Teoreticianul Romanului Romanesc Modern
-
Upload
catalina-marinoiu -
Category
Documents
-
view
201 -
download
2
Transcript of Teoreticianul Romanului Romanesc Modern
TEORETICIANUL ROMANULUI ROMANESC MODERN :: Patul lui Procust de
Camil PETRESCU
Camil PETRESCU Patul lui Procust
Creatorul romanului romanesc modern nu este Liviu Rebreanu, cum sustine manualul
scolar, ci prozatorul Camil Petescu. Scriitor cultivat, redactandu-si romanele in aceeasi
perioada temporala cu Hortensia Papadat Bengescu, Mircea Eliade, Anton Holban,
Virginia Woolf, W.Faulkner, Camil Petrescu si-a expus conceptia despre roman in eseul
devenit celebru, Noua structura si opera lui Marcel Prousi, aparut initial in Revista
Fundatiilor Regale, in noiembrie 1935, si inclus in volumul Teze si antiteze, 1936.
Captivat de creatia romancierului francez, prozatorul roman considera fara ezitare, in
cautarea timpului pierdut romanul care a tulburat cel mai adanc constiinta literara a
lumii", iar pe autorul lui un deschizator de era noua, poate tot atat cat Balzac insusi". insa
ideile dezvoltate in acest studiu sunt atat de personale si de individualizate, incat singura
posibila eroare imputabila autorului este aceea de a aseza numele romacierului francez in
titlul studiului sau; procedand astfel, pare sa reduca romanul modern exclusiv la opera lui
Marcel Proust
Insistenta pusa de Camil Petrescu in abordarea teoretica a poeticii romanului a creat
impresia ca Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi si Patul lui Procust ar fi
fost scrise din dorinta, mai mult sau mai putin constienta, de a exemplifica pro-pria-i
conceptie critica. Ideea a exprimat-o, sub forma unei interogatii dubitative, G. Calinescu
in Istoria literaturii romane : teoria este forma generala a spiritului sau productiv
anticipand fapta, ori dimpotriva, opera este mai mult un act de demonstratie, de ilustrare a
teoriei?"9 insa creatia si reflectia critica nu sunt disjuncte. Teoria reflecta gradul de
intelectualitate al scriitorului si multi romancieri romani: Mircea Eliade, Mihail
Sebastian, Anton Holban, sau straini Henri James, Virginia Woolf, E. M. Foster, Angus
Wilson s.a. au meditat asupra tehnicii romanului. La Camil Petrescu, procesul de
elaborare al romanelor si de construire a sistemului critic se cristalizeaza paralel, ideile se
gasesc diseminate in forma bruta in articolele si interviurile acordate, majoritatea, intre
anii 1926-1933. Pe de alta parte, sfera preocuparilor teoretice si capacitatea speculativa
sunt mult mai ample, deoarece Camil Petrescu, asemenea lui Mircea Eliade, are o vocatie
teoretica identic de pronuntata ca si aceea creatoare.
Noua structura"
Notiunea de structura" epica, inteleasa ca asezare a elementelor operei intr-o totalitate
solidara, intr-un raport de interdependenta intre intreg si partile lui componente, ce ofera
operei o identitate destincta, o intalnim indata dupa primul mare razboi la E. Lovinescu,
la Lucian Blaga si la Mihail Dragomirescu. in eseul sau, Camil Petrescu adauga
substantivului structura" atributul noua". Procedand astfel, el sublinia ca are in vedere un
alt tip de structura decat aceea traditionala. Prin noua structura", eseistul intelegea un
nucleu de constituienti ce isi pierd partial sau isi modifica integral semnificatiile
particularizante, absorbiti de un sens general, de un tot omogen si structural" Daca
definitia data structurii in Teze si antiteze aduce o nuanta abia perceptibila fata de cea
curenta, elementele si componente isi modifica total, in viziunea romancierului,
functionalitatea estetica. intreprinzand un examen critic al modalitatilor narative
traditioanle, Camil Petrescu observa prezenta unui raport disjunctiv intre structura veche"
si noua structura" Desi ambele tipuri se armonizeaza prin prezenta unei unitati organice,
ele se despart prin semnificatie si mobilitatea diferita de curinderea realitatii.
