Facultatea de TeologieOrtodoxaUniversitatea Bucuresti

Curs:

Teologie LiturgicaDidactică anul III LicentaPr. Lect Univ. Dr. Vasile

Cursul de Teologie Liturgica

Cuprins:

1. Postul2. Persoanele liturgice - slujitorii altarului3. Arta Creştină4. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie

Reguli didactice în vederea desfăşurării examenelor în bune condiţii

1. La lucrările scrise, studenţii vor avea asupra lor numai un pix sau stilou;

2. Telefoanele vor fi pe masă, cu bateria scoasă;3. Studenţilor care vor avea telefoanele deschise li se va anula lucrarea;4. Pentru studenţii care vor copia, voi propune exmatricularea;5. Toţi studenţii trebuie să aibă Ceaslov şi Liturghier (valabil mai ales

pentru studenţii de la Teologie Pastorală);6. Studenţii care vor „colabora“ între ei, în timpul examenului, vor fi

notaţi cu nota 3;7. Prezenţa minimă este de 50%;8. Ultima regulă: mai pot apărea alte noi reguli

1

Curs 1POSTUL

Reluăm puţin problema postului în Biserica Ortodoxă şi vom merge cam pe următoarea structură:

– vom defini postul, ce este postul;– vom vorbi, foarte pe scurt, despre post, în diferite religii, lucru care ne va ajuta să

facem diferenţa între post şi regimul alimentar;– postul în Vechiul Testament;– postul în creştinism: în perioada primară, apoi cum s-au stabilit regulile de post, apoi

vom vorbi despre perioadele de post, felurile postului, practic, despre disciplina postului. Vom prezenta cele patru mari posturi, vom vorbi un pic şi despre zilele de miercuri şi de vineri şi despre situaţia reglementată de anumite hotărâri disciplinare, bisericeşti, din zilele noastre. Sunt câteva probleme care necesită nişte lămuriri, nişte explicaţii. Dealtfel, subiectul postului va fi şi pe agenda de lucru al Sinodului al optulea Ecumenic, care se pregăteşte şi care vom vedea dacă se va ţine sau nu.

1. Definirea postului: Aş vrea să plecăm de la afirmaţia că postul este o dimensiune a Bisericii. Face, practic,

parte din structura Bisericii, pentru că Biserica este Trupul tainic al lui Hristos, care tinde spre desăvârşire, spre transfigurare, transcendenţă. Mesajul Evangheliei, propunerea Bisericii, mesajul Bisericii nu este altul decât transcendenţa, transfigurarea firii umane. Dumnezeu, Care ne-a creat, nu este izolat într-o transcendenţă absolută, iar noi, într-o imanenţă absolută, ci, în Hristos, în Persoana Fiului lui Dumnezeu, s-au unit cele două lumi – Dumnezeu şi omul, ceea ce înseamnă că este posibilă participarea noastră la viaţa divină, la viaţa lui Dumnezeu.

Pentru toate vremurile, Biserica nu are nevoie nici de reforme, nici de reformatori, ci Biserica are nevoie de Sfinţi şi de viaţă sfântă care, practic, duce la transfigurarea firii umane. Postul este o problemă strict legată de om, de persoana omului, nu ţine de materie. Este o problemă mai degrabă duhovnicească decât una materială, deşi prima înţelegere pe care o descoperim la post ne duce la partea materială: hrană, băutură, viaţă materială, şi postul reglementează aceste aspecte. Dar, nu! Postul ţine de om şi de persoana umană.

Pentru asta, ar trebui să definim puţin persoana umană, ce este omul. Omul are o constituţie psihosomatică, suflet şi trup. Omul nu are trup şi suflet, ci omul este trup şi suflet! E o diferenţă foarte mare! Omul este trup şi suflet, este alcătuit din trup şi suflet. Aceasta înseamnă că transfigurarea vizează toată fiinţa umană, sufletul şi trupul. Nu doar trupul, nu doar sufletul. Şi, dacă vom rămâne doar la aspectul material al postului, vom vedea următorul lucru: că, la prima vedere, postul acesta are consecinţe asupra trupului. Şi sufletul, ce facem cu el? Nu-l transfigurăm? Ba da! Mai mult decât atât, aş vrea să intrăm în câteva noţiuni de antropologie creştină. Spune Părintele Rafail Noica într-o carte, Cultura Duhului, că antropologia cea fără Dumnezeu, când vrea să vorbească despre om, îl studiază pe om, pleacă de la om. Antropologia creştină, când vrea să-l descopere pe om, să vorbească despre om, pleacă de la Hristos! Hristos – Dumnezeu şi Om. Din acest motiv, filosofia antică, ce nu s-a ocupat foarte mult de om (până în secolul al IV-lea, omul nu prea s-a ocupat de om), s-a ocupat mai ales de cosmos. De ce, de cosmos? Pentru că filosofia antică îl vedea pe om rupt de lumea celestă, de lumea lui Dumnezeu. Şi atunci, s-a ocupat de cosmos, dar mai ales de partea aceea care îl zdrobea – de aceea se închinau oamenii la soare, la stele, la lună. Zeii erau fie complet rupţi de lume, fie – ca în cosmologia greacă – zeii se luptau între ei, pe orgolii, pe zeiţe, pe pământence, şi aşa mai departe, într-o formă foarte umană. De aceea spune – atenţie! – troparul de la Naşterea Domnului acestea: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, că întru dânsa, cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii...“

2

Deci, în lumina cunoştinţei, cei ce se închinau stelelor s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii! Ceea ce înseamnă că cei care au văzut astfel lumea, atunci (mă refer la filosofia antică), l-au definit pe om ca pe un microcosmos. Când au început Părinţii Bisericii, mai ales în secolul al IV-lea (şi aici, un rol foarte important îl are Sfântul Grigore de Nyssa, care a scris o carte, Despre crearea omului), când au început să vorbească despre om, au ajuns la următoarea concluzie: omul, care este părtaş la lumea lui Dumnezeu, care este după chipul lui Dumnezeu, care devine chip (şi, aici, vă recomand, când aveţi timp, să citiţi o carte extraordinară, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, a Părintelui Dumitru Stăniloae) al Celui indefinibil, al lui Dumnezeu, omul poate fi şi el definit ca indefinibil. Nici omul nu poate fi cunoscut decât parţial. Pentru că, dacă chipul ar fi definibil, atunci şi Cel după Care a fost făcut chipul (Dumnezeu) ar trebui să fie definibil, ceea ce este imposibil. Şi atunci, Părinţii secolului al IV-lea au definit altfel omul, ca pe un microtheos, un dumnezeu în mic, sau un mic dumnezeu. Spune Sfântul Simeon Noul Teolog, în Imnele lui, „ne-a făcut pe noi dumnezei, pentru ca pe Dumnezeu să-L vedem“.

Atunci, dacă aşa stau lucrurile cu omul, omul este chemat la transfigurare. Ce înseamnă, de fapt, transfigurarea? Ce înseamnă, de fapt, desăvârşirea? Înseamnă îndumnezeire. Că de aceea Dumnezeu S-a înomenit, S-a întrupat, ca pe noi să ne îndumnezeiască. Lucrul acesta l-a spus prima dată Sfântul Irineu de Lucdunum sau Lyon, apoi Sfântul Atanasie cel Mare, după aceea toţi Sfinţii Părinţi au afirmat acest adevăr extraordinar: „S-a făcut Dumnezeu om, ca pe om să-l îndumnezeiască!“

Aşadar, transfigurarea nu vizează numai sufletu, ci vizează şi trupul. Şi cum se poate realiza lucrul acesta? Văzând în constituţia umană două părţi deosebit de importante, pe care Părinţii Bisericii au pus accent; ei n-au văzut o luptă în om, între spirit şi materie. Filosofia antică, antichitatea greacă despărţea omul în două părţi: ipsihi-tipsihis şi soma-somatos. Şi lupta, antagonismul acesta, între suflet şi trup. Nu! Părinţii au văzut altfel: dacă Dumnezeu ne-a făcut pe noi din comuniune, adică din iubire, şi ne-a făcut pentru comuniune, pentru iubire (pentru că aceasta este viaţa, este iubire), Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul – spune Dumnezeu, în Apocalipsă –, în acelaşi timp El ni se face cunoscut ca iubire – „Dumnezeu este iubire“ (I In., 4. 8); atunci, dacă Dumnezeu este iubire, este începutul şi sfârşitul, El aşa ni se împărtăşeşte, înseamnă că şi noi suntem capabili de iubire. Şi relaţia aceasta, între noi şi Dumnezeu se poate realiza printr-o relaţie interpersonală. De aceea, omul este persoană, întâi de toate. Nu poate să existe întâlnire, decât între persoane. Din acest motiv, fericirea înseamnă iubire şi întâlnire între persoane. Iar absenţa iubirii înseamnă iad, infern. Sfântul Macarie a primit darul de a vedea iadul. Şi a văzut cum erau oamenii în iad: erau spate în spate, legaţi spate în spate, incapabili să se vadă, incapabili să se întâlnească! Nu poate fi vorba de întâlnire între persoane, în iad. Întâlnirea poate avea loc numai în iubire, în fericire. Din acest motiv, atunci când oamenii se privesc ochi în ochi – de ce oamenii nu se uită unii în ochii altora? Pentru că se ruşinează, se ştiu vinovaţi unii faţă de alţii. Când se uită un om în ochii altui om, spune un Părinte, omul vede în ochii celuilalt întregul cosmos, întregul univers – de ce? Pentru că vede chipul lui Dumnezeu. Sfinţii – atenţie! – deveneau ochi, li se mărea ochiul; cum sunt? „Heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu şase aripi!“ Heruvimii sunt ochi mulţi, de ce? Nu c-ar fi numai ochi; Îl văd pe Dumnezeu pururea! Şi acesta este, dacă vreţi, acesta este chipul omului, chipul omului este faţa. De ce li se pictează Sfinţilor, în icoane, doar chipul şi mâinile? Faţa – chipul lui Dumnezeu, iar mâinile – lucrarea!

Dar o să spunem: ce legătură are cu postul? Sigur că are legătură, pentru faptul că omul poartă o natură, are o natură şi are natura umană. Am ajuns, deci, la două aspecte: teologia şi antropolgia creştină nu mai vorbesc despre lupta între ipsihi-tipsihis şi soma-somatos, ci vorbesc despre persoana care poartă o natură. Şi, ce natură purtăm noi? Natură umană. Şi cum este natura umană? Natura umană este atinsă de păcat. Natura umană este pervertită. În natura umană a intrat o lege străină, moartea. Din acest motiv, dacă la Facere, Dumnezeu îi suflă lutului,

3

pământului, în nări suflare de viaţă şi el devine fiinţă vie, la Botez, preotul suflă din nou pe chipul pruncului, zicând: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit!“ Ştiţi care este semnificaţia acestui gest liturgic? Atunci, preotul împărtăşeşte mireasma vieţii veşnice. De ce? Pentru că cel care nu e încă botezat poartă un alt miros, poartă duhoarea morţii.

Şi, deci, natura trebuie transfigurată. Ea mă trage în jos, pentru că mă trage după legea străină, care este în ea. Numai că persoana este, ontologic, constitutiv, făcută de Dumnezeu ca să fie însetată de comuniune. Şi atunci, omul este persoană orientată către Dumnezeu, orientată în comuniune către Dumnezeu. De aceea, omenirea, chiar dacă a fost sau nu a fost conştientă, a fost îndreptată către Hristos, Care a venit, şi acum ar trebui să fie din nou îndreptată către Hristos, Care va veni. De aceea geme lumea de durere şi de vid, de gol: pentru că nu aşteaptă pe Cine trebuie, nu caută pe Cine trebuie, are o altă orientare. Şi, dacă îmi permiteţi o paranteză, din acest motiv, astăzi, avem multiple orientări, deviate orientări.

Şi atunci, persoana trage cu ea natura şi o transfigurează, o transformă. Şi aş spune, dacă ar fi să vorbim şi ne-am permite să vorbim în limbajul marilor Părinţi, o transformă în această iubire nebună către Dumnezeu! Pentru că este un răspuns la iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru oameni! Ştiţi că Paul Evdokimov a scris o carte, Iubirea nebună a lui Dumnezeu.

Ei bine, fără asceză, transfigurarea nu e posibilă. Ce este, de fapt, asceza? Asceza este crucea. Putem noi avea acces la viaţă şi înviere, fără cruce ? Nu. De ce ? Pentru că, volens-nolens, trebuie să trecem prin moarte, din cauză că avem o natură umană. Natura umană trece prin moarte. Hristos, Fiul lui Dumnezeu – atenţie, spunea Părintele Rafail Noica –, parcurge drumul de la Alfa la Omega, ceea ce Adam n-a făcut, şi trece chiar dincolo de Omega, pentru că Mântuitorul nu a ajuns doar la sfârşit, la moarte, ci a trecut şi dincolo, şi a ajuns la Înviere! Părintele Stăniloae spune că aşa de mult ne iubeşte Dumnezeu pe noi, că are răbdare cu fiecare dintre noi, vrea să ne asume, ca atunci când Se va duce către Tatăl şi Se va pleca înaintea Tatălui, să aibă cu El toată firea umană şi toate persoanele umane. Vrea să ne ducă pe toţi prinos Tatălui. Şi dacă El Şi-a asumat firea noastră, starea noastră, condiţia noastră, nici noi nu putem ajunge la înviere, decât luând calea pe care a luat-o El: calea crucii. Şi atunci, crucea, pentru noi, capătă un sens duhovnicesc. Dar pentru că nu avem trup aparent şi natură umană aparentă, ci foarte concretă, atunci participă la asceză şi sufletul, şi trupul. Şi atunci, asceza este, întâi de toate, repet, o problemă duhovnicească. Cum adică, o problemă duhovnicească? Pentru ce postim? Pentru ce ne nevoim? Dintr-un singur motiv. Şi acum, definim postul. Ce este postul? Postul este starea de aşteptare a sufletului, a persoanei umane – mireasa (Biserica), pentru Mirele Ceresc, Hristos. „Iată, Mirele vine în miezul nopţii şi fericită e sluga pe care o va afla priveghind.“ De asemenea, pilda celor zece fecioare, când Mântuitorul Hristos vorbeşte despre Împărăţia Cerurilor, vorbeşte despre cele zece fecioare! Dar care e finalitatea pildei? Nuntă şi Mire şi Mireasă! În ce-a constat înţelepciunea fecioriei celor cinci, înţelepte, şi în ce a constat nebunia fecioriei celorlalte? Nu e vorba doar de o feciorie clinică, e mai mult decât atât! Părinţii o numesc întreaga înţelepciune! Ce au făcut cele cinci fecioare înţelepte? Au stat şi L-au aşteptat! Cu candela aprinsă, adică vegheau. Şi care este, de fapt, uleiul din candele? Nu faptele bune; n-a spus fariseul, când s-a urcat la templu, „Doamne, Îţi mulţumesc că toate le împlinesc – postesc, dau zeciuială, nu-s ca vameşul ăsta, care, uite ce face el!“? Nu erau bune faptele lui? Ba da! De ce spune Apostolul Pavel că faptele, fără credinţă, nu au valoare? Nu că faptele nu ar juca nici un rol, ba da, aici este vorba despre dorul după Dumnezeu şi dorul după Împărăţie. Şi asta era starea fecioarelor înţelepte: aveau dorul după Dumnezeu, Îl aşteptau, chiar dacă au adormit, în inima lor era Dumnezeu şi dorul după Împărăţie. În această stare, a fecioarelor înţelepte, poate fi orice om. Orice persoană! Şi aici este, dacă vreţi, castitatea şi curăţia în familie. Să trăiască cu dorul după Împărăţia lui Dumnezeu şi cu iubirea după Hristos. Şi veţi vedea că, dacă omul poate să facă lucrul acesta, uită de toate celelalte aspecte.

Mă întorc acum şi reiau: este, deci, o problemă duhovnicească şi, în acelaşi timp, este şi o problemă somatică. Ştiţi foarte bine că, aşa cum sentimentele somatizează, şi lucrarea

4

duhovnicească trebuie să somatizeze. Dacă atunci când ai o durere duhovnicească, suferă şi participă şi trupul (putem face şi o paranteză foarte concretă, te poţi îmbolnăvi de stomac, pe stress, te poţi îmbolnăvi de diabet, de psoriazis!), la fel şi din punctul acesta de vedere: participă sufletul, dar participă şi trupul.

Aşa cum spuneam, nu putem evita calea crucii şi crucea înseamnă jertfă, crucea înseamnă răstignire, omul îşi jertfeşte patimile, le jertfeşte pentru transfigurare. Şi unul dintre aspectele fundamentale, dacă vreţi, este hrana. Prin ce-a căzut omul din Rai? Prin hrană. Din neascultare, desigur, din mândrie... Ce legătură are faptul că el a mâncat, s-a hrănit de unde nu trebuia, cu faptul că ajunge să se îmbolnăvească de necunoaşterea lui Dumnezeu, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul? Acum, trebuie să perceapă altfel lumea materială, altfel hrana. Pentru că, într-adevăr, Dumnezeu a creat lumea şi l-a invitat pe Adam în sânul Raiului, ca în faţa unui mare banchet! I-a pus în faţă tot, i-a spus – bucură-te de toate, orice, toţi pomii care dau fructe, tot ceea ce dă sămânţă, te poţi bucura de toate bunătăţile, roadele pământului! Un singur lucru trebuie să respecţi: să nu te atingi de pomul cunoaşterii binelui şi răului. Repet, Adam nu făcuse parcrusul acesta, de la Alfa la Omega; era necopt. Ştiţi cum era Adam, ca să înţelegem noi? Cum e copilul, după ce se naşte. Nu că nu este inteligent, că nu ştim noi ce se întâmplă în căpşorul lui! Ştiinţele actuale insistă asupra unui aspect foarte important, spun că toată potenţialitatea persoanei umane este dată încă din momentul fecundării celor două celule. Din momentul acela! Că noi legăm întotdeauna persoana de exteriorul acesta, de partea aceasta fizică şi, dacă nu arată ca un om încă din momentul acela, putem să îl eliminăm, gândim noi, asta e un alt aspect, dar asta se demonstrează ştiinţific: din momentul fecundării, toată potenţialitatea fiinţei umane este dată în acea nouă celulă. Ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă că are posibilitatea, are capacitatea să participe la toată viaţa şi la toată lucrarea aceasta duhovnicească.

