Testament

Incadrare in curent si perioada:Modernismul,in sens larg cuprinde toate curentele artistice novatoare precum: simbolismul,expresionismul,suprarealismul,dadaismul. In sens restrans,modernismul este o expresie a sincronismului si a aparut in prima jumatate a sec. XX. Modernismul romanesc a fost promovat de Eugen Lovinescu prin intermediul revistei si al cenaclului literar “Sburatorul”,el fiind teoreticianul si promotorul acestei tendinte.

Introducere ArgheziUn reprezentant deosebit al modernismului romanesc,poet, care a cuprins in opera lui toate formele liricii modern: poezia fiorului religios,a sentimentului cosmic,a jocului,a metamorfozei materiei este Tudor Arghezi. Creativitatea argheziana devine indrazneala fara precedent deoarece in operele lui foloseste cuvinte din toate straturile limbii: arhaic,popular,regional,argotic.

Incepem sa comentam poezia + temaPoezia”Testament” situate in fruntea volumului de debut,”Cuvinte potrivite”,aparut in 1927, reprezinta o arta poetica semnificativa pentru modernismul arghezian si viziunea poetului asupra creatiei. Poezia este construita ca un discurs la persoana I,exprimand convingerile poetului referitoare la menirea creatorului si la functia poeziei.Dincolo de “poezia despre poezie”,textul se construieste ca o meditatie ampla asupra destinului unei colectivitati, a relatiei artistului cu lumea,vazuta in simultaneitatea generatiilor trecute si viitoare ca pe o inaltare prin cultura. Mostenirea spiritual pe care poetul o lasa urmasilor contine o traditie, al carei transmitator este chiar poetul.

TitluTitlul poeziei este scoant prin asezarea lui la inceputul operei. Este alcatuit dintr-un singur substantiv comun nearticulat. In sens denotativ,cuvantul desemneaza un act juridic, intocmit de o persoana in legatura cu transmiterea mostenirii. In sens religios aminteste de Vechiul si Noul Testament,unde sunt adunate invataturile transmise omenirii. Sensul conotativ al titlului se apropie mai mult de semnificatia religioasa a cuvantului. Poetul isi incepe consacrarea printr-un testament,dezvaluindu-si astfel intentia de a transmite o mosternire spiritual. Mostenirii, “cartii” (opera poetica), Arghezi ii acorda o importanta deosebita.

StructuraPoezia este structurata in cinci secvente lirice inegale care tradeaza structura imaginarului arghezian framantat de contradictii, in care metafora “carte” este cuvant cheie,simbol central,element de recurenta al textului,definit in fiecare secventa.

Discursul poetic. IncipitIncipitul,conceput ca o adresare directa a eului creator(tatal) catre un fiu spiritual,in care cartea devine simbol al identitatii(nume) obtinut prin cuvant “Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte /Decat un nume adunat pe o carte”. Legatura intre generatii”Strabunii mei-fiule” se realizeaza in timpul present al creatiei(“seara razvratita”). Cartea surprinde drumul dificil al cunoasterii strabatut de inaintasi “rapi si gropi adanci, suite de strabunii mei pe branci” si devine o treapta ce trebuie depasita de fiul urmas dar nu uitata, deci treapta

1

este veriga intre generatii “si care,tanar,sa le urci te asteapta,cartea mea-I fiule o treapta”

Strofa 2Strofa a II-a intareste idea cartii ca document,ca viata sublimate artistic si a legaturii cu traditia. Cartea hrisov devine obiect de cult ”Aseaz-o cu credinta capatai”. Aceasta devine de asemenea depozitar viu de oseminte si de adevar. “Ea e hrisovul vostru cel dintai/Al robilor cu saricile pline/De oseminte varsate in mine”

Strofa 3A III-a secventa precizeaza statutul poetului si marturiseste truda procesului de creatie. Pentru a face posibila ivirea unor noi generatii de intelectuali a avut loc un lung sir de eforturi cumulate, transfigurand “sapa-n condei” si “brazda-n calimara”. Aceasi transformare o suporta si limbajul,graiul lor rustic, bolnavicios “cu-ndemnuri pentru vite” prin mestesiug artistic devine o frumusete sclipitoare”Eu am ivit cuvinte potrivite”. Creatia presupune truda indelungata, cuvintele fiind “framantate mii de saptamani”.

Prin tehnica revelarii are loc o transformare a raului, a suferintei si a uratului, iar printr-o suita de opozitii de tip oximoron poezia comunica revelarea frumosului in urat. Estetica uratului aparuta pentru prima data in opera “Fleurs du mal” a lui Baudelaire, se regaseste si in “Testament”. “Bube,mucegaiuri si noroi” devin “frumuseti si preturi noi”, “zdrentele se fac muguri si coronae”. Are loc o dezvaluire a binelui in rau “veninul strans l-am preschimbat in miere” si a duiosiei in abjectie”Am luat ocara, si torcand usure, Am pus-o cand sa-mbie cand sa injure”

Traditia spiritual, desi este sacra, e inconsistenta, de aceea prin creatie ea poate capata trainicie, aproape materiala”Cenusa mortilor din vatra” devine “Dumnezeu de piatra”. Deci, poezia devine un reper spiritual obligatoriu pentru fiul urmas.