Structura veche" a romanului traditional a ramas anchilozata intr-o fixitate anacronica.
Prin contrast cu dezvoltarea stiintelor si a gandirii filosofice, literatura epica autohtona
respira un aer vetust. Sau, inversand termenii, stiinta si filosofia timpului nu-si au in
Romania un roman corelativ. Pentru ca acest deziderat sa se realizeze este necesar ca
epica sa fie sincronica structural filosofiei si stiintei", care au adancit cunoasterea
realitatii si a fiintei umane. Indirect, eseistul surprindea o caracteristica esentiala a
romanului autohton care, cu cateva notabile exceptii, ramasese, sub raportul problematicii
general-umane, dar si al expresiei lingvistice la stadiul epigonic al romanului european
din a doua jumatate a secolului a!XIX-lea.
Prin stiinta", Camil Petrescu se referea atat la disciplinele ce au ca obiect observatia
fiintei umane, cat si la acelea ce studiaza aspectele particulare ale realitatii. Psihologia si
psihopatologia (denominatia se refera la psihanaliza) au descoperit ca eul, nucleul
personalitatii nu mai e o suma de senzatii", dupa cum versul ,fu e suma cuvintelor care-l
alcatuiesc"; fiziologia si endocrinologia au demonstrat ca omul nu este o masina, ci un
organism, larin fizica, s-au fundamentat sau sunt pe cale sa se cristalizeze relativitatea,
teoria cuantelor si mecanica ondulatorie.
Prin filosofie", teoreticianul avea in vedere intuitionismul si fenomenologia, curente ale
gandirii umane ce au valorificat dintr-o perspectiva fertila valorile neglijate de
materialism si reprobate de marxism: intuitia, instinctul si inconstientul. Filosofia
apropiata de ideea de structura" ramane, pentru Camil Petrescu, intuitionismul. Prin
intuitie, concept dezvoltat in Eseu despre datele imediate ale constiintei, 1889, Henri
Bergson definea aptitudinea constiintei de a descoperi, spontan, o solutie, ori esenta unei
probleme sau a unui fenomen:..numim intuitie simpatia prin care ne transportam in
interiorul unui obiect, pentru a coincide cu ceea ce are el unic si prin urmare,
inexprimabil". Patrunderea in intimitatea constiintei ofera calea de acces in inima
organicului, a existentei si a cunoasterii in absoluitatea ei. Punctul de plecare al acestei
explorari este situat in profunzimile sinelui nostru si il putem descoperi cu conditia de a
ne adanci in noi insine. Fenomenologia, studiul descriptiv al unui ansamblu de fenomene,
dezvoltata de ganditorul german Ed. Husserl, priveste dintr-o alta perspectiva structura
deoarece, printre altele, propunea revenirea la intuitia originala a lucrurilor si a ideilor.
Noutatea tulburatoare adusa de stiinta si filosofie consta, in esenta, in relevarea cailor de
acces in zonele instabilului si ale relativului, atat ale fiintei umane cat si ale realitatii.
Consecinta imediata a acestui nou mod de a percepe lumea a fost, precizeaza Camil
Petrescu, reorientarea atentiei asupra actului originar, promovarea fluidului, a devenirii
sufletesti in locul staticului, a calitatii in locul cantitatii si mai ales descoperirea acelei
impresionante solidaritati a momentelor sufletesti" ce aratau ca noua structura in
psihologie se infatiseaza sub semnul covarsitor al subiectivitatii in locul obiectivitatii". in
concluzie, stiinta si filosofia au modificat viziunea asupra fiintei umane, demonstrand ca
nimic nu este stabil, ci relativ, ca lumea interioara a fiintei este mai complexa decat s-a
crezut. Corelatia intrezarita de eseist sesiza un proces real de interdependenta si de
modificari semnificative in interiorul mecanismelor artistice.
G. Calinescu a contestat valabilitatea generala a ideilor formulate de Camil Petrescu si a
dezaprobat sincronizarea propusa intre literatura, stiinta si filosofia unei epoci, motivand
ca sufletul uman e vesnic acelasi"10. insa in discutie nu era sufletul uman; el ramane
vesnic" acelasi, dar se transforma, latent sau mai pronuntat, vitiunea noastra despre
univers, se schimba modalitatile de cunoastere si investigatie, oferind alte perspective si
noi mijloace de aprofundare ale aceluiasi suflet.