Cum trebuie să recepteze acum omul lumea aceasta, materială? Altfel. Şi aş vrea să ne legăm puţin aici de ispitirea Mântuitorului Hristos. Sunt trei aspecte:

Mântuitorul Hristos era în pustiul Carantaniei. Nu mâncase, nu băuse de 40 de zile. Şi este ispitit, întâi de toate, prin hrană: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu – că nu ştia Satan dacă El este sau nu –, porunceşte să se transforme pietrele acestea în pâine!“ Şi Mântuitorul Hristos îi răstoarnă logica, pentru că omul ajunsese să creadă că în mâncare stă viaţa. De ce, în religiile păgâne, mai ales la egipteni, care aveau o credinţă puternică în viaţa de după moarte, păgâni fiind, oamenii puneau în morminte, împreună cu mortul lor, vase şi alimente? În piramide, mai ales în piramida lui Keops, s-a descoperit că existau statuete de soldaţi, de bucătari... Vă daţi seama, piramidele acestea au fost construite în ani grei, nu mai ţin minte exact în cât timp, în perioada construcţiilor lor au murit mii de oameni, iar piramidele s-au făcut pentru câte un singur om! Piramida lui Keops, ca să fie băgat trupul lui Keops acolo, după moarte. Mai jos de piramida lui Keops, s-a făcut templu, un templu care n-a avut alt rol decât să fie mumificat acolo trupul lui Keops. S-au cheltuit averi, sume colosale, vieţi de oameni... pentru ce? Pentru această credinţă a lor. Poate nu întâmplător monahismul s-a dezvoltat aşa de puternic în Egipt.

Ei bine, de ce-şi luau mâncare în morminte ? Pentru că nu se puteau desprinde de ideea că mâncarea este totul. Iar Mântuitorul răstoarnă această logică şi spune, foarte clar: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu!“ După aceea, Îl duce şi-L pune pe aripa templului şi-I spune să se arunce de-acolo, că îngerilor Lui va porunci şi nu-Şi va lovi piciorul de piatră, după aceea, ca ultima lovitură, Îl duce pe un munte înalt şi-I arată toată splendoarea lumii, spunându-I: „închină-te mie şi Ţi le dau pe toate“. Iar răspunsul vine: „Mergi înapoia Mea, Satană, căci numai lui Dumnezeu trebuie să I te închini !“

Ce ne învaţă Mântuitorul Hristos? Pe de o parte, ne învaţă că nu numai cu pâine va trăi omul, după aceea ne arată El care este adevărata pâine şi, înainte de Răstignire, înainte de a schimba radical viziunea asupra acestei lumi şi de a o transfigura, pentru că a luat asupra Lui natura umană (omul, care este şi microcosmos, şi microtheos) şi a desăvârşit-o, a îndumnezeit-o, ce face Mântuitorul Hristos? Îndumnezeieşte doar natura umană? Parţial, participă la această

5

îndumnezeire şi cosmosul. Spune Sfântul Atanasie cel Mare că rolul Bisericii tocmai acesta este: să ajute să penetreze Duhul lui Dumnezeu în lume. Exact ca la Creaţie, când Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi ajunge, mai departe, Sfântul Grigorie Palama să sintetizeze şi să vorbească despre energiile divine necreate, care se împărtăşesc omului, iar fizica cuantică să afirme că materia este concentrare de energie.

Mântuitorul Hristos ne învaţă cum trebuie să primim mâncarea, hrana. El este Pâinea Care S-a coborât de sus, din cer, ni Se împărtăşeşte nouă, dar după ce noi facem asceză, postim, ajunăm duminica, atunci când mergem la Liturghie – nu ajunezi până la prânz? –, ai adus „ale tale dintru ale tale“ lui Dumnezeu, „Ţie aducând dintru toate şi pentru toate“, Dumnezeu le sfinţeşte şi pâinea se transformă în Trupul Lui, vinul în Sângele Lui, ca noi, după aceea să primim sinteza lumii materiale – pâinea şi vinul – ca Trup şi Sânge ale lui Hristos! Pentru ca, asimilându-le, şi trupul nostru să devină Trup şi Sânge al lui Hristos. Pentru că, dacă El S-a unit cu noi, şi noi să ne unim cu El. Şi, în această unire desăvârşită – pe cât este posibilă desăvârşirea aici, pe pământ –, realizată prin împărtăşirea directă (nu simbolică!), nemijlocită, cu Trupul şi Sângele lui Hristos, în Liturghie, descoperim hrana şi sensul hranei. Şi prin hrană, prin ceea ce mănâncă, nu numai duhovniceşte, omul poate să ajungă la îndumnezeire, să se unească, într-adevăr, cu Dumnezeu. Lucrul acesta, dealtfel, se realizează încă de la Botez. Dar, când vom ajunge la Taina Botezului, vom vorbi mai pe îndelete. Omul este afundat în apă, ca să participe toată fiinţa umană, persoana şi natura. Duhul lui Dumnezeu Se coboară în inima omului, iar trupul e spălat şi curăţat, participă tot. Din acest motiv se bagă pruncul de tot în apă, ca toată fiinţa umană să fie transfigurată.

Aşadar, postul nu poate fi redus sub nici o formă la nişte reţete culinare. Cum spuneam, postul este, întâi de toate, o problemă duhovnicească. Postul este un mod de a fi! De a fi! Ce zice Isaia? „Ştiţi voi postul care-Mi place Mie: dezlegaţi lanţurile robiei! Să postească şi gura voastră, şi ochii voştri, şi urechile voastre, şi mâinile voastre, şi picioarele voastre, să nu alergaţi pe calea păcătoşilor“, şi aşa mai departe. Postul este un mod de a fi, este o stare de aşteptare a lui Dumnezeu, şi aşteptăm într-un anumit fel, într-un anumit mod. Pentru noi, postul este viaţa Bisericii. Noi postim, pentru că aşa trăieşte Biserica, aşa viază Biserica, asta este lucrarea Bisericii. De aceea, nu postim cum vrem noi şi când vrem noi, ci postim când posteşte Biserica şi postim cu binecuvântarea Bisericii. Este foarte important să intrăm în această lucrare.

Omul, după ce a căzut în păcat, a junghiat şi a mâncat. Din acest motiv, jertfele pe care le aduceau iudeii, la Templu, simbolizau, prefigurau Jertfa Mântuitorului Hristos, după împlinirea căreia n-ar mai trebui nimic junghiat, pentru că s-a junghiat Mielul! Hristos, Mielul lui Dumnezeu. „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatele lumii!“, spune Sfântul Ioan Botezătorul.

Aş vrea să vă spun doar câteva cuvinte despre postul în celelalte religii şi, după aceea, în Vechiul Testament. Aproape toate religiile au noţiunea de post, în diferite forme. Dar există o legătură foarte profundă, strânsă, între post şi rugăciune, între post şi credinţă. Cum crezi, aşa te rogi; cum crezi, aşa posteşti. Postul, în creştinism, este aşa cum l-am prezentat mai înainte, în câteva cuvinte, pe câtă vreme, în celelalte religii, este mai degrabă o problemă trupească. Nu spun lucrul acesta ca să jignesc pe cineva, ci pentru că – ce înseamnă, de fapt, „religie“? Religo-religare – a pune împreună, a uni. Ce? Lumea materială cu lumea spiritelor. Ca, până la urmă, să sfârşească într-o neantizare a fiinţei umane, contopirea cu energia cosmică, cu Marele Eu şi, după aceea, pierderea, risipirea în nirvana – aşa propun budismul, hinduismul şi toate celelalte religii, pentru că vreau să ştiţi că majoritatea religiilor, mai puţin mahomedanismul, dar în majoritatea lor, religiile orientale au la rădăcină hinduismul. Budismul este o formă rafinată a hinduismului, care propune un soi de eliberare de durere, budismul, de fapt, este o religie fără Dumnezeu. Aici este diferenţa; diferenţa nu constă în cât postim, cum postim, ce mâncăm, cum mâncăm, că dacă ar fi să vorbim despre regulile acestea gastronomice, am putea uneori să ne simţim copleşiţi de Ramadanul musulman! Imaginaţi-vă nişte arabi, în deşert, la peste 50 de

6

grade, vara, să nu mănânce şi să nu bea nimic, de la răsăritul până la apusul soarelui! Dar absolut nimic!

Diferenţa: În creştinism, postul nu are un scop în sine, nu urmăreşte vreo performanţă şi nici n-are scop medical sau higienic, ca-n cazul celorlalte religii; scopul şi finalitatea postului în creştinism constă în desăvârşirea sufletească, este un mijloc de luptă cu patimile.

Postul, în Vechiul Testament: Postul este de sorginte divină, din porunca Domnului. Profeţii erau cei care făceau cunoscută legea; Moise, profetul prin excelenţă al Vechiului Testament. Prin legea primită de Moise, evreii posteau: ziua a 10-a din luna a 7-a – ziua Curăţirii – Ziua Ispăşirii.

După captivitate, intervin şi alte zile de post. În vremea Mântuitorului, ţineau câte o zi sau mai multe zile izolate – după cum voiau –,

fariseii. Câte două zile: luni şi joi (Lc.,18, 12).Erau şi posturi ocazionale.Moise (40 de zile), Daniel (3 săptămâni), David şi alţi prooroci.Proorocii încearcă să spiritualizeze postul – Isaia, 58.Evreii însoţeau postul şi de gesturi exterioare.

Postul, în creştinism: Mântuitorul – legea însăşi, porunceşte, dar şi săvârşeşte; El posteşte 40 de zile înainte de

a ieşi la propovăduire.Recomandă un post nou – postul total, împletit cu rugăciunea, eliminând manifestările

exterioare.„Nu numai cu pâine va trăi omul...“„Eu sunt pâinea...“ – Postul nu are un scop în sine.

Sfinţii Apostoli – de asemenea, practicau şi recomandau postul; în vremea lor, posturile nu erau instituţionalizate, ca astăzi.

După căderea firii umane, natura e coruptibilă – alterabilă → moartea în firea umană (plăcerea, durerea)

Postul are menirea de a stăpâni patimile – un post total – orice om e stăpânit de patimi care nu trebuie înăbuşite, ci convertite. În creştinism, se concentrează mai ales latura spirituală a postului. Monahismul vede postul ca pe o armă împotriva patimilor → naşterea omului raţional. Sfântul Antonie – sufletul trebuie mântuit prin raţiune şi nu distrus prin trup.

Postul total: postul, unit cu rugăciunea, căinţă, smerenie, milostenie, virtuţi creştine.Postul = lepădarea de sine = împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge. Patericul ne dă

exemple.

I. CREŞTINISMUL PRIMAR- PRIMELE REGULI –

În perioada primară, nu exista o disciplină exactă a postului, cu privire la felul şi zilele de post; e foarte probabil ca primii creştini să fi continuat practica iudaică; concomitent cu catehumenatul, se stabileşte şi postul.

Reglementări: - didahia (învăţătura) celor 12 Apostoli: (cap. VIII) fixează zilele de post:

miercuri şi vineri;

7

- Canoanele Apostolice (66 şi 69); Didascalia şi Constituţiile Apostolice prescriu postul înainte de hirotonie, de botez, de împărtăşanie, de Paşti, pentru penitenţi, postul de miercuri şi de vineri şi cel din preajma marilor sărbători.

Cu timpul, dispoziţiile referitoare la post se înmulţesc, se stabileşte o regulă, o disciplină a postului, în perioada premergătoare schismei – în sec. VIII, IX, prin legile bisericeşti – canoane:

66, 69 Apostolice; 29, 55, 56, 89 Trulan şi 52;1. Sfântul Dionisie Alexandrinul; 18 şi 19 Gangra;8 şi 10 Sf. Timotei al Alexandriei; 15 Sf. Petru al Alexandriei;33 Sf. Nichita Mărturisitorul; 49 şi 51 Laodiceea.

II. DISCIPLINA POSTULUI: FELURILE POSTULUI

1. După asprime:a) Postul integral sau ajunarea;b) Postul aspru – hrană uscată şi apă – mai ales Sfântul Ioan Botezătorul şi monahii;c) Postul comun sau obişnuit – inclusiv untdelemnul;d) Postul uşor – dezlegările: peşte, ulei şi vin.

2. După aria de extindere:a) general sau obştesc;b) regional sau local – autoritate bisericească sau statală;c) particular – duhovnicul.

3. După durata sau lungimea postului:a) Postul de o zi:

– miercurile şi vinerile de peste an: amintesc de evenimentele legate de moartea Mântuitorului: miercuri,

sfatul fariseilor şi prinderea Lui; vineri, judecata, Patimile şi moartea; înlocuiesc practicile păgâne: miercuri, zeul Mercur (Hermes) – zeul

comerţului – zi de chef; vineri, zeiţa Venus (Afrodita) – zeiţa frumuseţii, orgii, imoralitate.

vechimea: sfârşitul secolului I: Înv. celor 12 Apostoli – cap. VIII Păstorul lui Hermes Tertulian, Origen, Clement Alexandrinul

Felul postirii – ajunare sau post aspru. În vechime, se ajuna până la ceasul al IX-lea. Nu se făceau derogări decât în caz de boală – Can. 69 Apost. Nu se îngăduie nunţile sau petrecerile.

Dezlegările: 1. Săptămâna luminată;2. Săptămâna I după Rusalii;3. Săptămâna brânzei;4. Răstimpul dintre Naştere şi Bobotează;5. Miercurile sau vinerile în care ar cădea Naşterea sau Botezul Domnului.

– Înălţarea Sfintei Cruci – 14 Septembrie– Ajunul Botezului Domnului – 5 Ianuarie – ajunare până la ceasul IX

8

Mărturie ne dau Constituţiile Apostolice (Cartea VII, cap. 22).Dezlegare la ulei şi vin, după vecernie.– Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul – 29 augustObs.: Unii recomandă şi ziua de luni – este facultativă.Obârşia: interpretarea literală a răspunsului Mântuitorului în faţa practicii fariseice de a posti de două ori pe săptămână: „De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor“ (Mt., 5, 20)

b) Posturile de mai multe zile:– Postul Naşterii Domnului – îi pregăteşte pe creştini pentru venirea Mântuitorului

şi aminteşte de postul profeţilor, al patriarhilor şi al drepţilor din Vechiul Testament, în aşteptarea lui Mesia. Vechimea: Cele dintâi menţiuni referitoare la acest post vin din secolele IV-V:

Fericitul Augustin şi Papa Leon de Roma (acesta rosteşte 9 cuvântări referitoare la acest post)

Semnificaţia: Unii tâlcuitori spun că aminteşte postul lui Moise, de dinainte de a primi Legea scrisă pe table de piatră, iar creştinii – legea întrupată; unii îl asociază perioadei Vechiului Testament – de întuneric, faţă de Noul Testament.

Felul postului: unii posteau 7 zile, alţii, 6 săptămâni. Unii ţineau un post mai aspru, alţii, mai uşor. Sin. local (Const. 1166 – patr. Luca Chrysoverghis –) hotărăşte postul de 40 de zile începând cu ziua de 15 Nov – 24 Dec. inclusiv. Lunia, miercurea şi vinerea – ajunare până la ceasul al IX-lea, fără ulei. Marţea, joia, sâmbăta şi duminica – dezlegare la ulei şi vin. Sâmbăta şi duminica – dezlegare la peşte, mai puţin 20-25 Dec. Dacă luni, marţi sau joi este un sfânt cu doxologie mare, se dezleagă la peşte, iar miercurea şi vinerea, la ulei şi vin.Dacă este sfânt cu priveghere (inclusiv miercurea şi vinerea) – peşte. (5, 6, 9, 12 şi 13 Dec) sau hramul bisericii. La 21 Nov. – dezlegare la peşte, în orice zi ar cădea. Pe 24 Dec. ajunare până seara – când se oficiază vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile – se împărtăşeau catehumenii. La romano-catolici, postul acesta e de 3 săptămâni şi mult mai uşor.

– Postul Sfintelor Paşti – Postul Mare – e cel mai lung şi este socotit postul prin excelenţă. A fost rânduit pentru pregătirea catehumenilor în vederea Botezului şi aminteşte de postul de 40 de zile al Mântuitorului. – Păresimi.

Vechime: Unii îl socotesc de origine apostolică; în realitate, în primele 3 secole, diferea felul şi durata postului: unii posteau o zi, înainte de Înviere, alţii 2 zile, alţii 3 zile; alţii, o săptămână; alţii, mai multe zile – până la 6 săptămâni; la Ierusalim, în secolul IV, se postea 8 săptămâni, în Apus, 40 de zile. Începând cu sec. III, postul s-a împărţit în două:

- 40 de zile = Postul Păresimilor – postul prepascal- 1 săptămână = Postul Paştilor – postul pascal.

După Sin. I Ecumenic, nu s-a mai făcut această distincţie şi postul s-a socotit de 7 săptămâni, deşi îşi păstrează denumirea – păresimi – cum îl numeşte can. 5 al Sin. I Ec.

