs. Finlanda (1997). 19Z. vs. Finlanda (1997).


însă la o lipsă totală de autonomie, toate acestea ţinând cont de faptul că esenţa însăşi a Convenţiei o reprezintă respectul demnităţii si al libertăţii umane20.

6. Modul de viaţă al unei etnii a fost interpretat de Curte ca făcând parte din înţelesul noţiunii de viaţă privată. Astfel21, faptul că reclamanta locuia într-o rulota a fost apreciat ca făcând parte integrantă din identitatea sa de membru al etniei rrome, reflectând lunga tradiţie a acestei minorităţi de a duce o viaţă nomadă, astfel încât măsurile guvernului care interziceau staţionarea caravanelor aveau un impact dincolo de dreptul reclamantei la respectului casei sale22, afectând posibilitatea ei de a-şi menţine identitatea rromă şi de a-şi duce viaţa privată şi de familie în armonie cu tradiţiile sale.

7. Dreptul la viaţă privată include şi dreptul de a trăi într-un mediu sănătos. S-a considerat, astfel, că atingeri grave ale mediului pot afecta bunăstarea unei persoane şi o pot lipsi de bucuria folosirii domiciliului său, dăunând vieţii sale private şi de familie, fără ca prin aceasta să-i fie pusă în pericol sănătatea23. Aceeaşi concluzie se impune, cu atât mai mult, în cazul în care există indicii puternice că anumite activităţi, cum ar fi exploatarea unei mine de aur prin utilizarea cianurii de potasiu, sunt de natură să pericliteze sănătatea celor din imediata apropiere24.

Din aceeaşi perspectivă a fost examinat şi dreptul la acces la unele informaţii de mediu care le-ar fi permis reclamanţilor să evalueze pericolul la care au fost expuşi în cazul unor teste nucleare efectuate în zona unde lucrau, apreciindu-se că acest drept se află in legătură cu viaţa lor privată şi de familie25.

8. Deşi iniţial Curtea si Comisia au considerat că „pretenţia unei persoane de a i se respecta viaţa privată este în mod automat redusă în măsura în care individul însuşi îşi pune viaţa privată în contact cu cea publică”26, ulterior Curtea a revenit asupra acestei concepţii constatând o ingerinţă în viaţa privată şi atunci când interceptările telefonice vizau convorbiri de afaceri27, precum şi în cazul unor percheziţii care aveau ca obiect locuri în care se desfăşurau doar activităţi comerciale28.

Poziţia actuala a Curţii în acest domeniu a fost clar exprimată încă din 1992 într-o cauză referitoare la o percheziţie efectuată în cabinetul unui avocat29. Curtea a arătat că ar fi mult prea restrictiv a limita noţiunea de viaţă privată „la un cerc intim în care (persoana) poate să-şi ducă viaţa după propriul plac şi să se înstrăineze de lumea exterioară. Respectul pentru viaţa privată trebuie să înglobeze, într-o anumită măsură, dreptul unui individ de a lega şi de a dezvolta relaţiile cu semenii săi. Se pare, de altfel, că nu există nici un motiv pentru a considera această manieră de a înţelege noţiunea de ‚viaţă privată’ ca excluzând activităţile profesionale sau comerciale; în plus, majoritatea oamenilor găsesc în munca lor posibilitatea de a-şi întări legăturile cu lumea exterioară”. Apare ca fiind dificilă efectuarea unei diferenţieri între ceea ce aparţine publicului şi ceea ce aparţine privatului în domeniul profesional. 9. Un alt aspect interesant legat de zona în care interacţionează viaţa privată şi viaţa publică este dat de raportul dintre art. 8 şi art. 10 din Convenţie, acesta din urmă protejând libertatea de exprimare. Astfel, după cum a precizat Parlamentul European în Rezoluţia 1165/1998 referitoare la dreptul de respect al vieţii private, anumite fapte ţinând de viaţa privată a persoanelor publice, în particular a politicienilor, pot să prezinte interes pentru cetăţeni şi atunci este normal ca ele să fie aduse la cunoştinţa tuturor persoanelor, persoane care sunt în acelaşi timp şi alegători. Apare astfel un conflict între, pe de o parte, dreptul mass-mediei şi dreptul publicului larg de a informa şi, respectiv, de a fi informat cu privire la unele aspecte şi, pe de altă parte, dreptul persoanelor vizate de a-şi apăra intimitatea.

20 Pretty vs. Regatul Unit (2002, § 65). 21 Chapman vs. Regatul Unit (2001, § 73). 22 Aceasta cu toate că în cauza Buckley vs. Regatul Unit (1996, § 54-55) Curtea analizase aceeaşi problemă doar sub aspectul dreptului la respectarea domiciliului. 23 Lopez Ostra vs. Spania (1994). 24 Taskin şi alţii vs. Turcia (2004, §§108-111). 25 McGinley vs. Regatul Unit (1998). 26 Bruggemann si Scheuter vs. Germania (Rap. Com. 1977). 27 Huvig vs. Franta (1990, § 25); Halford vs. Regatul Unit (1997, §§ 44-46). 28 Chappell vs. Regatul Unit (1989, § 51); Funke vs. Franta (1993, § 48). 29 Niemietz vs. Germania (1992, §§ 29-30).


Din acest punct de vedere ni se pare reprezentativă o cauză vizând publicarea de către anumite reviste germane a unor fotografii prezentând-o pe principesa de Monaco, singură sau însoţită de alte persoane în diferite momente din viaţa de zi cu zi: în timp ce se plimba, lua masa într-un restaurant, etc.30. Curtea, constatând o încălcare a dreptului la viaţă privată, a arătat că, în asemenea cazuri, „trebuie făcută o distincţie între un reportaj care prezintă fapte susceptibile de a contribui la o dezbatere într-o societate democratică referitor la personalităţile politice în exerciţiul funcţiilor lor oficiale (caz în care primează drepturile garantate de art.10- n.n.) şi un reportaj despre detaliile vieţii private ale unei persoane care nu îndeplineşte aceste funcţii (în acest caz, având întâietate art.8-n.n.)”.

Importanţa acestei decizii rezidă în aceea că, deşi, în general, sunt considerate persoane publice acelea care îndeplinesc funcţii publice, dar şi cele care joacă un rol important în viaţa publică, indiferent de domeniul în care acţionează: artă, economie, sport31, în situaţia în care intervine un conflict între art. 8 şi art. 10 singurele persoane care, se pare, nu sunt la adăpost de ochii presei sunt politicienii. 10. In privinţa raportului dintre viaţa privată şi strângerea de informaţii, pe diverse căi, despre o persoană, poziţia Curţii este concordantă cu Convenţia Consiliului Europei din 1981 privind procesarea datelor cu caracter personal, sancţionând orice ingerinţă nejustificată. Incă din 198732, Curtea a arătat că memorizarea unor date pe calculator de către un serviciu secret şi publicarea lor, împreună cu refuzul de a acorda celui interesat posibilitatea de a le combate aduc atingere dreptului la respect pentru viaţa privată. Şi în cazul în care înregistrarea datelor se face de un serviciu de pază, caracterul sistematic şi permanent al înregistrării poate duce la o ingerinţă, fapt de necontestat în cazul difuzării în public a acestor înregistrări33.

Cu aceeaşi problemă s-a confruntat Curtea şi într-o cauză împotriva României34. Ceea ce apare interesant în această hotărâre este aprecierea că „unele date de natură publică pot ţine de viaţa privată atunci când ele sunt în mod sistematic adunate şi introduse în fişiere ţinute de autorităţile publice , cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane”. Datele în cauză, aflate în păstrarea S.R.I., vizau activitatea politică a reclamantului în perioada 1946-1949, publicarea unor pamflete, precum şi cazierul său judiciar. Nu suntem de acord cu această abordare deoarece, prin esenţa lor, datele referitoare la activitatea politică a unei persoane precum şi lucrările pe care aceasta înţelege să le publice nu pot în nici o situaţie să fie acoperite de sfera noţiunii de viaţă privată, la ele putând avea acces orice persoană prin simpla consultare a ziarelor vremii. In plus, accesul pus pe falsitatea informaţiilor oferite de S.R.I. şi pe atingerea care se aducea reputaţiei reclamantului ni se pare nejustificat. Aceste informaţii fuseseră declarate false printr-o hotărâre judecătorească, astfel încât nu aveau cum să aducă atingere reputaţiei sale, aceasta în măsura în care reputaţia face parte din viaţa privată35.

Totodată, folosirea în mod normal a camerelor video de supraveghere pe străzi, în instituţii publice, în centrele comerciale sau în comisariatele de poliţie nu ridică, prin ea însăşi, probleme în legătură cu dreptul la viaţă privată. Aceste probleme apar, însă, în cazul în care folosirea lor este denaturată şi persoana în cauză nu poate cunoaşte, în mod rezonabil, scopul folosirii acestora36. Intr-o cauză împotriva Regatului Unit37, Curtea a fost sesizată de către o persoană care a fost filmată în sala de aşteptare a unui comisariat unde fusese chemată pentru a se supune unei recunoaşteri in grup. Cu toate că reclamantul a refuzat să facă parte din grupul organizat pentru recunoaştere, poliţia a folosit imaginile luate de camerele video amplasate in comisariat şi reglate în mod special pentru a obţine imagini clare cu acesta pentru a realiza un montaj ce a fost ulterior prezentat martorilor. Curtea a decis că subterfugiul folosit de către poliţie excede limitele de utilizare normală

30 Van Hannover vs. Germania (2004). 31 A se vedea Rezoluţia 1165/1998 a Parlamentului European, § 11. 32 Leander vs. Suedia (1987). 33 Peck vs. Regatul Unit (2003). 34 Rotaru vs. România (2000). 35 A se vedea si opinia separată a Judecătorului Bonello. 36 In acest sens şi P.G. si J.H. vs. Regatul Unit (2001) unde înregistrarea vocilor suspecţilor pe un suport permanent în timpul unui interogatoriu realizată în scopul unei analize ulterioare, de care aceştia nu aveau cunoştinţă, a fost considerată ca aducând atingere dreptului de respect al vieţii private. 37 Perry vs. Regatul Unit (2003).


şi previzibilă a acestui tip de camere şi, în consecinţă, a existat o ingerinţă în viaţa privată a reclamantului, cu toate că filmarea s-a desfăşurat într-un loc public şi acesta avea cunoştinţă de faptul că era filmat.

11. Un ultim aspect asupra căruia am dori să ne oprim este delimitarea pe care o face Curtea între noţiunile de viaţă de familie şi de viaţă privată. Astfel, Curtea a examinat sub aspectul vieţii private şi nu al celei de familie cererea reclamantei (care fusese abandonată de părinţii naturali şi apoi adoptată de o altă familie) de a cunoaşte împrejurările naşterii sale şi identitatea părinţilor săi, arătând că toate aceste elemente ţin de istoria personală38. Noţiunea de viaţă privată trebuie interpretată ca protejând „dreptul la identitate şi la dezvoltarea personala şi pe cel de a întreţine şi a face să evolueze relaţiile cu semenii săi. Intre acestea figurează şi stabilirea identităţii fiinţei umane. Naşterea şi, în special, împrejurările acesteia ţin de viaţa privată… Persoanele au un interes primordial, protejat de Convenţie, de a primi informaţiile care le sunt necesare pentru a-şi înţelege copilăria şi anii de formare”39.

Tot sub aspectul vieţii private şi nu al vieţii de familie a fost examinată şi o cerere de determinare a legăturilor legale dintre un copil născut în afara căsătoriei şi tatăl său natural, până în momentul stabilirii paternităţii neputându-se discuta despre relaţii de familie40. De asemenea, s-a apreciat că nu ar fi aplicabile dispoziţiile referitoare la viaţa de familie ci cele referitoare la viaţa privată în cazul unei acţiuni în tăgada paternităţii.41.

In concluzie, noţiunea de viaţă privată apare ca o noţiune cu un conţinut variabil în funcţie de societatea sau perioada la care se raportează42, dar care include unele constante cum ar fi: dreptul la integritatea fizică şi psihică, dreptul de a trăi într-un mediu înconjurător sănătos, dreptul la nume, la stabilirea de relaţii cu alte fiinţe umane, dreptul la libertatea sexuală şi posibilitatea de a beneficia de toate aceste drepturi departe de privirile autorităţilor.

38 Odievre vs. Franţa (2003). 39 Dreptul unei persoane de a avea acces la datele referitoare la copilăria sa a fost afirmat şi în cazul M. G. vs. Regatul Unit (2002). Acest caz se referea la situaţia unei persoane care s-a aflat în îngrijirea serviciilor sociale de mai multe ori în cursul copilăriei sale, în tot acest timp păstrând însă legătura cu părinţii săi. Curtea a considerat ca fiind esenţial accesul la datele deţinute de serviciile sociale pentru ca reclamantul să înţeleagă dezvoltarea şi comportamentul său ulterior. 40 Mikulic vs. Croaţia (2002). 41 Rasmussen vs. Danemarca (1984). 42 A se vedea jurisprudenţa sus-citată referitoare la recunoaşterea drepturilor persoanelor care au suferit o operaţie de schimbare de sex.


INDEPENDENŢA EXPERTULUI MEDICO-LEGAL. ASPECTE LEGISLATIVE DIN DREPTUL INTERN

Alina Petronela Moşneagu Auditor de justiţie

1. Reglementarea activităţii de asistenţă medico-legală.

Sediul normativ al efectuării activităţilor de asistenţă medico-legală a fost pentru o lungă perioadă de timp Decretul 446/1966 şi regulamentul său de aplicare; fără a intra în detalii, acest act normativ prevedea, printre obligaţiile pentru sectorul medico-legal, şi cele referitoare la oferirea de probe medicale necesare rezolvării cazurilor judiciare şi contribuirea la creşterea calităţii asistenţei medico-legale prin sesizarea şi cercetarea erorilor şi greşelilor generate de ocrotirea sănătăţii, toate acestea prin desfăşurarea unei activităţi independente şi în conformitate cu legea1. Acelaşi principiu al independenţei unităţilor de asistenţă medico-legală este statuat şi în cadrul normativ aflat acum în vigoare, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000, privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, modificată succesiv prin Legea 459/2001, Ordonanţa Guvernului nr. 57/2001 şi Legea nr. 271/2004, care abrogă pe data intrării ei în vigoare decretul sus amintit, precum şi orice alte dispoziţii contrare. Ordonanţa se completează cu Regulamentul de punere în aplicare din 07.09.2000 şi cu Normele procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale, aprobate prin Ordinul comun al ministrului sănătăţii şi al ministrului justiţiei nr. 1134/C/255/2000.

Astfel, art. 1 al Ordonanţei 1/2000 precizează că activitatea de medicină legală, parte integrantă a asistenţei medicale, constă în efectuarea de expertize, examinări, constatări, examene de laborator şi alte lucrări medico-legale asupra persoanelor in viaţă, cadavrelor, produselor biologice şi corpurilor delicte, în vederea stabilirii adevărului în cauzele privind infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor ori în alte situaţii prevăzute de lege, precum şi în efectuarea de expertize medico-legale psihiatrice şi de cercetare a filiaţiei (articolul a fost modificat prin art. I pct. 1 din Legea nr. 459/2001).

Activitatea de medicină legală asigură mijloace de probă cu caracter ştiinţific la cererea organelor de urmărire penală, instanţelor judecătoreşti, precum şi la cererea persoanelor interesate, în soluţionarea cauzelor penale, civile sau de altă natură, contribuind prin mijloace specifice, prevăzute de lege, la stabilirea adevărului2.

În conformitate cu prevederile art. 5, activitatea de medicină legală se realizează prin următoarele instituţii sanitare cu caracter public: a) Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, unitate cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Sănătăţii şi Familiei; b) institutele de medicină legală din centrele medicale universitare, unităţi cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Sănătăţii şi Familiei; c) serviciile de medicină legală judeţene şi cabinetele de medicina legală din oraşele nereşedinţă de judeţ, aflate în structura organizatorică a serviciilor de medicină legală judeţene, subordonate, din punct de vedere administrativ, direcţiilor de sănătate publică.

Pe lângă Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti funcţionează Comisia superioară medico-legală, cu sediul la acest institut. In cadrul institutelor de medicină legală din centrele medicale universitare, precum şi în cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti funcţionează comisii de avizare şi control al actelor medico-legale.

1 Gh. Scripcaru, C. Scripcaru, Medicină legală, Fundaţia pentru Cultură şi Ştiinţă MOLDOVA Iaşi, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p. 3 – 19. 2 E. Stancu, Tratat de criminalistică, ed. a II-a revăzută şi adăugită, Ed. S.C. Universul Juridic S.R.L., 2002, p. 23-26.


2. Consideraţii asupra independenţei expertului medico-legal. Prevederi ale legislaţiei actuale în domeniu. Argumente pro şi contra.

Prevederile legale care consacră independenţa expertului medico-legal3 în exercitarea atribuţiilor sale sunt cele cuprinse în actele normative amintite la punctul 1. al lucrării şi le vom aminti după cum urmează:

• Art. 3 din Ordonanţa 1/2000 consacră principiul independenţei activităţii medico-legale, precizând faptul că orice ingerinţă în activitatea medico-legală este interzisă, iar încălcarea acestei prevederi atrage răspunderea administrativă, civilă sau penală, după caz.

• Art. 2 din aceeaşi Ordonanţă vorbeşte despre colaborarea existentă între unităţile ce desfăşoară activitatea medico-legală şi organele judiciare şi faptul că aceasta are loc în conformitate cu dispoziţiile legale, contribuind prin mijloace specifice, la stabilirea adevărului. De asemenea, conform art. 8 cheltuielile necesare pentru efectuarea constatărilor, expertizelor, precum şi a altor lucrări medico-legale dispuse de organele de urmărire penală sau de instanţele judecătoreşti constituie cheltuieli judiciare care se avansează de stat şi se suportă, în condiţiile legii, dacă lucrările au fost dispuse de instanţele judecătoreşti, din bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei; dacă lucrările au fost dispuse de procurori, din bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Public; dacă lucrările au fost dispuse de organele de cercetare penală, din bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului de Interne.

• Art. 3 din Regulamentul de punere în aplicare a Ordonanţei 1/2000 precizează faptul că activitatea de medicină legală se desfăşoară cu respectarea principiului independenţei şi al imparţialităţii medicilor legişti

• Art. 6 alin(1) din Ordonanţă stipulează o coordonare administrativă a activităţii instituţiilor de medicină legală este coordonată, de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei.

• Instituţia care întocmeşte raportul anual cu privire la situaţia practicii medico-legale la nivel naţional este Consiliul superior de medicină legală, deci o instituţie de strictă specialitate, iar nu o structură a Ministerului Sănătăţii şi Familiei.

• Componenţa Comisiei de avizare şi control al actelor medico-legale din cadrul institutelor de medicină legală din centrele medicale universitare reflectă independenţa acestei instituţii: directorul institutului de medicină legală din centrul medical universitar respectiv şi 4 medici primari legişti, cu experienţă în specialitate, desemnaţi la propunerea directorului general al Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti.

• La fel ca şi organele judiciare, în cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege experţii medico-legali sunt obligaţi să depună, în scris, declaraţie de abţinere. In lipsa acesteia experţii medico-legali pot fi recuzaţi, potrivit legii.

• Altă prevedere care reflectă independenţa instituţiei o reprezintă cea cuprinsă în cadrul art. 11: angajarea, transferul şi desfacerea contractului individual de muncă al personalului cu pregătire superioară din instituţiile de medicină legală se fac de organele competente, potrivit legii, cu acordul Consiliului superior de medicină legală.

Totuşi, există o serie de prevederi legislative care consacră atât o subordonare ierarhică în cadrul

instituţiilor de medicină legală, cât şi o subordonare a Institutului de Medicină Legală faţă de Ministerul Sănătăţii şi Familiei, astfel încât acestea vin în contradicţie cu principiul independenţei expertului medico-legal în exercitarea atribuţiilor sale. Aceste prevederi sunt, pe scurt, următoarele:

Art. 4 alin (1) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei 1/2000 prevede clar faptul că Institutul de Medicină Legală "Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti este unitate cu personalitate juridică, subordonată Ministerului Sănătăţii. Conducerea institutului se asigură de un director general, numit prin ordin al ministrului sănătăţii. In cadrul Institutului de Medicină Legală "Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti se organizează laboratoare, servicii şi birouri, iar structura organizatorică se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii. 3 Cu privire la independenţa şi autoritatea actului medico-legal, a se vedea Gh. Scripcaru, C. Scripcaru, op. cit., p. 460-463.


De asemenea, art. 7 din acelaşi Regulament conţine o prevedere expresă referitoare la filialele Institutului de Medicină Legală "Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti din centrele medicale universitare, care se reorganizează ca institute de medicină legală, unităţi cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Sănătăţii

Art. 6 din Ordonanţa 1/2000 vorbeşte despre o dublă coordonare a activităţii instituţiilor de medicină legală: coordonare administrativă de către Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi o a doua, sub raport ştiinţific şi metodologic, de Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi de Consiliul superior de medicină legală, cu sediul la Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti. De asemenea, un aspect deosebit de important este conţinut de alin. 3 al acestui articol, unde se precizează faptul că Ministerul Sănătăţii asigură controlul şi evaluarea activităţii de medicină legală.

În componenţa Consiliului superior de medicină legală intră (pe lângă directorii institutelor de medicină legală, profesorii de medicină legală din ţară, şeful comisiei de specialitate a Colegiului Medicilor din România, 3 medici legişti din diferite servicii de medicină legală judeţene, numiţi prin ordin al ministrului sănătăţii) şi preşedintele comisiei de specialitate din Ministerul Sănătăţii şi Familiei; un reprezentant al Ministerului Sănătăţii, numit prin ordin al ministrului sănătăţii; un reprezentant al Ministerului Justiţiei, numit prin ordin al ministrului justiţiei; un reprezentant al Ministerului Public, numit prin ordin al ministrului justiţiei; un reprezentant al Ministerului de Interne, numit prin ordin al ministrului de interne. Directorul general al Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti şi directorii institutelor de medicină legală din centrele medicale universitare sunt numiţi în urma promovării concursului organizat de Ministerul Sănătăţii, pe baza regulamentului aprobat prin ordin al ministrului sănătăţii.

În cadrul atribuţiilor Consiliului superior de medicină legală intră şi obligaţia de a propune spre aprobare Ministerului Sănătăţii componenţa nominală şi modul de funcţionare ale Comisiei superioare medico-legale şi ale comisiilor de avizare şi control al actelor medico-legale ( art. 13 lit.e); de asemenea, conform art. 22, componenţa nominală şi modul de funcţionare ale Comisiei superioare medico-legale şi ale comisiilor de avizare şi control al actelor medico-legale se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii, la propunerea Consiliului superior de medicină legală.

Finanţarea activităţii Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, a institutelor de medicină legală din centrele medicale universitare, a serviciilor de medicină legală judeţene şi a cabinetelor de medicină legală se asigură din subvenţii acordate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătăţii, de la capitolul "Sănătate", şi din veniturile proprii care se constituie din contravaloarea prestaţiilor medico-legale ( art. 26 )4.

În ceea ce priveşte subordonarea ierarhică a experţilor din cadrul institutelor de medicină legală, aceasta este redată de următoarele prevederi legislative:

- Art. 16 din Ordonanţă precizează faptul că Directorul general al Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti şi directorii institutelor de medicină legală din centrele medicale universitare desemnează medicii legişti din subordine, care urmează să efectueze constatările medico-legale, expertizele şi noile expertize medico-legale;

- Serviciile de medicină legală judeţene au obligaţia de a pune la dispoziţie Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti şi institutelor de medicină legală materiale necesare pentru cercetarea ştiinţifică;

- Conform art. 24 din Ordonanţă, Comisia superioară medico-legală verifică şi avizează, din punct de vedere ştiinţific, la cererea organelor în drept, concluziile diverselor acte medico-legale şi se pronunţă asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii expertize medico-legale

4 A se vedea şi Hotărârea nr. 743 din 07/03/2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, Monitorul Oficial nr. 490 din 07/08/2003, ANEXA 2, în cadrul listei cuprinzând unităţile aflate în subordinea, sub autoritatea sau in coordonarea Ministerului Sănătăţii, la punctul III. Unităţi finanţate din venituri proprii şi subvenţii de la bugetul de stat figurează: 1. Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti; 2. Institutul de Medicină Legală Iaşi; 3. Institutul de Medicină Legală Cluj-Napoca; 4. Institutul de Medicină Legală Timişoara; 5. Institutul de Medicină Legală Craiova; 6. Institutul de Medicina Legala Târgu Mureş.


sau ale altor acte medico-legale. In cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioara medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare şi avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii. Deşi formularea ar induce ideea unei refaceri facultative a lucrărilor respective, în practică este percepută ca o obligaţie care trebuie îndeplinită corespunzător.

- Conform art. 8 alin (1) din Regulament, Directorul general al Institutului Naţional Medicină Legala " Mina Minovici" Bucureşti şi directorii institutelor de medicină legală au printre atribuţiile principale şi organizarea, îndrumarea şi controlul bunei desfăşurări a activităţii de asistenţă medico-legală, conform competenţei sale teritoriale, precum şi supravegherea şi controlul din punct de vedere ştiinţific şi metodologic expertizele şi constatările medico-legale.

- O altă prevedere interesantă este cea din art. 10 Regulament: serviciile de medicină legală se înfiinţează în fiecare judeţ, având sediul în localitatea reşedinţă de judeţ, şi sunt conduse de un medic legist şef, numit de directorul direcţiei judeţene de sănătate publică, în condiţiile legii; serviciile de medicină legală judeţene sunt unităţi fără personalitate juridică în subordinea direcţiilor judeţene de sănătate publică, iar din punct de vedere ştiinţific şi metodologic sunt coordonate de institutul de medicină legală în a cărui competenţă sunt, conform art. 9 din Regulament.

- Controlul şi evaluarea activităţii de medicină legală sunt reglementate în Capitolul IV1 cuprinzând art. 251-256, care a fost introdus prin art. I pct. 12 din O.G. nr. 57/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare nr. 271/2004. Astfel, în vederea asigurării controlului şi activităţii de medicină legală, prin ordin comun al ministrului sănătăţii si al ministrului justiţiei, se constituie comisii mixte, formate din medici legişti din cadrul Ministerului Sănătăţii şi din personal de specialitate juridică din Ministerul Justiţiei, care să verifice modul de efectuare a lucrărilor medico-legale. Comisiile mixte se constituie ori de câte ori există indicii cu privire la săvârşirea unor abateri in efectuarea lucrărilor medico-legale şi ministrul sănătăţii şi familiei sau ministrul justiţiei solicită efectuarea unor verificări de către acestea. In cazul în care, în urma verificărilor efectuate, comisiile mixte apreciază că au fost încălcate unele dispoziţii legale, acestea sesizează, după caz, organele judiciare sau structurile competente ale Colegiului Medicilor din România ( art. 31 din Regulament).

În vederea evaluării activităţii de medicină legală şi a activităţii de control desfăşurate de comisiile mixte se înfiinţează Consiliul de analiză şi evaluare a activităţii de medicină legală, format din: ministrul sănătăţii, în calitate de preşedinte; ministrul justiţiei; ministrul de interne; procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; directorul general al Institutului Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti şi directorii institutelor de medicină legală din centrele medicale universitare.

De asemenea, în cadrul activităţii de evaluare a activităţii medico-legale, în cazul în care concluziile expertizei medico-legale sunt contradictorii, comisia de avizare şi control se pronunţă asupra acestora, putând formula anumite precizări sau completări. In cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, comisia de avizare şi control recomandă fie refacerea parţială sau totală a acestora, fie efectuarea unei noi expertize.

Atribuţii foarte importante în acest sens are şi Comisia superioară medico-legală care funcţionează pe lângă Institutul de Medicină Legală "Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti, reprezentând autoritatea ştiinţifică supremă în domeniul medicinei legale, care verifică, evaluează, analizează şi avizează din punct de vedere ştiinţific, la cererea organelor judiciare, conţinutul şi concluziile diverselor acte medico-legale. Conform art. 27 alin (1) din Regulament, în cazul în care Comisia superioară medico-legală constată existenţa unor concluzii contradictorii între prima expertiză şi cea ulterioară sau ale altor acte medico-legale, aceasta poate aviza, în totalitate sau parţial, concluziile uneia dintre ele, putând formula anumite precizări sau completări. În situaţia în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parţială a lucrărilor, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii.

Foarte importantă este prevederea conţinută de art. 28 alin. (1) din acelaşi Regulament. Astfel, în cazul în care Comisia superioară medico-legală a eliberat un aviz, organele judiciare nu pot solicita efectuarea altor expertize medico-legale unor unităţi medico-legale ierarhic subordonate acesteia decât dacă au apărut date noi medicale sau de anchetă. In acest caz efectuarea expertizei medico-legale este de


competenţa Institutului de Medicina Legală "Prof. Dr. Mina Minovici" Bucureşti. Prin urmare, reiese clar subordonarea ierarhică existentă între diferitele structuri ce desfăşoară activitatea de asistenţă medico-legală.

Referitor la activitatea concretă desfăşurată de către experţii medico-legali se impun câteva precizări5.

În primul rând, constatările medico-legale se efectuează de medici legişti, iar expertizele se efectuează de medici legişti care au calitatea de expert oficial desemnaţi de conducerea institutelor de medicină legală şi a serviciilor de medicină legală judeţene. La efectuarea expertizelor medico-legale realizate de experţii oficiali pot participa experţi numiţi de organele judiciare, la cererea părţilor, dintre cei înscrişi pe lista întocmită de institutele de medicina legala, cu avizul Consiliului superior de medicină legală.

În al doilea rând, criteriile de atestare în calitatea de expert medico-legal, precum şi condiţiile de suspendare sau de retragere a calităţii de expert medico-legal se elaborează de Consiliul superior de medicină legală şi se aprobă prin ordin al ministrului sănătăţii, iar calitatea de expert medico-legal se evaluează anual de Consiliul superior de medicină legală, acesta putând suspenda sau retrage această calitate, după caz. Începerea urmăririi penale împotriva expertului medico-legal pentru o infracţiune săvârşită în împrejurări legate de exercitarea profesiei atrage suspendarea6. 4. Concluzii

Înainte de a prezenta concluziile privind legislaţia noastră în acest domeniu, trebuie să precizăm faptul că există o serie de asociaţii şi organizaţii7 pe plan internaţional în domeniul activităţii de asistenţă medico-legală care au adoptat diferite documente referitoare, printre altele, şi la independenţa şi imparţialitatea expertului medico-legal în activitatea pe care o desfăşoară. Nu le vom aminti aici pe toate - nici nu este posibil - dar ne vom referi la două asociaţii sau instituţii mai importante.

În primul rând, este vorba despre EUROPEAN COUNCIL OF LEGAL MEDICINE - ECLM ( Consiliul European de Medicină Legală, cu sediul la Cologne, Germania), în al cărui statut se precizează faptul că este format din delegaţi - persoane de specialitate - ai statelor europene membre ale Comunităţii Europene şi ale Acordului European de Liber Schimb, iar obiectivele sale sunt definite clar: investigarea, evaluarea şi elucidarea cazurilor de deces sau loviri, cu respectarea legilor comunitare şi naţionale şi în mod independent şi imparţial8.

O a doua organizaţie cunoscută este AMERICAN MEDICAL FORENSIC SPECIALISTS - AMFS care este structurată diferit de cea amintită mai sus, întrucât reprezintă mai mult un serviciu de consultanţă pentru particularii implicaţi în procese, la cererea cărora se realizează expertize medico-legale sau alte acte specifice. Principiile după care se ghidează sunt totuşi asemănătoare, însă percepţia este diferită în

5 Cu privire la valoarea şi limitele probei medico-legale în aplicaţiile sale judiciare, a se vedea Gh. Scripcaru, c. Scripcaru, op. cit., p. 469 – 476. 6 În ceea ce priveşte sancţiunile pentru experţii medico-legali, constituie abatere disciplinară fapta prin care se incalcă normele metodologice stabilite de Consiliul superior de medicină legală, legile şi regulamentele şi normele procedurale specifice profesiei, încălcarea normelor deontologice ale practicii medicale, incălcarea interdicţiilor prevăzute de către Consiliul superior de medicină legală, activitate medico-legala curentă insoţită de acte medico-legale contradictorii, litigioase, etc., sau care este de natură a prejudicia onoarea şi prestigiul profesieiSancţiunea disciplinara va fi aplicată conform legii, in termen de 6 luni de la data la care Consiliul Superior de Medicina Legala a luat cunostinta de abaterea savirsita. Abaterile vor fi sesizate de Comisia Superioara de Medicina Legala, Comisiile de control si avizare ale Institutelor de Medicina Legala, directorii Institutelor de Medicina Legala, Sefii Serviciilor de Medicina Legala Judetene, institutiile care au reprezentanti in Consiliul Superior de Medicina Legala. Aceste sancţiuni sunt: avertisment, suspendare temporară a calităţii de expert (6-12 luni), retragerea calităţii de expert ş.a. Cu privire la evoluţia responsabilităţii medico-legale, a se vedea Gh. Scripcaru, C. Scripcaru, op. cit., p. 450-456 7 Cu titlu de exemplu amintim: American Medical Forensic Specialists, Inc. ( a se vedea http://www.amfs.com); The European Council of Legal Medicine ( www.eclm.ro); SENDAI - Department of Forensic Medicine - Tohoku University School of Medicine din Japonia; Victorian Institute of Forensic Medicine - Monash University ( www.vifm.org), ş.a. 8 Prevederi similare există şi în documentul intitulat The United Nations Model Authopsy Protocol.


ceea ce priveşte independenţa expertului medico-legal, în activitatea sa acesta fiind direcţionat doar de profesionalismul său şi mai puţin de recomandările făcute de către o structură ierarhic superioară.

Comparând principiile care stau la baza organizării şi desfăşurării activităţii expertului medico-legal pe plan internaţional, observăm că există o corespondenţă între acestea şi prevederile din legislaţia română. Totuşi, normele juridice din actele normative emise de legiuitorul nostru consacră principiul independenţei şi imparţialităţii expertului medico-legal în activitatea sa, dar, aşa cum am arătat mai sus, există foarte multe prevederi referitoare la dubla subordonare a expertului medico-legal:

1. în primul rând, o subordonare a institutelor de medicină legală faţă de Ministerul Sănătăţii şi Familiei, cele mai importante aspecte fiind cel al finanţării şi cel privind alcătuirea comisiilor mixte privind evaluarea activităţii medico-legale;

2. în al doilea rând, o subordonare ierarhică a expertului faţă de structura ierarhic superioară, în acest context devenind greu de crezut faptul că activitatea sa de specialitate nu poate fi influenţată de aşa zisele recomandări primite de la structurile ierarhic superioare, de exemplu, directorul Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici Bucureşti.

În concluzie, s-ar impune o revizuire a legislaţiei în vigoare care să aibă drept obiectiv atenuarea

raporturilor de subordonare a institutelor de medicină legală faţă de ministrul şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei, limitându-se cel mult la o legătură strânsă pe plan administrativ şi eliminându-se practic tutela administrativă pe care o exercită în prezent. Această schimbare este necesară atât pentru o mai bună organizare a activităţii de asistenţă medico-legală, cât şi pentru a elimina inerentele suspiciuni ( justificate, de altfel, de legislaţia actuală) cu privire la independenţa şi imparţialitatea expertului medico-legal, cu atât mai mult cu cât imaginea României în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului are de suferit în prezent.


TRĂSĂTURILE BIO-PSIHICE ALE MINORILOR REFLECTATE ÎN FAPTELE ANTISOCIALE SĂVÂRŞITE DE ACEŞTIA

Judecător dr. Rodica Aida Popa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Secţia penală În procesul dezvoltării, pe parcursul copilăriei şi adolescenţei, minorul cunoaşte ample şi rapide transformări fizico-psihice, care îi conferă particularităţi specifice, ce se răsfrâng în cadrul acţiunilor ilicite desfăşurate de acesta. Astfel, în ceea ce priveşte aspectul fizic, se evidenţiază o intensificare a procesului creşterii, structurarea sistemului osos, întărirea articulaţiilor şi a muşchilor, dezvoltarea organelor de simţ şi implicit a modalităţilor senzoriale, posibilităţilor de a reflecta în mod complex obiectele şi fenomenele cu care minorul vine în contact. Gustul şi olfacţia, dar mai cu seamă văzul, auzul şi tactul fac posibilă o mai bună orientare şi adaptare la mediu, extinderea câmpului de acţiune şi dezvoltarea unor noi abilităţi. Odată cu înaintarea în vârstă, în perioada adolescenţei are loc o relativă stabilizare a maturităţii biologice, respectiv a creşterii în înălţime şi greutate, musculatura formată îi permite minorului perfecţionarea şi coordonarea mişcărilor fine, diferenţierile specifice sexului exprimându-se şi în conduitele motrice la nivelul mimicii, expresivităţii feţei, ochilor etc. 1 Adesea, în comiterea faptelor antisociale, minorul se foloseşte de unele particularităţi fizice, respectiv de statura sa, de forţa musculară, de abilităţile conferite de simţuri etc., încercând valorificarea lor, în scopul realizării acţiunii ilicite propuse. De exemplu, în cazul săvârşirii unor fapte de violenţă (loviri, vătămări) intensitatea loviturii aplicate de un minor poate fi imprimată, urmare a corelării mai multor funcţii fizice, respectiv statura structurată şi dublată de o musculatură dezvoltată, a cărei motricitate îi conferă forţă şi coordonare a mişcării, aşa încât, acţiunea violentă orientată şi asupra unei anume zone a corpului victimei îşi atinge rezultatul propus, respectiv vătămarea acesteia. În alte situaţii, cum ar fi sustragerile unor bunuri, minorii, pe lângă aspectul fizic mai mult sau mai puţin dezvoltat, se folosesc de abilităţile date de organele de simţ, aşa încât acţiunea de deposedare a victimei de bunuri se realizează cu succes, fără ca aceasta să-şi dea seama de ceea ce i se întâmplă.

Minorul a cărui dezvoltare precoce prezintă o structură fizică mai dezvoltată, urmare şi a unor activităţi sportive, poate să comită fapte antisociale, bazându-se pe avantajele conferite de aspectul fizic, apreciind chiar că singur poate să finalizeze acţiunea ilicită propusă.

Pe de altă parte, minorul, în procesul evoluţiei sale, poate să nu cunoască o dezvoltare fizică rapidă şi profundă, urmare unor deficienţe genetice ori a unor condiţii mai puţin favorizante (lipsa unor condiţii de mediu, hrană neadecvată etc), aşa încât trăsăturile sale fizice prezintă o anumită imaturitate.

În săvârşirea unor fapte ilicite, minorii care nu prezintă o structură fizică încă formată în raport cu vârsta lor sau au anumite malformaţii pot sprijini acţiunile comise de alţi minori sau majori, în funcţie chiar de deficienţele pe care le prezintă.

Alteori, minorii care au o insuficientă creştere statuară o pot valorifica în modalitatea de săvârşire a unor fapte antisociale, aceştia fiind cei care vor pătrunde în locuri greu accesibile, de unde sustrag bunuri, pe care ulterior le remit altor persoane.

Aşadar, componenta fizică a minorului se reflectă în săvârşirea faptei antisociale, indiferent de natura ei, putându-se manifesta ca un mijloc de realizare a acţiunii propuse şi contribuind la producerea rezultatului.

În decursul evoluţiei sale, minorul cunoaşte, pe lângă modificările aspectului fizic exterior, şi ample procese psihice, la care se adaugă dezvoltarea senzorio-perceptivă, formarea personalităţii specifice vârstei, sub impactul relaţiilor cu mediul înconjurător, dar şi cu factorii socio-culturali. 1 Emil Verza, Florin Emil Verza, Psihologia vârstelor, Ed. Pro Humanitate, Buc., 2000, p. 133, 186-187.


Putem afirma că numai prin corelarea celor două componente fizică şi psihică, are loc evidenţierea unor trăsături bio-psihice ce îi conferă unicitate minorului în plin proces de dezvoltare, în raport cu alţi subiecţi.

În cadrul proceselor psihice ce au loc la nivelul scoarţei cerebrale, informaţiile sunt valorificate prin stimuli şi impulsuri, senzaţiile şi percepţiile dobândind o linie calitativă, devin mai precise, complexe în raport cu obiectele sau situaţiile.

Astfel, minorul va începe să facă diferenţieri asupra însuşirilor unor obiecte (ascuţit, tare, moale etc). îşi îmbogăţeşte percepţia prin aprecieri ale timpului şi spaţiului, componenta învăţării favorizând acumularea de noi cunoştinţe pe care le valorifică prin reprezentări tot mai variate.

Odată cu procesul învăţării se dezvoltă şi capacitatea de depozitare a informaţiei, respectiv memoria, la care se adaugă atenţia şi conştienţa. 2

În cadrul proceselor psihice, un rol important îl are, pe lângă actul inconştient, involuntar, actul voluntar, ce are la bază un proces cognitiv exprimat prin prelucrarea, selectarea, compararea excitaţiilor produse de obiecte, fenomene şi transmise prin organele de simţ la nivelul scoarţei cerebrale.3Pe măsura creşterii sale şi a influenţei numeroşilor factori, minorul îşi dezvoltă gândirea, construcţiile logice joacă din ce în ce un rol mai important, prin intermediul judecăţilor şi raţionamentelor, realitatea nemijlocită poate fi depăşită, apropiindu-se de abstract şi general. Astfel, copilul ori adolescentul încearcă explicaţii la ceea ce afirmă, evocă cunoştinţele dobândite, utilizează concepte pe care le dezvoltă deductiv.

Alături de aceste particularităţi psihice un rol important îl are motivaţia, aceasta fiind factorul intern care activează, direcţionează şi interpretează un tip de comportament.

În activitatea volitivă, stările afective se exprimă la minor în mod diferit, în funcţie de factorii familiali, sociali care îl influenţează, de capacitatea sa de a le răspunde. Adesea, emoţiile, sentimentele, pasiunile au grade diferite de manifestare, relevând un temperament mai dinamic, sau dimpotrivă mai reţinut.

În cadrul dezvoltării componentei psihice, sub multitudinea interrelaţiilor sociale are loc şi o structurare primară a personalităţii minorului care valorizează încă insuficient trebuinţele, interesele, preferinţele, aptitudinile.

Pe măsura înaintării în vârstă, respectiv în adolescenţă, minorul va dobândi o serie de caracteristici psihice ce îi dau o notă de specificitate în raport cu celelalte etape ale vârstelor umane.

Aşadar, are loc o dezvoltare a conştiinţei de sine, fundamentată pe schimbări multiple, legate de maturizarea sexuală şi dimensiunile realităţii sociale.

Percepţia de sine a adolescentului poate îmbrăca atât o formă negativă sau pozitivă, urmare a atitudinii sale oscilante, a valorizării informaţiilor despre conduitele pe care trebuie să le aibă, contrastele fiind o dominantă a personalităţii acestuia.

Astfel, vom întâlni la minor conduite diverse bazate pe revoltă sau resemnare, închidere în sine ori exaltare şi dorinţă de afirmare, limbajul nuanţându-se şi contribuind la creşterea capacităţii de exprimare, de transmitere a informaţiilor sau dimpotrivă poate apărea lipsa de a comunica, de a transmite informaţii.

Personalitatea minorului aflat în adolescenţă nu evoluează în mod linear, ci are oscilaţii, fiind marcată de perioade de inegalitate, dizarmonii, având drept consecinţă dezvoltarea unor structuri pozitive sau negative, dependente de factorii educaţionali, sociali.

Când fenomenele de autodescoperire, de autoapreciere, de autocunoaştere sunt realiste, valorizarea fiind echilibrată, comportamentul minorului cunoaşte o ascensiune continuă spre adaptare favorabilă la mediu.

Dimpotrivă când se evidenţiază posibilităţi reduse de adaptare şi integrare, neputinţa minorului de a se racorda la structurile social-profesionale se exprimă prin insuccese, dezamăgiri, anxietăţi, putând determina un comportament deviant. 4

2 Emil Verza, Florin Emil Verza, op. cit., p. 138-140. 3 George Antoniu, Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române 1995, p. 47. 4 Emil Verza, Florin Emil Verza, op. cit., p. 156; 187-192; 201.


Fapta antisocială presupune existenţa unei acţiuni sau inacţiuni pe care minorul o comite, având capacitatea psiho-fizică de a înţelege semnificaţia ei, fiind în măsură să-şi fi dirijat voinţa potrivit scopului propus.

Acţiunea sau inacţiunea nu reprezintă acte mecanice, ci manifestări conştiente. Ele sunt exteriorizări ale complexelor procese psihice care s-au produs în subiect, începând de la prelucrarea senzaţiilor şi a impulsurilor interioare la formarea motivelor acţiunii sau inacţiunii, la precizarea scopului, adoptarea hotărârii, transmiterea ei organului efector şi sfârşind cu corectarea actului volitiv. În tot acest timp, subiectul are reprezentarea modului desfăşurării acţiunii sau inacţiunii, având posibilitatea dirijării voinţei, iar prin folosirea acestor aptitudini el se manifestă ca o fiinţă conştientă.5

În realizarea acţiunii proiectate, procesele psihice reflectă particularităţile temperamentului minorului, complexul afectiv, stările sufleteşti etc.

Gradul de conştiinţă a conduitei exterioare este diferit de la un subiect la altul, atât sub aspect intern, cât şi extern, ceea ce-i conferă particularitate individului.

Totodată, gradul de conştiinţă a actului volitiv este influenţat de pregătirea minorului, de capacitatea de înţelegere a realităţii înconjurătoare şi de reflectarea corectă a acesteia în mintea sa.

Gradul de dezvoltare intelectuală a minorului, atât din punct de vedere intelectiv, cât şi volitiv, în luarea hotărârii , cât şi în exteriorizarea acesteia în săvârşirea acţiunii sau inacţiunii ilicite, se va manifesta diferit.

Astfel, când analizăm poziţia psihică a minorului faţă de fapta comisă, urmărim să aflăm dacă el a avut nu numai capacitatea de înţelegere a caracterului ilicit al faptei sale, ci şi capacitatea volitivă proprie de a săvârşi acţiunea interzisă de lege.

De asemenea, este important de stabilit dacă procesele psihice exteriorizate ale minorului au fost îndreptate înspre realizarea scopului propus şi dacă evidenţiază caracterul volitiv dirijat ce se reflectă în aptitudinea acţiunii acestuia de a produce rezultatul socialmente periculos.

Aşadar, putem afirma că o faptă antisocială comisă de un minor ne relevă personalitatea autorului ei, prin modul cum a fost realizată hotărârea de a o săvârşi, prin mijloacele alese în atingerea scopului propus şi prin rezultatele produse.

Minorul, deşi aflat în plin proces de evoluţie, prezintă în mod natural o imaturitate biologică datorată insuficientei dezvoltări a funcţiilor psihice de a prelucra şi stoca informaţiile percepute din realitatea înconjurătoare, reprezentările obiectelor, fenomenelor, ierarhizarea valorilor nefiind analizată printr-o capacitate intelectivă şi volitivă bine structurată.

Cu siguranţă că în adolescenţă, minorul în funcţie de complexitatea interrelaţiilor sale biologice cu mediul, dar şi cu factorii socio-culturali, sub impactul familiei, şcolii, societăţii, îşi va dezvolta capacitatea de înţelegere şi voinţa de a-şi dirija conduita în mod diferit, fiecare individ prezentând un grad mai mare sau mai mic de adaptabilitate, conformitate cu prescripţiile normelor morale, juridice etc.

Minorul, în funcţie de vârsta sa, în plan psihic, va încerca satisfacerea anumitor dorinţe, trebuinţe, chiar prin comiterea de fapte antisociale.

Astfel, apare nevoia de a avea ceva cu orice preţ, nevoie care este mai puternică, decât prescripţia de a nu comite o faptă ilicită.

Această dorinţă ce trebuie satisfăcută dovedeşte imaturitatea minorului de a înţelege opţiunile pe care le are, distincţia între ceea ce este sau nu permis nefiind încă bine conturată.

În majoritatea cazurilor, minorul îşi concepe într-un mod simplu şi mai direct acţiunea ilicită, fără o pregătire prealabilă, uneori bazându-se pe aptitudinile fizice şi psihice ce îi dau încredere, respectiv statura mai bine consolidată, forţa conferită de muşchi, isteţime, intuiţie, spontaneitate, considerând că numai astfel îşi va asigura reuşita.

Desigur, există şi minori a căror capacitate de înţelegere a actului ilicit este mai mare, proiectarea modului de săvârşire a faptei antisociale fiind laborioasă, influenţată de informaţiile primite din anturajul pe care îl frecventează sau din filmele vizionate, imitaţia eroului negativ fiind dominantă.

5 George Antoniu, Codul penal, comentat şi adnotat, Partea Generală, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1972, p.88.


În plan psihic, actul voluntar se axează pe impulsul generator al trebuinţei, nevoii, ce declanşează dorinţa de a le satisface, apărând astfel motivele.

Minorul va ierarhiza motivele prin prisma reprezentării rezultatului acţiunii ilicite, apreciind decizia pe care o va lua, de a acţiona în scopul obţinerii a ceea ce îşi doreşte şi în funcţie de consecinţele ce se vor produce.

Aşadar, în luarea deciziei de a acţiona, minorul îşi readuce în planul conştiinţei nu numai reprezentările care îl îndeamnă ori îl opresc să acţioneze, dar şi propria imagine a desfăşurării ipotetice a actului, a rezultatului şi consecinţelor acestuia.

Astfel, are loc o valorizare a şanselor acţiunii pe baza unei proiecţii imagistice, care va contribui la opţiunea de a comite sau nu fapta antisocială.

Procesele psihice sunt influenţate şi de stările afective, respectiv emoţii, sentimente, reflectate în temperamentul minorului.

În perioada adolescenţei, personalitatea minorului este adesea contrastantă, când extrovertită, caracterizată prin sociabilitate, impulsivitate, optimism, când introvertită dominată de timiditate, rezervare, control, pesimism. 6

Tipurile de personalitate se reflectă nu numai în luarea deciziilor de a acţiona, ci şi în modul concret de săvârşire a faptei antisociale în alegerea mijloacelor de realizare a acesteia.

Astfel, minorul a cărui personalitate este extrovertită, urmare a unei impulsivităţi, iritabilităţi mai accentuate, va lua decizii insuficient fundamentate, bazate pe evaluări pripite ale mijloacelor de realizare care pot fi inapte producerii rezultatului sau, în cazul realizării acestuia, să nu fie pe măsura a aceea ce a fost proiectat.

Dimpotrivă, minorul care prezintă o personalitate introvertită va cumpăni mai bine motivele, scopul propus, alegându-şi mijloacele de realizare a actului ilicit în mod calculat, după o prealabilă evaluarea a locului, instrumentelor pe care le va folosi în săvârşirea faptei.

Desigur, există şi situaţii când delimitările între tipurile de personalitate menţionate nu sunt profund marcate, în sensul că se pot întâlni la unii minori, stări alternante, caracterizate prin trăsăturile specifice ale extrovertitului sau introvertitului, ce se reflectă în faptele antisociale pe care le comit.

Astfel, deşi unii minori sunt firi expansive, dornici de a-şi pune imediat în aplicare decizia de a săvârşi o faptă ilicită, demonstrează, totuşi, că, în luarea şi punerea în aplicare a hotărârii, pot da dovadă de minuţiozitate, constând în studierea locului comiterii faptei, alegerea cu grijă a instrumentelor în vederea producerii rezultatului, aşteptarea momentului oportun pentru ca acţiunea ilicită să aibă consecinţele scontate, exteriorizând calm, cumpănire, echilibru, capacitate de analiză a şanselor de reuşită, contrar tipului de comportament pe care îl afişau de regulă.

Alţi minori care prezintă, în mod obişnuit o personalitate închisă, dominată de calm, analiză, stăpânire de sine, în luarea şi punerea în aplicare a hotărârii de a săvârşi o faptă antisocială, urmare a unei sensibilităţi excesive pot evidenţia o decizie spontană, relevând excitabilitate, recurgerea la violenţă improprie scopului propus, conducând la eşecul acţiunii ilicite ori la rezultate mult mai grave decât cele preconizate a avea loc.

Carenţele educaţionale urmare a unor disfuncţii familiale, abandonul şcolar, inadaptarea socială, îşi pun amprenta asupra personalităţii unor minori, accentuându-li-se frustrările, complexele de inferioritate, agresivitatea, duplicitatea ce se reflectă în actele ilicite pe care le comit.

Astfel, aceşti minori vor încerca să folosească violenţa, învingându-şi uneori, teama, timiditatea, afişând siguranţă, stăpânire de sine, apelează la mijloace disproporţionate în raport cu însuşirile lor fizice, întărindu-şi convingerea că vor reuşi să-şi atingă scopul.

Aspectele menţionate au evidenţiat faptul că minorul care comite fapte antisociale este un tip aparte de personalitate delincventă ce se caracterizează printr-o insuficientă formare şi dezvoltare bio-psihică, care se reflectă în luarea şi punerea în aplicare a acţiunii ori inacţiunii ilicite, prin mijloacele de realizare a acesteia şi scopurile urmărite.

6 Tudorel Butoi, Ioana Teodora-Butoi, Psihologie judiciară, Tratat universitar, vol. I, Ed. Fundaţiei România de Mâine 2001, p. 81-82.


INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE COMISĂ PRIN UTILIZAREA CAMBIEI, BILETULUI LA ORDIN SAU CECULUI

Judecător Diana Florea

Înşelăciunea în contracte comerciale prin folosirea biletului la ordin În practică s-a pus problema dacă biletul la ordin poate fi un mijloc fraudulos prin care se săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune în contracte, în situaţia în care cumpărătorul, cu prilejul încheierii unui contract comercial de vânzare – cumpărare, emite un bilet la ordin pe care îl predă vânzătorului şi care la termenul scandent este refuzat la plată pentru lipsă de disponibil. Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune în varianta prevăzută de art. 215 alin. 3 Cod penal trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii1:

- să aibă loc încheierea sau executarea unui contract; - cu prilejul încheierii sau executării contractului, subiectul activ al infracţiunii să inducă sau să

menţină în eroare subiectul pasiv; - acţiunea de amăgire să determine pe cei induşi sau menţinuţi în eroare să încheie sau să execute

contractul în condiţiile stipulate, adică în condiţii care altfel nu ar fi fost acceptate şi care au creat o situaţie păgubitoare pentru subiectul pasiv;

- acţiunea să fie săvârşită cu intenţie. Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă, potrivit art. 970 Cod civil. La încheierea unui contract, părţile trebuie să acţioneze cu loialitate, fără manopere viclene şi fără a urmări un scop ilicit. De asemenea, trebuie să se informeze reciproc cu privire la obligaţiile ce le revin în legătură cu obiectul contractului. Reaua credinţă contractuală este produsul unei vinovăţii calificate (intenţie directă sau indirectă) sub forma dolului prin care se săvârşeşte înşelăciunea în contractele comerciale. S-a arătat că în cazul în care a operat frauda contractuală, actul va fi anulat, o dată cu aceasta putând fi aplicată şi legea penală. Legiuitorul a incriminat infracţiunea de înşelăciune în contracte, în art. 215 alin. 3 Cod penal, apreciind că aceste fapte nu pot atrage doar răspunderea contractuală sau sancţiunea de drept civil a nulităţii, având în vedere că inducerea în eroare a co-contractantului în maniera incriminată de textul de lege prezintă un pericol social deosebit. Executarea biletului la ordin urmează o procedură specială. Neplata la scadenţă a sumei de bani prevăzute în biletul la ordin deschide posesorului titlului dreptul la acţiunile directe sau de regres, ca şi la executarea nemijlocită a biletului la ordin, în conformitate cu art. 47 - 55, art. 57 - 65 din lege. Posesorul biletului la ordin poate cere judecătoriei investirea cu formulă executorie, după care va putea proceda la îndeplinirea formalităţilor de executare, în cadrul termenului de prescripţie, procedura de executare silită urmând a se efectua de executorul judecătoresc competent sub controlul instanţei de executare, aceea în a cărei rază teritorială se află locul de plată al biletului la ordin. Împrejurarea că există o procedură specială de executare a biletului la ordin nu exclude posibilitatea ca biletul la ordin să poată dobândi caracterul de mijloc fraudulos prin care se poate săvârşi infracţiunea de înşelăciune în convenţii comerciale. Pentru a caracteriza un bilet la ordin ca fiind mijloc fraudulos, prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune în contracte comerciale se impune constatarea relei credinţe, a dolului emitentului. În practică, existenţa relei credinţe a emitentului biletului la ordin ar putea fi reţinută în ipoteze ca: 1 Gheorghe Vizitiu - “Înşelăciunea în contracte comerciale prin folosirea biletului la ordin, în revista Dreptul nr. 2/2001, pag. 117.


- atunci când emitentul, în momentul încheierii contractului comercial avea cont deschis la o unitate bancară care este înscrisă în calitate de tras în biletul la ordin, însă nu avea lichidităţi în contul respectiv.

- când la data scandenţei înscrisă în biletul la ordin, nu avea mijloace băneşti în contul trasului, întrucât nu a virat sumele necesare acoperirii debitului şî nici nu avea posibilitatea reală de a alimenta contul cu diferite sume de bani.

- emitentul biletului la ordin avea însemnate datorii faţă de mai mulţi creditori, astfel încât în situaţia în care posesorul biletului la ordin ar proceda la executarea acestuia, această executare nu şi-ar atinge finalitatea datorită lipsei previzibile de lichidităţi.

În aceste situaţii, biletul la ordin dobândeşte la scadenţă, prin refuzul la plată pentru lipsă de disponibil bănesc, caracterul de mijloc fraudulos, care evidenţiază intenţia frauduloasă a emitentului (împrejurare ce trebuie dovedită), realizându-se astfel latura subiectivă a infracţiunii.

Infracţiunea se consumă în momentul în care, biletul la ordin ajuns la scadenţă a fost refuzat la plată pentru lipsă de disponibilităţi băneşti.

Opinii exprimate în practică privind consecinţele penale ale existenţei intenţiei frauduloase în emiterea biletului la ordin

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava a dispus trimiterea în judecată a inculpatei, administrator la o societate comercială, pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, printre care şi cea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2, 3 şi 5 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal. În fapt, s-a reţinut că în perioada februarie - noiembrie 1998, inculpata, administrator la o societate comercială, de rea-credinţă fiind, cu prilejul încheierii contractelor comerciale de vânzare - cumpărare cu reprezentanţii mai multor societăţi comerciale, i-a indus în eroare în sensul că, în scopul de a le câştiga încrederea, având drept efect încheierea contractelor comerciale de vânzare - cumpărare, le-a promis că le va plăti preţul reprezentând contravaloarea mărfurilor cumpărate, la termenele fixate, iar la o parte din aceştia, cu intenţia de a-i menţine în eroare pe parcursul executării contractelor, le-a predat bilet la ordin care însă, la termenul scadent,a fost refuzat la plată pentru lipsă de disponibil2. S-a reţinut că, prin aceste manopere viclene şi mijloace frauduloase (bilet la ordin), inculpata a reuşit să-i înşele pe reprezentanţii firmelor comerciale cu însemnate sume de bani, reprezentând preţul mărfurilor pe care nu l-a mai plătit. Din cercetările efectuate a rezultat că la data cumpărării mărfurilor, inculpata a promis că va face plata, la termenele stabilite, însă nu a făcut-o, deşi avea posibilităţi băneşti şi, nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată nici după vânzarea mărfurilor. Inculpata a vândut mărfurile, însă banii încasaţi pe bază de chitanţe au fost folosiţi în interesul propriu. S-a mai arătat că operaţiunile de decontare prin bancă ale societăţii reprezentau un procent de 11 %, faţă de procentul decontărilor prin casă, de 89%, ceea ce poate pune în evidenţă că emiterea biletului la ordin a fost, de la început, făcută cu intenţie frauduloasă, întrucât inculpata nu făcea decontările prin casă.

Opinii exprimate în practică privind consecinţele penale ale emiterii biletului la ordin fără să existe acoperirea necesară în contul bancar

Într-o speţă3, s-a pus problema naturii juridice a răspunderii pentru fapta de a emite bilete la ordin fără să existe acoperirea necesară în contul bancar.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, a reţinut în fapt că administratorul asociat unic la o societate comercială a cumpărat mărfuri de la o altă societate comercială emiţând, pentru plata acestora, bilete la ordin care, la prezentarea la bancă au fost returnate cu menţiunea lipsei disponibilului necesar în cont. Învinuitul a recunoscut că nu are suficienţi bani în cont pentru a achita mărfurile achiziţionate, dar a arătat că aşteaptă să facă unele încasări prin derularea altor afaceri, precum şi din revânzarea bunurilor cumpărate de la societăţile creditoare. S-a mai reţinut că anterior emiterii biletelor la ordin fără acoperire, prin hotărâre judecătorească s-a

2 Gheorghe Vizitiu - “Înşelăciunea în contracte comerciale prin folosirea biletului la ordin, în revista Dreptul nr. 2/2001, pag. 123. 3 Teodor Hâj - “Natura juridică a răspunderii pentru fapta de a emite bilete la ordin fără să existe acoperirea necesară în contul bancar”, în revista Dreptul nr. 8/2000, pag. 144.


decis că învinuitului i se ridică dreptul de a conduce societatea al cărei asociat unic este, şi că se începe procedura de lichidare judiciară ca urmare a intrării în incapacitate de plată. Învinuitul a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune şi falsificarea titlurilor pentru efectuarea plăţilor, prevăzute de art. 215 alin. 1 şi 3, şi art. 282 alin. 1 şi 2 C.pen., însă prin ordonanţă s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului, întrucât s-a reţinut că fapta săvârşită de acesta este de natură civilă, şi nu atrage răspunderea penală. În motivarea soluţiei s-a arătat că biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată prin care o persoană se obligă să plătească, la scadenţă, unei alte persoane, o sumă de bani, la ordinul acesteia, astfel că, fiind vorba de un angajament de plată care conţine asumarea în mod unilateral a unei obligaţii pecuniare faţă de beneficiar, în caz de neplată este atrasă o răspundere civilă contractuală generată de neexecutarea unei obligaţii asumate într-un contract, ceea ce dă naştere unei acţiuni civile în justiţie sau executării nemijlocite a biletulul la ordin.

S-a mai arătat că persoanele care au calitatea de comerciant sunt obligate să cunoască şi să verifice valoarea exactă a titlurilor comerciale, iar necunoaşterea nu poate fi invocată pentru a justifica o cerere de tragere la răspundere penală a celor care au emis asemenea titluri.

Simpla neexecutare a unei obligaţii civile nu poate avea consecinţe de natură penală atâta vreme cât o parte nu a uzat de mijloace amăgitoare pentru a convinge cealaltă parte că va executa convenţia la termen. În speţă, învinuitul nu a folosit mijloace frauduloase pentru a determina cealaltă parte contractantă să încheie înţelegerea de vânzare a mărfurilor astfel că nu se poate reţine în sarcina sa comiterea infracţiunii de înşelăciune.

S-a argumentat că nu poate fi reţinută în sarcina învinuitului nici săvârşirea infracţiunii de falsificare de monede sau alte valori prevăzută de art. 282 alin. 1 şi 2 C.pen., întrucât moneda metalică, de hârtie, precum şi titlurile de credit public, cecurile sau titlurile de orice fel pentru efectuarea plăţilor trebuie să fie emise de bancă sau de alte instituţii de credit, pe când biletul la ordin poate fi confecţionat chiar şi de părţi, iar falsificarea de monedă sau de alte valori constă în fapta unei persoane de a contraface sau altera monede sau titluri de valoare, ceea ce nu este cazul în speţă. Neplata la scadenţă a sumelor de bani prevăzute în biletele la ordin deschide posesorilor titlurilor respective dreptul la acţiune directă sau de regres, sau la executarea nemijlocită a biletelor la ordin, în temeiul art. 47 - 55 şi 57 - 65 din Legea nr. 58/ 1934.

Opinii exprimate în practică4 privind consecinţele penale ale utilizării biletului la ordin pentru a induce în eroare o parte contractantă

Faptul că inculpatul a completat numai două rubrici ale unui bilet la ordin respectiv cele privind emitentul şi semnătura, iar partea vătămată a completat celelalte rubrici, respectiv scadenţa şi suma de plată, nu constituie un motiv în baza căruia el să fie exonerat de răspundere pantru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 215 alin. 1, 3 şi 5 C.pen. Biletul la ordin reprezintă mijlocul fraudulos prin care inculpatul a indus în eroare partea civilă. Acesta a fost prezentat de inculpat, semnat de el şi ştampilat, constituindu-şi obligaţia de plată a sumei datorate şi asigurând-o cu disponibilul în bancă, care însă era inexistent.

Prin sentinţa penală – Tribunalul Teleorman a condamnat inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2, 3 şi 5 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen. şi art. 74 - 76 C.pen., şi l-a obligat la plata despăgubirilor solicitate de partea civilă. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că inculpatul, în calitate de asociat unic al unei S.R.L., cu toate că nu avea disponibil bănesc în contul unei bănci, cu ocazia achiziţionării produselor livrate de la o societate comercială pe acţiuni, a prezentat două bilete la ordin, prin intermediul cărora a indus în eroare furnizorul, cauzându-i un prejudiciu de 152 milioane lei. Biletele la ordin au fost reţinute de bancă, cu menţiunea “lipsă totală disponibil în cont”. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, întrucât el a completat biletele la ordin numai la rubricile “emitent” şi semnătura emitentului, restul rubricilor, respectiv scadenţa şi suma de plată fiind completate de angajaţii societăţii furnizoare. Curtea de Apel a constatat că apelul este nefondat şi l-a respins, cu motivarea că partea civilă a fost indusă în eroare de inculpat, întrucât în lipsa biletelor la ordin

4 Culegere de practică judiciară în materie penală a Curţii de Apel Bucureşti pe anul 1999, Editura Rosetti, secţia I-a penală, decizia penală nr. 327/1999, pag. 96.


prezentate de el, nu ar fi livrat mărfurile. Biletele la ordin reprezintă mijlocul fraudulos prin care inculpatul a înşelat partea civilă, fiind lipsit de relevanţă faptul că rubricile privind scadenţa şi sumele de plată nu au fost completate de el, din moment ce a semnat, s-a obligat să plătească şi a ştampilat biletele respective. Întrucât în momentul încheierii convenţiei inculpatul nu a primit decât o parte din mărfuri, restul fiindu-i expediate ulterior, el a predat biletele la ordin fără a completa

Infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 4 din Codul penal

Art. 215 alin. 4 Cod penal prevede că emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei

persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în total, sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2.

Elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 4 C.pen. Modalitatea practică de utilizare a cecului şi ocrotirea relaţiilor sociale privind utlizarea acestui mijloc de plată

Cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător sau emitent, dă ordin unei bănci, numită tras, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, numită beneficiar, astfel că prin intermediul cecului sunt puse în legătură trei persoane – trăgătorul, trasul şi beneficiarul.

Cecul este un instrument de plată creat de trăgător, care, în baza unui disponibil constituit în prealalabil la o societate bancară, dă băncii respective un ordin necondiţionat să plătească la prezentare o sumă determinată, unei terţe persoane, sau însuşi trăgătorului emitent aflat în poziţie de beneficiar.

Pentru emiterea cecurilor, titlularii acestora trebuie să dispună de conturi cu acoperire pe bază de depozit bancar sau pe bază de credit, având o valoare cel puţin egală cu valoarea cecului tras. Disponibilul poate fi creat printr-un depozit bancar, prin operaţiuni de încasări sau prin acordarea unui credit bancar, iar societatea bancară eliberează trăgătorului, clientul său, formularele de cecuri necompletate, iar acesta la va putea transforma în cecuri numai în limita disponibilului.

Relaţiile sociale privind utilizarea acestui instrument de plată au fost ocrotite de legiuitor prin incriminarea faptelor care constituie infracţiunile de falsificare de monede sau alte valori, prevăzută de art. 282 C.pen., şi înşelăciunea, prevăzută de art. 215 alin. 4 C.pen. Obiectul juridic al infracţiunii

Obiectul juridic al infracţiunii de înşelăciune în varianta prevăzută de art.215 alin. 4 C.penal îl constituie protecţia relaţiilor sociale privind proprietatea privată, relaţii care iau naştere şi se desfăşoară pe baza bunei credinţe a subiecţilor acestor raporturi, a încrederii ce-şi acordă reciproc, dat fiind caracterul specific al instrumentului de plată folosit – cecul.

Există o diferenţiere faţă de obiectul juridic al infracţiunii prevăzute de art. 282 Cod penal, care se referă la falsificarea de monede sau de alte valori, şi priveşte relaţiile sociale care se bazează pe încrederea acordată, pe de o parte, monedelor şi altor valori aflate în mod legal în circulaţie, iar, pe de altă parte, operaţiunilor legale efectuate în cadrul circulaţiei monetare sau a instrumentelor de credit şi plăţi.

Obiectul material al infracţiunii.

Faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 215 alin. 4 C.pen, potrivit cărora constituie infracţiune emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, în condiţiile prezentate mai departe de textul de lege, obiectul material al infracţiunii îl constituie cecul, document prin care posesorul contului dă dispoziţie băncii la care are cont deschis, să plătească sau să vireze în contul unei anumite persoane, din disponibilul din cont, o anumită sumă de bani prevăzută în document.

Textul de lege nu se referă şi la alte mijloace de plată, astfel că nu poate fi angajată răspunderea penală, în baza acestui text legal, pentru emiterea biletelor la ordin fără a avea provizia necesară. Astfel,


obiectul material al infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 4 C.pen. se circumscrie numai filelor cec emise fără acoperire bancară.

Biletul la ordin poate reprezenta mijlocul prin care comerciantul a indus în eroare celalaltă parte contractantă, cu prilejul încheierii convenţiei, cât şi pe parcursul derulării acesteia, că va asigura plata la datele scadente, deşi ştia că nu are provizia necesară în bancă. Astfel ar fi realizată infracţiunea de înşelăciune prevăzută de alin. 3 al art. 215 C.pen., iar dacă aceeaşi persoană a emis şi file cec, deşi nu avea cont disponibil în bancă, este realizat şi conţinutul infracţiunii prevăzute de alin.4 al art. 215 C.pen., în concurs real. Subiectul infracţiunii

Subiecţii infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 4 Cod penal prezintă unele caracteristici specifice. Subiectul activ al infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 4 Cod penal nu poate fi orice pesoană,

această infracţiune neputând fi săvârşită decât de cel care este deţinător legal al formularelor de cecuri şi care poate fi, deci, trăgător, el fiind singurul care poate emite cecuri în limita disponibilului5.