Strofa 4A IV-a secventa lirica subliniaza rolul poeziei, acela de eliberare de suferinta prin arta. “Durerea noastra, surda si amara, o gramadii pe o singura vioara”. Cartea are si rol justitiar si vindicativ caci este mijloc de razbunare al suferintelor. “Biciul rabdat se intoarce in cuvinte si izbaveste-ncet, pedesitor, Odrasla vie-a crimei tuturor”

Strofa 5Ultima strofa aduce precizari asupra tehnicii artistului. Muza, arta contemplativa este abandonata in favoarea muncii grele. “Domnita sufera in cartea mea”. Talentul, “slova de foc” cere in egala masura mestesiug “slova faurita”, Arghezi fiind la granite intre curentele artistice neimpartasind in totalitate credinta modernistilor cu privire la talent, modernistii crezand ca nu este necesar in timp ce in operele lui Arghezi, talentul “Se marita” cu truda. In finalul poeziei, scriitorul si urmasul apar in alta ipostaza. Poetul incheie sirul de robi iar fiul cititor devine Domn prin cultura si prin jertfa celor de dinaintea lui “Robul a scris-o, Domnul o citeste”.

LimbajTudor Arghezi este poetul cu cel mai diversificat limbaj, folosind cuvinte din toate registrele stilistice. Din punct de vedere lexico-semantic se folosesc cuvinte nepoetice din campul lexical al suferintei (“pe branci”,”bici”), al

2

uratului(“bube,mucegaiuri,negi”) dar si din sfera rodului (“muguri”). Din registrul regional apar cuvinte (“gramadii”,”facui”), arhaic(“hrisov”), popular(“zdrente”, “plavani”) dar si un neologism(“obscur”). Din punct de vedere morfosintactic se observa alternarea timpurilor si a persoanelor verbale. Prezentul etern, continuu, scoate in evidenta, intareste afirmatiile privind rolul artei, iar forma de viitor “nu-ti voi lasa” asigura caracterul testamentar al poeziei. Poetul isi asigura rolul de creator prin folosirea persoanei I singular iar pluralul subliniaza identitatea creatorului cu neamul sau. Lipsesc segmentarile prin intermediul punctuatiei. Un rol important are doar virgule care separa vocativul “fiule”, pentru a atrage atentia asupra cititorului, iar virgule din versul “Robul a scris-o, Domnul o citeste” are rolul de a sublinia succesiunea dintre actul savarsit si receptarea operei de catre cititor.La nivel stilstic, predomina oximoronul. Se intalnesc si metafore neobisnuite”slova de foc si slova faurita”, epitete”Dumnezeu de piatra”, “seara razvratita”. Prozodia moderna este sustinuta de versurile cu metrica si ritm variabile, de lexical abrupt,colturos, in concordanta cu asprimea ideilor transmise.Din prozodia clasica este pastrata doar rima imbratisata.

ConcluzieViziunea despre lume a lui Tudor Arghezi evidentiaza constiinta framantata a unui spirit legat sufleteste de generatiile precedente, a caror suferinta o sublimeaza in arta. Totodata, versurile descriu constantul efort creator al poetului de a ilustra ca grotescul si uratul pot trei emotii artistice prin actul transfigurarii procesului creator.

TESTAMENT de Tudor Arghezi

Deschizând primul volum publicat de T.Arghezi, Cuvinte potrivite (1927), poezia Testament este un text programatic, o artă poetică. Găsim aici, într-o exprimare metaforică, viziunea argheziană despre poezie şi misiunea poetului. Caracterul de artă poetică al textului este o dovadă a apartenenţei acestuia la modernism, orientare în care artele poetice i-au atras mult pe poeţi.

Arghezi se foloseşte de formula testamentului imaginându-şi opera încheiată, astfel încât s-o poată lăsa moştenire, tot aşa cum el se simte moştenitorul unei tradiţii clădite pe trudă şi suferinţă, după cum se sugerează în imaginea urcuşului: "Prin râpi şi gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci."

Ovid. S. Crohmălniceanu considera că Arghezi realizează, în lirica românească o sinteză între tradiţionalism şi modernism. Ideea de moştenire, sugerată atât de titlu, cât şi de imaginile care deschid poezia, susţine apartenenţa poetului la tradiţionalism, ataşamentul său faţă de tradiţie. El îşi aşază opera, numită metaforic „cartea mea“, într-o continuitate a muncii şi a creaţiei; înţelege că poezia sa este rezultatul unui proces de acumulare spirituală, care se poate citi în aceeaşi imagine a urcuşului, care poate fi înţeleasă ca o alegorie a victoriei spiritului asupra trupului. După o existenţă în întuneric, acum, prin opera poetului, se consfinţeşte valoarea spirituală a existenţei trudnice a strămoşilor; aceasta este semnificaţia metaforei „seara răzvrătită“, care se completează mai târziu în poezie, prin alte metafore: ieşirea din întuneric ( „E-ndreptăţirea ramurei obscure / Ieşită la lumină din pădure“), transfigurarea durerii („Rodul durerii de vecii întregi“) şi înfăptuirea dreptăţii absolute prin intermediul cuvântului

3

( „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte“); toate acestea ilustrează şi vocaţia socială a poeziei argheziene (care se va vedea mai bine în volumele Cântare omului şi 1907 Peisaje).