Durata de 40 de zile e întemeiată pe o tradiţie vechi-testamentară:- potopul: 40 de zile; Moise: 40 de zile; Pustiu: 40 de ani; ninivitenii: 40 de zile;- Mântuitorul a postit 40 de zile.

9

În perioada de început, are un caracter catehumenal; catehumenatul încetează şi apare monahismul – postul este preluat sub formă penitenţială = un urcuş duhovnicesc – eshatologic.

Felul postirii: este cel mai aspru post. Can. 50 Laodiceean (sec. IV)Can. 56 din Trulan (692) – interzice consumul prod. animaliceCan. 48 al Sf. Nichifor Mărturisitorul – postul monahilor: mâncau o dată pe zi, seara.

Regulile stabilite:- primele două zile (luni şi marţi) – ajunare totală, asemenea luni, marţi,

miercuri, vineri şi sâmbătă – în Săptămâna Patimilor- miercurea se ajunează până seara – Liturghia Darurilor- luni-vineri, tot postul, se mănâncă o dată pe zi, seara, uscat- sâmbăta şi duminica – de 2 ori pe zi, legume fierte, cu puţin ulei şi vin- Sunt câteva sărbători la care se dezleagă la ulei şi vin- Bunavestire şi Floriile – peşte

Notă: 1. Când Bunavestire cade în primele 4 zile din Săptămâna Patimilor – ulei şi vin; vineri sau sâmbătă – postul e obişn. Se consumă doar vin.

2. Leg. Liturghiei Darurilor cu Postul – Can. 49 Laod. şi 52 Trulan- Se interzic nunţile, onomasticile, orice fel de petreceri

3. La Romano-catolici, postul durează 40 de zile (dar se consumă lactate), cu dezlegare totală sâmbăta şi duminica.

– Postul Sfinţilor Apostoli – în vederea cinstirii Sfinţilor Petru şi Pavel şi a darurilor Cincizecimii – Postul Cincizecimii Vechimea: Constituţiile Apostolice – se pare că, iniţial, era ţinut doar de monahi Durata: variabilă: de luni, după Duminica Tuturor Sfinţilor, până la sărbătoarea

Sfinţilor Apostoli. Dacă această sărbătoare cade înainte de Duminica Tuturor Sfinţilor, se instituie un post de 3 zile.

Felul postirii: - luni, miercuri şi vineri – legume - marţi şi joi – dezlegare la ulei şi vin - sâmbătă şi duminică – dezlegare ulei, vin şi peşte - sfânt cu doxologie luni, marţi şi joi – peşte miercuri şi vineri – ulei şi vin - 24 iunie sau hram – dezlegare la peşte, în orice ziLa catolici, o zi (28 iunie)

– Postul Adormirii Maicii Domnului – în cinstea Maicii Domnului; tradiţia vorbeşte despre un post cu care s-a pregătit Maica Domnului pentru trecerea la cele veşnice. Vechimea: este cel mai nou post; trebuie pus în legătură cu dezvoltarea cultului

Maicii Domnului – sec. V. Durata şi felul postirii au fost foarte diferite; în sec. XII se uniformizează, în

Răsărit: Sin, local – Constantinopol, 1166 – patr. Luca Chrysoverghis hotărăşte : începe postul la 1 august, până la 15 august

Felul postirii : - luni, miercuri şi vineri – ajunare până la ceasul IX ;- marţea şi joia – legume fără ulei;- sâmbătă şi duminică – vin şi ulei;- 6 august – dezlegare peşte;- când 15 august cade miercuri sau vineri – peşte.

10

La catolici, post de 1 zi, 14 august.

Reglementările pentru felul postirii vin din:- canoane;- Tipicul cel Mare al Sf. Sava;- Pravila Mare;- Cărţile de cult.

III. SITUAŢIA ACTUALĂ A POSTULUI:

1) Sf. Sinod al BOR, şedinţa din 27 februarie 1956 – a hotărât pt. copii – Temeiul nr. 1426/1965

2) Comisia panortodoxă de la Chambiry – Geneva / 1982 – hot. în revista Episkepsis (Chambiry – Geneva) XIII (1982) nr. 272 pp.12-13

Bibliogratie selectivă:

1. Pr. Prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, ediţia a II a, Bucureşti, 1990;

2. Alexander Schmemann, Great Lent Journey to Pascha, St. Vladimir’s Seminnary Press, New York, 1990, vezi şi Schmeaenn Alexander, Postul cel Mare, trad. rom., Andreea Stroe şi Laurenţiu Constantin, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995;

3. Ioannis Zizioulas Mitropolit de Pergam, Creaţia ca Euharistie, trad. rom. Caliopie Papacioc, Editura “Bizantină”, Bucureşti, 1999;

4. Idem, Fiinţa eclesială, trad. rom. Aurel Nae, Editura “Bizantină”, Bucureşti, 1996;

11

Curs 2

PERSOANELE LITURGICEslujitorii altarului

Introducere

Când vorbim despre „persoanele liturgice“, este evident că vorbim despre taina preoţiei. Şi voi folosi termenul şi sintagma „taina preoţiei“, pentru a include toate treptele ierarhice, diacon, preot şi arhiereu. Aceasta, practic, este taina, taina hirotoniei, taina slujitorului care săvârşeşte slujba, de la Altar. Aş vrea, de asemenea, să consacrăm sintagma „slujitorii Altarului“, şi nu „slujitorii cultului“. Pentru că „slujitor al cultului“ este şi imamul, este şi şamanul, este şi guru-ul, orice persoană iniţiată în orice cult. Noi vorbim despre „slujitorii Altarului“, Altarul Bisericii.

Aş vrea să vă vorbesc puţin despre preoţie, dintr-o perspectivă duhovnicească. O abordare mai degrabă duhovnicească a Tainei, pentru că n-aş vrea să rămânem la nivelul acesta, funcţional; adică preoţia este una dintre Taine, este o lucrare şi o funcţie liturgică. Ştim că, din păcate, aici se ajunge, la funcţionalitate, la rolul de a funcţiona. Mi-aş dori să evităm asta, nu numai terminologic, nu numai ca discurs teologic ci, mai ales, ca trăire; aş vrea să nu ajungem în situaţia ca Biserica să fie o instituţie de prestări servicii religioase, cum, din păcate, se întâmplă adesea, iar preoţii să nu fie funcţionari. Funcţionarul, ca orice funcţionar, ajunge la blazare, ajunge la rutină, ajunge la o stare de secare lăuntrică. Din acest motiv, aş vrea o abordare duhovnicească a preoţiei.

Ce este preoţia? Preoţia este greu de definit. Înainte de a încerca o definire a preoţiei, aş vrea să ştim cine este preotul. Preotul, prin excelenţă, este Hristos! Arhiereul Însuşi!, aşa cum reiese din rugăciunea din timpul Heruvicului: „Nimeni din cei legaţi cu pofte sau cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină sau să slujească Ţie, Împărate al Slavei! Căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător, chiar pentru puterile îngereşti ... Căci Tu eşti Cel Ce aduci şi Cel Ce Te aduci, Cel Ce primeşti şi Cel Ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru!“ Deci, El este şi Jertfa, şi Jertfitorul. El este şi Jertfa, şi Arhiereul. Deci, întâi de toate, trebuie să ştim că El este preotul, prin excelenţă, El este Arhiereul, El este slujitorul. Preotul! Folosim, cum am spus, termenul de „preot“, pentru a acoperi toată slujirea aceasta.

Din acest motiv, când încercăm să definim taina preoţiei, taina slujitorului Sfântului Altar, plecăm de la Hristos. Mântuitorul Hristos este, practic, Cel prin Care înţelegem această mare taină. În afara lui Hristos, nu numai preoţia este de neînţeles; nici umanitatea noastră şi sensul umanităţii noastre nu le-am înţelege, în afara lui Hristos. În Hristos, ni se dă sensul întregii creaţii şi, mai ales, al omului, pentru că noi suntem creaţi după Chipul lui Dumnezeu; Chipul Tatălui este Fiul, El este icoana.

Mântuitorul Hristos defineşte preoţia. Credeţi că vom avea puterea, capacitatea – nu ca strădanie, ca demers teologic, ca demers ştiinţific – să înţelegem Taina lui Hristos? Taina lui Hristos este de neînţeles. Din acest motiv, chiar şi taina omului este de neînţeles, pentru că cel care devine chip al Icoanei, chip al lui Hristos, la fel, rămâne de neînţeles. Au spus mulţi Părinţi (ex. Sfântul Grigorie de Nyssa), mulţi teologi, că taina persoanei poate fi definită ca indefinibilă, pentru că şi Icoana după Care a fost creat omul este indefinibilă. Cu atât mai mult, preoţia! Repet, nu numai în demersul nostru raţional, intelectual, ştiinţific, cum vreţi să-l numiţi, nu putem ajunge la o înţelegere deplină, ci în toată fiinţa noastră, în toată existenţa noastră nu putem, pentru faptul că trăim condiţia umană a căderii. Atenţie – şi subliniez acest aspect! –, condiţia păcatului este o condiţie permanentă, continuă, în natura umană, până la sfârşit. O să spună cineva: „Bine, dar n-a mântuit Hristos lumea?“, ba da, a mântuit-o, dar rămâne, în

12

continuare, această lege străină în natura umană. Şi aş adăuga aici exemplul Sfântului Macarie, căruia, înainte de moarte, Satan i-a spus: „Macarie, ai scăpat de noi!“, iar Sfântul a răspuns: „Nu, nu încă! Atâta timp cât mai sunt încă în trupul acesta, n-am scăpat!“ Şi, când se înălţa sufletul lui la Ceruri, se temea ca nu cumva Satan să-l doboare şi din acest drum al lui, către Dumnezeu.

Însă, aşa cum unii Părinţi au ajuns la nişte înţelesuri înalte – unii Părinţi ai Bisericii, care au ajuns Sfinţi –, la fel şi în ceea ce priveşte Taina Preoţiei. Au avut nişte sclipiri, nişte deschideri extraordinare, nişte “pogorâri” ale Duhului Sfânt asupra lor, extraordinare când au înţeles câte ceva din Tainele lui Dumnezeu, printre care şi din Taina Preoţiei.

Unul dintre cei care au înţeles într-un mod absolut extraordinar Taina Preoţiei a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, care a scris cel mai frumos Tratat despre preoţie. Ştiţi că el a devenit arhiereu, dar acest tratat l-a scris pe când era preot, în Antiohia.

De asemenea, o înţelegere profundă a avut-o Sfântul Grigorie de Nazianz şi a scris despre fuga în Pont, despre preoţie.

Sfântul Efrem Sirul, de asemenea; mai nou, a scris şi Sfântul Nectarie al Pentapolei, despre preoţie şi, sigur, şi mulţi teologi.

Un ghid extraordinar de folositor şi de bun în înţelegerea tratatului Sfântului Ioan Gură de Aur ni-l oferă Părintele Dumitru Fecioru, care a şi făcut traducerea celor trei tratate despre preoţie, într-un volum intitulat „Despre Preoţie“.

Aş vrea, însă, să adaug un cuvânt al unui Părinte, care sintetizează această neputinţă a noastră de a înţelege preoţia şi care sintetizează măreţia preoţiei – Părintele Arsenie Papacioc: Taina Preoţiei este mare şi este greu de înţeles. N-o putem înţelege în viaţa aceasta, pentru că, în momentul în care ai înţeles preoţia, mori! Dar – zice – nu de durere, ci mori de iubire, mori de dragoste. Adică, cine a înţeles Taina Preoţiei nu moare fizic, dar moare pentru lumea aceasta. Aşa au fost marii Sfinţi care au vorbit despre preoţie, care au scris despre preoţie : au murit pentru lumea aceasta.

Taina Preoţiei depăşeşte nu numai limitele înţelegerii noastre, ci şi limitele puterii omeneşti, în toată lucrarea ei. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur – unde este sublimitatea preoţiei? În două momente mari :

1) în Taina Euharistiei, când mâna preotului slujeşte, binecuvântează şi pâinea se transformă în Trup şi vinul în Sânge, când, practic, ceea ce s-a săvârşit la Cina cea de Taină se săvârşeşte din nou; subliniază Sfântul Ioan Gură de Aur şi spune aşa: „Nu-i nimic mai puţin atunci, în Dumnezeiasca Liturghie, decât ce-a fost la Cina cea de Taină! Acelaşi Trup primeşti, Acelaşi Sânge primeşti, pe Care Le-au primit Apostolii“;

2) Şi, al doilea aspect al Tainei Preoţiei, în care preoţia devine sublimă, este scaunul Spovedaniei, în care preotul, cu mâna lui, dezleagă – este singurul, nu el, ca persoană, el, ca prezenţă concretă şi, prin el, Hristos, Căruia, de fapt noi Îi facem spovedania – dezelagă păcatele, pe care numai Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a primit dreptul să le dezlege. Mântuitorul spune că toată puterea de a lega şi dezlega Tatăl a dat-o Fiului. Şi, când primeşte Fiul puterea aceasta? Când începe lucrarea de ascultare faţă de Tatăl, până la moarte. Că şi oamenii se întrebau: „Cine-i Acesta, de are puterea să dezlege păcatele? Numai Dumnezeu are puterea aceasta!“ De ce Îi dă Tatăl, Fiului întrupat, puterea de a dezlega păcatele? Pentru faptul că El este singurul şi, în El, evident, toată Treimea, Care Îşi asumă umanitatea noastră. De unde ne dăm noi seama că toată Sfânta Treime participă la lucrarea Fiului? De la

Bunavestire: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, puterea Celui Preaînalt te va umbri, şi Sfântul Care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema“. Putea Fiul lui Dumnezeu să fie separat vreodată de Tatăl? Sau de Duhul Sfânt? Nu! Aceasta se afirmă în rugăciunea pe care o rostim atunci când tămâiem Altarul, Sfânta Masă pe care urmează să se aducă Trupul şi Sângele: „În mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul, pe scaun ai şezut, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, nedespărţit, toate umplându-le, Cel Ce eşti necuprins“.

13

Deci, al doilea aspect în care preoţia este sublimă este Taina Spovedaniei, Duhovnicia. Puterea pe care a dat-o – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – Dumnezeu preotului, nici îngerii nu au primit-o! Iar în raport cu Taina Euharistiei, se spune că şi îngerii din ceruri, care-şi acoperă feţele în faţa Tronului, doresc să vadă chipul Sfintei Jertfe. Vin şi ei, atunci, ca să se bucure de ceea ce se petrece în Altar şi să se întristeze, atunci când văd ce se întâmplă în Sfintele noastre Altare! Dragi studenţi, de aici decurge sublimitatea, înălţimea extraordinară a Tainei şi, în acelaşi timp, drama noastră: pentru că, ceea ce se petrece tainic este dumnezeiesc, iar ceea ce facem noi, oamenii, este mai puţin dumnezeiesc. Este o durere şi vreau să vă spun, ca o paranteză, că eu cred că fiecare preot care şi-a dat seama de Taina aceasta, a Preoţiei, a trăit şi trăieşte în viaţa lui această mare dramă, sfâşiere între ceea ce intuieşte că este preoţia şi ceea ce este el, în realitate. Sfâşierea aceasta a dus pe mulţi în situaţia de a prefera să fugă de preoţie – nu ca Sfântul Grigorie, ca toţi Sfinţii mari, să fugă de preoţie înainte – ci după ce au primit preoţia. Vine un preot la Sfântul Vasile cel Mare şi îi cere să îl dezlege de lucrarea preoţiei. Şi Sfântul Vasile cel Mare, care era episcopul locului lui, îi spune: „Nu se poate. Nu se poate, pentru că nu poţi să abandonezi lupta şi jugul preoţiei, pentru o viaţă comodă. Tu preferi o viaţă comodă, fără jugul acesta. Nu se poate!“ (Sfântul Vasile cel Mare, Scrisori). Şi aici aş vrea să vă spun un aspect deosebit de important, pe care am încercat să-l împărtăşesc studenţilor de la Pastorală: vedeţi, noi ne putem teme de consecinţele care decurg din abaterile noastre, ale preoţilor, cea mai gravă consecinţă fiind – omeneşte vorbind, aici, pe pământ, că în Împărăţia lui Dumnezeu, ştie Dumnezeu! – depunerea din treaptă sau caterisirea. Nu cred că trebuie să se teamă nici un preot de caterisire, pentru că, dacă o merită, să şi-o primească, fără reţinere! De ceea ce ar trebui să se teamă un preot este că, în momentul în care a luat jugul preoţiei, nu mai poate scăpa de el! Nimeni nu i-l mai poate lua, decât caterisindu-l. Caterisirea nu înseamnă că a scăpat de responsabilitate, ci înseamnă că i s-a luat această cinste, pentru că n-o merită. Este un aspect foarte important! Ce bine ar fi, dacă s-ar înţelege această dimensiune a preoţiei, dacă studenţii la Teologie, care doresc să fie preoţi, ar înţelege aceste aspecte! Spune Sfântul Grigorie de Nazianz, justificându-şi fuga de preoţie: „Am fugit, pentru că nu voiam să fiu la un loc cu cei care sunt mai răi decât gloatele şi care se înghesuie la Sfânta Masă, fără să ştie spre ce se îndreaptă.“ Şi, când vorbeşte despre noaptea pe care a petrecut-o el, înainte de a fi hirotonit, în casa părinţilor lui – tatăl lui era episcop, Grigorie Bătrânul; era acolo şi Sfântul Vasile cel Mare şi toată seara a petrecut-o, vorbind cu ei despre responsabilitatea preoţiei. După aceea, s-a retras în camera lui şi a stat cum stătea el, de regulă, cum se odihnea el: la marginea patului, în genunchi, cu capul pe pat. A aţipit puţin, apoi s-a trezit şi din nou a început să se gândească la ceea ce urmează. Aşa dormea Sfântul Grigorie, în genunchi, cu capul pe pat. Iar a doua zi, le-a spus tatălui şi prietenului (Sfântul Vasile) său: „M-aţi adus ca pe un viţel de jertfă, aici. Cu ce-a greşit Biserica lui Hristos, ca să mă faceţi pe mine preotul ei?“ Imaginaţi-vă! Ei aşa au trăit şi au înţeles preoţia, şi au lucrat ca atare Taina Preoţiei.