Celelalte persoane care ar intra, în mod întâmplător sau nu în posesia unor formulare de cecuri, ar putea săvârşi alte infracţiuni cum ar fi falsificarea de monede sau alte valori prevăzută de art. 282 alin. 1 Cod penal, sau punerea în circulaţie a cecurilor falsificate, prevăzută de art. 282 alin. 2 Cod penal, furt sau înşelăciune în variantele prevăzute de art. 215 alin. 1, 2, 3 Cod penal.

Subiectul pasiv al infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 4 Cod penal este persoana al cărei patrimoniu a fost diminuat prin săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.

În legătură cu subiectul pasiv al infracţiunii, în practică s-ar putea ridica unele probleme, având în vedere mecanismul de utilizare a cecului, care permite transmiterea lui prin gir – aspect în raport de care s-ar putea discuta dacă subiect pasiv nu ar putea fi ultimul posesor care prezintă cecul la plată, respectiv giratarul care a primit cecul de la trăgătorul de rea credinţă.

Întrucât infracţiunea de înşelăciune este o infracţiune instantanee, care se consumă în momentul emiterii cecului fără acoperire, subiectul pasiv principal este beneficiarul cecului emis de către trăgător. Giratarul poate fi subiect pasiv subsidiar, dacă fapta a avut consecinţe negative şi asupra patrimoniului său.

O altă problemă în legătură cu subiectul pasiv al acestei infracţiuni vizează posibilitatea ca o bancă să aibă calitatea de subiect pasiv. Întrucât relaţiile sociale afectate prin emiterea unui cec fără acoperire sunt cele dintre emitent (trăgător) şi beneficiar (persoana care primeşte cecul de la trăgător), paguba se regăseşte în patrimoniul acestuia din urmă, fiind exclusă posibilitatea ca instituţia bancară să fie păgubită printr-o astfel de infracţiune.

Societatea bancară are calitatea de tras, aceasta făcând un serviciu de casă pentru trăgător, în sensul că efectuează plata pentru acesta, din disponibilul său. În literatura de specialitate6 s-a opinat că, în subsidiar, se poate reţine că societatea bancară poate fi un subiect pasiv subsidiar, în măsura în care fapta a avut consecinţe negative asupra patrimoniului său. Latura obiectivă a infracţiunii

Latura obiectivă constă în acţiunea făptuitorului de a emite un cec respectiv de a preda un formular de cec eliberat de către societatea bancară către o instituţie de credit sau unei persoane. O cerinţă esenţială constă în împrejurarea că această acţiune trebuie să fie însoţită de inexistenţa proviziei sau de retragerea acesteia, total sau parţial, după emiterea cecului, ori de interzicerea trasului să plătească înainte de expirarea termenului de prezentare.

Prin emiterea cecului se înţelege activitatea de completare a acestui înscris şi de înmânare a acestuia către beneficiar. De asemenea, este posibil ca emiterea cecului să constea în transmiterea unui cec în alb, adică a unui instrument de plată care cuprinde numai semnătura trăgătorului şi, eventual, o parte din menţiunile prevăzute de lege.

5 Costel Băbălău - “Elemente constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 4 C.pen., în revista Dreptul nr. 9/1997, pag. 71. 6 Costel Băbălău – “ Elemente constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 Cod penal”, în Revista Dreptul nr. 9/1997, pag. 69 – 73.


Dacă beneficiarul completează cecul în alb cu nerespectarea înţelegerii avute în acest sens cu trăgătorul, acesta nu poate fi considerat că a emis cecul în condiţiile art. 215 alin. 4 Cod penal şi nu răspunde penal.

Latura subiectivã a infracþiunii

Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 4 Cod penal se caracterizează prin intenţie, care trebuie să fie caracterizată prin scopul specific urmărit de făptuitor, care constă în obţinerea pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust, astfel cum prevede art. 215 alin. 4 Cod penal raportat la art. 215 alin. 1 Cod penal.

Urmarea periculoasă a infracţiunii

Folosul urmărit de făptuitor trebuie să fie de ordin material însă legea nu pretinde ca acesta să fie realizat efectiv în momentul emiterii cecului întrucât dispoziţiile legale condiţionează existenţa infracţiunii de efectuarea activităţii incriminate în vederea realizării scopului ilicit, iar nu de realizarea concretă a acestuia.

Istoric al reglementărilor

Art. 369 din Codul comercial dispunea „Acela care emite un cec fără dată, sau cu o dată falsă sau fără să existe în mâinile depozitarului suma disponibilă, va fi pedepsit cu o amendă egală cu zece la sută a sumei arătate în cec afară de pedepsele prevăzute în legea penală dacă ar fi caz”. Acest text corespunde cu cel al art. 334 din Codul comercial italian.

În afară de această sancţiune se făcea şi aplicarea prevederilor din Codul penal referitoare la înşelăciune.

La data de 19.03.1931 a avut loc la Geneva Convenţia internaţională aupra cecului la care a aderat şi Regatul României. Ca urmare, apare Legea nr. 59 asupra cecului, în Monitorul oficial nr. 100/1.05.1934, în care a apărut şi Legea nr. 58/1934 a cambiei şi biletului la ordin.

Dispoziţiile penale din Legea cecului au abrogat implicit pe cele din Codul comercial7. Art. 84 din Legea nr. 59/1934 prevede că: “Se va pedepsi cu amenda de la 5.000-100.000 lei şi

închisoare de la 6 luni până la 1 an, afară de cazul când faptul constituie un delict sancţionat cu o pedeapsă mai mare, în care caz se aplică această pedeapsa:

1. Oricine emite un cec fără a fi avut autorizarea trasului. 2. Oricine emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient, sau după ce a tras cecul şi mai

înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel, în total sau în parte de disponibilul avut. 3. Oricine emite un cec cu dată falsă sau căruia îi lipseşte unul din elementele esenţiale arătate de

alineatele 1, 2, 3 si 5 al art. 1 şi art. 11. 4. Oricine emite un cec contrar dispoziţiei ultimului alineat al art. 6. (Cecul nu poate fi tras

asupra trăgătorului însuşi, în afară de cazul unui cec tras între deosebite stabilimente ale aceluiaşi trăgător. În acest caz cecul nu poate fi la purtător.)

Dacă în cazurile prevăzute de alineatele 2 şi 3 de mai sus, emitentul procură trasului disponibilul necesar mai înainte de prezentarea cecului, pedeapsa se reduce la jumătate. Când emiterea cecului se datorează unui fapt scuzabil, emitentul va fi apărat de pedeapsă.

Codul penal Carol al II lea din 1936, prin art. 406 alin. 2 pct. 1, sancţionează pe acela care falsifică o cambie, cec sau orice titlu de credit. În art. 553, inclus în Titlul XIV - Crime şi Delicte contra patrimoniului, secţiunea VII - Înşelăciunea, se prevede că ”acela care în scopul arătat în art. 549 (de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust), emite un cec asupra unei bănci sau unei persoane, ştiind că nu are provizia sau acoperirea necesară, ori suficientă, precum şi acela care, în acelaşi scop, după emisiune, retrage provizia în totul sau în parte, sau interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, cauzând prin aceasta o pagubă posesorului cecului, comite delictul de înşelăciune prin cecuri.

7 Teodor Teodosescu - “Consecinţele penale ale emiterii unui cec fără acoperire în total sau în parte”, în revista Dreptul nr. 10/1998, pag. 100.


S-a arătat8 că prin art. 84 din Legea cecului se incriminează ca delicte unele fapte contrare dispoziţiilor esenţiale şi care compromit funcţionarea şi misiunea cecului, iar din punctul 2 al art. 84 sunt transmise cele trei ipoteze sau modalităţi de executare a delictului prevăzut de art. 553 din Codul penal din 1936.

Conţinutul infracţiunii prevăzute în Codul penal din 1936 diferă de cel din Legea nr. 59/1934, întrucât îi condiţionează existenţa de urmărirea scopului de a obţine un folos material injust şi de cauzarea unei pagube posesorului cecului.

Paguba trebuie să fie cauzată posesorului (beneficiarului) cecului, subiectul pasiv fiind astfel identic cu partea vătămată.

În consecinţă, s-a susţinut că cel care emitea un cec fără acoperire, săvârşea infracţiunea de fals în acte private, prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, combinat cu art. 406 alin. 2 pct. 1 din Codul penal Carol al II-lea, în concurs cu infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 553 din Codul penal Carol al II-lea9.

Textul din Codul penal Carol al II-lea a fost menţinut şi în Codul penal modificat şi republicat în anul 1948, eliminându-se însă pedeapsa alternativă a amenzii penale.

Codul penal Carol al II-lea a fost înlocuit de Codul penal adoptat la 21.06.1968. În doctrină10 s-a arătat că nu au mai fost reproduse însă agravantele legale prevăzute în acel cod,

privind falsificarea unui registru de comerţ, a unei cambii, a unui cec, a unor titluri de credit, deoarece, pe de o parte unele dintre aceste agravante fac obiectul incriminării art. 282, ori au rămas fără obiect.

Legea nr. 59/1934 a fost modificată prin Legea nr. 83/1994, iar Banca Naţională a României a emis Normele cadru nr. 7/8.03.1994 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit cu cecuri, pe baza Legii nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr. 83/1994.

Art. 84 alin.1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 nu incriminează falsificarea unui cec, ci pe oricine emite un cec fără a avea la tras disponibilul suficient sau după ce a tras cecul, mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune altfel, în total sau în parte, de disponibilul avut.

Prin modificările aduse Codului penal în 1996, a fost introdus alin. 4 al art. 215, alineat care a preluat aproape integral conţinutul fostului art. 553 din Codul penal Carol al II-lea, cu excepţia pedepsei, care este mai severă.

Opinii în legătură cu încadrarea juridică a faptei de a emite cecuri fără acoperire în contul bancar.

După 1990, soluţiile cu privire la emiterea unei file cec fără existenţa disponibilului necesar în cont au fost diferite. Astfel, s-a considerat că această faptă ar constitui:

- infracţiunea de falsificare de monede sau alte valori prevăzută de art. 282 C.pen. (Curtea Supremă de Justiţie);

- infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 C.pen. (Curtea de Apel Galaţi); instanţa supremă a infirmat această variantă a încadrării juridice, statuând că “fapta unei persoane de a înscrie într-un cec date necorespunzătoare adevărului constituie infracţiunea de falsificare de monede sau valori, prevăzută în art. 282 din Codul penal şi nu infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale, întrucât formularul cec cu limită de sumă dobândeşte valoare prin completarea lui de către emitent”.

- trei infracţiuni in concurs, şi anume cele prevăzute de art. 282 alin.1, art. 282 alin. 2 şi art. 215 alin. 3 C.pen. (Curtea Supremă de Justiţie);

- art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, în concurs cu art. 215 alin. 1 şi 3 din Codul penal (Tribunalul Hunedoara).

Soluţii diferite au continuat să existe şi după introducerea alin. 4 al art. 215 prin modificările aduse Codului penal în 1996, alineat care a preluat aproape integral conţinutul fostului art. 553. Prin decizia penală

8 Traian Pop - Codul penal Carol al II-lea, Partea specială, vol. III, citat în revista Dreptul nr. 10/1998, pag. 101 9 Teodor Teodosescu - “Consecinţele penale ale emiterii unui cec fără acoperire în total sau în parte”, în revista Dreptul nr. 10/1998. 10 V. Papadopol - “Falsul în înscrisuri”, în Codul penal comentat şi adnotat, partea specială, citat în revista Dreptul nr. 10/1998.


nr. 829/1999, Curtea Supremă de Justiţie şi-a susţinut acelaşi punct de vedere, pronunţând condamnarea în baza art. 282 alin. 1 şi 2 C.pen., pentru fapta de a amite cecuri fără acoperirea necesară.

Şi în doctrină opiniile exprimate sunt contradictorii.

Opinia în sensul existenţei unei identităţi între incriminarea prevăzută de art. 84 alin.1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 şi art. 215 al. 4 din Codul penal, precum şi a concursului cu art. 282 alin. 1, şi respectiv, alin. 2 C.pen.

Într-o opinie11, s-a susţinut că incriminarea prevăzută de art. 84 alin.1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 are acelaşi conţinut cu cea prevăzută de alin. 4 al art. 215 din Codul penal, introdus prin Legea nr. 140/1996, arătându-se că în Codul penal din 1968 nu s-a mai preluat acest articol din Codul penal Carol al II-lea, întrucât redactarea art. 215 din C.pen. absorbea orice tip de înşelăciune. S-a afirmat că alin. 4 al art. 215 care preia prevederile art. 553 din Codul penal Carol al II-lea, a fost introdus în codul penal actual pentru a da mai multă claritate legii penale, considerându-se că până la apariţia Legii nr. 83/1994, prevederile art. 84 din Legea nr. 59/1934 erau inoperabile, aplicându-se prevederile art. 215 alin. 2 şi 3 din Codul penal, iar după modificarea prin Legea nr. 140/1996, prin raportare la art. 215 alin. 4, aplicându-se pedeapsa prevăzută de acest text de lege.

Completarea unei file cec cu date necorespunzătoare, în sensul că nu există provizia necesară, creează un titlu de plată cu putere circulatorie fals, iar această faptă cade sub incidenţa art. 282 alin. 1. C.pen.

În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că un cec poate fi falsificat prin contrafacere, adică se procedează la confecţionarea blanchetei, a sigiliilor şi completărilor de rigoare, sau prin alterare, şi anume prin modificarea sumei pentru care este valabil documentul de plată, sau prin alcătuire, în mod fraudulos, ceea ce echivalează cu o plăsmuire parţială. Filele de cec necompletate, primite de beneficiari de la bănci, nu au putere circulatorie, ci devin mijloc de plată cu completările pe care le face posesorul, dobândind în acest mod putere circulatorie.

Pe lângă aplicabilitatea art. 282 alin. 1 C.pen., dacă cecul astfel falsificat este pus în circulaţie se aplică şi prevederile art. 282 alin. 2 C.pen., în concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 4 C.pen., combinat cu art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

Într-un mod asemănător a decis Curtea Supremă de Justiţie12, în sensul că faptele de a înscrie în cecuri sume fără acoperire în contul bancar şi folosirea lor penru plata unor mărfuri cumpărate, constituie trei infracţiuni aflate în concurs, şi anume infracţiunea de falsificare de cecuri prevăzută de art. 282 alin. 1, infracţiunea de punere în circulaţie a valorilor falsificate prevăzută în art. 282 alin. 2 şi infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 3 C.pen.

Astfel, printr-o sentinţă penală a Tribunalului Buzău, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 282 alin. 1, art. 282 alin. 2 şi art. 215 alin. 3 C.pen. raportat la art. 229 alin. 1 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că inculpatul, patron al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, în perioada aprilie - mai 1992 a cumpărat produse de la o altă societate comercială, plătind cu cecuri în care a înscris sume care nu erau disponibile în cont, inculpatul ştiind că cecurile nu au acoperire.

Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul inculpatului şi a schimbat încadrarea juridică a faptei de înşelăciune, înlăturând aplicarea art. 229 alin. 1 C.pen., menţinând pedeapsa.

Inculpatul a declarat recurs susţinând că infracţiunile săvârşite constituie fals şi uz de fals, şi nu infracţiunile prevăzute de art. 282 C.pen. a fost apreciat ca fiind nefondat, motivându-se că prevederile art. 282 alin. 1 şi 2 C.pen. sancţionează faptele celui care falsifică şi pune în circulaţie monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară sau de alte instituţii de credit competente, sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori asemănătoare, astfel că fapta inculpatului recurent de a înscrie în cele 4 file cec date necorespunzătoare adevărului şi punerea

11 Teodor Teodosescu - “Consecinţele penale ale emiterii unui cec fără acoperire în total sau în parte”, în revista Dreptul nr. 10/1998, pag. 104. 12 Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, culegere de decizii pe anul 1996, Editura Proema, Baia Mare, 1997, decizia nr. 646/15.03.1996, pag. 189.


lor în circulaţie în sensul că a efectuat plăţi cu ele, constituie infracţiunile prevăzute în art. 282 alin. 1 şi în art. 282 alin. 2 din Codul penal, iar nu infracţiunile de fals şi uz de fals. Recursul inculpatului a fost astfel respins.

Dacă trăgătorul emite corect un cec, dar retrage provizia după aceea, ori interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, se aplică dispoziţiile art. 215 alin. 4 C.pen., combinat cu art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

Prin decizia nr. 189/199713, Curtea Supremă de Justiţie a statuat că “fapta inculpatului care, în calitate de asociat al unei societăţi comerciale, a emis în beneficiul unei alte societăţi comerciale, de la care achiziţionase marfă, o filă cec în care a înscris o sumă ce depăşea cu mult suma pe care o avea în cont, această situaţie fiind descoperită atunci când firma beneficiară a introdus la plată această filă cec, constituie două infracţiuni în concurs real: falsificare de monede sau de alte valori, prevăzută de art. 282 alin. 1 şi 2 C.pen., cu referire la art. 84 pct. 2 alin. 1 din Legea nr. 59/1934 şi înşelăciune în convenţii, prevăzută în art. 215 alin. 1 şi 3 C.pen.”

Ulterior, Curtea Supremă de Justiţie14 a înlăturat prevederile referitoare la infracţiunea din Legea nr. 59/1934, stabilind că sunt incidente numai prevederile art. 282 alin. 1 şi 2 din Codul penal.

Opinia în sensul că articolul 84 alin. 1 din Legea nr. 59/1934 constituie o normã de trimitere la dispoziþiile din Codul penal român actual

În această opinie15 s-a arătat că deşi în practică, s-a remarcat o tendinţă de a se considera abrogate tacit normele sancţionatorii din Legea nr. 59/1934, şi anume art. 84 alin. 1 pct. 1 – 4, sau că aceste norme penale ar fi căzute în desuetudine şi că în acest sens, au fost schimbate încadrări juridice prin înlăturarea art. 84 din Legea cecului şi păstrarea ca temei a art. 215 alin. 1 – 5 C.pen., pentru hotărârile de condamnare pronunţate în cauzele care aveau ca obiect înşelăciuni cu cecuri, din punct de vedere tehnico-juridic nu se poate vorbi despre o abrogare a Legii nr. 59/1934, expresă sau tacită, şi nici nu se poate aprecia că aceste dispoziţii incriminatorii speciale ar fi căzute în desuetudine.

S-a arătat că articolul 84 alin. 1 din Legea nr. 59/1934 constituie o normă de trimitere la dispoziţiile din Codul penal român actual.

Din punct de vedere formal – juridic, prin alineatul 1 punctele 1 – 4 din art. 84 se definesc o serie de fapte cu specific propriu ca infracţiuni speciale, ca infracţiuni de pericol sau de rezultat. Art. 84 prevede o sancţiune penală , amendă de la 5.000 la 100.000 lei şi închisoare de la 6 luni la 1 an şi se precizează că această sancţiune este aplicabilă doar în cazul în care faptul nu constituie un delict sancţionat cu o pedeapsă mai mare.

Astfel, este evidentă natura de normă de trimitere, soluţia corectă, în ceea ce priveşte fundamentarea legală fiind a combinării dispoziţiilor art. 215 alin. 1 – 4 sau şi al. 5, în funcţie de mărimea prejudiciului, cu dispoziţiile art. 84 alin. 1 din Legea nr. 59/1934.

Deşi în cele mai multe cazuri concrete se întâlneşte o dublare a incriminării, pot apărea situaţii care nu se circumscriu în dispoziţiile art. 215 alin. 4 C.penal.

Astfel, poate apărea situaţia emiterii unui cec fără autorizarea prealabilă a trasului, ipoteză prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 1 din Legea cecului, dar care nu este avută în vedere în mod expres de art. 215 alin. 4 C.penal. O asemenea ipoteză se poate ivi în cazul emiterii cecurilor cu barare generală sau specială, care, conform dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 59/1934 şi art. 196 – 197 din Normele cadru ale B.N.R. nr. 7/8.03.1994, se plătesc numai unei societăţi bancare sau unui client anume desemnat, care se află, în baza unei autorizări prealabile, în poziţia de tras pe instrumentul respectiv de plată. Art. 200 din Normele cadru prevede că dacă posesorul unui cec barat nu este clientul societăţii bancare trase, atunci plata respectivului instrument nu se va putea efectua decât prin intermediul alte societăţi bancare prealabil autorizate.

13 Culegere de practică judiciară penală a Curţii de Apel Bucureşti pe anul 1997, Editura Holding reporter, 1998, cu note de Vasile Papadopol, pag. 112. 14 Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, decizia nr. 308/3.02.1999, nepublicată. 15 Dinu D. Nica - “Din nou despre actualitatea unor norme cu caracter sancţionator penal din Legea asupra cecului, nr. 59/1934”, în revista Dreptul nr. 1/2002 pag. 163.


În cazul în care se emite un cec barat cu încălcarea acestor dispoziţii, rezultatul poate fi refuzul formal al plăţii, cu menţiunea lipsei autorizării necesare, şi nu neapărat pentru lipsa disponibilului bănesc, astfel că se impune coroborarea dispoziţiilor art. 215 alin. 4, care constituie norma – cadru actuală pentru infracţiunile de înşelăciune cu cecuri, cu art. 84 alin. 1 pct. 1 din Legea asupra cecului.

Art. 84 alin. 1 pct. 2 are corespondent în norma cadru actuală, pedepsind orice persoană care emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient sau după ce a tras cecul si mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare dispune altfel, în total sau în parte, de disponibilul avut.

S-a susţinut16 că este în vigoare reglementarea privind infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, aceasta rezultând din examinarea textelor legale apărute succesiv, şi din interpretarea corectă a principiilor referitoare la abrogarea expresă sau tacită.

În susţinerea acestei opinii, s-a invocat faptul că infracţiunea prevăzută de Legea nr. 59/1934 este de pericol, întrucât nu se cere producerea unor consecinţe patrimoniale, protejându-se numai relaţiile sociale referitoare la operaţiunile efectuate cu cecuri, pentru a se asigura credibilitatea acestor instrumente de plată. S-a arătat că această opinie este justificată şi de prevederea că fapta este pedepsită cu jumătate din cuantumul pedepsei, chiar dacă “emitentul procură trasului disponibilul necesar mai înainte de prezentarea cecului”, în această situaţie beneficiarul nesuferind nici o pagubă, dar fapta fiind considerată infracţiune. Legea mai reglementează o situaţie, referitoare numai la latura subiectivă, stabilind că atunci când emiterea cecului se datorează unui fapt scuzabil, emitentul este apărat de pedeapsă. În această ipoteză, emitentul este în eroare cu privire la disponibilităţile din contul său, din cauza efectuării succesive a mai multor plăţi, sau a unor popriri făcute de bancă.

S-a susţinut că includerea unor noi incriminări, în 1937 şi 1996, nu justifică abrogarea infracţiunii iniţiale, întrucât acestea sunt infracţiuni de rezultat, cu alte elemente în latura subiectivă şi în latura obiectivă, constând în scopul de a obţine un folos material injust, şi respectiv de a cauza o pagubă posesorului cecului. Sancţionarea mai severă a acestor infracţiuni îndeplineşte premisa din art. 84 alin. 1 care prevede că dacă fapta constituie un delict sancţionat cu o pedeapsă mai mare, se aplică acea pedeapsă. Se concluzionează că în această situaţie, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 84 pct. 1 alin. 2 din Legea nr. 59/1934 sunt absorbite de infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 4 C.pen.

Nu se poate susţine că infracţiunea prevăzută de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 a fost abrogată de art. 601 alin. 2 pct. 9 din Codul penal din 1937, care se referă la abrogarea dispoziţiilor din legile speciale cu caracter penal care sunt în contradicţie cu dispoziţiile actualului cod, întrucât între cele două reglementări există diferenţieri care le permit coexistenţa şi aplicabilitatea în funcţie de particularităţile fiecărei fapte.

În acelaşi sens, s-a argumentat prin aceea că Legea nr. 59/1934 a fost modificată de mai multe ori fără să se facă referire la abrogarea art. 84 alin. 1 pct. 2, deşi legiuitorul avea interesul şi prilejul să reglementeze explicit abrogarea unei prevederi legale de natură penală.

S-a mai susţinut că abrogarea acestui text de lege ar fi lăsat fără sancţiune faptele care ar eluda spiritul şi litera Legii nr. 59/1934, întrucât cecul se bazează pe premisa existenţei disponibilului în contul bancar în momentul emiterii lui, reprezentând un instrument de plată şi având avantajul evitării manipulării de numerar. Aceste afirmaţii sunt susţinute de prevederile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 59/1934, care sunt imperative sub aspectul posibilităţii emiterii cecului, stabilind că operaţiunea poate fi făcută numai dacă trăgătorul are disponibil la tras. Aceasta este o prevedere care nu poate fi eludată prin acordul părţilor, întrucât cecul nu reprezintă un instrument de garantare a creanţelor şi conţinutul său nu este lăsat la latitudinea părţilor. Dacă părţile convin să accepte tranzacţia, au la dispoziţie varianta utilizării biletului la ordin care nu prezintă restricţii legale sub aspectul preconstituirii provizionului.

Pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 sunt necesare anumite elemente minime, constând în emiterea filei cec, deşi emitentul ştia că nu are la tras disponibil suficient, iar obiectul juridic al acestei infracţiuni îl reprezintă protecţia relaţiilor sociale referitoare la încrederea pe care

16 Tiberiu-Constantin Medeanu - “Din nou despre actualitatea unor norme cu caracter sancţionator penal din Legea asupra cecului, nr. 59/1934”, în revista Dreptul nr. 1/2002, pag. 168.


trebuie să o aibă beneficiarii cecului în acest instrument de plată. Faptul scuzabil, care exonerează de pedeapsă, include puţine situaţii, independente de voinţa şi previziunea emitentului.

Opinii practice în legătură cu fapta de a retrage provizia bancarã dupã emiterea instrumentului de platã .

Într-o speţă17, prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului, administrator al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, după ce acesta a fost cercetat penal sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 1 - 4 C.pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Învinuitul, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, s-a deplasat personal la o altă societate, şi în baza unei comenzi a achiziţionat o cantitate de combustibil, efectuând şi plata, prin emiterea unei file cec. Societatea furnizoare a introdus la plată cecul în cauză a fost refuzat, întrucât la banca respectivă, învinuitul nu avea în cont decât o sumă care nu acoperea debitul, astfel că societatea bancară a refuzat achitarea diferenţei către beneficiar.

Beneficiarul a sesizat prin plângere organele de poliţie, care, în urma verificărilor efectuate au constatat că la momentul emiterii cecului învinuitul avea disponibil suficient în contul său, dar după emitere, în câteva zile, până la prezentarea cecului la plată, acesta a retras aproape integral provizia, efectuând diverse plăţi, către alţi creditori. Procurorul a apreciat că societatea păgubită, beneficiară a cecului, a fost culpabilă de neefectuarea cu celeritate a demersurilor pentru prezentarea cecului la plată, această întârziere conducând la situaţia apărută, prin faptul că, în intervalul de pasivitate al furnizorului său, învinuitul, care avusese disponibil suficient la emiterea cecului, îşi plătise alte datorii acumulate, cu consecinţa reducerii provizionului sub limita debitului angajat.

O împrejurare relevantă în cauză este aceea că societatea învinuitului a valorificat rapid şi integral marfa achiziţionată, fără a depune banii în contul societăţii păgubite nici după mai mult de 2 ani de la ridicarea efectivă a mărfii. Cu toate acestea procurorul a reţinut că învinuitul a fost de bună credintă, a recunoscut datoria, şi ar fi avut creanţe proprii de recuperat, astfel că soluţia a fost de scoatere de sub urmărire penală, după cercetarea sub aspectul comiterii infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. 1 – 4 C.penal, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Fapta de a retrage provizia bancară după emiterea instrumentului de plată nu poate fi însă considerată automat ca fiind litigiu comercial. În ceea ce priveşte prezentarea cecului la plată, art. 29 din lege prevede că cecul poate fi tras numai la vedere, fiind deci plătibil numai astfel, iar art. 30 din lege stabileşte anumite termene legale pentru prezentarea cecului emis în România la plată, şi anume 8 zile dacă cecul este plătibil chiar în localitatea unde a fost emis, şi 15 zile în celelalte cazuri, termene care se calculează începând cu ziua următoare datei emiterii cecului.

În speţă, fila cec a fost prezentată la plată după numai 6 zile, astfel că în mod evident societatea păgubită a acţionat cu celeritate şi în termenul legal de 15 zile de când instrumentul de plată a fost emis. Art. 215 alin. 4 C.pen. sancţionează, pe lângă emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în tot sau în parte, sub condiţiile prevăzute, a obţinerii pentru sine sau pentru altul a unui folos material injust, şi dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului. În speţă, învinuitul a retras întreaga provizie din contul său, după mai puţin de o săptămână de la emiterea cecului, şi în acelaşi timp a vândut toată marfa ridicată de la societatea păgubită, refuzând apoi lichidarea debitului contractat, astfel că este evidentă reaua sa credinţă, acesta urmărind să-şi asigure în mod injust un folos, fără contraprestaţia corespunzătoare, producând în acest mod o pagubă societăţii furnizoare.

În doctrină18 s-a arătat că art. 215 alin. 4 teza a II-a C.pen. conţine o lacună, întrucât fapta de retragere a proviziei bancare nu este limitată sub aspectul temporal, ceea ce poate duce la interpretări cu privire la

17 Dinu D. Nica - “Din nou despre actualitatea unor norme cu caracter sancţionator penal din Legea asupra cecului, nr. 59/1934”, în revista Dreptul nr. 1/2002, pag. 164. 18 Dinu D. Nica - “Din nou despre actualitatea unor norme cu caracter sancţionator penal din Legea asupra cecului, nr. 59/1934”, în revista Dreptul nr. 1/2002, pag. 167.


celeritatea demersurilor prezentării filei cec la plată. S-a susţinut că această lacună nu dispare prin prevederea expresă de la teza a III-a, şi anume interzicerea trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, deoarece fiecare dintre cele 3 teze desemnează modalităţi alternative de săvârşire a infracţiunii. Acoperirea acestei lacune se realizează prin redactarea precisă a art. 84 alin. 1 pct. 2 teza a II-a din Legea nr. 59/1934, care incriminează persoana care incriminează persoana care după ce a tras cecul şi mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare dispune altfel, în total sau în parte, de disponibilul avut.

Indiferent de interpretare, constituie infracţiune orice retragere, totală sau parţială, a provizionului bancar, după emiterea unei file cec, dar până la expirarea termenelor legale de prezentare a cecului la plată, cu întrunirea condiţiilor scopului urmărit şi a cauzării unei pagube. Intenţia directă rezultă ex re.

În speţă, soluţia a fost aceea a reluării urmăririi penale, după infirmarea soluţiei iniţiale, dispunându-se trimiterea în judecată a inculpatlui prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. 1, 2, 3, 4 teza a II-a din Codul penal, combinat cu art. 84 alin. 1 pct. 2 teza a II-a din Legea nr. 59/1934 asupra cecului.

Argumente în susţinerea opiniei că incriminarea din art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 a fost abrogată încă anterior modificărilor aduse Codului penal prin Legea nr. 140/1996

Curtea de Apel Bucureşti secţia a II-a penală, prin decizia nr. 334/199719, a arătat că atâta vreme cât fapta inculpatului de a fi emis un cec fără acoperire s-a săvârşit în anul 1992, deci anterior modificării Codului penal prin Legea nr. 140/1996, în mod justificat această faptă a fost examinată de către prima instanţă şi de instanţa de apel, în raport cu prevederile art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, şi nu cu acelea ale art. 215 alin. 3 C.pen.

În nota critică20 privind o altă decizie a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a arătat că incriminarea din art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 a fost abrogată încă anterior modificărilor aduse Codului penal prin Legea nr. 140/1996, şi anume completarea art. 215 C.pen. cu un nou alineat, devenit alin. 4. În acest sens, s-a arătat că în textul art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 se prevede că, exceptând cazurile în care fapta ar constitui un delict sancţionat, conform legii, cu o pedeapsă mai mare, orice persoană care emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient, sau care, după ce a tras cecul şi mai înainte de trecerea termenului pentru prezentare, dispune altfel, în total sau în parte, de disponibilul avut, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an.

Cele două acţiuni ce constituie elementul material al infracţiunii prevăzute în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 se regăseau, într-o formulare aproape identică, în conţinutul infracţiunii de înşelăciune prin cecuri, prevăzută în art. 553 din Codul penal anterior, intrat în vigoare în 1.01.1937. Cele două infracţiuni se deosebesc doar prin faptul că, pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune prin cecuri se cerea în plus, faţă de incriminarea din legea specială, ca acţiunile constitutive ale elementului material, identice în ambele incriminări, să fie săvârşite în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, şi ca prin săvârşirea lor să se creeze o pagubă posesorului cecului.

Art. 597 pct. 9 din acel cod prevedea că de la 1.01.1937 se abrogă acele dispoziţii din legile speciale cu caracter penal care sunt în contradicţie cu dispoziţiile actualului cod. În ceea ce priveşte sensul acestui text, în literatura juridică s-a arătat că “va fi socotită ca contrazicând dispoziţiile prezentului cod orice dispoziţie din legile speciale care va disciplina exact aceeaşi situaţie, care va incrimina exact acelaşi fapt”. S-a arătat că raţiunea de a fi a legilor speciale este fie de a completa cadrul disciplinărilor din legea generală, fie de a deroga de la reglementările generale când se consideră necesară o nouă disciplinare. Din moment ce legea penală generală adoptată ulterior disciplinează ea însăşi aceeaşi situaţie, chiar cu unele deosebiri sau adăugiri la condiţiile de incriminare, raţiunea existenţei normei complementare din legea specială dispare. “Vor fi deci socotite ca rămase în vigoare toate dispoziţiile cu caracter pur complinitor din legile speciale care nu au echivalent în noul Cod penal, adică ori de câte ori situaţiunea, faptul, raportul care formează obiectul acelor

19 Culegere de practică judiciară penală a Curţii de Apel Bucureşti pe anul 1997, Editura Holding reporter, 1998, pag.178. 20 Culegere de practică judiciară penală a Curţii de Apel Bucureşti pe anul 1997, Editura Holding reporter, 1998, pag 181, cu note de Vasile Papadopol.


dispoziţiuni nu se găsesc prevăzute în noul Cod penal”. Celelalte, care au un asemenea corespondent în legea penală generală, au fost abrogate, acesta fiind şi cazul prevederilor art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934. De la 1.01.1937, faptele anterior incriminate prin art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 au constituit infracţiunea de înşelăciune prin cecuri prevăzută în art. 533 C.pen. şi au fost pedepsite exclusiv în baza acestei dispoziţii legale. Codul penal actual, intrat în vigoare la 1.01.1969 a abrogat la aceeaşi dată Codul penal anterior, şi nu a mai prevăzut ca infracţiuni distincte faptele asimilate infracţiunii de înşelăciune prevăzute în art. 552 - 555 din codul anterior, deci nici infracţiunea de înşelăciune prin cecuri, astfel că aceste fapte vor fi încadrate, după caz, în dispoziţia privitoare la înşelăciunea simplă sau în cea privitoare la înşelăciunea agravată ori la modalitatea specială, art. 215 alin. 1 - 3, când vor fi întrunite elementele constitutive ale vreuneia dintre aceste modalităţi, şi dacă nu ar constitui o altă infracţiune mai gravă. În concluzie, dispoziţiile art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934, având corespondent în art. 533 al Codului penal din 1936 au fost abrogate prin art. 597 pct. 9 din acel cod, iar art. 533 a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a actualului cod penal, urmând ca faptele incriminate prin dispoziţiile sale să cadă, în măsura în care toate condiţiile de incriminare ar fi îndeplinite, sub incidenţa art. 215 C.pen.

Prin Legea nr. 140 din 14.11.1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal s-a introdus în art. 215 C.pen. un alineat nou, al. 4. În ipoteza în care o asemenea faptă s-a comis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 140/1996, dar nu a fost judecată definitiv până la 14.11.1996, se vor aplica, în conformitate cu prevederile art. 13 C.pen., dispoziţiile art. 215 alin. 2 şi 3C.pen., nemodificat prin această lege, ca fiind legea mai favorabilă.

În acelaşi sens21, s-a arătat că art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 a fost abrogat în momentul promulgării Codului penal din 1937, care incrimina o faptă similară în art. 553, astfel că, chiar dacă Legea nr. 59/1934 a rămas în vigoare, a fost abrogat art. 84 alin. 1 pct. 2 din lege, întrucât în însăşi partea introductivă a acelui articol se menţionează limitele pedepselor. cu menţiunea “afară de cazul când faptul constituie un delict sancţionat cu o pedeapsă mai mare, caz în care se aplică acea pedeapsă”. Codul penal din anul 1937 a stabilit o pedeapsă mai mare, de la 2 ani la 5 ani închisoare, iar conţinutul laturii obiective a infracţiunii era asemănător, astfel că nu era posibilă reţinerea concursului între cele două infracţiuni. S-a mai susţinut că în favoarea abrogării art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 mai pledează prevederile art. 601 pct. 9 din Codul penal din 1937, care abrogă “acele dispoziţii din legile speciale cu caracter penal de pe întreg teritoriul ţării, care sunt în contradicţie cu dispoziţiile actualului Cod penal. S-a considerat că opinia este susţinută şi de împrejurarea că prin modificarea Codului penal prin Legea nr. 140/1996, s-a suplimentat textul iniţial al infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 cu alin. 4, care prevede în mod expres sancţionarea emiterii cecului fără acoperirea necesară. Textul acestui alineat reproduce conţinutul art. 553 din Codul penal Carol al II-lea, cu excepţia pedepsei, care este mai severă. În consecinţă, infracţiunea prevăzută de art. 282 din Codul penal nu mai are aplicabilitate în situaţii de acest gen, deşi chiar Curtea Supremă de Justiţie, prin decizii din anul 1999, a stabilit incidenţa acestor prevederi legale.

Această soluţie a Curţii Supreme de Justiţie a fost criticată şi de un alt autor22, atât în ceea ce priveşte conţinutul infracţiunii de falsificare de monede sau de alte valori, întrucât valorile la care se referă art. 282 trebuie să fie emise de bancă ori de alte instituţii de credit competente, ceea ce nu este cazul cecurilor prin care trăgătorul dă ordin trasului să achite o sumă determinată de bani unei anumite persoane, beneficiarul sau posesorul cecului. În ceea ce priveşte latura obiectivă, s-a arătat că falsificarea de monede sau de alte valori, prevăzută de art. 282 alin. 1 C.pen. constă în fapta unei persoane care contraface (produce prin imitare) monede sau titluri de valoare, ori care alterează (modifică material) monede sau titluri adevărate pentru a le da, aparent, o valoare mai mare. Ambele acţiuni, atât contrafacerea cât şi alterarea, poartă, deci, în cazul falsului prevăzut de art. 282 C.pen., asupra materialităţii monedei sau a altei valori, caraterizând în esenţa un fals material specific, deosebit de falsul intelectual, la care alterarea vizează substanţa obiectului, fără nici o modificare materială a acestuia. În continuare, s-a arătat că acţiunea de a emite un cec asupra unei instituţii de credit, fără ca pentru valorificarea lui să existe provizia sau acoperirea necesară, nu reprezintă o modificare

21 Tiberiu-Constantin Medeanu - “Sancţionarea emiterii cecurilor fără acoperire”, în revista Dreptul nr. 2/2001, pag. 166 22 Culegere de practică judiciară penală a Curţii de Apel Bucureşti pe anul 1997, Editura Holding reporter, 1998, cu note de Vasile Papadopol, pag. 113, 114.


materială a cecului, întrucât nu constituie nici o contrafacere, nici o alterare a materialităţii acestuia, astfel că nu poate fi încadrată în art. 282 C.pen. Emiterea de cecuri fără a avea acoperirea necesară constituie numai infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 C.pen. Prin modificarea adusă acestui articol prin Legea nr. 140/1996, această modalitate, iniţial exclusiv faptică, a infracţiunii de înşelăciune, a devenit o modalitate normativă, prevăzută în alin. 4, nou introdus, al acestei infracţiuni, sancţionată cu pedeapsa prevăzută în alin. 2. În ceea ce priveşte referirea, în decizia criticată, la art. 84 pct. 2 alin. 1 din Legea nr. 59/1934, această referire a fost considerată ca fiind lipsită de obiect, deoarece, pentru considerentele arătate, acest text a fost abrogat prin art. 597 C.pen. anterior, care incrimina aceeaşi faptă prin art. 553, care la rândul său a fost abrogat prin Codul penal din 1968, urmând ca fapta incriminată prin dispoziţiile sale să fie sancţionată în baza art. 215 C.pen.

S-a mai invocat un argument de drept comparat23, în sensul că în majoritatea ţărilor nu mai este sancţionată penal simpla emitere a cecurilor fără existenţa disponibilităţilor în cont, astfel de fapte fiind combătute prin alte metode. Astfel, în Franţa se onorează de către bancă cecul emis fără acoperire, pentru o sumă mai mică de 100 de franci, sau dacă provine dintr-un carnet pe care banca l-a eliberat ştiind că va fi fără acoperire. În aceste situaţii, banca va recupera suma de la trăgător, stabilind totodată o dobândă mai mare pentru suma cu care l-a creditat. În momentul primirii cecului fără acoperire, banca îi adresează o somaţie în sensul de a rezolva incidentul, de a restitui toate formularele pe care le mai deţine şi de a se abţine timp de un an de la emiterea de cecuri. O modalitate asemănătoare a fost introdusă în România prin înfiinţarea Centralei Incidentelor de Plăţi, prin ordinul nr. 232/22.05.1997 pentru aplicarea Regulamentului B.N.R. nr. 3/1996 privind organizarea şi funcţionarea Centralei Incidentelor de Plăţi.

Practică judiciară

Prin rechizitoriului Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, a fost trimis în judecată inculpatul pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin.2, 3 şi 4 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, art.282 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal şi art.282 alin.2 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, totul cu aplicarea art.33 lit.a) Cod penal.

În fapt, s-a reţinut că în cursul anului 2000, inculpatul s-a prezentat la sediul unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, de unde a achiziţionat materiale de construcţii. Astfel, prin facturi fiscale, inculpatul a cumpărat de la această societate mărfuri în valoare totală de 18.500.000 lei. Pentru plata mărfurilor respective, inculpatul a emis două bilete la ordin, dintre care unul pentru suma de 7.700.000 lei iar celălalt pentru suma de 10.800.000 lei, cu termene scadente la 21.06.2000 şi respectiv 28.06.2000. La data împlinirii termenelor scadente, ambele bilete la ordin au fost introduse spre decontare în circuitul bancar, acestea fiind însă refuzate la plată pe motivul lipsei disponibilului.

În cursul lunii iulie 2000, respectiv în datele de 11.07.2000 şi 14.07.2000, inculpatul s-a prezentat şi la sediul unei societăţi comerciale pe acţiuni, de unde tot pe bază de facturi, a achiziţionat materiale de construcţii în valoare totală de 41.273.313 lei. Pentru achitarea contravalorii mărfurilor ridicate, inculpatul a emis un bilet la ordin la data de 14.07.2000 cu scadenţa la data de 29.07.2000. La împlinirea termenului scadenţei, unitatea furnizoare a introdus spre decontare biletul la ordin, acesta fiind însă refuzat la plată pe motivul lipsei disponibilului.

La data de 28.07.2000, inculpatul s-a deplasat la sediul altei societăţi comerciale pe acţiuni, de unde, pe bază de factură, a achiziţionat materiale în valoare de 13.396.307 lei, pentru plata cărora a emis un bilet la ordin cu termen scadent la 11.08.2000. Fiind introdus la plată, biletul la ordin a fost refuzat pe motivul lipsei disponibilului.

În cursul lunii august 2000, inculpatul s-a deplasat la sediul altei societăţi comerciale pe acţiuni, de unde pe bază de factură a achiziţionat cherestea în valoare de 8.351.000 lei. Pentru achitarea contravalorii acesteia, inculpatul a emis o filă cec. Fiind introdusă spre decontare aceasta a fost refuzată la plată cu motivaţia că respectiva filă cec este pentru eliberare de numerar, nefiind un cec barat, motiv pentru care nu se încadrează în categoria instrumentelor de plată.

23 Tiberiu-Constantin Medeanu - “Sancţionarea emiterii cecurilor fără acoperire”, în revista Dreptul nr. 2/2001, pag. 168.


Din probele administrate în cauză, instanţa a reţinut aceeaşi stare de fapt cu cea menţionată în rechizitor24.

Prin rechizitorul Parchetului de pe lăngă Tribunalul Timiş s-a reţinut pentru inculpat săvărşirea infracţiunilor de înşelăciune şi de falsificare de monede sau de alte valori în formă continuată. Conform art.41 alin.2 Cod penal, infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. În concluzie pentru ca o infracţiune să fie săvârşită în formă continuată trebuie să fie comisă de acelaşi infractor, să existe o unitate de rezoluţie infracţională şi să se comită mai multe acţiuni la intervale de timp diferite care să prezinte fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Cu privire la existenţa aceleiaşi rezoluţii infracţionale, care uneşte toate acţiunile şi urmările acestora, aceasta priveşte latura subiectivă a infracţiunii continuate. Există unitate de rezoluţie, când inculpatul îşi reprezintă în momentul luării hotărârii, activitatea infracţională unică pe care urmează să o comită în mod fracţionat. Reprezentarea de ansamblu se poate deduce din unitatea obiectului infracţiunii, a aceleaşi persoane vătămate, a timpului în care s-a comis infracţiunea precum şi a modului de săvârşire. În cauză, săvârşirea infracţiunilor în locuri şi la date diferite, în dauna unor persoane diferite, cu modalităţi diferite de săvârşire (eliberând bilete la ordin precum şi file cec), demonstrează că nu a existat de la început, o reprezentare de ansamblu cu privire la activitatea infracţională care s-a desfăşurat, ci s-au luat hotărâri distincte pentru fiecare infracţiune. Faţă de aceste motive, instanţa, în baza art. 334 Cod procedură penală a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, din infracţiunea de înşelăciune în formă continuată, în patru infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art.215 alin.2, 3 şi 4 Cod penal cu aplicarea art.33 lit.a) Cod penal, din infracţiunea prevăzută de art. 282 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal în patru infracţiuni prevăzute de art.282 alin.1 Cod penal cu aplicarea art. 33 lit.a) Cod penal şi din infracţiunea prevăzută de art. 282 alin.2 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal în patru infracţiuni prevăzute de art.282 alin.2 Cod penal cu aplicarea art.33 lit.a) Cod penal.

Cu privire la faptele inculpatului de a emite bilete la ordin ca instrument de plată pentru achitarea bunurilor achiziţionate de la societăţile comerciale păgubite, instanţa a considerat că deşi biletul la ordin este un titlu comercial de valoare, asemănător cecului, nu există reglementare specială privind sancţionare ca infracţiune de înşelăciune emiterea unui astfel de bilet la ordin fără acoperirea necesară. Aceasta, deoarece biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent ori subscriitor, se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane numită beneficiar, sau la ordinul acesteia. Biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaştere de datorie de către debitor în favoarea creditorului său. Ceea ce diferenţiază biletul la ordin de cec este faptul că, potrivit legii, cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are un disponibil la tras, disponibil care trebuie să existe prealabil emiterii titlului şi să aibă cel puţin valoarea cecului. Dimpotrivă, în cazul biletului la ordin, nu există această condiţie de existenţă prealabilă a disponibilului, tocmai datorită faptului că neexistând un tras, chiar emitentul se obligă se obligă să plătească suma arătată în titlu şi pe care o poate avea la scadenţă sau, datorită unor varii motive, poate să nu dispună de lichidităţile necesare pentru efectuarea plăţii la scadenţă. Dar lipsa lichidităţilor la scadenţă nu constituie infracţiunea de înşelăciune deoarece datoria există, a fost recunoscută de debitor prin emiterea biletului la ordin, motiv pentru care posesorul titlului are dreptul la acţiunile directe sau de regres ca şi la executarea nemijlocită a biletului la ordin refuzat la plată. Pentru aplicarea art.215 alin.3 care incriminează infracţiunea de înşelăciune în convenţii se cere ca fie la încheierea convenţiei, fie pe parcursul executării, inculpatul să fi întreprins acţiuni de inducere în eroare prin amăgire sau întrebuinţare de mijloace frauduloase şi numai în acest fel să fi determinat co-contractantul să încheie sau să execute convenţia. Simpla neexecutare a unei obligaţii luată în cadrul unei convenţii civile, chiar recunoscută printr-un bilet la ordin nu are caracter penal, chiar dacă inculpatul s-a angajat că va executa obligaţia până la o anumită dată, ştiind că nu-şi va putea respecta angajamentul, dar nu a uzat de mijloace amăgitoare pentru a convinge co-contractantul că va executa convenţia în termen. Potrivit principiilor de drept civil, oricine se angajează este obligat să îşi execute întocmai obligaţia luată, consecinţele nerespectării fiind reglementate de Codul civil. Faţă de aceste

24 Sentinţa penală nr. 3163/2001 a Judecătoriei Timişoara, nepublicată.


motive, instanţa a facut aplicarea art.11 pct. 2 lit.a) raportat la art.10 lit.b) Cod proc.pen. şi a achitat inculpatul pentru săvârşirea a trei infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art.215 alin. 2, 3 şi 4 Cod penal.

Prin acelaşi rechizitor al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art.282 alin.1 şi art.282 alin.2 Cod penal. Instanţa a constatat că nu se poate reţine în sarcina inculpatului comiterea acestor infracţiuni. În primul rând valorile la care se referă art.282 Cod penal trebuie să fie emise de bancă sau de alte instituţii de credit competente. Or, nu acesta este cazul cecului, care este un înscris prin care o persoană dă ordin unei bănci la care are un disponibil bancar, să plătească la prezentarea titlului o sumă de bani altei persoane. Cecul are numai fucţia de instrument de plată, fiind lipsit de funcţia de instrument de credit, includerea sa în categoria instrumentelor de credit explicându-se prin aceea că unele principii care guvernează cambia şi biletul la ordin (titluri comerciale de credit) sunt aplicabile şi cecului. În al doilea rând, cu privire la latura obiectivă, falsificarea de monede sau de alte valori prevăzută de art.282 Cod penal constă în fapta unei persoane care contraface (produce prin imitare) monede sau titluri de valoare ori alterează (modifică material) monede sau titluri de valoare. Ambele acţiuni – atât contrafacerea, cât şi alterarea – în privinţa falsului prevăzut de art.282 Cod penal, poartă asupra materialităţii monedei sau a altei valori, caracterizând în esenţă un fals material specific. Faţă de aceste motive, instanţa a făcut aplicarea art.11 pct.2 lit. a), raportat la art.10 lit.d) Cod proc.pen. şi a achitat inculpatul pentru săvârşirea a patru infracţiuni prevăzute de art.282 alin.1 Cod penal şi pentru săvârşirea a patru infracţiuni prevăzute de art.282 alin.2 Cod penal, apreciind că lipseşte latura obiectivă a acestor infracţiuni, atâta vreme cât inculpatul nu a contrafăcut sau alterat în vreun fel substanţa biletelor la ordin sau cecului în cauză şi nici nu a pus în ciculaţie astfel de valori falsificate prin modurile arătate mai sus, respectiv alterare sau contrafacere.

Conform art.215 alin.4 Cod penal emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin.1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prev. în alin.2. Fapta inculpatului de a emite un cec pentru plata mărfurilor achiziţionate de la societatea comercială, ştiind că pentru valorificarea lui nu exista provizia necesară, cauzând acesteia un prejudiciu de 8.351.000 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. 2, 3 şi 4 Cod penal, astfel că instanţa, a reţinut vinovăţia inculpatului sub forma intenţiei directe, şi a dispus condamnarea inculpatului pentru infracţiunea săvârşită.

Opinia conform căreia există concurs de texte între prevederile art.84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 şi art. 215 alin. 4 C.pen., dar se aplică doar acest din urmă articol

S-a arătat că cerinţa esenţială pentru emiterea cecului, care îl diferenţiază de biletul la ordin, constă în existenţa disponibilului financiar în contul băncii care are calitatea de tras, întrucât art. 3 din Legea nr. 59/1934 prevede că cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la tras, asupra căruia are dreptul de a dispune prin cec, pe baza unei convenţii exprese sau tacite. Necesitatea respectării acestei premise esenţiale a determinat incriminarea în art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 a faptei de a se emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient, sau retragerea disponibilului avut mai înainte de trecerea termenului fxat pentru prezentarea cecului. Prin această incriminare se urmărea prevenirea emiterii cecurilor fără acoperire, infracţiunea fiind una de pericol.

Incriminarea din art. 553 din Codul penal Carol al II-lea din 1937 stabilea că acela care, în scopul arătat la art. 549, emite un cec asupra unei bănci sau unei persoane, ştiind că nu are provizia sau acoperirea necesară ori suficientă, precum şi acela care, în acelaşi scop, după emisiune, retrage provizia total sau în parte, sau interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, cauzând prin aceasta o pagubă, comite delictul de înşelăciune prin cecuri.

Conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 553 condiţionează existenţa de urmărirea scopului de a obţine un folos material injust şi de cauzarea unei pagube posesorului cecului.

S-a arătat că în Codul penal din 1968 nu s-a mai inclus infracţiunea de înşelăciune prin emitere de cecuri, întrucât aceste instrumente de plată erau utilizate numai în relaţiile dintre organizaţiile socialiste, astfel că nu trebuie reglementată separat, în realitate constituind o înşelăciune.


Astfel, s-a susţinut că între art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 şi art. 215 alin. 4 C.pen există concurs de texte, însă se aplică doar art. 215 alin. 4 C.pen, deoarece legea cecului prevede că dispoziţiile sale nu sunt aplicabile în caz de delict sancţionat cu pedeapsă mai mare.

Practică judiciară

Într-o speţă25, instanţa de fond, Tribunalul Vâlcea a reţinut în fapt că inculpata, în calitate de administrator la o societate comercială, a cumpărat bunuri în mai multe rânduri, de la diferite societăţi comerciale, fără să achite sumele aferente şi a emis cecuri şi bilete la ordin, deşi nu exista acoperire bancară.

Faţă de această situaţie de fapt, Tribunalul, în temeiul art. 334 C.proc.pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor, din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 1, 2, 3, 4 şi 5 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen. şi infracţiunea prevăzută de art. 282 alin. 2 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 4 şi 5, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen, pentru care inculpata a fost condamnată la executarea unei pedepse privative de libertate.

S-a reţinut în sarcina inculpatei şi săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 282 alin. 1 C.pen. şi art. 40 din legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C.pen., ambele cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.

Inculpata şi Parchetul de pe lângă Tribunal au declarat apel, iar instanţa de apel (Curtea de Apel Piteşti), reapreciind probele administrate, a desfiinţat hotărârea Tribunalului Vâlcea, iar în baza art. 334 C.proc.pen., a schimbat încadrarea juridică, din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 4 şi 5, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen. şi infracţiunea prevăzută de art. 282 alin. 1 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 4 şi 5, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., text în baza căruia a condamnat inculpata.

Pentru a pronunţa această soluţie, s-a motivat că prin dispoziţiile art. 215 alin. 4 C.pen. este incriminată emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, situaţie în care nu există temei pentru încadrarea unor asemenea fapte şi în dispoziţiile art. 282 alin. 1 C.pen. şi art. 282 alin. 2 C.pen., întrucât prin aceste texte de lege este incriminată falsificarea de monede sau alte valori. În speţă, inculpata nu a alterat în nici un mod conţinutul cecurilor sau al biletelor la ordin emise, ci a emis asemenea acte, fără a avea provizia necesară.

Înşelăciunea comisă prin emiterea cecului fără acoperire a cărui plată este garantată prin aval

Art. 26 din Legea nr. 59/1934 stabileşte că avalistul este cel care garantează plata unui cec pentru

întreaga sumă sau numai pentru o parte din sumă, astfel că acesta poate plăti cecul în locul trasului. În această ipoteză, avalistul va face plata atunci când trasul, din diverse motive, nu plăteşte cecul prezentat la plată. În menţiunea avalului făcută pe fila cec, trebuie să se arate persoana pentru care este dat, conform art. 27 alin. 3 din Legea nr. 59/1934.

În cazul înşelăciunii comise prin cecuri fără acoperire a căror plată este garantată prin aval, se pune problema existenţei intenţiei din partea emitentului ca beneficiarului cecului să i se producă o pagubă, întrucât finalitatea instituţiei avalului constă în desemnarea unei persoane care să garanteze şi să efectueze o plată în locul trasului.

Înşelăciunea prin emiterea de cecuri fără acoperire este o infracţiune săvârşită cu intenţie directă, ceea ce presupune ca în plan subiectiv, trăgătorul să-şi dea seama că pricinuieşte o pagubă în patrimoniul beneficiarului, dorind producerea acestei urmări. Însă în cazul în care a apelat la avalist, emitentul a dat posibilitatea beneficiarului ca să-şi recupereze banii de la un alt plătitor, astfel că se poate considera că emitentului îi lipseşte intenţia infracţională deoarece deşi şi-a dat seama că emiţând un cec fără acoperire va putea produce o pagubă beneficiarului, acesta nu a urmărit şi nici nu a dorit producerea acestei urmări, instituind un garant care să plătească cecul.

S-ar putea considera că există intenţia infracţională a emitentului în cazul în care, la momentul emiterii cecului ştia că avalistul este în imposibilitate totală sau parţială de plată, sau că acesta nu va putea

25 Gheorghe Vizitiu - “Înşelăciunea în contracte comerciale prin folosirea biletului la ordin”, în revista Dreptul nr. 2/2001, pag. 169.


face plăţile în timp util. Pentru a se reţine intenţia infracţională a emitentului, împrejurările arătate trebuie probate, întrucât simpla emitere a unui cec fără acoperire cu plata garantată de aval nu este suficientă pentru a proba vinovăţia.

În ceea ce priveşte posibilitatea reţinerii în sarcina emitentului a tentativei la infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 4 C.pen., atunci când avalistul a făcut plata înainte de producerea unei pagube patrimoniul beneficiarului, s-a arătat26 că împrejurarea că după săvârşirea de către emitent a actelor de executare specifice infracţiunii de înşelăciune prin emitere de cecuri fără acoperire, constând în completarea şi predarea cecului, beneficiarului cecului nu i se produce paguba datorită plăţii efectuate de avalist, nu poate fi luată în considerare ca o împiedicare a producerii rezultatului pentru a fi incidentă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 22 alin. 1 C.pen. Potrivit art. 22 alin. 1 C.pen, acţiunea de împiedicare a consumării infracţiunii trebuie să aibă loc inainte de descoperirea faptei, or, prin prezentarea cecului la bancă, urmată de refuzul de plată pe motivul lipsei disponibilului, fapta a fost descoperită. Cauza de nepedepsire poate opera atunci când după emiterea cecului şi înainte de prezentarea lui la tras, emitentul îndestulează contul cu suma necesară plăţii cecului.

26 Mihai Şandor - “Înşelăciunea săvârşită prin modalitatea emiterii de cecuri fără acoperire a căror plată este garantată prin aval” în revista Dreptul nr. 11/1998.


NICI O PEDEAPSĂ FĂRĂ LEGE – PRINCIPIUL NERETROACTIVITĂŢII LEGII PENALE ŞI CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Diana Bianca David Auditor de justiţie

I. Importanţa reglementării principiului în dreptul intern şi internaţional Art. 11 din Codul penal în vigoare arată că „legea penală nu se aplică faptelor care la data când au

fost săvârşite nu erau prevăzute ca infracţiuni”. Acest text consacră principiul neretroactivităţii legii penale, constituit ca o garanţie pentru toţi membrii societăţii, care nu pot fi traşi la răspundere penală pentru nerespectarea unor dispoziţii care nu au existat în momentul comiterii faptei. Astfel, chiar dacă la data comiterii fapta prezenta pericol social, numai o dată cu incriminarea ei capătă relevanţă penală şi atrage sancţionarea făptuitorului, dacă a săvârşit-o cu vinovăţie, deoarece pericolul social este, potrivit Codului penal în vigoare, doar una din cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii.1

Datorită importanţei sale, acest principiu, reprezentând aşadar o modalitate de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a fost consacrat şi în numeroase convenţii internaţionale, cum ar fi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Declaraţia universală a drepturilor omului etc, documente pe care le vom prezenta mai pe larg în capitolul următor.

Aşa cum se sublinia în literatura de specialitate, dacă legea ar fi sancţionat ceea ce la data săvârşirii nu era interzis, siguranţa juridică a cetăţeanului şi apărarea drepturilor sale, privite ca obiective fundamentale ale statului de drept, ar fi periclitate.2 II. Fundamentul principiului neretroactivităţii legii penale II.1. Legislaţia internă

Principiul neretroactivităţii legii penale, este, înainte de toate, un principiu constituţional; chiar dacă Constituţia revizuită nu prevede expres neretroactivitatea legilor, acest principiu rezultă implicit din art. 15 alin. 2, care arată că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”. Acest text legal a fost interpretat în doctrina de drept penal în sensul că, o lege care incriminează o faptă, neputând constitui o lege mai favorabilă în raport cu cea care n-o consideră infracţiune, o astfel de lege nu poate fi retroactivă.3

Valoarea constituţională a principiului actualizat rezultă şi din cuprinsul tratatelor şi convenţiilor referitoare la drepturile fundamentale ale omului, ratificate de România şi care, potrivit art. 20 din Constituţie fac parte din ordinea constituţională, având prioritate asupra legislaţiei interne, în caz de neconcordanţe între legislaţia internă şi reglementările internaţionale.

Cât priveşte Codul penal în vigoare, am arătat în primul capitol că principiul neretroactivităţii legii este reglementat în art. 11, ca un principiu subsidiar principiului de bază, cel privind activitatea legii penale.

Neretroactivitatea legii penale decurge, de fapt, din principiul legalităţii incriminării (art. 2 C.p.), deoarece şi el conţine regula esenţială potrivit căreia nimeni nu poate fi ţinut să răspundă penal pentru o faptă neprevăzută în legea penală la data săvârşirii ei („nullum crimen sine lege”).

Noul Cod penal consacră principiul neretroactivităţii legii în art. 5, dispoziţie ce are un conţinut identic cu cel al art. 11 din Codul penal în vigoare, numai că articolul care reglementează principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal cuprinde, spre deosebire de art. 2 din Codul penal în vigoare, şi un alineat 2, în care se arată expres că „nimeni nu poate fi sancţionat pentru o faptă care nu era sancţionată de

1 Potrivit art. 17 alin. 1 din Codul penal actual „Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.” 2 Viorel Paşca, Prolegomene în studiul dreptului penal, Ed. Lumina Lex, Buc., 2000, p. 156. 3 Florean Ivan, Aplicarea legii penale în timp, Ed. Lumina Lex, Buc., 2000, p. 121.


lege ca infracţiune la data săvârşirii ei. Nu se poate aplica o pedeapsă neprevăzută de lege la data comiterii ei”.

După părerea noastră, art. 2 alin. 2 din noul Cod penal are un conţinut asemănător cu art. 7 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, urmărindu-se acelaşi scop ca şi în cazul Convenţiei, adică consacrarea principiului neretroactivităţii legii penale şi implicit a sancţiunilor de drept penal.

Noul Cod penal, spre deosebire de cel actual, redă foarte bine ideea potrivit căreia principiul neretroactivităţii este un aspect al principiului legalităţii şi decurge din acesta, reglementând neretroactivitatea în chiar prima teză a alineatului 2.

În legătură cu importanţa şi fundamentul reglementării principiului de care ne ocupăm, în literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia potrivit căreia acest principiu ar fi inutil şi ar constitui o sursă de confuzii şi controverse, fiind suficientă referirea la principiul „nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege”, care rezolvă de la sine şi situaţiile de neretroactivitate. Astfel, s-a arătat că acest principiu nu e decât consecinţa logică a principiului activităţii legii penale şi implicit, a principiului legalităţii incriminării, astfel că, dacă legea penală se aplică numai faptelor comise după intrarea ei în vigoare, urmează, în mod logic, consecinţa că poate fi retroactivă. De aceea, imposibilitatea aplicării legii care cuprinde noi incriminări faptelor anterioare intrării în vigoare a legii, poate fi motivată pe baza principiului activităţii legii penale, precum şi cel al legalităţii, fără să se recurgă la un principiu ca neretroactivitatea. 4

Subscriind la opinia prezentată mai sus, în acelaşi sens, considerăm că ar fi de prisos reglementarea principiului neretroactivităţii în art. 5 din noul Cod penal, din moment ce el este expres prevăzut în art. 2 alin. 2, ca o consecinţă firească a principiului legalităţii incriminării.

Potrivit unei alte opinii exprimate în doctrina de drept penal, regula neretroactivităţii nu se limitează numai la legea de incriminare, ci este incidentă în cazul oricărei legi care ar putea agrava situaţia inculpatului: legea care majorează pedeapsa pentru fapta comisă, legea care instituie o circumstanţă agravantă sau care suprimă o circumstanţă atenuantă etc. Astfel, prin atribuirea caracterului constituţional neretroactivităţii, o serie de legi cum ar fi legile interpretative ori cele cu privire la regimul de executare a pedepselor, considerate anterior ca având întotdeauna caracter retroactiv, şi-au pierdut această trăsătură şi nu vor mai retroactiva decât în măsura în care dispoziţiile lor sunt mai favorabile, la fel ca orice altă lege penală.5 II.2. Convenţii internaţionale

Datorită faptului că principiul neretroactivităţii legii constituie o garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, el a fost consacrat şi în numeroase tratate şi convenţii internaţionale, ratificate de România, acestea devenind astfel o parte a ordinii constituţionale, potrivit art. 20 din legea fundamentală.

În acest sens, art. 11 alin. 2 din Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de O.N.U. prevede că: „Nimeni nu poate fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internaţional şi naţional”.

De asemenea, neretroactivitatea legii penale a fost înscrisă în art. 15 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice: „nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au fost comise”.

Prevederi similare se regăsesc şi în Convenţia cu privire la drepturile copilului (art. 40 alin. 2 lit. a), în care se arată că „statele vor veghea ca nici un copil să nu fie bănuit, acuzat sau declarat vinovat de o încălcare a legii penale datorită unor acţiuni sau omisiuni care nu erau interzise de către dreptul naţional sau internaţional în momentul comiterii lor”6.

Ne vom opri însă asupra reglementărilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care consacră în art. 7 principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, dar şi pe cel al neretroactivităţii legii penale. Astfel, art. 7 par. 1 interzice condamnarea unei persoane pentru o faptă care nu constituie infracţiune la data comiterii şi aplicarea unei pedepse mai grave decât aceea care era aplicabilă la data săvârşirii infracţiunii. Paragraful 2

4 Vintilă Dongoroz şi colab., Tratat de drept şi procedură penală, ed. a II a, vol I, Ed. Curierul Judiciar, Buc., 1924, p. 259-268, preluat după George Antoniu, Aplicarea legii penale în timp şi spaţiu, în R. D. P nr. 4/2001, p. 18. 5 Florin Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol I, Ed. Rosetti, Buc., 2003, pp. 219 – 230. 6Ioan Vida, Drepturile omului în reglementările internaţionale, Ed. Lumina Lex, Buc., 1999, pp. 49 – 127.


permite însă judecarea şi pedepsirea unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

Potrivit textului Convenţiei, principiul pe care îl prezentăm are în vedere imposibilitatea de a aplica o lege nouă care incriminează fapta, faptelor comise sub legea veche, când acestea nu constituiau infracţiuni; aşadar, el are acelaşi conţinut cu art. 11 din Codul penal în vigoare.

Art. 7 par. 2 din Convenţie, fără a contrazice principiul neretroactivităţii, se referă la posibilitatea judecării şi pedepsirii persoanei care s-a făcut vinovată de săvârşirea unor fapte pe care comunitatea internaţională le respinge ca intolerabile în orice condiţii, cum ar fi crimele împotriva umanităţii, contra păcii, împotriva regulilor de ducere a războiului, etc. Dispoziţia din art. 7 par. 2 urmăreşte să prevină astfel săvârşirea unor fapte abominabile care aduc atingere intereselor comunităţii internaţionale.7 III. Condiţiile de aplicare a principiului neretroactivităţii legii penale

În primul rând, respectarea neretroactivităţii legii presupune existenţa unei fapte comise înainte de intrarea în vigoare a legii noi, fapta nefiind prevăzută ca infracţiune de lege penală anterioară.

Astfel, în practica judiciară s-a stabilit că dacă fapta a fost comisă la data de 10.03.1972 când inculpatul a vândut direct din depozit trei bluze, ea nu constituie infracţiunea prevăzută în art. 79 din Legea nr. 3/1972, deoarece fapta a fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a acestei legi (mai 1972). De aceea, în mod corect, instanţa l-a condamnat pe inculpat în baza art. 248 C.p., la care făcea trimitere Decretul nr. 377/1971.8

În această speţă, dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 3/1972 au reprezentat o „incriminatio ex novo” şi nu se puteau aplica în cauză, deoarece fapta descrisă în art. 79 era sancţionată începând din luna mai 1972, când legea a intrat în vigoare. Or, în speţă, fapta a fost săvârşită în martie 1972.

O a doua condiţie presupune ca după săvârşirea faptei, să fi intrat în vigoare o nouă lege care incriminează fapta respectivă.