Elementele constitutive ale noii structuri
Noua structura" in vizuinea lui Camil Petrescu este alcatuita dintr-o succesiune de
constituienti indispensabili pentru realizarea unui roman original si autentic.
Autenticitatea. Notiunea de autenticitate s-a format si precizat prin aluviuni semantice
succesive Initial, Camil Petrescu i-a imprimat un sens predominant etic: una din normele
constiintei morale este fidelitatea fata de sine insusi, consecventa prin care eul devine
obiect de observatie interpretativa directa Apoi, ii adauga o valoare estetica: autenticitatea
reprezinta o modalitate de existenta a obiectului", determinat de omogenitatea si
interdependenta solidara a elementelor structurii; prin revers, acolo unde nu exista
organizare, structura perceptibila, nu se afla nici autenticitate.
La arta autentica se ajunge prin doua soiuri de documentare: introspectiunea si observatia
mediului cat mai obiectiv cu putinta". Introspectia presupune sinceritate, confesiune
simpla, fara simulare si artificii si tocmai pentru franchetea netrucata Camil Petrescu
elogia Amintirile colonelului Grigore Lascuteanu. Observarea obiectiva a mediului
implica descoperirea in realitatea cotidiana a elementelor cu semnificatie general-umana,
inlaturarea aprecierilor subiective asupra personajelor si a evenimentelor, dar impune si
modificarea limbajului; in locul exprimarii emfatice, prozatorul introduce in dialoguri
banalitatile cotidiene Aceeasi obiectivitatea este aplicata propriei fiinte: chiar cand
vorbesti de durerile tale sa fii calm, ca si cand ai vorbi de dureri straine".
Substantialismul. Camil Petrescu asociaza frecvent notiunea de autenticitate, cat si
propriile romane de epitetul substantial Patul lui Procust, afirma teoreticianul, este un
roman substantial", in sensul unei reconstituiri prin cunoastere"; el presupune o
experienta substantiala"; nu faptele infatisate au importanta, ci semnificatia lor. Altfel
raman cu cea mai odioasa forma literara: realismul naturalist". Substantialitatea - reluata
si in Doctrina substantei -ramane o calitate a creatiei ce presupune continua straduinta de
perfectionare, prin prelungirea semnificatiei evenimentelor in absolut. Continutul
substantei, gen-eral-uman, al operei constituie o garantie a adevarului si a inteligibilitatii
ei in toate epocile istorice.
Anticalofilia. Dimensiune intrinseca a noii structuri, reactia anticalofila a izvorat dintr-un
sentiment de iritare in fata conventionalismului si a artificialitatii excesive. Stilul frumos,
numit calofil" nu poate surprinde realitatea constiintei: Scrisul frumos, doamna - afirma
naratorul in Patul lui Procust - e opus artei. E ca dictiunea in teatru, ca scrisul caligrafic in
stiinta". Asadar, calofilia este sinonima cu livrescul si inautentiul. in structura discursului
epic, anticalofilia are doua consecinte immediate si de durata. in primul rand, oroarea de
stil", de scriitura artistica", aferenta. Direct sau indirect, Camil Petrescu va elogia stilul
sec, precis, nervos. El are cultul exactitatii si, dupa modelul Codului civil, des invocat, al
ariditatii. in Arta prozatorilor romani, 1941, Tudor Vianu releva exactitatea aproape
stiintifica in despicarea complexelor sufletesti tipice. intocmai ca moralistii clasici, dar,
evident, in primul rand cu mijloacele de naratiune si prezentare ale unui romancier,
analiza sa se aplica asupra marilor pasiuni umane, in care lamureste elementele
constitutive, in treptata lor insumare, cu un adevarat spirit de geometrie"11.
O alta consecinta o reprezinta renuntarea la regulile traditionale de compozitie si retorica,
fuga de mestesug". Naratorul isi va exprima emotiile exact cum Ie-a trait, fara a le
modifica si fara a incerca sa le faca mai "frumoase". Acesta este idealul exprimat intr-o
nota de subsol din Patul lui Procust: "Un scriitor e un om care exprima in scris cu
liminara sinceritate ceea ce a simtit, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata, lui
si celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectele neinsufletite. Fara ortografie, fara stil si
chiar fara caligrafie".