Pentru a vorbi despre preoţie, cred că ar trebui, mai întâi, să pătrundem Taina Euharistiei. Taina Euharistiei ne descifrează şi preoţia. Cele două Taine nu s-au separat, ele rămân – dumnezeiască e rânduiala aceasta! – într-un mod excepţional nedespărţite. Taina Preoţiei a rămas singura Taină, până în ziua de astăzi, încorporată în Euharistie! Înţelegând, sau intuind, sau intrând în Taina Euharistiei, înţelegem, într-o oarecare măsură, şi Taina Preoţiei. Din acest motiv, Euharistia este Taina Tainelor, iar Preoţia este Taina care împlineşte Taina Tainelor. Euharistia este în centrul vieţii bisericeşti, în centrul vieţii spirituale, în centrul teologiei, iar preoţia este cea care o lucrează. Fără preoţie, nu s-ar putea face nimic.

Sunt două aspecte fundamentale ale vieţii creştineşti – nu că ar fi unele mai mici decât altele, unele mai însemnate decât altele – :

a) Mântuitorul Hristos, înainte de răstignirea Sa, le oferă ucenicilor Cina cea de taină, adică le dă Trupul şi Sângele, când? După ce-i numeşte pe ei „prieteni“!

14

b) După Înviere, care este prima lucrare a Mântuitorului Hristos, în raport cu ucenicii? Suflă asupra lor şi le zice „luaţi Duh Sfânt! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“.Euharistia şi Duhovnicia! Când îi face pe ucenici „prieteni“? După ce le dă porunca cea

mare: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi!“ Cu alte cuvinte, care este măsura iubirii, pentru creştini? Şi dacă vorbim acum despre preoţie, care este măsura iubirii, pentru preot? Hristos este măsura iubirii, nu mai suntem noi, între noi, măsura iubirii, că noi putem să ne iubim greşit, noi putem să ne iubim limitat. În Hristos, iubirea depăşeşte orice limită. În Hristos, iubirea este deplină, este desăvârşită. La această iubire ne cheamă Hristos pe toţi şi, evident, pe slujitor, pe preot. Nu insistăm asupra aspectului pastoral al Tainei Preoţiei. Preoţia este Taina în care preotul trebuie să se raporteze permanent la Hristos, şi măsura preoţiei tot în Hristos trebuie s-o găsim. Din acest motiv, spune Sfântul Grigorie de Nazianz că preotul care nu ajunge să se cureţe pe sine însuşi, ca să fie păstor, este ca şi cum ar sări în apă, să salveze pe cineva, fără să se dezbrace de hainele pe care le poartă. Şi – zice – este sortit înecării. Că, într-adevăr, în apă nu te poţi arunca cu toate hainele pe tine, că te îneci! Se încarcă hainele de apă şi te duci la fund. Ce să-l mai salvezi pe celălalt! La fel, preotul: dacă nu s-a dezbrăcat de haina păcatului, haina pe care a primit-o Adam, după ce a căzut în păcat. Or, preotul, păstorul, trebuie să facă lucrul acesta, înainte de a se avânta în lucrarea aceasta, a preoţiei.

1. Consideraţii generale despre slujitorii cultului:

Pentru oficierea cultului, este nevoie de persoane speciale: preoţii, care să slujească în cadrul cultului. Preoţia nu este nouă în Noul Testament.

– orice religie presupune un cult şi orice cult presupune slujitori – preoţi. Rolul preoţilor în religiile păgâne era acela de a împăca omul cu divinitatea;

– în Vechiul Testament întâlnim preoţi – slujitori la templu, care aveau menirea de a aduce jertfe pentru iertarea păcatelor: „Orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce privesc pe Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate...“ (Evrei, 5, 1);

Diferenţa dintre preoţii Vechiului Testament şi cei ai celorlalte religii – ca şi-n religie: preoţii Vechiului Testament sunt rânduiţi de Dumnezeu.

În Noul Testament (creştinism) preoţia îşi are originea în preoţia Mântuitorului: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl...“ (In., 20, 21)

2. Originea clerului creştin:

În religiile păgâne, slujitorii cultului – iniţiaţi în lucrări magice – erau desemnaţi de comunitate; în Vechiul Testament, aleşi de Dumnezeu, iar slujirea lor transmisă prin moştenire: tată-fiu; în creştinism, întemeiată de Mântuitorul – preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec (Ps., 110, 4) şi transmisă prin dar – alegerea Apostolilor, celor aleşi de Dumnezeu.

„După harul pe care l-a primit fiecare, slujiţi-vă de el spre folosul tuturor ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu“ (I Petru, 4, 10).

„Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt“ (II Petru, 1, 21).

„Şi nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum şi Aaron“ (Evrei, 7, 27)

15

„El nu mai are în fiecare zi nevoie, ca acei arhierei, să aducă jertfe, întâi pentru păcatele Sale, apoi pentru ale poporului, căci a făcut aceasta odată, aducându-Se jertfă pe Sine însuşi“ (Evrei, 7, 27)

„Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini – închipuirea celei adevărate – ci chiar în cer, ca să Se înfăţişeze pentru noi în faţa lui Dumnezeu“ (Evrei, 9, 24)

„Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu“ (I Corinteni, 4, 1)

a) Preoţia în Noul Testament îşi are originea în preoţia Mântuitorului – Care este mare preot, arhiereu veşnic.

- menirea omului – de a fi preot al universului → preoţia împărătească;- Hristos restaurează preoţia, El însuşi fiind preot;- El însuşi Se aduce jertfă pe Cruce – jertfa Sa e unică şi irepetabilă, iar preoţia Lui e

veşnic lucrătoare. Jertfa Euharistică recapitulează şi actualizează jertfa Mântuitorului. Hristos, prin natura umană, prelungeşte în ceilalţi oameni – Apostoli – preoţia Sa, în care El

lucrează → în Sfintele Taine, Hristos este Cel ce lucrează: „Nimeni din cei legaţi... Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi te împarţi, Hristoase, Dumnezeu nostru...“ – rug.

b) Preoţia se transmite prin succesiune apostolică neîntreruptă. Hristos împărtăşeşte harul Apostolilor, iar ei, episcopilor, preoţilor şi diaconilor – exemplificări: Timotei şi Tit, etc.

3. Vechimea clerului creştin:a. Apostolii – harismă

Presbiterii – (presviteros) = mai bătrân, care vine de la grecescul Presvi şi care înseamnă bătrân.

Ei erau instruiţi, investiţi de Apostoli, prin hirotonie, şi formau ierarhia Bisericii primare.Ei erau, de fapt, preoţi – misiunea lor era de a oficia cultul – formau, împreună cu Apostolii, casta preoţească.

b. Apar, foarte curând, episcopii: (episkopos ) = supraveghetor, din limba greacă, şi care derivă de la epi + skopo = a merge să inspecteze, să cerceteze.Termenul era folosit mai ales pentru cei din diasporă şi era sinonim cu presbiter.

Exemplu: bătrânii (presbiterii) din Efes au fost investiţi să păstorească, de către Apostolul Pavel şi i-a pus pe ei episcopi.

Această confuzie este datorată faptului că preoţii şi episcopii erau recrutaţi dintre bătrâni.

Distincţia apare încă din perioada apostolică:- preoţii se ocupau, mai ales, cu slujirea;- episcopii, cu conducerea, supravegherea şi ei aveau şi puterea de a rândui preoţi prin

cetăţi – deplinătatea harului.Episcopul era un urmaş direct al Apostolilor – într-o cetate; îi reprezenta pe ei şi

dădea unitatea comunităţii în jurul lui. Episcopii erau hirotoniţi de Apostoli.Cel dintâi episcop: Iacob, urmat de fratele său, Simeon

Tit, în Creta; Timotei, în Efes.

Spre sfârşitul sec. I şi începutul sec. al II-lea, întâlnim mulţi episcopi – toţi hirotoniţi de către Apostoli, fie individual, fie de sinodul Apostolilor.

16

Ulterior, pentru treapta a II-a, s-a folosit termenul preot – ei erau ajutătorii sau delegaţii episcopilor.

c. Diacon – (diakonos) = slujitor.- În Faptele Apostolilor 6, 1-7 găsim informaţii despre instituirea diaconatului – ei sunt hirotoniţi.- rolul lor iniţial a fost acela de a sluji, în special la mese, la agapele organizate de Apostoli.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinescă cei ce vor sa intre în cler găsim în testamentul Sf Ap. Pavel încredinţat lui Timotei: I Timotei, 3, 8-12.

Aşezămintele Apostolilor (Constituţiile Apostolice) Cartea VIII, cap. 28 reglementează foarte precis funcţiile liturgice ale fiecărei trepte

4. HarismaticiiPe lângă cler, mai erau profeţii şi învăţătorii (didascalii) – nu erau hirotoniţi – cei 70 de

ucenici menţionaţi în Noul Testament, de exemplu.Misiunea lor: plini de zel şi de inspiraţie, predicau, vizitau... nu erau legaţi de o

comunitate.

Bibliografie: Bălănescu, protos. Silvestru, Instituirea ierarhiei bisericeşti, în BOR I (1874-1875) nr. 6,

7 şi 8 Vintilescu pr. prof. Petre, Încercări de istorie a Liturghiei, Bucureşti, 1930

ROLUL ŞI FUNCŢIA LITURGICĂ A CELOR TREI TREPTE

1. EPISCOPUL – arhiereul- Arhiereul – dpdv liturgic – haric este acelaşi, indiferent de rangul administrativ;- are deplinătatea harului – binecuvântează cu ambele mâini;- iniţial, el avea dreptul de a săvârşi toate slujbele; cu timpul, comunităţile se extind – transfer pe seama preoţilor.

Prerogative ale episcopului: hirotonia, sfinţirea Mirului, sfinţirea bisericilor şi a Antimiselor;

- el este întâistătătorul şi protosul la slujbă;- el supraveghează mersul comunităţii; e hirotonit de 2 sau mai mulţi episcopi.

2. PREOTUL- socotiţi urmaşii celor 70 şi erau simpli ajutători ai episcopilor- extinzându-se comunităţile, sunt trimişi în diverse locuri – şi aşa ajung să

coordoneze câte o parohie- Dublu rol: - slujitor şi reprezentant al lui Dumnezeu în baza harului;

- slujitor şi purtător de cuvânt al lui Dumnezeu – în baza harului;Nedeplinătatea harului – binecuvântează cu o singură mână

3. DIACONULSlujirea lui era în strânsă legătură cu condiţiile vremurilor; ajuta la mese, la

botezul catehumenilor, la împărtăşirea credincioşilor; predica, cu învoirea episcopului, administra cimitire, primea penitenţa publică.

Într-o biserică (cetate) erau 7 diaconi.

17

Mai ales la Roma se dezvoltă această treaptă.Din cauza abuzurilor – intervine biserica.Diaconul poate sluji doar cu episcop sau preot.

În Biserica R.C. diaconul aproape dispare – este restabilit de Conciliul 2 Vatican

Bibliografie: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz şi Sfântul Efrem Sirul, Despre

preoţie, traducere, introducere, note şi un Cuvânt înainte de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR; Bucureşti, 1987;

Sfântul Nectarie de Eghina, Despre preoţie, trad. rom. Parascheva Grigoriu, Editura “Sofia”, Bucureşti, 2008;

Pr. prof. P. Vintilescu, Pregătirea sfinţiţilor slujitori pentru oficiul Liturghiei, în BOR (1929) nr. 6, pp 141 – 176

Idem, Preotul în oficiul său de liturghisitor, în BOR (1929) nr. 6, pp. 514-524 Pr. Gr. Popescu, Problema pregătirii spirituale a preoţilor, în MMS II (1926) nr. 11, p.

250

18

Curs 3

ARTĂ BISERICEASCĂ

ARTA BIZANTINĂSTILUL BIZANTIN ÎN ARHITECTURA BISERICEASCĂ

Introducere:Arta bizantină este o artă nouă, complexă, care îmbină geniul a trei lumi:

1. programele monumentale, procedurile constructive şi decoraţia arhitecturală a Romei;

2. claritatea concepţiilor şi gustul pentru figura umană ale arhitecturii greceşti;3. peste toate, şi-a pus pecetea creştinismul.

În arhitectură, stilul de bază – basilical.Arta bisericească se formează şi se dezvoltă la Bizanţ – din elementele amintite,

dând naştere stilului bizantin.Creştinii au avut reţineri faţă de elementele păgâne şi din acest motiv s-au impus

elemente periferice din imperiu.Perioada de formare: sec. IV, VCentre culturale: Orientul (Alexandria, Antiohia, Efes, Milet)

Asia MicăAlbia: ConstantinopolulDin Siria – forme de ornamentaţie sculpturalăEgipt – altarul triconic (treflat) şi ornamentaţia bogatăAsia Mică şi Armenia – aici, fuziunea între elementele elenistice şi cele orientale,

la care se adaugă elementul creştin.Se întâlnesc două elemente contradictorii:

- arta imperială, savantă, cultivată la curţile imperiale;- arta populară şi monastică.

CARACTERISTICILE GENERALE ALE STILULUI ARHITECTONIC BIZANTIN

Din stilul bazilical – cu linie dreaptă în plan orizontal şi vertical – în combinaţie cu influenţele orientale – cu cupolă, în plan central (poligonal, rotund sau cruciform) – prin încrucişare, se naşte stilul bizantin: liniile drepte devin curbe sau sunt înlocuite cu arcul.

Pereţii drepţi sunt împodobiţi cu abside ( nu numai la altar);Plafonul drept – bolţi cilindrice, sprijinite de arcuri: cupola centrală pe naos şi

apoi şi pe abside. Cupola centrală – mai mare, sprijinită prin mijlocirea pandantivilor (cele 4 triunghiuri sferice dintre arcurile de susţinere);

Cupola se va măsura şi cu ajutorul tamburului (de regulă, cilindric sau poligonal), se va înălţa transformată în turlă.În stilul bazilical, elementul central este absida – altarul.În stilul bizantin, elementul central devine turla, sub care se întretaie două nave (longitudinal şi transversal), dând naştere la:- crucea greacă – cu braţele egale- crucea latină – cu braţul dinspre Apus mai mare

19

Deci, planul dreptunghiular → plan central sau cruciform.Când nava transversală este egală cu nava longitudinală, avem plan de cruce

înscris (se vede crucea doar din interior) – ex: Sfânta Sofia.Când braţele navei transversale depăşesc zidurile, ele se termină cu abside rotunde

(ex: Sf. marcu – Veneţia) – plan triconic, trilobat sau treflat.Modificările acestea atrag şi modificări în interior: se împuţinează coloanele, până

la dispariţie → nava centrală devine mai mare → cu o singură navă. Apare o împărţire transversală:- catapeteasma sau tâmpla – ex. evoluţie

CARACTERISTICI:a. material de construcţie: cărămida;b. extinderea absidelor;c. cupola → turlă;d. menţinerea arcurilor sprijinite pe coloane – caracter decorativ;e. predomină planul cruciform (închis, aparent) şi treflat;f. împărţirea în: altar, naos şi pronaos;g. contrastul între exteriorul simplu şi sobru şi interiorul bogat;h. ornamentaţia interioară – pictură.

EVOLUŢIA ŞI RĂSPÂNDIREA STILULUI:

a. Etapa de înflorire: Împ. Justinian, sec. VI-VIIOpera de vârf: Sf. Sofia, în Constantinopol (535 – 537)Exclamaţia: „Te-am învins, Solomoane!“Sunt şi alte capodopere.

b. Criza iconoclastă – sec. VIII – IX (730 – 843); este o perioadă de stagnare, iar după încheierea crizei, o perioadă de înflorire, până în sec. XII, în perioada împăraţilor Macedoneni (867-1057) şi Comneni (1081-1185).

Se dezvoltă arta bizantină pură – fără influenţe păgâne. Se păstrează şi se răspândeşte în tot Răsăritul Ortodox şi influenţează şi Apusul.

c. Cruciada a 4-a (1204) – determină o perioadă de stagnare1261 – sunt alungaţi latinii şi urmeazî o nouă revigorare a artei

BIBLIOGRAFIE:1. H. Leclercq, L’art byzantin, în DAL 1454-1520;2. L. Bréhier, L’art byzantin, Paris, 1924;3. P. Lemerle, Le style byzantin, Paris, 1943;4. Ch. Diehl, Manuel d’art byzantin, ed. a II-a, 2 vol., Paris, 1925-1926 ;5. D. Constantinescu – Iaşi, Istoria artei bizantine, Iaşi, 1927 ;6. M. Alpatov, Istoria artei, trad. rom. Bruno Colbert şi Mihai Isbăşescu, Bucureşti, 1962;7. V. Lazarev, Istoria Artei bizantine, 1957

20

STILURILE ARHITECTONICE DIN APUS

Principalele stiluri, de la origini, până astăzi:1. Bazilical;2. Romanic;3. Gotic;4. Renascentist, din care au derivat alte stiluri, secundare:5. Baroc;6. Rococo;7. Neo-clasic (academic).

1. Stilul bazilical:În Apus, cu excepţia câtorva regiuni (Italia, Spania, Lombardia, sudul Franţei), stilul bizantin nu a pătruns şi, în consecinţă, a dăinuit pentru mult timp stilul bazilical, până în vremea lui Carol cel Mare (sec. VIII – IX), când începe a se forma un nou stil, cel romanic.