În literatura de specialitate, s-a arătat că art. 11 din Codul penal actual se referă şi la situaţia în care la data săvârşirii faptei aceasta era prevăzută ca infracţiune, după care a fost dezincriminată, iar apoi a intervenit o lege nouă care a reincriminat fapta respectivă. În asemenea cazuri, s-a subliniat că nu există o situaţie tranzitorie care se rezolvă prin aplicarea legii penale mai favorabile, deoarece între legile succesive intrate în vigoare după data săvârşirii faptei a intervenit o lege care a dezincriminat-o şi raportul juridic s-a stins. Incriminarea ulterioară a faptei reprezintă astfel o nouă incriminare, care atrage incidenţa dispoziţiilor art. 11 C.p.9

III.1. Înţelesul sintagmei „incriminatio ex novo”

În legătură cu condiţiile de aplicare a principiului neretroactivităţii legii, trebuie precizat şi înţelesul sintagmei „incriminatio ex novo” sau „fapta nou incriminată”, creându-se astfel în literatura de specialitate mai multe opinii.

Astfel, într-o primă opinie, s-a considerat că prevederile art. 11 C.p. sunt aplicabile şi în cazul în care printr-o lege nouă, succesivă, se modifică condiţiile de incriminare sau tragere la răspundere penală deoarece situaţia este identică, prin efectele produse cu o „incriminatio ex novo”.10

Într-o altă opinie, mai răspândită, s-a arătat că prin „faptă nou incriminată” trebuie să se înţeleagă acea faptă care nu are nici o asemănare sau nici un corespondent cu fapta din legea veche. Astfel, dacă prin incriminarea anterioară fapta avea o altă denumire sau incriminarea se deosebea de cea din legea nouă sub

7 Pentru detalii, Ovidiu Predescu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – implicaţiile ei asupra dreptului penal român, Ed. Lumina Lex, Buc., 1998, pp. 71 – 74. 8 T.S., secţ. pen., dec. nr. 4199/1973, în Augustin Ungureanu, Drept penal român. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Buc., 1995, p. 43. 9 Florean Ivan, op. cit., p. 125. 10 D. Pavel, Prevederile noului Cod penal cu privire la succesiunea legii penale, preluat după Florea Ivan, op. cit., p. 122.


aspectul condiţiilor necesare pentru existenţa infracţiunii, nu este vorba de o „incriminatio ex novo”, ci de o situaţie tranzitorie determinată de succesiunea în timp a legilor penale, care se rezolvă prin aplicarea art. 13 C.p. La fel, dacă prin legea nouă s-a adăugat o condiţie suplimentară pentru existenţa infracţiunii, nu s-a realizat o „incriminatio ex novo”, iar soluţionarea cauzei se va face conform art. 13 C.p.11

Legat de cele expuse mai sus, în practica judiciară s-a arătat că inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de nerespectare a regimului preţurilor şi beneficiilor, prevăzută de art. 268 lit. d din Codul penal din anul 1937 şi până la judecarea recursului a intrat în vigoare Codul penal din 1968, care incrimina fapta ca abuz în serviciu (art. 248). În acest caz, s-a decis că noua lege a schimbat doar denumirea infracţiunii şi pedeapsa, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 11 C.p., ci cele din art. 13 C.p., referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile.12

IV. Aplicarea principiului neretroactivităţii legii penale în dreptul intern şi internaţional IV.1. Practica judiciară a instanţelor din România

Pentru a arăta cum s-a făcut aplicarea în practică a principiului neretroactivităţii legii penale, vom prezenta câteva soluţii dispuse de instanţele din ţara noastră, după care, în secţiunea următoare, vom evidenţia, prin intermediul unor cauze cu care a fost sesizată, care este poziţia Curţii Europene a Drepturilor Omului vis-a-vis de respectarea principiului analizat.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus trimiterea în judecată a inculpatei B.D. pentru săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 4 C.p., reţinând că B.D., în calitate de patron al unei Asociaţii Familiale, a ridicat mărfuri în valoare de 291.764 lei, plata acestora făcându-se cu două file CEC care nu aveau acoperire în cont.

Tribunalul Bucureşti a arătat, în mod corect, că art. 215 alin. 4 C.p. a fost reintrodus prin Legea nr. 140/14.11.1996, iar fapta a fost săvârşită în 1993, ca urmare, încadrarea faptei în acest text de lege este nelegală, deoarece s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii penale.13

Într-o altă speţă, inculpatul, fiind trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex (art. 200 alin. 2 şi 3 C.p.), instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptei, în infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 1 C.p. Prin O.U.G. nr. 89/2001 a fost abrogat art. 200 C.p. şi s-a stipulat că faptelor prevăzute în art. 200 alin. 2-4 aflate în curs de urmărire sau de judecată, dacă sunt prevăzute în alte texte din Codul penal sau din legi speciale, li se aplică aceste texte. (art. 2 alin. 1 şi 2 din O.U.G.).

Prin decizia nr.303/2001 Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţionale dispoziţiile art. 2 alin. 1 şi 2 din O.U.G. nr. 89/2001, deoarece ele contravin prevederilor art. 15 alin. 2 din Constituţie. În consecinţă, Curtea de Apel Iaşi, constatând că art. 200 C.p. a fost abrogat şi că fapta nu poate fi recalificată în alte texte deoarece s-ar încălca art. 15 alin. 2 din Constituţie, a dispus achitarea inculpatului, acuzat de întreţinerea, prin ameninţare şi constrângere, a unui raport sexual anal cu un minor.

Astfel, s-a reţinut că inculpatul nu a săvârşit infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin. 1 C.p. şi s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 7 din CEDO – nici o pedeapsă fără lege.14

IV.2. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Mai interesante sunt însă cauzele soluţionate de Curtea Europeană şi modalitatea în care s-a făcut aplicarea art. 7 par. 1 şi 2 din CEDO.

11 Matei Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. I, ed. a III a, reviziută şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Buc., 2001, p. 92. În acelaşi sens, Augustin Ungureanu, op. cit., p. 43. 12 Trib. Hunedoara, dec. p. nr. 15/1969, în Florean Ivan, op. cit., p. 123. 13 Trib. Buc., secţ. I pen., sent. nr. 26/1998, în Niculina Alexandru, Viorica Costiniu, Risantea Găgescu, Cristian Jipa Culegere de jurisprudenţă penală şi procesual penală a Tribunalului, Buc., 1998, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Buc., 1999, p. 9-10. 14 Curtea de Apel Iaşi, secţ. pen., dec. pen. nr. 384/2002 comentată de Otilia Susanu în „Studii privind jurisprudenţa CEDO”, Institutul Naţional al Magistraturii, Buc., 2003, p. 255-258.


Astfel, în cauza Welch contra Angliei, reclamantul a fost arestat la 3.11.1986 şi acuzat de săvârşirea unor infracţiuni privind traficul de stupefiante, comise între 1 ianuarie 1986 şi până la data arestării sale. Instanţa, în baza legii din 1986 privind traficul de stupefiante, a emis în 1988 o ordonanţă care permitea confiscarea sumelor obţinute prin operaţii ilicite, în baza căreia s-a confiscat de la inculpat suma de 66.914 lire. Condamnatul a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că s-au încălcat prevederile art. 7 deoarece confiscarea echivalează cu o pedeapsă care i s-a aplicat retroactiv.

Analizând motivele invocate, Curtea a considerat că prin ordonanţa din 1988 s-a dat caracter de pedeapsă măsurii confiscării, instituind un regim represiv şi nu preventiv. Văzând şi faptul că prin aplicarea acestei ordonanţe condamnatul a fost supus unui regim mai sever, decât cel care era în vigoare la data săvârşirii faptelor, Curtea a constatat o încălcare a art. 7, ordonanţa de confiscare traducându-se într-o veritabilă pedeapsă.15

În speţa G. contra Franţei, reclamantul a sesizat Curtea, susţinând că în mod greşit a fost condamnat şi pentru atentat la pudoare, deşi printr-o lege ulterioară fapta comisă a fost dezincriminată.

În fapt, inspectorul G. a fost condamnat printre altele, pentru că a pretins şi a obligat pe o candidată la permis de circulaţie să întreţină cu el raporturi sexuale. Curtea Europeană a constatat că, în speţă, legea nouă nu a dezincriminat fapta comisă de inculpat, ci numai a prevăzut un tratament sancţionator mai blând pentru aceste fapte, tratament de care a profitat şi inculpatul. Astfel, Curtea a considerat că nu există o violare a art. 7 par. 1 din Convenţie.16

Într-o altă cauză, Streletz, Kessler, Krenz şi K-HW contra Germaniei, reclamanţii, foşti resortisanţi ai R.D.G., primii trei demnitari şi lideri politici, iar ultimul grănicer, au pretins violarea art. 7 din CEDO, deoarece, după reunificarea Germaniei au fost condamnaţi de instanţele germane, primii trei pentru instigare la omor, iar al patrulea pentru omor (deoarece în calitate de grănicer a tras asupra unei persoane neînarmate care încerca să treacă ilegal frontiera, aceasta decedând). Instanţele germane au aplicat dreptul R.D.G. în vigoare la data comiterii faptelor, apoi au aplicat dreptul R.F.G. ca fiind mai favorabil inculpaţilor.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 7, Curtea a reţinut că fapta de a organiza şi aplica un regim de pază a frontierei cu uciderea persoanelor, care, neînarmate, încercau să părăsească ţara, constituie infracţiune potrivit atât legislaţiei interne în vigoare la acel moment, cât şi normelor internaţionale în materia drepturilor omului, cu specială referire la cele consacrând dreptul la viaţă şi libertatea de circulaţie. Imprescriptibilitatea acestor infracţiuni era prevăzută de chiar dreptul R.D.G. în vigoare la data faptelor.

Astfel, Curtea a decis că, avându-se în vedere existenţa unei incriminări naţionale şi internaţionale clare şi accesibile, în vigoare la momentul săvârşirii faptelor, condamnarea penală după instalarea unui regim democratic, pe baza acestor norme juridice, nu reprezintă violarea art. 7 din CEDO, cu privire la legalitatea incriminării şi a pedepselor penale.17

În cauza Cantoni împotriva Franţei, reclamantul, Michel Cantoni, a fost condamnat la 10.000 franci amendă pentru faptul că a vândut ilegal în farmacia sa nişte medicamente interzise prin art.511 din Codul sănătăţii publice. Cantoni a sesizat Curtea, invocând violarea art.7 par. 1 din CEDO, pe motiv că definiţia dată medicamentelor de art. 511 nu îndeplinea cerinţele de claritate şi accesibilitate prevăzute de art. 7, datorită faptului că era foarte imprecisă, ea lăsa o marjă mare de apreciere instanţelor de judecată. Tocmai din această cauză, reclamantul susţinea că, înainte de punerea în vânzare a produselor respective, el n-a avut cum să cunoască în mod clar elementul material al faptei pentru care a fost acuzat. Curtea a constatat însă că nu s-a produs o încălcare a art. 7 par. 1 din CEDO, deoarece Cantoni, în calitate de administrator al unui supermarket, ar fi trebuit să ştie la data comiterii faptei că vindea ilegal respectivele

15 Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru drepturile omului, Buc., 1997, p. 284-285. 16 Ovidiu Predescu, op. cit., p. 77-79. 17 Corneliu Liviu Popescu, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (1999 – 2002), Buc., Ed. ALL Beck, 2003, p. 256 – 268.


medicamente, ori, în caz contrar, ar fi putut apela la ajutorul unor profesionişti ai dreptului, pentru că previzibilitatea unei legi nu exclude ajutorul dat de un avocat.18

V. Concluzii În lucrarea de faţă am încercat să realizăm o prezentare a principiului neretroactivităţii legii penale, mai întâi sub aspect teoretic, apoi sub aspect practic, urmărind mai ales modalitatea în care el este interpretat în doctrina şi practica judiciară din ţara noastră şi maniera în care este reglementat de art. 7 din CEDO şi aplicat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, aşa cum am arătat, art. 11 din Codul nostru penal prevede că nimeni nu poate fi condamnat pentru o faptă care nu era incriminată de lege la data săvârşirii ei, în timp ce art. 7 par. 1 din CEDO cuprinde aceeaşi idee şi în plus vorbeşte şi de principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, consacrat în legislaţia noastră în art. 2 C.p. Art. 7 par. 2 însă, se referă la posibilitatea judecării şi pedepsirii unor persoane care au săvârşit fapte foarte grave, considerate ca intolerabile de către dreptul internaţional. Cât priveşte aplicarea în practică a principiului analizat, am constatat că instanţele noastre fac nu prea des referire la art. 7, în schimb, în acest sens, este foarte interesantă jurisprudenţa Curţii Europene, drept pentru care am prezentat mai multe cauze cu care a fost sesizată această instanţă cu privire la violarea art. 7. Soluţiile Curţii, foarte bine argumentate şi ancorate în realitate, reprezintă, după părerea noastră, un model de urmat şi o sursă de inspiraţie pentru instanţele de judecată din România.

18 www.echr.coe.int


PRINCIPIUL NERETROACTIVITĂŢII LEGII PENALE

Florin Oancea Auditor de justiţie

Reglementare

Articolul 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră principiul neretroactivităţii legii penale: "Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional.

De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate".

Potrivit articolului 15 alin. 2 din Constituţie: "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

Conform articolului 5 din noul cod penal: "Legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni". Conţinut şi incidenţă

Odată cu adoptarea Constituţiei din 1991, principiul neretroactivităţii legii penale a devenit un principiu cu valoare constituţională.

Neretroactivitatea legii penale nu este un principiu nou pentru dreptul penal român, el fiind consacrat în codul penal din 1968 în articolul 11: "legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni".

S-a arătat în literatura de specialitate că domeniul de incidenţă al acestui principiu consacrat de codul penal – cel puţin într-o interpretare literală – este restrâns, el oprindu-se a interzice retroactivitatea legii penale care instituie o incriminare nouă, fără a viza şi legea care agravează răspunderea pentru o faptă deja prevăzută de legea penală1. Până ca principiul neretroactivităţii să dobândească valoare constituţională, prezenta un mare neajuns – lăsa posibilitatea legiuitorului să creeze excepţii de la acest principiu chiar prin dispoziţiile codului penal sau prin legi speciale. În secolul XX regimurile totalitare au recurs nu de puţine ori la dispoziţii penale retroactive, chiar trecând peste consacrarea principiului neretroactivităţii în legislaţia penală. Astfel, în Spania, deşi regula era neretroactivitatea legii penale, au existat numeroase legi în cazul cărora s-a prevăzut o aplicare retroactivă (Legea din 1 martie 1940 privind reprimarea masoneriei şi comunismului).

Cu privire la legislaţia română, doctrina citează Decretul 318/1958 privind unele infracţiuni îndreptate împotriva avutului obştesc2.

Din anul 1991, ca urmare a consacrării constituţionale a principiului neretroactivităţii legii penale, exigenţele acestui principiu se impun şi legiuitorului, care nu mai poate institui excepţii decât în limitele în care permite dispoziţia constituţională.

Prin principiul neretroactivităţii este vizată primordial legea penală incriminatoare3. Astfel, dacă o lege penală incriminează pentru prima dată o faptă sau o reincriminează după o perioadă în care legea penală nu a mai prevăzut-o ca infracţiune, nu poate fi aplicată decât în măsura în care fapta a fost săvârşită după intrarea în vigoare a legii noi. Dacă este vorba de infracţiuni continue, continuate sau de obicei, iar săvârşirea

1 Florin Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. 1, Ed. Rosetti, Buc., 2003, p. 219. 2 G. Antoniu, Codul penal comentat, p. 53. 3 Florin Streteanu, op. cit. , p. 220.


faptei a început sub legea veche care nu o incrimina şi a continuat sub legea nouă, infractorul va fi sancţionat, dar numai pentru actele comise din momentul intrării în vigoare a legii noi.

Regula neretroactivităţii nu se limitează însă la legea de incriminare, ci îşi găseşte aplicarea în cazul oricărei legi care poate agrava situaţia inculpatului. Spre exemplu, legea care majorează pedeapsa pentru fapta comisă, legea care instituie o circumstanţă agravantă, legea care face fapta urmăribilă din oficiu după ce anterior era urmăribilă la plângerea prealabilă, legea care suprimă o circumstanţă atenuantă sau reduce efectele acesteia nu vor putea fi aplicate decât faptelor comise după intrarea lor în vigoare.

Din momentul consacrării constituţionale a principiului neretroactivităţii o serie de legi, considerate anterior ca având caracter retroactiv întotdeauna şi-au pierdut această caracteristică, fiind supuse – în prezent – regimului general al legii penale. Înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 potrivit art. 12 alin. 2 din codul penal (actual) erau de aplicabilitate retroactivă legile care prevedeau măsuri de siguranţă şi măsuri educative. În dreptul nostru dispoziţia din art. 12 alin. 2 a fost criticată de o parte a doctrinei încă înainte de adoptarea Constituţiei din 1991. În susţinerea acestei critici s-a arătat că, dincolo de caracterul lor preventiv, aceste măsuri au şi un caracter represiv. motiv pentru care este discutabilă conformitatea aplicării lor retroactive cu principiul legalităţii incriminării şi pedepsei. Această opinie este reflectată şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, instanţa de la Strasbourg a decis că măsura confiscării speciale, care în dreptul nostru este o măsură de siguranţă (art. 136 Noul Cod penal), este o sancţiune penală în sensul art. 7 din Convenţie şi deci este guvernată de principiul neretroactivităţii legii penale4.

O altă categorie de legi considerate în mod tradiţional ca având aplicabilitate retroactivă o constituie legile interpretative.

Interpretarea unei norme penale se poate face de însuşi legiuitor, fie chiar în cuprinsul legii care cuprinde norma, fie prin dispoziţiile unei legi ulterioare. Cu privire la aceste legi s-a arătat în literatura de specialitate că fac corp comun cu norma pe care o interpretează şi deci vor avea acelaşi domeniu de aplicare temporală ca şi norma interpretată5. Considerând ca regulă de principiu retroactivitatea legii penale interpretative, numeroşi autori subliniază însă faptul că, în măsura în care legea aşa-zis interpretativă modifică de fapt vechea reglementare, ea va fi supusă regimului general al legii penale, pierzându-şi caracterul retroactiv obligatoriu.

După intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 nu se mai poate vorbi de o retroactivitate obligatorie în cazul legii interpretative. S-a arătat în literatura noastră de specialitate că legea interpretativă poate interveni, în cazul neclarităţii unui text de lege, în două situaţii, dar nici una dintre ele nu justifică o aplicare retroactivă6. O primă situaţie ar fi aceea în care legiuitorul – pe calea legii interpretative – poate veni să consfinţească o anumită interpretare dată în jurisprudenţă, care este în acord cu intenţia sa din momentul elaborării normei interpretate. În această situaţie, legea interpretativă nu aduce nici o modificare normei interpretate, urmărindu-se doar evitarea schimbării jurisprudenţei deja consacrate. Faţă de această situaţie nu ar mai fi interes pentru aplicarea retroactivă a legii interpretative cu privire la faptele comise anterior intrării în vigoare, atâta vreme cât soluţia care s-ar fi pronunţat în cauză ar fi aceeaşi chiar în absenţa ei.

Cea de-a doua situaţie în care se recurge la o lege interpretativă este cea în care se modifică într-un anumit sens domeniul de incidenţă al legii interpretate. Se recurge la interpretare în acest caz pentru că textul de lege nu este clar, astfel că aplicarea lui în practică este neunitară sau interpretarea consacrată de jurisprudenţă este diferită de cea consacrată de legiuitor. Legea interpretativă, în acest caz, impune o altă interpretare decât cea dată de jurisprudenţă sau o parte a acesteia. Această interpretare diferită are însă ca efect necesar o modificare a domeniului de incidenţă a legii, fie în sensul extinderii, fie în sensul restrângerii lui. În acest caz, legea interpretativă impune ea însăşi un anumit mod de aplicare a normei interpretate şi devine ea însăşi izvor de drept. Pe cale de consecinţă, legea nu mai poate retroactiva decât în măsura în care creează o situaţie mai favorabilă pentru inculpat.

4 Hotărârea Welch contra Marii Britanii din 09.02.1995. 5 G. Antoniu, op. cit. , p. 53. 6 Florin Streteanu, op. cit. , p. 224.


Legile care prevăd regimul de executare al pedepselor erau în mod tradiţional considerate în doctrină ca fiind de aplicaţie retroactivă7. Susţinătorii acestui punct de vedere arătau că inculpatul nu are drepturi câştigate asupra modului de executare a pedepsei şi nu ar fi posibil să existe instituţii separate pentru executarea pedepselor pronunţate sub legea veche şi, respectiv, pentru cele aplicate sub legea nouă. În dreptul nostru a existat şi un argument de text, art. 6 alin. 1 din Legea 30/1968 pentru punerea în aplicare a codului penal (actual), care prevedea că: "pedepsele principale pronunţate anterior se execută în regimul prevăzut de noul cod penal şi de legea privind executarea pedepselor". Deşi dispoziţia avea caracter tranzitoriu, doctina a ridicat-o la rangul de principiu. După intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 şi legea care prevede regimul de executare a sancţiunilor şi-a pierdut însă vocaţia de aplicare retroactivă necondiţionată. Această soluţie se regăseşte şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a constatat neconstituţionalitatea unui text care conferea vocaţie retroactivă unei dispoziţii ce înăsprea regimul de acordare a liberării condiţionate8. Curtea a constatat că, potrivit articolului 2 din Legea 140/1997, dispoziţiile legii noi privind liberarea condiţionată nu se aplică celor condamnaţi definitiv înainte de intrarea în vigoare a legii, cu excepţia celor care s-au sustras de la executare. Din interpretarea per a contrario a acestui text, se putea deduce că dispoziţiile mai severe ale legii noi sunt aplicabile în cazul persoanelor care au comis infracţiuni înainte de intrarea în vigoare a legii, dar nu au fost condamnate anterior acestui moment. Această retroactivitate contravine însă prevederilor art. 15 alin. 2 din Constituţie, care admite ca unică excepţie de la principiul neretroactivităţii – legea penală mai favorabilă. În acest context, legea care prevede regimul de executare a pedepselor şi-a pierdut retroactivitatea obligatorie şi ea va putea retroactiva, la fel ca orice altă lege penală, numai dacă este mai favorabilă inculpatului.

O altă chestiune asupra căreia există controversă în doctrină este cea privitoare la dispoziţiile privind prescripţia. Se consideră de unii autori că legea nouă care prelungeşte termenul de prescripţie este aplicabilă şi faptelor comise anterior intrării ei în vigoare, pentru care termenul prevăzut de lege nu s-a îndeplinit. Argumentele în sprijinul acestui punct de vedere sunt fie faptul că normele referitoare la prescripţie sunt norme de procedură şi deci sunt de aplicare imediată, fie că raţiunea principiului neretroactivităţii nu este de a garanta infractorului, în momentul comiterii faptei, posibilitatea de a şti cât timp trebuie să stea ascuns pentru ca apoi să se poată întoarce liniştit la viaţa normală.

S-a exprimat şi opinia contrară, potrivit căreia şi legile referitoare la prescripţie trebuie să se supună regulilor generale care guvernează aplicarea legii penale în timp, astfel că nu se mai poate vorbi de o retroactivitate obligatorie în cazul lor9. Prin prelungirea termenului de prescripţie are loc o amplificare a dreptului statului de a pedepsi, or, una din raţiunile principiului neretroactivităţii este tocmai limitarea acestui drept şi a restrângerii corelative a drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului pe care el o implică.

O problemă ridicată şi analizată de doctrină a fost aceea dacă incidenţa principiului neretroactivităţii este limitată la conflictele de legi sau sunt vizate, în acelaşi timp, şi schimbările de jurisprudenţă. Fără adoptarea unei legi noi, este posibilă reorientarea în timp a practicii instanţelor judecătoreşti – o schimbare a interpretării date de acestea textului de lege – care poate avea ca efect o extindere sau restrângere a domeniului de incidenţă al unei norme. În doctrina străină se consideră în general că incidenţa principiului neretroactivităţii legii trebuie limitată la conflictele de legi în timp. Susţinătorii acestui punct de vedere motivează în primul rând că jurisprudenţa nu este izvor de drept, aşa încât ea nu poate crea norme cu caracter general a căror aplicare în viitor să fie certă. Pe de altă parte, principiul neretroactivităţii, aşa cum este el formulat de Constituţie şi de codul penal, pare a avea în vedere doar actele legislative şi nu activitatea de aplicare a acestora.

Această susţinere este contrară jurisprudenţei fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care a extins aplicabilitatea principiului neretroactivităţii legii penale – înscris în art. 7 din Convenţia Drepturilor Omului – şi la unele modificări de jurisprudenţă10. Astfel, Comisia a decis că este contrară principiului neretroactivităţii extinderea pe cale jurisprudenţială a definiţiei unei infracţiuni care să

7 C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, p. 290-291. 8 Curtea Constituţională, dec. nr. 214 din 16.06.1997, M. Of. nr. 234/1997. 9 F. Streteanu, op. cit. , p. 228. 10 Cauza Enkelmann contra Elveţiei din 04.03.1985.


includă astfel fapte care anterior nu intrau în conţinutul textului legal. Prin urmare, nu orice schimbare de jurisprudenţă iese în mod necesar de sub incidenţa principiului neretroactivităţii.

În dreptul nostru, s-a arătat într-o opinie în literatura de specialitate, principiul neretroactivităţii vizează şi schimbarea jurisprudenţei, dacă aceasta din urmă nu este imprevizibilă şi în defavoarea inculpatului11.

11 Florin Streteanu, op. cit., p. 229.


CRITERII DE DETERMINARE A LEGII PENALE MAI FAVORABILE

Mihaela Andreea Chiruţă Auditor de justiţie

Principiul aplicării legii penale mai favorabile este un principiu constituţional întrucât este înscris în art.15 al.2 din Constituţia României, conform căruia "legea nu dispune decât pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".De asemenea, retroactivitatea legii penale mai favorabile a fost consacrată şi de jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu încalcă prevederile art.7 din Convenţie – care consacră principiul neretroactivităţii – aplicarea retroactivă a legii penale noi care este mai favorabilă decât legea veche.

A fost consacrat acest principiu special ţinându-se seama de principiul legalităţii pedepsei, întrucât dacă s-ar aplica pedeapsa mai severă prevazută de legea veche care nu mai este în vigoare, nu ar avea temei legal , iar dacă s-ar aplica legea nouă care prevede o pedeapsă mai severă, infractorii ar urma să suporte o pedeapsă ale cărei limite nu le-au cunoscut înainte de săvârşirea infracţiunii.

În noul Cod penal principiul aplicării legii penale mai favorabile este prevăzut în art.6-8 care constituie sediul materiei ; art.6 se referă la situaţia când de la data săvârşirii infracţiunii şi până la judecarea definitivă a faptei au intervenit una sau mai multe legi succesive, iar art.7-8 reglementează aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.

În conformitate cu prevederile art.6 al.1 Cod penal, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei a intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Din cuprinsul textului rezultă că, în cazul în care de la săvârşirea faptei şi până la judecarea definitivă a cauzei au fost adoptate mai multe legi şi raportul de drept penal nu s-a soluţionat în timpul cât legea de la data comiterii era activă, se va aplica cea mai favorabilă dintre legi. Problema aplicării art.6 Cod penal se pune numai când ambele legi incriminează fapta, dar în mod diferit, fie cu privire la condiţiile de incriminare, de urmărire sau de judecată, fie cu privire la pedeapsă sau la alte consecinţe

Având în vedere numeroasele ipoteze în care pot fi incidente dispoziţiile art.6 Cod penal şi faptul că în Codul penal nu există dispoziţii care să prevadă modul în care se stabileşte legea mai favorabilă în cazul succesiunii legilor in timp, în doctrină şi jurisprudenţă s-a pus problema stabilirii unor criterii cu ajutorul cărora să se ajungă la determinarea legii penale mai favorabile.

În legătură cu determinarea criteriilor de stabilire a legii penale mai favorabile, în doctrină au fost exprimate mai multe păreri. Conform unei opinii1 au susţinut că principiul legii penale mai favorabile îşi găseşte aplicarea când între legile succesive există diferenţe în ceea ce priveşte pedeapsa. În opinia acestora când o faptă nu întruneşte condiţiile cerute de o lege succesivă, în ipoteza incriminării supusă unor condiţii de loc, de timp, etc. nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile, întrucât situaţia este echivalentă cu o nouă incriminare. Dacă dimpotrivă, legea care prevede condiţii mai severe de incriminare este legea nouă, în cazul săvârşirii infracţiunii sub legea veche, se consideră că ea a fost dezincriminată şi că, de asemenea, principiul mitior lex nu-şi găseşte aplicarea.

În acelaşi fel este privită problema aplicării legii penale mai favorabile în cazul când legile succesive cuprind condiţii diferite de tragere la răspundere penală.

În ştiinţa dreptului penal este în genere admis că, pentru determinarea legii penale mai favorabile, trebuie să fie examinate şi comparate între ele legile succesive sub raportul condiţiilor de incriminare a faptei, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare. Trebuie să se ţină seama nu numai de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, dar şi de toate normele şi instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a făptuitorului: cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei, pedepsele complementare şi accesorii, dispoziţiile privitoare la tentativă, participaţie, etc. La soluţionarea practică a problemei se recomandă examinarea mai întâi a condiţiilor privitoare la temeiul şi condiţiile tragerii la răspundere penală 1 C.Barbu, Aplicarea legii penale în spatiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Buc.,1972, p.201.


pentru infracţiunea săvârşită, iar apoi, dacă nu se ajunge la determinarea legii mai favorabile, se analizează legile succesive sub aspectul sancţiunii prevăzute de lege pentru fapta respectivă.

În determinarea legii penale mai favorabile, doctrina penală2 s-a oprit asupra următoarelor criterii: a) criteriul condiţiilor de incriminare b) criteriul condiţiilor de tragere la răspundere penală c) criteriul sancţiunilor penale (pedepsei) Acestea au un caracter general pentru determinarea legii penale mai favorabile, pe durata raportului

penal cuprinsă între data săvârşirii infracţiunii şi data condamnării definitive a inculpatului. Le denumim generale, pentru că existenţa lor este necesară pentru toate situaţiile în care se pune problema aplicării legii mai favorabile, indiferent că este vorba despre fapte în curs de judecată ori definitiv judecate.

a) Criteriul condiţiilor de incriminare

Atunci când, de exemplu, legea nouă adaugă condiţii suplimentare pentru existenţa infracţiunii, restrângând în acest fel sfera de incidenţă a textului, ea va fi mai favorabilă în toate ipotezele în care condiţiile nou introduse nu sunt întrunite, în acest caz neputând fi angajată răspunderea penală. Aşa se întâmplă atunci când: o faptă devine sub legea nouă infracţiune de obicei, fiind cerută cerinţa repetabilităţii, iar infractorul nu a realizat această condiţie; legea nouă cere o calitate specială subiectului activ, dar autorul nu a avut această calitate; legea nouă incriminează sau sancţionează mai sever fapta doar atunci când este comisă împotriva unui anume obiect material, condiţie nerealizată în cazul infractorului.

De asemenea, atunci când legea nouă renunţa la o agravantă prevăzută de legea veche, ea va fi mai favorabilă. Dacă inculpatul a săvârşit o faptă în condiţiile unei circumstanţe agravante, pe care legea anterioară o prevedea, ea nu va fi ţinută în seama, aplicându-se legea nouă care nu o mai prevede. Astfel, spre deosebire de codul penal în vigoare, noul cod penal nu mai prevede ca formă agravantă a omorului, omorul săvârşit pentru a se sustrage sau pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare sau de la executarea unei pedepse, omorul săvârşit din interes material, sau cel săvârşit în public. La fel, în cazul infracţiunii de furt, codul penal în vigoare prevede o varianta agravantă ce nu are corespondent în noul cod penal. În schimb, dacă legea nouă prevede o formă agravată a faptei, neprevăzută de legea veche, forma agravată nu se va lua în considerare pentru determinarea legii penale mai favorabile, ci se va compara prevederea din legea veche cu forma de bază a infracţiunii din legea nouă.

Alteori legea nouă extinde sfera de aplicare a textului, caz în care va fi mai favorabilă legea veche. Astfel, prin legea 197/2000 a fost ridicată limita de vârstă a minorului subiect pasiv al infracţiunii de act sexual cu un minor de la 14 la 15 ani. În acest caz, pentru o persoană care a avut un raport sexual cu o minoră cu o vârstă cuprinsă între 14 si 15 ani, este mai favorabilă legea veche, întrucât potrivit acesteia fapta nu constituia infracţiune.

Tot astfel, este mai favorabilă legea care permite reţinerea unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, în măsura în care condiţiile acesteia sunt reunite în fapta inculpatului.

b) Criteriul condiţiilor de tragere la răspundere penală

Conform acestui criteriu, la stabilirea legii mai blânde trebuie să se examineze comparativ toate legile succesive, condiţiile de promovare a acţiunii penale din punct de vedere al existenţei condiţiei plângerii prealabile şi autorizaţiilor cerute de lege pentru exercitarea acesteia, dispoziţiile care înlătură răspunderea penală (de exemplu, o reglementare mai favorabilă a prescripţiei incriminării), dispoziţii care înlocuiesc răspunderea penală cu o altă formă de răspundere, dispoziţiile care reglementează diferitele cazuri de nepedepsire,etc.

Comparând dispoziţiile codului penal în vigoare cu noul cod penal se observă că , proba verităţii (care este o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei) este reglementată în mod diferit faţă de reglementarea anterioară, fiind admisibilă în condiţii mai puţin restrictive. În temeiul codului penal anterior, proba verităţii

2 C.Bulai, Manual de drept penal, Ed.All, 1997, Buc., p.136 ; F.Streteanu, Drept penal.Partea generală, Ed.Rosetti, 2003, Bucuresti, p.247 ; F.Ivan, Aplicarea legii penale în timp, Ed. Lumina Lex, 2000, Buc., p.149, C.Mitrache,C.Mitrache, Drept penal roman, Universul Juridic, Buc., 2003, p.96.


celor afirmate sau imputate este admisibilă dacă afirmaţia sau imputaţia a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Conform noului cod penal, făptuitorul poate face proba verităţii fără a dovedi că a existat un interes legitim sau poate proba că a avut motive rezonabile de a crede că este adevărată (excepţie făcând situaţia faptelor referitoare la viaţa privată unei persoane).

De asemenea, este posibil ca, în legătură cu fapta săvârşită, una din legi să prevadă anumite condiţii pentru tragerea la răspundere penală (de exemplu plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sesizarea organului competent) sau anumite cauze care înlătură caracterul penal al faptei, răspunderea penală, aplicarea pedepsei sau executarea acesteia. În astfel de situaţii, va fi mai favorabilă legea care prevede condiţii speciale pentru tragerea la răspundere penală, dacă aceste condiţii nu sunt realizate, sau legea care prevede diferite cauze care exclud infracţiunea, care înlătură răspunderea penală, dacă aceste cauze se constată în realitate. În acest sens, se observă că în condiţiile noului cod penal, în cazul infracţiunii de însuşire a bunului găsit (art.259Cp) acţiunea penală se pune-n mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, spre deosebire de actualul cod penal ce nu prevede o astfel de condiţie. În cazul unei situaţii tranzitorii, făptuitorul va beneficia de prevederile noii legi atât în privinţa necesităţii plângerii prealabile, cât şi în privinţa facultăţii împăcării părţilor, deşi acest lucru nu era posibil la data săvârşirii faptei. Tot astfel se va pune problema şi în cazul infracţiunii de hărţuire sexuală, în codul nou (art.223) prevăzându-se necesitatea introducerii unei plângeri prealabile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. La fel, în cazul infracţiunii de vătămare corporală din culpă, noul cod penal (art.189) este mai favorabil faţă de codul penal în vigoare în ceea ce priveşte posibilitatea împăcării părţilor şi necesitatea formulării unei plângeri prealabile. Spre deosebire de codul penal anterior care prevedea necesitatea formulării plângerii prealabile şi a împăcării părţilor numai în cazul variantelor prevăzute în al.1 si al.3, noul cod prevede necesitatea introducerii plângerii prealabile şi a împăcării părţilor pentru variantele prevăzute în al 1-4 .

″Toate aceste elemente trebuie apreciate in concreto, ele având aptitudinea de a califica o lege ca fiind mai favorabilă doar în măsura în care, raportate la situaţia de fapt concretă, determină o situaţie mai uşoară pentru făptuitor. Astfel, chiar dacă una din legi prevede ca infracţiunea se urmăreşte la plângerea prealabilă, acest element va fi lipsit de importanţă dacă partea vătămată a depus plângere şi nu a retras-o până în momentul în care instanţa procedează la determinarea legii penale mai favorabile.″3

Trebuie precizat însă că, în toate aceste cazuri, nu se poate încadra fapta după legea nouă, iar pedeapsa să se aplice după legea anterioară ori să se încadreze faptele potrivit unei legi, iar circumstanţele atenuante să fie aplicate potrivit altei legi. Într-o speţă, Tribunalul judeţean Suceava, prin sentinţa penală nr.17 din 10 februarie 1969, reţinând că cei doi inculpaţi au săvârşit infracţiunea de furt în paguba avutului obştesc, a aplicat pedepsele din codul penal anterior şi circumstanţele atenuante din noul cod penal şi i-a condamnat la câte 1 an închisoare. Această sentinţă a fost desfiinţată de Tribunalul Suprem întrucât prima instanţă ajunsese la crearea unei lex tertia. Or, "pentru a aplica corect prevederile art.13 din actualul cod penal – arată Tribunalul Suprem – se impunea ca instanţa să examineze care anume din cele două legi – codul penal anterior ori codul penal acum în vigoare – este mai favorabilă pentru infractor şi, în baza textelor sancţionatorii, inclusiv cele referitoare la circumstanţele atenuante, prevăzute de aceeaşi lege, considerată ca fiind mai favorabilă, să fixeze pedeapsa în raport de gradul de pericol social al infractorului şi al faptei săvârşite."4

c) Criteriul sancţiunilor penale (al pedepselor)

Dacă după examinarea comparativă a legilor aflate în concurs nu se poate ajunge la concluzia delimitării legii penale mai favorabile, sub aspectul criteriilor menţionate, se va proceda la compararea sancţiunilor prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.

În aplicarea acestui sistem de stabilire a legii mai blânde, instanţa se va baza pe principiul legalităţii incriminării şi pedepsei şi pe principiul individualizării pedepselor. ″Judecătorul trebuie să stabilească o

3 F.Streteanu, op. cit., p.248. 4 C-tin Barbu, op. cit.,, p.230, cu referire la dec.nr. 939 din 8.IV.1969 in RRD nr.7/1969, p.161.


pedeapsă în raport de fiecare din legile succesive, având de apreciat între anumite limite care pornesc de la minimul cel mai scăzut dintr-o lege şi până la maximul cel mai redus din cealaltă lege.″5

În această situaţie – care în practica succesiunii legilor penale este cel mai des întâlnită – pentru stabilirea legii mai blânde se va ţine seama de:

• natura pedepsei – astfel, pedeapsa închisorii este mai uşoară decât pedeapsa detenţiunii pe viată, dar mai grea decât amenda. Dacă într-o lege pedeapsa este închisoarea , iar în altă lege, pedeapsa prevăzută este amenda, atunci, de regulă, legea care prevede pedeapsa amenzii este mai favorabila. Excepţia ar fi în cazul în care, în cauză s-au constatat circumstanţe atenuante, iar legea care prevede pedeapsa închisorii permite, pe baza circumstanţelor atenuante, aplicarea unei amenzi într-un cuantum mai mic decât cel la care s-ar ajunge când s-ar aplica legea care prevede pedeapsa amenzii

De asemenea, se va avea în vedere faptul că, potrivit legii, măsurile educative sunt întotdeauna mai blânde decât pedepsele, aşa încât o lege care prevede o măsură educativă va fi mai favorabilă decât legea care prevede o pedeapsă în cazul minorilor 6

• dacă legea anterioară prevede pedepse alternative , iar legea nouă numai închisoarea şi instanţa se orientează spre amendă, va fi blândă legea anterioară care prevede şi amenda, dacă însă instanţa se hotărăşte să aplice închisoarea, va fi mai blândă acea lege care prevede limite mai favorabile închisorii.

Exemplificativ, noul cod penal prevede pentru sancţionarea calomniei (art.225) exclusiv pedeapsa amenzii sub forma zilelor-amendă, de la 10 – 120, spre deosebire de codul penal în vigoare, care prevede pedeapsa amenzii alternativ cu închisoarea. Legea mai blândă este legea nouă, însă legea veche ar putea fi considerată că este mai favorabilă în cazul în care judecătorul ar aprecia că se impune pedeapsa amenzii(se vor verifica limitele amenzii)

• cât priveşte durata aceluiaşi fel de pedeapsă, în raport cu specificul diferenţelor ce se pot ivi va fi considerată mai favorabilă acea lege care fie prevede o limită minimă mai coborâtă la maxime egale, fie o limită maximă mai coborâtă la minime egale. Astfel, în cazul infracţiunii de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorilor, codul penal în vigoare (art.307) care prevede o pedeapsă cuprinsă între o lună şi trei luni apare mai favorabil decât noul cod penal(art.230) ce prevede o pedeapsă cuprinsă între o lună şi un an închisoare. Tot astfel, potrivit dispoziţiilor art. 190 din noul cod penal, avortul comis în condiţiile al.1se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 1 an, iar în conformitate cu prevederile codului penal în vigoare (art.185), avortul se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani închisoare. Din acest punct de vedere, într-o situaţie tranzitorie legea penală mai favorabilă este legea nouă. În cazul infracţiunii de dare de mită (art.309 noul cod penal) se remarcă faptul că limita minimă a pedepsei a fost ridicată de la 6 luni la 1 an, păstrându-se maximul special de 5 ani. În caz de situaţie tranzitorie, legea mai favorabilă va fi legea mai veche.

În caz de asimetrie, a limitelor maxime şi minime, una din legi prevăzând o limită maximă mai redusă iar cealaltă o limită minimă mai redusă, se va considera că fiind mai favorabilă acea lege care fie va limita accesul judecătorului spre limita maximă mai aspră, fie îi va permite să coboare spre limita minima mai scăzută, după cum acesta se orientează spre o pedeapsă mai severă sau spre o pedeapsă mai uşoară. În aceste cazuri, legea mai blândă va fi determinată în concret de către judecător şi în funcţie de împrejurările care atenuează ori agravează pedeapsa, astfel că dacă în cauză sunt circumstanţe de agravare – judecătorul trebuie să aplice o pedeapsă spre maximul special şi atunci este mai favorabilă legea care prevede o pedeapsă cu un maxim special mai redus, iar dacă fapta s-a săvârşit în circumstanţe de atenuare, judecătorul trebuie să aplice o pedeapsă spre minimul special, ori sub acest minim iar legea mai favorabilă este cea care are un minim special de pedeapsă mai redus. O astfel de situaţie se întâlneşte în cazul sancţionării infracţiunii de tăinuire (art.267 noul cod penal); conform codului penal în vigoare limitele pedepsei sunt între 3 luni şi 7 ani închisoare, iar conform noului cod penal aceste limite sunt între 2 şi 5 ani închisoare. Situaţii asemănătoare sunt întâlnite şi-n cazul infracţiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal (art.201), violare de domiciliu (art.208), ameninţare (art.210), violarea secretului corespondenţei (art.212), abuz de încredere (art.256), etc. 5 F.Ivan, op. cit., p.151. 6 În acest sens, CSJ, dec. 2281/92, în Dreptul nr.7/1993, p.98; CSJ, dec.113/1992, în Dreptul nr.8/1993, p.91-92.


În ipoteza în care toate legile succesive prevăd aceleaşi limite pentru pedeapsa principală vor fi avute în vedere alte elemente. Astfel, va fi mai favorabilă legea care nu prevede pedepse complementare sau cea potrivit căreia aceste pedepse sunt mai reduse ca durată sau ca număr. De asemenea, se va avea în vedere posibilitatea acordării suspendării condiţionate şi durata termenului de încercare al acesteia, posibilitatea liberării condiţionate, condiţiile în care intervine reabilitarea, etc.

La stabilirea legii penale mai favorabile sub raportul pedepsei, se ţine seama de pedepsele principale prevăzute în legile succesive, iar nu de pedepsele complementare Astfel, atunci când legea favorabilă – determinată în funcţie de pedeapsa principală – este legea nouă, aceasta se va aplica şi în privinţa pedepsei complementare. Actualul cod penal prevede în art.13 al.2 ca în ipoteza în care legea favorabilă este legea veche, pedepsele complementare ce au corespondent în legea penală nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute nu se mai aplică. Această dispoziţie, care sugera faptul că prevederile legii noi referitoare la pedepsele complementare se aplică retroactiv indiferent dacă sunt mai favorabile sau mai severe decât cele din legea veche, ceea ce era în dezacord cu dispoziţiile art.15 din Constituţie care interzic retroactivitatea unei prevederi legale mai severe, nu se mai regăseşte în cuprinsul noului Cod penal.

″În ipoteza când în urma comparării tuturor legilor succesive nu se va putea identifica vreuna din ele ca fiind, prin aplicare concretă, mai favorabilă infractorului în cazul dat, judecătorul va face aplicaţia legii în vigoare la data judecăţii, aceasta legitimându-şi incidenţa în virtutea principiului general al activităţii legii penale.″7

Tot legea în vigoare la data judecării cauzei se va aplica şi acelor fapte penale săvârşite sub imperiul unei legi, care prin desfăşurarea lor obiectivă au adus atingere atât legii anterioare cât şi legii penale noi, cum sunt cazurile de infracţiuni continue, continuate, de obicei. Astfel, s-a decis că, ori de câte ori unele din acţiunile sau inacţiunile componente ale infracţiunii continuate au fost săvârşite după intrarea în vigoare a legii noi, întreaga infracţiune va fi soluţionată prin aplicarea legii noi. Astfel, într-o decizie a Curţii Supreme de Justiţie8 s-a arătat că ″aplicarea legii penale mai favorabile, în cazul succesiunii de legi penale în timp, presupune existenţa unei activităţi infracţionale săvârşite până în momentul apariţiei noii legi. Când activitatea ilicită a infractorului, începută sub imperiul vechii legi, mai favorabile, se prelungeşte şi după adoptarea noii legi, mai nefavorabile, ea având caracterul unei infracţiuni continue, momentul consumării infracţiunii este acela al epuizării activităţii materiale, deci nefiind vorba de o activitate infracţională săvârşită sub imperiul legii vechi, mai favorabile, nu sunt aplicabile prevederile art.13 din codul penal″ Reguli privind metodologia de aplicare a legii penale mai favorabile

În folosirea criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile trebuie respectate anumite reguli care asigură realizarea deplină şi corectă a principiului mitior lex.

În primul rând, interpretul are obligaţia de a considera legile penale succesive, în ansamblul reglementărilor ce le conţin, ca întreguri distincte. Astfel,"justificat pe ideea că fiecare lege penală reprezintă o formulă omogenă, coerentă şi unitară de organizare a apărării sociale, nu este admisibilă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor cele mai favorabile din legile succesive, prin construirea unei lex tertia, soluţia implicând preluarea de către judecător a atributelor de legiferare."9 Teza inadmisibilităţii creării unei lex tertia este unanim acceptată în literatura de specialitate şi promovată consecvent în practica judiciară.

Totuşi nu există o concepţie unitară cu privire la conceptul însuşi de combinare a dispoziţiilor într-o aşa-numită lex tertia. Într-o concepţie restrictivă10, se consideră că legea care este mai favorabilă în ce priveşte calificarea faptei şi deci şi sancţionarea ei legală, trebuie să se aplice şi altor instituţii de drept penal, cum ar fi recidiva sau concursul de infracţiuni, chiar dacă nu este mai favorabilă sub aceste aspecte. Într-o altă concepţie11, determinarea legii mai favorabile trebuie să se facă în raport cu fiecare instituţie care se aplică în

7 N.Giurgiu, Legea penală şi infraţiunea, Ed.Gama, Iaşi, 1995, p.103. 8 CSJ, dec. nr.2514/1999, în baza de date indaco lege 4. 9 C.Bulai, op. cit., p.137. 10 M.Basarab, op. cit., p.102 ; V.Dongoroz, Drept penal, Buc., 1939., p.80. 11 C.Bulai, op. cit., p.103; C. Barbu, op. cit., p.96


mod autonom. De aceea, dacă încadrarea faptei s-a făcut după una din legi, care era mai favorabilă, aceasta nu exclude aplicarea dispoziţiilor din cealaltă lege cu privire la recidivă sau concursul de infracţiuni, dacă acestea sunt mai favorabile, neputând fi vorba de o combinaţie de dispoziţii mai favorabile. Legea opreşte combinarea dispoziţiilor care nu pot fi aplicate autonom. Este inadmisibilă calificarea faptei după o lege şi aplicarea pedepsei sau a circumstanţelor atenuante prevăzute în cealaltă lege.

În al doilea rând, în determinarea legii penale mai favorabile se aplică criteriul aprecierii in concreto. Conform acestui criteriu legea mai blândă nu poate fi stabilită a priori, ci numai în raport de situaţia inculpatului în proces şi de circumstanţele în care a săvârşit infracţiunea."Legea cea mai blândă nu este aceea care, în abstract, conţine dispoziţiuni mai favorabile, ci aceea care, faţă cu cazul concret reţinut de judecători, conduce la o situaţiune avantajoasă infractorului"12

Premisa majoră de la care se porneşte în identificarea legii mai favorabile o constituie luarea în considerare în ansamblu a reglementărilor pe care le cuprinde o lege, după care urmează identificarea legii din perspectiva aplicării ei la un caz concret – adică judecătorul va observa toate dispoziţiile legii alese pentru a-şi motiva soluţia. În prezent marea majoritate a autorilor13 sunt de acord asupra utilizării criteriului aprecierii in concreto pentru determinarea legii penale mai favorabile. Aceasta înseamnă că nu este suficientă compararea în abstract a dispoziţiilor din legile succesive, ci trebuie comparate efectele pe care aplicarea lor în cazul dat le are cu privire la situaţia inculpatului." Legea mai blândă nu este cea care prevede o pedeapsă mai redusă (mitior poena), ci aceea care, în complexul dispoziţiilor ei, în aplicarea ei cu privire la toate circumstanţele personale ale infractorului şi toate împrejurările cauzei, creează acestuia o situaţie mai favorabilă."14

De aceea, "pentru a determina legea penală mai favorabilă se va recurge la o operaţiune imaginară de aplicare a fiecăreia dintre legile succesive cu privire la fapta comisă de inculpat, adică se va încadra fapta potrivit fiecărei legi şi se va da eficienţă dispoziţiilor de sancţionare, iar apoi se vor compara rezultatele astfel obţinute."15

Este posibil ca legea care prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii, să fie mai favorabilă decât legea care prevede pentru aceeaşi faptă pedeapsa amenzii, dacă în cauză s-a constatat existenţa circumstanţelor atenuante, iar legea care prevede pedeapsa închisorii permite, pe baza circumstanţelor atenuante, aplicarea unei amenzi mai mici decât aceea care s-ar fi aplicat în temeiul celeilalte legi.

Într-o speţă soluţionată de judecătoria Hunedoara16, inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de vătămare a integrităţii corporale. Instanţa a reţinut că faţă de art. 471 din codul anterior, care prevedea pedeapsa de la 2 luni la 1 an închisoare, pedeapsa din art.180 al.2 codul penal care este alternativă (închisoare de la 3 luni la 1 an sau amendă) este mai blândă şi reţinând în favoarea sa circumstanţe atenuante l-a condamnat la 500 lei amendă. Soluţia este greşită pentru că instanţa a stabilit a priori legea mai blândă. Ea trebuia să aplice criteriul aprecierii concrete după care, reţinând circumstanţele atenuante, legea mai blândă era prima, care permitea coborârea pedepsei până la 50 de lei amendă, faţă de minimul general de 500 lei din noua lege.

De asemenea, este posibil ca o lege care prevede o pedeapsă cu un minim special mai ridicat, dar cu un maxim mai coborât decât în cealaltă lege, să fie mai favorabilă dacă în concret instanţa se orientează către o pedeapsă spre maximul special; dacă dimpotrivă, instanţa se orientează spre o pedeapsă către minimul special, va fi mai favorabilă legea care prevede un minim special mai coborât, chiar dacă prevede un maxim special mai ridicat decât cealaltă lege.

Criteriul aprecierii concrete cere ca în toate cazurile să se ţină seama de ceea ce infractorul a săvârşit efectiv şi de toate textele din fiecare lege aplicabile cazului concret. S-a hotărât, de exemplu, că pentru complice stabilirea legii mai favorabile se va face comparându-se pedeapsa prevăzută de codul penal anterior

12 V.Dongoroz, op. cit., p.133 13 M.Basarab, Drept penal.Partea generala, Ed.Lumina Lex, 1997, pg.102 si urm., C.Bulai, op. cit., p.136-137, N.Giurgiu, op. cit., p.101. 14 C-tin Barbu, op. cit., p.220-221. 15 F.Streteanu, op. cit., p.246-247. 16 A se vedea sent. pen. nr.44/16.01.1969, în RRD nr.4/1969, p.172-173.


pentru infracţiunea la care a participat, redusă conform prevederilor privind pe complice, cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea respectivă în codul în vigoare, fără nici o reducere, întrucât în acest cod pedeapsa complicelui este aceeaşi cu a autorului.17

În al treilea rând, chiar în condiţiile luării în considerare a fiecăreia din legile succesive, în mod separat, ca întreguri distincte şi din perspectiva aplicării lor concrete, "operaţia identificării şi aplicării legii respective presupune examinarea în planuri consecutive la cel puţin trei niveluri de reglementare, fiecare din acestea putând interveni în rezolvarea problemei în aşa fel încât să facă inutilă examinarea nivelurilor subsecvente."18

Aşadar, procesul practic de determinare a legii penale mai favorabile este unul logic care ţine seama de fapta săvârşită, de persoana infractorului şi de toate textele de lege aplicabile cazului concret conform fiecăreia dintre legile succesive. Nu se poate stabili cu anticipaţie o soluţie care să aibă pretenţie de a ne indica legea mai blândă aplicabilă în cazul concret dat. "Stabilirea unui sistem metodic de cercetare având drept punct de plecare încadrarea juridică a faptei şi cauzele de natură a modifica pedeapsa şi ca punct de sosire pedeapsa aplicată infractorului, este singura normă generală posibilă de fixat. "19

În aplicarea acestui sistem, judecătorul se va întemeia pe două principii fundamentale ale dreptului penal: principiul legalităţii incriminării şi pedepsei şi principiul individualizării pedepselor.

Putem spune că legea mai favorabilă este aceea care în complexul dispoziţiilor sale aplicabile cazului concret supus judecăţii, conduce la un rezultat favorabil inculpatului.

17 C-tin Barbu, op. cit. cu referire la s.p. nr.5/1969 a Trib.jud. Galaţi, în RRD, nr. 3/1969, p.162. 18 N.Giurgiu – op. cit., p. 101. 19 C-tin Barbu, op. cit., p.228.


APLICAREA ÎN TIMP A LEGII PENALE ÎN CAZUL CONCURSULUI DE INFRACŢIUNI

Constantina Fieraru Auditor de justiţie

Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei impune exigenţa unei legi care să incrimineze fapta la momentul săvârşirii acesteia. De aceea, art. 15 alin. 2 din Constituţia revizuită prevede că “legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Prin această dispoziţie constituţională s-a instituit cadrul legal de aplicare a principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 4 din NOUL COD PENAL –“legea penală se aplică infracţiunilor savârşite în timpul cât ea se află în vigoare” şi a principiului legii penale mai favorabile – art. 6 din NOUL COD PENAL: “În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă”.

Conceptul de lege penală mai favorabilă are un sens larg şi cuprinde orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete, intervenită ulterior comiterii faptei şi care, prin efectele sale, duce la crearea unei situaţii mai uşoare pentu făptuitor1. Mai mult decât atât, art. 6 alin. 2 din NOUL COD PENAL prevede că pot constitui legi penale favorabile şi legile declarate neconstituţionale, alte acte normative aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori neaprobate, dacă în timpul cât acestea se aflau în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.

Principiul aplicării legii penale mai favorabile poate avea incidenţă asupra sancţiunii prevăzută pentru o anumită infracţiune dar şi asupra unei instituţii de drept penal cum este cazul concursului de infracţiuni, legea nouă putând modifica limitele de pedeapsă aplicabile infracţiunilor sau chiar sistemul de sancţionare al concursului. O astfel de modificare s-a produs prin legea 301/20042 care prevede prin art. 47, 48 ca sistem de sancţionare a concursului cumulul juridic sau cumulul aritmetic, pentru concursul real şi sistemul absorbţiei pentru concursul ideal, faţă de actualul cod penal care stabileşte ca sistem de sancţionare cumulul juridic (art. 34).

În această privinţă, în literatura de specialitate3 a fost anunţată o regulă de bază şi anume aceea a interdicţiei creării unei “lex tertia” pe cale judiciară. Potrivit acestei reguli, a fost interzisă combinarea unor dispoziţii favorabile din mai multe legi succesive, însă nu a existat o opinie unanimă cu privire la înţelesul acestei sintagme, căutându-se în continuare acele instituţii care pot funcţiona autonom şi în privinţa cărora să se poată aplica legea penală mai favorabilă.

Cu privire la concursul de infracţiuni, majoritatea autorilor4 consideră că dispoziţiile referitoare la sancţionarea acestuia au caracter autonom. Astfel, se alege mai întâi legea mai favorabilă pentru fiecare infracţiune în parte, iar apoi se va alege tratamentul sancţionator mai favorabil prevăzut în legile succesive.

Există însă şi opinia contrară5 care consideră că normele referitoare la sancţionarea concursului sunt norme de procedură şi ca atare sunt de imediată aplicare, astfel că în privinţa contopirii se aplică legea din momentul judecăţii indiferent dacă este sau nu mai favorabilă. Acest punct de vedere nu poate fi admis deoarece normele privitoare la concurs au implicaţii nemijlocite asupra cuantumului pedepsei ce se aplică unei persoane care a comis două sau mai multe infracţiuni, astfel că ele sunt de drept material şi cad sub incidenţa legii mai favorabile.

Pentru a înţelege acest mecanism de sancţionare a concursului se impun câteva distincţii:

1 F.Streteanu, Retroactivitatea legii penale în condiţiile art. 15 alin. 2 din Constituţie, în SUBB nr. 2/1992, p. 58. 2 Publicată în M.Of. nr 575/29.06.2004. 3 C.Bulai, Manual de drept penal, Ed. ALL 1997, p. 138. 4 C.Bulai, op. cit., p. 138; G.Antoniu în Th. Vasiliu şi alţii, Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat, Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1972, p. 64. 5 C.Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1972, p. 259 (prezentare critică a acestui sistem).


1. În ipoteza în care toate infracţiunile au fost săvârşite sub legea veche, dar se judecă sub legea nouă, soluţia admisă este următoarea: mai întâi se va stabili o pedeapsă pentru fiecare infracţiune concurentă, în baza principiului legii penale mai favorabile, în mod autonom, făcându-se abstracţie de celelalte infracţiuni; apoi se va aplica pedeapsa rezultantă pentru concurs tot în baza aceluiaşi principiu. Prin aceasta nu se creează o lex tertia deoarece nu este vorba de aplicarea dispoziţiilor din două legi pentru aceeaşi faptă, aplicarea pedepsei rezultante fiind o operaţiune autonomă în raport cu stabilirea pedepselor pentru fiecare infracţiune concurentă6; totodată, s-a mai arătat că, odată fapta stabilită şi pedeapsa aplicată conform uneia dintre legi, se poate recurge la instituţiile care funcţionează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt mai favorabile infractorului.

Stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă se face după criteriile de determinare a legii mai favorabile, respectiv după modificarea condiţiilor de incriminare, modificarea condiţiilor de tragere la răspundere, modificarea regimului sancţionator, aprecierea facându-se în concret.

Cu privire la aplicarea tratamentului sancţionator al concursului, trebuie diferenţiat între concursul ideal şi cel real. Astfel Codul penal în vigoare prevede că se aplică sistemul cumulului juridic în ceea ce priveşte concursul ideal (art. 34 C. pen), iar NOUL COD PENAL prevede că se aplică sistemul absorbţiei (art. 47 alin. 3: “în cazul concursului formal de infracţiuni, fapta se sancţionează cu pedeapsa prevăzuta de lege pentru infracţiunea cea mai gravă”). Se pune întrebarea în ce condiţii şi cum se stabileşte legea mai favorabilă.

Unii autori7 au considerat că, în această situaţie, instanţa nu mai stabileşte pedepse pentru toate infracţiunile, ci numai pentru cea considerată de ea ca fiind mai gravă. Un alt autor8 apreciază că, de fapt, şi în aceste situaţii, instanţa este obligată să stabilească legea mai favorabilă pentru fiecare infracţiune deoarece determinarea infracţiunii mai grave nu se poate face decât după compararea pedepselor prevăzute pentru fiecare infracţiune, putându-se decide care este infracţiunea cea mai gravă. Pentru a putea vedea care lege este mai favorabilă pentru sanctionarea concursului ideal, se va aprecia în concret: în cazul în care, în sistemul cumulului juridic, pedeapsa cea mai grea este aplicată pe lângă infracţiunea cea mai gravă, iar aceasta poate fi sporită până la maximul special la care se poate adăuga un spor de până la 5 ani; în schimb, în sistemul absorbţiei ea poate fi sporită doar până la maximul special, deci legea nouă este mai favorabilă. În cazul în care, în sistemul cumulului juridic, pedeapsa cea mai grea nu este aplicată pe lângă infracţiunea cea mai gravă, atunci se vor compara cele două limite pană la care se poate ajunge, legea favorabilă putând fi legea veche sau legea nouă.

În privinţa concursului real, Codul penal în vigoare prevede că se aplică cumulul juridic – art. 34, iar NOUL COD PENAL prevede atât cumulul juridic cât şi cel aritmetic – art. 48. În acest caz, instanţa, după ce a stabilit pedepse pentru fiecare infracţiune concurentă pe baza principiului legii penale mai favorabile, le va contopi mai întâi după legea veche şi apoi după legea nouă stabilind astfel legea mai favorabilă pentru sancţionarea concursului. De exemplu, dacă instanţa stabileşte o pedeapsă de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de ucidere din culpă (cu limite între 1 şi 5 ani) şi o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă (cu limite între 2 şi 7 ani), atunci, potrivit legii vechi, pedeapsa rezultantă ar fi de 5 ani care poate fi sporită spre maxim, adică cu încă 2 ani, plus un spor de pană la 5 ani, dar în acest caz sporul pe care îl poate aplica instanţa este de 3 ani, întrucât s-ar depăşi suma pedepselor stabilite. Potrivit legii noi, pe baza sistemului cumulului aritmetic pedepsa rezultantă ar fi de 8 sau de 5 ani, la care se poate adăuga un spor de până la 3 ani pentru a nu depăşi totalul pedepselor aplicate. Se poate spune că în acest exemplu legea veche este mai favorabilă deoarece în concret creează o situaţie mai uşoară infractorului.

2. În ipoteza în care unele infracţiuni au fost comise sub legea veche iar altele sub legea nouă, soluţia arătată de doctrină9 este următoarea: pentru infracţiunile comise sub legea veche se va aplica legea mai

6 F.Streteanu, Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Buc., 1999, p. 368. 7 Tr. .Pop, comentarii în C.G.Rătescu ş.a., Codul penal Regele Carol al II-lea adnotat, Ed. Socec, Buc., vol. I, p. 255. 8 F.Steteanu, Concursul de infracţiuni, op. cit., p. 369. 9 G.Antoniu, Comentariu, op. cit., p. 66.


favorabilă, iar pentru faptele săvârşite sub legea nouă şi pentru contopirea pedepselor stabilite va fi incidentă legea nouă. Se va aplica tratamentul sancţionator al concursului prevăzut de legea nouă deoarece concursul ia naştere în momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, când este în vigoare legea nouă, astfel că nu se mai pune problema aplicării principiului legii mai favorabile. Soluţia rămâne aceeaşi şi în cazul în care concursul ia naştere sub legea veche dar se desăvârşeşte în momentul comiterii ultimei infracţiuni sub legea nouă.

În acest caz, se aplică legea nouă pentru întreg concursul deoarece, aşa cum spune alt autor10, infractorul săvârşind o infracţiune sub imperiul legii noi, a înţeles să o înfrângă pe aceasta şi să se expună consecinţelor care derivă din acest fapt.

3. În situaţia în care toate infracţiunile au fost judecate definitiv sub legea veche însă contopirea se face sub legea nouă, potrivit unui punct de vedere11 se vor aplica dispoziţiile referitoare la contopire cuprinse în legea veche determinându-se astfel pedeapsa rezultantă. Apoi, dacă este cazul, se vor aplica la pedepsele stabilite în baza legii vechi dispoziţiile art. 14-15 C. pen., iar după aceea pedepsele astfel reduse se contopesc potrivit legii noi obţinându-se o rezultantă nouă. Determinarea legii mai favorabile în privinţa concursului se va face comparându-se cele două rezultante.

Acest punct de vedere nu ţine seama de autonomia infracţiunilor aflate în concurs şi de faptul că această instituţie este una independentă ce atrage o aplicare separată a legii mai favorabile, infracţiunile incluse în structura concursului şi pedepsele aferente acestora fiiind independente. Acest lucru se relevă în situaţia în care apare o lege de dezincriminare, amnistie sau graţiere şi care produce efecte asupra infracţiunilor şi pedepselor acestora şi nu asupra pedepsei rezultante.

De aceea, soluţia preconizată de alt autor12 este următoarea: mai întâi se va examina dacă asupra pedepselor definitiv aplicate sunt incidente dispoziţiile art. 7-8 din NOUL COD PENAL, respectiv dacă a intervenit vreo lege care prevede orice fel de pedeapsă, dar cu un maxim special mai mic, sancţiunea aplicată reducându-se la acest maxim, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită. De asemenea, dacă legea nouă prevede în locul pedepsei detenţiunii pe viaţă o altă pedeapsă privativă de libertate, atunci aceasta se înlocuieşte cu maximul pedepsei privative prevăzută de legea nouă. La fel se întâmplă şi cu pedeapsa amenzii dacă aceasta este prevăzută în locul pedepsei închisorii. În schimb, atunci când intervine o lege care prevede acelaşi fel de pedeapsă, dar cu un maxim special mai mic, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, atunci instanţa are facultatea de a reduce pedeapsa.

În cea de-a doua etapă se va aplica principiul legii mai favorabile pentru tratamentul sancţionator al concursului, respectiv se vor contopi pedepsele astfel reduse potrivit legii noi şi apoi potrivit legii vechi, şi în funcţie de rezultantele obţinute se va stabili care este legea mai favorabila. Această soluţie ţine cont de faptul că sub legea veche a luat naştere concursul de infracţiuni, însă este judecat sub legea nouă, ceea ce face posibilă aplicarea art. 6 din NOUL COD PENAL.

4. Unele infracţiuni au fost definitiv judecate sub legea veche, iar altele se judecă sub legea nouă, dar toate au fost săvârşite sub legea veche.

O primă soluţie propusă13 este aceea ca în cazul infracţiunilor definitiv judecate să se aplice art. 14-15 din Cod penal, iar în cazul faptelor care se judecă ulterior şi pentru contopire să se aplice legea nouă. Apoi, ar urma ca pentru toate infracţiunile să se aplice legea veche, iar contopirea să se facă potrivit aceleiaşi legi. Prin compararea rezultantelor obţinute se va determina legea penală mai favorabilă.

Soluţia propusă de acest autor a fost criticată14 pentru aceleaşi motive ca şi în ipoteza precedentă şi mecanismul de sancţionare propus de acest autor a fost următorul: pentru faptele definitiv judecate se vor aplica prevederile art. 6-7 NOUL COD PENAL, dacă este cazul; apoi, pentru infracţiunile judecate sub legea

10 F.Streteanu, op. cit., p. 370. 11 C.Barbu, op. cit., p. 266; 12 F.Streteanu, op. cit., p. 374; 13 C.Barbu, op. cit., p. 266-267. 14 F.Streteanu, op. cit., p. 374-375.


nouă dar săvârşite sub legea veche, se vor stabili pedepse în condiţiile art. 6 din NOUL COD PENAL, pentru fiecare. Apoi, tot în condiţiile legii mai favorabile, se va stabili tratamentul sancţionator al concursului pentru toate infracţiunile, atât pentru cele definitiv judecate, cât şi pentru infracţiunile care au fost judecate în condiţiile art. 6. Aceasta pentru că, deşi concursul a luat naştere sub legea veche când au fost săvârşite sub legea veche, el se judecă sub legea nouă. Stabilirea tratamentului sancţionator mai blând al concursului se va face în concret, aşa cum am arătat în secţiunile anterioare.

Aceeaşi este soluţia chiar şi în cazul în care instanţa a contopit pedepsele definitiv aplicate potrivit legii vechi, respectiv, mai întâi se vor descontopi şi se vor repune în individualitatea lor pedepsele definitiv aplicate şi apoi se va urma soluţia prezentată.

5. În ipoteza în care deşi toate infracţiunile au fost săvârşite sub legea veche, unele au fost definitiv judecate sub legea veche, altele au fost definitiv judecate sub legea nouă, iar concursul se judecă sub legea nouă – soluţia este aceeaşi: pentru pedepsele aplicate în baza legii vechi se vor aplica dispoziţiile art. 7-8 din NOUL COD PENAL, dacă este cazul, apoi se vor contopi toate pedepsele în condiţiile tratamentului sancţionator mai blând, respectiv se vor contopi în baza legii vechi, apoi în baza legii noi şi se va stabili care creează în concret o situaţie mai favorabilă infractorului. 6. în situaţia în care unele infracţini definitiv judecate au fost comise sub legea veche, iar altele au fost comise sub legea nouă – trebuie ţinut cont de faptul că pentru infracţiunile comise sub legea nouă nu se va mai aplica principiul legii mai favorabile, ci doar legea nouă. De asemenea, nici pentru concurs nu se mai aplică legea mai favorabilă ci legea nouă, deoarece configuraţia concursului s-a definitivat sub această lege. Se vor putea aplica însă dispoziţiile art. 7-8 din NOUL COD PENAL, dacă este cazul, pentru pedepsele definitiv aplicate. 7. Se pune întrebarea ce se întâmplă în cazul în care după contopire intervine o lege mai favorabilă pentru oricare dintre infracţiuni.