Durata concreta Prin aceasta notiune introdusa de Henri Bergson in studiul Evolutia
creatoare, 1907, se intelege perceptia subiectiva a timpului. in romanul traditional, timpul
este considerat un cadru exterior, intre ale carui limite evoluau evenimentele si se
consumau destinele. Marcel Proust a introdus in roman, cel dintai, durata concreta:
perceput subiectiv, timpul se dilata sau se contracta, ora poate parea scurta ca o clipa, ori
nesfarsita ca un veac, pe cand in timpul obiectiv, ora ramane aceeasi, indiferent de trairile
eului psihologic. Eliberat de cronologie, timpul se desfasoara in functie de rememorarile
fiintei, nu este nici linear, nici ascendent, ci are volutele imprevizibile ale vietii insasi,
oferind romancierului o libertate de miscare ilimitata. in acest mod, timpul preferat al
naratiunii devine prezentul indicativului, timpul adecvat memoriei involuntare. in
capitolul intr-o dupa-amiaza de august, Fred Vasilescu citeste scrisorile lui Ladima de la
ora 16 pana la zece si jumatate seara. Peste timpul real, se asterne durata concreta, prin
care vocea naratorului recepteaza temporalitatea in derularea ei subiectiva pe o distanta
de cativa ani, printr-o curgere de imagini traite si momente sufletesti calitativ diferite, in
care spatiul si timpul se intretaie intr-un prezent continuu.
Memoria involuntara. in structura duratei concrete, isi continua Camil Petrescu
argumentarea, in "fluxul constiintei mele, in acea curgere de ganduri, indoieli, imagini,
nazuinte, afirmatii, negari absolute, intra si amintirile. Dar nu amintirile voluntare,
reactualizate prin explorarea sistematica a stocurilor memoriei, ci numai amintirile
involuntare, ce se insereaza intr-un anumit context de actualitate.
Spre a fi mai explicit, Camil Petrescu recurge la cateva exemple din care retinem unul. La
intrebarea: "Cum se numeste regele Cretei?" raspundem automat cu ajutorul memoriei
voluntare: "Minos!". Memoria involuntara reactualizeaza trecutul, imprimand o puternica
coloratura afectiva amintirii: " cu totul altceva ar fi daca eu as fi trait gandul: A«Regele
Cretei se numea fvlinos. imi aduc aminte cand am auzit numele acesta. Nu de la un
profesor, ci in mod ciudat, de la o fata bruna cu care priveam impreuna de pe vapor
stancile insuleiA»"
Lantul amintirilor involuntare este spontan si capricios, nedirijat de o anume
intentionalitate, fiindca acest tip de memorie nu respecta nici o regula prestabilita. Ceea
ce imprima coerenta si substanta memoriei involuntare, "singura care ne poate da
realitatea concreta", este tonul afectiv, ce constituie "cimentul" operei.
Specificitatea creatiei lui Marcel Proust nu se reduce numai la elementele constitutive
teoretizate de Camil Petrescu. Analizele ulterioare ale proustianismului, efectuate de Al.
George in Semne si repere, 1971, Nicolae Manolescu, in Arca lui Noe, II, Ov. S.
Crohmalniceanu in Cinci prozatori in cinci feluri de lectura, 1984, au reliefat valente si
complexitati pe care, aparent incredibil, Camil Petrescu pare sa nu le fi remarcat. in
realitate, prozatorul roman a selectat din poetica lui Marcel Proust numai acele modalitati
ce au gasit ecou in gandirea lui estetica, deoarece intre cei doi romancieri exista o
diferenta structurala ce coboara pana in zonele cele mai profunde! ale operei,
rasfrangandu-se singular in creatia fiecaruia.