2. Stilul romanic:Este primul stil de artă propriu Apusului; este impropriu numit stilul romano-bizantin sau latin. Ia naştere în epoca lui Carol cel Mare şi îmbină elemente ale artei vechi romane (păstrate de galo-romani) cu elementele aduse de popoarele germanice venite în Apus (goţi, alemani, franci, anglo-saxoni, normanzi, germani), şi cu elemente de origine orientală, aduse de maurii din Spania, de călugări, comercianţi, pelerini, apoi de cruciaţi.Leagănul de formare este Franţa şi nordul Italiei (Lombardia), de aici se răspândeşte în toate ţările catolice (Anglia, ţările germanice, ţările scandinavice, Polonia, Ungaria, Moravia, mai puţin în Italia şi Spania). Stilul se generalizează, însă permite influenţe tradiţionale locale.Perioada de formare:

- sec. VIII – IX – faza timpurie;- sec. XI – XII – apogeul;- sec. XIII – începe să fie înlocuit de stilul gotic.

Arta romanică este în exclusivitate creată de călugări şi oamenii Bisericii şi apare ca un răspuns la mentalitatea timpului. Menite să răspundă nevoilor, bisericile sunt mari, încăpătoare – pentru a cuprinde mulţimile de pelerini – masive, cu un exterior sobru şi un interior obscur, puţin luminat, puternic decorat. Unele biserici sunt dotate cu mijloace de apărare.Caracteristicile generale ale stilului:

a) lipsă de unitate în plan: cruciform, treflat, biabsidal, circular;b) materialul de construcţie: piatra; zidăria este aparentă, iar zidurile sunt

sprijinite de contraforţi;c) soclul este înalt, iar faţada de vest este precedată de o curte interioară,

închisă cu portic;d) interiorul, precedat uneori de un nartex de mari proporţii, este împărţit în

mai multe nave, de stâlpi puternici;e) acoperişul primelor biserici este în şarpantă (cu schelet din lemn sau din

metal), mai târziu înlocuit de acoperişul boltit;f) caracteristic tuturor bisericilor – Chorul (o despărţitură sub formă de navă

transversală, sub care se construiesc cripte);g) sculptura figurativă;

21

h) arcul rotund, pentru a lega cloloanele, dar şi ca elemente decorative;i) ferestrele mici şi puţine vor fi înlocuite de ferestre mari, decorate; în sec.

XII apar şi vitraliile.

3. Stilul gotic:Numit şi stilul ogival (stilul arcului ascuţit), nu are nimic comun cu goţii; se naşte în Franţa, din arta romanică, în a doua jumătate a secolului XII, sub influenţa cruciaţilor, a scolasticii şi a misticismului religios, predominant în Apusul Evului Mediu.Caracteristici:

a) planul predominant: crucea latină;b) zidurile masive sunt înlocuite cu ziduri înalte şi subţiri, sprijinite prin

contraforţi;c) interiorul este împărţit în mai multe nave interioare, prin coloane înalte şi

subţiri;d) faţadele sunt împunătoare şi împărţite în trei zone orizontale şi trei zone

verticale, zona de jos orizontală având portaluri impunătoare, iar deasupra faţadei se află turnuri laterale; în centru, se află o rozetă mare, de piatră;

e) elementul specific este arcul frânt sau ascuţit şi ogiva sau bolta ogivală (bolta spirjinită pe două arcuri diagonale, care se încrucişează în punctul de cheie al bolţii);

f) dispare nartica de la faţadă şi dispar criptele de sub chor;g) ferestrele devin numeroase, largi şi înalte; se dezvoltă arta vitraliilor;h) pictura este întrebuinţată mai puţin, predominantă fiind sculptura

monumentală (statuară);i) bogăţia şi luxul interior sunt sporite de un mobilier foarte luxos;

În secolul XVI decade şi este tot mai mult concurat de arta RenaşteriiReprezentativă este catedrala Notre-Dame, din Paris, construită între anii 1163-1245.

4. Renaşterea:Origini, răspândire şi evoluţie:Stilul Renaşterii apare în Italia, mai ales în Florenţa, sub influenţa studiului clasicismului, adus în Apus de marile personalităţi culturale ale Bizanţului, spre sfârşitul Evului Mediu (sec. XV – XVI) şi refugiate aici, în urma căderii Constantinopolului.Cauze:

- renaşterea literară şi filosofică (Dante, Petrarca, Boccacio);- studiul atent al vestigiilor artei greco-romane;- inventarea tiparului şi a gravurii;

Spiritul Renaşterii – tendinţa de întoarcere la arta Romei şi a Eladei şi aşezarea omului în centrul preocupărilor şi interesului filosofic şi artistic (umanism); reprezintă reacţia la spiritul feudal, iubitor de forţă, brutal şi masiv al Evului Mediu.Leagănul de formare – Italia (Florenţa, Roma şi Veneţia); protectorii acestui curent sunt papii şi marile familii de nobili şi suverani.Se dezvoltă pictura în ulei, pentru decorarea interioarelor, iar sculptura se dezvoltă independent.Arta se laicizează; Biserica pierde controlul.Din Italia se răspândeşte în Franţa, Spania, Germania şi Austria.

22

Evoluţia:- timpurie: sec. XV;- dezvoltată: sec. XVI;- târzie: sec. XVII.

Caracterele generale:- predomină linia orizontală a stilului clasic, combinată cu cea curbă, bizantină;- planul variat: circular, dreptunghiular, cruciform, etc;- ornamentaţia e mai fină şi mai delicată, utilizându-se mai mult pictura;- centrul este dominat de o singură cupolă de mari dimensiuni, supraînălţată pe un scurt

tambur, străpunsă de multiple deschizături, pentru a pătrunde lumina;Mari artişti: Leonardo da Vinci († 1519)Rafael Sanzio († 1520)Michelangelo Bunoarroti († 1564)Monumente reprezentative:

- arhitectonic – Sf. Petru din Roma, construită în sec. XVI, în formă de cruce cu braţele egale; suprafaţa bazei: 21000 m.p.; înălţimea totală: 133 m; încap circa 30000 de persoane.

5. Stilul baroc:Denumirea: de la spaniolul barreco – scoică sau perlă neregulată, adică neregulat, bizar, ciudat. Promovat de călugării iezuiţi (stilul iezuit), apare în faza de dezvoltare a Renaşterii, în Italia, ca reacţie patronată de Biserică împotriva caracterului profan al Renaşterii. Urmăreşte, pe de o parte, să purifice arta de excese laicizante şi păgâne, iar pe de altă parte, să impresioneze creştinii, ca mijloc împotriva protestantismului (stil contra-Reformă).

6. Stilul rococo:Denumirea – franţuzescul rocaille – scoică, adică rotund, încărcat, împopoţonat, numit, în derâdere, perucă; este ultima fază a barocului.Se dezvoltă în Italia, apoi se mută în Franţa. Libertatea, fantezia şi capriciul artiştilor se manifestă fără controlul Bisericii, izgonind astfel orice spirit religios; este o artă feminină, de un gust senzual.

7. Stilul neo-clasic:Este ultima fază a Renaşterii târzii (sec. XVIII), sub influenţa filosofiei şi a literaturii iluministe.Se manifestă ca un curent de excesivă admiraţie pentru arta clasică păgână şi de întoarcere la liniile ei simple şi clare, în dorinţa de a purifica Renaşterea iniţială de artificii.S-a dezvoltat mai întâi în Franţa şi apoi s-a răspândit în tot Apusul.Reprezentativă este biserica Sainte Geneviève, din Paris.

BIBLIOGRAFIE:1. L. Brehier, Le style romain, Paris, 1941 ;2. A. Oţetea, Renaşterea şi Reforma, Bucureşti, 1941;3. V. Vătăşianu, Stilul romanic, Bucureşti, 1961;4. P. Constantinescu-Iaşi, Istoria artei din Apus,din sec. IV, până în sec. XII, Chişinău,

1929;5. G. Oprescu, Manual de Istoria Artei, Bucureşti, 1943;

23

6. A. Michel, Histoire générale de l’architecture, Paris, 1926 ;7. L. Reau, L’art de la Renaissance moderne, Paris, 1936 ;8. M. Alpatov, Istoria Artei, Bucureşti, 1962-1965.

ARHITECTURA BISERICEASCĂ LA ROMÂNI, DE LA ÎNCEPUTURI PÂNĂ ASTĂZI

Pe teritoriul României s-au construit biserici încă din secolul IV, reprezentând aproape toate stilurile de artă prezentate.

1. Epoca paleocreştină:Cele mai vechi biserici construite pe teritoriul românesc aparţin stilului basilical şi au fost ridicate în Dobrogea de astăzi (fosta provincie romană – Sciţia Minor), între sec. IV-VII, în vechile cetăţi greco-romane: Tomis (Constanţa de azi), Callatis (Mangalia), Histria, Tropaeum Traiani (Adamclisi de azi); Axiopolis (lângă Cernavodă), Dinogeţia (satul Gâlvan), Noviodunum (Isaccea de azi), Capidava (satul Calachioi) şi altele; în Oltenia (Sucidava) şi în Banat (Cenad de azi). Din toate acestea nu se mai păstrează nimic; s-au descoperit doar temelii, resturi de coloane sau ziduri.

2. Înainte de întemeierea Ţărilor Române (sec. XIV)Tot în Dobrogea ni s-au păstrat resturile celor mai vechi biserici în stil bizantin, descoperite până acum pe teritoriul ţării noastre, provenite din perioada când această regiune era themă (ducat) a Imperiului Bizantin (sec. X şi următoarele):- bisericuţele din masivul de cretă de la Basarabi (sec. X)- bisericuţa de cimitir din satul Găvan – fosta cetate Dinogeţia (sec. X-XI) – în plan

pătrat cu cupolă;- bisericuţa mănăstirească de la Cetăţuia, lângă Niculiţel (sec. XI-XII) – cea mai veche

biserică în plan treflat descoperită până acum.Alte descoperiri: Turnu-Severin – două bisericuţe-sală, în plan dreptunghiular, despărţite în pronaos şi naos, terminate cu absida altarului (sec. XIII).Probabil aceleiaşi perioade şi aceluiaşi stil aparţineau şi alte biserici vechi, pe temeliile cărora, ulterior, s-au ridicat alte biserici. În epoca de început a organizării statelor româneşti de tip feudal (sec. XIII – XIV), stilul bizantin, care se impusese, suferă o uşoară concurenţă – în Muntenia şi Oltenia – din partea stilurilor apusene (romaic şi gotic), prin construirea unor biserici sub influenţa dominaţiei ungureşti dinainte de 1330:

- două la Câmpulung (una ortodoxă, de tip bazilical romanic, de sub actuala biserică a Mănăstirii Negru-Vodă, în care au fost înmormântaţi primii Basarabi; şi alta, catolică, de tip gotic – sec. XIII –, înlocuită de actuala biserică a Bărăţiei);

- una la Turnu-Severin, de tip gotic (sec. XIV).

3. Evoluţia arhitecturii bisericeşti în Ţara Românească, în sec. XIV - XIXDeja în Ţara Românească se impusese, sub influenţa Bizanţului, stilul bizantin; în sec. XIV se organizează statal şi bisericesc (1359), fiind sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice din Bizanţ. De aici înainte, influenţa Bizanţului se va exercita şi mai mult, implicit şi în ceea ce priveşte arhitectura.

24

Monumente bisericeşti:

a) cele mai vechi biserici româneşti de zid (piatră şi cărămidă), păstrate până azi, sunt: biserica Sân-Nicoară şi biserica Sf. Nicolae domnesc din Curtea de Argeş, construite în epoca întemeierii Ţării Româneşti (anterior anului 1352); amândouă aparţin stilului bizantin cel mai pur

b) În a doua jumătate a sec. XIV, cuceririle turceşti din Balcani pu capăt influenţei bizantine venită direct de la Constantinopol, continuând să vină prin Serbia şi Bulgaria (cu influenţe locale). Astfel, apar biserici în stil sârbo-bizantin, ca: bisericile fostelor mănăstiri Vodiţa II, zidită de călugărul Nicodim (pe la 1370) – azi, ruine; Tismana (refăcută în sec. XVI, XVIII, XIX); Cozia, zidită de Mircea cel Bătrân (1386) – cea mai importantă şi cea mai bine păstrată; Brădet şi Cotmeana, ambele construite pe vremea lui Mircea cel Bătrân

c) La începutul secolului al XVI-lea, s-au creat, în Ţara Românească, două monumente care, din punct de vedere arhitectonic, par să fie opera unor meşteri autohtoni, dar care, în decorul sculptural al faţadelor trădează influenţe orientale: biserica Mănăstirii Dealu, de lângă Târgovişte, zidită de Radu cel Mare (aprox. 1500) şi biserica Mănăstirii din Curtea de Argeş, zidită de Neagoe Basarab (1512 – 1517) – unicat în arhitectura bisericească răsăriteană

d) O ultimă fază a influenţei bizantine indirecte se exercită în arhitectura noastră bisericească prin filiera Sfântului Munte, în vremea lui Neagoe Basarab, care a mai construit alte două monumente: biserica Mănăstirii Snagov (construită pe locul celei vechi, pe la 1517) şi fosta catedrală mitropolitană, înlocuită de una nouă, de arhitectul Lecomte du Nouy

e) Tot în sec. XVI se dezvoltă aşa zisul stil vechi românesc sau muntenesc; se formează o şcoală de meşteri constructori, sculptori şi decoratori băştinaşi, care nu mai copiază modele străine, ci imită vechile construcţii din ţară, adaptând elementele străine la gustul şi posibilităţile locale. Se înalţă biserici de mici dimensiuni, mai ales la sate, majoritatea ctitorii boiereşti.Caracteristici:

- păstrează planul treflat de tip sârbesc, în proporţii armonioase, fiind format din: pronaos cu o turlă, despărţit de naos prin zid cu uşă sau prin coloane, naos cu turlă şi altar semicircular, la început simplu apoi cu două abside laterale. Ca element nou: la faţada de apus, apare pridvorul pe arcade deschise. Ca material de construcţie se foloseşte aproape exclusiv cărămida; ca decor exterior: brâul median.

Monumente:- Biserica din Stăneşti – Vâlcea (zidită în 1537, de boierii Buzeşti);- Bolniţa Mănăstirii Cozia (1542, de Radu Paisie);- Biserica Curtea Veche, din Bucureşti (înainte de 1558, de Mircea Ciobanul);- Biserica Mănăstirii Mihai Vodă, din Bucureşti (1591, de Mihai Viteazul);- Biserica domnească din Târgovişte (1583, de Petru Cercel).

f) Sec. XVII, epoca de înflorire sub Matei Basarab (1632-1653). În acest timp, se construiesc noi biserici, dar se renovează şi cele vechi; construcţiile noi creează un nou stil: plan simplu, dreptunghiular, format din naos cu o singură absidă poligonală, o singură turlă-clopotniţă pe bolta pronaosului şi pridvor deschis, susţinut pe coloane octogonale sau circulare.

Monumente:- Biserica Mănăstirii Arnota (1633 – Matei Basarab);- Călineşti – Prahova (1636);

25

- Plumbuita – Bucureşti (1647);- Biserica Mănăstirii Polovragi (1653 – logofătul Danciul Pîrîianu);- Biserica Stelea – Târgovişte (1645 – Vasile Lupu) – îmbinarea elementelor munteneşti cu cele moldoveneşti (turle pe duble baze, dintre care una stelată, sistemul dublu de arcuri pentru sprijinirea turlelor, nervuri de piatră în formă de funie răsucită, chenare cu baghete încrucişate la uşi şi la ferestre, tendinţă de înălţare;- 1656-1659 – biserica Mitropoliei din Bucureşti – catedrala.g) A doua jumătate a secolului al XVII-lea – o nouă dezvoltare, prin mănăstiri ctitorite de boierii Cantacuzineşti: biserica mănăstirii Cotroceni, biserica Doamnei, Colţea (în Bucureşti), biserica mănăstirii Sinaia, biserica Filipeştii de Pădure (în Prahova), biserica Fundeni-Doamnei, lângă Bucureşti.

Reprezintă premizele stilului românesc = brâncovenesc, ce înfloreşte sub domnia lui Constantin Brâncoveanu (1628-1714) – apogeul, maturitatea stilului autohton; se caracterizează prin armonia şi eleganţa proporţiilor şi prin bogata podoabă sculpturală, cu multe influenţe ale Renaşterii.

Monumente:- biserica palatului brâncovenesc de la Mogoşoaia (1688), Mănăstirea Hurezi (1691),

Biserica Sfântu Gheorghe Nou (1707), biserica Mănăstirii Govora de azi (1711), ş.a.Stilul se continuă cu Mănăstirea Antim – Bucureşti (1714), Mănăstirea Văcăreşti (Nicolae Mavrocordat 1716-1722), Biserica Creţulescu (1722), Stavropoleos (1724-1730) – ultima realizare a acestui stil.h) Urmează domniile fanariote → decadenţa economică şi socială – prin fărâmiţarea feudală → decadenţa artei noastre. Se mai clădesc biserici, de dimensiuni reduse, dar apreciabile prin proporţii juste, eleganţa formelor şi coloritul de bun gust ale decorului interior şi exterior.

Monumente: biserica Scaune (1705), Mântuleasa (1734), Sf. Elefterie Vechi (1744), Batişte (1764) – Bucureşti.