Soluţia prezentată de un autor15 este următoarea: dacă în urma contopirii, în condiţiile art. 34 Cod pen. actual, nu s-a aplicat un spor pe lângă pedeapsa de bază şi aceasta nu a fost redusă conform art. 6-7 din NOUL COD PENAL, deşi celelalte pedepse au fost reduse, atunci rezultanta nu poate fi redusă, deoarece ea este chiar pedeapsa de bază care nu a fost redusă şi astfel s-ar încălca principiul autorităţii de lucru judecat. Dacă reducerea vizează şi pedeapsa de bază, atunci pedeapsa rezultantă se va reduce în limitele reducerii pedepsei de bază, desigur în condiţiile reducerii şi a celorlate pedepse.

În cazul în care, în urma contopirii, s-a aplicat şi un spor la pedeapsa de bază, atunci, indiferent dacă reducerea operează asupra tuturor pedepselor sau numai asupra unora dintre ele, reducerea sporului rămâne la latitudinea instanţei sau chiar poate fi inlăturat. Aceasta deoarece se poate prezuma că prin intervenirea unei legi penale mai favorabile politica de represiune penală a legiuitorului s-a schimbat, în sensul ameliorării tratamentului sancţionator, iar scopul legii poate fi atins şi prin executarea de către făptuitor a unei pedepse reduse. Trebuie menţionat că, în cazul în care, după reducerea pedepselor, aplicarea sporului ar depaşi totalul aritmetic al acestora, reducerea sporului sau eliminarea lui devine obligatorie, în limita depăşirii acestui total.

8. O altă întrebare care se pune este aceea ce priveşte situaţia concursului ideal sau formal, având în vedere că în actualul cod penal se prevede sistemul cumulului juridic, iar în Noul Cod penal se prevede sistemul absorbţiei? Ce se va întâmpla cu pedepsele rezultante calculate potrivit legii vechi şi care depăşesc pedeapsa aplicată pentru infracţiunea cea mai grea? Soluţia propusa este aceea a reducerii pedepsei rezultante până la cuantumul egal cu cel al pedepsei de bază, temeiul acestei operaţii putându-se găsi în dispoziţiile art. 7 din Noul Cod penal, care are în vedere nu numai pedeapsa prevazută în norma de incriminare, ci şi pedeapsa la care se ajunge prin aplicarea unor dispoziţii din partea generală a Codului penal, coroborat cu aplicarea principiului legalităţii pedepsei. 16

15 F.Streteanu, op. cit., p. 378. 16 F.Streteanu, op. cit., p. 378.


Acest principiu cere ca orice sancţiune sa-şi gaseasca temei legal nu numai în momentul pronunţării ei, ci şi pe toata durata executării ei; astfel, un plus de pedeapsa care nu mai este prevazut de lege nu mai poate fi executat.

În final, arătăm că principiul legii penale mai favorabile a fost consacrat şi de jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului. Astfel, Curtea a statuat în hotararea G. c. Franţei din 27.09.1995, că nu este încălcat art. 7 din CEDO, articol care consacra principiul neretroactivităţii legii. Mai mult, atunci cand legea veche sub care este săvârşită fapta este legea mai favorabilă, aplicarea acesteia raspunde cerinţelor art. 7 din Convenţie care prevede că “nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii”. Or, dacă s-ar aplica legea noua din momentul judecaţii, care este mai grea, s-ar incălca prevederile acestui articol.

Totodată, exigenţele acestui articol impun ca incriminarea şi pedeapsa să fie prevazute de lege nu doar la momentul comiterii faptei, ci şi la momentul condamnării şi executării. Astfel, dacă la momentul judecăţii legea noua este mai favorabilă, diferenţa de pedeapsă dintre legea veche şi legea nouă nu îşi mai găseşte fundamentul într-o lege în vigoare, astfel că ea nu se mai poate aplica.

De asemenea, principiul minimei intervenţii impune aplicarea unei sancţiuni mai puţin severe dacă, potrivit legii noi, scopul pedepsei poate fi atins şi prin aplicarea acesteia.


APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE ÎN CAZUL PEDEPSELOR DEFINITIVE

Anamaria Gabriela Călugăr Auditor de justiţie

În contextul modificărilor pe care viitorul Cod penal le aduce unor instituţii din partea generală a

codului penal, dar ţinând cont şi de controversele privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive din actuala reglementare, vom aborda unele aspecte care ţin de aplicarea art. 7 şi 8 din viitorul Cod penal în caz de concurs de infracţiuni, recidivă, circumstanţe atenuante şi agravante, suspendare condiţionată a executării pedepsei sau reabilitare.

Concursul de infracţiuni

Cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor privind legea penală mai favorabilă concursului de infracţiuni, într-o primă opinie s-a considerat că normele care sancţionează concursul de infracţiuni sunt norme de procedură, fiind deci de imediată aplicare şi excluzând aplicarea principiul legii penale mai favorabile; într-o altă opinie, s-a apreciat că legea penală mai favorabilă se va determina comparând pedepsele rezultante stabilite potrivit legii vechi, respectiv în baza legii noi şi se va reţine ca fiind mai favorabilă acea lege care în ansamblul său creează infractorului o situaţie mai bună1.

În opinia majoritară conturată în doctrina şi practica judiciară se consideră însă că principiul legii penale mai favorabile trebuie aplicat atât cu ocazia stabilirii pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte, cât şi cu prilejul aplicării pedepsei rezultante pentru concurs, fără a se crea astfel o lex tertia, întrucât aplicarea pedepsei rezultante este o operaţiune autonomă în raport cu stabilirea pedepselor pentru fiecare infracţiune concurentă2.

Însă soluţia prezentată îşi menţine aplicabilitatea doar atâta timp cât infracţiunile aflate în concurs au fost comise sub legea veche; dacă şi numai o infracţiune concurentă se săvârşeşte sub legea nouă, sancţionarea întregului concurs se va face potrivit dispoziţiilor acestei legi, întrucât pluralitatea de infracţiuni şi-a desăvârşit configuraţia prin comiterea ultimei infracţiuni iar infractorul, săvârşind o infracţiune şi sub imperiul legii noi, a înţeles să o înfrângă şi pe aceasta şi să se expună consecinţelor care derivă din acest fapt3.

Aşadar, dispoziţiile referitoare la legea penală mai favorabilă sunt aplicabile şi în cazul concursului de infracţiuni, distinct de determinarea legii penale mai favorabile pentru fiecare infracţiune concurentă comisă.

Viitorul Cod penal defineşte în art. 47 atât concursul real cât şi pe cel formal de infracţiuni şi, în cadrul aceluiaşi articol, aduce o modificare semnificativă în ceea ce priveşte sancţionarea concursului ideal. Astfel, Codul dispune că “în cazul concursului formal de infracţiuni, fapta se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă”. Pentru sancţionarea concursul ideal de infracţiuni se va renunţa deci la sistemul cumulului juridic în favoarea sistemului absorbţiei.

Având în vedere cele menţionate, se va pune problema incidenţei dispoziţiilor art. 7 şi 8 C.pen. viitor (corespondentele art. 14, 15 C.pen. actual) cu privire la pedepsele aplicate persoanelor condamnate până la intrarea în vigoare a viitorului Cod penal.

1 C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1972, p. 261-262; pentru obiecţiile aduse acestei opinii, F. Streteanu, Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Buc., 1999, p. 366. 2 A se vedea şi L. Fătu, Aplicarea principiului legii mai favorabile în practica instanţelor din judeţul Suceava, în R. R. D. nr. 6/1969, p. 126-130; G. Oprică, Notă la dec. pen. nr. 22/1969 a Trib. Galaţi, în R. R. D. nr. 7/1969, p. 156-160. 3 F. Streteanu, op. cit., p. 370; în acelaşi sens, D. Pavel, Prevederile noului Cod penal cu privire la succesiunea legilor penale, în R. R. D. nr. 6/1968, p. 3-18; F. Ivan, Aplicarea legii penale în timp, Ed. Lumina Lex, Buc., 2000, p. 163.


Dacă la intrarea în vigoare a viitorului Cod penal va exista o hotărâre definitivă de stabilire a pedepsei rezultante pentru comiterea unor infracţiuni aflate în concurs ideal4, mai întâi se vor aplica în măsura în care sunt incidente dispoziţiile art. 7, 8 şi eventual chiar cele ale art. 5 alin. 2 viit. C.pen. în raport cu pedeapsa aplicată pentru fiecare infracţiune concurentă, procedându-se în acest sens la descontopirea pedepselor şi verificarea aplicabilităţii dispoziţiilor menţionate. Doar apoi se pune în discuţie problema sancţionării concursului de infracţiuni.

Dacă pedeapsa rezultantă aplicată prin hotărâre definitivă pentru infracţiunile aflate în concurs ideal depăşeşte pedeapsa de bază, fiind stabilită prin ridicarea pedepsei cele mai grele până la maximul ei special, eventual şi prin adăugarea unui spor de până la 5 ani pentru pedeapsa cu închisoarea sau de până la o treime din maximul special în caz de pedeapsă cu amenda, sau prin adăugarea în tot sau în parte a pedepsei amenzii la cea cu închisoarea, pedeapsa astfel stabilită va rămâne fără temei legal o dată cu intrarea în vigoare a viitorului Cod penal întrucât depăşeşte limita în care concursul ideal de infracţiuni va putea fi sancţionat. De aceea, potrivit prevederilor referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive (art. 7 viitorul C.pen.), se va impune reducerea pedepsei rezultante până la durata sau cuantumul pedepsei de bază. Dispoziţiile articolului menţionat vizează respectarea principiului legalităţii pedepsei pe tot parcursul executării pedepsei, adică orice sancţiune să îşi găsească temei legal nu numai în momentul pronunţării ci şi pe întreaga durată a executării5. De aceea, pedeapsa la care face referire art. 7 nu poate privi doar pedeapsa din norma de incriminare, ci pedeapsa la care se ajunge prin aplicarea unor dispoziţii din partea generală pentru că nu se poate vorbi de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită fără ca această infracţiune să fie considerată în încadrarea sa juridică rezultată din aplicarea tuturor textelor care îşi găsesc incidenţa în această încadrare6; un plus de pedeapsă pentru care nu mai există lege este tot aşa de inexistent în faţa regulii “nulla poena sine lege” ca şi o pedeapsă întreagă pentru care nu mai există lege7, iar ceea ce este valabil pentru întreaga pedeapsă trebuie să fie valabil şi pentru o parte din aceasta.

Dacă instanţa nu a aplicat şi un spor pedepsei de bază, ci a considerat-o ca fiind suficientă pentru sancţionarea întregului concurs ideal, atâta timp cât în ceea ce priveşte această pedeapsă de bază nu a intervenit o lege penală mai favorabilă, nu se va putea reduce pedeapsa rezultantă întrucât ea respectă cerinţa de legalitate, constituind chiar aplicarea concretă a sistemului absorbţiei. Nu se va putea face aplicarea dispoziţiilor privitoare la legea penală mai favorabilă chiar dacă o altă pedeapsă concurentă va fi micşorată ori dezincriminată, deoarece, pedeapsa de bază rămânând aceeaşi, nu există nici o justificare. Nici dispoziţiile art. 8 viit. C.pen. nu au în acest caz domeniu de aplicare, dacă nu este întrunită condiţia esenţială de a exista o reducere a limitelor de pedeapsă în noua lege penală.

Dacă, în schimb, pedeapsa de bază este micşorată, va trebui ca şi pedeapsa rezultantă să se reducă până la nivelul stabilit pentru aceasta ori, eventual, până la nivelul unei alte pedepse care a intrat în cumulul juridic, dacă, drept urmare a modificărilor survenite, aceasta devine pedeapsa de bază.

Dispoziţiile referitoare la concursul real de infracţiuni din viitorul Cod penal nu pot fi considerate lege penală mai favorabilă, rămânând deci de verificat şi modificat în parte pedepsele aplicate pentru infracţiunile concurente.

Dar atât la momentul de faţă cât şi sub incidenţa viitorului Cod penal se poate discuta dacă, drept urmare a modificării uneia sau mai multor pedepse aplicate pentru infracţiunile concurente, se impune şi modificarea sporului, deşi acesta se găseşte în continuare în limitele legale (adică nu s-a modificat şi cuantumul sau durata lui). Evident că dacă prin menţinerea sporului se depăşeşte totalul aritmetic al pedepselor stabilite, sporul trebuie în mod obligatoriu redus pentru ca pedeapsa rezultantă să nu depăşească această sumă; aceeaşi este soluţia şi dacă se depăşeşte maximul general al pedepsei imediat superioare8. În

4 Deşi iniţial s-a considerat că dispoziţiile privind concursul ideal derogă de la regulile stabilite pentru cel real, s-a renunţat la această teorie. În acest sens, C. Barbu, op. cit., p. 269-270. 5 F. Streteanu, op. cit., p. 379. 6 D. Pavel, op. cit., p. 3-18. 7 V. Dongoroz, Drept penal, reeditarea Ediţiei din 1939, Ed. Societăţii Tempus şi Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Buc., 2000, p. 111. 8 Aceste noi dispoziţii vor fi introduse prin art. 48 alin. 1 lit. a pct. 1 viit. C.pen.


celelalte cazuri, se poate susţine că principiul legalităţii este respectat, că nu se poate încălca principiul autorităţii de lucru judecat, dar, atâta timp cât există dispoziţii legale care permit sau impun reducerea pedepselor pentru una sau mai multe infracţiuni concurente, inexistenţa posibilităţii de reducere corespunzătoare a pedepsei rezultante ar lăsa fără finalitate în toate cazurile de infracţiuni concurente reducerile respective. De aceea, reducerea sporului rămâne la latitudinea instanţei, putându-se merge chiar până la înlăturarea sporului aplicat dacă pedepsele au fost aşa de mult reduse încât se poate aprecia că executarea pedepsei de bază este suficientă pentru sancţionarea întregii pluralităţi infracţionale9.

Recidiva

În noul Cod penal se renunţă la reglementarea recidivei mici, doar recidiva mare fiind reţinută drept cauză de agravare facultativă a pedepsei10. Însă tratamentul sancţionator al recidivei va fi distinct după cum primul termen este format dintr-o pedeapsă privativă de libertate între 1 şi 5 ani sau din una mai mare de 5 ani.

Şi în ceea ce priveşte recidiva se consideră că este o instituţie autonomă în raport cu cea care se referă la incriminări şi pedepse, astfel încât regulile legii penale mai favorabile se aplică independent cu privire la aceasta11.

Modificarea adusă de viitorul Cod penal în privinţa recidivei mici nu poate fi considerată ca fiind o dezincriminare deoarece dezincriminarea priveşte fapta şi nu instituţii precum recidiva luate distinct. Este adevărat că se asimilează dezincriminării şi modificările care survin cu privire la condiţiile pe care trebuie să le întrunească persoana pentru a răspunde, dar aceasta deoarece o astfel de modificare nu ar putea atrage aplicarea dispoziţiilor art 7, 8 viit. C.pen. care se referă doar la pedeapsa aplicată, or în ipoteza renunţării la prevederea recidivei mici drept cauză facultativă de agravare, va exista chiar ipoteza reglementată de art. 7, adică apare o dispoziţie legală nouă care stabileşte o pedeapsă (am arătat deja că prin pedeapsă înţelegem pedeapsa la care se ajunge cu aplicarea tuturor instituţiilor incidente) cu un maxim special mai mic decât pedeapsa aplicată.

Astfel, ce se va întâmpla cu pedepsele stabilite pentru infracţiuni comise în starea de recidivă prevăzută de art. 37 lit. c actualul C.pen., adică cu reţinerea recidivei mici, în condiţiile în care viitoarea reglementare nu o mai prevede?

Condamnatul, invocând prevederile art. 7 viitorul C.pen., va putea obţine înlăturarea stării de recidivă şi, pe cale de consecinţă, şi a tratamentului sancţionator care i-a fost aplicat potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. 5 actualul C.pen. pentru că infracţiunea nu va mai fi considerată în stare de recidivă faţă de condamnările anterioare, astfel că menţinerea agravării nu va mai avea nici un temei legal şi va duce la încălcarea principiului legalităţii pedepsei.

În ceea ce priveşte pedepsele deja executate la data intrării în vigoare a viitorului Cod penal, art. 7 alin. 5 menţine prevederile conform cărora se va ţine cont de pedeapsa redusă, astfel încât cei care au executat deja pedeapsa să poată beneficia şi ei de legea penală mai favorabilă.

Chiar dacă nu s-a agravat pedeapsa pentru infracţiunea care a atras condamnarea cu reţinerea stării de recidivă, este necesar să se poată solicita şi obţine înlăturarea stării de recidivă, aceasta având consecinţe asupra altor instituţii de drept precum graţierea.

Aceeaşi este soluţia preconizată şi pentru condamnările care reţin starea de recidivă în raport cu o condamnare anterioară la pedeapsa închisorii cuprinsă între 6 luni şi 1 an, întrucât în viitoarea reglementare primul termen al recidivei este constituit dintr-o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 1 an, diferit faţă de reglementarea actuală, unde o condamnare anterioară mai mare de 6 luni atrage starea de recidivă (dacă sunt întrunite şi toate celelalte condiţii, bineînţeles).

În ceea ce priveşte recidiva mare, nu vor apărea probleme de aplicare a dispoziţiilor art. 7 sau 8 viitorul C.pen., deoarece tratamentul sancţionator al acesteia va fi mai sever12 sau similar13 celui existent.

9 A se vedea în acest sens F. Streteanu, op. cit., p. 378. 10 Pentru formele recidivei, Gh. Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Ed. Lumina Lex, Buc., 1997, p. 223. 11 F. Ivan, op. cit., p. 162; în sens contrar, C. Barbu, op. cit., p. 271.


Circumstanţele atenuante şi agravante

Viitorul Cod penal adaugă la lit. c şi d ale art. 88 C.pen. două circumstanţe atenuante legale celor existente, şi anume săvârşirea faptei cu un mobil sau cu un scop care pune în evidenţă pericolul redus al persoanei făptuitorului, respectiv dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret fapta prezintă o gravitate redusă.

Cu privire la posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile pedepselor definitive în ceea ce priveşte circumstanţele atenuante, s-a arătat că modificarea tratamentului sancţionator prevăzut pentru circumstanţele atenuante reţinute de instanţă în hotărârea de condamnare poate atrage incidenţa art. 14 şi 15 C.pen. actual, însă legea penală mai favorabilă nu va fi aplicabilă în caz de apariţie a unor noi circumstanţe atenuante. Faptul că legea nouă prevede o altă circumstanţă, neprevăzută de legea veche dar care ar fi putut fi incidentă în speţă, este lipsit de relevanţă. Instanţa nu va putea valorifica această circumstanţă, căci altfel ar încălca autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea14.

Având în vedere acestea, după intrarea în vigoare a noului Cod penal, făptuitorul nu va putea obţine o modificare a hotărârii de condamnare exclusiv sub acest aspect, adică să i se reţină şi să se dea efect vreunei circumstanţe atenuante legale nou introduse.

O altă problemă cu privire la circumstanţele atenuante şi incidenţa legii penale mai favorabile este efectul pe care îl vor avea astfel de circumstanţe reţinute printr-o hotărâre de condamnare definitivă după aplicarea art. 7 sau 8 viitorul C.pen. ca urmare a modificării limitelor de pedeapsă.

Dacă o persoană a fost condamnată cu reţinerea circumstanţelor atenuante, iar apoi intervine o lege care prevede pentru infracţiunea comisă un maxim special mai mic decât pedeapsa aplicată în speţă, se va putea da din nou eficienţă dispoziţiilor privind efectele circumstanţelor atenuante după reducerea corespunzătoare a pedepsei la maximul special stabilit prin legea nouă?

Având în vedere faptul că circumstanţele atenuante sunt câştigate cauzei, instanţa este obligată să dea eficienţă şi efectelor acestora după ce reduce pedeapsa potrivit noilor prevederi. Atâta timp cât legea nouă – mai favorabilă prin ipoteză – nu interzice acordarea de circumstanţe, instanţa va trebui să coboare pedeapsa sub minimul special prevăzut de legea nouă15.

Reducerea la maximul special prevăzut de noua lege va opera atât în cazul pedepselor stabilite cu reţinerea circumstanţelor atenuante, cât şi dacă nu au existat astfel de circumstanţe în dosar, astfel că fără coborârea pedepsei sub noul minim special s-ar ajunge la aplicarea unui tratament egal unor persoane aflate în situaţii diferite. Respectarea principiului legalităţii pedepsei şi autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte reţinerea circumstanţelor atenuante impune a se da efect circumstanţelor atenuante şi după reducerea pedepsei potrivit dispoziţiilor art. 7 viit. C.pen.

Dacă se reduce în schimb pedeapsa potrivit dispoziţiilor art. 8 viit. C.pen., caz în care principiul legalităţii este respectat, se apreciază că nu se mai poate da eficienţă circumstanţelor atenuante întrucât ar însemna o dublă aplicare a beneficiului circumstanţelor atenuante şi s-ar ajunge la reducerea pedepsei sub limita admisă de lege. În cadrul criteriilor privind “infracţiunea săvârşită” şi “persoana infractorului”, instanţa va ţine seama de toate împrejurările care au determinat atenuarea sau agravarea răspunderii penale (circumstanţe atenuante, agravante, starea de recidivă), însă numai pentru a stabili menţinerea pedepsei sau

12 În cazul recidivei postcondamnatorii, art. 51 viit.C.pen. prevede că se aplică regulile de la concursul de infracţiuni (deci cu posibilitatea aplicării unui spor fără a mai exita limitarea lui la 7 ani, respectiv la o treime din maximul special al pedepsei amenzii) sau cumulul aritmetic dacă condamnarea anterioară depăşeşte 5 ani, fără a se putea depăşi maximul general al pedepsei imediat superioare. 13 Sporul de până la 10 ani aplicabil în cazul recidivei mari postexecutorii este menţinut, deşi în viitoarea reglementare nu se mai face referire la sporul aplicabil în cazul unei pedepse cu amenda. 14 F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, vol. 1, Ed. Rosetti, Buc., 2003, p. 258-259. 15 Trib. Supr., secţ. pen., dec. nr. 631/1969, în R. R. D. nr. 8/1969, p. 177-178; pentru o decizie contrară, în sensul înlăturării circumstanţelor atenuante Trib. Reg. Iaşi, dec. pen. nr. 1166/1960 cit. în C. Barbu, op. cit., p. 228.


reducerea ei16. Astfel, instanţa va ţine cont de circumstanţele atenuante reţinute prin hotărârea de condamnare, însă numai la nivelul de incidenţă stabilit prin hotărârea anterioară17.

În ceea ce priveşte circumstanţele agravante, unele împrejurări noi vor fi considerate ca fiind circumstanţe agravante legale18, pe când săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei va fi exclusă din enumerarea art. 89 viit. C.pen.

Într-o astfel de situaţie, adică dacă se renunţă la o circumstanţă agravantă legală, teoretic s-ar putea obţine aplicarea art. 7, 8 dacă sunt întrunite condiţiile acestora (adică dacă s-a agravat pedeapsa depăşind astfel maximul special, respectiv dacă s-a agravat pedeapsa stabilită), însă, ţinând cont de dispoziţiile care reglementează circumstanţele agravante judiciare, în mod cert circumstanţa legală anterioară va putea fi considerată drept circumstanţă agravantă judiciară în noua reglementare, iar beţia preordinată cu atât mai mult cu cât art. 32 alin. 2 viit. C.pen. prevede posibilitatea reţinerii beţiei voluntare complete drept circumstanţă agravantă ori atenuantă, după caz.

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei

Cu privire la această instituţie, în primul rând trebuie stabilit dacă se poate face aplicarea dispoziţiilor privind legea penală mai favorabilă şi în cazul pedepselor a căror executare a fost suspendată condiţionat.

Într-o opinie, s-a arătat (cu referire la articolele din actuala reglementare dar cu deplină valabilitate şi pentru viitorul Cod penal), că “hotărârea definitivă, deşi pronunţată cu suspendarea executării, are toate caracterele unei hotărâri de condamnare şi este deci susceptibilă de aplicarea art. 14 sau 15 din actualul Cod penal. În consecinţă, dacă pedeapsa legală pentru infracţiunea respectivă este mai mică în noul Cod, se va aplica, după caz, fie reducerea obligatorie prevăzută de art. 14, fie cea facultativă prevăzută de art. 15. Pedeapsa astfel stabilită va rămâne supusă condiţiilor de suspendare a executării, ea urmând a fi executată în acest nou cuantum în ipoteza revocării suspendării ca efect al condamnării pentru săvârşirea unei noi infracţiuni” 19.

Într-o altă opinie20, pornindu-se de la ideea că singurul interes al aplicării art. 14 alin. 1 este ca, în caz de revocare a suspendării, inculpatul să execute o pedeapsă mai mică, s-a apreciat că numai în momentul în care s-a dispus revocarea suspendării condiţionate putem vorbi de o pedeapsă cu închisoare sau amendă şi va primi aplicare art. 14 alin. 1. Condamnarea la închisoare sau amendă în care se transformă pedeapsa suspendată condiţionat în caz de revocare a suspendării este definitivă pe data la care a rămas definitivă însăşi hotărârea de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării. De aceea, în momentul revocării suspendării condiţionate, ne aflăm în faţa unei condamnări definitive la închioare sau amendă, care urmează să fie executată, fiind în toate privinţele întrunite cerinţele din art. 14 alin. 1 C.pen21.

Într-o opinie recentă22, dispoziţiile procedural penale de la art. 458 C.pr.pen. care fac referire la pedeapsa “care se execută sau urmează a se executa” se interpretează în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică indiferent dacă este vorba de o pedeapsă în curs de executare sau susceptibilă de executare. Or, întrucât pe toată durata termenului de încercare condamnatul este ameninţat să piardă beneficiul suspendării şi să execute cumulativ două pedepse dacă săvârşeşte o altă infracţiune, într-o astfel de situaţie juridică avem de-a face cu o pedeapsă susceptibilă de executare. Deci, nu este necesar să se revoce efectiv suspendarea executării pedepsei, pentru ca pedeapsa respectivă să fie executabilă, pentru că modificarea pedepsei poate interveni şi în cazul în care pedeapsa este numai susceptibilă de executare, iar o pedeapsă suspendată condiţionat este o pedeapsă susceptibilă de executare pe toată durata termenului de încercare, după revocare ea devenind şi efectiv executorie. 16 V. Rămureanu, Notă la dec. pen. nr. 16/1974 a Trib. Jud. Bihor, în R. R. D. nr. 4/1975, p. 55-57. 17 N. Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Ed. Gama, Iaşi, p. 112. 18 De exemplu, art. 89 lit. f prevede ca circumstanţă agravantă legală săvârşirea infracţiunii asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani ori asupra unui membru de familie. 19 D. Pavel, op. cit., p. 16-17. 20 C. Barbu, op. cit., p. 244-245. 21 Pentru o orientare practică în acelaşi sens, CSJ, dec.nr.1490/25.03.2003, în “Dreptul” nr. 10/2004, p. 241. 22 V. Pătulea, Notă la dec. nr. 1490/25.03.2003 a CSJ, în “Dreptul” nr. 10/2004, p. 242-246.


După cum se poate observa din cele prezentate mai sus, este cert că pedeapsa a cărei executare a fost suspendată condiţionat va fi redusă potrivit dispoziţiilor privind aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, dezbaterea rămânând pe aspectul privind momentul în care se face această aplicare.

Întrucât art. 14 şi 15 din actualul C.pen. (7 şi 8 din viitorul C.pen.) fac referire la intervenţia unei legi mai favorabile până la executarea completă a pedepsei iar art. 458 alin. 1 din C.pr.pen. se referă la pedeapsa care se execută sau ce urmează a se executa, s-a arătat că persoana care beneficiază de suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu va putea solicita să i se facă aplicarea dispoziţiilor legii penale mai blânde pe parcursul termenului de încercare al suspendării atâta timp cât nu comite o nouă infracţiune. Dispoziţiile vor fi avute în vedere însă atunci când se revocă suspendarea condiţionată23, astfel că pedeapsa redusă potrivit articolelor menţionate va fi cea care se va cumula cu pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune potrivit art. 83 alin. 1. De asemenea, o dată împlinit termenul de încercare, condamnatul va putea obţine aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. ultim sau 15 alin. ultim C.pen., pentru ca instanţa să constate că a intervenit deja reabilitarea de drept raportată la pedeapsa stabilită potrivit cu noile reglementări.

Rezultă din cele de mai sus că, în ceea ce priveşte pedeapsa aplicată, art. 14 şi 15 nu s-ar putea aplica înăuntrul termenului de încercare fiindcă pedeapsa nu se execută, fiind suspendată condiţionat, şi nici nu este considerată executată24.

Însă o astfel de interpretare strict formalistă a textului art. 14 şi 15 nu este în spiritul principiului promovat. Nu ar exista nici o justificare pentru înlăturarea persoanelor condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei de la beneficiul legii penale mai favorabile. Art. 14 face referire la “executarea pedepsei” pentru a delimita intervalul la care se raportează şi în care intervine legea penală mai favorabilă, şi anume după rămânerea definitivă a hotărârii, şi nu are în vedere cu necesitate modalitatea de executare25, adică nu exclude implicit de la aplicarea legii penale mai favorabile pedepsele suspendate condiţionat.

Este adevărat că reducerea corespunzătoare a pedepsei potrivit noii legi contează în primul rând în caz de revocare a suspendării, dar interesează de asemenea şi pentru a se cunoaşte termenul de reabilitare (egal în acest caz cu cel de încercare). Aplicarea dispoziţiilor incidente după ce s-a împlinit termenul de încercare va duce la acelaşi rezultat ca şi aplicarea dispoziţiilor legale mai favorabile în cursul suspendării numai în ceea ce priveşte art. 14 C.pen. Referitor la art. 15 C.pen., soluţia va duce la o rezolvare diferită, deoarece alineatul ultim al acestui articol prevede că pentru pedepsele deja executate până la intrarea în vigoare a legii noi se va ţine cont de pedeapsa astfel redusă, reducerea făcându-se cu o treime. Într-adevăr, rămâne în continuare la aprecierea instanţei dacă se impune reducerea, însă, dacă se consideră că sunt îndeplinite condiţiile art. 15, reducerea este în mod obligatoriu de o treime.

Aplicându-se deci art. 15 alin. ultim după împlinirea termenului de încercare, se va face o aplicare inegală a legii unor persoane condamnate aflate în situaţii similare. Din păcate, viitorul Cod penal păstrează această necorelare, art. 8 alin. ultim reiterând prevederea actuală de la art. 15 alin. final din actualul C.pen..

Pe de altă parte, nici nu se poate rezuma aplicarea legii penale mai favorabile numai la cazurile de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei, tocmai pentru a se putea obţine reabilitarea potrivit noilor reglementări.

Pentru motivele arătate, art. 7 şi 8 viit. C.pen. vor fi aplicabile şi pedepselor suspendate condiţionat şi aceasta chiar în interiorul termenului de încercare al suspendării, apelând dacă este necesar la interpretarea

23 Nu se face referire şi la anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei, întrucât în această situaţie se vor aplica dispoziţiile art. 13 C.pen. şi nu cele ale art. 14 sau 15, deoarece ne vom găsi în situaţia intervenirii unei legi mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, şi aceasta chiar în ipoteza alin. 3 al art. 85 C.pen., deoarece acesta se referă exclusiv la data de la care începe să curgă termenul de încercare. 24 Pentru un raţionament similar cu privire la aplicarea obligatorie sau facultativă a legii penale mai favorabile în caz de pedeapsă graţiată condiţionat, I. Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. All Educational, 1998, p. 226-227. 25 În caz de liberare condiţionată, făptuitorul fiind considerat că se află în executarea pedepsei, nu au fost probleme de aplicare a art 14, 15 C.pen. Pentru aplicarea legii penale mai favorabile celor liberaţi condiţionat, G. Giurgiu, Probleme privind aplicarea legii mai favorabile în cazul condamnărilor definitive, în R. R. D. nr. 8/1969, p. 101-102; N. Giurgiu, op. cit., p. 109.


art. 458 C.pr.pen. în sensul de a cuprinde şi pedepsele susceptibile de executare, iar pedepsele a căror executare a fost suspendată condiţionat sunt susceptibile de executare.

În ceea ce priveşte termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei, posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile în caz de modificare a duratei acestuia a iscat controverse.

Într-o opinie26, s-a considerat că termenul de încercare va rămâne aşa cum a fost stabilit prin hotărârea judecătorească pentru că, altfel, s-ar încălca principiul autorităţii lucrului judecat. Principiul legii penale mai favorabile nu îşi va găsi deci aplicarea în ceea ce priveşte termenul de încercare.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că se va face aplicarea art. 13 actualul C.pen. argumentându-se, în principal, că acest articol are în vedere acele situaţii care nu au caracter definitiv, care urmează să se definitiveze ulterior iar suspendarea condiţionată a executării pedepsei se definitivează doar la împlinirea termenului de încercare27. De aceea, termenul de încercare va fi redus în măsura în care legea nouă prevede o durată mai scurtă a acestuia.

Contraargumentându-se că art. 13 se aplică numai dacă pedepsele sunt modificate în intervalul de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea ei definitivă, or aici suntem în cazul în care legea penală s-a schimbat după ce condamnarea a rămas definitivă şi că nu se au în vedere efectele suspendării condiţionate – reabilitarea de drept – care echivalează cu dezincriminarea, într-o a treia opinie28 se merge pe ideea aplicării principiului nerectroactivităţii (art. 11) când legea nouă lungeşte termenul ori al retroactivităţii (art. 12) când îl scurtează. Situaţia echivalează cu modificarea condiţiilor de incriminare, iar aceste principii nu mai sunt ţărmurite de intervenirea unei schimbări a legii într-un interval de timp.

În sfârşit, într-o altă opinie29 se subliniază că art. 14, 15 C.pen. nu pot fi limitate strict la pedeapsă în raport de terminologia folosită şi, de aceea, şi suspendarea condiţionată – instituţie a dreptului penal care funcţionaeză independent de pedeapsă, dar aflată într-o strânsă legătură cu aceasta şi care face parte din sistemul represiv al legii – va intra sub incidenţa acestor dispoziţii, urmând ca termenul de încercare să fie redus potrivit legii noi dacă este mai favorabilă.

Modificarea condiţiilor în care se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi considerată drept dezincriminare, ci numai o lege penală mai favorabilă şi se va da aplicare art. 13 C.pen. (art. 6 viit. C.pen.) întrucât principiul legii penale mai favorabile înscris în acest articol se aplică în cazul succesiunii legilor penale în timp la oricare din efectele hotărârii judecătoreşti în scopul definitivării acestor consecinţe. Art. 14 şi 15 nu sunt incidente întrucât se referă la pedeapsă, or aici avem de-a face cu un mijloc de individualizare a pedepsei, distinct şi subsecvent stabilirii pedepsei pentru infracţiunea comisă.

Cu privire la suspendarea condiţionată a executării pedepsei, viitorul Cod penal prevede că poate fi aplicată numai în cazul delictelor şi numai dacă pedeapsa stabilită este închisoarea strictă sau închisoarea de cel mult 5 ani sau amendă (se observă deci o creştere a limitei pentru care se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei); făptuitorul trebuie să nu mai fi fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate (indiferent de durata acestei pedepse privative de libertate), cu excepţia cazului în care condamnarea intră în vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 53 (reluarea art. 38 actualul C.pen.), iar instanţa trebuie să aprecieze că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei va putea fi acordată şi în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedepsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani (în loc de pedeapsa rezultantă a închisorii de cel mult 2 ani din actuala reglementare) şi sunt întrunite celelelte condiţii.

Deşi nu se mai prevede expres interdicţia suspendării condiţionate în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, se va menţine implicit această limită întrucât suspendarea va putea fi aplicată doar în ceea ce priveşte executarea pedepselor stabilite pentru delicte30.

26 J. Grigoraş, Individualizarea pedepsei, Ed. Ştiinţifică, Buc., 1969, p. 311; în acelaşi sens, I.C. Morar, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei – Şansă sau capcană, Ed. Lumina Lex, Buc., 2002, p. 118-119. 27 D. Pavel, op. cit., p. 17. 28 C. Barbu, op. cit., p. 232-233. 29 Th. Savuscan, Stabilirea termenului de încercare în materia suspendării condiţionate a executării pedepsei în caz de succesiune a legilor penale, în R. R. D. nr. 6/1971, p. 80-83. 30 A se vedea art. 58 alin. 4 din viitorul Cod penal.


După cum se observă, viitorul Cod penal va constitui legea penală mai favorabilă în materie de suspendare condiţionată a executării pedepsei, însă din perspectiva care ne interesează, adică în ceea ce priveşte pedepsele definitiv aplicate la data intrării în vigoare a noului Cod penal, dispoziţiile referitoare la condiţiile de aplicare a suspendării nu vor putea antrena modificări. În nici un caz un condamnat la pedeapsa închisorii de 4 ani cu executare nu va putea solicita să se facă aplicarea legii penale mai favorabile şi, pe cale de consecinţă, să i se suspende condiţionat executarea pedepsei. În acest caz, funcţionează autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare, instanţa neputând proceda la o nouă individualizare a executării pedepsei potrivit noilor dispoziţii (aşa cum un condamnat nu va putea obţine după intrarea în vigoare a noului Cod penal amânarea executării pedepsei, de exemplu).

Reabilitarea

Termenul de reabilitare judecătorească în viitorul Cod penal în cazul condamnării la pedeapsa închisorii stricte este de 5 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate (art. 152 alin. 1 lit. a), iar actualul Cod penal prevede că în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, condamnatul poate fi reabilitat la cerere după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate (art. 135 alin. 1 lit. c). Astfel, pentru o pedeapsă cuprinsă între 10 şi 15 ani, viitorul Cod penal va institui un termen de reabilitare mai scurt. Se va putea ţine cont de acest termen mai scurt pentru acordarea reabilitării în cazul în care la data intrării în vigoare a viitorului Cod nu s-a obţinut o hotărâre definitivă de reabilitare? Cu alte cuvinte, se poate vorbi de aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la termenul de reabilitare?

Într-o opinie31, s-a apreciat că dacă termenul de reabilitare prevăzut de legea veche s-a împlinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi care îl modifică, se aplică legea veche, orice modificare ulterioară neavând nici un efect. Dacă termenul de reabilitare nu s-a împlinit la data intrării în vigoare a noii legi penale, se vor aplica dispoziţiile noi, întrucât art. 13 nu îşi găseşte aplicare, el presupunând ca fapta să nu fie definitiv judecată, or fapta a fost săvârşită şi judecată sub legea veche, iar art. 14 şi 15 C.pen. reglementează situaţiile speciale de aplicare a legii penale mai favorabile. Art. 14 şi 15 ar putea avea efect asupra termenului de reabilitare doar prin reducerea pedepsei.

Într-o altă opinie32, legea nouă se va aplica indiferent dacă termenul de reabilitare s-a împlinit sau nu înainte de apariţia legii noi.

Printre susţinătorii aplicării legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte termenul de încercare, unii au considerat că aceasta se poate numai dacă, la intrarea în vigoare a legii noi, termenul de reabilitare prevăzut de legea anterioară nu era împlinit, iar alţii au apreciat că principiul legii penale mai favorabile îşi găseşte aplicare indiferent de mometul împlinirii termenelor prevăzute în legea veche33.

La baza acestei orientări stă ideea prezentată anterior că principiul legii penale mai favorabile, înscris în art. 13 C.pen., se aplică în cazul succesiunii legilor penale în timp la oricare din efectele hotărârii judecătoreşti în scopul definitivării acestor consecinţe, cum este cazul prescripţiei executării pedepsei, reabilitării etc.

Prin urmare, ca efect al principiului legii penale mai favorabile şi nu ca urmare a aplicării principiului activităţii legii penale, condamnatul se va putea prevala de termenul de reabilitare mai scurt prevăzut de viitorul Cod penal, indiferent dacă acesta s-a împlinit sau nu, cu condiţia însă de a nu exista la data intrării în vigoare a viitorului Cod o hotărâre definitivă de reabilitare, caz în care nu s-ar putea încălca autoritatea de lucru judecat a acesteia.

31 C. Mitrache, Nota 2 în Efectele succesiunii legilor penale asupra termenelor de reabilitare a căror împlinire înlătură starea de recidivă, în R. R. D. nr. 7/1969, p. 18-22; V. Dragomir Tudoriu, Efectele succesiunii legilor asupra termenului de reabilitare, în R. R. D. nr. 3/1969, p. 95-98. 32 M. Sârbu, Nota 1 în În legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile în materie de reabilitare, în R. R. D. nr. 11/1970, p. 97-101. 33 A se vedea trimiterile făcute în F. Ivan, op. cit., p. 185.


ASPECTE PRIVIND APLICAREA LEGII PENALE MAI FAVORABILE ÎN CAZUL INFRACŢIUNILOR CARE AU PRODUS CONSECINŢE DEOSEBIT DE GRAVE

Cristina-Maria Florescu Auditor de justiţie

1. Precizări prealabile. Noţiunea şi domeniul de aplicare al “consecinţelor deosebit de grave”. 1.1. Noţiune

Problema aplicării legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor care au produs consecinţe deosebit de grave1 s-a pus în discuţie în practica judiciară şi în doctrină odată cu modificarea art. 146 Cp, care defineşte noţiunea de “consecinţe deosebit de grave” prin O.U.G. nr. 207/20002, aprobată şi modificată prin Legea nr. 456/20013. Astfel, în baza O.U.G. nr. 207/2000, de pildă, furtul cu consecinţe deosebit de grave nu mai subzistă decât atunci când, între altele, prejudiciul produs este mai mare de 1.000.000.000 lei (anterior modificării, cuantumul fiind de 50.000.000 lei), iar prin Legea nr. 456/2001 plafonul a fost ridicat la 2.000.000.000 lei.

Problema prezintă interes şi în continuare, întrucât, potrivit art.160 din noul Cod penal4, “prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 3.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzate vreuneia din dintre unităţile la care se referă art.1595 ori altei persoane juridice sau fizice”.

1.2. Domeniu de aplicare

În ceea ce ne priveşte, vom aborda sintagma de “pagubă materială” din conţinutul expresiei “consecinţe deosebit de grave”, întrucât aceasta interesează cu precădere studiul nostru, fără a insista asupra celorlalte aspecte vizând “o perturbare deosebit de gravă cauzată unei persoane fizice sau juridice”.

Astfel, doctrina a arătat că, prin pagubă materială, se înţelege orice prejudiciu evaluabil pecuniar, cu un cuantum expres prevăzut de lege6, cauzat unei persoane, respectiv 2.000.000.000 lei, potrivit Codului penal în vigoare şi 3.000.000.000 lei, potrivit noului Cod penal. S-a mai arătat că, pentru a se stabili dacă fapta a produs “consecinţe deosebit de grave” nu vor fi luate în calcul daunele morale, indiferent de cuantumul stabilit de organul judiciar7.

1 Anterior modificării Codului penal prin Legea nr. 140/1996, din conţinutul noţiunii de consecinţe deosebit de grave lipsea referirea la un minim al pagubei materiale, legiuitorul făcând vobire numai despre o perturbare a activităţii persoanei vătămate. În sensul recomandării renunţării la criteriul valoric pentru stabilirea caracterului de consecinţe deosebit de grave, a se vedea M.A. Hotca, Înţelesul expresiei “consecinţe deosebit de grave”, Juridica nr.1/2001, p.32-33. Sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 146 Cp, Curtea Constituţională a respins-o ca nefondată, arătând, între altele că: “într-adevăr, în condiţiile unei rate ridicate a inflaţiei, limita de 50.000.000 lei prevăzută de art. 146 C.pen. nu mai reprezintă o valoare fixă faţă de care se impune un regim sancţionator mai sever, dar aceasta nu înseamnă că dispoziţiile atacate contravin prevederilor art. 20 din Constituţie”. A se vedea, în acest sens, decizia Curţii Constituţionale nr. 148/27.10.1998, M.Of. nr. 99/9.03.1999. De asemenea, în literatura de specialitate s-a arătat că textul art. 146 Cp, astfel cum fusese modificat prin Legea nr. 140/1996, ar fi încălcat prevederile art. 16 alin. 1 din Constituţie – a se vedea V. Daghie, D. Creţu, Conceptul de “consecinţe deosebit de grave”, R. D. P. nr.3/1999, p.68-69. 2 Publicată în M.Of. nr. 594/22.11.2000. 3 Publicată în M.Of. nr. 410/25.07.2001. 4 Este vorba de Legea nr. 301/2004, publicată în M.Of. nr. 575/29.06.2004, în vigoare la un an de la data publicării, conform art. 512. 5 Art. 159 din noul Cod penal defineşte termenul “public” şi are următoarea formulare: “prin termenul public se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice sau alte persoane juridice de drept public”. 6 M.A. Hotca, op.cit., p. 33. 7 Idem.


2. Situaţii practice în care s-a făcut aplicarea legii mai favorabile în cazul infracţiunilor care au produs consecinţe deosebit de grave. Aspecte de drept procesual penal. Comentarii

2.1. Studiu de caz: incidenţa şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunii de furt care a produs consecinţe deosebit de grave. Situaţia dedusă judecăţii şi soluţia instanţei

Referitor la incidenţa şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunii de furt care a produs consecinţe deosebit de grave8, în literatura de specialitate9 s-a reţinut următoarea speţă: prin s.p. nr. 22/2001, Tribunalul Argeş a respins contestaţia la executare formulată de condamnat prin care solicita reducerea pedepsei de 10 ani închisoare în a cărei executare se afla, întrucât O.U.G. nr. 207/2000 prevedea o sancţiune mai uşoară pentru infracţiunea pe care o comisese. Instanţa a arătat că în speţă nu este aplicabilă nici una dintre ipotezele prevăzute de art. 458 Cpp (referitor la intevenirea unei legi penale noi în timpul executării pedepsei), întrucât O.U.G. nr. 207/2000 nici nu a dezincriminat fapta comisă de condamnat, nici nu a prevăzut pedepse mai mici, ci doar a stabilit că furtul cu consecinţe deosebit de grave există numai atunci când prejudiciul este mai mare de 1.000.000.000 lei, iar nu mai mare de 50.000.000 lei, astfel cum se prevedea anterior10.

Apelul declarat în cauză a fost respins de Curtea de Apel Piteşti, cu motivarea că, modificarea legislativă privind art. 146 Cp nu duce la aplicarea dispoziţiilor art. 15 Cp, întrucât nu s-a prevăzut nici o dezincriminare a faptei, nici o reducere a pedepsei – cerinţe expres prevăzute de art. 458 Cpp şi de art. 15 Cp. Instanţa a mai arătat faptul că, într-adevăr, încadrarea juridică a faptei ar fi art. 208 rap. la art. 209 lit. c, e, g, i Cp, cu sancţiunea închisorii de la 3 la 15 ani, iar nu de la 10 la 20 de ani, însă acest fapt nu poate fi atacat pe calea contestaţiei la executare, ci pe cale unui recurs în anulare, conform art. 410 alin. 1 pct. 7 Cpp11.

Soluţia arătată a fost pronunţată în opinie majoritară, fiind formulată şi opinie separartă, pe care o vom prezenta în continuare.

2.2. Obsevaţii şi comentarii referitoare la speţa soluţionată

a) opinia separată a unui membru al completului de judecată Referitor la speţa rezumată mai sus, aducem în discuţie, în primul rând, opinia separată a unui

membru al completului care, în esenţă, învederează că sunt incidente, în cazul de faţă, dispoziţiile art. 15 Cp şi art. 458 Cpp, iar calea procedurală de aducere la îndeplinire a acestor prevederi este contestaţia la executare. Astfel, O.U.G. nr. 207/2000 nu a prevăzut în mod direct o reducere de pedeapsă, însă consecinţele acestui act normativ au constat într-o atare reducere, întrucât limitele de pedeapsă s-au modificat ca urmare a schimbării încadrării juridice a faptei. Pe de altă parte, nu ar fi legal şi echitabil ca persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, respectiv persoane care au comis fapte de aceeaşi natură, să suporte un tratament penal total diferit, întrucât nu ar avea la dispoziţie calea contestaţiei la executare12.

b) opinia contrară opiniei separate

Această opinie separată a unui membru al completului a fost combătută, învederându-se, în principal, următoarele13: în ceea ce priveşte temeiul juridic în baza căruia a fost soluţionată cererea petiţionarului de reducere a pedepsei, s-a apreciat că acesta poate fi dat numai de art. 14, 15 Cp, respectiv de art. 458 Cpp şi că respectiva cerere este, de fapt, o contestaţie la executare (întemeiată pe dispoziţiile art. 461 lit. d) Cpp), petiţionarul invocând o “cauză de reducere a pedepsei”, ca urmare a faptului că infracţiunea pe care a comis-o nu mai intră în categoria acelora “cu consecinţe deosebit de grave”. Soluţia în speţă ar trebuie să fie, într-adevăr, aceea de respingere a cererii (contestaţiei la executare), cu motivarea că: legea nouă nu prevede o 8 Aspectele pe care le vom învedera mai jos vizează aplicarea legii penale mai favorabile şi consecinţele de drept procesual incidente în cazul infracţiunii de furt, însă, problemele ridicate pot fi extinse la orice altă infracţiune care a produs consecinţe deosebit de grave. 9 A se vedea revista “Dreptul” nr. 2/2002, p. 199 şi urm, cu rezumatul speţei, cu notele şi comentariile acesteia. 10 Astfel după cum am arătat deja, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 207/2000, cuantumul prejudiciului material pentru a caracteriza o faptă “cu consecinţe deosebit de grave” era de 50.000.000 lei. 11 C.A. Piteşti, secţ. pen,. dec. nr. 77/A/27.03.2001. 12 “Dreptul” nr. 2/2002, p. 200-202. 13 D.V. Diaconu, Nota I la C.A. Piteşti, secţ. pen,. dec. nr. 77/A/27.03.2001, rev. “Dreptul” nr. 2/2002, p. 202 şi urm.


sancţiune mai uşoară, întrucât prin modificarea art. 146 Cp s-a mărit doar pragul valoric de la care se apreciază “consecinţele deosebit de grave”, fără a se fi micşorat pedeapsa prevăzută de lege. Dacă s-ar admite contestaţia la executare, atunci s-ar opera, indirect, o schimbare de încadrare juridică, care nu s-ar putea realiza după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ci numai în cursul judecăţii. Mai mult, calcularea valorii pagubei materiale pentru a se stabili consecinţele deosebit de grave se face în raport de momentul săvârşirii infracţiunii, iar nu după rămânerea definitivă a hotărârii, întrucât valoarea pagubei se diminuează în timp, datorită procesului inflaţionist.

c) opinia concordantă opiniei separate a unui membru al completului

În literatura juridică, referitor la aceeaşi speţă şi la aceleaşi probleme pe care aceasta le ridică, s-a exprimat şi o altă opinie, concordantă cu opinia separată a unui membru al completului14 (pe care am învederat-o mai sus). Potrivit acestei a treia opinii, textul art. 146 Cp nu are caracter independent, ci se combină cu toate acele texte din legea penală care prevăd infracţiuni “cu consecinţe deosebit de grave”. Ca atare, prin modificarea art. 146 Cp se subînţelege că sunt modificate toate textele legale ce prevăd infracţiuni cu consecinţe deosebit de grave.

Modificarea art. 146 Cp ar presupune ca unor fapte care nu mai pot fi încadrate în categoria celor cu “consecinţe deosebit de grave” să li se aplice prevederile legii penale mai favorabile, ceea ce ar include şi schimbarea încadrării juridice a faptei (art. 15 Cp). Referitor la argumentul potrivit căruia schimbarea încadrării juridice a faptei nu se poate realiza după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, s-au invocat rept contraargument prevederile art. 458 Cpp, conform cărora instanţa “ia măsuri” pentru aducerea la îndeplinire a art. 12, 14 şi 15 Cp, ceea ce ar include şi schimbarea de încadrare juridică. Pe de altă parte, s-a admis argumentul în conformitate cu care paguba materială cauzată prin săvârşirea infracţiunii se calculează având în vedere coeficientul de inflaţie de la data pronunţării sentinţei în raport cu data la care au fost cauzate pagubele15, cu alte cuvinte, obligaţia instanţei ar fi aceea de a calcula cuantumul prejudiciului produs prin actualizarea acestuia în raport cu data săvârşirii faptei, având în vedere determinările statistice oficiale ale ratei inflaţiei şi, în măsura în care există echivalenţă între nivelul pagubei materiale actualizate şi cel stabilit prin legea penală modificatoare a acestui nivel, instanţa poate respinge contestaţia la executare pe considerentul că fapta nu şi-a pierdut caracterul deosebit de grav, ci a avut loc un simplu proces inflaţionist, fără legătură cu gravitatea faptelor penale comise. S-a arătat că, în speţa supusă discuţiei noastre, în analiza aplicării legii mai favorabile, ar trebui luat ca punct de plecare anul 1996, când prin Legea nr. 146/1996 s-a stabilit plafonul consecinţelor deosebit de grave la 50.000.000 lei şi se va constata că în perioada 1996-2001 (când s-a judecat contestaţia la executare), moneda naţională s-a devalorizat în cuantum de maximum 5 ori. Or, prin dispoziţiile O.U.G. nr. 207/2000, respectiv ale Legii nr. 456/2001, “s-a realizat o reapreciere a faptelor cu consecinţe deosebit de grave ce reprezintă o creştere a nivelului valoric de apreciere de 20, respectiv de 40 de ori mai mare”16. Ca atare, în speţă, nu va fi vorba despre o echivalenţă între nivelul valoric al pagubei materiale de 50.000.000 lei şi cel actualizat în raport de procesul inflaţionist la data judecării cauzei şi întrucât “între cele două niveluri valorice ale pagubei materiale există o mare diferenţă, avem de-a face cu o lege penală mai favorabilă”17, care, în conformitate cu art. 15 Cp ar fi trebuit aplicată.

3. Alte soluţii ale practicii judiciare referitor la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul

infracţiunilor care au produs consecinţe deosebit de grave În cele ce urmează vom continua succinta prezentare a jurisprudenţei recente care vizează aplicarea

legii penale mai favorabile, cu referire expresă la situaţia consecinţelor deosebit de grave şi a implicaţiilor procedurale.

14 V. Pătulea, Nota II la C.A. Piteşti, secţ. pen., dec. nr. 77/A/27.03.2001, op. cit., p.205-209. 15 A se vedea şi CSJ, dec. pen. 826/1997, “Dreptul” nr. 7/1998, p. 144. 16 V. Pătulea, Nota II, op. cit. 17 Idem.


a) Într-o speţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis, în baza art. 458 rap. la art. 461 lit. d) Cpp şi art. 15 Cp cu referire la O.U.G. nr. 207/2000, contestaţia la executare formulată de condamnat, a redus pedeapsa aplicată de 12 ani la 10 ani închisoare, reţinând că P. D. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 5 Cp (cu prejudiciu de 143.637.693 lei). Cum prin O.U.G. nr. 207/2000 s-a majorat cuantumul prejudicului la peste 1 miliard lei, instanţa a apreciat că în speţă, OUG nr. 207/2000 face aplicabil art. 15 Cp.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a declarat apel, criticând sentinţa pentru nelegalitate, întrucât nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 15 Cp. Instanţa de apel a reţinut că, prin intrarea în vigoare a Ordonanţei în cauză, au intervenit modificări în ceea ce priveşte umările infracţiunii, respectiv cuantumul prejudiciului, iar nu în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă, care au rămas aceleaşi. Tot instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond în mod nelegal a menţinut înadrarea juridică şi a aplicat o pedeapsă conform textului legii noi, având în vedere o altă încadrare juridică, prin înlăturarea consecinţelor deosebit de grave. Or, contestaţia la executare nu poate aduce modificări unor aspecte ce ţin de fondul pricinii (respectiv, fapta şi vinovăţia condamnatului). Cu această motivare, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefondată contestaţia la executare18.

b) Prin s.p. nr. 173/2.03.1998 a Tribunalului Timiş, inculpatul T.C. a fost condamnat pentru

săvârşirea infracţiunii de furt calificat care a produs consecinţe deosebit de grave prev. de art. 208 alin. 1 Cp. rap. la art. 209 alin. 1 lit. a, g, i şi alin. ultim Cp. S-a reţinut că în perioada iulie 1996 – iulie 1997 inculpatul, prin efracţie şi în timpul nopţii a comis 35 de infracţiuni de furt din locuinţe. Apelul declarat de inculpat a fost respins. Condamnatul a formulat contestaţie la executare întemeiată pe prevederile art. 15 Cp şi ale O.U.G. nr. 207/2000, solicitând reducerea pedepsei aplicate. Tribunalul Timiş, prin s.p. nr. 482/4.07.2001 a admis contestaţia la executare, a schimbat încadrarea juridică a faptelor în prevederile art. 208 rap. la art. 209 alin. 1 lit. a, g, i Cp, a redus pedeapsa de la 12 ani la 10 ani închisoare, întrucât prejudiciul produs de inculpat nu mai constituie “consecinţe deosebit de grave” şi că acesta a avut pe timpul executării pedepsei un comportament bun. Apelul procurorului a fost respins prin d.p.nr.380/A/13.09.2001 a Curţii de Apel Timişoara. Decizia menţionată a fost atacată cu recurs de către Parchet, instanţa de recurs pronunţând admiterea acestuia. Instanţa de control judiciar a motivat că instanţele ierarhic inferioare în mod corect au reţinut că a intervenit o lege nouă potrivit căreia fapta de furt calificat nu se mai consideră că a avut consecinţe deosebit de grave, iar pentru această infracţiune legea nouă prevede o pedeapsă mai uşoară de la 3 la 15 ani închisoare, faţă de 10 la 20 de ani închisoare (legea veche). Instanţele au avut însă în vedere pentru a reduce pedeapsa, numai faptul că persoana condamnată a avut o comportare corespunzătoare la locul de detenţie, fără a ţine seama şi de celelalte criterii prevăzute de art. 15 alin. 1 Cp, respectiv gravitatea infracţiunii (35 de furturi) şi persoana inculpatului (care era recidivist)19.

c) Prin s.p. nr.177/22.06.2001, Tribunalul Vrancea a respins contestaţia la executare formulată de

condamnatul B.C. prin care a solicitat reducerea, în temeiul O.U.G. nr. 207/2000 a pedepsei de 10 ani închisoare, aplicată prin s.p. nr. 84/10.03.2000 a aceluiaşi tribunal, pentru complicitate la infracţiunea de furt calificat cu consecinţe deosebit de grave prevăzută de art. 26 rap. la art. 208 şi 209 alin. 1 lit. a şi g şi alin. ultim C.p. Instanţa a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile art. 15 Cp şi ale art. 458 Cpp, întrucât prin legea nouă nu au fost stabilite pedepse mai uşoare pentru infracţiunea de furt calificat, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea modificatoare. Curtea de Apel Galaţi, prin d.p. nr. 381/28.08.2001, a respins apelul condamnatului. Recursul declarat a fost respins ca nefondat.

Astfel, în esenţă, s-a motivat că, din analiza textelor art. 15 p şi art. 458 Cpp rezultă că în cazul pedepselor definitive la care se referă textul aplicarea legii penale mai favorabile are caracter facultativ şi că, în cadrul contestaţiei la executare, referitor la persoana condamnatului se impun a se efectua dovezi de bună conduită. De asemenea, s-a reţinut că, prin modificările succesive ale art. 146 Cp nu au fost operate

18 Curtea de Apel Bucureşti, dec. nr. 660/29.11.2001, în Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie penală pe 2001-2002, Ed. Brilliance, Piatra Neamţ, 2004. 19 ICCJ, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2002, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 423-425.


modificări ale limitelor de pedeapsă. Ca atare, noua dispoziţie legală fiind mai favorabilă în sensul art. 13 Cp , acesta poate constitui, în opinia instanţei, pentru cauzele în curs de judecată, temei de schimbare a încadrării juridice dintr-o infracţiune cu consecinţe deosebit de grave în alta mai uşoară, iar în cauzele definitiv judecate, motiv de introducere a contestaţiei la executare20.

4. Opinia pe care o reţinem referitor la aplicarea (obligatorie sau, după caz, facultativă) a legii penale mai favorabile în ipoteza comiterii unei infracţiuni care a produs consecinţe deosebit de grave. Implicaţii procesual penale

4.1. Aplicarea legii mai favorabile în cazul infracţiunilor cu “consecinţe deosebit de grave” în condiţiile art. 13 din Codul penal în vigoare, respectiv ale art. 6 din noul Cod penal

După cum se poate observa din analiza opiniilor exprimate şi rezumate în prezenta lucrare, şi mai cu seamă din analiza textelor de lege incidente în materia aplicării legii penale mai favorabile, în ipoteza infracţiunilor care au produs “consecinţe deosebit de grave”, trebuie distinse mai multe ipoteze.

Astfel, în ceea ce priveşte cauzele aflate în cursul judecăţii la data intervenirii legii penale noi (în cazul nostru, a O.U.G. nr. 207/2000, respectiv a Legii nr. 456/2001 sau, în viitor, a art. 160 din noul Cod penal), îşi va găsi aplicare, în mod obligatoriu, art. 13 din actualul Cod penal, respectiv art. 6 din noul Cod penal, fiind aşadar vorba despre aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile21. În legătură cu acest aspect trebuie să facem o precizare: instanţa de apel sau de recurs trebuie ca, în cazul schimbării încarării juridice potrivit legii mai favorabile, să modifice şi pedeapsa reţinută de prima instanţă, aplicând insculpatului o pedeapsă mai uşoară, reconsiderarea individualizării pedepsei trebuind a fi cerută şi în cazul în care durata pedepsei aplicate conform schimbării de încadrare juridică se situează între limitele de pedeapsă prevăzute de lege potrivit noii încadrări22.

4.2. Aplicarea legii mai favorabile în cazul infracţiunilor cu “consecinţe deosebit de grave” în

condiţiile art. 15 din Codul penal în vigoare, respectiv ale art. 8 din noul Cod penal În ceea ce ne priveşte, în lucrarea de faţă ne-am propus să abordăm o problemă care a ridicat şi are

apreciem că ridica, in continuare, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, diverse probleme în practică. Am remarcat, aşadar, din cele câteva speţe succint prezentate mai sus, că modificările legislative în materia consecinţelor deosebit de grave au determinat o serie de cereri ale persoanelor condamnate pentru comiterea unor infracţiuni care au primit încadrarea juridică de infracţiuni cu “consecinţe deosebit de grave”, de aplicare a legii mai favorabile, în condiţiile art. 15 din Codul penal. Respectivele cereri, calificate drept contestaţii la executare, au fost apreciate de cvasitotalitatea instanţelor ca fiind inadmisibile, oferindu-se diverse motivări unei atare soluţii.

În ceea ce ne priveşte, vom aduce în discuţie, în continuare, câteva probleme de principiu, la care vom încerca să oferim un răspuns.

Problemă: modificările art. 146 Cp sub aspectul cuantumului prejudiciului conduc la concluzia unei legi penale mai favorabile?

Răspuns: în primul rând, trebuie să pornim de la textele legale invocate în speţele pe care le-am prezentat mai sus, respectiv, art. 15 Cp, art. 458 Cpp, art. 461 alin. 1 lit. d) Cpp etc. şi să vedem dacă, în raport de prevederile OUG 207/2000, respectiv ale Legii 456/2001 de modificare a art. 146 Cp avem sau nu de a face cu o lege penală mai favorabilă. Poblema se va pune, în termeni similari şi în ceea ce priveşte noul Cod penal (art. 160).

20 CSJ, s.p, dec. nr. 67/9.01.2002, Curierul judiciar nr. 6/2002, p. 122-123. 21 De pildă, instanţele, în aplicarea art. 13 Cp au schimbat încadrarea juridică din art. 2151 alin. 2 Cp în art. 2151 alin.1 Cp, dacă fapta a produs o pagubă sub limita valorică rezultată din majorarea cuantumului prejudiciului prevăzut de art. 146 Cp. De asemenea, şi instanţele de control judiciar au făcut aplicarea art. 334 Cpp, schimbând încadrarea juridică şi reducând pedepsele, cu aplicarea, după caz, a efectului extensiv al apelului sau recursului.– I. Nariţa, Calea procesuală de aplicare facultativă a legii penale mai favorabile, “Dreptul” nr. 8/2002, p.134. 22 CSJ, s.p., dec. nr. 2831/1.06.2001, în Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2001, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 157.


În acord cu o opinie exprimată în doctrină23, apreciem că, în cazul analizat, este voba de aplicarea unei legi penale mai favorabile. Astfel, legiuitorul nostru penal, având în vedere tendinţa devalorizării monedei naţionale, a modificat o condiţie de calificare juridică a faptei cu “consecinţe deosebit de grave” (respectiv valoarea pagubei, de la 50.000.000 lei la 1.000.000.000 lei şi, respectiv, 2.000.000.000 lei), ceea ce a dus, pe cale indirectă, la modificarea regimului sancţionator aplicabil. Or, acest lucru este în concordanţă cu prevederile art. 15 alin. 1 Cp care arată că pentru persoanele definitiv condamnate se poate dispune reducerea pedepsei când a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară.

Problemă: care este calificarea juridică care poate fi dată cererilor condamnaţilor definitiv care au ca obiect aplicarea a legii mai favorabile ca urmare a modificării art. 146 Cp?

Răspuns: cât priveşte problema de a cunoaşte care va fi calificarea cererilor condamnaţilor definitiv care au ca obiect aplicarea legii mai favorabile, ca urmare a modificării art. 146 Cp, în acord cu o opinie expusă în prezenta lucrare24, apreciem că temeiul unei atare cereri este oferit de art. 458 Cpp, cu referire la art. 461 alin. 1 lit. d) Cpp, întrucât se invocă o “cauză de reducere a pedepsei”, justificată de faptul că infracţiunea comisă nu mai intră în categoria acelora cu “consecinţe deosebit de grave”.

Problemă: Art. 458 Cpp care face vorbire despre “măsurile“ pe care le ia instanţa pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor art. 12, 14 şi 15 Cp are în vedere schimbarea de încadrare juridică sau de calificare juridică a faptei? Care ar fi consecinţele pe planul autorităţii lucrului judecat?

Răspuns: Cu privire la prima întrebare, răspundem că, astfel după cum am arătat deja, prin modificarea art. 146 Cp a operat, indirect însă, o reducere de pedeapsă. Astfel, după cum în mod justificat s-a opinat, textul art. 146 Cp nu are caracter independent şi, ca atare, acesta “se combină cu toate acele texte din legea penală care prevăd infracţiuni cu consecinţe deosebit de grave”, prin modificarea articolului în cauză subînţelegându-se a fi modificate toate acele texte care prevăd infracţiuni cu “consecinţe deosebit de grave”25. Apreciem, la rândul nostru, că normele de incriminare au caracter de norme de referire şi că se află în relaţie de subordonare faţă de art. 146 Cp26, iar orice modificare a acestui articol ar atrage şi o modificare a conţinutului infracţiunii, şi, în consecinţă, contestaţia la executare putând fi admisă.

Aceste lucruri fiind stabilite, urmează a răspunde la o altă întrebare, anume aceea de a cunoaşte dacă “măsurile” la care se referă art. 458 Cpp includ schimbarea de încadrare juridică sau de calificare juridică. În cazul în care ne vom orienta spre soluţia potrivit căreia art. 458 Cpp are în vedere schimbarea de încadrare juridică, va trebui să lâmurim dacă o atare schimbare de încadrare juridică se conciliază sau nu cu principiul autorităţii lucrului judecat.

După cum se cunoaşte, sensul tehnic al noţiunii de încadrare juridică se deosebeşte de calificarea faptei, aceasta din urmă fiind făcută de legiuitor27. În ipoteza în care un anumit organ judiciar schimbă încadrarea juridică a faptei, are în vedere faptul că, anterior, într-o fază a procesului penal, un alt organ judiciar a dat acelei fapte o încadrare juridică eronată28. Însă, aplicarea legii penale mai favorabile în cazuri facultative (ca şi în cele obligatorii) nu prepusune, automat, schimbarea încadrării juridice. Aceasta întrucât schimbarea de încadrare juridică înseamnă că un alt text de lege prevede şi sancţionează fapta cu a cărei judecare a fost sesizată instanţa29. Ca atare, credem că o schimbare de încadrare juridică în situaţia pe care am supus-o analizei nu ar avea suport legal, întrucât încadrarea juridică era corectă, adică corespunzătoare legii în vigoare la data comiterii faptei. Ca atare, instanţa ar trebui să constate că legiuitorul a atribuit faptei o altă calificare juridică, cu regim de pedepsire mai blând. Rezultă aşadar, din această interpretare, că problema nu este aceea a unei schimbări de încadrare juridică, ci aceea a unei constatări de schimbare de calificare juridică.

23 I. Nariţa, op.cit, p.135-136. 24 A se vedea Nota II la C. Apel Piteşti, dec. nr. 77/A/2001, “Dreptul” nr. 2/2002. 25 S. Corlăţeanu, Consecinţe deosebit de grave. Controverse, “Revista de drept penal” nr. 1/2002, p. 83-84. 26 Idem. 27 I. Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat. Ed. Global Lex. Bucureşti, 2004, p. 167 şi urm. 28 I. Nariţa, op.cit., p. 136-137. 29 A se vedea V. Dongoroz ş.a., Explicaţiile teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea specială, vol. II, Ed. Academiei, 1976, p. 182.


Cu această explicaţie mergem mai departe în analiza noastră şi arătăm că, astfel privite lucrurile, nu se mai poate pune problema încălcării principiului autorităţii lucrului judecat, întrucât, după cum am expus deja, în speţa analizată nu mai operează o schimbare de încadrare juridică în situaţia unei condamnări definitive (fapt prohibit), ci o simplă schimbare de calificare a faptei, hotărârea fiind schimbată numai în ceea ce priveşte pedeapsa.


MOTTO: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lucian Blaga

MAGISTRAŢII ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

Prof. univ. dr. Marilena Uliescu

Protecţia mediului ca prioritate mondială, regională şi, desigur, naţională se regăseşte cel puţin în ultimele decenii, după Conferinţa Mondială ONU pentru mediu, de la Stockholm din 1972, în toate documentele internaţionale, tratate, convenţii şi declaraţiile de principii privind acest domeniu.