Semnificativ este faptul că truda şi suferinţa nu se sfărşesc odată cu „ieşirea la lumină“ a operei argheziene. „Cartea“ este o „treaptă“; marchează sfârşitul unei epoci, încheierea unui ciclu existenţial, dar deschide şi perspectiva unei noi înţelegeri a artei, care nu poate ignora suferinţa creatoare de frumos, aşa cum rezultă din experienţa înaintaşilor.

Această experienţă este luată ca reper de poet, care imaginează un proces de tansfigurare (transformare), fundamenal în orice act de creaţie. Se pare însă că la Arghezi este vorba de ceva mai mult. Ovid. S. Crohmălniceanu considera că poezia lui Arghezi stă sub semnul convertirii, aşa cum reiese şi din seria de verbe utilizate pentru a denumi actul de creaţie artistică: să schimbăm, am prefăcut, am preschimbat etc. Distanţa dintre ceea ce îi slujeşte poetului ca materie primă în procesul de creaţie şi produsul finit, opera, este mai mare decât la alţi scriitori. El vorbeşte despre sapă şi brazdă, despre îndemnuri pentru vite, care se transformă, printr-o muncă artistică îndelungată („Şi frământate mii de săptămâni“), care are drept model truda (fizică) a străbunilor ( „Sudoarea muncii sutelor de ani“), în condei , călimară şi cuvinte potrivite. Metafora din urmă sugerează însăşi poezia, pe care Arghezi o înţelege ca rezultat al unui act de creaţie migălos, care îmbină , cum se spune spre sfârşitul poeziei, „slova de foc“ (talentul, harul) şi „slova făurită“ (meşteşugul de artizan, munca). Aşadar, ceea ce se înfăţişează, la prima vedere ca nepotrivit pentru poezie, se converteşte, se transformă, în valoare poetică: „versuri şi icoane“.

Poetul merge şi mai departe. Dacă raportarea la universul rural este oarecum firească în spaţiul culturii româneşti, aici manifestându-se ataşamentul poetului faţă de tradiţie, evocarea, în versurile următoare, a unor aspecte dizgraţioase ale realităţii, ca surse ale frumosului, arată orientarea către modernitate a poetului. Astfel se constituie ceea ce specialiştii au numit estetica urâtului: pornind de la ceea ce îndeobşte este considerat urât, Arghezi creează artă. Veninul se transformă în miere, ocara este pusă să-mbie, bubele , mucegaiul şi noroiul devin solul fertil din care se naşte frumosul şi valoarea („preţuri noi“). Aici se vede cel mai bine ce înseamnă procesul de convertire - o distilare savantă prin care se obţine arta. Se reţine însă că procesul nu înseamnă anularea valorii iniţiale; ceva din aspectul dizgraţios se menţine, veninului i se păstrează „dulcea lui putere“, iar ocara este pusă „când să-mbie, când să-njure“. „Dulcea lui putere“ este un oximoron, care, pentru cei mai mulţi comentatori, constituie figura dominantă în limbajul poetic arghezian. Urâtul şi frumosul coexistă în cele din urmă după modelul categoriei estetice a grotescului. Multe din imaginile din poeziile volumului Flori de mucigai, în care se materializează „estetica urâtului“, sunt groteşti. Se poate identifica, în acest context, şi influenţa lui Charles Baudelaire, care anticipează, prin volumul Florile răului, estetica simbolistă. Poezia Testament are şi valoarea unei sinteze. Este prefigurată în câteva imagini şi lirica psalmilor. „Cartea“ este nu numai o „treaptă“, ci şi un "hotar înalt", care desparte două lumi.Se conturează aici orgoliul demiurgic al poetului, creator al unui univers care se naşte din cuvânt, ca şi cel creat de Dumnezeu. Arghezi , răzvrătitul, se manifestă, în aceste versuri ca rob ce vrea să-şi schimbe condiţia. Ca şi în poezia Rugă de seară, din acelaşi volum, se manifestă aici ambiţia lui de a concura creaţia divină. Poate de aceea şi-a intitulat poezia Testament, în acelaşi spirit răzvrătit, iconoclast, gândind o nouă scriptură, pe lângă cele două consacrate: „Robul a scris-o , Domnul o citeşte / Fără-a cunoaşte că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei...“

Plasată la începutul celui mai important volum de poezii, Testament evidenţiază această inedită sinteză între tradiţionalism şi modernism, prin care se individualizează creaţia argheziană în cadrul orientării moderniste.

4