4. Evoluţia arhitecturii bisericeşti în Moldova, în sec. XIV-XIXÎn Moldova, arhitectura se dezvoltă separat de Muntenia – are la bază elementul

autohton: vechile şi modestele bisericuţe de lemn – care au precedat pe cele de zid.La aceasta se adaugă elemente străine: bizantine; influenţe apusene (romanice la

început, gotice: contraforţii, nervurile de piatră care sprijină bolţile, tendinţa de înălţare a bisericilor, elemente decorative de piatră; influenţe armeneşti, toate dând naştere stilului moldovenesc.

a) Întemeierea Moldovei (1352-1353, Dragoş şi în 1359 – Bogdan – întemeietori); nu ni se păstrează biserici anterioare. Cele mai vechi biserici moldoveneşti de zid: Sfântul Nicolae – Rădăuţi (probabil ctitoria lui Bogdan Întemeietorul) şi Sfânta Treime, din Siret; (1401) – recunoaşterea Mitropoliei Moldovei

b) Epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ( a doua jumătate a secolului al XV-lea, prima jumătate a sec. al XVI-lea) aduce maturizarea stilului moldovenesc.

Caracteristici:- sistemul moldovenesc al supraînălţării bolţilor interioare, prin suprapunerea arcurilor

încrucişate;- bogatul decor exterior al faţadelor;

Monumente:- prima ctitorie: Putna (1466-1484) – refăcută în sec. XVII, XVIII – biserica de azi nu

mai reprezintă construcţia originală;- Sfântu Gheorghe, din Hârlău – monumentul cel mai reprezentativ (1498);

26

- un tip aparte, biserica principală a mănăstirii Neamţ (1497) – cu pridvor închis, destinat mormintelor ctitorilor (gropniţă)c) Se dezvoltă în sec. XVI, sub Petru Rareş – stilul evoluează; elementul nou:

pridvorul deschis adăugat la faţada de vest şi minunata pictură exterioară, care înlocuieşte sculptura.

Monumente: Probota (1530); Humor (1530); Moldoviţa (1532); Suceviţa (1582 – 1584 – ctitoria Movileştilor), ş.a.

În a doua jumătate a secolului XVI, arta arhitecturală moldovenească îşi trăieşte ultima fază de înflorire; în acest timp, se simt influenţele externe caucaziene, venite prin Rusia: Dragomirna (1609 – Mitrop. Atanasie Crimca), Sf. Trei Ierarhi (1639 – Vasile Lupu), Solca (1612), Cetăţuia (1672), ş.a.

d) Sfârşitul sec. XVI – decadenţa – influenţe venite mai ales din Ţara RomâneascăMonumente: Galata (1584), Secu (1602).

– din mijlocul sec. XVII – influenţe Apusene – prin Polonia; ex: Mănăstirea Golia (1650-1660)

Sec. XIX-XX în Ţara Românească şi Moldova

În sec. XIX, stilul vechi românesc dispare aproape în totalitate, sub năvala copleşitoare a influenţelor moderniste occidentale şi ruseşti. Vechi monumente ce aveau nevoie de restaurare şi conservare au fost restaurate de arhitecţi străini (austrieci sau francezi): Putna, Sfântu-Gheorghe de Suceava, Mirăuţi-Suceava; Bistriţa – Oltenia, Tismana, Arnota, Antim, Sfântul Spiridon – în Ţara Românească, iar aceşti arhitecţi au folosit elemente noi, desfigurându-le formele iniţiale. Alte biserici-monument au fost complet dărâmate şi construite din nou.

În ceea ce priveşte bisericile noi, din această perioadă, ele reprezintă, din punct de vedere arhitectonic, ori simple copii neizbutite ale unor modele mai vechi, ori amalgamuri hibride şi neomogene, de influenţe eterogene diverse, altoite pe vechiul fond bizantin şi românesc. Chiar cele mai importante biserici realizate cu mijloace costisitoare – noua mitropolie din Iaşi, Sfântul Spiridon Nou, Domniţa Bălaşa – n-au nimic comun cu arta românească, lipsite de proporţii, unitate de stil şi valoare artistică.

Sfârşitul secolului XIX şi începutul sec. XX aduc renaşterea stilului naţional în arhitectura civilă şi a stilului bizantin românesc, în construcţia de biserici.

Se instituie Comisia de Monumente Istorice, care se ocupă de renovarea unor vechi biserici, care sunt aduse la forma lor iniţială, şi supraveghează construirea altora, noi, în stil muntenesc. Ex: Biserica Sfântul Elefterie Nou, Catedrala Mitropolitană din Sibiu şi a Arhiepiscopiei din Constanţa.

În această perioadă, s-au şi dărâmat multe biserici, mai ales în Bucureşti, în perioada regimului totalitar comunist.

Arhitectura bisericească la românii din TransilvaniaBisericile de lemn

Din cauza ocupaţiei austro-ungare de până în 1918, nu s-a putut dezvolta o arhitectură naţională, ca-n celelalte provincii; micile biserici transilvănene au fost puternic influenţate de stilul romanic şi gotic.

a) Cele mai vechi biserici din Transilvania, ce ni s-au păstrat, sunt cele de piatră, din ţinutul Hunedoarei şi al Zarandului (sec. XIII, XIV). În a doua jumătate a sec. XIV,

27

călugărul Nicodim şi ucenicii săi zidesc biserica Mănăstirii Prislop, singura biserică de tip treflat, din Transilvania. În sec. XV se impun influenţele gotice. De la sfârşitul sec. XV şi începutul sec. XVI datează unele biserici zidite de voievozi moldoveni şi munteni :- Ştefan cel Mare – Biserica din Feleac (1489) şi din Vad – în stil moldovenesc ;- muntenii zidesc în sud: Neagoe Basarab – Sf. Nicolae, din Scheii Braşovului şi Zărneşti (1515); Radu de la Afumaţi – Geoagiu.Ctitoriile continuă şi în sec. XVII. În sec. XVIII sunt distruse peste 180 de biserici mănăstireşti – în 1761, generalul Bucow şi în 1782 împăratul Iosif, fiind salvate cele unite şi câteva vechi, menţionate mai sus.b) Bisericile din lemn – reprezintă monumentele cele mai caracteristice şi de valoare pentru arhitectura religioasă a românilor transilvăneni. Sunt construite mai ales în regiunile muntoase din Maramureş şi Crişana; ele preced pe cele de piatră, însă nu s-au păstrat, din cauza lipsei de rezistenţă a materialului de construcţie.

Cele mai vechi, datate cu siguranţă, provin din sec. XVII şi XVIII; se pare că cea din Ieud – Maramureş ar fi din 1364, iar cea din Apşa de Mijloc, din 1400.

Sunt construite din lemn, pe un soclu de piatră sau tălpi de lemn rezistent; în plan dreptunghiular (mai ales treflat); corpul e alcătuit dintr-o singură navă, despărţită transversal în două (pronaos şi naos), terminată spre Est cu o absidă dreptunghiulară sau poligonală, rareori rotundă. Pereţii sunt din borne aşezate orizontal, ingenios îmbinate la capete, tencuiţi prin interior pentru pictură; pronaosul are un tavan drept, iar naosul o boltă semicirculară; un portic în Vest şi Sud, sau mai într-o parte. Acoperişul – şindrilă; foarte înalt, în două sau mai multe feţe – pentru a se scurge apa şi zăpada, cu streaşina lăsată larg, pentru a proteja pereţii.

Elementul caracteristic – turnul-clopotniţă. Se pune pe pronaos, este foarte înalt; alcătuit dintr-o bază în formă de turlă prismatică cu patru laturi, peste care se aşează foişorul clopotelor, terminat cu un elegant coif piramidal, înalt şi ascuţit ca o săgeată, cu o cruce în vârf. Acest turn este de influenţă gotică, foarte bine adaptat la condiţiile şi specificul românesc. Coiful e încadrat, uneori, de patru turnuleţe – înfluenţă gotică.

Bibliografie:1) Arh. Gr. Ionescu, Istoria arhitecturii în România, în 3 volume, Bucureşti, 1963 – 19652) Idem, Relatare asupra istoriei arhitecturii româneşti, Bucureşti, 19543) G. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1926 („Buletinul Comisiei

Monumentelor Istorice“, an XVIII)4) Idem, Bisericile moldoveneşti din secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1928 („Buletinul

Comisiei Monumentelor Istorice“, an XXI)5) Idem, Bisericile moldoveneşti în veacurile XVII şi XVIII, Bucureşti, 19336) Prof. Acad. G. Oprescu, Arta românească în epoca feudală, Bucureşti, 19577) St. Meteş, Din istoria artei religioase române I, Cluj, 19298) Idem, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 19369) V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 195910) Coriolan Petranu, Bisericile de lemn din judeţul Arad, Sibiu, 192711) Idem, Biserici de lemn ale românilor ardeleni, în lumina aprecierilor străine recente,

Sibiu, 193412) Atanasie Popa, Biserici vechi de lemn româneşti din Ardeal, în „Anuarul Comisiei

Monumentelor Istorice, secţia pentru Transilvania“, Cluj 1930/193113) P. Constantinescu – Iaşi, Evoluţia statului românesc, Iaşi, 192714) Idem, Influenţe ale arhitecturii ruseşti asupra vechii arhitecturi româneşti, Bucureşti,

1951

28

Pictura bisericească

Icoana, obiect de cult şi operă de artă, este specifică religiei creştine şi, mai precis, Bisericii Ortodoxe. De altfel, numai în Biserica Ortodoxă se poate vorbi de un cult al icoanelor, „Teologie în imagine“, icoana anunţă prin culori şi face prezent ceea ce Evanghelia proclamă prin cuvânt. A reduce icoana la nivelul unei opere de artă înseamnă a o goli de funcţia ei primordială. Icoana este, aşadar, unul din aspectele Revelaţiei divine şi ale comuniunii noastre cu Dumnezeu. Credincioşii adunaţi într-o biserică pentru Liturghie stabilesc legătura cu Biserica cerească, prin intermediul icoanelor şi al rugăciunilor liturgice. Icoana exprimă Ortodoxia; ca şi Cuvântul, ea transmite Tradiţia Bisericii. Arta, în general, exprimă o concepţie despre lume şi, ca atare, are un limbaj propriu; icoana este mai mult decât o operă de artă, ea face apel la arta care face trecerea de la vizibil la Invizibil, de aceea frumuseţea ei este mai mult interioară decât exterioară. Icoana este prototipul şi simbolul unei creaturi duhovniceşti mântuite prin credinţa în întruparea lui Hristos. Lumea creaturală înfăţişată în pictura iconografică ortodoxă este orientată integral către cea de dincolo, către veşnicie. Invenţie bizantină, icoana a fost creată în secolul al V-lea; Bizanţul cade în 1453, iar prin intermediul popoarelor balcanice şi slave, istoria icoanei traversează cu paşi mari spaţiul şi timpul.

Rugăciunea pictorului de icoane: „Tu, Doamne Dumnezeule, Stăpâne a toate, luminează şi îndreptează sufletul, inima şi mintea robului Tău; călăuzeşte-mi mâinile, ca să pot înfăţişa cum se cuvine şi în mod desăvârşit chipul Tău, al Sfintei Tale Maici şi pe cele ale tuturor sfinţilor, pentru slava, bucuria şi înfrumuseţarea Sfintei Tale Biserici.“

Originea şi dezvoltarea istorică

Icoana pare să fie creată în prima jumătate a secolului al V-lea, în urma aducerii la Constantinopol a portretului Sfintei Fecioare cu Pruncul (Odighitria), atribuită Sfântului Luca. Arta icoanei porneşte din catacombe, traversează sinoadele şi iconoclasmul, atrăgând Părinţi eminenţi ai Bisericii, prezentându-se ca un rezultat al unei sinteze a culturilor elenă, romană şi creştină (bizantină).

Icoana se naşte în catacombe; de teama persecutorilor, creştinii folosesc simbolurile, dintre care cel mai întâlnit este IHTIS (Iisus Hristos Theou Uios Sotir) = peşte. Primi creştini preiau simboluri păgâne – pentru început – pe care le transformă, după care ei înşişi solicită artiştii să lucreze pentru ei; convertirea împăraţilor la creştinism, de asemenea, aduce după sine o seamă de noi convertiţi şi ei poruncesc ridicarea unor noi biserici, împodobite în mod deosebit. Se dezvoltă pelerinajele, în urma cărora pelerinii obţin moaşte sau obiecte sfinte, încât permisiunea pe care Biserica o dă, spre sfârşitul secolului al IV-lea, de a se picta icoane pentru cult, nu face decât să confirme o practică deja existentă.

Constantinopolul, fondat şi construit ca un oraş creştin, va juca şi-n pictură – ca-n întreaga viaţă bisericească – un rol foarte important: în vremea Împăratului Justinian I (527-565), arta creştină atinge apogeul. Egiptul aduce şi el ceva influenţe în pictură: era obiceiul la vechii egipteni, să fixeze deasupra capului mumiei portretul defunctului; copţii, convertiţi pe la anul 70 d.Hr., de Sfântul Marcu, păstrează obiceiul de a pune tăbliţe în mormintele pustnicilor şi martirilor.

Icoana nefăcută de mână omenească:

Există tradiţia conform căreia Abgar, regele Edesei, fiind bolnav de lepră, doreşte să-L vadă pe Mântuitorul, fapt pentru care Îi trimite o delegaţie. Pentru că se apropiau Sfintele Sale Patimi, Mântuitorul nu poate merge, dar îi trimite un ştergar cu care Îşi ştersese faţa şi pe care

29

rămăsese imprimat chipul Său. Există un paralelism între această tradiţie şi cea legată de Veronica; dealtfel, Veronica înseamnă icoană adevărată – veron icon.

Sinodul Quinisext (691-692), prin Regula 82, hotărăşte ca nimeni să nu-L mai reprezinte pe Mântuitorul în mod simbolic prin Mielul antic, ci sub aspectul Său omenesc, în baza Întrupării Sale.

La începutul secolului al VIII-lea, se ajunsese la unele exagerări; din cauza acestora şi pentru faptul că pe tronul de Constantinopol urcă împăraţi ce nu erau familiarizaţi cu cultul icoanelor sau chiar ostili acestuia, se ajunge la criza cunoscută sub numele de iconoclasm. Criza e declanşată de Împăratul Leon al III-lea Isaurul, care, în 725, dă jos, în mod brutal, icoana Mântuitorului – una din cele mai reprezentative pentru pictura bizantină din acea vreme – de pe poarta de aramă a Constantinopolului; apogeul crizei îl constituie anul 730; în 754, are loc sinodul de la Hiera, care interzice cultul icoanelor.

Efecte: Distrugeri foarte mari, nu numai de icoane, ci şi de biserici şi mănăstiri; martiraje. Sinodul al VII-lea ecumenic (787) apără cultul icoanelor, însă numai pentru puţin timp,

deoarece iconoclasmul va reînvia, mai ales sub Leon al V-lea Armeanul.Criza va lua sfârşit în 843, când se va ţine un sinod care va stabili definitiv învăţătura

creştină ortodoxă despre icoană – 11 martie, Sărbătoarea Ortodoxiei (prima duminică din Postul Mare).

După 843, Capadocia – valea râului Iris, centru de viaţă monahală dezvoltat de Sfântul Vasile cel Mare – devine cel mai important centru al artei creştine.

Invazia cruciaţilor, în 1204, şi jefuirea Constantinopolului, distruge forţa morală şi spirituală a imperiului.

După 1054, în Occident, au loc mari transformări. 1453 – cade Constantinopolul, toţi învăţaţii şi marii artişti pleacă în Occident, însă, în

acelaşi timp, Rusia scapă definitiv de stăpânirea tătarilor. Secolul al X-lea – Rusia se converteşte la creştinism, mari influenţe de la Bizanţ. Artişti

bizantini (dintre care, mai ales Teofan Grecul, sec. XIV), ajută Rusia la dezvoltarea unui limbaj iconografic propriu.

Andrei Rubliov (1360/1370 – 1430), cel mai mare pictor rus, deschide calea unei picturi independente, sub influenţa lui Teofan Grecul şi sub ucenicia Sfântului Sergie de Radonej.

Secolul al XVII-lea marchează declinul. Mozaicul începe să fie tot mai rar, în schimb, se dezvoltă fresca.

Pe lângă Rusia, Muntele Athos – care ocupă un loc aparte şi special în istoria picturii – contribuie la păstrarea şi dezvoltarea picturii, Macedonia, Serbia, Bulgaria, România.

Icoana coptă ocupă un loc aparte; vârsta ei de aur este între secolele V-VIII. Se deosebeşte de icoana bizantină prin caracterul ei popular – este încă necunoscută nouă. Ceea ce impresionează, înainte de toate, în icoana coptă, sunt capetele exagerat de mari, aşezate pe trupuri scurte, cu trăsături reduse la minim. Ochii, totdeauna foarte mari, expresie a vederii interioare, captează atenţia.

Baza biblică şi dogmatică a icoanei:

Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, într-o singură persoană. Icoana se fundamentează pe taina întrupării. Dar dacă temeiul icoanei se găseşte în întruparea Fiului lui Dumnezeu, icoana, la rândul ei, dă mărturie despre întrupare. A nega pe una echivalează cu negarea celeilalte. De aici rezultă că icoana este, prin excelenţă, cea a lui Hristos.

Sfinţii Ioan Damaschinul (650-730), Teodor Studitul (751-826) şi Nichifor, Patriarhul Constantinopolului (750-828) au alcătuit argumentele teologice în favoarea cultului icoanelor.

30

În Biserică – locaşul lui Dumnezeu – totul se referă la lumea cerească şi nu la cea pământească. Începând cu secolul al IX-lea, apar reguli oficiale care impun alegerea şi dispunerea scenelor:

– Pantocratorul – stăpân al lumii văzute şi nevăzute;– Bolta absidei – Maica Domnului – punte între pământ şi cer;– Zidul absidei – reprezintă liturghia cerească a îngerilor;– Naosul şi pronaosul – scene biblice din Noul Testament şi Sfinţii;– Intrarea în biserică, Adormirea Maicii Domnului sau Judecata de Apoi

Catapeteasma este de origine recentă, atinge forma ei clasică în secolul al XV-lea. Iniţial, a fost un grilaj pe care s-au atârnat icoane. Ea nu este, în nici un caz, o barieră, ci expresia maximă a ceea ce se poate manifesta vizual, deoarece, în spatele ei, nu e nimic de văzut, în sensul că Taina ce se săvârşeşte acolo nu se situează la nivelul vizibilului, ci al comuniunii.