Cert, tendinţa de globalizare şi universalizare a ideilor şi conceptelor în domeniul protecţiei mediului conduce în mod necesar la enunţarea de principii ce par astăzi evidente şi clasice deoarece pas cu pas au fost consacrate la scară mondială, regională şi naţională.

În acest sens, am putea menţiona, Declaraţiile de la Stockholm din 1972, de la Rio de Janeiro din 1992 votate de Adunările Generale ale Naţiunilor Unite, adoptarea Cartei Mondiale a Naturii în 1982, ori a marilor convenţii internaţionale privind mediul cum sunt cele de la Rio de Janeiro din 1992 (referitoare la diversitatea biologică şi la schimbarea climei) la scară universală sau cea de la Aaarchus în 1998 privind informarea, participarea la procesul de luare a deciziei în materie de mediu şi accesul la justiţie la scară regională, europeană.

Menţionăm că România a semnat şi a ratificat aceste convenţii care astfel fac parte din dreptul intern. Aşa fiind, credem că, „specificitatea europeană” în această materie tinde să se estompeze; cu toate

acestea partajarea valorilor comune ale popoarelor europene reunite în sânul Consiliului Europei pentru a-şi afirma voinţa lor de a se regrupa pentru apărarea democraţiei, a păcii şi a drepturilor omului nu poate să nu conducă la necesitatea unui nou consens politic cât priveşte exigenţele de dezvoltare durabilă şi de mediu. Amintim cu acest prilej, menţiunile din Preambul şi articolul 1 al Statutului Consiliului Europei (Londra 1949) privind aceste valori care sunt: consolidarea păcii având ca fundament justiţia şi cooperarea internaţională, valorile spirituale şi morale care stau la baza principiilor de libertate individuală, de libertate politică şi de preeminenţă a dreptului.

De altfel, de peste 50 de ani Consiliul Europei a contribuit la edificarea unui ansamblu de reguli, principii şi strategii relative la cultură, la mediu şi la dezvoltarea durabilă prin intermediul convenţiilor (peste 30), rezoluţiilor, recomandărilor şi deciziilor Comitetului de Miniştri.

Proiectul Cartei Europene a principiilor generale pentru protecţia mediului şi dezvoltarea durabilă are ca obiectiv regruparea principiilor generale enunţate până acum în toate documentele Consiliului Europei oricare ar fi forma sau valoarea juridică a acestora. De altfel, o parte din aceste principii au fost uneori enunţate de Consiliu înainte de recunoaşterea lor la scară mondială. Este vorba, desigur, de a pune în lumină complementaritatea şi coerenţa acţiunilor întreprinse de diverse compartimente, instanţe politice ale aleşilor naţionali, regionali şi locali şi de jurisdicţiile legate de Consiliul Europei.

Cu alte cuvinte s-ar putea spune că această Cartă are trei ambiţii simultane: -să fie expresia sintezei şi a complementarităţii tuturor actelor adoptate de Consiliu în

materie de mediu şi dezvoltare durabilă; -să recunoască şi să consacre principiile comune general admise de comunităţile

internaţionale în materie de mediu şi dezvoltare durabilă; -să formuleze şi să fie recunoscută existenţa unui nou consens politic european referitor la

valorile legate de dreptul fundamental al omului de a trăi într-un mediu sănătos şi garantarea unei dezvoltări durabile şi solidare pentru toţi.

În ceea ce priveşte dreptul european al mediului, aşa după cum remarcă Patrick Thiefry, acesta este într-o „constantă evoluţie”. Am pune în evidenţă drumul ascendent şi solid pe care l-a parcurs de la Tratatul de la Roma, fundamentul comunităţilor europene, care nu făcea nici o referire la protecţia mediului până în


prezent. Dreptul mediului a dobândit un cadru juridic instituit în 1986 prin Actul unic european care l-a introdus în Tratatul de la Roma prin consacrarea sa în trei articole noi.

Actul unic european a modificat astfel Tratatele organice ale Comunităţilor europene şi a rezolvat definitiv problema bazelor juridice a competenţelor comunitare în domeniul protecţiei mediului.

De asemenea, Actul Unic a dat forţă juridică principiului subsidiarităţii, permiţând oricărui Stat membru să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie a mediului mai restrictive.

Urmând Actului Unic, Tratatul de la Maastricht semnat la 7 februarie 1992, urmat de Tratatul de la Amsterdam semnat la 2 octombrie 1997 au adus amendamente deosebit de importante în domeniul mediului continuându-se, astfel, linia ascendentă potrivit căreia protecţia mediului a devenit condiţia şi componenta „unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile”

Această precizare fiind, de fapt, o trimitere la protecţia mediului şi la actele Conferinţei ONU pentru mediu şi dezvoltare de la Rio de Janeiro din 1992 – inclusiv Declaraţia de principii. Reglementările acoperind domenii diferite în toate sectoarele mediului au determinat recurgerea la diferite tehnici juridice cum sunt, de pildă, directivele care stabilesc obiective de calitate obligatorii, valori limită de emisie, norme de procedură şi ceva mai recent, normele de calitate a mediului care combină mai mulţi parametri care privilegiază abordarea integrală a protecţiei mediului.

România prin încheierea Acordului de aderare cu Comunităţile Europene a realizat armonizarea legislativă în domeniul protecţiei mediului cu reglementările Uniunii Europene ceea ce a fost o obligaţie asumată şi o condiţie de aderare.

Marea provocare este, însă, în prezent aplicarea normelor de protecţie a mediului pentru care este necesară o concentrare a tuturor elementelor şi factorilor politici şi economici precum şi participarea tuturor actorilor sociali. De ce magistraţii?

Roselyne BACHELOT NAROUIN, ministrul ecologiei şi dezvoltării din Franţa apreciind dificultatea misiunii sale şi desigur a ministerului respectiv de a trata subiecte unde vin să se înfrunte interese contradictorii, viziuni chiar filosofice, opuse, dezbateri privind locul omului în mediul său, respectarea drepturilor generaţiilor viitoare, aspecte care, nu sunt decât unele exemple, crede că există o responsabilitate politică de a le gestiona dacă nu printr-un consens cel puţin printr-un echilibru care să servească drept referinţă diferendelor protagoniste. În acest sens, doamna BACHELOT NAROUIN remarcă o evoluţie a societăţii care are tendinţa de a privilegia calea judiciară pentru soluţionarea conflictelor de interese.

Aşadar judecătorul trebuie să fie un arbitru al conflictelor de mediu? Cert, el este, dar apare ca fiind ultimul recurs. Dacă este de neevitat, pentru a determina acţiunile şi “faptele bune” publice pentru aplicarea doctrinei sau pentru a degaja liniile interpretării, consideră ministrul mediului, de ce sesizarea acestuia, din păcate, cel mai adeseori marchează eşecul acţiunii administraţiei.

Fără a manifesta o insensibilitate la nevoile reale ale administraţiei protecţiei mediului sub aspect juridic, credem că activitatea jurisdicţională poate servi brin jurisprudenţa creată în această materie.

Rolul judecătorului se concretizează în cenzurarea legalităţii aplicării procedurilor, ca arbitru în conflictele de mediu sau în aplicarea sancţiunilor pentru atingerile aduse mediului. Desigur a fost şi rămâne evident, prin rolul său, că magistratul este cel care interpretează principiile şi dreptul pozitiv putând să fie un arhitect al unui nou drept al mediului.

Pe de altă parte, cu toate că important, rolul magistratului se restrânge în construcţia unui drept al mediului, prin abundenţa unei legislaţii din ce în ce mai amănunţite, consecinţă a transpozării dreptului comunitar atât în statele membre cât şi în statele candidate precum România.

Precizărilor uneori excesive ale directivelor li se adaugă jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg, nelăsând, fără îndoială, spaţiu suficient judecătorului pentru a defini principiile generale, pentru construirea conceptelor directoare, pentru complinirea lacunelor textelor legale sau pentru interpretarea dispoziţiilor.

În acelaşi sens am mai putea avea în vedere şi un alt factor care ţine de caracterul disparat al acestui drept. Jean Untermeyer, remarcă, faptul că, multă vreme dreptul mediului dădea sentimentul unei construcţii baroce având în vedere o legislaţie izvorâtă din reglementările clasice privind pădurile, apa, vânatul, etc., supusă unei logici de gestionare a resurselor naturale care joacă un rol economic de prim rang dar nu în


arhitectura sa. Astfel politicile de protecţie a mediului, extrem de inovatoare, au introdus şi elemente de drept internaţional, cum ar fi studiul de impact, bilanţul de mediu, etc. şi în sfârşit transpunerea dreptului comunitar care a devenit determinant.

Credem, că, în acest context, am putea reitera ideea necesităţii elaborării unui cod al mediului care ni se pare o urgenţă faţă de legislaţia existentă extrem de vastă şi nesistematizată.

Un model în vederea codificării, ar putea fi considerat, Codul mediului din Franţa care în prima parte enunţă principiile proprii dreptului mediului, acestea cunoscând o adevărată erupţie în ordinea juridică internaţională, apoi în cea comunitară, şi, care, astfel sunt consacrate la nivel naţional.

Plasarea lor în prima parte a codului s-a făcut cu scopul desemnării arhitecturii dreptului mediului şi a sublinierii importanţei acţiunilor preventive şi a corectării, cu prioritate, la sursă, a participării publicului, a precauţiei , etc. şi să determine, astfel, aplicarea dreptului pozitiv conform acestora.

Până în prezent însă, principiile au fost destul de puţin utilizate în practica judiciară, judecătorul preferând, adeseori, să se situeze în cadrul doctrinei şi jurisprudenţei mai mult tradiţionale.

România are în prezent o legislaţie privind protecţia mediului care este în concordanţă cu principiile generale în plan mondial şi european şi care se regăsesc consacrate în Legea-cadru pentru protecţia mediului. Reglementările legale orizontale şi sectoriale sunt armonizate cu reglementările Uniunii Europene.

În această situaţia ne permitem să afirmăm că magistratul român care aplică aceleaşi texte legale ca şi magistratul din statele membre ale U.E. este magistrat european.

Această idee a stat, de altfel, şi la baza temei Şcolii de vară organizată de I.N.M. în România, pentru prima dată în Europa, la Sovata, în perioada 4-10 iulie 2004 pentru toţi magistraţii europeni, „Rolul magistratului în spaţiul juridic european. Magistratul naţional, magistrat european”.

În baza principiului recunoaşterii legislative a ocrotirii mediului ca obiectiv de interes public major, consacrat în art.1 al Legii cadru pentru protecţia mediului nr.137/1995 cu modificările şi completările ulterioare, precizează că ocrotirea mediului reprezintă un interes public major şi aceasta trebuie să fie realizată pe baza principiilor şi elementelor strategice care să conducă la realizarea durabilă a societăţii.

Protecţia mediului a fost consacrată la nivel constituţional încă din 1991 dar numai ca obligaţie a statului (art.136 alin.2) privind: exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional, refacerea şi ocrotirea mediului şi menţinerea echilibrului ecologic şi crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.

Prin Legea de revizuire a Constituţiei nr.429/2003 aprobată prin referendum-ul naţional din 18-19 noiembrie 2003 reglementarea la nivel constituţional a cunoscut cu adevărat o consacrare la nivelul cerinţelor actuale, am îndrăzni să afirmăm, o adevărată revoluţie conceptuală. Consacrarea dreptului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic printre drepturile şi libertăţile fundamentale (art.35) semnifică de fapt ridicarea interesului general de protecţie a mediului la acela de principiu fundamental garantat şi ocrotit prin legea fundamentală. Alineatul (2) al aceluiaşi articol prevede că „statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept”.

Menţionăm, că, multe constituţii revizuite după 1972, anul Conferinţei ONU pentru mediu de la Stockholm au inserat noul drept al omului la mediu şi ar fi să amintim numai cu titlu de exemplu: Grecia, Portugalia, Brazilia, Belgia, Finlanda, Germania, etc., iar mai recent: Ungaria, Rusia, Bulgaria, Franţa ş.a.

În legislaţia noastră Legea pentru protecţia mediului 137/1995 cu modificările şi completările ulterioare, a consacrat încă din anul 1995 prin art. 5 dreptul la mediu prevăzând şi drepturile garanţii:

- accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;

- dreptul de a se asocia în organizaţii de apărare a calităţii mediului; - dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislaţiei şi a

normelor de mediu, eliberarea autorizaţiilor de mediu (aviz, acord şi autorizaţie), inclusiv pentru planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism;

- dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociaţii, autorităţilor administrative sau judecătoreşti în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;

- dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.


Realizarea dreptului la un mediu sănătos se bucură pe de o parte de garanţiile drepturilor fundamentale în general, iar pe de altă parte de garanţii procedurale specifice. Recunoaşterea unor drepturi garanţii cunoaşte, în prezent, o largă consacrare la nivelul reglementărilor naţionale, internaţionale şi comunitare.

Sunt avute în vedere cele două dimensiuni, de existenţă şi de realizare, ale dreptului la mediu – cea materială şi cea procedurală – fără a exista o linie de demarcaţie clară şi precisă ci, dimpotrivă, o interdependenţă conceptuală şi execuţională în consens cu unicitatea obiectivului urmărit.

Astfel, această realitate a fost exprimată deja în Convenţia de la Aarchus, semnată şi ratificată de „parlament” conform căreia cetăţenii trebuie să aibă acces la informaţie să fie îndreptăţiţi de a participa la luarea deciziei şi să poată avea acces la justiţie în probleme de mediu.

Justiţia, magistraţii, au, credem, un rol special în aplicarea legislaţiei de protecţie a mediului garantând: legalitatea aplicării procedurilor, respectarea drepturilor şi obligaţiilor tuturor persoanelor fizice sau persoanelor juridice inclusiv ale autorităţilor publice, eliberarea sau respingerea autorizaţiilor de mediu, răspunderea juridică special amenajată, dintre care răspunderea civilă derogă de la dreptul comun, răspunderea administrativă sau contravenţională şi răspunderea penală având în vedere ca victima este adeseori însuşi mediul.

Legitimarea procesuală activă, ex lege, conferită persoanelor fizice sau asociaţiilor de protecţie a mediului „fără prejudiciu direct” poate fi supusă instanţei judecătoreşti pentru sesizarea acesteia.

În cazul comiterii unor fapte care aduc atingere mediului incriminate ca infracţiuni, urmărirea penală se porneşte din oficiu.

Sunt numai unele aspecte care ar putea interesa magistraţii – nu putem, însă, pentru moment, să facem o analiză a tuturor dispoziţiilor legale în materie care desemnează cu prisosinţă rolul magistratului.

Poate pentru aceste motive a luat fiinţă Asociaţia europeană a „magistraţilor de mediu” (Association europeene des magistrats de l’environnement) al cărui preşedinte este domnul Guy Canivet - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie din Franţa.

Notă bibliografică: Martin Rees, Our Final Century Strigătul de alarmă al unui om de ştiinţă: Va supravieţui planeta

marilor sfidări ale secolului XXI ?


UNELE DILEME GENERATE DE APLICAREA NOILOR REGLEMENTĂRI PRIVIND PROTEJAREA DREPTURILOR COPILULUI

Judecător Cristiana-Mihaela Crăciunescu Judecător Tania Bădin

Reforma justiţiei în România conduce, inevitabil, la apropierea de sistemele judiciare moderne, existente în spaţiul european, atât în ceea ce priveşte problemele de formă cât şi cele de fond.

Printre schimbările întâlnite în această mişcare evolutivă, un loc extrem de important îl ocupă preocuparea pentru protecţia minorilor, sub toate formele acesteia şi în toate situaţiile de dificultate. O mare parte dintre cazurile care până acum intrau în competenţa organismelor pentru protecţia copilului, de la 1 ianuarie 2005, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, au trecut în competenţa instanţelor judecătoreşti. Prin aceasta, justiţia dobândeşte un nou rol şi o noua semnificaţie – şi, de ce nu, o nouă faţă. Pentru că, atunci când judecătorul se ocupă de problemele copilului, el nu mai este deţinătorul adevărului absolut, sobru imparţial şi distant, ci coboară de pe acest piedestal şi încearcă să stabilească o comunicare cât mai bună cu copilul, să îi cunoască problemele dar şi personalitatea, pentru a găsi cea mai bună soluţie cu care să îi vină în ajutor.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3), în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti, va prevala principiul interesului superior al copilului. Aceste dispoziţii se coroborează şi cu cele ale art. 6, care enumeră principiile ce stau la baza respectării şi garantării drepturilor copilului.

Şi, nu în ultimul rând, colaborează cu numeroşi interlocutori, care îl ajută să soluţioneze astfel de cauze.

Dispoziţiile legii sunt foarte noi şi foarte interesante, în raport cu legislaţia existentă anterior în acest domeniu.

Şi, ca orice schimbări importante, ridică dificultăţi inerente în găsirea celor mai potrivite forme de aplicare.

Astfel, în SECŢIUNEA a 2-a a CAPITOLULUI II al legii menţionate mai sus, numită Mediul familial şi îngrijirea alternativă, întâlnim dispoziţii al căror sens este cel puţin susceptibil de interpretări diferite.

Prevederile acestei secţiuni încep cu sublinierea dreptului copilului de a creşte alături de părinţii săi, precum şi a obligaţiilor şi responsabilităţilor părinţilor în legătură cu creşterea copiilor lor, pe care legea le defineşte într-un mod destul de cuprinzător.

Pentru situaţia apariţiei unor neînţelegeri între părinţi în legatură cu exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, intervin însă modificări foarte importante, în sensul că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004, potrivit dispoziţiilor art. 99 din Codul familiei, în astfel de situaţii autoritatea tutelară, după ce asculta pe părinţi, hotăra „potrivit cu interesul copilului”, iar în baza dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din această lege, competenţa în astfel de situaţii aparţine instanţei judecătoreşti. Juridicizarea soluţionării unor astfel de cauze constituie un aspect al preocupării legiuitorului pentru asigurarea unei protecţii cât mai eficiente a copilului, chiar atunci când el beneficiază de îngrijirea propriilor părinţi.

Legea nu precizează însă cine poate sesiza instanţa, care sunt titularii unei astfel de acţiuni, cine poate avea calitatea procesuală de reclamant şi cine o poate avea pe cea de pârât, singura menţiune fiind aceea că instanţa judecătorească hotărăşte după ascultarea ambilor părinţi, potrivit interesului superior al copilului. Este cert faptul că, deşi copilul se poate afla în dificultate datorită unor astfel de neînţelegeri, în sensul că drepturile sale ar putea fi grav încălcate, părinţii nu vor sesiza prea des instanţa în vederea soluţionării situaţiei; şi atunci, cum se va proceda? E drept că legea permite şi copilului să sesizeze instanţa, indiferent de vârsta pe care o are (art. 29), printr-o altă dispoziţie a cărei aplicare practică este foarte neclară, dar este oare suficient? Credem că s-ar fi simţit nevoia unor norme de aplicare a legii, care, în mod normal, ar fi trebuit să


existe la data intrării sale în vigoare, dar care, din păcate, încă nu au apărut. În lipsa lor, rămâne la latitudinea instanţelor să facă interpretarea acestor dispoziţii şi să stabilească o practică judiciară unitară pe acest aspect.

Considerăm că aceste prevederi ar trebui coroborate cu dispoziţiile art. 34 din aceeaşi lege, potrivit căruia „ Serviciul public de asistenţa socială va lua toate măsurile necesare pentru depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinţii săi, precum şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi a violenţei în familie”.

Aceasta înseamnă că serviciul public de asistenţă socială preia celelalte atribuţii ale serviciilor de autoritate tutelară în privinţa ocrotirii copilului în timpul căsătoriei părinţilor acestuia. De altfel, această preluare de atribuţii reiese din dispoziţiile art. 106 din lege, care arată că aceste servicii, precum şi persoanele cu atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale monitorizează şi analizează situaţia copiilor din unitatea administrativ-teritorială şi modul de respectare a drepturilor copiilor, asigurând centralizarea şi sintetizarea datelor şi informaţiilor relevante, realizează activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa, identifică şi evaluează situaţiile care impun acordarea de servicii şi/sau prestaţii, în condiţiile legii, asigură consilierea şi informarea familiilor cu copii în întreţinere asupra drepturilor şi obligaţiilor acestora, asupra drepturilor copilului şi asupra serviciilor disponibile pe plan local, etc.

Prin urmare, apreciem că în astfel de acţiuni, ce au ca obiect respectarea şi garantarea drepturilor copilului, ar putea sesiza instanţa unul dintre părinţi, copilul ale cărui drepturi nu au fost respectate, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, precum şi procurorul (în virtutea obligaţiei de intervenţie complementară a statului prevăzută de art. 5 alin. (4), precum şi în baza dispoziţiilor art. 45 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă).

În ipoteza în care direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este sesizată de serviciul public de asistenţă socială în baza dispoziţiilor art. 36 alin. (1) şi (2), dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru decăderea, totală sau parţială, a părinţilor ori a unuia dintre ei din exerciţiul drepturilor părinteşti, aceasta este obligată să sesizeze instanţa cu o cerere având acest obiect. În cazul în care aceste condiţii nu sunt întrunite, considerăm, văzând şi dispoziţiile art. 38 lit. b), potrivit cărora instanţa judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunţe, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, cu privire la modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile părinteşti, că direcţia poate sesiza instanţa judecătorească în acest scop.

De asemenea, din economia prevederilor legii, concluzionăm că, orice persoană care ia cunoştinţă de o situaţie în care drepturile unui copil sunt încălcate are obligaţia de a sesiza organismele de protecţie a copilului abilitate, în vederea evaluării şi luării măsurilor care se impun, inclusiv sesizării instanţei dacă este cazul.

Considerăm că, în astfel de acţiuni, calitatea de reclamant ar trebui să aparţină în toate cazurile copilului, întrucât acesta este prejudiciat prin încălcarea drepturilor sale ce trebuie protejate. În virtutea principiului interesului superior al copilului, sfera interesului copilului depăşeşte dimensiunea individuală, dobândind o dimensiune socială. Prin urmare, celelalte persoane sau organisme care sesizează instanţa cu privire la încălcarea drepturilor copilului, acţionează în interesul acestuia şi al societăţii.

Calitatea de pârâţi o vor avea, în astfel de acţiuni (care se circumscriu situaţiilor avute în vedere în cadrul acestei secţiuni), unul sau ambii părinţi.

Obiectul cauzelor de care ne ocupăm aici îl reprezintă garantarea respectării drepturilor şi libertăţilor copilului, astfel cum acestea sunt definite de lege. Dintre drepturile şi libertăţile copilului prevăzute de această lege, fac parte: dreptul copilului la stabilirea şi păstrarea identităţii sale (care include înregistrarea sa imediat după naştere, dreptul la nume, de a dobândi şi păstra o cetăţenie, dreptul de a-şi cunoaşte, dacă este posibil, părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia); dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament; dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea; dreptul de a beneficia de măsurile de protecţie stabilite de lege; dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi familiale; dreptul la libertatea de exprimare; dreptul copilului cu discernământ de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte; dreptul copilului la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie; dreptul la liberă asociere în structuri formale sau informale, precum şi libertatea de întrunire paşnică, în limitele legii; dreptul copilului aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau


lingvistice la viaţă culturală proprie, la declararea apartenenţei sale etnice, religioase, la practicarea propriei religii, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membri ai comunităţii din care face parte; dreptul copilului la respectarea personalităţii şi individualităţii sale; dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept; dreptul copilului de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială; dreptul copilului de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale, în funcţie de resursele şi de situaţia în care se află acesta şi persoanele în întreţinerea cărora se găseşte; dreptul de a primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii sale; dreptul la odihnă şi vacanţă; dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale.

Competenţa aparţine, potrivit dispoziţiilor art. 124 din Legea nr. 272/2004 coroborat cu dispoziţiile art. 41 raportat la art. 130 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, instanţei de drept comun, respectiv judecătoriei, până la 1 ianuarie 2008, când toate cauzele privind familia şi ocrotirea minorilor vor trece în competenţa tribunalelor specializate pentru minori şi familie.

În ceea ce priveşte procedura aplicabilă, legea nu cuprinde o prezentare clară şi exhaustivă. Regulile speciale de procedură cuprinse în articolele 124-129 nu se aplică decât cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecţie specială, nu şi cauzelor de care ne ocupăm.

Există însă, în cadrul diverselor capitole ale legii, unele reglementări disparate şi, din păcate, inconsecvente, cu privire la aspecte de procedură.

Lipsa unei dispoziţii care să prevadă soluţionarea cauzelor privind respectarea drepturilor copilului în şedinţă nepublică ni se pare o omisiune gravă a legii, având în vedere specificul acestor pricini, interlocutorii judecătorului în soluţionarea lor, posibilele implicaţii psihologice asupra copilului. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit dispoziţiilor art. 24 din lege, în orice procedură judiciară care îl priveşte, copilul are dreptul de a fi ascultat, drept care îi conferă posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte. Vedem aşadar că audierea copilului capătă noi valenţe şi impune necesitatea ca judecătorul să aibă abilitatea de a comunica în mod real cu copilul şi implicit condiţiile prielnice realizării unui astfel de dialog.

În această situaţie, considerăm că, până la înfiinţarea şi preluarea integrală a competenţelor de soluţionare a cauzelor privind familia şi minorii de către tribunalele specializate, la nivelul judecătoriilor ar fi necesară înfiinţarea unor secţii sau măcar complete specializate, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 143 din Legea nr. 272/2004, potrivit cărora formarea iniţială în domeniul protecţiei drepturilor copilului este obligatorie pentru toate categoriile profesionale din sistem şi pentru cei care au atribuţii decizionale privitoare la copil.

În afară de părţi, la soluţionarea cauzelor privind respectarea drepturilor copilului, este obligatorie şi prezenţa direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de la domiciliul copilului, în baza dispoziţiilor art. 130 alin. (1) din lege, care trebuie să întocmească şi să prezinte instanţei raportul referitor la copil. Acest raport va cuprinde date privind personalitatea, starea fizică şi mentală a copilului, antecedentele socio-medicale şi educaţionale ale acestuia, condiţiile în care copilul a fost crescut şi în care a trăit şi orice alte date referitoare la creşterea şi educarea copilului, care pot servi soluţionării cauzei.

Totodată, în baza dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedură civilă, procurorul poate participa la soluţionarea acestor cauze. De menţionat ar fi şi faptul că şi în cadrul Ministerului Public va fi necesară existenţa procurorilor specializaţi în domeniul protecţiei minorilor.

În toate cazurile, copilul capabil de discernământ are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani şi poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit 10 ani, dacă instanţa apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei (art. 24 din lege). Opinia copilului va fi luată în considerare şi i se va acorda importanţa cuvenită, în raport cu vârsta şi gradul de maturitate ale acestuia.

În cazul în care copilul solicită să fie ascultat, refuzul instanţei de a satisface această cerere va fi pronunţat printr-o decizie motivată. Termenul „decizie” folosit de legiuitor în art. 24 alin.(5) îl apreciem ca fiind generic, întrucât se referă la orice autoritate care are putere de decizie în materie de protecţie a


minorilor. Când refuzul aparţine instanţei judecătoreşti apreciem că aceasta se pronunţă prin încheiere, cu valoare de încheiere premergătoare (art. 268 Cod proc. Civ.), ce poate fi atacată odată cu fondul cauzei.

De asemenea, legea prevede expres (art. 31 alin. (3)) obligaţia instanţei de a asculta ambii părinţi. Apreciem că instanţa ar trebui să analizeze pretinsa încălcare a drepturilor copilului prin raportare la

obligaţiile părinţilor statuate în art 32 al legii. După cum menţionam mai sus, regulile speciale de procedură reglementate în art. 125-128 din lege

nu se aplică decât în cauzele privind stabilirea măsurilor de protecţie specială a copilului. Prin urmare, în cazul acţiunilor privind asigurarea respectării drepturilor copilului, regulile de procedură aplicabile sunt cele de drept comun. Fiind însă vorba tot despre probleme ce vizează protecţia copilului, chiar dacă gravitatea situaţiei în care acesta se găseşte poate nu este aceeaşi, ne întrebăm dacă nu ar fi necesar să se reglementeze reguli de procedură similare care să asigure celeritatea judecăţii.

Să presupunem însă că, în timpul administrării probatoriilor într-o cauză privind respectarea drepturilor copilului, instanţa constată că situaţia de fapt care se conturează în speţă ar atrage aplicarea unei măsuri de protecţie specială. De pildă, situaţiile prevăzute în art. 56 lit. b) şi c) din lege, respectiv situaţia copilului care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora sau aceea a copilului abuzat ori neglijat. Ce soluţie va pronunţa judecătoria, ca instanţă sesizată cu judecarea cauzei, având în vedere faptul că atât competenţa materială cât şi procedura diferă ? Va putea pronunţa declinarea competenţei în favoarea tribunalului, fără a i se reproşa o antepronunţare ?

Sau, să presupunem că în cadrul unei speţe banale de divorţ, analizând probele administrate în vederea soluţionării capătului de cerere privind încredinţarea minorilor, instanţa constată că s-ar impune, cu privire la unul sau mai mulţi copii, aplicarea unor măsuri de protecţie specială. Să spunem că, unul dintre copii, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor. Instanţa de divorţ trebuie să hotărască, odată cu pronunţarea divorţului, pentru motive temeinice, încredinţarea copiilor minori unor rude ori altor persoane sau unor instituţii de ocrotire, potrivit dispoziţiilor art. 42 din Codul familiei. Problema care se ridică se referă la procedura aplicabilă în speţă; având în vedere faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 124-128 din Legea nr. 272/2004, judecarea cauzelor în care se stabilesc măsuri de protecţie specială se judecă cu aplicarea unor reguli speciale de procedură menite să asigure celeritatea soluţionării cauzei, care va fi interpretarea în astfel de cazuri a principiului „accesorium sequitur principale”? Ce termene va respecta instanţa în judecarea cauzei, pronunţarea hotărârii, comunicarea acesteia, ca şi în declararea căilor de atac?

Reguli speciale de procedură sunt prevăzute şi pentru situaţia copiilor abuzaţi şi neglijaţi, în SECŢIUNEA a III-a a CAPITOLULUI VI al legii, cu privire la probele ce pot fi administrate şi la modul de audiere a copilului; şi pentru astfel de situaţii descoperite de instanţă în cadrul unor procese de divorţ se pune întrebarea: ce reguli de procedură se vor aplica? Cele de drept comun sau cele speciale prevăzute în art. 95 şi 96 din lege?

Sunt doar o parte din dilemele pe care actuala reglementare în materie de protecţie şi promovarea drepturilor copilului le ridică şi pentru care instanţele judecătoreşti vor trebui să găsească soluţiile cele mai potrivite. De aceea, considerăm că ar fi de dorit ca legislaţia secundară necesară pentru o corectă şi unitară aplicare a acestei legi să fie elaborată într-un mod cât mai complet şi coerent.


II. JURISPRUDENŢĂ II. 1. PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ

Fără a ignora dreptul statului, pe teritoriul căruia a fost condamnată intimata B. C., de a controla intrarea, şederea şi expulzarea străinilor pe teritoriul naţional, trebuie avute în vedere şi hotărîrile Curţii Europene (Moustaquim c.Belgia, Berrehab, Abdalaziz, Cabales, Balkandali c.Belgia) în conformitate cu care deciziile ce constituie o interferenţă cu drepturile garantate de art. 8 paragraf 1 pot fi luate doar dacă sunt justificate de o necesitate socială presantă şi sunt proporţionale cu scopul urmărit, deci dacă sunt necesare într-o societate democratică.

Deliberând asupra cererii privind transferul condamnatei B. C., aflată în executarea unei pedepse privative de libertate în Republica Ungară, într-un penitenciar din România, Curtea de apel a constatat că prin adresa nr.14887/II/2004/13 c, din data de 5 martie 2004, Ministerul Justiţiei- Direcţia Relaţii Internaţionale şi Drepturile Omului a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea formulată de către Ministerul Justiţiei din Republica Ungară, prin care se solicită transferarea persoanei condamnate B. C., într-un penitenciar din România, pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea, aplicată sus numitei de către instanţele din statul solicitant.

Din informaţiile şi documentele comunicate de statul de condamnare în aplicarea Convenţiei Europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg – 1983, a rezultat că prin sentinţa penală nr. 7 B 254/2003/43 a Judecătoriei oraşului Kiskunhalas, numita B. C. a fost condamnată la 4 ani şi 6 luni închisoare, cu regim penitenciar sever, pentru săvîrşirea infracţiunii de tîlhărie, comisă de mai mult persoane împreună, în calitate de coautor, prev.de art.321 al. 1 şi 3,lit.c din Codul penal ungar.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a dedus durata reţinerii şi arestării preventive (de la data de 17.01.2003 la zi) din pedeapsa aplicată inculpatei şi s-a luat faţă de aceasta măsura expulzării cu interdicţie de intrare în ţară pe o perioadă de 10 ani.

Sentinţa a rămas definitivă la data de 22.10.2003. În fapt, se reţine că, în noaptea de 17/18.01.2003, împreună cu numiţii L. M., L. M. şi B. A.,

inculpata B. C. a sustras din locuinţa părţii vătămate F. K., prin constrîngere fizică şi ameninţare şi punerea victimei în imposibilitate de a se apăra, mai multe bunuri (sume de bani, bijuterii, produse alimentare ş.a.).

În urma agresiunii, partea vătămată a suferit leziuni traumatice, care au necesitat pentru vindecare peste 8 zile de îngrijiri medicale.

Din examinarea materialului cauzei, se constată îndeplinite condiţia dublei incriminări prev.de art.5 al.1,lit.e din Legea nr.756/2001 şi art.3 pct.1,lit.e din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strassbourg-1983.

Astfel, fapta reţinută în sarcina inculpatei B. C. are corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de tâlhărie, prev.de art.211 al.1,2 lit.b şi al.2/1 lit.a şi c Cod penal, pedepsită cu închisoarea de 7 la 20 ani.

Numita B. C. se află în prezent încarcerată în Institutul Penitenciar cu Regim Sever şi Moderat din Kalosca.

După cum rezultă din procesul-verbal nr. Bv. 36/2004/2, întocmit de judecătorul desemnat pentru executarea pedepselor din cadrul Tribunalului judeţului Bacs – Kiskun, la data de 22.01.2004, persoana condamnată B. C. şi-a exprimat opinia cu privire la transferarea sa într-un penitenciar din România, în sensul refuzului la transfer. Curtea de apel a respins cererea de transfer a persoanei condamnate în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România.

NOTĂ

Aşa cum rezultă din art.3 al Legii nr.76/1996 în vigoare la momentul soluţionării cererii, procedura transferului persoanei condamnate face parte din cooperarea internaţională în interesul persoanei condamnate,


dându-i posibilitatea de a reveni în ţara în care are legături şi în care se va afla într-o poziţie mai bună pentru a se putea reabilita în plan social.

În consecinţă, transferul este legat de punerea în executare a sentinţelor ce implică privarea de libertate în interesul reintegrării condamnatului în ţara de origine.

Consimţământul persoanei condamnate subliniază raţiunea legii legată de personalizarea măsurii de transfer luată în interesul persoanei condamnate.

Chiar în condiţiile art.3 al Protocolului adiţional (ordin de expulzare), opinia persoanei condamnate trebuie luată în considerare.

Examinând cererea formulată, Curtea a constatat că, potrivit prevederilor art.3 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, ratificat de România prin O.G. nr.92/1999, statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, să îşi dea acordul pentru transferarea persoanei condamnate fără consimţămîntul acesteia din urmă, atunci când condamnare pronunţată împotriva acesteia conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră.

La examinarea cererii nu se poate face abstracţie de motivele pentru care condamnata a refuzat transferul. Astfel, aceasta a precizat că trăieşte de 4 ani în Ungaria şi nu menţine nici o legătură cu familia din România.

În acelaşi timp, condamnata a precizat că menţine legăturile cu concubinul său din Ungaria şi doreşte – pentru acest considerent – să continue executarea pedepsei în Ungaria.

În cauză, transferul condamnatei în România ar încălca dispoziţiile art.8 din CEDO, interferând cu viaţa sa privată şi de familie.

Deşi legea permite executarea pedepsei în România, condamnata a învederat faptul că nu doreşte să se întoarcă în ţară, că nu are legături cu cei rămaşi în România şi că are un logodnic în Ungaria, după executarea pedepsei dorind să rămână cu acesta.

Amestecul autorităţilor publice este permis în ceea ce priveşte viaţa privată şi de familie, atunci cînd este prevăzut de lege şi în măsura în care constituie o măsură care într-o societate democratică este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bună starea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Deşi ingerinţa este prevăzută de lege, ea nu este necesară într-o societate democratică, astfel încît, cererea privind transferul condamnatei B. C a fost respinsa.

Fără a ignora dreptul statului, pe teritoriul căruia a fost condamnată intimata B. C., de a controla intrarea, şederea şi expulzarea străinilor pe teritoriul naţional, trebuie avute în vedere şi hotărârile Curţii Europene (Moustaquim c.Belgia, Berrehab, Abdalaziz, Cabales, Balkandali c.Belgia) în conformitate cu care deciziile ce constituie o interferenţă cu drepturile garantate de art. 8 paragraf 1 pot fi luate doar dacă sunt justificate de o necesitate socială presantă şi sunt proporţionale cu scopul urmărit, deci dacă sunt necesare într-o societate democratică.

Având în vedere că, în conformitate cu propriile declaraţii, se simte bine în institutul penitenciar din Ungaria, unde condiţiile de executare a pedepsei sunt mai bune decât în România, precum şi faptul că doreşte să-şi întemeieze familie în Ungaria, unde trăieşte de 4 ani, admiterea cererii nu este oportună.

Admiterea cererii, privită prin perspectiva respectului pentru viaţa de familie, nu ar conduce la un echilibru între interesele părţilor, mijlocul folosit nefiind proporţional cu scopul legitim urmărit.

Judecător Lavinia Lefterache

O acţiune având ca obiect plângerea împotriva restrângerii dreptului de proprietate nu poate fi

respinsă ca inadmisibilă. Dimpotrivă aceasta trebuie analizată pe fondul ei pentru a se verifica dacă ingerinţa (restrângerea dreptului ) este permisă de lege.

Deliberând asupra recursului declarat de V. L. împotriva sentinţei nr. 889/2004 Curtea a constatat

că, prin sentinţa penală menţionată, Tribunalul Bucureşti a respins ca inadmisibilă plângerea petentei. A fost obligată petenta la 150.000 lei cheltuieli judiciare către stat.


Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 2962/24 mai 2004, petenta V. L. a

solicitat ca, în temeiul dispoziţiilor art.169 Cod procedură penală rap. la art.168 Cod procedură penală să se dispună restituirea tuturor obiectelor şi înscrisurilor proprietatea acesteia şi care i-au fost ridicate cu încălcarea dispoziţiilor legale, cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare la imobilul din Bucureşti, str. Păunaşul Codrilor nr. 14, imobil proprietatea petentei.

În considerente, petenta a învederat faptul că în data de 187.03.2004 o echipă de jandarmi însoţită de procuror a efectuat o percheziţie domiciliară la imobilul sus menţionat, cu aceeaşi ocazie fiind ridicate fără drept bunuri proprietatea petentei, fără măcar ca acestea să fie identificate şi inventariate cu exactitate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 108 alin. 2 Cod procedură penală, motiv pentru care solicită restituirea tuturor acestor bunuri, enumerându-le în conţinutul plângerii formulate.

La dosar, s-au depus în copie următoarele: autorizaţie de percheziţie nr. 63 şi 64 din 16.03.2004, proces verbal de percheziţie din data de 18.03.2004, rezoluţie de începere a urmăririi penale „in rem ”nr. 729/P/12.02.2003.

La termenul din 29 iunie 2004, în şedinţă publică, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia inadmisibilităţii plângerii formulate.

Analizând admisibilitatea cererii formulate de petent funcţie de dispoziţiile legale incidente în cauză, tribunalul a constat că:

În baza autorizaţiilor nr. 63 şi 64 din 16 martie 2004, emise de Tribunalul Bucureşti Secţia I-a Penală în dosarul nr. 1480/2004, urmare solicitării transmisă cu adresa nr. 729/P/2004 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, organele de urmărire penală au fost autorizate să efectueze o percheziţie domiciliară la adresa din Bucureşti, sector 5, str. Păunaşul Codrilor nr.14 precum şi să ridice obiecte care conţin date informatice, date referitoare la traficul internaţional de persoane sau date referitoare la utilizatori.

Procedîndu-se la efectuarea percheziţiei, la imobilul sus menţionat au fost ridicate mai multe bunuri astfel cum rezultă din conţinutul procesului verbal de percheziţie din 18.03.2003, pentru o parte din aceasta petenta solicitând restituirea, cu motivarea că sunt bunuri personale ce nu au legătură cu obiectul cauzei.

Dispoziţiile art.169 alin.1 Cod procedură penală invocate de petenta ca temei de drept al plângerii formulate nu sunt incidente în cauză câtă vreme aceste prevederi se referă la contestarea măsurilor asiguratorii şi restituirea lucrurilor ridicate urmare dispunerii acestor măsuri, că aşa stau lucrurile, rezultă din tehnica redactării textului 169 alin.1 Cod procedură penală „orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere potrivit dispoziţiilor art.168 Cod procedură penală stabilirea acestui drept şi restituirea ”.

În cauză sunt incidente dispoziţiile art.109 alin.4 Cod procedură penală, potrivit cu care obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legătura cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin.

Or, chiar dacă petentul invocă ca temei de drept dispoziţiile sus menţionate la acest moment procesual, când încă se administrează probe în vederea soluţionării cauzei în cursul urmăririi penale, nu se poate stabili încă dacă obiectele ridicate au sau nu legătură cu cauza.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petenta fără a-l motiva. Având în vedere că tribunalul nu s-a pronunţa pe fondul cauzei prejudiciind-o astfel pe petentă, iar o

soluţie dată de Curte ar încălca dublul grad de jurisdicţie (în lipsa unei analize anterioare a dreptului), Curtea a admis recursul şi a trimis cauza spre rejudecare conform art. 38515 pct.2 lit. c Cod procedură penală. Cauza a fost trimisă instantei la care s-a înregistrat dosarul de urmărire penală, pentru a aprecia, în raport de stadiul procedurii, dacă restituirea obiectelor stânjeneşte sau nu stânjeneşte aflarea adevărului.

NOTĂ

Considerată măsură de reparaţie imediată, restituirea lucrurilor poate fi folosită ca o măsură procesual penală conform art. 169 Cod procedură penală sau conform art.109 Cod procedură penală.

În principal restituirea lucrurilor este privită ca o modalitate de reparare în natură a pagubelor produse prin infracţiune, cu prioritate înaintea celorlalte modalităţi de reparare a pagubei, dar ea poate fi


anticipată prin restituirea lucrurilor înainte de rezolvarea definitivă a acţiunii civile în cadrul procesului penal.

Din modul în care art. 169 Cod procedură penală reglementează această instituţie reiese că pot fi restituite lucrurile atunci când sunt realizate următoarele condiţii: lucrurile ridicate de la învinuit, inculpat sau orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea părţii vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa; restituirea lucrurilor să nu stânjenească aflarea adevărului.

Codul de procedură penală dă dreptul oricărei persoane de a cere restituirea bunurilor proprietatea sa, ce i-au fost luate pe nedrept, indiferent de la cine au fost luate învinuit inculpat, un terţ.

Dispoziţia legală conferă acest drept oricărei persoane care pretinde că lucrurile ridicate îi aparţin, fie conform art. 109 Cod procedură penală, fie conform art. 169 Cod procedură penală.

Dreptul de acces în justiţie implică existenţa unei căi judiciare pentru cereri care au ca obiect drepturile civile fără distincţie după cum acestea se valorifică în procesul penal sau civil.

Hotărârea tribunalului prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea petentei de restituire a bunurilor ridicate în urma percheziţiei făcute la inculpat este nelegală. Curtea apreciază că o asemenea excludere este în sine contrară dreptului de acces la justiţie garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Brumărescu c. România ).

Dreptul unui justiţiabil de a se adresa instanţelor ar fi iluzoriu dacă o instanţă, legal sesizată, având competenţa de a se pronunţa asupra unei asemenea cereri, ar respinge-o ca inadmisibilă pe considerentul inducerii greşite a unui text de lege.

Codul de procedură penală permite instanţelor de judecată modificarea temeiului sesizării (vezi schimbarea încadrării juridice mutatis mutandis), în cazul unei cereri a părţii, instanţa poate pune în discuţie un alt temei de drept, cu atât mai mult cu cât, în cuprinsul cererii depuse la fond se face vorbire despre neîndeplinirea cerinţelor art. 108 Cod procedură penală în ceea ce priveşte obiectele ridicate.

Articolul 6 paragraful 1 CEDO garantează dreptul oricărei persoane de a se plânge unei instanţe judecătoreşti cu privire la drepturile şi obligaţiile sale civile; art. 6 paragraful 1 include „dreptul la instanţă ”, iar dreptul de a avea acces la justiţie respectiv dreptul de a declanşa proceduri în faţa unei instanţe civile este o componentă a acestuia (Hornsby c.Grecia).

Dreptul la acţiune şi condiţiile de exercitare sunt prevăzute chiar de legea română. Soluţia instanţei de respingere ca inadmisibilă a plângerii apare ca nelegală, Codul însuşi garantând

dreptul de a formula acţiune în baza art. 169 Cod procedură penală, rap. la art. 168 Cod procedură penală, sau în baza art. 109 Cod procedură penală.

În cauză petenta a invocat faptul că o parte dintre bunurile ridicate în urma percheziţiei la adresa din Bucureşti îi aparţin şi nu au legătură cu obiectul cauzei pendinte.

Relevând că faţă de bunurile ridicate nu s-au dispus măsuri asiguratorii, cu atât mai mult instanţa ar fi trebuit să verifice temeiul restrângerii dreptului de proprietate al petentei.

S-ar fi impus verificarea pe fond a temeiniciei măsurii, legea însăşi (art. 109 Cod procedură penală) prevăzând că obiectele şi înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin.

O acţiune având ca obiect plângerea împotriva restrângerii dreptului de proprietate nu poate fi respinsă ca inadmisibilă. Dimpotrivă aceasta trebuie analizată pe fondul ei pentru a se verifica dacă ingerinţa (restrângerea dreptului) este permisă de lege.


Neexistând nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile

succesive ale inculpatului, instanţa poate să considere că numai una dintre ele este expresia adevărului, având obligaţia de a le înlătura motivat pe celelalte.

Ca urmare, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că sunt expresia adevărului numai acele declaraţii care se coroborează cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.


Deliberând asupra recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, împotriva

deciziei penale nr.793/20044, constată: Prin sentinţa penală nr.725/14.04.2003 a Judecătoriei Buftea a fost respinsă cererea de restituire

întemeiată pe art.333 C.p.p., ca neîntemeiată. În baza art.11 pct.2,lit.a rap.la art.10 lit.c C.p.p., a fost achitat inculpatul R. L. M., pentru infracţiunea

prev.de art.208 al.1-209 al.1,lit.a,i Cod penal, cu aplicarea art.37 lit.a Cod penal. S-a respins ca neîntemeiată acţiunea civilă, iar cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că în perioada 17.10.2000 – 16.04.2002,

astfel cum rezultă din examinarea fişelor de cazier judiciar, inculpatul s-a aflat în executarea pedepselor la care a fost condamnat prin sentinţele penale nr.315/09.11.2000 a Judecătoriei Turnu Măgurele, definitivă prin decizia penală nr.662/28.11.2000 a Tribunalului Teleorman şi respectiv sentinţa penală nr.13/18.01.2001 a Judecătoriei Turnu Măgurele, or, în perioada respectivă, fiind privat de libertate, nu avea cum să comită fapta din 25.02.2002 reţinută în sarcina sa prin actul de sesizare a instanţei, motiv pentru care s-a dispus achitarea inculpatului.

Referitor la cererea de restituire a cauzei la procuror, formulată de apărătorul inculpatului, conform art.333 C.p.p., instanţa de fond a apreciat că în cauză au fost efectuate toate cercetările cu privire la inculpatul A. L. M., astfel că nu se impune restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale.

Sub aspectul laturii civile, instanţa de fond a apreciat că, de vreme ce în cauză nu s-a dovedit vinovăţia inculpatului, fapta ilicită a acestuia şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, acţiunea civilă exercitată în procesul penal de partea vătămată este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea, criticând-o sub aspectul greşitei soluţii de achitare a inculpatului A. L. M. pentru infracţiunea prev.de art.208 al.1-209 al.1, lit.g şi i Cod penal, cu aplicarea art.37 lit.a Cod penal, în baza art.11 pct.2,lit.a rap.la art.10 lit.c C.p.p.

În dezvoltarea motivelor de apel, parchetul a arătat că instanţa de fond, la pronunţarea hotărârii nu a avut în vedere existenţa sentinţei penale nr.1420/16.05.2001 a Judecătoriei Sector 4, rămasă definitivă în luna iulie 2001, prin care s-a dispus contopirea pedepselor stabilite prin sentinţele penale nr.315/2000 şi 13/2001 pronunţate de Judecătoria Turnu Măgurele, avute în vedere de instanţa de fond la pronunţarea soluţiei de achitare şi a ignorat informaţiile furnizate prin referatul Biroului Executări penale, din cadrul Judecătoriei Sectorului 4, din care rezultă că inculpatul a fost liberat condiţionat din executarea pedepsei rezultante stabilită în urma contopirii pedepselor, prin sentinţa penală nr.1420/16.05.2001 în luna octombrie 2001, conform sentinţei penale nr.2463/10.10.2001 a Judecătoriei Sector 5, astfel încât, dacă s-ar fi avut în vedere aceste aspecte, s-ar fi constatat că, la data comiterii faptei, respectiv 25/26.02.2002, inculpatul se afla în libertate, în cauză neexistând alte date în sensul că inculpatul ar fi fost arestat ulterior liberării sale condiţionate din luna octombrie 2001 sau că s-ar fi aflat în executarea altor pedepse la data la care a fost săvârşită infracţiunea de furt ce formează obiectul cauzei de faţă.

Prin decizia penală nr.793/A/30.06.2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I-a Penală, s-a respins ca nefondat apelul declarat de parchet.

Tribunalul a constatat apelul declarat de parchet ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente: S-a constatat că, într-adevăr, motivarea instanţei de fond în sensul că la data când a fost săvârşită

infracţiunea de furt calificat reclamată de partea vătămată S. M., (25.02.2002), inculpatul A. L. M. ar fi fost arestat, aflându-se în executarea pedepselor aplicate prin sentinţele penale nr.315/09.11.2000 şi 13/18.01.2001, pronunţată de Judecătoria Turnu Măgurele şi, prin urmare, ar fi fost imposibil ca el să comită această infracţiune, de vreme ce era arestat, este infirmată de actele şi lucrările dosarului.

Astfel, la filele 51-53 din dosarul de fond nr.7113/2003 al Judecătoriei Buftea se află ataşată copia sentinţei penale nr.1420/16.05.2001 a Judecătoriei sector 4, însoţită de un referat întocmit de biroul executări penale al acestei instanţe, cu privire la data şi modalitatea rămânerii definitive a acestei sentinţe şi la situaţia executării pedepsei, despre această sentinţă, făcându-se menţiune în fişa de cazier judiciar, aflată la fila 14 din dosarul nr.530/2002 al Judecătoriei Buftea, ataşat la dosarul cauzei.

Prin sentinţa penală nr.1420/16.05.2001 a Judecătoriei sector 4, s-a dispus contopirea pedepselor ce au fost aplicate inculpatului prin sentinţele penale nr.315/2000 şi 13/2001 ale Judecătoriei Turnu Măgurele,


stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare, dată spre executare inculpatului, cu aplicarea art.71-64 Cod penal, din care, potrivit art.88 Cod penal rap.la art.36 al.3 Cod penal, s-a dedus perioada deja executată, de la 17.10.2000 la zi(16.05.2001).

Din referatul întocmit de Biroul Executări Penale al Judecătoriei sectorului 4, a rezultat că executarea acestei pedepse rezultante de 1 an şi 6 luni închisoare a început la data de 17.10.2000, urmând să expire la 16.04.2002, însă prin sentinţa penală nr.2463/10.10.2001 a Judecătoriei sectorului 5, s-a dispus liberarea condiţionată a condamnatului A. L. M. din executarea acestei pedepse.

Prin urmare, din actele dosarului a rezultat că la data de 25.02.2002 când a fost comisă infracţiunea de furt calificat reclamată de partea vătămată, inculpatul nu se afla în stare de privare de libertate, în cauză neexistând alte date sau indicii în legătură cu faptul că, ulterior liberării sale condiţionate în luna octombrie 2001 inculpatul ar mai fi fost arestat în alte cauze până la data de 25.02.2002 inclusiv.

Mai mult decât atât, motivarea instanţei de fond, prin care aceasta justifică soluţia de achitare, este infirmată chiar de către inculpat care pe tot parcursul procesului penal nu a susţinut nici un moment că ar fi fost imposibil să comită infracţiunea de furt calificat reţinută în sarcina sa, întrucât la data respectivă ar fi fost arestat.

Cu toate însă că, instanţa de fond a ignorat aceste aspecte ce rezultau în mod evident la o analiză atentă a actelor şi lucrărilor dosarului, Tribunalul a constatat totuşi că soluţia de achitare dispusă de instanţa de fond şi chiar temeiul achitării sunt corecte, dar argumentele pe care trebuie să se întemeieze această soluţie sunt altele, reţinând că:

La data de 26.02.2002 partea vătămată Stanciu Marian – asociat unic al SC Fundeni Mob 2004 SRL Dobroieşti, a sesizat lucrătorii Postului de Poliţie Dobroieşti în legătură cu faptul că, în noaptea de 25/26.02.2002, autori necunoscuţi, prin forţarea unei ferestre, au pătruns în atelierul societăţii, situat în comuna Dobroieşti, sat Fundeni, şos.Fundeni nr.204, judeţ Ilfov, de unde au sustras trei role de pluş pentru tapiţerie, în valoare totală de 25.000.000 lei.

Prin actul se sesizare a instanţei s-a susţinut că, în urma cercetărilor efectuate în cauză, ar fi fost depistat şi identificat ca autor al acestei infracţiuni de furt calificat inculpatul din prezenta cauză- A. L. M.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Tribunalul a constatat că este cu neputinţă a se stabili în ce anume au constat acele cercetări efectuate în cauză, de către organele de poliţie pentru depistarea şi identificarea autorului infracţiunii şi care au fost elementele şi împrejurările care au format convingerea organelor de cercetare penală că autorul acestei fapte este inculpatul din prezenta cauză.

Este foarte adevărat că, inculpatul, în cursul urmăririi penale, fiind audiat, a recunoscut comiterea acestei fapte, descriind modalitatea şi împrejurările săvârşirii acesteia, însă în cursul cercetării judecătoreşti (a se vedea declaraţia sa de la fila 23 din dosarul de fond) a revenit asupra acestor declaraţii, arătând că nu recunoaşte săvârşirea faptei pentru care a fost trimis în judecată şi că declaraţia care se află la fila 14 din dosarul de urmărire penală a dat-o într-un moment în care se afla în Arestul Poliţiei Buftea, fiind forţat să dea această declaraţie şi în plus la data când a avut loc acest furt, el se afla pe raza judeţului Teleorman, la domiciliul său.

Alte probe în dovedirea faptei administrate pe parcursul procesului penal nu au mai fost decât sesizarea părţii vătămate S. M. adresată organelor de cercetare penală şi declaraţia acestuia dată în faza urmăririi penale, precum şi procesul-verbal de cercetare la faţa locului cu planşa foto aferentă, însă aceste mijloace de probă dovedesc numai existenţa infracţiunii de furt calificat în dauna patrimoniului părţii vătămate S. M., însă pe baza lor nu se poate stabili că inculpatul A. L. M. este autorul acestei infracţiuni. Cum din probatoriul administrat în cauză nu rezultă date certe care să conducă la concluzia că inculpatul A. L. M. este autorul infracţiunii de furt în dauna părţii vătămate Stanciu Marian, numai declaraţiile date de inculpat în faza urmăririi penale neputând fi luate în considerare la stabilirea vinovăţiei sale în săvârşirea faptei având în vedere prevederile art.69 Cod penal, potrivit cărora declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză, tribunalul a apreciat că, într-adevăr se impune o soluţie de achitare a inculpatului pe temeiul art.11 pct.2,lit.a rap.la art.10 lit.c C.p.p.


Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o cu privire la greşita achitare a inculpatului. Motivele de recurs au fost extinse, oral, cu privire la cazul de casare prev.de art.385/9 pct.10 C.p.p., deoarece instanţa de fond a avut în vedere la pronunţarea soluţiei de achitare doar faptul că inculpatul, la data săvârşirii faptei era arestat într-o altă cauză, omiţând să analizeze probele administrate în faza urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.

În motivele scrise de recurs se arată că în mod greşit s-a apreciat că declaraţia inculpatului de recunoaştere a faptei nu se coroborează cu alte probe. Se precizează că inculpatul a dat nu una, ci două declaraţii în faza de urmărire penală, în care acesta a descris în detaliu construcţia atelierului de unde a sustras bunurile, indicând modul de operare „mergând pe lângă gardul care împrejmuia atelierul . . . până în dreptul unei ferestre prevăzută cu grilaj metalic . . .”.

În motivele de recurs, se arată că această descriere se coroborează cu procesul verbal de cercetare la faţa locului (fila 7 d.u.p.).

Chiar dacă ulterior a negat vinovăţia sa, inculpatul, prin detaliile oferite la urmărire penală asupra locului faptei, asupra modului care l-a determinat să săvârşească fapta „încurajat că în curtea atelierului nu se găsesc câini”, asupra obiectelor sustrase, „am luat trei suluri de pluş pe care le-am aruncat pe geamul deschis”, a conformat săvârşirea faptei.

Analizând hotărârea recurată, Curtea, în baza art.385/15 pct.1,lit.b C.p.p., va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Articolul 63 alin.2 C.p.p. enunţă două principii de drept procesual penal şi anume principiul potrivit căruia probele nu au o valoare mai înainte stabilită şi principiul aprecierii probelor.

Instanţa de fond a motivat într-adevăr soluţia de achitare pe faptul că inculpatul, la data săvârşirii faptei se afla în penitenciar, aspect care, în apel, a fost înlăturat.

Instanţa de apel arătând că probele au fost greşit apreciate, a pronunţat o nouă hotărâre, analizând toate probele administrate pe parcursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.

Nu se poate considera că instanţa de apel s-a pronunţat cu nesocotirea dispoziţiilor procedurale care guvernează judecata în apel şi verificarea vinovăţiei inculpatului în triplu grad de jurisdicţie.

În raport de prevederile art.379 C.p.p., în cazul admiterii apelului şi reformării sentinţei primei instanţe, tribunalul poate dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată numai în cazurile anume înscrise la pct.2,lit.b .

În speţă, analizând existenţa vinovăţiei inculpatului, instanţa de fond l-a achitat cu motivarea că persoana trimisă în judecată nu este autorul faptei.

În aceste condiţii, cât timp hotărârea atacată nu s-a dat cu încălcarea unor norme procedurale sancţionate nu nulitatea absolută, în sensul art.197 alin.2 C.p.p., constatându-se o eroare în aprecierea situaţiei de fapt, în mod corect instanţa de apel a dat o interpretare proprie probelor şi a ajuns la concluzia că inculpatul trebuie achitat.

În consecinţă, cazul de casare invocat art.385/9 pct.10 C.p.p. nu este incident, hotărârile fiecărei instanţe bazându-se pe probe care au condus la achitarea inculpatului. Deoarece în cauză prin hotărârile instanţelor nu au fost vătămate drepturile părţilor, dat fiind modul în care au fost analizate probele, ci dimpotrivă, inculpatul a fost achitat, critica formulată de Parchet conform art.385/9 pct.10 C.p.p. este nefondată.

În ceea ce priveşte soluţia de achitare – al doilea motiv de casare invocat de Parchet -, aceasta apare ca fiind legală şi temeinică.

Neexistând nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale inculpatului, instanţa poate să considere că numai una dintre ele este expresia adevărului, având obligaţia de a le înlătura motive pe celelalte.

Ca urmare, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că sunt expresia adevărului numai acele declaraţii care se coroborează cu fapte şi împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Legal şi temeinic instanţa de apel a considerat că recunoaşterea inculpatului făcută în faza de urmărire penală, neconfirmată de alte dovezi, nu poate constitui proba vinovăţiei sale.

Nu poate fi primită critica formulată în motivele de recurs, în conformitate cu care există două declaraţii ale inculpatului în faza de urmărire penală de recunoaştere a faptei pe care instanţele le-au ignorat.


Indiferent de numărul declaraţiilor inculpatului, dispoziţiile legale (art.69 C.p.p.) impun ca acestea să se coroboreze cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probator, pentru a servi la aflarea adevărului.

Având în vedere că bunurile pretins a fi furate de inculpat nu au fost recuperate, că acesta a revenit asupra declaraţiei sale de la urmărirea penală de recunoaştere a faptei, că în urma cercetării la faţa locului nu s-au găsit urme (impresiuni papilare) care să provină de la inculpat, în mod legal instanţa de apel a apreciat că subzistă prezumţia de nevinovăţie.


Pentru ca o măsură de arestare să fie permisă trebuie să existe motive plauzibile de a se bănui

că s-a săvârşit o infracţiune. Noţiunea de motive plauzibile aparţinând Curţii Europene îşi are corespondent in legea română şi anume în cerinţa de a exista indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei fapte prevazute de legea penala.

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul C. D. împotriva încheierii de la 13.09.2004

pronunţată în dosarul Tribunalului Bucureşti nr.4954/2004 constată: Prin încheierea recurată instanţă a dispus în temeiul art. 155-156 Cod procedură penală

prelungirea arestării preventive a inculpatului. Pentru a pronunţa această încheiere Tribunalul a apreciat că se menţin temeiurile care au stat la

baza acestei măsuri şi anume pericolul pentru ordinea publică decurgând din lăsarea în libertate a inculpatului, pedeapsa

prevăzută de lege pentru fapta dedusă judecăţii, natura faptelor reţinute şi anume sustragerea de motorină din conductele Petrotrans SA .

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul C D A in în termenul legal, criticând-o pe motive de netemeinicie, deoarece nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.148 lit.h Cod procedură penală , iar datele ce particularizează pericolul social sunt de maximă generalitate. Se precizează că în raport de atitudinea sinceră nu s-ar putea reţine că lăsarea în libertate ar putea influenţa aflarea adevărului.

Analizând încheierea recurată în conformitate cu dispoziţiile art.385/6 Cod procedură penală, Curtea va respinge ca nefondat recursul potrivit art.385/15 pct.1 lit.b Cod procedură penală pentru următoarele considerente:

Tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.159 Cod procedură penală apreciind că în cauză există indicii cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, constatând că temeiurile care au stat la baza măsurii de arestare preventivă impun în continuare privarea de libertate.

NOTĂ

Analizând măsura preventivă din perspectiva art.5 CEDO, Curtea apreciază că, proclamând dreptul la libertate scopul articolului menţionat este de a asigura ca nici o persoană să nu fie lipsită de libertatea sa în mod arbitrar (Amuur c.Franţa).

Protejarea libertăţii individuale împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor nu trebuie să stânjenească însă eforturile instanţelor în administrarea probelor, desfăşurarea procesului în bune condiţii (Tomasi c.Franţa).

Expunerea limitativă a motivelor pentru care o persoană poate fi privată de libertate se regăseşte în disp. art.148 Cod procedură penală.

Analizând motivele menţinerii măsurii arestării preventive din perspectiva art.148 lit.h Cod procedură penală şi 155 - 156 Cod procedură penală, Tribunalul a luat în mod corect în considerare gravitatea potenţialelor infracţiuni.

Pentru ca o măsură de arestare să fie permisă trebuie să existe motive plauzibile de a se bănui că s-a săvârşit o infracţiune. Noţiunea de motive plauzibile aparţinând Curţii Europene îşi are corespondent in legea română şi anume în cerinţa de a exista indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.

Motivele plauzibile depind de circumstanţele particulare ale fiecărui caz.


Organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte şi informaţii care să convingă instanţele cu privire la existenţa indiciilor temeinice că s-a săvârşit o infracţiune.

Acest aspect nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării (Brogan şi Murray). Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că faptele care necesită bănuieli nu prezintă acelaşi nivel de certitudine ce cele care permit inculparea şi, cu atât mai puţin, cu cele care permit condamnarea.


Respectarea dreptului la apărare presupune nu numai prezenţa inculpatului şi a apărătorului

său în instanţă, ci ascultarea nemijlocită a inculpatului, posibilitatea de a propune probe în apărarea sa.

Legea recunoaşte dreptul la o apărare efectivă şi eficientă, iar nu iluzorie. Instanţa de apel a hotărât asupra vinovăţiei inculpatului fără a administra vreo probă,

reanalizând materialul probator administrat de instanţa de fond, în baza căruia aceasta din urmă dispusese achitarea inculpatului, cu încălcarea principiului nemijlocirii.

Ultimul cuvânt acordat inculpatului nu este de natură a suplini neaudierea acestuia astfel cum a hotărât Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Constantinescu c.România (2000).

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul M. C. I. împotriva deciziei penale

nr.83/A/20.01.2004 pronunţată în dosarul nr.6263/2003 al Tribunalului Bucureşti – Secţia I-a Penală, a constatat urmatoarele.Prin sentinţa penală nr.1430/3.10.2003 pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti în dosarul nr.7333/2003 s-a dispus achitarea inculpatului M. C. I.pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.208 al.1 – 209 al.1 lit.e, g, i Cod penal cu aplic. art.37 lit.a Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din art.208 al.1 – 209 al.1 lit.e, g, i Cod penal cu aplic. art.37 lit.b Cod penal, în baza art.11 pct.2 lit.a rap.la art.10 lit.c Cod procedură penală.

Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că din declaraţiile inculpatului şi ale martorului D. M. date în faţa instanţei nu rezultă cu certitudine că inculpatul este cel care a săvârşit fapta de sustragere a unei roţi la data de 14.05.1999 din autoturismul părţii vătămate B. A.. Au fost înlăturate declaraţiile date de inculpat şi martor în cursul urmăririi penale, cu motivarea că prin declaraţia sa martorul A. S. le-a înlăturat, în sensul că D. M. a cumpărat roata de la A. S. şi nu de la inculpat. În concluzie se reţine că nu inculpatul este autorul furtului reclamat de partea vătămată B. A.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 3, criticând hotărârea instanţei de fond pentru netemeinicie şi nelegalitate, întrucât a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, deşi la dosar existau probe care atestau că el este autorul faptei. Această situaţie de fapt rezultă din declaraţia inculpatului făcută la urmărirea penală, din procesul verbal de conducere în teren, din declaraţia martorului D. M., de la urmărirea penală, din procesul verbal şi din procesul verbal de recunoaştere din grup a inculpatului.

Prin decizia penală nr.83/2004 Tribunalul a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi a desfiinţat sentinţa apelată.

Rejudecând, conform art.208 – 209 alin.1 lit.a, g, i Cod penal cu aplicarea art.37 lit.b Cod penal a fost condamnat inculpatul M. C. I. la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat.

A făcut aplicarea art.71, 64 Cod penal. A constatat că prejudiciul a fost recuperat prin restituirea bunului. A luat act că inculpatul este arestat într-o altă cauză. A obligat inculpatul la 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care s-a avansat suma de

400.000 lei onorariul avocatului din oficiu. Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că în cauză există probe certe care se

coroborează între ele, în sensul că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este trimis în judecată (plângerea


părţii vătămate formulată la 14.05.1999, declaraţia acesteia de la aceeaşi dată, declaraţia martorului D. M. din 22.04.2003, procesul verbal de reconstituire).

Se reţine ca dovadă a comiterii sustragerii procesul verbal din 6.05.2003 de ridicare de la domiciliul martorului a roţii de rezervă aparţinând părţii vătămate.

De altfel, se menţionează în decizia de apel, inculpatul prin declaraţia dată în faţa procurorului la 13.05.2003 a recunoscut că a sustras roata şi a vândut-o martorului D. M.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, criticând-o în ceea ce priveşte cazurile de casare prev. de art.385/9 pct.18 Cod procedură penală, respectiv greşita condamnare a inculpatului pentru o faptă pe care nu a comis-o.

Din oficiu s-au pus în discuţia părţilor cazurile de casare prevăzute de art.385/9 pct.17/1 Cod procedură penală cu referire la greşita reţinere a stării de recidivă postexecutorie, acesta fiind în stare de recidivă postcondamnatorie în raport de pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr.631/1997 şi, respectiv, încălcarea art.6 din CEDO cu referire la faptul că instanţa de apel a schimbat hotărârea instanţei de fond reţinând vinovăţia inculpatului fără a-l audia.

Analizând hotărârea recurată, conform art.385/9 pct.17/1 şi pct.18 Cod procedură penală, Curtea a admis recursul conform art.385/15 pct.2 lit.c Cod procedură penală.

NOTĂ

Respectarea dreptului la apărare presupune nu numai prezenţa inculpatului şi a apărătorului său în instanţă, ci ascultarea nemijlocită a inculpatului, posibilitatea de a propune probe în apărarea sa.

Legea recunoaşte dreptul la o apărare efectivă şi eficientă, iar nu iluzorie. Instanţa de apel a hotărât asupra vinovăţiei inculpatului fără a administra vreo probă, reanalizând

materialul probator administrat de instanţa de fond, în baza căruia aceasta din urmă dispusese achitarea inculpatului, cu încălcarea principiului nemijlocirii.

Ultimul cuvânt acordat inculpatului nu este de natură a suplini neaudierea acestuia astfel cum a hotărât Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Constantinescu c.România (2000).

Potrivit art.289 Cod procedură penală, judecata cauzei (atât în primă instanţă cât şi în apel se face în faţa instanţei constituite conform legii şi se desfăşoară în şedinţă oral, nemijlocit şi în contradictoriu. Încălcarea unora dintre aceste principii de desfăşurare a judecăţii constituie o atitudine discreţionară a instanţei şi este de natură a aduce o vătămare intereselor legitime ale părţilor în proces.