După studiul de erudiţie şi înaltă exegeză “Viaţa lui Mihai Eminescu’‘ , G.Călinescu
îşiexpune în 1932 atitudinea estetică în privinţa noului roman, atitudine ce va
contrazice teoriile luiCamil Petrescu privind “ noua structură “. În studiul ‘‘Camil
Petrescu- teoretician al romanului’‘,el va respinge ideile pe care acesta le susţinuse
în articolul “De ce nu avem roman? “G. Călinescu va respinge teza lui Eugen
Lovinescu , după care evoluţia gândirii omeneştiaduce o modificare obligatorie a
viziunii scriitorului.:’‘Literatura nu e în legătură cu psihologia,ci cu sufletul uman
“, preciza el .De a semen i , popu larea l i t e ra tur i i cu ind iv idua l i tă ţ i de
excepţ i e i s e pare ce l pu ţ in hazardată “. Romanul se bizuie pe tipologie, iar
viaţa geniului e fără interes tipologic’‘ .Autorul a vrut, de fapt, să demonstreze
vitalitatea formulei balzaciene într-un moment în careromanul nostru şi cel
european tindeau spre maniera lui Marcel Proust: ,,vremurile în care trăimnu
sunt făcu te pentru a desp i ca f i ru l în pa tru ’ ‘ . Cr i t i cu l sus ţ ine cu
tăr i e fap tu l că romanul românesc n-ar putea fi decât balzacian, adică epic şi
obiectiv: ,,tipul firesc de roman românesc edeocamdată cel obiectiv’‘, în timp ce
Proust e considerat ,,impresionist, simplu album de senzaţiişi impresii’‘.
Cu Balzac rezonează estetic şi programatic, deoarece este un artist
creator de viaţă şi,,trebuie să fim preocupaţi de sensul lumii şi de forma
exterioară a omenirii’‘. Balzac zugrăveatipuri ce se mişcau în lume, văzute din
afară, iar aceste tipuri erau perfect conturate şi stabile întimp.Călinescu nu
respinge analiza psihologică, ba chiar susţine că orice roman trebuie să
fieşi analitic, dar convingerea lui e că erou de roman e doar acel individ a cărui
experienţă e văzutădin afară, prin acte.Aşadar, programul estetic al lui G. Călinescu
e bazat pe ideile realismului secolului XIXla care adaptează ideea de clasicitate
văzută în sensul lui Paul Valery: o conştiinţă critică înin ter ioru l c rea ţ i e i .
C las i cu l e de fap t un crea tor ce observă , un sp i r i t c r i t i c . Dec i
romane l e călinesciene promovează un balzacianism programatic, având critic
conştiinţa balzacianismului.În 1933 ,,Cartea nunţii’‘ e preludiul existenţei
sale de romancier; e o adevărată uverturăîn plan tipologic şi tematic, iar
caracterul-manifest al acestui roman va fi clar: romanul românesctrebuie să adere
la lumea contemporană.Ambiţia criticului de a defini şi clasifica îl împinge spre
cercetarea vieţii morale descriindcu intuiţia unui clinician deprinderea personajului
cu un automatism ce anulează treptat funcţiilecreatoare: în Caterina se
prefigurează Aglae Tulea, în dom’ Popescu e anunţat Simion; tantiMali,
prin avariţia ei, îl anunţă pe moş Costache, Jim e Ioanide în tinereţe, iar Vera e tipul
soţieiideale, deci Elvira.
Odată cu 1938, an în care apare,, Enigma Otiliei”, întâlnim un balzacianism
programatic.Viaţa socială e studiată în spiritul ştiinţelor naturale, cu intenţia
clasificării indivizilor pe specii.Tema e, de asemeni balzaciană: istoria unei moşteniri
şi arivismul ,,Viziunea e a criticului, nu acreatorului; comentariul vieţii trece
înaintea vieţii’’ .Actul creaţiei devine o artă a jocului, o adevărată,, comedie
cu măşti”. Comicul rezultădin efectul ciocnirii dintre spiritul critic al
autorului şi materia realistă pe care o are în vedere.Călinescu distinge două
feluri de indivizi, prin prisma capacităţii de adaptare la lume: unii ce seadaptează
instinctual, iar alţii ce se adaptează moral străduindu-se să se explice.Majoritatea
eroilor călinescieni se adaptează instinctual prin automatism; puţini
suntcapab i l i de o mot iva ţ i e a ac t e lor propr i i având o concepţ i e
mora lă a supra v i e ţ i i , de p i ldă Pascalopol, Felix, şi mai târziu Ioanide.