Omul este capabil de vederea „icoanei Dumnezeului Celui Nevăzut“, fiindcă El însuşi este o „icoană“ creată „spre Nestricăciune“, a fiinţei lui Dumnezeu.

Scurt comentariu asupra icoanelor praznicelor(M. Quenot, Icoana, fereastră spre absolut)

Anul bisericesc începe cu 1 Septembrie – sărbătorile închinate Maicii Domnului; la fiecare praznic, se pune, în cadrul privegherii, pe un tetrapod, în faţa iconostasului, icoana praznicului; ea însoţeşte cântările liturgice consacrate praznicului.

1) Naşterea Maicii Domnului – 8 septembrieMonahul Grigorie Krug, Carnetele unui pictor de icoane: „Naşterea Maicii Domnului reprezintă ultimele pregătiri ale neamului omenesc, pentru primirea dumnezeirii“.

2) Întâmpinarea Maicii Domnului/Intrarea în Biserică – 21 noiembrieMaica Domnului pătrunde în Sfânta Sfintelor, ea însăşi va fi Sfânta Sfintelor, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu.

3) Buna Vestire – 25 martieMoanhul Grigorie: acum are loc „împlinirea tainei care depăşeşte toate limitele raţiunii omeneşti – Întruparea Fiului lui Dumnezeu“.

4) Adormirea Maicii Domnului – 15 augustIcoana: Mântuitorul poartă în mâini sufletul Maicii Domnului → îndumnezeirea firii umane, răspunsul la chemarea puternică a lui Dumnezeu, Care S-a făcut purtător de trup, ca omul să se facă purtător de Duh Sfânt.

5) Naşterea Mântuitorului – 25 decembriePeştera întunecată simbolizează disperarea totală sau iadul. Tocmai aici se naşte tainic, spre a elibera pe Adam şi, împreună cu el, toată omenirea. Cultul ortodox o descrie pe Maica Domnului drept muntele cel sfânt, de unde va ieşi Hristos. În centrul icoanei, stă Maica Domnului, întinsă pe un aşternut de culoarea purpurei, care subliniază demnitatea ei, în calitate de Maică a Domnului. Bătrânul Iosif – mirându-se.Dostoievski, Fraţii Karamazov: „Nu există în lume decât un singur chip absolut frumos – Hristos“ şi „Întruparea este epifania Celui Frumos“ (IV, 1)Acest „Paşti al iernii“ răsună de prezenţa lui Emanuel.

6) Întâmpinarea Domnului – 2 februarieBaldachinul care separă icoana subliniază, pe de o parte, bucuria încercată de bătrânul Simeon, întâlnind pe Dumnezeu, şi presimţirea cumplită a Maicii Domnului, care întrezăreşte suferinţa Fiului ei. Privirea Pruncului se concentrează asupra lui Simeon, a cărui fiinţă, în totalitatea ei, se arată a fi primitoare.

7) Teofania – Botezul Domnului – 6 ianuarie

31

Apele reprezintă un fel de mormânt lichid, pe care Hristos îl sfinţeşte, prin prezenţa Sa.8) Schimbarea la Faţă – 6 august

Grigorie Monahul: „ ... este calea, chipul şi culmea transfigurării universale“; nu Hristos este Cel Care Se transfigurează, ci Apostolii, ai căror ochi curăţiţi percep deodată deplina realitate a Celui pe Care-L însoţesc zi de zi – Sfântul Grigorie Palama.

9) Intrarea în IerusalimIcoana este o teologie în culori; Hristos intră călare pe un animal, pentru a arăta că va fi înălţat pe Cruce şi proslăvit pe ea; satul în care sunt trimişi cei doi ucenici (Vechiul şi Noul Testament) reprezintă dispoziţia duhului potrivnic al omului alungat din Paradis; asina preînchipuie sinagoga; puiul asinei, poporul păgân fără măsură, pe care nu l-a putut îmblânzi nimeni şi nimic – Monahul Grigorie.

10) Înălţarea Domnului De aici înainte, natura umană, legată de cer, Îl percepe pe Hristos drept cap al Bisericii. După cum S-a înălţat, tot aşa va şi reveni. Vedem pe icoană, sub Hristos, Care Se înalţă întru slavă, chipul Bisericii şi stâlpii ei, Apostolii.

11) CincizecimeaIcoana îi reprezintă pe Apostoli, adunaţi în semicerc, în jurul tronului gol al lui Hristos, a Cărui prezenţă dumnezeiască este readusă prin limbile de foc şi lumina care le înconjoară. Sub Apostoli se găseşte pictat, încadrat într-un arc de cerc de culoare neagră, un împărat în vârstă, având în mâini un ştergar pe care se află aşezate 12 rulouri: este cosmosul, în stare de captivitate, şi mântuirea lui, anunţată de predica Apostolilor.

12) Înălţarea Sfintei Cruci Icoana: episcopul Ierusalimului, înălţând Sfânta Cruce; Crucea este instrumentul şi semnul prin care Hristos, Noul Adam, eliberează lumea din întunericul morţii şi permite transfigurarea ei.

13) Coborârea la iad/ÎnviereaSfântul Nicodim Aghioritul: „Mântuitorul a întins mâna, a făcut semnul crucii peste Adam şi peste toţi sfinţii şi, prinzând mâna dreaptă a lui Adam, înălţându-Se din iad şi ieşind din el, toţi sfinţii urmându-L“. Învierea dă sens morţii lui Hristos pe cruce.

Canoane referitoare la icoane

Reprezentarea lui Hristos este o sarcină de temut; icoana nu este de competenţa artistului, ci a călugărului.

Secolul al XVII-lea oferă exemple de icoane celebre. Sinodul VII Ecumenic (787) decretează: „De pictor depinde numai aspectul tehnic al

lucrării, dar întregul ei plan, dispoziţia şi compoziţia sa aparţin şi depind de Sfinţii Părinţii, într-un chip foarte limpede“ (Niceea II, 6.a, 252C).

Sinodul de la Moscova, 1551, declară: „Arhiepiscopii şi episcopii din toate oraşele şi mănăstirile din eparhiile lor, trebuie să poarte de grijă pictorilor de biserici şi să le controleze lucrările“. La Sinodul de la Moscova, icoana Sfintei Treimi, pictată de A. Rubliov, este propusă ca „model desăvârşit“.

Progresiv, se formează normele pe care zugravii de icoane le pot avea la îndemână. Ele se numesc erminii. Cele mai vechi manuscrise de erminii se păstrează acum în bibliotecile mănăstirilor Iviron şi Pantelimon, din Athos; Biblioteca Academiei Române posedă şi ea trei manuscrise de erminii: unul din 1775, altul din 1814 şi al treilea nedatat.

Cel mai cunoscut şi răspândit manual este Manualul/Erminia ieromonahului Dionisie de Furno (secolul al XVII-lea), alcătuit la cererea călugărilor din Athos.

32

Cuprinsul erminiilor: - o parte iconografică;- o parte tehnică.

La români au circulat mai mult erminiile greceşti şi ruseşti; se pare că au existat trei traduceri româneşti diferite, după originalele greceşti. Dintre cei trei traducători, unul este cu siguranţă cunoscut: Arhim. Macarie (sec. XVII – XVIII). Avem şi manuscrise cu compilaţii din mai multe erminii, ca cel alcătuit de zugravul Popa Manolache Halepliu, manuscris păstrat în Biblioteca Academiei Române (Mns nr. 1759).

Versiuni româneşti tipărite:1. Episc. Ghenadie Enăceanu, Iconografia. Arta de a zugrăvi tâmplele şi icoanele bisericeşti, Bucureşti, 1891.2. Prof. V. Grecu, Cărţi de pictură a bisericii bizantine. Introducere şi ediţie critică a versiunilor româneşti atât după redacţiunea lui Dionisie din Furno, trad. la 1805 de Arhim. Macarie, cât şi după alte redactări mai vechi şi traduceri anonime, cu sau planşe afară din text, Cernăuţi, 1936.

Au circulat şi nişte caiete numai cu nişte desene:1. Cartea de pictură bisericească a mitropolitului Antim Ivireanul (1709), manscris (se află în fostul Muzeu al Acad. Duh. din Kiev)2. Manuscrisele din Acad. Rom. (4602 şi 5307), din sec. XVIII – XIX, care conţin numai desene, unele în culori, cu foarte puţin text explicativ.

Icoana rămâne, pentru mult timp, apanajul călugărilor; oricum, rămâne ca sarcină a Bisericii a veghea pictura bisericească. Pictorul are datoria de a expune credinţa prin intermediul talentului său şi aceasta în duhul canoanelor, pe care e profund interesat să le îmbogăţească şi întinerească. Înainte să aşeze icoana pe lemn, o zămisleşte în sine însuşi, prin rugăciune. Orice călugăr promovat iconograf pictează, înainte de toate, icoana Schimbării la Faţă.

Sinodul de la Moscova se plânge de decăderea morală a vieţii pictorilor:„Pictorul de icoane să fie smerit, blând, evlavios, să nu pălăvrăgească, să nu râdă peste

măsură, să nu fie certăreţ, nici invidios, nici beţiv, nici hoţ, el trebuie să respecte curăţia duhovnicească şi trupească“.

Până în sec. XI-XII, artele exprimă peste tot aceeaşi realitate şi au aceeaşi credinţă, anume aceea de a revela „cele nevăzute“. Bizanţul, în ciuda catastrofei din 1204, se bucură de o înflorire a artei şi a teologiei ; în peninsula italică, Cimabue, Giotto şi Duccio se află la originea unei îndepărtări treptate de arta Bisericii Orientale, care va duce la separarea din Renaştere. Arta transcendentului dispare; arta devine independentă, iar arta sacră face loc artei religioase lipsite de transcendenţă.

E uimitor să arătăm, aşa cum face P. Evdokimov, faptul că Sinodul de la Torento (1545-1563) şi Sinodul de la Moscova (1551) au loc în aceeaşi epocă şi ajung la concluzii divergente în ceea ce priveşte natura artei sacre.

Arta icoanei cere o viziune spirituală hrănită din seva Bisericii, viziune care se în forme fidele Tradiţiei.

Dacă formele arhitecturale, munţii şi vegetaţia care formează fondul icoanei sunt totdeauna subordonate personajelor care ocupă spaţiul din faţă, aceste diverse elemente le sunt integrate şi nu au independenţă.

Faţa are un loc aparte şi o importanţă deosebită, trupul dispărând adesea sub veşminte; faţa dă identitate personajelor, iar de la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, chipul omului primeşte o dimensiune nouă.

Faţa este centrul trupului; ea domină totul. Călugărul Grigorie Krug: „Numai chipul care posedă o faţă-chip şi numai un chip

omenesc transfigurat prin revelaţie dumnezeiască poate avea dreptul să fie o icoană sfântă“. Grecii din antichitate considerau sclavul ca fiind aprosôpos = fără faţă.

33

Culorile şi importanţa lor

Johannes Itten: „Culorile sunt forţe strălucitoare, generatoare de energii care au asupra noastră o acţiune pozitivă sau negativă“.

1. Albul – opusul negrului, nu este cu adevărat o culoare, ci corespunde sumei tuturor culorilor, dacă sunt culori-lumină. Este culoarea curăţiei, a ştiinţei dumnezeieşti şi a cunoaşterii integrale. Creştinii primelor secole numeau botezul „luminare“.2. Albastrul – este cea mai profundă şi nematerială dintre culori. Albastrul are şi un caracter introvertit şi discret, sugerând smerenia tăcută. Semn al tainei vieţii dumnezeieşti, albastrul întunecat abundă în icongrafie. El este foarte des culoarea mantiei Pantocratorului, a veşmintelor Sfintei Fecioare şi ale Sfinţilor Apostoli şi e prezent în Troiţa lui Rubliov.3. Roşul şi purpuriul – roşul exprimă izbucnirea vieţii exuberante şi stă în strânsă legătură cu sângele. Pământească, ea simbolizează tristeţea, frumuseţea, bogăţia, sănătatea, iubirea, dar şi războiul. Purpura este rezervată celor mai înalte demnităţi.4. Verdele – complementar roşului, este culoarea regnului vegetal, a primăverii şi deci a reînnoirii.5. Galbenul şi auriul – galbenul tulbure simbolizează orgoliul, adulterul, trădarea – suflul luciferic. Auriul e o culoare ce nu se găseşte în natură astfel că fondul aurit al icoanelor creează un spaţiu unde trupurile nu mai trebuie să se conformeze elementelor de peisaj sau de arhitectură.6. Cafeniul – culoarea solului, a argilei, a gliei, este simbol al smereniei.7. Negrul – înseamnă absenţa sau suma tuturor culorilor. Negrul, evocare a neantului, a haosului, a neliniştii şi a morţii, absoarbe lumina, fără a o mai da înapoi. Pe icoane, veşmintele negre ale călugărilor simbolizează renunţarea la deşertăciunea lumii, condiţie a vederii dumnezeieşti.

Icoana Sfintei Treimi:

Icoana Sfintei Treimi ocupă un loc aparte în iconografie. Reprezentarea iconografică cea mai corectă şi acceptată în tradiţia Răsăriteană este cea a scenei de la stejarul Mamvri (Fac. 18).

Reprezentări în imagini ale vizitei celor trei bărbaţi la Avraam sunt atestate încă de la începutul iconografiei creştine şi, odată cu trecerea timpului, ele devin tot mai numeroase.

După cum relatează istoricul Eusebiu de Cezareea, încă din perioada preconstantiniană, în Dumbrava din Mamvri, ar fi existat o imagine pictată (grafi) a celor trei vizitatori ai lui Avraam. Imaginea nu s-a păstrat; s-a păstrat, însă, pe cât se pare, o copie – un fel de „suvenir de pelerini“, provenit de prin sec. V – ilustraţia nr.1. Ne îndoim, însă, că ar fi de provenienţă creştină; mai degrabă, e o reprezentare păgână sincretistă, care a preluat unele tradiţii locale iudaice, reinterpretată ulterior de creştini, într-un sens hristologic.

1. Cea mai veche reprezentare neîndoielnic creştină este o frescă, unică în felul ei, dintr-o catacombă de pe Via Latina (jum. sec. IV) – ilustraţia nr. 2.Este o ilusturare într-un fel naiv, povestind datele relatării Vechiului Testament. Cei trei bărbaţi sunt trei tineri, fără aureole, fără toiege, fără aripi = toţi sunt la fel, inclusiv în mărime. Un amănunt: cei trei tineri sunt lipiţi unul de altul = unitatea. Desigur, interpretarea se pretează la o interpretare, pentru că nu mai este o simplă redare a evenimentului, ci o interpretare a acestuia, în contextul special al catacombelor.2. Mozaicul din bazilica Santa Maria Maggiore – prima jumătate a sec. II – ilustraţia nr.3. Imaginea reuneşte mai multe scene; tinerii sunt la fel, imberbi, îmbrăcaţi în alb.

34

Detaliu: cel din mijloc este învăluit într-o mandorlă, ceea ce îl detaşează. Toţi se aseamănă între ei; veşmintele sunt la fel, diferită fiind doar gestica: e limpede că e vorba de o interpretare a scenei biblice.3. Mozaicul din bazilica San Vitale din Rovena (anterior lui 547) – ilustraţia nr. 4. Mai multe scene, într-o singură imagine; în centru, ospătarea celor trei bărbaţi. În dreapta, e adăugată jertfa lui Isaac. Cei trei se aseamănă întru totul; diferă doar gestica. Avraam aduce pe un platou un viţel – viţelul îngrăşat.4. Mozaicul din Cappela Palatina (Palermo) sec. XII – ilustraţia nr. 5, cuprinde două scene: salutarea şi ospeţirea. Sunt reprezentaţi în chipul îngerilor, aproape identici, dar:

– poartă toiege (nou);– au nimb (nou);– cel din mijloc priveşte direct spre vizitatori – îl detaşează.

Nou şi important: inscripţia: „Avram primeşte trei îngeri şi adoră unul singur“.

5. Mozaicul din Domul din Monreale (sf. sec. XII) – ilustraţia nr. 6. Cei trei îngeri sunt foarte asemănători; cel din mijloc poartă un nimb roşu şi-n loc de toiag, un sel.

Inscripţia: „Avram primeşte în ospeţie pe îngeri şi, deşi vede trei, adoră unul singur“.6. Mozaicul din basilica San Marco (Veneţia) – sec. XIII – ilustraţia nr. 7. Cuprinde scena

salutului şi scena ospătării. Cei trei îngeri sunt identici. Notă: Ultimele trei exemple reprezintă o etapă. Ex. din Occident şi din Orient ←

iconoclasmul; deşi ele sunt, toate, bizantine.7. În Răsărit, apare un nou interes pentru această temă: scena apare pe cărţi (psaltire), pe uşi. 8. În Rusia, anterior lui A. Rubliov, apar exemple; spre sfârşitul sec. XVI – o nouă

perspectivă; tema hristologică se accentuează.9. Un loc aparte îl ocupă Troiţa lui Rubliov. Datele apar din izvoare indirecte; împreună cu

prietenul său mai vârstnic, Daniil Cirondi (cel negru), au pictat, între 1422-1427, biserica închinată Sfintei Treimi, a Lavrei Sfântului Serghie. Sinodul de la Moscova (1551) a dat-o drept model.Notă: În formarea icoanei, se poate urmări o linie evolutivă:

– interpretarea teologică: reprezentarea în imagine a textului biblic;– interpretarea angelologică: vizitatorii sunt înţeleşi ca fiind îngeri;– interpretarea hristologică: Hristos;– interpretarea triadologică: Sfânta Treime.