Instanţa de apel şi-a însuşit probele strânse de organul de urmărire penală încălcând principiul nemijlocirii. Dacă legea cere oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate la judecată, nu poate fi menţinută hotărârea dată în astfel de condiţii, fiind lovită de nulitate.

Deşi instanţei de apel i se recunoaşte dreptul de a da o nouă apreciere probelor administrate trebuie avut în vedere în acelaşi timp că regulile care guvernează judecata în apel sunt nemijlocirea, oralitatea, contradictorialitatea.

Modalitatea de aplicare a articolului 6 CEDO, în cazul apelului, ţine de caracteristicile procedurii şi de rolul care revine jurisdicţie de apel în sistemul de drept intern.

Absenţa audierii inculpatului nu se poate justifica nici prin particularităţile procedurale, nici prin competenţa jurisdicţiei în apel, nici prin modul în care interesele inculpatului au fost apărate şi nici prin natura chestiunilor asupra cărora instanţa trebuia să se pronunţe.

Este adevărat că în faţa unei instanţe de apel cu puteri jurisdicţionale depline articolul 6 nu garantează în mod necesar dreptul la o audiere publică şi nici pe cel de a asista personal la dezbateri, dacă o astfel de şedinţă a avut deja loc (Fejde c.Suedia, 1991). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat că, dacă o instanţă de apel este chemată să examineze un caz atât pe fond cât şi în drept, precum şi ansamblul problemelor privind vinovăţia sau nevinovăţia, aceasta nu poate, din motive legate de regula procesului echitabil, să decidă fără a aprecia în mod direct mărturiile prezentate personal de inculpatul care susţine că nu a comis infracţiunea de care este acuzat (Ekbatani c.Suedia, 1988).

Conform dispoziţiilor legale, procedura în faţa instanţei de apel urmează aceleaşi reguli ca şi cea în faţa instanţei de fond, Tribunalul având competenţa a se pronunţa atât în ceea ce priveşte chestiunile de fapt


cât şi cele de drept. Instanţa de apel putea fie să confirme achitarea inculpatului, fie să îl condamne după administrarea de probe conform principiului nemijlocirii.

Infirmând soluţia primei instanţe de achitare, Tribunalul l-a condamnat pe inculpat fără să îl audieze. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o violare a articolului 6 (Constantinescu

c.România) subliniind că, deşi dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt prezintă importanţă, acesta nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat de o instanţă în timpul dezbaterilor. Dreptul la un proces echitabil este încălcat atunci când instanţa se pronunţă asupra temeiniciei acuzaţiei în materie penală, considerându-l pe inculpat vinovat, fără ca acesta să fi avut posibilitatea să fie audiat, cu atât mai mult cu cât Tribunalul a fost prima instanţă care l-a condamnat.

Apreciind că dreptul la apărare a fost încălcat, Curtea în mod corect a trimis cauza la Tribunal spre a fi administrate probe (audierea inculpatului, a părţii vătămate şi a martorului) conform art.62 – 67 Cod procedură penală.


Arestare preventivă. Infracţiune flagrantă. Calitatea de recidivist a inculpatului Prin cererea înregistrată sub nr. 16859/20.09.2004, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1

Bucureşti a solicitat emiterea mandatului de arestare preventivă privind pe inculpatul S.I. , faţă de care, prin ordonanţa nr. 915486/19.09.2004, emisă de D.G.P.M.B – Secţia 3 Poliţie a fost dispusă măsura reţinerii pe o perioadă de 24 de ore , de la data de 19.09.2004, ora 17,30 până la data de 20.09.2004, ora 17,30, pentru infracţiunea prevăzută de art. 240 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a C. pen., constând în aceea că la data de 19.09.2004 şi-a declinat identitatea falsă de poliţist şi a legitimat partea vătămată H.M.P, folosind o legitimaţie falsă.

Instanţa reţine totodată că prin referatul nr. 11777/P/20.09.2004, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a solicitat emiterea mandatului de arestare preventivă privind pe inculpatul S.I. pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 20.09.2004, până la data de 18.10.2004, în temeiul art. 146 şi art. 1491 C. proc. pen.

Analizând probele administrate în faza de urmărire penală până în acest moment, instanţa apreciază că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii prevăzute de art. 1491 C. proc. pen., respectiv sunt întrunite exigenţele art. 143 C. proc. pen. şi există cazurile prevăzute de art. 148 lit. b şi f C. proc. pen. Astfel, instanţa reţine că infracţiunea a fost flagrantă, iar inculpatul este recidivist în modalitatea prevăzută de art.37 lit. a C. pen., din fişa de cazier rezultând că acesta a mai suferit anterior alte patru condamnări, din care două pentru săvârşirea infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale.

Instanţa urmează a avea în vedere gradul de pericol social sporit al faptei, natura infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, modalitatea şi împrejurările concrete de comitere a acesteia, modalitate şi împrejurări ce rezultă din probele administrate în faza de urmărire penală până în acest moment, respectiv: procesul-verbal de prindere în flagrant, plângerea şi declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile martorilor B.M., M.C. şi I.M.Ş, procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere, însoţit de planşe foto, declaraţiile inculpatului.

În consecinţă, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 146, art. 1491, art. 148 lit. b şi f şi art. 151 C. proc. pen., pentru a se asigura buna desfăşurare a urmăririi penale, instanţa apreciază că se impune luarea măsurii arestării preventive a inculpatului şi, în consecinţă, în baza art. 1491 C. proc. pen. va admite propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, iar în baza art. 1491 alin. 10 C. proc. pen. va dispune arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, de la data de 20.09.2004 până la data de 18.10.2004 inclusiv şi emiterea mandatului de arestare preventivă în acest sens.

(Încheierea din data de 20.09.2004, dosar nr. 16859/2004 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti)


NOTĂ Prin încheierea prezentată s-a dispus măsura arestării preventive invocându-se două dintre temeiurile

prevăzute de art. 148 C. proc. pen., şi anume: 1. infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de 1 an ( art. 148

lit. b C. proc. pen.); 2. inculpatul este recidivist (art. 148 lit. f C. proc. pen.).

În cele ce urmează, nu ne propunem să formulăm critici la adresa acestei hotărâri judecătoreşti; ci, folosind-o doar ca punct de plecare, vom schiţa o analiză critică a celor două temeiuri de privare de libertate la care ea face trimitere.

1. infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de 1 an (art. 148 lit. b C. proc. pen.)

Majoritatea legislaţiilor care operează cu noţiunea de infracţiune flagrantă fac să decurgă din aceasta două efecte principale: simplificarea procedurii de urmărire şi de judecată a unor astfel de infracţiuni, precum şi lărgirea puterilor coercitive ale organelor de stat faţă de persoanele care le comit1.

Aceasta se justifică, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate2, atât prin necesitatea de a se da satisfacţie opiniei publice prin reacţia rapidă faţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, cât şi prin posibilitatea adunării şi administrării rapide şi cu un maximum de eficienţă a probelor, erorile judiciare fiind, în acest caz, greu de survenit.

Dat fiind faptul că, în legislaţia noastră penală, nu toate infracţiunile flagrante se urmăresc şi se judecă potrivit procedurii speciale, ci doar cele care îndeplinesc anumite condiţii cu privire la pedeapsă şi la locul săvârşirii – condiţii expres prevăzute de art. 466 C. proc. pen.3 – se pune problema dacă temeiul de arestare prevăzut la art. 148 lit. b) se aplică tuturor infracţiunilor flagrante sau, din contra, doar în cazul în care este urmată şi procedura specială.

Datorită modului criticabil de redactare a art. 148 lit. b) C. proc. pen., în interpretarea acestuia s-au conturat două puncte de vedere.

A.) Potrivit opiniei majoritare, împărtăşite în practica judiciară4 şi de unii doctrinari5, arestarea preventivă pe temeiul de la lit. b) a art. 148 C. proc. pen. poate fi dispusă în cazul tuturor infracţiunilor flagrante, indiferent dacă acestora li se aplică sau nu procedura specială.

Această opinie se sprijină pe argumentul că legiuitorul, dacă ar fi dorit să restrângă aplicabilitatea art. 148 lit. b) C. proc. pen. numai la situaţiile în care este aplicabilă şi procedura urgentă, putea să prevadă aceasta în mod expres. Cum legea nu distinge, nici celui care o interpretează nu îi este permis să distingă.

B.) Într-o a doua opinie, se susţine6 că reţinerea sau arestarea preventivă pe acest temei se poate

dispune doar cu privire la infracţinile cărora le este aplicabilă şi procedura specială. În sprijinul acestui punct

1 D. Becheraoui, La notion de flagrance en droit français, libanais et égyptien, în Revue de science criminelle et droit pénal comparé, nr. 1/1997, p. 73. 2 R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, tome II - Procedure pénale, Ed. Cujas, 5e éd., 2001, p. 373; D. Becheraoui, op. cit., p. 73. 3 Potrivit art. 466 C. proc. pen., procedura specială de urmărire şi judecată se aplică doar în cazul infracţiunilor flagrante pedepsite prin lege cu închisoare mai mare de un an şi de cel mult 12 ani, precum şi formelor agravate ale acestor infracţiuni, dacă sunt săvârşite în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi în orice alt loc aglomerat. În plus, art. 479 C. proc. pen. stabileşte că nu se aplică procedura urgentă infracţiuilor săvârşite de minori şi nici infracţiunilor prevăzute de art. 279 alin. 2 lit. a), când plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată. 4 A se vedea, pe lângă speţa adnotată, şi încheierea din data de 20.09.2004, dată în dosarul nr. 16857/2004 al Judecătoriei Sectorului I Bucureşti, nepublicată; încheierea din data de 22.09.2004, dată în dosarul nr. 17046/2004 al Judecătoriei Sectorului I Bucureşti, nepublicată; încheierea din data de 24.09.2004, dată în dosarul nr. 17287/2004 al Judecătoriei Sectorului I Bucureşti, nepublicată. 5 A se vedea, I. Istrate, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual-penale, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1984, p. 52.


de vedere – dată fiind formularea echivocă a art. 148 lit. b) C. proc. pen. – pot fi aduse următoarele argumente:

1. Măsurile preventive sunt măsuri excepţionale, starea de libertate a persoanei constituind regula în

cursul procesului penal7. Or, exceptio est strictissimae interpretationis. Pe cale de consecinţă, normele care limitează dreptul la libertate al persoanei trebuie interpretate întotdeauna în mod restrictiv, în aşa fel încât să aducă o atingere minimă acestuia.

Fiind vorba de o stare de excepţie, aplicarea ei nu poate fi extinsă prin utilizarea argumentului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus .

Din contra, recurgerea la principiul de interpretare potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretului nu îi este permis să distingă, este inadmisibilă în ipoteza în care tinde să aducă o atingere unui drept fundamental al persoanei. După cum s-a subliniat şi în doctrină8, limitările aduse liberei exercitări a drepturilor persoanei sunt strict determinate de lege în ceea ce priveşte toate elementele acestora, ele fiind, deci, de strictă interpretare . Or, o interpretare stricto sensu este incompatibilă cu adagiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, acesta din urmă fiind, prin definiţie, o regulă de interpretare extensivă9.

2. Faptul că o infracţiune este flagrantă – adică este descoperită în momentul săvârşirii sau imediat

după săvârşire – nu înseamnă că prezintă o gravitatea mai mare faţă de alte fapte de acelaşi gen, care însă nu sunt descoperite în condiţiile prevăzute de art. 465 C. proc. pen10.

De asemenea, simplul caracter flagrant al infracţiunii nu poate fi considerat că prezintă vreun pericol pentru desfăşurarea normală a procesului penal. Aşa cum s-a remarcat în doctrină11, flagranţa implică, prin ea însăşi, doar existenţa la îndemână a probelor săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală. Pornind de la aceste premise, se pare că arestarea preventivă dispusă pe temeiul de la lit. b) a art. 148 C. proc. pen. ar încălca însuşi scopul măsurilor preventive – scop care, potrivit art. 136 C. proc. pen., constă tocmai în asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal.

Cu totul altfel stau lucrurile când infracţiunilor flagrante li se aplică procedura specială. Această procedură, numită în doctrină şi procedură urgentă, a fost instituită în scopul sporirii operativităţii urmăririi penale şi a judecăţii faptelor care intră sub incidenţa ei12. Operativitatea sporită este justificată, pe de o parte, prin aceea că făptuitorul, martorii, instrumentele cu care a fost săvârşită fapta sau alte elemente care pot fi folosite drept probe sunt la îndemâna organului de urmărire penală13 şi, pe de altă parte, prin aceea că, probaţiunea fiind mai uşor de făcut, posibilitatea survenirii unor erori judiciare este aproape inexistentă.

6 A se vedea V. Scherer, Situaţia celui arestat preventiv în cazul schimbării procedurii speciale a infracţiunilor flagrante în procedura obişnuită, în Revista Română de Drept, nr. 10/1969, p. 128; I. Poenaru, Pentru o nouă concepţie în elaborarea principiilor şi normelor dreptului procesual penal, în Revista Română de Drept, nr. 12/1977, p. 21. 7 Acest principiu a fost subliniat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu hotărârea Wemhoff c. Germaniei, 27.06.1968, www.echr.coe.int. 8 N. Iliescu, Libertatea persoanei în lumina dispoziţiilor din Codul de procedură penală, în Studii şi cercetări juridice, nr. 3/1971, p. 427-428; N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1998, p. 404. 9 A se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Mică enciclopedie a dreptului. Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 2000, p. 409. 10 Spre exemplu, un hoţ intră într-un depozit prin escaladarea unui geam şi este prins de paznic în timp ce încerca să iasă cu bunurile furate (infracţiune flagrantă); un alt hoţ care acţionează prin acelaşi mod de operare reuşeşte să iasă cu bunurile furate fără a fi văzut deoarece a avut un complice care l-a ţinut de vorbă pe paznic. Este evident că prima infracţiune (deşi flagrantă) este mai puţin gravă decât cea de-a doua, în care făptuitorul a fost prins abia ulterior deoarece a dat dovadă de mai multă ingeniozitate în comiterea faptei. 11 I. Poenaru, op. cit., p. 21 ; M. Basarab, Drept procesual penal, ediţia a II- a, Cluj, 1973, p. 284. 12 A se vedea N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Parte Specială, vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, p. 443. 13 V. Scherer, op. cit., p. 128.


http://www.echr.coe.int/

Tocmai această necesitate a asigurării operativităţii procedurii speciale este cea care justifică şi luarea reţinerii14 sau a arestării învinuitului sau inculpatului în astfel de situaţii. Măsurile preventive se dispun, în aceste cazuri, în scopul de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată15, sustragere care, datorită întârzierilor provocate, ar duce la înlocuirea procedurii speciale cu cea obişnuită.

Dacă, însă, condiţiile privind incidenţa procedurii urgente de urmărire şi judecată a infracţiunilor flagrante nu sunt îndeplinite, invocarea temeiului de privare de libertate de la lit. b) a art. 148 C. proc. pen. nu-şi mai are justificare.

Este de remarcat că în literatura de specialitate16 se recunoaşte că, în situaţia în care arestarea a fost dispusă în cadrul procedurii speciale, iar ulterior această procedură este înlocuită cu cea obişnuită, dacă nu există şi alte temeiuri de arestare, în afara celui de la lit. b), persoana în cauză trebuie să fie pusă în libertate. Prin aceasta se recunoaşte, în mod implicit, că arestarea nu ar putea fi dispusă – a fortiori – dacă s-a urmat încă de la început procedura obişnuită.

3. Potrivit art. 148 alin. 2 C. proc. pen., în cazurile prevăzute la lit. c) – f) şi i) ale acestui articol,

măsura arestării poate fi luată dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 2 ani.

Conform art. 148 alin. 1 lit. b) C. proc. pen., arestarea preventivă poate fi dispusă dacă infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzute de lege este mai mare de 1 an.

După cum se poate observa din confruntarea celor două texte, legiuitorul nu a prevăzut ca şi temeiul de la litera b) să fie aplicabil inclusiv în situaţia în care pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă.

De aici se poate trage concluzia că, dacă legiuitorul ar fi dorit ca temeiul de arestare de lit. b) să fie aplicabil în cazul tuturor infracţiunilor flagrante, ar fi prevăzut că şi acesta să poată fi invocat în cazul infracţiunilor sancţionate de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă17.

Această concluzie pare să fie confirmată prin aceea că limita minimă, prevăzută de art. 466 C. proc. pen., pentru aplicarea procedurii speciale este tot pedeapsa închisorii mai mare de un an – la fel cum prevede şi art. 148 lit. b) pentru luarea arestării preventive. De asemenea, concluzia este coroborată şi prin faptul că, prin modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, atât limita de la art. 466 cât şi cea de la art. 148 lit. b) a fost majorată, în mod simetric, de la 3 luni, cum era anterior modificarii, la un an.

Ca o concluzie, subliniem faptul că, în materia reţinerii şi a arestării preventive – măsuri care aduc o

gravă atingere dreptului fundamental la libertate al persoanei – existenţa unor interpretări neunitare este inadmisibilă. De aceea, pentru eliminarea oricărui dubiu privind interpretarea art. 148 alin. 1 lit. b) C. proc. pen., se impune o intervenţie a legiuitorului. De lege ferenda, acesta are două posibilităţi. Dacă optează pentru prima opinie, textul art. 148 alin. 1 lit. b) C. proc. pen. ar putea fi redactat în felul următor: „infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisorea mai mare de un an”. Dacă, în schimb, alege cel de-al doilea punct de vedere, temeiul de arestare de la lit. b) trebuie corelat cu art. 466 C. proc. pen., putând fi enunţat în sensul că „infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa

14 Reţinerea învinuitului este chiar obligatorie (art. 468 alin. 1 C. proc. pen.). A se vedea şi S. Kahane, în V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975, p. 318. 15 Potrivit art. 136 alin. 1 C. proc. pen., măsurile preventive pot fi dispuse fie în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, fie în scopul împiedicării sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. 16 A se vedea N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Parte Specială, vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, p. 451; I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 849. 17 Aceasta cu atât mai mult cu cât referirea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă din art. 148 alin. 2 C. proc. pen. a fost adăugată abia prin modificarea relativ recentă a Codului de procedură penală, intervenită prin Legea nr. 281/2003 (publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003). Cu aceeaşi ocazie, se putea modifica şi prevederea de la lit. b), mai ales că textul art. 148 a suferit şi alte modificări sau chiar abrogări prin legea menţionată.


închisorii prevăzute de lege este mai mare de un an şi de cel mult 12 ani”. Această din urmă soluţie ar fi preferabilă.

2. Inculpatul este recidivist (art. 148 lit. f C. proc. pen.) Formă a pluralităţii de infracţiuni, recidiva are natura juridică a unei cauze – facultative şi personale –

de agravare a tratamentului sancţionator aplicat infractorului18. Caracterul de cauză de agravare a recidivei se reflectă, însă, şi pe planul altor instituţii ale dreptului penal substanţial19, ca: liberarea condiţionată20, amnistia şi graţierea21, suspendarea condiţionată a executării pedepsei22 etc.

În plus, legiuitorul nostru a legat de calitatea de recidivist şi unele consecinţe care se răsfrâng pe planul procedurii penale, făcând să decurgă din această calitate şi un temei de detenţie preventivă23.

Încă de la început dorim să subliniem faptul că este criticabilă consacrarea distinctă a unui astfel de temei de arestare, acesta fiind, de altfel, incompatibil şi cu exigenţele impuse de Convenţia şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

După cum s-a arătat în doctrină24, prin această dispoziţie legiuitorul a consacrat o "prezumţie puternică de pericol social" în sarcina infractorului recidivist, pornind de la ideea perseverării pe calea infracţională a acestuia cu toate că a fost deja condamnat sau a executat o pedeapsă pentru o infracţiune de o anumită gravitate.

Toate sistemele de drept operează cu prezumţii de fapt sau de drept. După cum a statuat Curtea Europeană, Convenţia nu se opune, în principiu, folosirii unui astfel de procedeu de tehnică legislativă. Cu toate acestea, în materie penală, ea impune statelor contractante să nu depăşească anumite limite rezonabile având în vedere, în special, importanţa drepturilor persoanei care sunt în joc, precum şi prezervarea dreptului la apărare al celui în cauză25.

Or, prezumţia pe care se fundamentează temeiul de arestare pe care îl analizăm depăşeşte cu mult astfel de limite rezonabile.

În primul rând, ea nesocoteşte în mod grav un drept fundamental al persoanei – dreptul la libertate – din moment ce este instituită tocmai în scopul privării de libertate a acesteia. Curtea Europeană a statuat deja că detenţia nu poate fi motivată pe prezumţia – prevăzută în dreptul turc – potrivit căreia orice persoană

18 Gh. Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 238 şi urm. ; M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 61 ; C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 2002, p. 269 ; A. Ungureanu, Drept penal român. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 195 ; V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, Ed. Academiei, 1969, p. 309 ; T. Vasiliu şi colab., Codul penal al RSR – comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 292-293 ; M.- H. Renaut, Une technique juridique appliquée à un problème de société, la récidive. De la notion de consuetudo deliquendi au concept de dangerosité, în Revue de science criminelle et droit pénal comparé, nr. 2/2000, p. 319 şi urm. ; J. Pradel, Droit pénal général, Ed. Cujas, Paris, 1994, p. 687 şi urm. Asupra motivelor care fundamentează agravarea pedepsei în caz de recidivă, a se vedea R. Garraud, Traité théorique et pratique de droit pénal français, tome III, ediţia a 3-a, 1916, p. 251 şi urm. 19 A. Cocaină, Recidiva în dreptul penal român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 112. 20 În examinarea cererii de acordare a liberării condiţionate se ţine seama, conform art. 59 alin. 1 C. pen., şi de antecedentele penale ale condamnatului. Aceasta nu echivalează, totuşi, cu excluderea de plano a recidivistului de la posibilitatea acordării liberării provizorii. 21 De regulă, recidiviştii sunt exceptaţi de la amnistie sau graţiere în ceea ce priveşte noile fapte săvârşite (pentru dezvoltări a se vedea Gh. Mateuţ, op. cit., p. 60-64). 22 Potrivit art. 81 lit. b) C. pen., este exclus de la aplicarea suspendării condiţionate a executării pedepsei infractorul care a fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38 C. pen. 23 Gh. Mateuţ, op. cit., p. 64. De asemenea, conform art. 1602 alin. 2 şi art. 1604 alin. 1 C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune nu poate fi acordată dacă inculpatul este recidivist. 24 I. Istrate, op. cit., p. 62. 25 A se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Salabiaku c. Franţei, 07.10.1988, www.echr.coe.int, §28.



acuzată de săvârşirea unei infracţiuni de o anumită gravitate (crimă) este considerată că intenţionează să fugă26.

În al doilea rând, este încălcat şi dreptul la apărare al celui arestat. Astfel, persoana arestată pe temeiul de la lit. f) a art. 148 este lipsită, ab initio, de beneficiul dreptului la revocarea măsurii luate împotriva sa. Potrivit art. 139 alin. 2 C. proc. pen., măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea acesteia. În cazul nostru, însă, revocarea nu poate opera niciodată, calitatea de recidivist nefiind susceptibilă să dispară în cursul procesului penal27.

Pe de altă parte, organul judiciar care ia măsura preventivă pe temeiul amintit nu mai este obligat să-şi motiveze decizia prin raportare la starea de fapt creată în urma săvârşirii noii infracţiuni, din moment ce recidiva – fiind, prin excelenţă, o stare de drept – se poate dovedi prin simpla anexare a unui extras de pe cazierul judiciar28. În acest fel, nefiind pusă în discuţie situaţia de fapt, arestarea ar putea fi dispusă chiar în lipsa vreunui pericol care să ameninţe buna desfăşurare a procesului penal în curs, fapt care, la o examinare mai exigentă, apare ca o nesocotire a însăşi scopului măsurilor preventive, acesta vizând tocmai asigurarea bunei desfăşurări a procesului. Or, cum s-ar putea susţine că arestarea s-a dispus pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal din moment ce, cu ocazia luării acestei măsuri, nici măcar nu s-a pus problema existenţei vreunei cauze care să-l poată periclita ?

Curtea Europeană verifică temeiurile de arestare din dreptul intern atunci când - referindu-se la respectarea art. 5 §3 din Convenţie – apreciază asupra caracterului rezonabil al duratei detenţiei preventive29. În acest demers, Curtea nu a acceptat decât anumite temeiuri dintre cele invocate de statele membre30. Astfel, potrivit instanţei de la Strasbourg, detenţia este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate in concreto, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unor noi infracţiuni31, pericolul de distrugere a probelor32, riscul presiunii asupra martorilor33, pericolul de dispariţie a inculpatului34 sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică35.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei prin Recomandarea nr. R (80) 11 care, la punctul 3, prevede că detenţia provizorie nu poate fi ordonată decât dacă persoana în cauză este bănuită că a săvârşit o infracţiune şi sunt motive serioase de a crede că există unul ori mai multe dintre următoarele pericole: pericolul de fugă, cel de obstrucţionare a cursului justiţiei ori acela ca acuzatul să nu

26 A se vedea hotărârea Yagci şi Sargin c. Turciei, 08.06.1995, www.echr.coe.int, §51-52. 27 Astfel, cel în cauză nu poate fi reabilitat atâta timp cât el este în curs de urmărire sau de judecată pentru o nouă faptă. Totuşi, în mod excepţional, se poate întâmpla ca cel puţin una dintre cele două infracţuini pentru care inculpatul a fost anterior condamnat să fie dezincriminată, situaţie care ar duce ope legis şi în mod retroactiv la înlăturarea stării de recidivă şi implicit a calităţii de recidivist a făptuitorului (Gh. Mateuţ, op. cit., p. 154). 28 În cazul în care condamnarea care constituie cel de-al doilea termen al recidivei nu a fost încă trecută în cazierul judiciar, dovada se poate face şi prin copia de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a dispus condamnarea respectivă. 29 Atunci când verifică dacă art. 5 §3 al Convenţiei - în ceea ce priveşte durata rezonabilă a detenţiei - a fost violat sau nu, Curtea face un examen aprofundat al datelor din fiecare caz prin prisma a două criterii. În primul rând, Curtea apreciază dacă temeiurile invocate de stat pentru justificarea menţinerii detenţiei preventive sunt pertinente şi suficiente. În al doilea rând, şi doar în măsura în care constată că primul criteriu este îndeplinit (temeiurile invocate sunt pertinente şi suficiente), Curtea va examina dacă durata detenţiei a fost prelungită nejustificat, ţinând seama de natura şi complexitatea cauzei, comportamentul autorităţilor, dar şi de comportamentul celui arestat (pentru detalii, a se vedea J.-L. Murdoch , L' article 5 de la Convention Européenne des Droits de l' Homme. La protection de la liberte et de la surété de la personne, Ed. du Conseil de l' Europe, Strasbourg, 1994, p. 44-48). 30 După cum am arătat deja, Curtea nu a acceptat ca motivarea detenţiei preventive să se facă prin prezumţia de pericol al dispariţiei acuzatului, prezumţie instituită de legislaţia turcă în sarcina oricărei persoane acuzate de săvârşirea unei crime (a se vedea hotărârea Yagci şi Sargin c. Turciei, 08.06.1995, www.echr.coe.int, §51-52). 31 Hotărârea Matznetter c. Austriei, 10.11.1969, www.echr.coe.int, § 9. 32 Hotărârea Wemhoff c. Germaniei, 27.06.1968, www.echr.coe.int, § 14; hotărârea Ringeisen c. Austriei, 16.07.1971, www.echr.coe.int, § 105-106. 33 Hotărârea Letellier c. Franţei, 26.06.1991, www.echr.coe.int, § 37-39. 34 Hotărârea Neumeister c. Austriei, 27.06.1968, www.echr.coe.int, § 10; hotărârea Stögmüller c. Austriei, 10.11.1969, www.echr.coe.int, § 12; hotărârea Ringeisen c. Austriei, 16.07.1971, www.echr.coe.int, § 100. 35 Hotărârea Letellier, cit supra., § 51; hotărârea Tomasi c. Franţei, 27.08.1992, www.echr.coe.int, §90-91.












comită o nouă infracţiune gravă. Punctul 4 al Recomandării specifică în plus că, dacă existenţa nici unuia dintre pericolele enunţate mai sus nu a putut fi stabilită, detenţia provizorie s-ar putea, totuşi, justifica, în mod excepţional, în anumite cazuri în care se comite o infracţiune deosebit de gravă.

Cum temeiul de arestare prevăzut la lit. f) nu se poate încadra în nici unul dintre cazurile menţionate, şi având în vedere şi celelalte neajunsuri pe care acest temei le poate genera, susţinem că, de lege ferenda, se impune renunţarea la acesta. O astfel de soluţie nu exclude, însă, posibilitatea ca în motivarea unei privări de libertate bazate pe un alt temei – cum ar fi, de pildă, temerea că inculpatul va săvârşi o nouă infracţiune – să se facă apel la antecedentele penale ale acestuia36.

Claudiu Ecedi-Stoisavlevici

Auditor de justiţie

II. 2. HOTĂRÂRI ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI Hotărârea Sabin Popescu împotriva României, 2.03.2004 Situaţia de fapt:

Prin sentinţa civilă a Jud. Craiova pronunţată la 20.03.1992 s-a admis plângerea petentului Sabin Popescu împotriva hotărârii Comisiei Judeţene Dolj pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, dispunându-se reconstituirea dreptului de proprietate şi emiterea titlului de proprietate pe numele petentului pentru o suprafaţă de teren de 2,75 ha. Prin încheierea de şedinţă din 11.06.1992 s-a îndreptat eroarea materială din cuprinsul dispozitivului , în sensul că reconstituirea şi emiterea titlului se va face pentru o suprafaţă de 2 ha şi 7042 mp, în punctul Dealul Viilor peste Teslui : astfel 3360 mp şi 3682 mp cu indicarea exactă a coordonatelor situării terenului, iar pentru cele 2 ha urmând să i se acorde petentului acţiuni la IAS Craiova.

Ca răspuns la solicitarea reclamantului privind executarea sentinţei menţionate, Comisia Judeţeană Dolj solicită Comisiei Locale Gherceşti să procedeze la punerea în posesie a petentului conform dispozitivului hotărârii judecătoreşti, astfel cum a fost acesta îndreptat în 11.06.1992. Comisia locală nu a respectat decât parţial sentinţa pronunţată, oferind petentului un teren echivalent, dar situat pe un alt amplasament decât cel stabilit de instanţă. Deşi terenul oferit petentului era de aceeaşi calitate cu cel al suprafeţei pentru care s-a dispus reconstituirea, fiind situat doar la 70 m distanţă de amplasamentul indicat de sentinţa menţionată, petentul a refuzat punerea în posesie.

La 10.07.1995, s-a emis titlu de proprietate pe numele petentului, reconstituindu-se dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 7042 mp, situat pe amplasamentul indicat de Comisia Locală petentului. Petentul a refuzat în continuare punerea în posesie în baza titlului emis.

Pentru a obţine executarea întocmai a hotărârii judecătoreşti pronunţată în favoarea lui, petentul a iniţiat şi alte demersuri, respectiv, o acţiune în contencios administrativ îndreptată împotriva primarului com. Gherceşti soli citând obligarea acestuia la executarea sentinţei pronunţate de Jud. Craiova, precum şi o

36 Acest lucru este admis şi de jurisprudenţa Curţii Europene care permite ca existenţa pericolului de săvârşire a unor noi infracţiuni sǎ fie motivatǎ prin faptul că acuzatul a mai fost condamnat, în trecut, pentru infracţiuni similare (hotărârea Toth c. Austriei, 12. 12. 1991, www.echr.coe.int, § 70). De asemenea, în legislaţia canadiană, deşi calitatea de recidivist a acuzatului nu constituie un motiv distinct de detenţie, antecedentele judiciare ale acestuia pot fi luate în considerare la alegerea măsurii preventive (a se vedea D. Vandermeersch, Droit continental vs. droit anglo - americain: quels enseignements pour le droit belge de la procédure pénale, în Revue de droit pénal et de criminologie, nr. 6/2001, p. 483).



plângere penală prin care solicita tragerea la răspundere a primarului pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti. Hotărârea Curţii:

Pretinsa încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale: Curtea a reamintit faptul că etapa executării hotărârilor judecătoreşti reprezintă un aspect al dreptului

de acces la justiţie prevăzut de art. 6 § 1. Acest drept, nefiind unul absolut, necesită o reglementare din partea statelor contractante care beneficiază de o anumită marjă de apreciere în acest domeniu. Pe de altă parte, este obligatoriu ca orice limitare adusă acestui drept să aibă un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit mijloacele folosite.

De asemenea, Curtea a reiterat principiile care se degajă din jurisprudenţa sa privind interpretarea şi aplicarea dreptului intern care incumbă în principal autorităţilor naţionala şi în special instanţelor judecătoreşti.

Făcând aplicarea tuturor acestor principii, Curtea a statuat că spre deosebire de alte cauze privind neexecutarea hotărârilor judecătoreşti, în cauza prezentă nu se poate concluziona că autorităţile au lipsit de orice efect sentinţa pronunţată în favoarea petentului. Mai mult, hotărârea menţionată a fost executată în mare măsură iar pentru cele două parcele, petentului i-a s-a oferit un teren echivalent, având aproape în totalitate aceleaşi caracteristici ale terenului indicat de instanţa judecătorească.

Pe de altă parte, se remarcă faptul că sentinţa pronunţată în favoarea petentului nu a fost executată ad litteram, după cum nici anulată sau modificată prin intermediul unei căi de atac prevăzută de lege.

Analizând dacă limitarea dreptului petentului la executarea hotărârii judecătoreşti este compatibilă cu prevederile art. 6 § 1, Curtea a constatat că pentru o perioadă de aproape 2 ani, în mod nemotivat autorităţile nu au procedat la punerea în posesie a petentului în baza sentinţei judecătoreşti. Pe de altă parte, Guvernul a justificat atribuirea unui alt teren prin necesitatea unei mai bune exploatări agricole, precum şi modificării configuraţiei topografice iniţiale. Curtea a remarcat că, deşi aceste justificări sunt pertinente, ele nu au fost niciodată comunicate petentului nici de către autorităţile administrative, nici de către instanţele interne.

Astfel, nu se poate aprecia că neexecutarea hotărârii judecătoreşti în integralitatea sa poate fi considerată o limitare justificată şi compatibilă cu dispoziţiile art. 6 § 1.

Pretinsa încălcare a articolului 1 din Primul Protocol Adiţional. Analizând dacă hotărârea judecătorească pronunţată de Jud. Craiova dă naştere în favoarea petentului

a unei creanţe suficient de stabilită pentru a fi exigibilă, Curtea a apreciat că petentul dispune de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional. Astfel, refuzul autorităţilor de a se conforma dispozitivului sentinţei menţionate reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al petentului, aşa cum reiese din prima propoziţie din primul alineat al art.1.

În privinţa motivelor care au determinat neexecutarea hotărârii in integralitatea sa şi atribuirea terenului echivalent, Curtea reţine că acestea nu au fost aduse la cunoştinţa petentului. Mai mult, titlul de proprietate emis pentru suprafaţa echivalentă nu este de natură a înlătura calitatea de „victimă” a petentului. Se observă de asemenea că din perspectiva actelor normative în materie şi a autorităţilor administrative competente titlul emis este susceptibil de a fi anulat.

În concluzie, atribuirea terenului echivalent nu este de natură să acopere lipsa unei justificări a ingerinţei asupra dreptului de proprietate, în speţă, existând o încălcare a dreptului prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adiţional.

Reparaţia echitabilă Cu titlu de daune materiale, petentul a solicitat obligarea statului român la plata unei sume de

25.000.000 lei reprezentând valoarea terenului în suprafaţă de 7042 mp, precum şi acordarea unei indemnizaţii pentru producţia nerealizată între 1992 – 2002.


Curtea a constatat în mod incontestabil petentul a suferit un prejudiciu material aflat în legătură directă cu încălcarea art. 6 § 1 şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional.

În ceea ce priveşte suma reprezentând valoare terenului indicat în hotărârea judecătorească, Curtea reţine că petentului i-a fost acordat un teren echivalent de aceeaşi valoare. Astfel, atâta vreme cât titlul de proprietate emis pe numele petentului nu a fost anulat, terenul echivalent acordat acoperă prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens) .

Pe de altă parte, deşi petentul ar fi putut consimţi la oferta autorităţilor privind punerea în posesie pe un alt teren şi astfel şi-ar fi diminuat şi prejudiciul cauzat de câştigul nerealizat (lucrum cessans), petentul nu poate fi răspunzător pentru că a refuzat terenul echivalent, în absenţa unei decizii administrative sau judiciare care să motiveze acordarea unui alt teren decât cel indicat în dispozitivul hotărârii.

În concluzie, Curtea a acordat petentului 1500 Euro pentru lipsa de folosinţă a terenului în cauză. Petentului i-a fost acordată o sumă de 27 Euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

Opinia parţial separată a dnei judecător Mularoni Opinia separată vizează modul în care majoritatea a hotărât în legătură cu repararea prejudiciului

material suferit de petent. Astfel, s-a sesizat existenţa unei neconcordanţe în raţionamentul Curţii care, deşi a apreciat că nu se justifică acordarea unei sume pentru prejudiciul efectiv suferit (damnum emergens) şi rezultat din faptul că petentul nu a fost pus în posesie pe terenul indicat în sentinţă, a statuat în echitate că petentul trebuie să fie despăgubit pentru prejudiciul suferit ca urmare a câştigului nerealizat (lucrum cessans).

Se remarcă faptul că pentru identitate de raţiune, neacordarea unei sume care să reprezinte valoarea terenului la care petentul era îndreptăţit în baza hotărârii judecătoreşti, s-ar fi impus neacordarea unei sume pentru lipsa de folosinţă întrucât petentul a avut posibilitatea de a cultiva terenul echivalent oferit de autorităţi, „situat doar la 70 m de amplasamentul indicat de instanţă şi având aceeaşi calitate”.

Pe de altă parte, dacă s-a apreciat de către majoritate că „petentul nu era obligat să accepte terenul echivalent oferit de autorităţi”, aceasta ar fi trebuit să conducă la acordarea unei sume care să reprezinte valoarea terenului iniţial, astfel cum a fost individualizat de instanţa de judecată, după cum petentul a fost despăgubit pentru câştigul nerealizat ca urmare a imposibilităţii de a cultiva acelaşi teren.

În concluzie, se contestă criteriul adoptat de majoritate pentru determinarea prejudiciului material suferit de către petent.

(Rezumat şi comentariu de Beatrice Ramaşcanu)

Hotărârea Sabou şi Pîrcălab împotriva României, 28.09.2004

La data de 28 septembrie 2004, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în cauza Sabou şi Pîrcălab, care priveşte încălcarea de către autorităţile române a prevederilor art. 8, 10 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Situaţia de fapt:

Reclamanţii, jurnalişti la cotidianul „Ziua de Nord-Vest” din Baia Mare, au publicat, în aprilie 1997, mai multe articole privitoare la pretinse ilegalităţi comise de doamna M.I., preşedintele Judecătoriei Baia Mare. Astfel, la data de 2 aprilie 1997, reclamanţii au publicat articolul intitulat L.M., mama preşedintei Judecătoriei Baia Mare, a privat 12 ţărani de terenurile lor, în mod abuziv. În ziua următoare, primul reclamant a publicat un al doilea articol, intitulat Preşedinta Judecătoriei afirmă că mama sa avea dreptul să obţină terenul care aparţinuse celor 12 ţărani din Ulmeni.

În data de 10 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un alt articol, intitulat Preşedinta Judecătoriei este acuzată de fals şi uz de fals în care se arată că M.I. a încercat să folosească documente false pentru a deposeda un vecin de terenul său. Când şi-a dat seama că n-ar putea avea câştig de cauză în acţiunea pe care a introdus-o, l-a ameninţat direct. Redacţia noastră posedă mai multe documente care atestă aceste fapte. E important de menţionat că M.I. a refuzat să confirme sau să conteste autenticitatea acestor


documente. Ea şi-a exprimat nemulţumirea faţă de articolele pe care le-am publicat şi, în consecinţă, refuză să facă vreo declaraţie.

A doua zi, reclamanţii au publicat un articol intitulat Fostul prefect al judeţului Maramureş recunoaşte că a comis o eroare în cazul preşedintei Judecătoriei Baia Mare, potrivit căruia, în baza unui document care conţine informaţii false, M.I. a solicitat şi a obţinut din partea prefctului D.B. un titlu de proprietate asupra terenului litigios. Când am cerut prefectului explicaţii pentru această ilegalitate, acesta ne-a răspuns că este posibil să fi comis o eroare.

La 26 aprilie 1997, primul reclamant a publicat un ultim articol intitulat Parchetul nu are curajul s-o ancheteze pe preşedinta Judecătoriei. În articol se arată că aceasta a ocupat abuziv un teren care aparţinea unui vecin. Ulterior, pe baza unor documente care conţineau informaţii false, ea a obţinut un titlu de proprietate asupra terenului. În urma unei anchete, poliţia a propus parchetului o decizie de neîncepere a urmăririi penale pentru infracţiunea de fals în acte publice, pe motiv că în speţă era vorba de dreptul de acces la un teren şi, în consecinţă, litigiul era de natură civilă. În ce priveşte latura penală, n-a putut fi reţinută nici o infracţiune în sarcina M.I.

În aprilie 1997, M.I. a formulat împotriva reclamanţilor o plângere pentru calomnie la Judecătoria Baia Mare, al cărei preşedinte era la acea dată. La cererea M.I., la data de 29 august 1997, Curtea Supremă de Justiţie a strămutat cauza la Judecătoria Năsăud.

Printr-o hotărâre din data de 15 decembrie 1997, instanţa l-a condamnat pe primul reclamant pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie la o pedeapsă de 10 luni închisoare şi la pedeapsa accesorie a interzicerii, pe durata detenţiei, a exercitării profesiei şi a drepturilor părinteşti şi electorale, în conformitate cu art. 71 şi 64 din Codul penal. La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa a ţinut seama de faptul că reclamantul era recidivist, având două condamnări anterioare.

Instanţa a reţinut că mama doamnei M.I. a obţinut proprietatea asupra terenului litigios în mod legal. Instanţa a estimat că acuzaţiile reclamanţilor privind documentele false, folosirea acestora şi influenţa exercitată de judecătoare asupra autorităţilor locale au fost foarte grave şi au fost făcute într-un mod calomniator, fără bază concretă. Instanţa a considerat că natura calomniatoare a acuzaţiilor a fost probată de ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale a parchetului, dată în favoarea M.I., care demonstrează caracterul mincinos al acuzaţiilor de fals şi uz de fals.

Instanţa l-a condamnat pe cel de-al doilea reclamant pentru calomnie la pedeapsa amenzii, în cuantum de 500.000 lei (echivalentul sumei de 62 euro), cu suspendare.

În sfârşit, instanţa i-a condamnat pe cei doi reclamanţi, în solidar cu jurnalul, la plata sumei de 30 milioane lei (echivalentul sumei de 1.582,42 euro la momentul plăţii) către M.I., cu titlu de prejudiciu moral.

Reclamanţii şi M.I. au atacat hotărârea la Tribunalul Bistriţa-Năsăud. La termenul din data de 27 martie 1998, reclamanţii au solicitat să fie achitaţi şi au depus la dosar mai multe documente menite să dovedească veridicitatea afirmaţiilor lor: în special, două decizii ale prefectului prin care s-a atribuit acelaşi teren la două persoane diferite şi două proiecte de împărţire a terenului în baza cărora au fost emise cele două decizii, două adrese prin care prefectul refuzase anterior să atribuie terenul doamnei M.I., o decizie din data de 16 ianuarie 1996 a Curţii de Apel Cluj prin care s-a validat titlul de proprietate al vecinului, o cerere a primăriei în favoarea M.I., extrase de carte funciară şi ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale.

Prin decizia din data de 3 aprilie 1998, Tribunalul a respins apelul, menţinând hotărârea primei instanţe. Instanţa a concluzionat că articolele incriminate nu au prezentat realitatea şi că era evident că reclamanţii nu au fost de bună credinţă şi nu au urmărit să protejeze anumite valori morale ale societăţii ci, dimpotrivă, au intenţionat să aducă atingere reputaţiei doamnei M.I.

La data de 20 august 1998, primul reclamant a fost încarcerat în vederea începerii executării pedepsei. Potrivit raportului de anchetă socială efectuat la data de 26 august 1998 la domiciliul său, reclamantul locuia împreună cu concubina sa şi doi dintre copiii lor din relaţii anterioare, iar la data de 24 august 1998, s-a născut un al treilea copil.

Prin decizia din 22 septembrie 1998, Tribunalul Maramureş a admis, din raţiuni familiale, legate în special de cei trei copii pe care îi avea în grijă, cererea primului reclamant de suspendare a executării pedepsei. Acesta a fost pus în libertate la data de 5 octombrie 1998.


La data de 14 ianuarie 1999, Judecătoria Baia Mare a respins o nouă cerere a reclamantului de suspendare a executării pedepsei, dar acesta nu a fost reîncarcerat.

La data de 19 ianuarie 1999, primul reclamant a solicitat Preşedintelui României graţierea pedepsei, care i-a fost acordată în 2 februarie 1999. Hotărârea Curţii:

Pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie: Curtea a arătat că este de necontestat faptul că sancţionarea reclamanţilor a reprezentat „o ingerinţă a

unei autorităţi publice” în dreptul reclamanţilor la libertate de exprimare, care era „prevăzută de lege” şi urmărea un scop legitim, „protecţia reputaţiei altei persoane”. Se pune problema dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.

Curtea a arătat că articolele incriminate priveau teme de interes general, actuale pentru societatea românească şi anume procesul de restituire a terenurilor şi corupţia în rândurile înalţilor funcţionari din administraţie. Deşi este adesea necesar ca magistraţii să fie protejaţi împotriva atacurilor grave şi lipsite de fundament, este tot atât de adevărat că atitudinea lor, chiar în afara instanţelor şi mai ales când se servesc de calitatea lor de magistraţi, poate constitui o preocupare legitimă a presei şi contribuie la dezbaterea privind funcţionarea justiţiei şi moralitatea celor care sunt garanţii acesteia.

Curtea trebuie să dea dovadă de cea mai mare prudenţă în cazul în care măsurile luate sau sancţiunile impuse de autorităţile naţionale sunt de natură să descurajeze presa să participe la discutarea problemelor de un interes general legitim.

Fără îndoială, afirmaţiile reclamanţilor au fost grave, în măsura în care au acuzat judecătoarea că a comis ilegalităţi, însa Curtea reţine că ele aveau o bază factuală. Nimic nu dovedeşte că faptele descrise erau în totalitate false şi serveau la întreţinerea unei campanii calomniatoare la adresa judecătoarei. Articolele incriminate nu priveau aspecte ale vieţii private a M.I., ci vizau comportamente şi atitudini care implicau calitatea sa de magistrat.

După cum rezultă din articolele litigioase şi din documentele depuse de reclamanţi la dosarul care s-a aflat pe rolul Tribunalului, administraţia locală a comis o eroare gravă, recunoscută de prefect, în procesul de restituire a terenurilor. În fapt, printr-o decizie din 23 ianuarie 1996, prefectul i-a acordat doamnei M.I. un titlu de proprietate asupra terenului în litigiu, deşi cu şapte zile mai înainte validitatea titlului de proprietate al vecinului asupra aceluiaşi teren fusese confirmată printr-o decizie a Curţii de Apel Cluj.

Curtea a reţinut, de asemenea, că Tribunalul nu a examinat probele depuse de reclamanţi la termenul din 27 martie 1998, ci a confirmat temeinicia hotărârii primei instanţe care estimase că soluţia de neîncepere a urmăririi penale pronunţată de Parchet în favoarea M.I. era suficientă pentru a stabili că informaţiile conţinute în articole erau false.

Având în vedere faptul că reclamanţii au încercat să ia legătura cu M.I. şi că apoi l-au intervievat pe prefect şi au prezentat poziţia acestuia, Curtea consideră că nu există motive de îndoială asupra bunei lor credinţe.

În ce priveşte pedepsele aplicate, Curtea remarcă severitatea lor deosebită. Primul reclamant a fost condamnat la zece luni de închisoare din care a efectuat 45 zile, în vreme ce cel de-al doilea reclamant a fost condamnat la amendă penală, cu suspendare. Amândoi au fost condamnaţi să plătească o indemnizaţie pentru prejudiciul moral de 30 milioane de lei, reprezentând echivalentul a 12 salarii lunare medii.

Prin urmare, Curtea a estimat că a fost încălcat art. 10 din Convenţie, datorită faptului că reclamanţii au fost condamnaţi la o pedeapsă disproporţionată prin raportare la scopul legitim urmărit.

Pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie: În ce priveşte încălcarea art. 8, invocată de primul reclamant, Curtea a reţinut că interzicerea

drepturilor părinteşti reprezintă o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii familiale. Interdicţia s-a întemeiat pe prevederile art. 64 şi 71 din Codul penal şi era prevăzută de lege, în sensul primului paragraf al art. 8. Se pune problema în ce măsură această ingerinţă urmărea un scop legitim. În această privinţă, ea viza conservarea securităţii, a moralităţii şi a educaţiei minorilor.


Curtea a reţinut că infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul nu avea nici o legătură cu probleme ţinând de autoritatea părintească şi că în nici un moment el nu a fost acuzat de lipsă de grijă sau de rele tratamente la adresa copiilor săi.

Curtea a arătat că, în dreptul românesc, interdicţia de a exercita drepturile părinteşti se aplică automat şi de o manieră absolută, cu titlu de pedeapsă accesorie, tuturor persoanelor care execută o pedeapsă privativă de libertate, fără nici un control din partea instanţelor şi fără luarea în considerare a tipului de infracţiune şi a interesului minorilor. Ea constituie mai curând un blam moral, având ca finalitate pedepsirea condamnatului şi nu o măsură de protecţie a copilului.

În lumina celor de mai sus, Curtea a estimat că nu s-a demonstrat că retragerea în termeni absoluţi şi prin efectul legii a drepturilor părinteşti a răspuns unei exigenţe primordiale legate de interesele copiilor. Prin urmare, art. 8 din Convenţie a fost încălcat.

În sfârşit, cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 prin raportare la art. 8 din Convenţie, Guvernul a arătat că reclamantul avea posibilitatea să ridice excepţia neconstituţionalităţii art. 71 din Codul penal în faţa Tribunalului şi să solicite trimiterea cauzei la Curtea Constituţională. Curtea a arătat însă că această cale de recurs nu era accesibilă reclamanţilor, întrucât aceştia nu puteau sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate menţionată. În orice caz, Curtea a reţinut că, printr-o decizie din 14 iunie 2001, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja cu privire la constituţionalitatea acestui articol, pe care l-a considerat conform Constituţiei. În aceste împrejurări, Curtea consideră că posibilitatea, pentru reclamant, de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a art. 64 şi 71 din Codul penal şi de a solicita trimiterea dosarului la Curtea Constituţională nu a reprezentat o cale de recurs efectiv, de natură să ofere o reparaţie adecvată a încălcării art. 8 din Convenţie.

(Rezumat şi comentariu de Ruxandra Paşoi) Hotărârea Anghelescu împotriva României – 5.10.2004 Situaţia de fapt:

Instanţa de la Strasburg a reţinut că la data de 15 aprilie 1996 reclamantul a fost oprit de către un agent al poliţiei rutiere în vederea unui control de rutină. O altercaţie a avut loc între reclamant şi ofiţerul de poliţie, acesta reproşându-i reclamantului faptul că se află în stare de ebrietate şi încearcă să se sustragă controlului. Altercaţia, în care a intervenit şi un alt ofiţer de poliţie, s-a soldat cu leziuni pentru ambele părţi; loviturile primite de către reclamant au necesitat cinci zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medical eliberat de către laboratorul medico-legal Gorj.

În data de 10 mai 1996, reclamantul a depus plângere împotriva ofiţerilor de poliţie pentru purtare abuzivă în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Parchetul militar Craiova a început la 3 iunie 1997 urmărirea penală împotriva ofiţerului de poliţie implicat în altercaţie, iar reclamantul s-a constituit parte civilă, dar în data de 12 ianuarie 1998 a decis scoaterea de sub urmărire penală ofiţerului implicat în altercaţie, şi neînceperea urmăririi penale împotriva celuilalt poliţist. Reclamantul a exercitat recursul ierarhic împotriva deciziei Parchetului Militar Craiova; Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Parchetelor Militare a confirmat decizia Parchetului Militar Craiova.

Reclamantul a contestat aceste decizii în faţa Tribunalului militar Timişoara, care a admis acţiunea reclamantului, şi a dispus restituirea dosarului către parchetul militar Craiova, întrucât cercetarea penală efectuată în cauză era incompletă.

Ca urmare a rămânerii definitive a deciziei Tribunalului militar Timişoara, dosarul a fost trimis parchetului militar Craiova; acesta, după o nouă audiere a ofiţerilor de poliţie, a confirmat, în data de 11 septembrie 2002, decizia iniţială, de scoatere de sub urmărire penală.

În faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, reclamantul s-a plâns de încălcarea dispoziţiilor articolului 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspect material (dreptul de nu fi supus


unor tratamente inumane sau degradante) cât şi sub aspect procedural (dreptul la o anchetă efectivă), capete de cerere care au fost declarate admisibile prin decizia de admisibilitate parţială a Curţii Europene din 2 decembrie 2003. Hotărârea Curţii:

Pe fond, Curtea a constatat că, în speţă, Curtea de Apel Ploieşti, sesizată cu acţiunea penală împotriva reclamantului l-a achitat pe acesta pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj. Instanţa a reţinut că acesta a fost agresat de poliţişti, întemeindu-se pe certificatele medico-legale şi pe declaraţiile a trei martori. În consecinţă, Curtea constată că poliţiştii l-au agresat mai întâi pe reclamant, deşi comportamentul său nu făcea necesară recurgerea la forţă. Prin urmare, articolul 3 a fost încălcat.

Având în vedere că reclamantului i-au fost cauzate vătămări uşoare la nivelul gâtului, care au necesitat, potrivit certificatului medico-legal 4-5 zile de îngrijiri medicale, Curtea a statuat că acesta a fost supus unui tratament degradant, în sensul articolului 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea a reţinut că ancheta desfăşurată de Parchetul Militar Craiova, nu a fost eficientă, iar independenţa procurorilor militari care anchetează poliţişti, stă sub semnul întrebării. Curtea a reţinut în acest sens că Parchetul nu a luat în considerare indicaţiile Tribunalului Militar Timişoara. În consecinţă, articolul 3 a fost încălcat şi sub aspectul neîndeplinirii obligaţiilor procedurale.

(Rezumat şi comentariu de Ruxandra Paşoi) Hotărârea Bursuc împotriva României – 12.10.2004 Situaţia de fapt:

Curtea a reţinut că reclamantul, Ioan Bursuc, în ianuarie 1997, a fost agresat de poliţişti într-un bar din Piatra Neamţ, în vehiculul în care a fost transportat la secţia de poliţie, precum şi în incinta acesteia, unde „a fost bătut sălbatic de aproximativ 8 poliţişti” timp de mai bine de şase ore. Conform certificatelor medico-legale, acesta a suferit leziuni traumatice grave prin agresiune.

Potrivit autorităţilor judiciare care au anchetat cazul, leziunile s-au datorat unui incident între agentul de pază al barului şi reclamant, care a avut loc în bar înainte de sosirea poliţiştilor, precum şi faptului că reclamantul s-a automutilat în incinta secţiei de poliţie în prezenţa poliţiştilor.

Reclamantul a formulat o plângere împotriva poliţiştilor pe care i-a acuzat că l-au supus la rele tratamente. Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului Militar Bacău, care a dat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale - fără ca reclamantul să fi fost convocat sau audiat - motivată de faptul că nu s-a dovedit că cei opt poliţişti au săvârşit o infracţiune.

Curtea a reţinut că certificatele medico-legale prezentate de reclamant confirmă ipoteza agresiunii, iar declaraţiile martorilor audiaţi de Parchet sunt contradictorii şi lipsite de precizie în ce priveşte incidentul care a cauzat vătămări grave reclamantului. În măsura în care leziunile constatate au fost determinate de incidentul care a avut loc în bar înainte de sosirea poliţiştilor, între agentul de pază şi reclamant, Curtea a remarcat faptul că nici unul din documentele aflate la dosarul de anchetă penală nu confirmă această ipoteză şi a constatat că agentul de securitate nu a fost nici măcar inculpat în dosarul penal privind faptele denunţate de reclamant. În ceea ce priveşte ipoteza automutilării, susţinută de poliţia din Piatra Neamţ, Curtea a constatat că autorităţile interne nu au explicat cum a putut reclamantul să-şi provoace leziuni de o asemenea natură şi gravitate. Mai mult, Curtea constată că această ipoteză nu a fost confirmată de nici o expertiză, iar declaraţiile poliţiştilor audiaţi de parchet sunt sumare şi confuze în această privinţă. Împotriva reclamantului s-a deschis dosar penal pentru infracţiunea de ultraj, fiind trimis în judecată în faţa Tribunalului Alba. În urma decesului său, instanţa a constatat stingerea acţiunii penale printr-o hotărâre pronunţată la 12 februarie 2001.

Reclamantul a formulat o cerere în faţa instanţei de la Strasbourg, invocând încălcarea de către autorităţile române a articolului 3 – latura materială (interzicerea tratamentelor inumane, degradante sau a


torturii), a articolului 3 – latura procedurală (lipsa unei anchete efective şi eficiente împotriva celor care au săvârşit relele tratamente), precum şi a articolului 6.1, referitor la durata excesivă a procedurii penale în care s-a instrumentat dosarul penal împotriva sa, pentru infracţiunea de ultraj.

Curtea a pronunţat o decizie de admisibilitate în această cauză la data de 4 noiembrie 2003. Hotărârea Curţii:

Pretinsa încălcare articolului 3 Curtea a constatat că exigenţa în materia protecţiei drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

implică o apreciere mai fermă a atingerilor aduse valorilor democratice fundamentale. Astfel, acte care în trecut puteau fi calificate ca tratamente inumane sau degradante şi nu tortură, în prezent pot fi calificate în mod diferit.

Pe baza acestei interpretări evolutive şi reţinând intensitatea loviturilor la care a fost supus reclamantul, traumatismele grave pe care le-a suferit, durata relelor tratamente – care s-a prelungit de la conflictul din incinta barului până inclusiv în secţia de poliţie, starea vulnerabilă a reclamantului, care se afla singur în mâinile a cel puţin 5 poliţişti, Curtea a Curtea a considerat că în speţă este vorba de acte de tortură şi a constatat încălcarea art. 3 din Convenţie.

Cu privire la ancheta desfăşurată de autorităţi, Curtea a remarcat că pentru ca o anchetă privind fapte de omucidere sau de rele tratamente săvârşite de agenţi ai statului să fie considerată eficientă, este necesar ca persoanele responsabile de anchetă şi cele care desfăşoară investigaţiile să fie independente de cele implicate în evenimente. Aceasta presupune nu numai absenţa oricărei subordonări ierarhice sau instituţionale, dar şi o independenţă practică.

În acest context, Curtea a remarcat faptul că probele au fost adunate şi martorii au fost audiaţi de poliţia din Piatra Neamţ, deşi poliţiştii implicaţi îşi desfăşurau activitatea la sediul Poliţiei din Piatra Neamţ. Or, această situaţie nu este compatibilă cu principiul absenţei subordonării ierarhice sau instituţionale între persoanele însărcinate să desfăşoare ancheta şi cele implicate în evenimente.

Curtea a mai constatat şi faptul că după declinarea competenţei de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ, Parchetul Militar Bacău a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de cei opt poliţişti acuzaţi de rele tratamente fără să-l fi audiat pe reclamant.

În sfârşit, Curtea a arătat că independenţa procurorului militar care a efectuat ancheta poate fi pusă la îndoială având în vedere reglementarea în vigoare la acea dată. S-a subliniat astfel că, în temeiul Legii nr. 54/1993 procurorii militari sunt ofiţeri activi, la fel ca şi poliţiştii la acea dată, făcând parte din structura militară bazată pe principiul subordonării ierarhice; beneficiază de grade militare, se bucură de toate privilegiile în materie şi răspund pentru încălcarea regulilor de disciplină militară. Curtea observă că absenţa independenţei procurorului militar s-a tradus concret, în speţă, prin lipsa de imparţialitate cu care a condus ancheta împotriva poliţiştilor acuzaţi. Curtea a mai reţinut şi că parchetul militar nu a analizat, în rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, concluziile rapoartelor de expertiză medico-legală.

În consecinţă, Curtea a constatat că autorităţile nu au efectuat o anchetă aprofundată şi eficientă şi prin aceasta au încălcat art. 3 din Convenţie.

Cu toate că nu a existat un capăt distinct de cerere întemeiat pe articolul 2 din Convenţie, Curtea a analizat decesul reclamantului sub aspectul dreptului la viaţă. Astfel, s-a constatat că nu există o legătură de cauzalitate directă între traumatismele datorate relelor tratamente la care a fost supus în 1997şi decesul intervenit în 2001, având în vedere că starea de sănătate a reclamantului s-a deteriorat în urma unui accident de circulaţie din 1999.

Pretinsa încălcare a articolului 6: Cu privire la articolul 6 din Convenţie, mai precis durata procedurii penale în dosarul de ultraj

deschis împotriva reclamantului, Curtea a constatat că dosarul de urmărire penală a fost instrumentat de parchet pe o perioadă de 4 ani şi 9 luni iar în faţa instanţei de judecată procedura a durat 2 ani şi 3 luni.


Curtea a constatat că durata procedurii nu poate fi în mod rezonabil justificată prin natura şi complexitatea cauzei, autorităţile judiciare trebuind să depună eforturi pentru accelerarea procedurii, având în vedere mai ales starea de sănătate a reclamantului. În concluzie, Curtea a constatat şi o violare a articolului 6.1 din Convenţie.

(Rezumat şi comentariu de Mirela Pascaru)

Hotărârea Marii Camere a CEDO în cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României - 17.12.2004

La data de 17 decembrie 2004, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului a pronunţat o hotărâre definitivă în cauza Cumpănă şi Mazăre, privitoare la libertatea de exprimare şi libertatea presei în România. Situaţia de fapt:

La data de 12 aprilie 1994, reclamanţii, jurnalişti de profesie, au publicat un articol intitulat Fostul viceprimar D.M. şi actuala judecătoare R.M. vinovaţi de o serie de infracţiuni în escrocheria Vinalex în cotidianul constănţean Telegraf . În articol se arăta că „escrocul D.M. (fost viceprimar, actualmente avocat) a acordat angajaţilor iresponsabili ai Vinalex puterea de a decide când un vehicul este parcat nelegal. Contractul de asociere cu Vinalex a fost negociat şi semnat ilegal. Semnatarii nu pot pretinde că nu cunoşteau legea. Este clar că în acest caz fostul viceprimar, jurist de profesie, a primit plocoane de la societatea cocontractantă şi şi-a mituit subordonaţii, inclusiv pe R.M., sau i-a forţat să încalce legea. Curtea de Conturi Constanţa a descoperit această fraudă evidentă, care a condus la profituri considerabile pentru mituitor.

Să analizăm pe scurt şi comportamentul fostului consilier juridic la Consiliului, R.M., actualmente judecător. Fie nu cunoştea legislaţia naţională când a semnat contractul de asociere, caz în care e greu de înţeles cum a putut fi apoi numită judecător (să împartă justiţia pe baza aceloraşi legi pe care nu le cunoaşte), fie a luat mită şi va continua s-o facă şi în viitor!”

Articolul a fost însoţit de o caricatură care arăta un bărbat şi o femeie braţ la braţ, cărând un sac inscripţionat „Vinalex”, plin cu bancnote. Cele două personaje purtau următorul dialog:

„Hei, R (diminutivul prenumelui doamnei R.M.), ai făcut treabă bună! Când eram viceprimar am strâns ceva, destul ca să mergem în America ...” „D. (diminutivul prenumelui fostului viceprimar), dacă tu te faci avocat, eu mă fac judecător şi vom avea cu ce face înconjurul lumii ...”

În iunie 1994, Direcţia Judeţeană de Control Financiar a Curţii de Conturi a examinat un raport întocmit la data de 26 mai 1994 de mai mulţi experţi şi a considerat necesar să îndemne primarul municipiului Constanţa să „intre în legalitate” în ce priveşte obligaţiile părţilor în baza contractului de asociere. Reclamanţii au prezentat Curţii un raport datat 17 martie 1994 al aceloraşi experţi ai Curţii de Conturi, care privea neregulile comise cu ocazia încheierii contractului de asociere dintre autorităţile municipale şi Vinalex şi în care se menţiona că acest contract trebuie reziliat.

La data de 14 aprilie 1994, R.M. a formulat o plângere împotriva reclamanţilor la Judecătoria Constanţa, acuzându-i de săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie. Ea a afirmat că articolul, caricatura şi dialogul dintre personaje i-a lăsat pe cititori să creadă că a avut relaţii intime cu D.M. şi a subliniat că atât ea cât şi fostul viceprimar erau căsătoriţi.

La data de 10 iunie 1994, reclamanţii au solicitat strămutarea cauzei, cerere aprobată de Curtea Supremă de Justiţie la 21 iulie 1994. Cauza a fost strămutată la Judecătoria Lehliu-Gară, unde reclamanţii, deşi legal citaţi, nu s-au prezentat la termenele de judecată.

Prin sentinţa din data de 17 mai 1995, instanţa i-a condamnat pe reclamanţi la trei luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de insultă şi la şapte luni de închisoare pentru calomnie, aceştia urmând să execute pedeapsa cea mai grea, precum şi la pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, prevăzută în art. 64 din Codul penal. De asemenea, instanţa le-a interzis reclamanţilor să lucreze ca jurnalişti pentru o


perioadă de un an după executarea pedepsei închisorii, ca măsură de siguranţă prevăzută de art. 115 alin. 1 din Codul penal. În sfârşit, i-a obligat să plătească părţii vătămate suma de 25.000.000 lei cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instnţa a reţinut că partea vătămată s-a prezentat la toate termenele de judecată, atât la Judecătoria Constanţa, cât şi la Judecătoria Lehliu-Gară, în vreme ce inculpaţii au absentat fără motiv, deşi legal citaţi. Instanţa a ţinut seama de situaţia particulară a părţilor în litigiu, doamna R.M. fiind jurist şi reprezentant al puterii judecătoreşti, iar inculpaţii reprezentanţi ai mass-media. Se mai arată în hotărâre că inculpatul R. Mazăre, deşi conştient de gravitatea faptelor comise, a afirmat în mod iresponsabil că avea cunoştinţă de faptul că Vinalex fusese autorizată să încheie contractul de asociere printr-un ordin al primarului, dar nu a considerat necesar să publice şi acel ordin.

Reclamanţii au atacat hotărârea la Tribunalul Călăraşi, care a menţinut-o însă, printr-o decizie definitivă şi irevocabilă.

La data de 10 aprilie 1996, Procurorul General a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor menţionate. Printr-o hotărâre din 9 iulie 1996, Curtea Supremă de Justiţie a respins, ca nefondată, cererea Procurorului General.

Reclamanţii nu au executat pedeapsa închisorii, aceasta fiind suspendată de Procurorul General, în conformitate cu prevederile art. 412 din Codul de procedură penală. La data de 22 noiembrie 1996, reclamanţii au beneficiat de graţierea pedepselor cu închisoarea. Hotărârea Curţii:

Curtea s-a pronunţat întâi asupra excepţiei ridicate de Guvern privind competenţa Marii Camere de a

analiza exclusiv cererea primului reclamant cu privire la încălcarea dreptului său la liberă exprimare. Guvernul s-a întemeiat pe faptul că cererea de trimitere la Marea Cameră a fost semnată numai de primul reclamant, care nu a dovedit că este împuternicit de cel de-al doilea să îl reprezinte.

Curtea a respins excepţia Guvernului arătând că, potrivit jurisprudenţei sale, „cauza” trimisă la Marea Cameră vizează toate aspectele cererii examinate anterior de Cameră în hotărârea sa, neexistând nici o bază pentru examinarea parţială a cauzei. „Cauza” trimisă la Marea Cameră este reprezentată de cerere, aşa cum a fost declarată admisibilă, între aceleaşi părţi ca şi cele din faţa Camerei. Această abordare este în spiritul şi litera art. 37 § 1 in fine din Convenţie, prin care Curtea este abilitată să examineze o cerere dacă principiul respectării drepturilor omului o cere, chiar în situaţia în care împrejurările conduc la concluzia că reclamantul nu intenţionează să stăruie în cererea sa, situaţie expres prevăzută de art. 37 § 1 (c). O asemenea concluzie este cu atât mai potrivită în acest caz, având în vedere că domnul R.Mazăre, printr-o declaraţie din data de 17 august 2004, s-a raliat expres solicitării semnate de primul reclamant.

Aceste susţineri ale Curţii au determinat formularea unei opinii individuale de către trei judecători, care au arătat că, deşi împărtăşesc decizia majorităţii, având în vedere declaraţia din 17 august a primului reclamant, nu pot fi de acord cu întreaga motivare. Astfel, se arată în opinia individuală că în cazul în care există mai mulţi reclamanţi, iar cererea de trimitere la Marea Cameră este făcută de unul dintre ei, Marea Camară nu poate examina plângerile altor reclamanţi împotriva voinţei acestora, afară de cazul în care obiectul cauzei este indivizibil legat de toţi reclamanţii.

Pe fond, Curtea a arătat că este indiscutabil că sancţionarea reclamanţilor de către instanţele naţionale în urma publicării unui articol într-un ziar local a reprezentat o „ingerinţă” în dreptul lor la liberă exprimare. De asemenea, este indiscutabil faptul că ingerinţa era „prevăzută de lege”, respectiv de art. 205 şi 206 din Codul penal în vigoare la acea dată, a cărei accesibilitate şi predictibilitate nu a fost contestată şi că a urmărit un scop legitim şi anume protejarea drepturilor altora şi în special a reputaţiei doamnei R.M.