Toţi ceilalţi sunt instinctivi, ordonaţi de autor în tipuriumane: Otilia –
tânăra fermecătoare şi cochetă, Aurica – fata bătrână, Costache – avarul, Aglae
– baba absolută, Stănică – escrocul simpatic, Pascalopol – moşierul blazat, Titi –
imbecilul placid.Comportamentul mecanic, lipsa de mister moral, excesul de
însuşiri, - răutatea Aglaei, prostia luiTiti, demenţa lui Simion – schematismul
tipurilor şi caricaturalul reprezintă surse ale comiculuiîn,,Enigma Otiliei”., ,B i e t u l
Ioan ide ’’ conc ent reaz ă sp i r i t u l c r i t i c ş i lud i c . Pers onaje l e dev in
por t re t e , umanitatea e sistematizată pornind, ca în Alecsandri,de la nume:
Pomponescu – fiinţă pompoasăş i găun oas ă , Su f l e ţ e l – l a ş , Gu l imănes cu
– po l t ron , Ga i t tany – robo t a fab i l . Com entar i i l e autoru lu i , vo i t
ma l i ţ i oase , s e s imt l a to t pasu l : , ,Dacă Ba lzac are voca ţ ia de a
c rea v ia ţa , Călinescu o are pe aceea de a o comenta’’ .În aceeaş i man ieră e
redac ta t , , Scr inu l negru’’ (1960 ) , s t i lu l ep i c rămâne ace la ş i
dar deschiderea e mai largă şi se recurge şi la alte formule narative. Se
poate vorbi despre un ,,stil baroc mirific’’, în sensul adiţiunii de stiluri.În
centrul romanului e Ioanide. Prin prisma lui se derulează celelalte universuri:
romanullui Caty Zănoagă, imaginea aristocraţiei în declin, realitatea
socială de după 1944. Filiaţia cucelelalte romane se face din nou simţită,
deoarece Ioanide e situat pe axa Felix – Jim – Ioanide,iar traseele – cheie
vor continua: lupta pentru avere şi arivismul (Caty Zănoagă), tema educaţiei
– F i l ip nu are n i c iun mentor ra ţ iona l , după cum Fe l i x ş i J im au
vâs l i t s ingur i pr in meandre l e autoeducaţiei.În toate romanele
călinesciene se remarcă arta portretului în care se îmbină
resurselecărturarului, ale psihologului şi artistului plastic. Fiecare portret uimeşte
prin detaliile surprinse, prin precizia picturală izbitoare ,ce conturează o trăsătură
dominantă. De pildă, profilul icteric alAglaei Tulea sugerează răutatea izbitoare,
veninul din sângele ei, părul negru, creţ al lui Stănicăilustrează delirul verbal al
acestuia, iar fineţea de animal de rasă a braţelor Otiliei vădeşte o clarăînclinaţie
spre lux, spre viaţa confortabilă.Toate romanele lui G. Călinescu constituie de
fapt practicarea unei teorii a romanuluiromânesc. Sursa de inspiraţie –
viaţa vie şi imediată, metoda de creaţie – spiritul realismului balzacian
prin imperativul plasării acţiunii în timp şi spaţiu, prin stratificările sociale, prin
finaobservaţie psihologică. Caracterologia multiplă, obiectivitatea relatărilor,
perspectiva limpede şiglobală a dezvoltării epice creează impresia de romane
durabile şi esenţiale, adică exact ce-şi propusese el în programul său
estetic: ,,înţeleg clasicismul nu ca stil în opoziţie cu romantismul,ci ca un mod de a
crea durabil şi esenţial’’
CONCEPŢIA CALINESCIANA DESPRE ARTĂ
Înca din primele sale studii, cu o indiscutabila maturitate, George
Calinescu trateaza problemele teoretice ale criticii, probând astfel o meditatie profunda
asupra literaturii.
Revista la care a activat neschimbator, " Viata literara " îi va
publica la 12 februarie 1927, întâiul sau studiu critic, intitulat " Critica si creatie ", unde
îsi propune sa evidentieze inconstienta argumentelor unei presupuse incompatibilitati
dintre literatura si critica. Toate explicatiile sale au drept scop combaterea tezei
maioresciene, conform careia poetul nu are dreptul sa emita judecati critice.