Pentru a stabili dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”, Curtea a reiterat că un factor de o importanţă particulară în prezenta cauză îl reprezintă rolul vital de „câine de pază” pe care îl joacă presa într-o societate democratică. Trebuie menţionat că articolul publicat de reclamanţi conţinea informaţii privind gestionarea fondurilor publice de anumiţi reprezentanţi aleşi la nivel local şi funcţionari publici şi în special cu privire la anumite nereguli pretins comise cu ocazia semnării unui contract de asociere între


autorităţile municipale şi o societate comercială privată, având ca obiect servicii de ridicare a vehiculelor parcate ilegal. Indiscutabil, aceasta este o chestiune de interes general pentru comunitatea locală, pe care reclamanţii aveau dreptul să o aducă în atenţia publicului prin intermediul presei. Faptul că această problemă a fost ridicată şi de Curtea de Conturi nu face decât să confirme că articolul a contribuit la o dezbatere pe o temă de interes pentru populaţia locală, care avea dreptul să primească informaţii despre aceasta.

Rolul jurnaliştilor de investigaţie este tocmai acela de a informa şi alerta publicul cu privire la fenomene nedorite care apar în societate, de îndată ce informaţiile relevante intră în posesia lor. Reiese cu claritate din articol că, la momentul la care a fost scris, reclamanţii aveau cunoştinţă, dacă nu de raportul final al Curţii de Conturi, cel puţin despre o formă iniţială a sa.

Curtea reţine, aşa cum au făcut-o şi instanţele naţionale, că articolul conţinea şi referiri directe la doamna R.M., al cărei nume a fost publicat în întregime în titlul articolului şi repetat de mai multe ori în cuprinsul acestuia. Afirmaţiile făcute transmiteau mesajul că aceasta a fost implicată în afaceri frauduloase cu Vinalex şi erau îmbrăcate în termeni virulenţi. Afirmaţiile reclamanţilor au sugerat cititorilor că doamna R.M. s-a comportat într-un mod imoral şi interesat şi erau de natură să conducă cititorii la concluzia că „frauda” de care erau acuzaţi ea şi fostul viceprimar şi mita pe care se presupunea că o acceptaseră erau fapte stabilite şi necontroversate.

Deşi rolul presei presupune obligaţia de a alerta publicul atunci când are informaţii privind comportamente necorespunzătoare ale aleşilor locali sau funcţionarilor publici, acuzaţia directă îndreptată împotriva unor persoane identificate prin menţionarea numelor şi funcţiilor lor îi obligă pe reclamanţi să furnizeze o bază factuală suficientă pentru afirmaţiile pe care le fac. Aceasta cu atât mai mult cu cât acuzaţiile adusa doamnei R.M. erau suficient de grave încât să atragă răspunderea sa penală. Nu acesta a fost cazul în speţa de faţă. După examinarea tuturor mijloacelor de probă care li s-au prezentat, instanţele naţionale au stabilit că afirmaţiile reclamanţilor au prezentat o vedere distorsionată asupra realităţii şi nu s-au bazat pe fapte reale. Curtea nu poate accepta argumentul reclamanţilor că instanţele române nu şi-au exercitat rolul activ în stabilirea „adevărului judiciar”. Dimpotrivă, reiese cu claritate din situaţia de fapt reţinută în cauză că instanţele au acordat reclamanţilor timp şi mijloace adecvate pentru ca aceştia să-şi pregătească apărarea, mergând chiar până acolo încât i-au citat pentru a se prezenta.

Un alt factor relevant în cauză este comportamentul reclamanţilor în timpul procesului penal. Aceştia au dovedit o vădită lipsă de interes, nu au participat la audieri nici la judecătorie nici la tribunal, deşi au fost legal citaţi. Nu şi-au motivat calea de atac şi nu au adus probe în nici un stadiu al procedurii pentru a-şi susţine afirmaţiile sau a furniza o bază factuală suficientă pentru acestea.

Curtea remarcă, în special, faptul că reclamanţii nu au prezentat o copie a raportului Curţii de Conturi în faţa instanţelor naţionale şi nici nu au arătat că acuzaţiile lor au fost bazate pe un astfel de raport oficial; astfel de diligenţe ar fi dat posibilitatea instanţelor naţionale să solicite Curţii de Conturi să prezinte documentul ca mijloc de probă în procesul penal.

Curtea nu este convinsă de argumentul reclamanţilor că nu şi-au probat afirmaţiile pentru a-şi proteja sursele. Curtea subliniază că obligaţia reclamanţilor de a furniza o bază factuală solidă pentru acuzaţiile aduse nu implica obligaţia de a dezvălui numele vreunei persoane care le-a furnizat informaţia pe care au folosit-o la redactarea articolului. Mai mult, nu reiese din probele aduse în faţa Curţii că pe durata procesului penal raportul Curţii de Conturi ar fi avut caracter confidenţial, iar dezvăluirea acestuia ar fi condus la sancţionarea reclamanţilor sau a surselor lor.

Reclamanţii nu pot susţine nici faptul că motivările instanţelor naţionale care i-au condamnat nu au fost relevante sau suficiente, având în vedere că ei înşişi au neglijat să furnizeze instanţelor argumentele şi mijloacele de probă pe care se sprijină în faţa Curţii, privând astfel instanţele de şansa de a stabili în cunoştinţă de cauză dacă reclamanţii au depăşit limitele criticii acceptabile.

În ce priveşte modul în care autorităţile au soluţionat cauza, Curtea reţine că instanţele române au recunoscut pe deplin că aceasta implica un conflict între dreptul reclamanţilor, ca reprezentanţi ai presei, de a transmite informaţii şi idei şi dreptul doamnei R.M. la protecţia reputaţiei şi demnităţii sale. Pe baza probelor ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că temeiurile pe care s-au bazat instanţele naţionale în motivarea condamnării reclamanţilor au fost relevante şi suficiente.


Cu referire la cerinţa proporţionalităţii sancţiunii, Curtea a arătat că aplicarea unei sancţiuni privative de libertate pentru delicte de presă este compatibilă cu libertatea de exprimare a jurnaliştilor numai în cazuri excepţionale, în special atunci când au fost aduse atingeri grave altor drepturi fundamentale, ca de exemplu în cazul incitării la ură sau violenţă.

Împrejurările prezentei cauze – un caz clasic de calomniere a unei persoane în contextul unei dezbateri pe o temă de interes public legitim – nu justifică în nici un fel aplicarea unei pedepse privative de libertate. O astfel de sancţiune, prin însăşi natura sa, va avea un efect inhibitoriu, iar faptul că reclamanţii nu au executat pedeapsa cu închisoarea nu schimbă această concluzie, având în vedere că graţierile individuale de care au beneficiat reprezintă măsuri supuse puterii discreţionare a Preşedintelui României; în plus, deşi un astfel de act de clemenţă dispensează persoanele condamnate de obligaţia de a executa pedeapsa, nu înlătura condamnarea.

Mai mult, pedeapsa închisorii aplicată reclamanţilor a fost însoţită de interzicerea exercitării tuturor drepturilor civile enumerate în art. 64 din Codul penal. O astfel de interdicţie – care în dreptul românesc se aplică automat oricărei persoane care execută o pedeapsă privativă de libertate, indiferent de infracţiunea pentru care aceasta s-a aplicat ca pedeapsa principală şi nu este supusă controlului instanţei în ce priveşte necesitatea – a fost în mod special nepotrivită în prezenta cauză şi nu a fost justificată de natura infracţiunilor pentru care a fost angajată răspunderea penală a reclamanţilor.

Cu privire la măsura de siguranţă a interzicerii practicării meseriei de jurnalist, Curtea a considerat că, deşi aceasta nu pare să fi avut nici o consecinţă practică semnificativă pentru reclamanţi, a fost o măsură deosebit de severă şi care nu poate, în nici o împrejurare, să fie motivată de simplul risc de comitere a unei noi infracţiuni de către reclamanţi.

Curtea a concluzionat că ingerinţa a fost în mod vădit disproporţionată, în ce priveşte natura şi gravitatea, faţă de scopul legitim urmărit, încălcându-se astfel art. 10 din Convenţie.

Având în vedere împrejurările cauzei, Curtea a considerat că simpla constatare a încălcării art. 10 din Convenţie a reprezentat o reparaţie suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanţi, neacordând, în consecinţă, nici o sumă cu titlu de despăgubiri. De asemenea, având în vedere că reclamanţii nu şi-au precizat pretenţiile cu privire la cheltuielile de judecată şi nu au adus probe care să dovedească faptul că acestea au fost făcute, Curtea nu le-a acordat nici o sumă cu titlu de cheltuieli. Această decizie l-a determinat pe judecătorul francez să redacteze o opinie parţial separată, în care a arătat că nu este de acord cu faptul că reclamanţii au primit ceea ce el a numit o „satisfacţie platonică”.

Notă: Prin Legea nr. 301/2004 (noul cod penal care va intra în vigoare la data de 29 iunie 2005) infracţiunea de insultă a fost dezincriminată, iar calomnia se va sancţiona exclusiv cu pedeapsa amenzii, sub forma zilelor-amendă, care nu se poate transforma în închisoare în caz de neexecutare.

(Rezumat şi comentariu de Ruxandra Paşoi) Cauza Androne împotriva României, 6.12.2004

La originea cauzei se află plângerea formulată de reclamanţii Iulian şi Gheorghiţa Androne la data de 10 ianuarie 2000. Situaţia de fapt:

Prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi privind un imobil situat în Bucureşti, iar primarul Municipiului Bucureşti a emis decizia de punere în executare a hotărârii sus-menţionate, imobilul fiind restituit în natură reclamanţilor.

Reclamanţii se plâng Curţii de încălcarea drepturilor garantate de Articolul 6 din Convenţie, respectiv Articolul1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie decurgând din faptul că, urmare admiterii cererii de revizuire declarate de parchet, cu prilejul rejudecării cauzei, instanţa de control judiciar a respins acţiunea în


revendicare, constatând că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu (vânzare), reclamanţilor fiindu-le oferită a justă despăgubire. Recursul declarat de reclamanţi a fost respins. Hotărârea Curţii:

Prin hotărârea pronunţată, Curtea a constatat încălcarea, de către statul român, a Articolului 6 din

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, precum şi a Articolului 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, privind dreptul la respectarea proprietăţii.

Pentru a decide astfel, Curtea a considerat prezenta cauză ca înscriindu-se în categoria cauzelor tip Brumărescu.

Sub aspectul pretinsei încălcări a Articolului 6 din Convenţie, invocând hotărârea Curţii în cauza Sontransavto contra Ucrainei, Guvernul arătase că, după admiterea cererii de revizuire formulată de parchet, instanţele naţionale au rejudecat acţiunea în revendicare, astfel încât reclamanţii au beneficiat de un nou ciclu procesual (fond, apel şi recurs), întocmai ceea ce Curtea numise în cauza sus-menţionată „a fresh opportunity to put forward the case before the tribunals of fact”.

Referitor la pretinsa încălcare a dreptului la respectarea proprietăţii garantat de Articolul 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, Guvernul a subliniat că, spre deosebire de cauza Brumărescu (în care temeiul recursului în anulare îl constituise necompetenţa instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra aplicabilităţii Decretului nr.92/1950), în cauza de faţă, motivul cererii de revizuire a sentinţei nr.11722/1997 l-a constituit nerespectarea regulilor procedurale care guvernează procesul civil. În consecinţă, ingerinţa în dreptul reclamanţilor garantat de Articolul 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, a fost justificată, în sensul prevederilor paragrafului 2 al aceluiaşi articol, de necesitatea de a asigura respectarea principiului contradictorialităţii şi de a restabili astfel caracterul echitabil al procedurii.

Mai mult, s-a subliniat că numai soluţia de admitere a cererii de revizuire intră sub incidenţa Articolului 1, nu şi procedura de rejudecare a cauzei în fond şi, întrucât Convenţia nu garantează „un drept la restituirea bunurilor” (cauza Lupuleţ contra României), speranţa reclamanţilor de a le fi recunoscut un drept de proprietate a cărui exercitare a fost o perioadă îndelungată de timp împiedicată, nu poate constitui un „bun” în sensul Articolului 1 din Primul Protocol adiţional (cauza Malhous contra Cehiei).

Analizând circumstanţele cauzei, Curtea a concluzionat că, deşi decizia pronunţată în rejudecarea cauzei nu a anulat expres hotărârea definitivă şi irevocabilă favorabilă reclamanţilor, astfel cum s-a întâmplat în cauza Brumărescu, totuşi acesta a produs consecinţe juridice similare. Curtea a considerat că redeschiderea unei proceduri finalizate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă ca efect al promovării unei cereri în revizuire care fusese tardiv introdusă, precum şi anularea titlului reclamanţilor au nesocotit principiul securităţii raporturilor juridice. Prin urmare, dreptul reclamanţilor la un proces echitabil garantat de Articolul 6 din Convenţie a fost încălcat.

Referitor la Articolul 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, Curtea a subliniat că dreptul recunoscut reclamanţilor prin hotărâre definitivă şi irevocabilă reprezenta un „bun” în sensul Convenţiei şi nu era revocabil. Decizia pronunţată în rejudecare, rămasă irevocabilă, prin care s-a a respins acţiunea reclamanţilor în revendicare a avut ca efect privarea acestora de bunul lor, fără ca Statul să poată oferi o justificare şi fără să le fi acordat o reparaţie care să reflecte valoarea reală a acestuia în condiţiile în care privarea de proprietate dura de peste 7 ani. În aceste condiţii, Curtea a considerat că, chiar dacă această privare de proprietate ar fi servit unui interes public, justul echilibru între exigenţele interesului general şi imperativul protecţiei drepturilor fundamentale individuale nu a fost respectat. În concluzie, a existat şi continuă să existe o violare a dreptului garantat de Articolul 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie.


II.3. HOTĂRÂRI DE PRINCIPIU ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

Hotărârea M.C. contra Bulgariei – 4.12.2003 Situaţia de fapt:

La originea cauzei se află plângerea formulată de M.C. care a sesizat Comisia Drepturilor Omului, în temeiul fostului articol 25 din Convenţie. Plângerea a fost înregistrată sub nr.39272/1998 şi transmisă Curţii la data de 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr.11 Adiţional la Convenţie. La 5 decembrie 2002, plângerea a fost declarată admisibilă.

Reclamanta, cetăţean bulgar, se plânge Curţii de încălcarea drepturilor garantate de Articolele 3,8,13 şi 14 din Convenţie decurgând din faptul că legislaţia şi practica internă în materia cazurilor de viol, precum şi modul în care au fost efectuate actele de cercetare privind infracţiunea de viol a cărei victimă fusese, nu garantează respectarea obligaţiei pozitive a statului pârât de a asigura o protecţie efectivă împotriva violului şi abuzurilor sexuale.

În fapt, reclamanta a formulat o plângere penală, susţinând că a fost violată de către doi bărbaţi (P. şi A.) la vârsta de 14 ani şi 10 luni. Cercetările s-au finalizat cu concluzia că nu existau suficiente dovezi în sensul că reclamanta ar fi fost constrânsă să întreţină raporturi sexuale. Hotărârea Curţii:

Pretinsa încălcare a Articolelor 3, 8 şi 13 din Convenţie Reclamanta a susţinut că, în legislaţia şi jurisprudenţa internă privind cazurile de viol, existenţa sau

lipsa existenţei consimţământului la întreţinerea raportului sexual ar trebui determinată pe baza tuturor împrejurărilor relevante în cauză. Or, în opinia sa, dreptul şi practica interne impuneau a fi probată folosirea violenţei fizice de către autorii violului, precum şi opoziţia fizică a persoanei vătămate. Lipsa unor asemenea dovezi conducea la concluzia că acesta a consimţit la întreţinerea raportului sexual şi de aceea permitea ca anumite fapte să rămână nepedepsite.

Reclamanta a arătat că aceste afirmaţii nu puteau fi susţinute în mod direct printr-un studiu efectuat asupra practicii în cazurile de viol, întrucât deciziile organelor de cercetare şi ale procurorului nu erau publice.

Totodată, dată fiind practica parchetelor de a nu dispune trimiterea în judecată în lipsa unor dovezi privind folosirea forţei fizice asupra persoanei vătămate şi rezistenţa opusă de acesta, faptele nu putea face în mod direct obiectul cercetării judecătoreşti.

Reclamanta a mai susţinut că, incriminând faptele săvârşite asupra unor persoane care au împlinit vârsta de 14 ani numai în lipsa consimţământului la întreţinerea raportului sexual, autorităţile naţionale nu au luat măsuri suficiente pentru a asigura protecţia copiilor împotriva infracţiunilor de viol.

În cursul cercetărilor efectuate, reclamanta a depus un raport întocmit de doi experţi bulgari, un medic psihiatru şi un psiholog, care, pe baza publicaţiilor ştiinţifice din diferite state, au prezentat două posibile tipare de răspuns al victimelor violurilor faţă de agresorii lor: rezistenţa fizică violentă şi imposibilitatea de a reacţiona din cauza fricii („frozen fright” sau sindromul traumatic infantil). Cel din urmă tipar se caracterizează prin adoptarea unei atitudini pasive, supuse, caracteristică copilăriei, ori printr-o disociere psihologică de evenimentele în curs.

Referindu-se la cazul său şi întemeindu-şi susţinerile pe concluziile raportului de expertiză prezentat, reclamanta a arătat că procurorii şi-au întemeiat soluţia pe lipsa dovezilor privind folosirea violenţei fizice asupra sa, fără a lua în calcul că era improbabil ca o persoană de vârsta sa şi care nu avusese vreodată un contact sexual să fi consimţit la întreţinerea de raporturi sexuale cu doi bărbaţi consecutiv. Mai mult, urmărirea penală efectuată nu a fost completă, au fost ignorate dovezile contradictorii, iar procurorul a acordat întâietate declaraţiilor celor doi făptuitori şi martorilor prezentaţi de aceştia, înlăturând totodată declaraţiile altor martori audiaţi în cauză, precum şi propria sa declaraţie.

În apărare, Guvernul bulgar a susţinut că în cauză a fost efectuată o „anchetă eficientă”, având în vedere numărul persoanelor audiate, numirea unor experţi în psihiatrie şi psihologie şi cercetarea amănunţită


a tuturor aspectelor cauzei. S-a arătat că unii martori au afirmat că mama reclamantei a încercat să obţină de la pretinşii făptuitori sume de bani în schimbul retragerii plângerii.

În opinia Guvernului, cauza nu privea integritatea persoanelor şi protecţia împotriva relelor tratamente şi de aceea, nu aducea în discuţie naşterea unor obligaţii pozitive în temeiul Articolului 3 din Convenţie.

S-a subliniat că, în dreptul intern, concluzia privind lipsa consimţământului la întreţinerea raportului sexual, ca element esenţial al infracţiunii de viol, derivă din administrarea de dovezi privind împrejurarea că victima infracţiunii era incapabilă să se apere sau fusese pusă într-o astfel de imposibilitate de către făptuitor ori de dovezi privind exercitarea unor violenţe fizice sau psihice. Or, în situaţia reclamantei, nu existau dovezi suficiente privind comiterea infracţiunii de viol, necesare pentru a asigura tragerea la răspundere penală a pretinşilor făptuitori. Pe de altă parte, reclamanta avea deschisă calea unei acţiuni civile în despăgubire împotriva acestora.

Curtea a decis că plângerea urma să fie analizată cu prioritate sub aspectul (ne)respectării drepturilor garantate de Articolele 3 şi 8 din Convenţie.

Curtea a reamintit că, în îndeplinirea obligaţiei generale asumate de Statele Părţi în conformitate cu Articolul 1 din Convenţie, acestea erau ţinute, în temeiul Articolului 3, să ia măsuri pentru a asigura protecţia persoanelor împotriva relelor tratamente, inclusiv cauzate de alte persoane fizice (cauza A. împotriva Regatului Unit, hot. 23 septembrie 1998, cauza Z. şi alţii contra Regatului Unit nr.29392/95, cauza E. şi alţii contra Regatului Unit nr.33218/96). În unele cazuri, Articolul 3 da naştere unei obligaţii pozitive de a efectua o anchetă penală (cauza Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, hot.28 Octombrie 1998), obligaţie care nu poate fi considerată în principiu ca limitată la cazurile de rele tratamente aplicate de agenţi ai statului (Calveli and Ciglio contra Italiei, nr.32967/96). De asemenea, obligaţia de a adopta măsuri inclusiv în sfera relaţiilor dintre persoanele private revine statelor şi în temeiul Articolului 8. Deşi, în principiu, statele sunt libere a aprecia asupra mijloacelor care să asigure protecţia dreptului la viaţă privată faţă de încălcări provenind de la persoane fizice, protecţia efectivă împotriva unor fapte grave cum este violul, fapte care presupun atingeri are unor valori fundamentale şi implică aspecte esenţiale ale vieţii private, trebuie asigurată prin norme penale. De asemenea, în special copiii şi alte persoane considerate vulnerabile sunt îndrituite la o protecţie efectivă (cauza X şi Y împotriva Olandei, hot.26 martie 1985, cauza August împotriva Regatului Unit, hot. 21 ianuarie 2003).

Curtea nu exclude posibilitatea ca obligaţia pozitivă ce revine Statului conform Articolului 8 din Convenţie, de a garanta integritatea fizică a persoanelor, să ridice probleme referitoare la eficienţa anchetei penale (Osman contra Regatului Unit, hot.28 octombrie 1998).

Curtea a concluzionat că Statului îi revine, în conformitate cu Articolele 3 şi 8 din Convenţie, obligaţia generală de a prevedea norme de incriminare a faptelor de viol, care să conducă în practică la efectuarea unor acte de cercetare şi de urmărire penală eficiente.

În aplicare acestor principii în speţa de faţă, Curtea a subliniat că sarcina care îi revine se limitează la a stabili dacă legislaţia şi practica interne, analizate împreună cu pretinsele neajunsuri ale anchetei penale desfăşurate, au condus la nerespectarea obligaţiei pozitive sus-amintite. Curtea a reamintit că nu poate dispune cu privire la pretinsele erori sau omisiuni izolate din cursul urmăririi penale, nu se poate substitui autorităţilor naţionale în stabilirea aspectelor de fapt şi nu poate decide cu privire la pretinsa angajare a răspunderii penale a făptuitorilor.

În aceste limite, Curtea a observat că norma de incriminare a faptei de viol din Codul penal bulgar nu prevedea cerinţa expresă de a exista o „rezistenţă fizică” din partea victimei infracţiunii.

Cât priveşte analiza practicii interne, au fost identificate în speţa de faţă dificultăţi decurgând dintr-o serie de împrejurări, cum ar fi: concluzia dacă un act sexual a implicat sau nu constrângere depinde întotdeauna de stabilirea situaţiei de fapt de către organele judiciare, absenţa unor studii privind practica parchetelor în cauzele în care nu s-a dispus trimiterea în judecată. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că Guvernul bulgar nu a fost în măsură să prezinte soluţii jurisprudenţiale sau opinii teoretice care să contrazică pretinsa abordare „restrictivă” de către parchete a infracţiunii de viol. Astfel, acesta a prezentat argumente neclare cu privire la elementele constitutive ale acestei infracţiuni, iar marea majoritate a soluţiilor desprinse


din practica Curţii Supreme fuseseră pronunţate în cauze având ca obiect violuri comise cu violenţă, ceea ce poate constitui un indiciu că marea majoritate a faptelor de viol a căror modalitate de săvârşire nu implica violenţa fizică (cu excepţia situaţiilor în care victima infracţiunii era handicapată fizic sau psihic) nu au făcut obiectul unei trimiteri în judecată.

În consecinţă, s-a concluzionat că susţinerile reclamantei privind existenţa unei practici „restrictive” în materia infracţiunii de viol se bazau pe argumente rezonabile care nu au fost răsturnate de către Guvernul pârât.

În ceea ce priveşte actele de urmărire penală îndeplinite în soluţionarea plângerii reclamantei, Curtea a recunoscut sarcina dificilă a autorităţilor bulgare, confruntate cu existenţa a două versiuni ireconciliabile asupra faptelor şi cu lipsa unor probe „directe”. De asemenea, s-a reţinut că soluţiile procurorilor au fost motivate.

Cu toate acestea, având în vedere că nu s-a insistat în stabilirea credibilităţii declaraţiilor făptuitorilor şi a martorilor prezentaţi de aceştia, că momentul comiterii faptelor nu a fost stabilit cu precizie, că unii martori, ale căror declaraţii se contraziceau, nu au fost confruntaţi şi că reclamantei şi reprezentantului său legal nu li s-a dat posibilitatea de a adresa întrebări persoanelor pe care le acuzau de mărturie mincinoasă, Curtea a apreciat că autorităţile nu au analizat toate împrejurările cauzei şi nu au cercetat suficient credibilitatea declaraţiilor contradictorii.

Curtea a considerat că, aparent, motivul pentru care organele de urmărire penală au procedat astfel l-a constituit opinia că, în absenţa unei probe directe, cum ar fi urme de violenţă sau opoziţie fizică ori strigăte de ajutor, nu se putea reţine, din analiza tuturor circumstanţelor cauzei, lipsa consimţământului şi, în consecinţă comiterea infracţiunii de viol. De asemenea aparent, procurorii nu au exclus posibilitatea ca reclamanta să nu fi consimţit la actul sexual, însă au considerat că, în orice caz, în absenţa dovezilor privind rezistenţa fizică, nu se putea concluziona că făptuitorii au înţeles opoziţia reclamantei.

Curtea a considerat că, deşi în practică pot exista dificultăţi privind dovedirea lipsei consimţământului în absenţa dovezilor directe privind comiterea infracţiunii de viol, cum ar fi urmele de violenţă sau martorii direcţi, autorităţilor le revine obligaţia de a analiza toate împrejurările cauzei şi de a decide în consecinţă. Actele de urmărire şi concluziile acesteia trebuie „centrate” pe problema lipsei consimţământului, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă. Autorităţile au pus accent pe problema existenţei probelor directe, astfel încât abordarea cauzei s-a făcut restrictiv, practic atribuind noţiunii de „rezistenţă” caracterul de „element definitoriu al infracţiunii”.

Curtea a apreciat totodată că autorităţile pot fi criticate pentru importanţa redusă pe care au acordat-o „vulnerabilităţii” persoanelor tinere şi factorilor psihologici implicaţi în cauzele având ca obiect infracţiuni de viol comise asupra minorilor. Mai mult, actele de urmărire au fost îndeplinite cu întârzieri semnificative.

În concluzie, fără a exprima o opinie cu privire la vinovăţia pretinşilor autori ai violului, Curtea a statuat că ancheta efectuată în cauză şi, în special, abordarea organelor de urmărire penală nu răspund exigenţelor privind prevederea şi aplicarea în Statele părţi la Convenţie a unor norme penale eficiente, care să conducă la pedepsirea tuturor formelor de viol şi abuz sexual. În consecinţă, a existat o violare a Articolelor 3 şi 8 din Convenţie.

Cât priveşte argumentul Guvernului pârât întemeiat pe posibilitatea reclamantei de a formula o acţiune civilă în despăgubire, Curtea a apreciat că această susţinere este nefondată şi că, oricum, protecţia efectivă împotriva violului şi abuzurilor sexuale trebuie să se realizeze prin mijloace ce intră în sfera dreptului penal.

Curtea a considerat că Articolele 13 şi 14 din Convenţie nu aduc în discuţie probleme distincte.

Notă: Hotărârea pronunţată în cauza de faţă tratează şi unele aspecte de drept comparat, referitoare la evoluţia incriminării violului în legislaţia diferitelor state europene, precum şi reglementările şi practica internaţională în materia agresiunii sexuale.

(Rezumat şi comentariu de Bogdana Secan)


Hotărârea Vo împotriva Franţei – 8.07.2004

Situaţia de fapt: La data de 27 noiembrie 1991, reclamanta Thi-Nho Vo, de cetăţenie franceză, s-a prezentat la spitalul

Hôtel-Dieu din Lyon pentru a i se efectua vizita medicală din cea de-a 6-a lună de sarcină. În aceeaşi zi, o altă femeie, numită Thi Thanh Van Vo era programată pentru scoaterea steriletului în aceeaşi instituţie. Urmare a unei confuzii rezultate din faptul că numele celor 2 femei era identic, doctorul a procedat la examinarea reclamantei şi a provocat o ruptură în sacul amniotic, făcând astfel necesar avortul terapeutic.

La câteva zile după acest avort, reclamanta şi soţul ei au depus plângere împotriva medicului. Astfel, s-a început urmărirea penală pentru vătămare corporală din culpă şi pentru ucidere din culpă. Prin hotărârea din 3 iunie 1996, tribunalul corecţional din Lyon l-a achitat pe medic, apreciind că pentru prima infracţiune intervenise amnistia; în ceea ce priveşte cea de-a doua infracţiune, instanţa a considerat că fătul este viabil începând cu cea de-a 6-a lună de sarcină, iar cum expertiza efectuată în cauză stabilise că fătul avea între 20 şi 21 de săptămâni, articolul 221-6 din Codul penal francez nu poate fi aplicabil. Ca urmare a apelului declarat de reclamantă, curtea de apel din Lyon a desfiinţat această hotărâre, l-a declarat pe medic vinovat de ucidere din culpă şi l-a condamnat la 6 luni de închisoare cu suspendare şi la plata unei amenzi de 10 000 de franci francezi. La data de 30 iunie 1999, Curtea de Casaţie a casat decizia Curţii de apel, cu motivarea că faptele litigioase nu intrau în raza de aplicare a dispoziţiilor ce reglementează uciderea din culpă, refuzând astfel să considere fătul ca o persoană protejată din punct de vedere penal.

La data de 20 decembrie 1999, reclamanta a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, invocând încălcarea articolului 2 din Convenţie din cauză că medicul responsabil de moartea copilului ei in utero nu a fost găsit vinovat de ucidere din culpă. Reclamanta a susţinut că Franţa are obligaţia de a elabora o legislaţie penală vizând sancţionarea unei astfel de fapte.

Hotărârea Curţii

Asupra admisibilităţii Guvernul a invocat excepţia incompatibilităţii ratione materiae a cererii cu articolul 2 din Convenţie,

întrucât acest articol nu este aplicabil copilului nenăscut şi excepţia neepuizării căilor interne de recurs, susţinând că reclamanta ar fi putut obţine condamnarea spitalului la despăgubiri prin intermediul unui recurs administrativ.

Curtea a apreciat că nu se impune respingerea cererii ca fiind incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei sau pentru neepuizarea căilor interne de recurs şi a unit excepţiile cu fondul.

Pretinsa încălcare a articolului 2 din Convenţie Reclamanta contestă refuzul autorităţilor de a califica drept ucidere din culpă atingerea adusă vieţii

copilului ei nenăscut. Ea consideră că începutul vieţii coincide cu momentul fecundaţiei şi că fătul nu este un lucru, ci o

persoană, în caz contrar reieşind că ea nu a pierdut nimic. Termenul „persoană” inclus în articolul 2 are sensul de fiinţă umană şi nu de individ care se bucură de atributele personalităţii juridice. Doamna Vo apreciază că, exceptând avortul terapeutic, orice altă formă de avort este incompatibilă cu articolul 2 din Convenţie datorită atingerii aduse vieţii copilului conceput.

Cu privire la excepţia Guvernului, ea arată că a ales calea penală, iar nu cea administrativă, întrucât prima este singura de natură a constata uciderea din culpă comisă asupra copilului său şi facilitează determinarea responsabilităţilor. Ea subliniază şi faptul că la momentul achitării medicului de către tribunalul corecţional, acţiunea administrativă era deja prescrisă (termenul de prescripţie fiind de 4 ani).

Guvernul aminteşte jurisprudenţa X. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, în care Comisia Europeană, în încercarea sa de a determina dacă fătul poate fi considerat „persoană”, a stabilit că limitările


aduse dreptului la viaţă prin articolul 2 din Convenţie nu pot privi decât persoane deja născute (pedeapsa capitală, legitima apărare, reprimarea legală a insurecţiei etc.)37.

El subliniază că, spre deosebire de Convenţia americană a drepturilor omului din 1969, care în articolul 4(3) prevede protejarea dreptului la viaţă din momentul concepţiei, Convenţia europeană nu a prevăzut un asemenea lucru, având în vedere că în 1950 în aproape toate statele contractante avortul era permis în anumite condiţii.

Guvernul arată, de asemenea, că dreptul francez asigură o protecţie indirectă fătului prin intermediul corpului femeii însărcinate, din care face parte. Pe plan penal, dacă o persoană provoacă prin neatenţie o întrerupere de sarcină, aceasta poate fi urmărită pentru vătămare corporală din culpă, distrugerea fătului fiind considerată ca o atingere adusă organelor femeii. În ceea ce priveşte recursul administrativ, Guvernul subliniază că acesta este eficient şi suficient, având în vedere obligaţiile pozitive impuse statelor de articolul 2 din Convenţie.

Terţii intervenienţi (Centrul pentru Drepturi Reproductive şi Asociaţia pentru Planning Familial) susţin că recunoaşterea calităţii de „persoană” a fătului, în sensul articolului 2 din Convenţie, nu este posibilă, întrucât nu există un fundament juridic şi ar însemna să se aducă atingere drepturilor fundamentale ale femeii şi ar însemna, practic, repunerea în discuţie a dreptului la avort în toate statele membre ale Consiliului Europei.

Ei arată că, exceptând Andorra, Irlanda, Liechtenstein, Malta, Polonia şi Saint-Marin, care au menţinut restricţii severe în privinţa avortului, 39 de state membre permit femeii să pună capăt sarcinii fără restricţii în primul trimestru sau pentru diverse motive terapeutice

Ei subliniază şi precizarea făcută de Comitetul Drepturilor Omului relativ la ameninţarea pe care o reprezintă pentru viaţa femeii avortul practicat ilegal. Dacă s-ar considera că articolul 2 este aplicabil fătului din momentul concepţiei, astfel cum susţine reclamanta, ar însemna intrarea în ilegalitate a majorităţii metodelor de contracepţie utilizate la momentul actual în Europa.

Curtea apreciază că pentru început trebuie să determine dacă este oportun să efectueze o analiză a noţiunii de „persoană” şi a momentului la care începe viaţa, având în vedere că articolul 2 dispune că legea protejează „dreptul oricărei persoane la viaţă”.

Ea arată că, aşa cum o demonstrează şi jurisprudenţa în materie, interpretarea articolului 2 s-a făcut având în vedere păstrarea unui just echilibru, iar organele Convenţiei au ţinut cont de dimensiunile juridice, medicale, filosofice etice sau religioase ale definiţiei persoanei în sistemele naţionale. Astfel, Curtea consideră că momentul la care începe dreptul la viaţă intră în marja de apreciere a statelor.

Ea observă că în Franţa natura şi statutul juridic al embrionului şi/sau al fătului nu sunt actualmente definite şi că modul de a îi asigura protecţia depinde de opiniile foarte variate ale societăţii franceze.

Curtea arată, de asemenea, că nici la nivel european statele nu au reuşit să ajungă la un consens în ceea ce priveşte natura şi statutul embrionului şi/sau fătului. Capacitatea acestei fiinţe de a deveni o persoană este cea care e protejată într-un număr mare de state, printre care şi Franţa, în materia succesiunilor sau a liberalităţilor.

Ea subliniază că nici Convenţia de la Oviedo asupra drepturilor omului şi biomedicinei nu defineşte termenul „persoană”, iar raportul explicativ al convenţiei lasă acest lucru în sarcina statelor, din cauza lipsei de consens sub acest aspect.

Curtea arată că, deşi nu se bucură de un statut juridic clar, în dreptul francez copilul nenăscut nu este privat în totalitate de protecţie. Cu toate acestea, ţinând cont de împrejurările cauzei, viaţa fătului era puternic legată de aceea a mamei şi protecţia sa se putea face prin intermediul acesteia (în persoana acesteia).

37 În hotărârea X. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 13 mai 1980, Comisia Europeană a încercat să determine dacă articolul 2 din Convenţie trebuie interpretat ca nefiind aplicabil fătului, ca recunoscând acestuia un drept la viaţă cu anumite limitări implicite sau ca recunoscând fătului un drept absolut la viaţă. Ea a stabilit că a treia ipoteză trebuie exclusă din start, însemnând interzicerea oricărui avort terapeutic, ceea ce ar aduce atingere dreptului la viaţă al mamei şi ar însemna supunerea dreptului la viaţă al unei persoane deja născute nu numai limitărilor impuse în mod expres prin Convenţie, ci şi unei limitări implicite, în interesul unei „vieţi încă nenăscute”.


Spre deosebire de cauza Boso împotriva Italiei38, în care CEDO a apreciat că legea italiană privind întreruperea voluntară de sarcină asigură un just echilibru între interesele femeii şi necesitatea de a proteja copilul nenăscut, în speţă este vorba despre uciderea din culpă a copilului nenăscut, împotriva voinţei mamei şi cu preţul unei puternice suferinţe a acesteia, caz în care interesele celor doi se confundă.

Curtea nu împărtăşeşte opinia reclamantei conform căreia doar o acţiune penală este de natură a îndeplini cerinţele articolului 2 din Convenţie.

Ea aminteşte că articolul 2 impune statelor nu numai abţinerea de la a provoca „în mod intenţionat” moartea, ci şi luarea măsurilor necesare protejării vieţii, principii care se aplică şi în domeniul sănătăţii publice, implicând obligaţia pozitivă impusă statului de creare a cadrului normativ care să impună spitalelor, private sau publice, adoptarea măsurilor adecvate pentru a asigura protecţia vieţii bolnavilor; este vorba şi despre crearea unui sistem judiciar eficient şi independent, care să permită stabilirea cauzei decesului unei persoane aflate sub răspunderea specialiştilor în materie de sănătate care îşi desfăşoară activitatea în domeniul public sau în cel privat şi, dacă este cazul, la obligarea acestora să răspundă pentru actele lor (hotărârea Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei din 17 ianuarie 2002).

Curtea aminteşte că a afirmat de mai multe ori că un sistem judiciar eficient, de genul celui cerut de articolul 2, poate implica un mecanism penal de pedepsire. Cu toate acestea, dacă atingerea adusă vieţii sau integrităţii fizice nu este săvârşită cu intenţie, obligaţia pozitivă ce decurge din articolul 2, referitoare la existenţa (crearea) unui sistem judiciar eficient nu implică, în toate cazurile, un recurs penal (o acţiune de natură penală).

Curtea apreciază că în speţă, pe lângă procedura penală împotriva medicului pentru vătămare corporală din culpă asupra sa, reclamanta avea posibilitatea de a introduce un recurs administrativ cu reale şanse de succes. Şi care ar fi permis, totodată, stabilirea culpei medicale şi garantarea reparaţiei prejudiciului cauzat din culpa medicului, o procedură penală neimpunându-se în speţă.

Ea nu a reţinut nici argumentul reclamantei referitor la prescrierea acţiunii în responsabilitate administrativă, apreciind că termenul de 4 ani nu poate fi considerat ca unul scurt, chiar dacă recent acest termen a fost extins la 10 ani.

Urmând acest raţionament, Curtea a ajuns la următoarea concluzie: „chiar dacă s-ar presupune că articolul 2 din Convenţie este aplicabil în speţă, acesta nu a fost încălcat”.

În opinia separată a judecătorului Rozakis (la care s-au alăturat judecătorii Caflisch, Fischbach,

Lorenzen şi Thomassen), acesta apreciază că CEDO a refuzat să tragă concluzia în speţă, şi anume că în stadiul actual al evoluţiei ştiinţei, dreptului şi moralei, atât în Franţa, cât şi în Europa, dreptul la viaţă al copilului nenăscut nu este încă garantat.

Judecătorul este de părere că problema care apare în speţă este una de aplicabilitate a articolului 2 şi că CEDO a optat, sub acest aspect, pentru o poziţie neutră.

În cadrul opiniei sale separate (la care s-a alăturat şi domnul judecător Traja), domnul judecător Costa apreciază că raţionamentul Curţii în această hotărâre a fost unul prudent; el a declarat că ar fi preferat să se constate aplicabilitatea articolului 2, întrucât o asemenea poziţie ar fi fost mai clară. El consideră, de asemenea, că imposibilitatea ajungerii la un consens din punct de vedere etic în acest domeniu nu trebuie să împiedice dreptul să definească termenii „persoană” şi „drept la viaţă”.

În opinia dizidentă a domnului judecător Ress, făcând o paralelă între cazul de faţă şi cauza Calvelli şi Ciglio împotriva Italiei, acesta precizează că nu poate fi de acord cu opinia majorităţii, conform căreia o acţiune în responsabilitate administrativă oferă o protecţie efectivă şi suficientă împotriva neglijenţelor medicale copilului nenăscut. Judecătorul este de părere că viaţa, ca valoare fundamentală a Convenţiei, necesită, în principiu, o protecţie penală pentru a fi suficient protejată.

Doamna judecător Mularoni, în opinia sa dizidentă (la care s-a alăturat domnul judecător Straznicka) se întreabă dacă CEDO, atunci când apreciază că era necesar ca reclamanta să epuizeze calea de recurs administrativă, nu cere prea mult de la acesta, având în vedere că posibilitatea de a obţine câştig de cauză în faţa judecătorului administrativ ridică îndoieli. Doamna judecător insistă asupra faptului că termenul 38 Decizia din 5 septembrie 2002.


de prescripţie a acţiunii administrative era, la momentul faptelor, de 4 ani şi că acesta expirase la data la care procesul penal a luat sfârşit; ea subliniază, de asemenea, că reclamanta nu a obţinut nici o reparaţie (despăgubire) pentru prejudiciul suferit, inclusiv în privinţa vătămării corporale din culpă suferite de ea, această faptă fiind amnistiată. Judecătorul apreciază că, dacă personalitatea juridică nu apare decât o dată cu naşterea, acest lucru nu înseamnă că „dreptul oricărei persoane la viaţă” nu trebuie recunoscut şi protejat înainte de naştere. De altfel, legile adoptate de state pentru a permite întreruperea voluntară a sarcinii nu ar mai fi fost necesare dacă fătul nu ar fi fost considerat ca o viaţă ce necesită protecţie.

Judecătorul consideră, astfel, că articolul 2 este aplicabil în speţă şi acesta a fost încălcat, în măsura în care dreptul la viaţă nu a fost protejat prin legea statului pârât.

Notă: Hotărârea cuprinde elemente de drept comparat. Astfel, s-a arătat că, deşi în majoritatea

statelor membre ale Consiliului Europei dispoziţiile privind uciderea din culpă nu se aplică şi fătului, există 3 ţări în care legislaţia cuprinde dispoziţii specifice, acestea fiind Italia, Spania şi Turcia.

După cum se poate observa, în speţă, concentrându-se asupra circumstanţelor cauzei şi asupra aspectului procedural al articolului 2, Curtea a evitat să răspundă într-o manieră expresă la întrebarea dacă fătul este o „persoană” în sensul Convenţiei sau dacă acesta beneficiază de un „drept la viaţă”, aşa cum se întâmplă şi în hotărârile sale mai vechi sau în deciziile Comisiei (a se vedea deciziile Comisiei Europene în cauzele Reeve împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 30 noiembrie 1994 şi H. Împotriva Norvegiei din 19 mai 1992, raportul acesteia în cauza Bruggeman et Scheuten împotriva Republicii Federale Germania, decizia Curţii în cauza Boso împotriva Italiei din 5 septembrie 2002, precum şi hotărârile X. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, precitată, Open Door şi Dublin Well Woman împotriva Irlandei din 29 octombrie 1992). Ea a considerat astfel că nu este necesar să examineze dacă întreruperea de sarcină suferită de doamna Vo intră sau nu în câmpul de aplicare al articolului 2, întrucât, chiar dacă acest articol ar fi aplicabil, Franţa a respectat cerinţele legate de protejarea vieţii în domeniul sănătăţii publice.

(Rezumat şi comentariu de Ioana Ilie)

II. 4. HOTĂRÂRI RECENTE ALE CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI (1 octombrie 2004 – 31 decembrie 2004) – prezentare sintetică Hotărârea Blondet împotriva Franţei – 5.10.2004

Reclamantul, cetăţean francez, execută o pedeapsă de 15 ani de închisoare, la Mauzac, în Franţa, fiind anterior arestat preventiv timp de 5 ani, o lună şi 13 zile. Curtea a considerat ca fiind excesivă această perioadă, încălcându-se astfel articolul 5.3 din Convenţie, autorităţile judiciare franceze neacţionând cu suficientă celeritate. Cu privire la pretinsa violare a dreptului la corespondenţă, garantat de articolul 8 din Convenţie, s-a reţinut că două scrisori trimise către reclamant de însăşi Grefa Curţii au fost deschise de autorităţile penitenciare. Acest comportament a reprezentat o violare a dreptului la corespondenţă, fiind în contradicţie cu însăşi legislaţia franceză în materie. Hotărârea Partidul prezidenţial al Republicii autonome Mordvine împotriva Rusiei – 5.10.2004

Reclamantul, Partidul Prezidenţial al Republicii autonome Mordvine, nu a putut fi reînregistrat, începând cu 1999, datorită condiţiilor de reprezentativitate şi de activitate impuse de autorităţile executive. Mai mult, începând cu 2002, datorită modificărilor legislative, partidul nu a mai putut fi înregistrat în forma iniţială.


Curtea a reţinut că refuzul din partea autorităţilor ruse de a înregistra formaţiunea în cauză a determinat o imposibilitate a acesteia de a funcţiona pentru o perioadă lungă de timp. Mai mult, prejudiciul suferit se dovedeşte a fi ireparabil, având în vedere noua legislaţie care nu permite înregistrarea acestui partid în forma sa iniţială. Astfel, Curtea a constatat încălcarea articolului 11, care garantează dreptul la liberă asociere. Hotărârea H.L. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii – 5.10.2004

Reclamantul, autist cu antecedente de automutilare, s-a aflat pentru o perioadă de peste 30 de ani în

incinta Spitalului Bournewood. În 1994, a fost trimis în grija unor supraveghetori, având un comportament liniştit. În iulie 1997, datorită unui episod violent, a fost transportat în spital, unde a rămas până în decembrie 1997, cu toate că în octombrie a solicitat reîncredinţarea sa supraveghetorilor.

Pronunţându-se asupra aplicabilităţii articolului 5.1, Curtea a reţinut că fiind subiectul unui control şi al unei supravegheri constante, neputând părăsi spitalul, a fost privat de libertate, în sensul articolului 5. Cu privire la regularitatea acestei privări de libertate, Curtea a reţinut o lipsă a normelor de procedură care ar fi trebuit să reglementeze admiterea precum şi reţinerea în spital a pacienţilor incapabili, care aveau însă un comportament liniştit. Această procedură ar fi trebuit să indice cine putea propune admiterea, pentru ce motive, în urma anumitor criterii de evaluare cu caracter medical etc. Datorită acestei lipse de procedură, Curtea a considerat că personalul medical al spitalului şi-a asumat un control total asupra libertăţii şi tratamentului unei persoane vulnerabile şi incapabile, reclamantul nefiind protejat faţă privarea de libertate arbitrară, fundamentată de autorităţile engleze pe teoria necesităţii.

Constatând că reclamantul nu a avut la dispoziţie o procedură prin care să supună controlului judiciar legalitatea privării de libertate, Curtea a reţinut că, în speţă, articolul 5.4 a fost de asemenea încălcat. Hotărârea Poleshchouk împotriva Rusiei – 7.10.2004

Reclamantul, aflându-se în executarea unei pedepse de 13 ani de închisoare, s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, denunţând violarea mai multor articole din Convenţie de către autorităţile ruse. Administraţia penitenciarului a refuzat transmiterea scrisorilor adresate Curţii, reclamantul pretinzând că i s-a solicitat ca mai întâi să formuleze căi de atac interne, care nu au fost soluţionate favorabil. Reclamantul a susţinut că în 2003, ca mod de presiune, a fost transferat în regim de maximă securitate.

Pronunţându-se cu privire la articolul 34 din Convenţie, Curtea a apreciat că întârzierea corespondenţei reclamantului către Strasbourg, pentru o perioadă mai mare de 8 luni constituie o violare a dreptului la un recurs individual garantat de Convenţie. Asupra tratamentului de maximă siguranţă care i s-a aplicat reclamantului, Curtea a constatat că nu există nici o legătură între această sancţiune disciplinară şi exercitarea dreptului reclamantului la un recurs efectiv. Hotărârea Cebi şi alţii împotriva Turciei – 7.10.2004

Reclamanţii au invocat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, prin întârzierea plăţii de către autorităţile turceşti a unei indemnităţi pentru exproprierea unor bunuri precum şi a plăţii unei sume nereactualizate.

Curtea a constatat că această întârziere este imputabilă autorităţilor publice, producând un prejudiciu distinct de exproprierea reclamanţilor, existând o violare a dreptului la proprietate. Hotărârea Kjartan Ásmundsson împotriva Islandei – 12.10.2004

Reclamantul, în urma unui accident, a fost nevoit în 1978 să abandoneze profesia de marinar, constatându-se o incapacitate de muncă de 100%, ceea ce îi dădea dreptul la o pensie de invaliditate.


În 1992, datorită unor modificări legislative menite a răspunde dificultăţilor financiare ale Fondului de pensii, incapacitatea reclamantului a fost reevaluată, constatându-se o incapacitate sub pragul minim de 35%, determinând sistarea plăţii de invaliditate precum şi a alocaţiilor pentru copii.

Curtea a constatat că doar 54 dintre persoanele cu drept de pensie de invaliditate au fost nevoite să suporte măsura sistării plăţii pensiilor, majoritatea nefiind supusă nici măcar unei reduceri de pensie. Curtea a mai constatat că reclamantul a fost nevoit să suporte o sarcină disproporţionată în raport cu interesele colectivităţii, având în vedere că s-ar fi impus o reducere proporţională a pensiei şi nu o privare totală de acest drept. În aceste condiţii, Curtea a constatat o violare a articolului 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie. Hotărârea Pedersen şi Pedersen împotriva Danemarcei – 14.10.2004

Reclamanţii au invocat în faţa Curţii de la Strasbourg încălcarea articolului 6.1 din Convenţie, datorită duratei unei proceduri penale – 8 ani, 3 luni şi 27 de zile pentru primul reclamant şi 7 ani, 3 luni şi 22 zile pentru cel de-al doilea reclamant. Analizând complexitatea cauzei, desfăşurată pe trei niveluri de jurisdicţie, precum şi comportamentul părţilor, Curtea a constatat că în speţă, nu a existat o violare a articolului 6.1 din Convenţie. Hotărârea Assymomitis împotriva Greciei – 14.10.2004

În 1990, reclamanţii, proprietari ai unui teren intravilan, în baza unei autorizaţii de construcţie, au demarat construirea unui imobil pe acest teren. În februarie 1993, lucrările au fost întrerupte, pe baza unei decizii a prefecturii din Atena, considerându-se că terenul aflat în proprietatea reclamanţilor este „spaţiu de joacă pentru copii” şi că autorizaţia iniţial acordată nu era valabilă. În iulie 1993, autorităţile locale au solicitat Consiliului de Stat anularea autorizaţiei prin care reclamanţilor li se permisese, cu o lună înainte, continuarea lucrărilor. Până în 1999 – când Consiliul de Stat a respins această cerere, lucrările au fost întrerupte. În urma unei noi solicitări formulate de reprezentanţii autorităţilor locale, lucrările au fost sistate din nou în mai 2000.

Pronunţându-se asupra aplicabilităţii articolului 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie, Curtea a reţinut că recursul autorităţilor locale înaintat Consiliului de Stat a determinat o întârziere de 6 ani şi 4 luni în construirea imobilului şi că numeroasele autorităţi administrative implicate în această procedură nu au avut o atitudine constantă faţă de demersurile reclamantului, blocând posibilitatea luării unei decizii care să permită reclamanţilor folosinţa şi exploatarea bunului lor, determinând astfel o stare prelungită de incertitudine a reclamanţilor cu privire la dreptul lor de proprietate. În consecinţă, Curtea a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 Adiţional şi a articolului 6.1 din Convenţie, cu privire la durata procedurii în faţa Consiliului de Stat.

Cu privire la evaluarea prejudiciului material suferit de reclamanţi, Curtea a considerat necesară acordarea unei indemnităţi pentru perioada în care reclamanţii au fost ilegal privaţi de folosinţa bunului lor. Având în vedere că reclamanţii nu au suferit propriu-zis o privare de proprietate ci de folosinţă a bunului, baza de calcul luată în considerare de către Curte a reprezentat-o totalul chiriilor pentru perioada în care reclamanţii nu s-au putut folosi de terenul în cauză, autorizaţia de construcţie iniţial eliberată permiţând construirea unui imobil de birouri şi de magazine. Reţinând că nu se poate pronunţa asupra datei exacte de terminare a construcţiei în cauză şi nici asupra unui nivel exact al chiriei, Curtea a constatat totuşi că pentru o perioadă mai mare de 10 ani reclamanţii au fost privaţi de folosirea unui teren având o valoare de piaţă foarte ridicată, fiind situat într-o zonă comercială a Atenei. În lumina acestor consideraţii, Curtea a acordat reclamanţilor 100 000 Euro cu titlu de prejudiciu material. Hotărârea Ospina Vargas împotriva Italiei – 14.10.2004


Reclamantul, cetăţean columbian, execută o pedeapsă privativă de libertate într-o închisoare din Italia. Din 1995, printr-o decizie administrativă, reclamantul a fost supus unui regim special de detenţie, autorităţile decizând şi controlul aspra corespondenţei şi pachetelor primite de reclamant.

Pronunţându-se asupra dreptului la corespondenţă garantat de articolul 8, Curtea a reţinut că legislaţia italiană nu prevede un control asupra corespondenţei deţinuţilor. Fundamentarea acestui control pe legislaţia privind administraţia penitenciarelor nu poate constitui o bază legală acceptabilă, având în vedere absenţa unor norme privind durata unui asemenea control, motivele pentru care această măsură poate fi instituită, limitele puterii de apreciere a autorităţilor. Astfel, Curtea a reţinut că în ciuda modificării legislaţiei în 2004, anterior a existat o ingerinţă în dreptul reclamantului la corespondenţă şi că aceasta nu era prevăzută de lege. În consecinţă, Curtea a constatat o violare a articolului 8 din Convenţie.

Hotărârea MELNYCHENKO împotriva Ucrainei din 19 octombrie 2004 Reclamantul, Mykola Ivanovitch Melnychenko, cetăţean ucrainean cu rezidenţa actuală în Statele Unite ale Americii, unde a dobândit statutul de refugiat, a asigurat anterior paza cabinetului preşedintelui ucrainean Leonid Kouchma. În exerciţiul funcţiilor sale, el a înregistrat convorbiri personale între preşedinte şi alte persoane, convorbiri din care reieşea posibila implicare a preşedintelui în dispariţia unuia dintre cei mai puternici ziarişti de opoziţie cunoscut pentru criticile aduse preşedintelui L. Kouchma.

De teama unor persecuţii ca urmare a divulgării conţinutului casetelor, reclamantul a părăsit Ucraina. La momentul plecării, acesta poseda un paşaport intern ucrainean în care figura drept adresă înregistrată în scop administrativ (propiska) o adresă din Kiev.

La data de 12 ianuarie 2002, partidul socialist din Ucraina l-a desemnat candidat pentru alegerile legislative. Pentru a-şi putea depune candidatura, o persoană trebuia să demonstreze rezidenţa în Ucraina timp de cinci ani. În cererea sa de înscriere ca şi candidat, reclamantul a indicat adresa administrativă drept loc de reşedinţă pentru cei cinci ani precedenţi. Candidatura sa a fost refuzată însă, pentru motivul că a furnizat informaţii false asupra locului de reşedinţă, întrucât nu a locuit în Ucraina în mod neîntrerupt în cei cinci ani precedenţi.

În faţa Curţii Europene, reclamantul a invocat încălcarea dreptului garantat de articolul 3 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, deoarece în opinia sa autorităţile naţionale au acţionat în mod arbitrar atunci când au refuzat cererea sa de înscriere ca şi candidat pentru alegerile legislative, legislaţia electorală ucraineană neprecizând dacă cerinţa relativă la cei cinci ani de reşedinţă în Ucraina se referea la reşedinţa legală sau la cea efectivă.

În analiza cererii pe fond, Curtea a arătat că nici legislaţia ucraineană, nici practica pertinentă nu menţionează drept condiţie de eligibilitate pentru candidaţi faptul de a fi locuit în mod neîntrerupt sau efectiv pe teritoriul naţional. Mai mult chiar, dreptul naţional nu distinge între reşedinţă legală şi reşedinţă efectivă. Dacă este adevărat că reşedinţa efectivă a reclamantului a fost pentru o perioadă de timp în afara Ucrainei, adresa administrativă care figura pe paşaportul său intern a rămas nemodificată.

La data faptelor, paşaportul intern al cetăţeanului ucrainean era unicul act de identitate care prevedea locul de reşedinţă legală în Ucraina, iar această înregistrare nu corespundea întotdeauna cu locul de reşedinţă efectivă al persoanei în cauză. Curtea subliniază şi faptul că adresa administrativă (propiska) face parte integrantă din sistemul administrativ ucrainean, în care reprezintă un element fundamental, fiind utilizată în scopuri oficiale.

Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că, în declaraţia de venit completată cu ocazia înscrierii, candidaţii la alegerile legislative aveau obligaţia de a indica adresa administrativă sau adresa administrativă temporară care figura pe paşaportul lor obişnuit de cetăţean. Curtea apreciază că în acest document reclamantul trebuia să furnizeze informaţii doar asupra adresei sale administrative.

Curtea a luat în considerare şi situaţia dificilă a reclamantului, care dacă ar fi rămas în Ucraina şi fi văzut ameninţată siguranţa personală sau integritatea fizică, ceea ce ar fi făcut imposibilă exercitarea drepturilor sale politice. Datorită părăsirii teritoriului, reclamantul a fost de asemenea privat de posibilitatea de a exercita aceste drepturi.


Curtea a considerat că respingerea candidaturii reclamantului, pentru motivul că ar fi furnizat informaţii inexacte, în condiţiile în care locul său de reşedinţă legală în Ucraina a rămas acelaşi, după cum atestă şi adresa sa administrativă, reprezintă o încălcare a articolului 3 din Primul Protocol Adiţional. Hotărârea MAKHFI împotriva Franţei din 19 octombrie 2004

Reclamantul A. Makhfi, cetăţean francez, a fost inculpat pentru săvârşirea infracţiunilor de viol, furt de către două sau mai multe persoane şi în stare de recidivă. În faza de judecată, în faţa curţii cu juri, şedinţa publică a fost deschisă în data de 3 decembrie 1998 la orele 9:15, şi s-a terminat în dimineaţa zilei de 5 decembrie 1998 la orele 8:30.

În ciuda solicitării de suspendare a şedinţei, aceasta a fost reluată la orele 01:00 ale dimineţii şi a continuat până la orele 4:00. Avocatul reclamantului a pledat între orele 4:25, în momentul în care durata cumulată a dezbaterilor însuma 15 ore şi 45 minute. Judecătorii şi juraţii, după deliberări care au durat între orele 6:15 şi 8:15 ale dimineţii de 5 decembrie, au hotărât condamnarea reclamantului la pedeapsa închisorii de 8 ani.

Reclamantul a invocat în faţa Curţii Europene articolul 6 (dreptul la un proces echitabil), întrucât ora la care a pledat avocatul apărării şi durata dezbaterilor i-au încălcat dreptul la apărare.

Curtea Europeană a considerat primordial ca nu numai inculpaţii, dar şi apărătorii lor să poată urmări dezbaterile, răspunde la întrebări şi prezenta o pledoarie fără a se afla într-o stare de oboseală excesivă. De asemenea, este esenţial ca judecătorii şi juraţii să poată beneficia de deplinele lor capacităţi de concentrare şi atenţie pentru a urmări dezbaterile şi a pronunţa o hotărâre clară.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că drepturile apărării şi principiul egalităţii armelor nu au fost respectate, şi a considerat că articolul 6 paragraf 3 combinat cu paragraful 1 al aceluiaşi articol au fost încălcate. Hotărârea Neshev împotriva Bulgariei din 28 octombrie 2004

Reclamantului, T. Nenchev Neshev, cetăţean bulgar, i-a fost desfăcut contractul de muncă de către Compania Naţională a Căilor Ferate, pentru încălcarea regulilor disciplinare. Reclamantul a contestat măsura concedierii în faţa tribunalului districtual, care însă a respins acţiunea sa cu motivarea că litigiile având ca obiect sancţiuni disciplinare aplicate personalului din transporturile feroviare nu sunt de competenţa tribunalelor şi nu pot face decât obiectul unui recurs ierarhic.

Statuând în apel, în şedinţă privată, curtea regională a respins apelul formulat de reclamant, fără însă a-i notifica decizia pronunţată. Reclamantul a formulat recurs împotriva deciziei curţii regionale, care a fost respins de către Curtea Supremă pentru depăşirea termenului de două luni prevăzut de lege pentru exercitarea acestei căi de atac.

În faţa Curţii Europene, reclamantul a invocat încălcarea articolului 6, arătând că nu a beneficiat de liberul acces la un tribunal care să analizeze legalitatea concedierii sale.

Curtea a apreciat că instanţele judiciare de fond şi-au întemeiat hotărârile pe o dispoziţie din dreptul intern bulgar care refuza orice acces la justiţie pentru personalul din transportul feroviar. Decizia Curţii Supreme se întemeiază şi ea pe o interpretare neconformă a acestei dispoziţii de drept intern, în condiţiile în care Curtea Constituţională constatase neconstituţionalitatea acestei prevederi.

Mai mult, Curtea Europeană a considerat că decizia Curţii Supreme a fost contrară principiului securităţii juridice, reclamantul neputând lua la cunoştinţă despre existenţa deciziei instanţei de apel în termenul care i-ar fi putut permite să formuleze recurs.

Pentru aceste considerente, Curtea Europeană a concluzionat asupra încălcării articolului 6 din Convenţie. Hotărârea Y.B. şi alţii împotriva Turciei din 28 octombrie 2004


Reclamanţii, cetăţeni turci, au fost reţinuţi pentru motivul prezumatei lor apartenenţe la organizaţia ilegală Partidul Comunist Marxist Leninist (PCML). După interogatoriu, direcţia pentru siguranţă a organizat o conferinţă de presă în cursul căreia ziariştii i-au fotografiat pe reclamanţi şi a fost distribuit un comunicat în care aceştia erau prezentaţi drept membri ai Partidului Comunist Marxist Leninist.

A doua zi, cotidianul Yeni Asir („Noul secol”) a publicat o fotografie a reclamanţilor din timpul conferinţei de presă, cu următorul comentariu: ”Unsprezece membri ai organizaţiei PCML, care, anul trecut, la Malatya, utilizând un cocktail molotov într-un autobuz urban, au determinat pierderea cunoştinţei şoferului Ramazan Turk, şi care au sustras două autoturisme, au fost prinşi”. Reclamanţii au fost audiaţi de către procurorul Republicii care a dispus plasarea lor în arest preventiv.

La 23 octombrie 1997, Curtea de siguranţă a statului a declarat reclamanţii vinovaţi de apartenenţă la organizaţia incriminată şi i-a condamnat la pedeapsa închisorii.

Reclamanţii au invocat articolul 6 alineatul 1 (dreptul la un proces echitabil), întrucât cauza lor nu a fost judecată de către un tribunal independent şi imparţial. Unul dintre reclamanţi a invocat şi inechitatea procedurii penale desfăşurate în faţa acestui tribunal. De asemenea, reclamanţii au susţinut încălcarea articolului 6 alineatul 2 din Convenţie (prezumţia de nevinovăţie), ca urmare a prezentării lor ca vinovaţi în faţa opiniei publice, cu ocazia conferinţei de presă.

Curtea a decis că în speţă articolul 6 alineatul 1 a fost încălcat, datorită prezenţei unui judecător militar în compunerea completului curţii de siguranţă a statului, prezenţă care constituie pentru un civil un motiv legitim de a se îndoi de independenţa şi imparţialitatea acestei instanţe. Sub aspectul echităţii procedurii, Curtea apreciază că o instanţa care nu este imparţială şi independentă nu poate, în nici o împrejurare, asigura respectarea garanţiilor unui proces echitabil persoanelor aflate sub jurisdicţia sa.

În ceea ce priveşte invocarea încălcării prezumţiei de nevinovăţie, Curtea a arătat că din comunicatul de presă distribuit de direcţia pentru siguranţă, modul în care au fost prezentaţi presei permitea identificarea reclamanţilor, iar articolele de presă au publicat numele şi fotografiile reclamanţilor.

Curtea recunoaşte că autorităţile de poliţie nu pot fi considerate răspunzătoare pentru articolele din presă. Totuşi, conţinutul comunicatului redactat de către poliţie şi distribuit presei îi prezenta pe reclamanţi, fără nici o nuanţă sau rezervă, drept membri ai organizaţiei ilegale PCML; mai mult, comunicatul arăta că a fost stabilit că aceste persoane au săvârşit infracţiuni în diferite localităţi din departament. În opinia Curţii, aceste două remarci, ca şi atitudinea autorităţilor de poliţie, reflectă o apreciere prealabilă a probelor în acuzare, şi nu pot fi conciliate cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie. Realizarea conferinţei de presă a incitat opinia publică să îi considere pe reclamanţi vinovaţi, iar, pe de altă parte, a determinat o interpretare a probelor înainte ca acestea să fie apreciate de către judecătorii competenţi. Curtea a hotărât că articolul 6 alineatul 2 din Convenţie a fost încălcat.

Hotărârea Marii Camere EDWARDS şi LEWIS împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 27 octombrie 2004

Reclamanţii, cetăţeni britanici, au fost reţinuţi şi inculpaţi pentru săvârşirea faptelor de posesie de stupefiante în vederea valorificării şi, respectiv, deţinere de monedă falsă în vederea introducerii în circulaţie, fapte descoperite prin utilizarea unor poliţişti sub acoperire.

În ambele cazuri, ministerul public a solicitat o dispensă de divulgare a anumitor elemente pertinente din probatoriu, cerere care a fost acceptată cu motivarea că acele elemente nu erau de natură să ajute apărarea şi că existau raţiuni de interes general pentru a nu le face publice. În acelaşi timp, solicitarea celor doi reclamanţi referitoare la înlăturarea tuturor elementelor de probă obţinute de către poliţiştii sub acoperire a fost respinsă.

Marea Cameră a fost sesizată ca urmare a admiterii de către un colegiu al Marii Camere a cererii de retrimitere formulată de către guvernul britanic, în urma hotărârii Camerei din 22 iulie 2003. Ulterior, în faţa Marii Camere, guvernul britanic a renunţat la continuarea procedurii de retrimitere şi s-a declarat dispus să accepte o confirmare de către Marea Cameră a hotărârii date în 22 iulie 2003. Curtea a considerat că nu există nici un motiv pentru a înlătura soluţia pronunţată de către Cameră.


În hotărârea din 22 iulie 2003, Camera a constatat încălcarea articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, considerând că elementele care nu au fost comunicate apărării vizau sau ar fi putut viza situaţia de fapt asupra căreia urma să se pronunţe instanţa de fond. Dacă apărarea celor doi inculpaţi ar fi reuşit să convingă instanţa de maniera ilicită în care a acţionat poliţia, efectul s-ar fi tradus prin încetarea urmăririi penale. Solicitările ministerului public au jucat deci un rol determinant în procesul celor doi reclamanţi. Totuşi, cei doi nu au avut acces la elementele de probă pentru care s-a obţinut aprobarea de a nu fi divulgate şi nu au putut proba în faţa instanţei teoria incitării la săvârşirea faptelor de către poliţişti. În aceste condiţii, Curtea a considerat că procedura urmată pentru soluţionarea problemei divulgării elementelor de probă şi a incitării la săvârşirea infracţiunilor nu a respectat principiul contradictorialităţii şi al egalităţii armelor şi nu a oferit reclamanţilor garanţii adecvate pentru apărarea intereselor lor. Hotărârea ZENGIN împotriva Turciei din 28 octombrie 2004

Reclamanta a invocat în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului încălcarea articolelor 2, 3 13 şi 34 din Convenţie, ca urmare a ambuscadei organizate de către forţele de ordine pentru a reţine membri ai Partidului muncitorilor din Kurdistan, ambuscadă în care soţul reclamantei a fost împuşcat mortal. În procesul verbal redactat a doua zi de către autorităţile de poliţie s-a menţionat că soţul reclamantei a fost ucis de către terorişti, iar procurorul însărcinat cu supravegherea anchetei a efectuat un examen extern al corpului victimei, în urma căruia a fost autorizată înhumarea.

Autorităţile au efectuat o anchetă preliminară, în cursul căreia au fost administrate declaraţii de martor ale persoanelor care au participat la incident şi s-a procedat la o reconstituire a faptelor. La finalul cercetărilor, concluzia parchetului a fost că la originea decesului au stat focurile de armă trase de către terorişti.

Ulterior, reclamanta a solicitat parchetului luarea de măsuri pentru protejarea vieţii sale şi a susţinut că este victima unor tentative de intimidare din partea autorităţilor ca urmare a introducerii plângerii în faţa Curţii Europene.

Curtea a considerat că sub aspect material, în lipsa probelor concludente, nu poate ajunge la concluzia că decesul soţului reclamantei a fost cauzat de focurile de armă trase de către autorităţi. Cu toate acestea, sub aspect procedural, Curtea a apreciat că articolul 2 din Convenţie a fost încălcat, întrucât deşi autorităţile au efectuat o anchetă, acestea nu au ordonat un examen balistic, nu au procedat la efectuarea unei autopsii şi nu au audiat membrii familiei sau vecinii acesteia, limitându-se la declaraţiile verbale ale participanţilor la incident. În aceste condiţii, autorităţile nu au elucidat circumstanţele în care soţul reclamantei şi-a pierdut viaţa, iar Curtea constată încălcarea articolului 2 din Convenţie datorită caracterului anchetei efectuate.

În acelaşi timp, Curtea a constatat încălcarea articolului 13, deoarece statul turc nu a demonstrat că a efectuat o anchetă penală efectivă, conformă exigenţelor articolului 13, care sunt sporite faţă de cele ale obligaţiei procedurale în temeiul articolului 2.

Curtea nu a constatat însă încălcarea prevederilor articolelor 3 şi 34, considerând că reclamanta nu a furnizat elemente de probă care să permită o concluzie de încălcare, nedemonstrând nici depăşirea pragului minim de gravitate cerut pentru aplicarea articolului 3, nici exercitarea de presiuni indirecte şi abuzive de natură să împiedice exerciţiului dreptului său de a formula o plângere individuală. Hotărârea Coulaud contra Franţei (no.69680/01) din 2 Noiembrie 2004 Fabre contra Franţei (no.69225/01)

Ambii reclamanţi au fost condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni (producere şi deţinere de

cartele pentru decodarea ilegală a unor canale de televiziune, respectiv tentativă de fraudă şi evaziune fiscală) la pedeapsa închisorii cu suspendare.

Reclamanţii s-au plâns Curţii de caracterul inechitabil al procedurii (Articolul 6 paragraful 1) în faţa Secţiei Penale a Curţii de Casaţie decurgând din aceea că raportul întocmit în cauză de judecătorul desemnat în acest scop nu a fost prezentat apărării înainte de audiere, dar fusese comunicat procurorului. Cel de-al


doilea reclamant s-a plâns totodată de încălcarea dreptului de acces la o instanţă şi de faptul că procedura nu a fost publică.

Curtea a declarat plângerile admisibile numai în ceea ce priveşte necomunicarea raportului sus-menţionat.

În cauza Coulaud, Curtea a reţinut că, dată fiind importanţa deosebită a raportului întocmit de judecătorul raportor, necomunicarea acestuia apărătorilor desemnaţi în cauză a creat un „dezechilibru” care contravine exigenţelor unui proces echitabil prin aceea că nesocoteşte contradictorialitatea procedurii şi principiul egalităţii armelor.

În cauza Fabre, Curtea a notat o modificare intervenită în practica Curţii de Casaţie franceze, în urma căreia atât părţilor cât şi procurorului li se comunica numai secţiunea introductivă a raportului întocmit de judecătorul raportor, care cuprindea analiza cauzei. Curtea a menţionat că această nouă practică nu contravine jurisprudenţei sale. Cu toate acestea, în prezenta cauză, a apreciat că reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu prin „dezechilibrul” contrar exigenţelor Articolului 6 decurgând din aceea că secţiunea „analitică” a raportului fusese comunicată numai procurorului.

Curtea nu a obligat statul francez la plata de despăgubiri, considerând că simpla constatare a încălcării reprezintă o satisfacţie echitabilă.

Hotărârea Saez Maeso contra Spaniei (nr.77837/01) din 9 noiembrie 2004

Reclamantul a contestat decizia Universităţii din Valencia de a nu îi acorda atestatul de profesor pe motiv că nu promovase unul dintre examenele susţinute în acest scop. După respingerea acţiunii sale în două grade de jurisdicţie (fond şi apel), reclamantul a declarat recurs, care a fost respins prin decizia Curţii Supreme pe motiv că nu îndeplinea cerinţele de formă. Reclamantul s-a adresat Curţii Constituţionale, care a respins sesizarea.

Reclamantul s-a plâns în faţa CEDO invocând prevederile Articolului 6 paragraful 1 din Convenţie sub aspectul dreptului de acces la o instanţă.

Constatând că reclamantul fusese diligent în exercitarea căii de atac şi că recursul fusese respins de Curtea Supremă pe motiv că nu îndeplinea condiţiile de formă după mai mult de 7 ani de la data la care aceeaşi instanţă declarase recursul admisibil, Curtea a decis că a existat o încălcare a dreptului sus-menţionat decurgând din interpretarea restrictivă dată de instanţă normelor procedurale.

Curtea a acordat reclamantului despăgubiri morale în cuantum de 7.000 EUR.

Hotărârea Martinez Sala şi alţii contra Spaniei (nr.58438/00) din 2 noiembrie Reclamanţii au fost arestaţi în cadrul unei anchete privind acte de terorism, fiind suspectaţi ca

simpatizanţi ai grupării Mişcarea Catalană pentru Independenţă. Ulterior, şase dintre reclamanţi au fost condamnaţi pentru apartenenţă sau susţinere a unei grupări armate, deţinere de materiale explozive şi arme de foc şi comiterea unor acte de terorism.

Invocând Articolul 3 din Convenţie, aceştia s-au plâns Curţii de faptul că au fost supuşi la tortură şi tratamente inumane şi degradante în timpul deţinerii lor. De asemenea, au susţinut că ancheta efectuată de autorităţile naţionale sesizate în acest sens nu a fost „eficientă”.

Curtea a decis că în cauză nu a existat o violare a Articolului 3 din Convenţie sub aspectul relelor tratamente reclamate, acestea fiind insuficient dovedite.

Cât priveşte cercetările efectuate de autorităţile interne, Curtea a apreciat că acestea nu au răspuns exigenţelor aceluiaşi articol, nefiind efective şi amănunţite. Astfel, judecătorul sesizat nu a audiat poliţiştii care au efectuat arestarea ori care au asigurat paza reclamanţilor pe durata acesteia, a respins cererea reclamanţilor privind ataşarea la dosar a unor dovezi existente în altă cauză şi nici nu a procedat la luarea de declaraţii acestora. De asemenea, instanţa care a apreciat nefondate acuzaţiile reclamanţilor privind supunerea la tortură şi rele tratamente, şi-a întemeiat soluţia numai pe concluziile raportului de expertiză medico-legală şi pe diferitele constatări ale medicului legist din perioada în care reclamanţii au fost arestaţi.

Curtea a acordat fiecărui reclamant 8.000 EUR despăgubiri morale.


Hotărârea Del Latte contra Olandei (nr.44760/98) din 9 noiembrie 2004

Reclamanţii, achitaţi pentru infracţiunea de tentativă de omor, au formulat o acţiune în repararea

prejudiciului cauzat prin arestarea lor preventivă, acţiune respinsă pe motiv că soluţia de achitare se întemeiase pe aspecte „tehnice” şi că, în situaţia în care fapta ar fi primit o altă încadrarea juridică, cei doi ar fi fost condamnaţi.

Reclamanţii s-au plâns în faţa CEDO invocând prevederile Articolului 6 paragraful 2 din Convenţie (prezumţia de nevinovăţie).

Curtea a decis că a existat o violare a acestui articol, decurgând din aceea că, soluţionând acţiunea în despăgubiri, instanţa a stabilit că reclamanţii se fac vinovaţi de comiterea unei anumite infracţiuni, fără ca vinovăţia lor să fi fost dovedită în condiţiile legii.

Hotărârea Maraşli contra Turciei (nr.40077/98) din 9 noiembrie 2004

Reclamantul a fost condamnat pentru propagandă separatistă, ca urmare a unui articol scris într-o

publicaţie săptămânală din Istambul, la o pedeapsă de 8 luni şi 10 zile închisoare, plus o amendă în cuantum de 847 EUR (echivalent a 111.111.111 lire turceşti).

Reclamantul s-a plâns Curţii de încălcarea Articolului 10 (libertatea de expresie) şi Articolului 9 din Convenţie (libertatea de gândire) ca efect al condamnării sale. De asemenea, invocând Articolul 6 din Convenţie (dreptul la un proces echitabil), a susţinut că nu a fost judecat de un tribunal imparţial şi independent, printre altele pe motiv că din compunerea completului a făcut parte un judecător militar.

Curtea a decis să examineze plângerea reclamantului cu privire la libertatea de gândire şi expresie numai prin prisma Articolului 10 din Convenţie. În fapt, a reţinut că articolul publicat a constituit o critică referitoare la modul în care evoluţia politicii privind integrarea europeană a Turciei ar influenţa problema minorităţii kurde. Deşi anumite părţi ale articolului puneau statul turc într-o lumină extrem de defavorabilă şi atribuiau astfel naraţiunii un „ton ostil”, acestea nu îndemnau la violenţă, rezistenţă armată sau revoltă. În consecinţă, Curtea a apreciat că soluţia de condamnare a reclamantului a fost disproporţionată în raport de scopul urmărit de Stat şi, de aceea, nu a constituit o „măsură necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, a existat o violare a libertăţii fundamentale garantate de Articolul 10 din Convenţie.

Curtea a decis şi condamnarea statului turc sub aspectul încălcării Articolului 6 paragraful 1 din Convenţie, reţinând că reclamantul nu a fost judecat de un tribunal „imparţial şi independent”.

Au fost acordate despăgubiri morale în cuantum de 5.000 EUR.

Hotărârea Moreno Gómez împotriva Spaniei - 16.11.2004

Reclamanta, Pilar Moreno Gómez, a sesizat Curtea Europeană întrucât primăria din oraşul său a autorizat deschiderea, în apropiere de domiciliul său, a mai multor baruri şi discoteci. În ciuda faptului că, urmare a unei expertize a primăriei care stabilea că zgomotele depăşeau cu mult limitele permise, această instituţie declarase zona în care locuia doamna Gomez « zonă acustică saturată », primarul a autorizat deschiderea unei discoteci în imobilul locuit de reclamantă. Cererea formulată de reclamantă a fost respinsă cu motivarea că nu a fost dovedită existenţa unei legături directe între zgomot şi prejudiciul pretins.

CEDO a apreciat că faptul de a locui într-o zonă în care zgomotul nocturn este de necontestat este de natură a provoca perturbări în viaţa cotidiană, iar solicitarea ca o persoană care locuieşte într-o zonă saturată din punct de vedere acustic să facă dovada a ceea ce a fost recunoscut la nivel oficial nu este necesară. Astfel, ţinând cont şi de intensitatea zgomotelor, Curtea a decis că articolul 8 din Convenţie a fost încălcat.

Hotărârea Űnal Tekeli împotriva Turciei – 16.11.2004

Ca urmare a căsătoriei, reclamanta, Űnal Tekeli, s-a văzut obligată, în virtutea legislaţiei turce, să

poarte numele soţului ei. Întrucât în viaţa profesională aceasta era cunoscută sub numele ei de fată,


reclamanta a sesizat instanţa cu o cerere în vederea obţinerii autorizaţiei de a folosi doar numele ei de fată, « Űnal ». Cererea i-a fost respinsă cu motivarea că, în conformitate cu Codul Civil turc, femeia căsătorită este obligată să poarte numele soţului ei pe tot timpul mariajului.

CEDO a decis că imposibilitatea, pentru femeia căsătorită, de a utiliza exclusiv numele dinaintea căsătoriei (chiar dacă îl poate folosi înaintea numelui de familie al soţului), în timp ce bărbatul căsătorit îşi poate păstra numele de familie, constituie o diferenţă de tratament fondată pe sex, între persoane aflate în situaţii analoge; Curtea a apreciat astfel că Turcia a încălcat articolul 8 combinat cu articolul 14 din Convenţie. Hotărârea Issa şi alţii împotriva Turciei – 16.11.2004

Considerând că rudele lor au fost ilegal arestate, maltratate şi apoi ucise de către soldaţi turci în cursul

unei operaţiuni desfăşurate de armata turcă în nordul Irakului, reclamantele, cetăţeni irakieni, au sesizat Curtea Europeană.

În lumina principiilor generale39 şi având în vedere faptul că nu s-a putut stabili veridicitatea afirmaţiilor reclamantelor privind demersurile pe care le-au întreprins pe lângă ofiţerii armatei turce, precum şi faptul că nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială că armata turcă a efectuat operaţiuni în regiunea indicată de reclamante, CEDO a statuat că rudele acestora nu se află în jurisdicţia statului pârât, în sensul articolului 1 al Convenţiei. Ca atare, Curtea a apreciat că nu se mai impune examinarea capetelor de cerere privind încălcarea articolelor 2, 3, 5, 8, 13, 14 şi 18 din Convenţie. Hotărârea Prokopovitch împotriva Rusiei – 18.11.2004

Reclamanta, Margarita Prokopovitch, locuia de 10 ani într-un apartament împreună cu partenerul său,

fără a fi căsătoriţi. După decesul concubinului, cererea formulată de reclamantă în vederea obţinerii unui certificat de ocupare a apartamentului a fost respinsă, întrucât un asemenea certificat fusese eliberat şefului poliţiei locale, care era în acelaşi timp superiorul ierarhic al fiului defunctului. Refuzând să elibereze apartamentul, reclamanta a fost dată afară cu forţa, ea neprimind cheile de la uşa schimbată a imobilului. Acţiunea civilă intentată de doamna Prokopovitch împotriva primăriei şi a noului ocupant i-a fost respinsă.

CEDO a considerat că există elemente suficiente pentru a considera apartamentul concubinului reclamantei ca fiind domiciliul acesteia, în sensul articolului 8 din Convenţie; în acest context, Curtea a statuat că evacuarea reclamantei din apartament reprezintă o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea domiciliului, ingerinţă care, nerespectând condiţia de a fi prevăzută de lege, este contrară alineatului 2 al articolului 8.

Hotărârea Qufaj Co. Sh.P.K. împotriva Albaniei – 18.11.2004

Ca urmare a refuzului municipalităţii de a-i acorda un permis de construire pe un teren pe care îl cumpărase şi pentru care obţinuse certificatul de urbanism, reclamanta, o societate albaneză, a iniţiat o procedură în vederea obţinerii de despăgubiri. Hotărârea prin care i-au fost acordate despăgubiri, deşi definitivă şi executorie, nu a fost executată. Sesizată de către reclamantă, Curtea Constituţională albaneză a statuat că executarea hotărârilor nu intră în competenţa sa.

Aceasta este prima hotărâre cu privire la Albania. Curtea a stabilit încălcarea articolului 6 (1) din Convenţie sub aspectul neexecutării unei hotărâri definitive.

39 Aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii, conceptul de „jurisdicţie” nu este limitat la teritoriul statului (hotărârea Loizidou împotriva Turciei din 18.12.1996); astfel, o persoană se află sub jurisdicţia unui stat atunci când ea este efectiv sub autoritatea şi responsabilitatea acelui stat. De asemenea, „noţiunea de jurisdicţie este independentă în raport cu cetăţenia sau cu statul de rezidenţă” (Răzvan Dincă, „Cereri în faţa CEDO. Condiţii de admisibilitate”, Ed. All Beck, 2001).


Hotărârea Marii Camere a Curţii în cauza Oneryildiz împotriva Turciei - 30.11.2004 Reclamantul, împreună cu 12 rude locuia într-o zonă situată în apropierea locului de depozitare a

deşeurilor folosit în comun de 4 primării aflate sub autoritatea primăriei Istanbul. În urma sesizării de către una dintre primării, instanţa a solicitat efectuarea unui raport de expertiză, care a atras atenţia asupra faptului că în privinţa depozitului menţionat nu fusese luată nici o măsură pentru prevenirea unei eventuale explozii de metan, care se putea produce din descompunerea deşeurilor. Raportul a determinat o serie de litigii între cele 4 primării, înainte de finalizarea cărora s-a produs o explozie de metan, în urma căreia reclamantul a pierdut 9 dintre rudele sale. Doi dintre primari au fost condamnaţi pentru „neglijenţă în exercitarea funcţiilor” la o amendă de 9,70 EURO fiecare şi la pedeapsa închisorii, care a fost transformată în amendă, a cărei executare a fost suspendată.

Reclamantul a introdus acţiune în despăgubiri în nume propriu şi în numele celor 3 copii supravieţuitori. Autorităţile au fost obligate la vărsarea către reclamant a sumelor de 2077 EURO pentru prejudiciul moral şi 208 EURO pentru prejudiciul material. În lipsa unei cereri de executare silită din partea reclamantului, aceste sume nu i-au fost remise.

Curtea a constatat că următoarele articole au fost încălcate : articolul 2 din Convenţie, atât sub aspect substanţial (datorită neluării măsurilor adecvate pentru a împiedica moartea accidentală a 9 dintre rudele reclamantului), cât şi procedural (datorită absenţei unei protecţii legale adecvate a dreptului la viaţă ; articolul 1 din Protocolul adiţional nr.1 la Convenţie ; articolul 13, atât în ceea ce priveşte capătul de cerere relativ la încălcarea substanţială a articolului 2, cât şi acela relativ la încălcarea articolului 1 Protocolul adiţional nr.1. Curtea a stabilit că nu se impune examinarea cererii sub aspectul articolelor 6 (1) şi 8 din Convenţie.

De remarcat este faptul că în hotărârea de Cameră din 18.06.2002, Curtea constatase că nu se impune analiza cauzei nici sub aspectul articolului 13.

Hotărârea Gelfmann împotriva Franţei - 14.12.2004

Reclamantul Jean Francois Gelfmann era deţinut in penitenciarul Poissy si era bolnav de SIDA din 1985. In 2002, prin contopirea unor pedepse penale cu închisoarea pentru infracţiuni diferite s-a stabilit pedeapsa cu închisoarea de 20 ani. Reclamantul a depus două cereri de suspendare a pedepsei pe motiv de boală, ambele respinse. Totuşi, in 2003 autoritatea regionala responsabilă cu acordarea liberării condiţionate a ordonat suspendarea pedepsei, decizie care a fost revocată în urma apelului procurorului general.

În drept, reclamantul invocă încălcarea art. 3, considerând că menţinerea sa în stare de detenţie, în ciuda stării sănătăţii sale, constituie un tratament inuman şi degradant.

Curtea consideră că nu există, sub aspectul articolului 3 din Convenţie, o obligaţie generală de a elibera un deţinut pentru motive de sănătate sau de a-l transfera într-un spital civil, chiar dacă suferă de o maladie greu de îngrijit. În speţa de faţă Curtea a considerat că în penitenciarul în care reclamantul este deţinut beneficiază de acelaşi tratament ca într-un spital civil, astfel că nu există o încălcare a articolului 3. Hotărârea Van Rossem împotriva Belgiei - 9.12.2004

Reclamantul Jean-Pierre van Rossem a fost interogat de poliţie, iar în urma interogatoriului s-au eliberat cinci mandate de percheziţie domiciliară. Cu ocazia percheziţiilor efectuate s-au reţinut înscrisuri. În urma percheziţiei domiciliare a fost întocmit un inventar al înscrisurilor, un asemenea inventar nu a fost întocmit şi în urma percheziţiilor efectuate la sediul a două dintre societăţile comerciale deţinute de reclamant. Pe baza acestor dovezi, reclamantul a fost condamnat la 5 ani închisoare şi amendă.

În drept, reclamantul a invocat încălcarea articolului 8 din Convenţie, pentru condiţiile în care percheziţiile au fost efectuate.

Curtea a considerat că a fost încălcat articolul 8 din Convenţie, în condiţiile în care mandatele de percheziţie au fost redactate în termeni foarte largi, or, pentru ca această ingerinţă în dreptul la respectarea inviolabilităţii domiciliului unei persoane să fie justificată, trebuie ca mandatele de percheziţie să conţină limite minimale care să permită controlul asupra faptului dacă percheziţia a respectat câmpul de investigaţie. În speţă, termenii foarte largi în care au fost redactate mandatele de percheziţie domiciliară, precum şi absenţa


unui inventar al bunurilor ridicate cu ocazia efectuării percheziţiei la sediul celor două societăţi comerciale au încălcat articolul 8 din Convenţie. Hotărârea Elden împotriva Turciei - 9.12.2004

Reclamantul Cemil Elden, membru al partidului HADEP (Partidul Democraţiei Populare) a ţinut în septembrie 1996 un discurs, cu ocazia zilei mondiale a păcii, constând într-o critică la adresa politicii guvernamentale faţă de populaţia de origine kurdă. În urma acestui discurs, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 1 an şi amendă. În drept, reclamantul a invocat încălcarea libertăţii sale de exprimare (art.10 din Convenţie), precum şi încălcarea art. 6 (1) din Convenţie, dreptul la un proces echitabil, prin prezenţa unui judecător militar în compunerea instanţei care a judecat cauza.

Curtea a considerat că s-a încălcat articolul 10 din Convenţie, deoarece elementele reţinute de instanţele interne nu au fost suficiente pentru a justifica ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului, mai ales că acesta se exprimase în calitatea sa de om politic, iar discursul său nu incitase nici la violenţă şi nici la rezistenţă armată. Astfel, condamnarea reclamantului a fost disproporţionată în raport cu scopul vizat şi nu a fost « necesară într-o societate democratică ». Sub aspectul articolului 6(1), Curtea a considerat că acesta a fost încălcat, instanţa neîndeplinind exigenţele de independenţă şi imparţialitate, pentru că din compunerea completului de judecată făcea parte şi un magistrat militar. Hotărârea Kilian împotriva Cehiei - 7.12.2004

Reclamantul Jiri Kilian a solicitat în 1996 acordarea unui permis de construcţie al unei benzinării pe terenurile pe care era coproprietar. Autoritatea administrativă competentă a refuzat eliberarea permisului pe motiv că reclamantul nu completase în totalitate cererea, decizie confirmată de autoritatea administrativă superioară. Tribunalul regional din Brno s-a declarat necompetent să reexamineze decizia administrativă. Curtea Constituţională a respins recursul reclamantului ca nefondat.

În drept, reclamantul a invocat încălcarea dreptului de acces la un tribunal (articolul 6-1 din Convenţie), deoarece deciziile administrative din speţă nu au fost reexaminate de o instanţă.

Curtea a considerat că acest fapt este o încălcare a articolului 6 (1), deoarece autorităţile administrative superioare nu îndeplineau condiţiile de independenţă şi imparţialitate cerute de articolul 6, iar Curtea Constituţională nu era competentă decât să examineze conformitatea cu Constituţia a deciziilor administrative din speţă. Hotărârea Karellis împotriva Greciei - 2.12.2004

Reclamantul Emmanouil Karellis era proprietarul unui cotidian, care şi-a încetat apariţia în anul 1967 când reclamantul a fost arestat în urma unui lovituri de stat militare în Grecia. Acesta s-a adresat instanţelor solicitând plata de daune-interese de la stat. Cauza este în prezent pendinte în faţa Consiliului de Stat.

Invocând articolele 6(1), care garantează dreptul la un proces echitabil, într-un termen rezonabil, şi 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamantul s-a plâns de durata excesivă (peste 12 ani) a procedurii, în lipsa unui recurs în dreptul intern care să-i permită să se plângă de această durată.

Curtea Europeană a declarat cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la durata excesivă a procedurii. Hotărârea Curţii a constatat încălcarea articolului 6 (1), dată fiind durata excesivă a procedurii, dar şi a articolului 13, menţionând că ordinea juridică din Grecia nu oferă justiţiabililor o cale de recurs „efectivă” pentru a se plânge de durata unei proceduri. Hotărârea Farbthus împotriva Letoniei - 2.12.2004


Reclamantul Mihails Farbthus a fost condamnat de către Curtea regională din Riga pentru crime împotriva umanităţii şi genocid, datorită implicării sale în deportarea şi moartea mai multor zeci de cetăţeni letoni în anii 1940 şi 1941. Pedeapsa a fost închisoarea pe o durată de 7 ani, datorită stării sănătăţii sale care cerea îngrijiri permanente şi un tratament regulat. În urma mai multor expertize, s-a stabilit necesitatea întreruperii executării pedepsei închisorii, dată fiind vârsta înaintată, numeroasele maladii incurabile de care suferea şi imposibilitatea de a se îngriji singur. Încarcerat în iulie 2000, reclamantul a fost eliberat în martie 2002, când Curtea regională din Riga, luând act de rapoartele de expertiză, l-a dispensat de a mai executa şi restul pedepsei.

În drept, reclamantul s-a plâns Curţii de faptul că menţinerea sa în stare de detenţie în ciuda stării precare a sănătăţii a încălcat articolul 3 din Convenţie, constituindu-se într-un tratament inuman şi degradant.

Curtea a decis că acest articol a fost încălcat, deoarece, atunci când autorităţile naţionale decid să supună detenţiei o persoană aflată în situaţia reclamantului, ele trebuie să se asigure că detenţia are loc în condiţii care să răspundă nevoilor speciale ce decurg din starea de infirmitate a reclamantului, aceste condiţii nefiind asigurate în speţă. Astfel, menţinerea reclamantului în stare de detenţie pe o perioadă ce depăşeşte 1 an, în ciuda vârstei înaintate, a invalidităţii şi a stării de sănătate a constituit un „tratament degradant”, contrar articolului 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Hotărârea Sfântul Consiliu Suprem al comunităţii musulmane împotriva Bulgariei, 16.12.2004

Autorităţile bulgare au intervenit în procesul desemnării liderului comunităţii musulmane din Bulgaria, întrucât se urmărea unificarea credincioşilor musulmani în condiţiile unui conflict mai vechi între liderii unor facţiuni rivale. În ciuda evidentei imposibilităţi de desemnare a liderului musulman care să întrunească votul tuturor grupurilor religioase, Direcţia pentru culte a validat pe dl. Hasan, deşi organizaţia petentă a solicitat validarea liderului sau, dl Gendzhev.

Curtea a reiterat principiul potrivit căruia autonomia comunităţilor religioase este indispensabilă pentru pluralismul unei societăţi democratice. Deşi este necesar ca statul să se implice în concilierea intereselor divergente al grupurilor religioase, pentru respectarea libertăţii religioase se impune ca autorităţile să acţioneze cu imparţialitate. Astfel, rolul statului într-o situaţie conflictuală nu constă în suprimarea cauzei tensiunii prin eliminarea pluralismului, ci de a se asigura că facţiunile rivale manifestă toleranţă una faţă de cealaltă. În speţă, măsura statului de a favoriza un anumit lider al comunităţii musulmane divizate având scopul de a unifica astfel credincioşii musulmani a reprezentat o încălcare a art. 9 din Convenţie.

De asemenea, s-a constat că nu au fost încălcate prevederile art. 13 din Convenţie deoarece organizaţia petentă a dispus în dreptul intern de o cale de atac, contestaţia sa privind implicarea statului în desemnarea liderului religios musulman fiind analizată în fond de Curtea Supremă Administrativă a Bulgariei, care a respins plângerea având în vedere legislaţia şi jurisprudenţa internă. Hotărârea Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei, 17.12.2004

Petenţii, jurnalişti la unul din posturile naţionale de televiziune au realizat două emisiuni prin care analizau desfăşurarea procesului în urma căruia X. a fost condamnat la 12 ani închisoare pentru uciderea soţiei sale. Ei au criticat modul în care poliţia a investigat cazul, acuzând faptul că seful poliţiei în mod intenţionat a omis să includă în dosar declaraţia hotărâtoare a unui şofer de taxi, producându-se astfel o eroare judiciară. În urma revizuirii cazului, X. a fost achitat. Ca urmare a celor două emisiuni T.V., a fost investigată activitatea poliţiei în acest caz, concluzionându-se că nu au fost respectate dispoziţiile legale privind audierea martorilor. Şeful poliţiei din oraşul F. i-a acuzat pe cei doi jurnalişti de calomnie. Aceştia au fost găsiţi vinovaţi, fiind condamnaţi la plata unei amenzi.

Marea Cameră a decis că nu a avut loc o încălcare a art. 6 privind durata rezonabilă a procedurii întrucât perioada de 5 ani şi 9 luni nu este una excesivă având în vedere complexitatea cazului.

Întrucât jurnaliştii nu au fost condamnaţi de instanţele interne pentru atenţionarea opiniei publice privind modul de desfăşurare a anchetei sau pentru că ar fi criticat activitatea poliţiei, aspecte legitime care privesc interesul public, ci pentru că au adus acuzaţii grave de natură penală la adresa şefului poliţiei privind înlăturarea cu intenţie a unei declaraţii de martor din dosar, Curtea a reţinut că nu a fost încălcată libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenţie.


Hotărârea Makaratzis împotriva Greciei, 21.12.2004

Poliţia din Atena a încercat să-l oprească pe petent care nu s-ar fi oprit la culoarea roşie a semaforului. Petentul a fost urmărit de un echipaj de poliţie, în final maşina petentului intrând în coliziune cu alte autovehicule şi rănind alţi 2 conducători auto. Întrucât petentul a trecut de mai multe blocaje ale poliţiei, s-a deschis focul asupra sa. Petentul a fost arestat în cele din urmă, dar fiind rănit a fost imediat spitalizat.

Ancheta asupra modului în care au fost folosite armele de foc asupra petentului s-a finalizat cu achitarea poliţiştilor implicaţi.

Curtea a concluzionat că în circumstanţele date, folosirea armelor a fost de natură să pună în pericol viaţa petentului. Pe de altă parte, legislaţia în vigoare la acea dată, datând din timpul celui de-al doilea război mondial, nu prevedea nici o reglementare privind cazurile şi modul de folosire a armelor de foc în acţiunile poliţiei, ocazionând astfel o prea mare autonomie în utilizarea acestora de către poliţişti.

Astfel, statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a legifera şi de a stabili cadrul administrativ pentru a asigura cetăţenilor săi un climat de siguranţă astfel cum se prevede în art. 2. În privinţa anchetei, s-a reţinut omisiunea autorităţilor de a identifica toţi poliţiştii implicaţi în incident şi de a analiza complet şi eficient dinamica schimbului de focuri, identificarea armelor folosite. Această anchetă deficitară a condus la achitarea poliţiştilor. În concluzie, Marea Cameră a hotărât că a în cauză a fost încălcat dreptul la viaţă prevăzut de art. 2 atât sub aspect material, cât şi sub aspect procedural.

(Selecţie şi rezumate realizate de Catrinel Brumar, Ioana Dumitriu, Ioana Ilie, Mirela Pascaru, Beatrice Ramaşcanu, Bogdana Secan)


III. BULETIN NORMATIV ACTE NORMATIVE ADOPTATE ÎN PERIOADA OCTOMBRIE-DECEMBRIE 2004 Ordonanţe de urgenţă 1.O.U.G. nr.77/07-10-2004

ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României

2. O.U.G. nr.78/07-10-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Romi

3.O.U.G. nr.79/07-10-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11/2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale

4.O.U.G. nr.80/14-10-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind modificarea şi completarea unor dispoziţii din Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului

5.O.U.G. nr.81/14-10-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 59/2004 privind măsuri de întărire a disciplinei financiar-economice în sistemul sanitar

6. O.U.G. nr.82/14-10-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice

7. O.U.G. nr.83/14-10-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 162/1999 privind instituirea preţului naţional de referinţă pentru energia termică furnizată populaţiei prin sisteme centralizate, precum şi pentru acordarea de ajutoare băneşti pentru categoriile defavorizate ale populaţiei

8.O.U.G. nr.84/21-10-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind modificarea art. II din Legea nr. 149/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, precum şi a altor acte normative cu incidenţă asupra acestei proceduri

9.O.U.G. nr.85/28-10-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind modificarea art. 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2004 pentru finalizarea vânzării unor pachete de acţiuni ale Băncii Comerciale Române - S.A. către Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Corporaţia Financiară Internaţională, precum şi către Asociaţia Salariaţilor Băncii Comerciale Române - S.A.

10.O.U.G. nr.86/28-10-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind unele măsuri financiare în domeniul sănătăţii

11.O.U.G. nr.87/04-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru prorogarea termenului prevăzut la art. 7 din Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947

12.O.U.G. nr.88/04-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor

13. O.U.G. nr.89/04-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind vânzarea bunurilor imobile în care se desfăşoară activităţi de asistenţă sanitar-veterinară


14.O.U.G. nr.90/04-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind unele măsuri pentru pregătirea, în vederea privatizării, unor societăţi comerciale producătoare de aparatură şi instrumente medicale

15. O.U.G. nr.91/04-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru aprobarea unor măsuri financiare privind reglementarea unor obligaţii de plată ale societăţilor comerciale desprinse din Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice şi Termice "Termoelectrica" - S.A. în urma procesului de restructurare

16. O.U.G. nr.92/10-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005

17. O.U.G. nr.93/10-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru completarea alin. (1) al art. 79 din Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat

18.O.U.G. nr.94/10-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea denumirii şi clasificării mărfurilor din Tariful vamal de import al României şi a taxelor vamale aferente acestora

19. O.U.G. nr.95/10-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru reglementarea unor probleme financiare

20.O.U.G. nr.96/10-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind trecerea Teatrului Naţional din Craiova în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor

21.O.U.G. nr.97/10-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind aprobarea scoaterii din rezerva de stat, sub formă de împrumut, a unor cantităţi de combustibil pentru Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice şi Termice "Termoelectrica" - S.A., filialele sale, complexurile energetice Craiova, Rovinari şi Turceni, Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare - Sucursala "ROMAG-TERMO" şi centralele termice şi electrice de termoficare aflate în administrarea consiliilor judeţene şi locale

22.O.U.G. nr.98/10-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea Legii nr. 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe

23. O.U.G. nr.99/10-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind instituirea Programului de stimulare a înnoirii Parcului naţional auto

24. O.U.G. nr.100/16-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind trecerea unor terenuri forestiere din proprietatea publică a statului şi din administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva în proprietatea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor

25.O.U.G. nr.100/16-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind trecerea unor terenuri forestiere din proprietatea publică a statului şi din administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva în proprietatea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor

26.O.U.G. nr.101/16-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind preluarea de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a unor creanţe fiscale asupra societăţilor comerciale "RAFO" - S.A. Oneşti şi "CAROM" - S.A. Oneşti

27.O.U.G. nr.102/16-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului

28.O.U.G. nr.103/16-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie


29.O.U.G. nr.104/16-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea alin. (8) al art. 8 din Legea nr. 269/2004 privind acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziţionării de calculatoare

30.O.U.G. nr.105/16-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind unele măsuri pentru eliberarea şi înmânarea titlurilor de proprietate asupra terenurilor agricole şi forestiere

31.O.U.G. nr.106/16-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind stabilirea indemnizaţiilor unor aleşi locali pentru anul 2005

32.O.U.G. nr.107/16-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea titlului capitolului II din anexa nr. Ib la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 191/2002 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2003 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică

33.O.U.G. nr.108/16-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind unele măsuri pentru relansarea economică a Societăţii Comerciale "Laminorul" - S.A. Brăila

34.O.U.G. nr.109/16-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru completarea Codului penal V 111. O.U.G. nr.110/16-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind susţinerea proiectului "Dezvoltarea zonelor turistice Luna Şes - Borşa", judeţele Satu Mare şi Maramureş

35.O.U.G. nr.111/16-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea Legii nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România

36.O.U.G. nr.112/16-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind acordarea de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a unui împrumut Societăţii Comerciale "Tractorul UTB" - S.A. Braşov

37.O.U.G. nr.113/24-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind contractarea împrumuturilor externe de la instituţii financiare internaţionale pentru Programul de reabilitare a infrastructurii din oraşele mici şi mijlocii (SAMTID)

38.O.U.G. nr.114/24-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea alin. (4) al art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 126/2000 privind continuarea realizării Unităţii 2 din cadrul obiectivului de investiţii "Centrala Nuclearoelectrică Cernavodă - 5x700 MW"

39.O.U.G. nr.115/24-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului contractual din unităţile sanitare publice din sectorul sanitar

40.O.U.G. nr.116/24-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 142/2000 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei SAPARD pentru implementarea tehnică şi financiară a Instrumentului special de preaderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală

41.O.U.G. nr.117/24-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind ratificarea Acordului dintre România şi Uniunea Europeană stabilind cadrul general de participare a României la operaţiunile Uniunii Europene de gestionare a crizelor, semnat la Bruxelles la 22 noiembrie 2004

42.O.U.G. nr.118/24-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind acordarea unor drepturi salariale personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor


43.. O.U.G. nr.119/24-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare şi privatizare a unor societăţi naţionale, companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, precum şi a societăţilor comerciale şi regiilor autonome subordonate autorităţilor administraţiei publice locale

44.O.U.G. nr.120/24-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind suplimentarea numărului de posturi aprobat Ministerului Public

45.O.U.G. nr.121/24-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind unele măsuri pentru eficientizarea activităţii din domeniul sănătăţii

46.O.U.G. nr.122/24-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea art. 4 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii

47.O.U.G. nr.123/24-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal

48.O.U.G. nr.124/24-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

49.O.U.G. nr.125/24-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind instituirea unor măsuri speciale de reabilitare a unor blocuri de locuinţe situate în localităţi din zone defavorizate şi/sau monoindustriale

50.O.U.G. nr.126/24-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind trecerea Teatrului Naţional din Târgu Mureş, judeţul Mureş, în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor

51.O.U.G. nr.127/24-11-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind preluarea de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a unor creanţe neperformante de la Banca Română pentru Dezvoltare - S.A. - Groupe Société Générale

52.O.U.G. nr.128/09-12-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 73/1997 privind asigurarea şi creditarea stocurilor de aprovizionare pentru perioada de toamnă-iarnă, destinate localităţilor izolate din Delta Dunării

53.O.U.G. nr.129/09-12-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea Legii nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale

54.O.U.G. nr.130/09-12-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind unele măsuri pentru vânzarea de către societăţile comerciale, companiile şi societăţile naţionale din sectorul energiei, petrolului, gazelor naturale, resurselor minerale şi al industriei de apărare, precum şi de către alţi agenţi economici din subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului a locuinţelor pe care aceştia le au în patrimoniu personalului propriu, titularilor contractelor de închiriere sau pensionarilor cu ultimul loc de muncă la aceşti agenţi economici

55.O.U.G. nr.131/09-12-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea Legii nr. 129/1998 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Fondului Român de Dezvoltare Socială

56.O.U.G. nr.132/09-12-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind atribuirea în concesiune directă Companiei Naţionale


"Administraţia Porturilor Maritime" - S.A. Constanţa a unui teren aflat în proprietatea publică a statului şi în administrarea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului

57.O.U.G. nr.133/14-12-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea art. 11, precum şi pentru prorogarea termenelor prevăzute la art. 9 alin. (1) şi (4) din Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 nr. 341/2004

58.O.U.G. nr.134/14-12-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2001 privind unele măsuri pentru privatizarea Societăţii Comerciale Combinatul Siderurgic "Sidex" - S.A. Galaţi

59.O.U.G. nr.135/14-12-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea unor acte normative ce reglementează activitatea din domeniul sanitar

60.O.U.G. nr.136/14-12-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2003 pentru ratificarea acordurilor dintre Ministerul Sănătăţii şi Familiei şi Fondul Global de Combatere a SIDA, Tuberculozei şi Malariei privind acordarea a două credite nerambursabile pentru combaterea HIV/SIDA şi tuberculozei, semnate la Geneva la 6 iunie 2003

61.O.U.G. nr.137/14-12-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ referitoare la unele măsuri privind utilizarea profitului Societăţii Naţionale de Transport Gaze Naturale "Transgaz" - S.A. pentru finanţarea unor obiective majore de investiţii

62.O.U.G. nr.138/29-12-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal

63.. O.U.G. nr.139/29-12-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ privind modificarea art. 26 alin. (1) din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2005 nr. 512/2004

64.O.U.G. nr.140/29-12-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 11/2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale

65.O.U.G. nr.141/29-12-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru prorogarea termenului prevăzut la art. 145 alin. (1) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor

66.O.U.G. nr.142/29-12-2004 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ pentru suspendarea aplicării prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 101/2004 privind preluarea de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a unor creanţe fiscale asupra societăţilor comerciale "RAFO" - S.A. Oneşti şi "CAROM" - S.A. Oneşti

Legi 1.L. nr.395/11-10-2004

LEGE privind activitatea hidrografică maritimă 2.L. nr.396/11-10-2004

LEGE pentru completarea art. 4 din Legea nr. 752/2001 privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române

3.L. nr.397/11-10-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 46/2004 pentru modificarea art. 37 din Ordonanţa Guvernului nr. 44/1997 privind transporturile rutiere

4.L. nr.398/11-10-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2004 pentru modificarea alin. (1)


al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2003 pentru modificarea Legii nr. 141/1997 privind Codul vamal al României şi a art. 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea, reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii publice

5. L. nr.399/11-10-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţă privind serviciile financiare

6.L. nr.400/11-10-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 46/2004 pentru completarea art. 22 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 123/2003 privind creşterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar

7.L. nr.401/11-10-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 54/2004 pentru modificarea art. 6 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 82/2000 privind autorizarea agenţilor economici care desfăşoară activităţi de reparaţii, de reglare, de modificări constructive, de reconstrucţie a vehiculelor rutiere, precum şi de dezmembrare a vehiculelor uzate

8.L. nr.402/11-10-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 60/2004 privind reglementările referitoare la construirea, întreţinerea, repararea şi exploatarea căilor ferate, altele decât cele administrate de Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A

9.L. nr.403/11-10-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor

10.L. nr.404/11-10-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 55/2004 privind unele măsuri financiare în vederea acordării ajutoarelor pentru încălzirea locuinţei

11.L. nr.405/11-10-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii nr. 16/2000 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional al Persoanelor Vârstnice

12.L. nr.406/11-10-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 62/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor

13.L. nr.407/11-10-2004 LEGE pentru respingerea Ordonanţei Guvernului nr. 20/1998 privind constituirea şi funcţionarea fondurilor cu capital de risc

14.L. nr.408/11-10-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 58/2004 privind înfiinţarea Centrului Naţional de Calificare şi Instruire Feroviară - CENAFER

15.L. nr.409/18-10-2004 LEGE pentru aprobarea contului general anual de execuţie a bugetului de stat, a conturilor anuale de execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi a contului general anual al datoriei publice, aferente anului 2002

16.L. nr.410/18-10-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public

17.L. nr.411/18-10-2004 LEGE privind fondurile de pensii administrate privat

18.L. nr.412/18-10-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii nr. 150/2004 privind siguranţa alimentelor


19.L. nr.413/18-10-2004 LEGE privind Ordinul Bărbăţie şi Credinţă

20.L. nr.414/18-10-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 61/2004 pentru modificarea alin. (1) al art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi la regiile autonome

21.L. nr.415/18-10-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2002 privind introducerea tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România

22.L. nr.416/18-10-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 50/2004 pentru reglementarea unor măsuri cu privire la finalizarea privatizării unor societăţi comerciale aflate în dificultate

23.L. nr.417/18-10-2004 LEGE pentru aprobarea contului general anual de execuţie a bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2002, precum şi a contului anual de execuţie a bugetului asigurărilor pentru şomaj pe anul 2002

24.L. nr.418/18-10-2004 LEGE privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii

25.L. nr.419/25-10-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 74/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 120/2002 privind aprobarea Sistemului de susţinere şi promovare a exportului cu finanţare de la bugetul de stat

26.L. nr.420/25-10-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 70/2004 pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991

27.L. nr.421/25-10-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 65/2004 privind trecerea unui teren din domeniul public al statului şi din administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva în domeniul privat al statului şi în administrarea Societăţii Naţionale de Gaze Naturale "Romgaz" - S.A. Mediaş

28.L. nr.422/25-10-2004 LEGE privind completarea Legii nr. 526/2003 pentru aprobarea Programului naţional de dezvoltare a turismului montan "Superschi în Carpaţi"

29.L. nr.423/25-10-2004 LEGE privind aderarea României la Acordul dintre părţile la Tratatul Atlanticului de Nord pentru securitatea informaţiilor, adoptat la Bruxelles la 6 martie 1997

30.L. nr.424/25-10-2004 LEGE privind ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie pentru aplicarea mutatis mutandis a Acordului dintre Guvernul României şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, semnat la Bucureşti la 23 ianuarie 1991, activităţilor şi personalului Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie din România, convenit prin schimb de scrisori semnate la New York la 5 mai 2003 şi la Bucureşti la 13 noiembrie 2003

31.L. nr.425/25-10-2004 LEGE privind instituirea Zilei Naţionale a Tineretului

32.L. nr.426/25-10-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2004 pentru modificarea alin. (1) al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1997 privind transmiterea, cu titlu gratuit, a unui imobil în proprietatea Republicii Federale Germania


33.L. nr.427/25-10-2004 LEGE pentru acceptarea amendamentului la Acordul de înfiinţare a Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, semnat la Paris la 29 mai 1990, adoptat prin Rezoluţia nr. 90 a Consiliului guvernatorilor al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare din 30 ianuarie 2004

34.L. nr.428/25-10-2004 LEGE privind respingerea Ordonanţei Guvernului nr. 53/2004 pentru prorogarea termenelor de intrare în vigoare a unor prevederi din Legea nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România, din Legea nr. 307/2004 privind exercitarea profesiei de asistent medical şi a profesiei de moaşă, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România şi din Legea nr. 308/2004 privind exercitarea profesiei de medic dentist, precum şi înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din România

35.L. nr.429/25-10-2004 LEGE pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Federal Austriac privind schimbul reciproc de date în domeniul controlului migraţiei şi în probleme de azil, semnat la Bucureşti la 24 iunie 2004

36.L. nr.430/25-10-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 48/2004 pentru adoptarea unor măsuri privind furnizarea energiei termice populaţiei, pentru încălzirea locuinţei şi prepararea apei calde de consum, prin sisteme publice centralizate de alimentare cu energie termică

37.L. nr.431/25-10-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 56/2004 privind prorogarea termenului prevăzut la art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 290/2002 privind organizarea şi funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Şişeşti"

38.L. nr.432/25-10-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 90/2004 pentru completarea Legii nr. 148/2000 privind publicitatea

39.L. nr.433/25-10-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 71/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 9/1992 privind organizarea statisticii oficiale

40.L. nr.434/25-10-2004 LEGE pentru modificarea Legii nr. 176/2000 privind dispozitivele medicale

41.L. nr.435/25-10-2004 LEGE pentru completarea Legii nr. 646/2002 privind sprijinul acordat de stat tinerilor din mediul rural

42.L. nr.436/25-10-2004 LEGE privind rambursarea ratelor de capital pentru o cotă-parte din creditul acordat de Guvernul S.U.A. în baza Programului CCC - Legea publică nr. 480 din 1992, precum şi achitarea dobânzii şi a altor costuri externe aferente acestei cote-părţi

43.L. nr.437/25-10-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 80/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare şi privatizare a unor societăţi naţionale, companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, precum şi a societăţilor şi regiilor autonome subordonate autorităţilor administraţiei publice locale

44.L. nr.438/25-10-2004 LEGE pentru înfiinţarea comunei Grădina prin reorganizarea comunei Târguşor, judeţul Constanţa


45.L. nr.439/25-10-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/2004 privind unele măsuri pentru valorificarea unitară de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a unor creanţe bancare neperformante asupra Societăţii Comerciale "SIDERCA" - S.A. Călăraşi

46.L. nr.440/25-10-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2000 privind organizarea şi funcţionarea Băncii de Export-Import a României EXIMBANK - S.A. şi instrumentele specifice de susţinere a comerţului exterior

47.L. nr.441/26-10-2004 LEGE privind realizarea Catedralei Mântuirii Neamului

48.L. nr.442/28-10-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 26/2004 privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării societăţilor comerciale aflate în portofoliul Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului şi consolidarea unor privatizări

49.L. nr.443/01-11-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară

50.L. nr.444/01-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 92/2004 cu privire la rectificarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2004

51.L. nr.445/01-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 49/2004 cu privire la rectificarea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2004

52.L. nr.446/01-11-2004 LEGE pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Cabinetul de Miniştri al Ucrainei privind colaborarea în domeniul transportului feroviar, semnat la Kiev la 21 octombrie 2003

53.L. nr.447/01-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2004 pentru ratificarea amendamentelor convenite între România şi Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, prin schimbul de scrisori semnate la Bucureşti la 6 mai 2004 şi la Paris la 17 mai 2004, la Acordul-cadru de împrumut dintre România şi Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, semnat la Paris la 17 august 2001 şi la Bucureşti la 20 august 2001

54.L. nr.448/01-11-2004 LEGE privind ratificarea Convenţiei dintre România şi Republica Federală Democrată Etiopia pentru evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit şi pe capital, semnată la Bucureşti la 6 noiembrie 2003

55.L. nr.449/01-11-2004 LEGE privind ratificarea Convenţiei dintre România şi Republica Estonia pentru evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit şi pe capital, semnată la Bucureşti la 23 octombrie 2003

56.L. nr.450/01-11-2004 LEGE privind ratificarea Convenţiei dintre România şi Canada pentru evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit şi pe capital, semnată la Ottawa la 8 aprilie 2004

57.L. nr.451/01-11-2004 LEGE privind marca temporală

58.L. nr.452/01-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 56/2004 privind crearea statutului special al funcţionarului public denumit manager public

59.L. nr.453/01-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă


60.L. nr.454/01-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 76/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor

61.L. nr.455/01-11-2004 LEGE pentru acceptarea amendamentelor la Acordul european asupra marilor drumuri de circulaţie internaţională (AGR), încheiat la Geneva la 15 noiembrie 1975

62.L. nr.456/01-11-2004 LEGE pentru ratificarea Memorandumului de înţelegere dintre România şi Comunitatea Europeană privind contribuţia României la programul Comunităţii "Instrument Financiar pentru Mediu (LIFE)", semnat la Bucureşti la 5 martie 2003 şi la Bruxelles la 18 martie 2003

63.L. nr.457/01-11-2004 LEGE privind publicitatea şi sponsorizarea pentru produsele din tutun

64.L. nr.458/01-11-2004 LEGE pentru ratificarea Memorandumului de înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Turcia privind cooperarea în domeniul cercetării şi tehnologiei pentru apărare, semnat la Ankara la 6 aprilie 2004

65.L. nr.459/01-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 63/2004 pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 296/2002 privind acordarea asistenţei medicale în România cetăţenilor străini în baza acordurilor, înţelegerilor, convenţiilor sau protocoalelor internaţionale de reciprocitate în domeniul sănătăţii, la care România este parte

66.L. nr.460/01-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2004 pentru ratificarea Acordului privind amendarea art. II alin. 1 din Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Statelor Unite ale Americii privind cooperarea în domeniul contracarării proliferării armelor de distrugere în masă şi promovarea relaţiilor militare şi de apărare, semnat la Washington la 30 martie 1998, încheiat prin schimb de note verbale la 17 iunie 2004

67.L. nr.461/02-11-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii nr. 257/2001 privind modul de acţiune împotriva aeronavelor care utilizează neautorizat spaţiul aerian al României

68.L. nr.462/04-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 88/2004 privind scoaterea din funcţiune a unor mijloace fixe, inclusiv a construcţiilor aferente acestora, uzate fizic sau moral, neamortizate integral, din cadrul unor capacităţi de producţie oprite ale agenţilor economici din portofoliul Ministerului Economiei şi Comerţului

69.L. nr.463/04-11-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2001 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală în sectorul sanitar

70.L. nr.464/04-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 69/2004 pentru completarea art. 38 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul

71.L. nr.465/04-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 67/2004 privind instituirea la nivel naţional a Reţelei de informaţii contabile agricole

72.L. nr.466/04-11-2004 LEGE privind Statutul asistentului social

73.L. nr.467/04-11-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 14/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap


74.L. nr.468/04-11-2004 LEGE pentru ratificarea Aranjamentului stand-by de tip preventiv dintre România şi Fondul Monetar Internaţional, convenit la Bucureşti şi la Washington, prin Scrisoarea Primului-Ministru al României şi a Băncii Naţionale a României din 22 iunie 2004 şi Decizia Consiliului executiv al Fondului Monetar Internaţional din 7 iulie 2004, a Memorandumului de politici economice şi financiare pentru perioada 2004-2006, precum şi a Memorandumului tehnic de înţelegere

75.L. nr.469/04-11-2004 LEGE pentru modificarea anexei nr. 2 la Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune

76.L. nr.470/04-11-2004 LEGE privind modificarea şi completarea unor prevederi în domeniul răspunderii civile pentru daune nucleare

77.L. nr.471/04-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 78/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 70/2002 privind administrarea unităţilor sanitare publice de interes judeţean şi local

78.L. nr.472/04-11-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000

79.L. nr.473/04-11-2004 LEGE privind planificarea apărării

80.L. nr.474/04-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 73/2004 pentru abrogarea art. 11 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecţie în România

81.L. nr.475/04-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă Guvernului nr. 60/2004 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii cuprinse în acte normative din domeniul sanitar

82.L. nr.476/04-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 91/2004 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2004

83.L. nr.477/08-11-2004 LEGE privind Codul de conduită a personalului contractual din autorităţile şi instituţiile publice

84.L. nr.478/08-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 48/2004 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2004

85.L. nr.479/08-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 61/2004 privind acordarea în anul agricol 2004-2005 a unui sprijin direct al statului de 2,5 milioane lei/ha producătorilor agricoli pentru suprafeţe de teren arabil de până la 5 ha inclusiv

86.L. nr.480/08-11-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală

87.L. nr.481/08-11-2004 LEGE privind protecţia civilă

88.L. nr.482/10-11-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România

89.L. nr.483/10-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 52/2004 privind unele măsuri financiare referitoare la bugetul Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului


90.L. nr.484/10-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 49/2004 pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2003 privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare şi privatizare a unor societăţi naţionale, companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, precum şi a societăţilor şi regiilor autonome subordonate autorităţilor administraţiei publice locale

91.L. nr.485/10-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 87/2004 pentru aprobarea numărului de exemplare din speciile urs, pisică sălbatică şi lup care se pot recolta în cadrul sezonului de vânătoare 2004-2005

92.L. nr.486/10-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 81/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea crescătoriilor de vânat şi a complexurilor de vânătoare

93.L. nr.487/10-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2004 privind schimbarea destinaţiei unor părţi din imobilele situate în municipiul Bucureşti, precum şi trecerea unor părţi dintr-un imobil proprietate privată a statului din administrarea Companiei Naţionale de Investiţii "C.N.I." - S.A. în administrarea Societăţii Comerciale "Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române - TAROM" - S.A.

94.L. nr.488/10-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 86/2004 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 68/2003 privind serviciile sociale

95.L. nr.489/10-11-2004 LEGE pentru modificarea Legii nr. 539/2003 privind Ordinul Meritul Sanitar şi Medalia Meritul Sanitar

96.L. nr.490/10-11-2004 LEGE privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare

97.L. nr.491/10-11-2004 LEGE privind obligaţia de serviciu public pe rute aeriene interne

98.L. nr.492/10-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 75/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 60/2001 privind achiziţiile publice

99.L. nr.493/10-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 65/2004 pentru modificarea Codului de procedură civilă

100.L. nr.494/12-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 83/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal

101.L. nr.495/12-11-2004 LEGE privind salarizarea şi alte drepturi băneşti ale personalului din administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe şi de la misiunile diplomatice, oficiile consulare şi institutele culturale româneşti din străinătate

102.L. nr.496/12-11-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei

103.L. nr.497/12-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 63/2004 privind acordarea unor drepturi de protecţie socială, din bugetul asigurărilor pentru şomaj, salariaţilor concediaţi colectiv de la Societatea Comercială VAGMAR - S.A. Craiova


104.L. nr.498/12-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 53/2003 privind privatizarea Societăţii Comerciale "Tractorul UTB" - S.A. Braşov

105.L. nr.499/12-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 41/2004 pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996

106.L. nr.500/12-11-2004 LEGE privind folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice

107.L. nr.501/17-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 84/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi

108.L. nr.502/17-11-2004 LEGE privind asociaţiile pensionarilor

109.L. nr.503/17-11-2004 LEGE privind redresarea financiară şi falimentul societăţilor de asigurare

110.L. nr.504/17-11-2004 LEGE privind instituţiile publice de spectacole şi concerte

111.L. nr.505/17-11-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii nr. 300/2002 privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor

112.L. nr.506/17-11-2004 LEGE privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice

113.L. nr.507/17-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare

114.L. nr.508/17-11-2004 LEGE privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism

115.L. nr.509/17-11-2004 LEGE privind modificarea şi completarea Legii nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ

116.L. nr.510/17-11-2004 LEGE privind reorganizarea Inspectoratului General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei

117.L. nr.511/22-11-2004 LEGEA bugetului de stat pe anul 2005

118.L. nr.512/22-11-2004 LEGEA bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2005

119.L. nr.513/23-11-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 96/1998 privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, republicată

120.L. nr.514/23-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 82/2004 privind măsurile necesare pentru accesibilizarea fondului forestier prin construirea de drumuri forestiere

121.L. nr.515/23-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 77/2004 pentru stimularea asocierii proprietarilor de păduri private în scopul gospodăririi durabile a acestora

122.L. nr.516/23-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 70/2004 privind instituirea unor măsuri postprivatizare la Societatea Comercială "Automobile Dacia" - S.A.


123.L. nr.517/23-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 114/2003 privind privatizarea Societăţii Comerciale "ARO" - S.A. Câmpulung Muscel

124.L. nr.518/23-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 47/2004 privind unele măsuri referitoare la finalizarea privatizării unor societăţi comerciale aflate în dificultate

125.L. nr.519/23-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 72/2004 pentru modificarea art. 39 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului

126.L. nr.520/23-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2004 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în vederea stabilirii cadrului organizatoric şi funcţional corespunzător desfăşurării activităţilor de eliberare şi evidenţă a cărţilor de identitate, actelor de stare civilă, paşapoartelor simple, permiselor de conducere şi certificatelor de înmatriculare a vehiculelor

127.L. nr.521/24-11-2004 LEGE privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie

128.L. nr.522/24-11-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri

129.L. nr.523/24-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 68/2004 pentru modificarea şi completarea Legii spitalelor nr. 270/2003

130.L. nr.524/24-11-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România nr. 139/1995

131.L. nr.525/25-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 290/2002 privind organizarea şi funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice "Gheorghe Ionescu-Şişeşti"

132.L. nr.526/25-11-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor

133.L. nr.527/25-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 73/2004 privind instituirea subvenţiilor individuale de sprijin pentru cazare pentru studenţii care locuiesc în alte spaţii decât căminele instituţiilor de învăţământ superior de stat

134.L. nr.528/25-11-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat, precum şi a Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor

135.L. nr.529/25-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 89/2004 privind unele măsuri pentru constituirea şi utilizarea eficientă a veniturilor cu destinaţie specială în sectorul energetic

136.L. nr.530/25-11-2004 LEGE pentru completarea art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 142/2000 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei SAPARD pentru implementarea tehnică şi financiară a Instrumentului special de preaderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală

137.L. nr.531/25-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2004 pentru ratificarea Protocolului adiţional la Scrisoarea de înţelegere privind controlul drogurilor şi aplicarea legii,


semnată la Bucureşti la 3 iulie 2001 între Guvernul României şi Guvernul Statelor Unite ale Americii, semnat la Bucureşti la 17 septembrie 2004

138.L. nr.532/25-11-2004 LEGE pentru ratificarea Memorandumului de înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Danemarcei privind cooperarea pentru implementarea Protocolului de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (UNFCCC), semnat la Copenhaga la 28 ianuarie 2003, şi a Acordului dintre Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului din România şi Ministerul Mediului din Regatul Danemarcei privind proiectul de tip implementare în comun "Rumeguş 2000", semnat la Bucureşti la 7 martie 2003

139.L. nr.533/25-11-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing

140.L. nr.534/25-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 59/2004 pentru modificarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale

141.L. nr.535/25-11-2004 LEGE privind prevenirea şi combaterea terorismului

142.L. nr.536/25-11-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2004 privind regimul de organizare şi funcţionare a parcurilor turistice

143.L. nr.537/25-11-2004 LEGE pentru ratificarea Tratatului privind dreptul brevetelor, adoptat la Geneva la 1 iunie 2000

144.L. nr.538/25-11-2004 LEGE privind modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996

145.L. nr.539/25-11-2004 LEGE pentru respingerea Ordonanţei Guvernului nr. 129/1998 privind declararea ca zonă de interes naţional a unui ansamblu din perimetrul central al municipiului Bucureşti, incluzând Noul Centru Civic şi Centrul Istoric, şi stabilirea condiţiilor de realizare a investiţiilor pentru ansamblul urbanistic din această zonă

146.L. nr.540/25-11-2004 LEGE pentru ratificarea Acordului privind statutul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, al reprezentanţilor naţionali şi al personalului internaţional, adoptat la Ottawa la 20 septembrie 1951, şi a Acordului privind statutul misiunilor şi reprezentanţilor statelor terţe pe lângă Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, adoptat la Bruxelles la 14 septembrie 1994

147.L. nr.541/25-11-2004 LEGE pentru înfiinţarea comunei Pietrari prin reorganizarea comunei Bărbuleţu, judeţul Dâmboviţa

148.L. nr.542/25-11-2004 LEGE pentru înfiinţarea comunei Râu Alb prin reorganizarea comunei Bărbuleţu, judeţul Dâmboviţa

149.L. nr.543/25-11-2004 LEGE privind declararea ca oraş a comunei Răcari, judeţul Dâmboviţa

150.L. nr.544/25-11-2004 LEGE pentru înfiinţarea comunei Răscăeţi prin reorganizarea comunei Vişina, judeţul Dâmboviţa

151.L. nr.545/25-11-2004 LEGE pentru înfiinţarea comunei Ciohorăni prin reorganizarea comunei Mirosloveşti, judeţul Iaşi

152.L. nr.546/25-11-2004 LEGE pentru înfiinţarea comunei Raciu prin reorganizarea comunei Lucieni, judeţul Dâmboviţa

153.L. nr.547/25-11-2004 LEGE pentru înfiinţarea comunei Şopârliţa prin reorganizarea comunei Pârşcoveni, judeţul Olt

154.L. nr.548/29-11-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 55/2004 pentru modificarea Codului de procedură penală


155.L. nr.549/29-11-2004 LEGE pentru modificarea art. 41 din Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare

156.L. nr.550/29-11-2004 LEGE privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române

157.L. nr.551/30-11-2004 LEGE privind organizarea şi funcţionarea Comisiei Naţionale de Disciplină Sportivă

158.L. nr.552/30-11-2004 LEGE privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport

159.L. nr.553/30-11-2004 LEGE pentru modificarea art. III din Legea nr. 90/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 349/2002 pentru prevenirea şi combaterea efectelor consumului produselor din tutun

160.L. nr.554/02-12-2004 LEGEA contenciosului administrativ

161.L. nr.555/02-12-2004 LEGE privind unele măsuri pentru privatizarea Societăţii Naţionale a Petrolului "Petrom" - S.A. Bucureşti

162.L. nr.556/07-12-2004 LEGE privind înfiinţarea Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989

163.L. nr.557/07-12-2004 LEGE pentru modificarea alin. (5) al art. 3 din Legea nr. 387/2003 privind regimul de control al exporturilor de produse şi tehnologii cu dublă utilizare

164.L. nr.558/07-12-2004 LEGE pentru modificarea Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local

165.L. nr.559/07-12-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii nr. 132/1999 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Formare Profesională a Adulţilor

166.L. nr.560/07-12-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 115/2003 privind privatizarea Societăţii Comerciale "Roman" - S.A. Braşov şi constituirea parcului industrial pe platforma Societăţii Comerciale "Roman" - S.A.

167.L. nr.561/07-12-2004 LEGE pentru înfiinţarea comunei Perşinari prin reorganizarea comunei Văcăreşti, judeţul Dâmboviţa

168.L. nr.562/07-12-2004 LEGE privind autorizarea instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională de a vinde personalului propriu unele locuinţe de serviciu pe care acestea le au în administrare

169.L. nr.563/09-12-2004 LEGE privind unele măsuri pentru privatizarea Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Nord" - S.A. Târgu Mureş şi a Societăţii Comerciale de Distribuţie a Gazelor Naturale "Distrigaz Sud" - S.A. Bucureşti

170.L. nr.564/09-12-2004 LEGE pentru completarea art. 4 din Legea nr. 752/2001 privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române

171.L. nr.565/09-12-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2004 privind acordarea unor facilităţi familiilor de pensionari

172.L. nr.566/09-12-2004 LEGEA cooperaţiei agricole


173.L. nr.567/09-12-2004 LEGE privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea

174.L. nr.568/09-12-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 38/2004 privind unele măsuri în domeniul învăţământului

175.L. nr.569/09-12-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice

176.L. nr.570/10-12-2004 LEGE privind unele măsuri pentru privatizarea societăţilor comerciale filiale de distribuţie şi furnizare a energiei electrice "Electrica Dobrogea" - S.A. şi "Electrica Banat" - S.A., precum şi unele măsuri pentru reglementarea activităţii societăţilor comerciale din domeniul distribuţiei de energie electrică

177.L. nr.571/14-12-2004 LEGE privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii

178.L. nr.572/14-12-2004 LEGE privind Ordinul Meritul Diplomatic şi Medalia Meritul Diplomatic

179.L. nr.573/14-12-2004 LEGE privind Semnul onorific În Serviciul Patriei pentru ofiţeri şi funcţionari publici cu statut special, cu grade profesionale echivalente cu gradele de ofiţeri

180.L. nr.574/14-12-2004 LEGE privind Semnul onorific În Serviciul Patriei pentru maiştri militari, subofiţeri şi pentru funcţionari publici cu statut special, cu grade profesionale echivalente cu gradele de maiştri militari şi subofiţeri

181.L. nr.575/14-12-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 72/2004 pentru completarea art. 209 din Codul de procedură penală

182.L. nr.576/14-12-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală

183.L. nr.577/14-12-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii cinematografiei nr. 630/2002

184.L. nr.578/14-12-2004 LEGE privind acordarea unui ajutor lunar pentru soţul supravieţuitor

185.L. nr.579/14-12-2004 LEGE privind autorizarea Ministerului Justiţiei de a vinde locuinţele de serviciu pe care le are în administrare

186.L. nr.580/14-12-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă

187.L. nr.581/14-12-2004 LEGE privind certificatul suplimentar de protecţie pentru medicamente şi produse de uz fitosanitar

188.L. nr.582/14-12-2004 LEGE pentru modificarea anexelor nr. 1 şi 2 la Legea nr. 342/2004 privind trecerea Regiei Autonome "Administraţia Zonei Libere Constanţa Sud şi a Zonei Libere Basarabi" la Compania Naţională "Administraţia Porturilor Maritime" - S.A. Constanţa

189.L. nr.583/15-12-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 93/2004 pentru modificarea şi completarea


Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate

190.L. nr.584/15-12-2004 LEGE pentru ratificarea Memorandumului de înţelegere dintre Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului din România şi Ministerul Federal pentru Agricultură, Păduri, Mediu şi Gospodărirea Apelor din Republica Austria privind cooperarea bilaterală în vederea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, semnat la Viena la 23 octombrie 2002

191.L. nr.585/15-12-2004 LEGE pentru aderarea la Convenţia internaţională din 2001 privind controlul sistemelor antivegetative dăunătoare utilizate la nave, adoptată la Conferinţa Organizaţiei Maritime Internaţionale la Londra la 5 octombrie 2001

192.L. nr.586/15-12-2004 LEGE pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României şi Guvernul Georgiei privind cooperarea în combaterea terorismului, criminalităţii organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanţe psihotrope şi precursori, precum şi a altor infracţiuni grave, semnat la Bucureşti la 14 mai 2004

193.L. nr.587/15-12-2004 LEGE pentru ratificarea Memorandumului de înţelegere dintre Guvernul României şi Guvernul Regatului Suediei privind schimbările climatice, semnat la Bucureşti la 9 aprilie 2003

194.L. nr.588/15-12-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 79/2004 pentru înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Transplant

195.L. nr.589/15-12-2004 LEGE privind regimul juridic al activităţii electronice notariale

196.L. nr.590/15-12-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2004 privind modificarea şi completarea unor dispoziţii din Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului

197.L. nr.591/15-12-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase, aliajelor acestora şi pietrelor preţioase în România

198.L. nr.592/15-12-2004 LEGE privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2004 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României

199.L. nr.593/15-12-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii bibliotecilor nr. 334/2002

200.L. nr.594/15-12-2004 LEGE pentru modificarea şi completarea Legii nr. 111/1995 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Depozitului legal de tipărituri şi alte documente grafice şi audiovizuale

201.L. nr.595/15-12-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 158/1999 privind regimul exporturilor şi importurilor de produse strategice

202.L. nr.596/15-12-2004 LEGE pentru modificarea art. 13 din Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război

203.L. nr.597/15-12-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 59/2004 privind măsuri de întărire a disciplinei financiar-economice în sistemul sanitar

204.L. nr.598/15-12-2004 LEGE privind respingerea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2004 pentru modificarea


Ordonanţei Guvernului nr. 59/2004 privind măsuri de întărire a disciplinei financiar-economice în sistemul sanitar

205.L. nr.599/15-12-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 177/2001 privind unele măsuri de redresare financiară în vederea finalizării procesului de privatizare a Societăţii Comerciale "Rafo" - S.A. Oneşti

206.L. nr.600/15-12-2004 LEGE pentru completarea Legii sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002

207.L. nr.601/16-12-2004 LEGE pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei

208.L. nr.602/30-12-2004 LEGE privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe



În atenţia colaboratorilor care trimit materiale spre publicare

1. Lucrările trimise spre publicare trebuie să fie redactate pe calculator şi imprimate în două exemplare. Dacăse decide publicarea lucrării, autorul va fi rugat să trimită textul şi în format electronic.

2. Textele vor fi redactate cu semne diacritice. Se va folosi alfabetul Windows Central European (Code Page1250), adică setul de diacritice standard din Windows 98, 2000 sau XP.

3. Trimiterile bibliografice şi jurisprudenţiale vor fi făcute sub forma notelor de subsol.

4. Indicaţiile bibliografice vor cuprinde:- numele autorului/autorilor;- titlul complet al lucrării;- editura;- locul şi anul editării;- pagina/paginile la care se face trimitere.

5. Abrevierile folosite vor fi următoarele:

- alin. alineatul- art. articolul- dec. decizia- Ed. editura- ed. ediţia- lit. litera- M.Of. Monitorul Oficial- nr. numărul- p. pagina- pct. punctul- op. cit. opera citată- loc. cit. locul citat- sent. sentinţa- vol. volumul

- C. civ. Codul civil- C. com. Codul comercial- C. fam. Codul familiei- C. pen. Codul penal- C. proc. civ. Codul de procedură civilă- C. proc. pen. Codul de procedură penală

- C.C. Curtea Constituţională- C.S.J. Curtea Supremă de Justiţie- Î.C.C.J. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- C. Apel Curtea de Apel- Trib. Tribunalul- T.S. Tribunalul Suprem- Jud. Judecătoria

- O.G. Ordonanţa Guvernului- O.U.G. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernu-lui- H.G. Hotărârea Guvernului

- C.Jud. Curierul Judiciar- J.N. Justiţia Nouă- Leg. pop. Legalitatea populară

Themis (Bucuresti) = ISSN 1584-9783

Themis nr.1

Documents

Transcript of Themis nr.1