Autorul " Enigmei Otiliei " e de parere ca afirmatia lui Titu
Maiorescu a ramas valabila din cauza lipsei de talent literar a unor critici intrati în
literatura Mihai Dragomirescu, Dumitru Caracostea s.a.
Ideea ca artistul vede universul în mod sintetic, iar criticul -
analitic, ca primul se exteriorizeaza prin imagini, iar celalalt prin relatii abstracte, este
total gresita, fiindca " .momentul esential al activitatii critice este tot sintetic si consta în
emotia imediata a verdictului vremii, verdict caruia criticul îi da forma corespunzatoare
prin mijloacele de expresie considerate cele mai potrivite. Daca activitatea stiintifica este
normativa si metodica, arta este în functie de fantezie si personalitate, si daca un individ
are predispozitii congenitale în domeniul respectiv, nu e de crezut ca si-ar pierde spontan
talentul numai pentru ca a exercitat o activitate << stiintifica >> ".1
Artistul este liber în fantezia lui de orice umbrade constrângere a personalitatii sale
intelectuale sau practice, iar criticul trebuie sa gaseasca
materialului strain rezonante în propria lui activitate. Critica si creatia lui literara sunt
manifestari spirituale independente, criticul poate foarte bine sa fie si artist.
Cel de-al doilea articol calinescian, " Simtul critic", apare la scurt
timp în " Viata literara ", ca o continuare a celui dintâi.
Critica si creatia nu sunt deosebite prin esenta, este vorba numai de
o deosebire de proces; atunci, simtul critic poate fi definit drept act creator esuat, rasfrânt
în constiinta înainte de a ajunge la periferie si devenit, astfel sentiment artistic. Atunci
când creatia artistica trezeste în fantezia individului
" elanul creator " acea emotie psihologica devine sentiment artistic.
Deci, întelegerea unei opere literare înseamna a crea din nou, a reproduce în tine
momentul initial al operei.
1
Articolul " Valoare si ideal estetic ", din aprilie 1927, aparut în
revista " Sinteza ", continua tehnica celor din " Viata literara ". Acest eseu reprezinta
prima încercare calinesciana de precizare a atitudinii sale fata de conceptiile teoretice ale
criticilor contemporani.
Ideea desprinsa este durabilitatea valorii estetice, cu conditia de a
fi privit în functie de universalitatea sufletului uman.
Criticul separa eul practic, fiind vorba de totalitatea functiilor
sufletesti, întrucât ne adapteaza la mediu de " eul " contemplativ, simbolic, când cel care
cugeta, simte sau ia o hotarâre, se adapteaza ambitiei, se individualizeaza într-o retea de
idei. Fiindca are o valoare strict individuala, un sentiment de placere sau durere nu poate
fi o emotie estetica, în timp ce, ridicându-te deasupra propriei activitati psihice, faci un
obiect din însusi eul tau practic, spiritul dobândind astfel o acceptie universala.
Criticul literar trebuie sa anticipeze destinul operei literare,
bazându-se pe judecati universale.
Este analizata valoarea din perspectiva scurgerii timpului. Operele
care rezista vremii sunt cele clasice, datorita faptului ca emotia se poate perpetua,
exercitând influenta. Dintr-un numar mare de valori, timpul le selecteaza pe cele care se
apropie de universalitate.
Lucrarea " Principii de estetica ", aparuta în " Adevarul literar si
artistic ", este o patrundere în universul poeziei.
Criticul e de parere ca estetica s-a nascut din dorinta unei întregi
clase de intelectuali, de a vindeca lipsa sensibilitatii artistice prin intermediul unei
judecati obiective.
Alaturi de ideile de estetica, George Calinescu enunta si consideratiile
sale referitoare la poezie. O poezie nu e creata pentru a fi înteleasa de toti, ea cere o
initiere, o complicare sufleteasca, dupa opinia criticului. Poetul se confunda în vis, adica
în subconstient si aduce apoi la suprafata o viziune enigmatica, în care intuieste un sens
pe care nici chiar el nu-l poate explica. George Calinescu simte nevoia sa diferentieze
poezia profunda de cea superficiala, cea dintâi fiind bazata pe un numar limitat de
atitudini lirice fundamentale.
Poetul care are talent, chiar si în mod inconstient, va putea sa
intuiasca atitudinile lirice de seama, iar daca mediteaza asupra lor, constient, nu va reusi
sa intuiasca acele atitudini lirice fundamentale.
Prin poezie, sufletul omenesc tinde sa descifreze sensul ascuns al
lucrurilor.
În studiul " Camil Petrescu, teoretician al romanului ", aparut în
revista "Viata româneasca ", George Calinescu îsi precizeaza atitudinea artistica fata de
proza.
Prima parte analizeaza opinia lui Camil Petrescu referitoare la nepotrivirea romanului
cu eroii rurali. "Cu eroi care manânca trei saptamâni cinci masline, care fumeaza doi ani
o tigara, cu cârciuma în târgusorul din munte, nu se poate face roman si nici
literatura.Literatura presupune probleme de constiinta. " 1
Autorul " Enigmei Otiliei " este de parere ca trebuie sa facem
referinta între modul de adaptare rudimentar, instinctual si cel moral, ce caracterizeaza
indivizii compecsi.
Viata morala si complexitate are si taranul, el si Kant îsi impun
aceleasi probleme, cu deosebire ca cel din urma le rezolva folosind alta tehnica.
Concluzia la care ajunge Calinescu este ca un critic poate crea, adica
poate face arta, în timp ce artistul e capabil de critica literara, cu conditia obligatorie ca
întâiul sa aiba talent, iar cel de-al doilea, simt critic. Însasi activitatea sa literara a dovedit
compatibilitate între vocatie de critic si cea de scriitor.
1
Criticul respinge teoria lovinesciana a necesitatii ca literatura sa fie
sincronizata cu ulimile curente din filozofie si stiinta, considerând-o un enorm
rationament fals. " Literatura nu e în legatura cu psihologia, ci cu sufletul uman" 1 e de
parere George Calinescu.
Calinescu militeaza pentru romanul obiectiv si dintr-o perspectiva
clasicista, pentru tipologie si caracterologie. Sub raportul formulei epice, nu modelul lui
Proust este necesar pentru romanul românesc, ci acela tolstoian sau balzacian. Pe Balzac
îl accepta din aceeasi perspectiva clasicista : "Totul este fundamental la Balzac, orice
individ înfatiseaza un caracter. Numai scena pe care eroii o joaca, poarta notele epocii. " 21
Adevaratul clasic, sublinia George Calinescu în articolul sau, din "
Revista Fundatiilor Regale ", cu titlul " Sensul clasicismului ", nu se ridica de la
particular la universal, facând eforturi inutile de a da semnificatie evenimentului, el
exemplifica doar universalul aparut întâmplator, formulat într-un eveniment.
Asadar, orice literatura mare clasica este o literatura de cunoastere,
iar cunoasterea înseamna reprezentarea logica a vietii, spre deosebirea de reprezentare
documentara.
Logica cunoasterii clasice înseamna ca imaginile concrete vorbesc
direct mintii, fiind si plastice si inteligibile. Deci, orice adevarata cunoastere se bizuie pe
universalitate.
Recunoscând ca are ca punct de plecare lumea fenomenelor si ca
scriitorul se hraneste din epoca lui, alegându-si eroii din plina strada, George Calinescu
face distinctia între metoda de lucru clasica si cea naturista.
Metoda clasica ia ca mijloc de reprezentare istoricul, spre a
formula universul, care îi este a prioritar cunoscut, în timp ce metoda naturista încearca sa
1
desprinda din observatia momentului o schema universala, pe care, în momentul începerii
romanului, n-o are clara în minte.
Clasicul nu observa, caci acest lucru ar însemna o primejdie de a se
rataci prin evenimente. El vine cu observatia facuta. Un mare scriitor se naste cu
obervatie sau o mosteneste. El începe vizionarea fenomenului printr-o ordine morala
prestabilita, el este edificat asupra categoriilor morale ale umanitatii. Toata placerea unui
spirit clasic este de a nu întâlni niciodata ineditul, de a ramâne mereu în tipic.