Bibliografie:1. Michel Quenot, Icoana, fereastră spre absolut, trad. rom. Pr. Vasile Răducă, Bucureşti, 1993 (B.P)

Note:– rugăciunea pictorului – p. 12;– originea şi dezvoltarea icoanei – p. 13 (cu o succintă prezentare istorică);– argumentarea teologică a icoanei – p. 29, 100;– prăznicare – comentariu, p. 38;– canoanele icoanei – p. 47;– icoana, în Orient şi în Occident – evoluţie, p. 52 ;– comentariu la icoană – interconfesional, p. 56 ;– tehnica icoanei – cu comentarii, p. 58;– culorile – p. 76;

35

– analiza câtorva icoane (ale Maicii Domnului, Pantocrator şi Deisis, Răstignirea, Învierea), p.87.

2. Christoph Schonborn, Icoana lui Hristos, trad. rom. Pr. V. Răducă, Editura „Anastasia“, Bucureşti, 1996 (BP)

Note: – originile iconoclasmului bizantin, p. 115

3. Bunge, Gabriel, Ierom., Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov, trad. rom. Diac. Ioan Ică jr., Editura „Deisis“, Sibiu, 1996

Note:– date biografice (A. Rubliov), p. 5;– tradiţia iconografică, cu exemple privind cele mai vechi icoane ce reprezintă

scena de la Mamvri, p. 21;– interpretarea teologică (angelologică, hristologică, triadologică), p. 33

4. Ozolin, Nikolai, Pr., Chipul lui Dumnezeu, Chipul omului, trad. rom. Gabriela Ciubuc, Editura „Anastasia“, Bucureşti, 1998 (BP) ;5. Florenski Pavel, Iconostasul, trad. rom. Boris Buzilă, Editura „Anastasia“, Bucureşti, 1994 (BP) ;6. Evdokimov P., Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, Bucureşti, 1992

36

Curs 4Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie

Bibliografie selectivă1. Pr. Prof. dr. Ene Branişte, Liturgica Specială, ediţia a II a, Bucureşti, 1985; (sau oricare altă

ediţie);2. Idem, Participarea la Liturghie, Editura „România Creştină“, Bucureşti, 1999;3. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mistagogia, trad. rom. Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,

Editura IBM al BOR, Bucureşti,2009;4. *** Eucharistia, Ecyclopedie de L’Eucharistie, Sous la direction de Maurice Brouard,s.s.s.,

Les Editiones du Cerf, Paris, 2002;5. Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă,

Editura IBM al BOR, Bucureşti, 2004;6. Ioannis Zizioulas Mitropolit de Pergam, Creaţia ca Euharistie, trad. rom. Caliopie Papacioc,

Editura “Bizantină”, Bucureşti, 1999;7. Idem, Fiinţa eclesială, trad. rom. Aurel Nae, Editura “Bizantină”, Bucureşti, 1996;8. Robert F. Taft, Le Rite Byzantine, Bref historique, Les Editiones du Cerf, Paris, 1996.9. André Scrima, Biserica Liturgică, trad. rom. Anca Manolescu, Editura „Humanitas“,

Bucureşti, 2005;10. Ieromonah Petru Pruteanu, Liturghia Ortodoxa istorie şi actualitate, “Sofia”, Bucureşti,

2008;11. Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Sfintele Slujbe, trad. rom. Ierom. Agapie

(Corbu), Editura „Sfântul Nectarie“, Arad, 2009;12. Ioannis Foundoulis, Dialoguri Liturgice, Răspunsuri la probleme liturgice, vol. I, II, III; vol.

I – trad. rom. Pr. Victor Manolache, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008; vol. II – trad. rom. Sabin Preda, Editura Bizantină, Bucureşti, 2009; vol. III – trad. rom. Pr. Victor Manolache, Editura Bizantină, Bucureşti, 2009;

13. Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, II, III, Editura IBM al BOR, Bucureşti;

14. Alexander Schmemann, Introducere în Teologia Liturgică, trad. rom. Ierom. Vasile Bârzu, Editura „Sofia“, Bucureşti, 2002;

15. Idem, Liturgy and Tradition, Theological Refections of Alexander Schmemann, St. Vladimir’s Seminary Press, New York, 1990;

16. Idem, Liturgy and Life: Christian Development through Liturgical Experience, New York, 1983;

17. Idem, For the Life of theWorld, St. Vladimir’s Seminary Press, New York, 1990, (vezi şi trad. rom.) ;

18. Idem, Euharistia, Taina Împărăţiei, trad. rom. Pr. Boris Roduleanu, Editura „Anastasia“, Bucureşti, 1992; (s-a reeditat şi laEditura „Bonifaciu“);

19. Diac. Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei I Canonul Apostolic al primelor secole, Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008;

20. Paul Evdokimov, Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă, trad. rom. Pr. Dr. Vasile Răducă, Editura „Anastasia“, Bucureşti, 1995;

21. Juan Mateos, Ş.J., Celebrarea Cuvântului în Liturghia Bizantină, trad. rom. Cear Login, Cluj-Napoca, 2007;

22. Mitropolitul Antonie de Suroj, Şcoala Rugăciunii, trad. rom. Gheorghe Fedorovici, Bucureşti, 2006;

37

23. Ciprian Ioan Streza, Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare Istoric – text – analiză comparată – comentariu teologic, editura Andreiană, Sibiu, 2009;

24. Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Pentru Tineri, Teologie Liturgică, Editura Fundaţiei „Tradiţia Românească“, Bucureşti, 2009;

Noţiuni introductive

În acest curs vom atinge două probleme: prima, legată de Liturghie, pe care o voi dezvolta, mai apoi, iar a doua, legată de Taine şi Ierurgii; şi pe aceasta o vom dezvolta, la momentul potrivit. Dar acum, doar o enunţăm. Câte Taine cunoaştem în Biserica Ortodoxă? Şapte Taine. Credeţi însă că de la început a fost aşa, au fost şapte Taine, sau au fost mai multe, mai puţine? Nu a fost de la început aşa! Cu alte cuvinte, numărul Tainelor este o problemă care nu a fost elucidată, deşi teologia academică să zicem că a elucidat-o – când? Când credeţi că a intervenit numărul de şapte Taine, în Biserica Ortodoxă? După două sinoade: sinodul de la Ferrara-Florenţa şi mai ales cel de la Trident, sinoade unioniste. Şi atunci ne-am apucat şi noi să numărăm Sfintele Taine şi am descoperit că sunt numai şapte. Sigur că cifra şapte este o cifră simbolică, dar nu putem noi limita Sfintele Taine doar la şapte! De ce? Pentru faptul că Tainele lui Dumnezeu sunt necuprinse, ceea ce înseamnă că sunt şi de nenumărat. Toată lucrarea lui Dumnezeu e o taină, la modul general, şi fiecare lucrare, în mod special, este o taină.

Vă pun o întrebare, mai ales celor care aţi absolvit Seminarul: cum se defineşte Taina? Taina este o lucrare a Bisericii, prin care se împărtăşeşte harul dumnezeiesc asupra credincioşilor. Iar Ierurgiile invocă harul lui Dumnezeu, ca să se reverse asupra materiei, asupra mediului încojurător.

Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie ce sfinţeşte? Şi oamenii, şi materia: „Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte şi fă, adică, pâinea aceasta... “. Cu alte cuvinte, în Dumnezeiasca Euharistie constatăm că avem şi Taină, şi Ierurgie. E puţin forţat termenul de Ierurgie, pentru că Ierurgie înseamnă o lucrare sfântă, sfinţitoare şi sfântă. Aceasta este o problemă pe care o vom dezvolta noi, la momentul potrivit, dar am făcut această paranteză.

Locul Dumnezeieştii Liturghii în Teologie şi în viaţa Bisericii

Problema pe care o dezvoltăm acum, prima pe care am enunţat-o, şi care va fi, de fapt, şi tema întâlnirii de astăzi, este locul Dumnezeieştii Liturghii în Teologie şi în viaţa Bisericii. Ca să definim Dumnezeiasca Liturghie, în raport cu Teologia şi în raport cu viaţa bisericească, ar trebui să înţelegem ce este Liturghia. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie este lucrare dumnezeiască, săvârşită în mijlocul oamenilor, la care participă omul şi ca lucrare dar şi ca împlinire, deci şi ca săvârşire, dar împlinire în sensul de primire, de receptare şi de participare; cel mai corect este cred, termenul de participare la Liturghie. Noi participăm, cu toată fiinţa noastră, la Liturghie, care reprezintă miezul, centrul Teologiei, şi centrul vieţii bisericeşti. Ar putea să spună cineva: „Cum să fie centrul Teologiei? Centrul Teologiei este Dogmatica! Sau Noul Testament!...“ Ar putea să spună cineva: „Cum să fie centrul vieţii bisericeşti, al vieţii creştinului, când principiul de neclintit în Teologie şi în viaţa creştinilor este principiul hristocentric? Hristos este în centrul vieţii! Îl dăm pe Hristos la o parte, cu Liturghia?!“ Nu-L dăm! Mai mult decât atât, Liturghia tocmai consacră practic, concret şi viu caracterul hristocentric. De ce? Pentru că în centrul Sfintei şi Dumnezeiştii Liturghii este Hristos. Şi Liturghia nu numai că Îl aduce în centrul vieţii noastre pe Hristos, dar mai mutl decât atât, ni-L împărtăşeşte – atenţie! – nemijlocit pe Hristos, că ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Lui! Trupul şi Sângele lui Hristos intră în alcătuirea

38

trupului şi sângelui Bisericii. Cine alcătuieşte trupul şi sângele Bisericii? Noi, credincioşii. Şi Hristos intră în alcătuirea acestui trup şi sânge al Bisericii.

Din acest motiv, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful spune că, şi dacă ne-am împărtăşi o singură dată în viaţa noastră, ar fi suficient, cu o singură condiţie: să fim conştienţi de starea aceasta toată viaţa! Pentru că, dacă atunci când tu ţi-ai luat trup de la Dumnezeu, prin părinţii tăi, ai căpătat o zestre genetică, un ADN care niciodată nu se mai schimbă, şi prin care persoana devine inconfundabilă, unică, atunci când Îl primeşti pe Hristos în alcătuirea ta, trupul tău, cu noua alcătuire, nu se va schimba niciodată! Hristos niciodată nu te mai părăseşte!

Apropo de ceea ce spune Mitropolitul Antonie Bloom; atunci am înţeles cum Îl răstignim noi pe Hristos: odată ce Hristos a intrat în mine – în Botez, Hristos S-a născut în mine; în Dumnezeiasca Euharistie, a intrat în alcătuirea mea! –, eu, când merg greşit, şi o iau prin mizeria păcatului, Hristos nu poate să meargă cu mine! Dar întrucât El nici nu mă părăseşte niciodată, atunci mă ia pe umerii Lui şi ia o altă cale. Care? Ia din nou calea Crucii. Şi-n acest sens Îl răstignim din nou pe Hristos. Am mai înţeles încă un aspect, foarte important: Mântuitorul Hristos niciodată nu-l părăseşte pe om, ba, mai mult decât atât, Mântuitorul Hristos, vrea să ne tragă pe toţi la El, să ne asume pe toţi, ca să ne ducă în faţa Tatălui, curaţi, în stare de smerenie şi de sfinţenie; vrea să ne îmbrăţişeze pe toţi şi atunci, pătimeşte şi compătimeşte cu fiecare din noi, toată viaţa noastră. Păriţii Bisericii m-au ajutat să înţeleg expresia lui Blaise Pascal, Hristos este în agonie, pe cruce, până la sfârşitul veacurilor. Foarte greu de înţeles această taină! E foarte înaltă! Din acest motiv, daţi-mi voie să vă spun, teologia este cea mai înaltă, numai să înţelegem ceva din ea!

Deci, Hristos este împreună cu noi. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „pe cine să lăudăm, dintre cei ce se împărtăşesc o dată în viaţă, pe cei ce se împărtăşesc rar sau des? Nici pe unii, nici pe alţii, ci pe cei care s-au împărtăşit curat, cu vrednicie“. Cum adică? Ştiţi cum a fost cu pilda semănătorului? Unde a căzut cea de a patra parte a seminţei? În pământ bun! Pământul cel bun sunt cei care au inimă curată şi bună şi rodesc întru răbdare. Ştiţi ce este, ce presupune răbdarea? Smerenie! Se spune că mânia este căruţa demonilor! De ce spune Biserica, spun Părinţii că Satan n-are ce căuta în Taina Spovedaniei? El nu intră în Taina Spovedaniei. Dar noi, totuşi, putem să-i deschidem o portiţă! Ce-i zice lui Antonie, Satan? „Antonie, tu mănânci puţin, eu nu mănânc deloc. Tu dormi puţin, eu nu dorm deloc. Într-un singur lucru mă biruieşti: cu smerenia!“ Ce cale ia Mântuitorul Hristos? A smereniei. Unde coboară cu smerenia? În iad. În iadul cui? Al sufletului meu. Aici este marea problemă, că de acolo îl izgoneşte Mântuitorul Hristos pe Satan, cu smerenia. Diavolul nu poate, ontologic, prin ceea ce este şi face el, nu poate să se smerească. Niciodată nu va putea coborî în smerenie. Din acest motiv, în inima smerită a omului, n-are ce căuta Satan! Nu poate intra! Când omul coboară, în smerenie, în Taina Spovedaniei, în Taina Pocăinţei, în viaţa lui, atunci a scăpat de diavol. Însă, dacă şi la pocăinţă se duce şi se îndreptăţeşte şi se ridică şi creşte, îi deschide portiţa, se întâlneşte cu el! Acolo se întâlneşte cu el; jos în smerenie nu se întâlneşte! Pământ bun, inimă curată şi bună şi a rodit în răbdare.

În acest sens, înţelegem cât de importantă este Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie! Liturghia este dumnezeiască şi este centrul existenţei noastre! Nu este doar centrul Teologiei – şi voi spune imediat de ce o consider eu centrul Teologiei – şi nu este doar centrul vieţii spirituale, al vieţii creştine; daţi-mi voie să vă spun că Euharistia este centrul VIEŢII, al întregii vieţi! Aici, v-aş recomanda trei cărţi, vi le voi pune pe suportul de curs. Dar acum v-aş ruga să citiţi, în primul rând, una: Euharistia lui Alexander Schmemann; de asemenea, Creaţia, ca euharistie, de Ioan Zizioulas şi Fiinţa ecclesială, de acelaşi autor.

Sfântul Dionisie Areopagitul spune că Euharistia este Taina Tainelor, lucru pe care îl afirmă şi Alexander Schmemann, în cartea sa, Euharistia.

1. Spuneam deci, că Euharistia, Dumnezeiasca Liturghie, este centrul Teologiei, întâi de toate. După aceea, este centrul vieţii spirituale, al vieţii creştine. Dacă ar fi să concepem un

39

curs de Teologie Liturgică, (repet diferenţa între Liturgică şi Teologie Liturgică: Liturgica este studiul sistematic şi istoric al slujbelor şi al rânduielilor bisericeşti, ceea ce noi definim prin cult. Liturgica răspunde la întrebarea cum se săvârşesc? Teologia Liturgică are un alt scop: ne învaţă ce se săvârşeşte în Taină. Are şi o componentă istorică, şi o componentă imnografică, şi o componentă dogmatică, pentru că trebuie să înţelegem toate aspectele), cred că Teologia Liturgică ar trebui să înceapă de la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie! Dar pentru că Liturghia, Euharistia reprezintă piscul vieţii creştine, trebuie să se termine tot aici, tot în Euharistie, ca într-un cerc – nu închis! –, ca într-un cerc fără de sfârşit! Ştiţi că cercul este simbolul eternităţii, al vieţii veşnice, iar în centrul cercului este crucea. Ce caută crucea în centru? Aşa era reprezentată crucea, în primele secole creştine şi găsim această reprezentare, astăzi, mai ales în bisericile copte, egiptene. De ce crucea vine şi completează cercul? Care este rolul crucii? Cercul, în final, este închis, ca formă geometrică, crucea însă deschide braţele către eternitate. Ce credeţi, omul are sau nu o structură atemporală? „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neşiută“... Care taină? Taina Întrupării! Poţi să rupi creaţia şi naşterea omului de Întrupare? Este un sfat din veac, din eternitate? Cu alte cuvinte, în sfatul Dumnezeiesc, şi omul are o structura atemporală! Sfântul Grigore de Nyssa spune, în cartea Despre crearea omului, că, atunci când Dumnezeu suflă în nările omului suflare de viaţă, nu-i dă nimic mai puţin decât o ţâşnire dumnezeiască! A primit de la Dumnezeu suflare! Omul nu are trup şi suflet, ci omul este trup şi suflet! Aşa e omul, nu poate fi alcătuit altfel, aceasta e persoana! În om, distingem natura şi persoana. Persoana este deasupra naturii. Ce este mai important, în om? Persoana! Natura este supusă legilor, stricăciunii. Persoana, doar lui Dumnezeu poate să-I fie supusă. Şi atunci, persoana poate să supună lui Dumnezeu şi materia, natura din om. Despre sfinţi, despre cei care se sfinţeau, se spunea că deveneau “ochi”! Din acest motiv, Părinţii cu viaţă duhovnicească au o altă vedere, o altă înţelegere, o altă perspectivă, o altă simţire, simţuri duhovniceşti. Ei au supus natura din ei, prin persoana din ei. De ce persoana are prioritate, şi de ce este ea cea mai importantă? Pentru că este calea de comunicare cu Persoanele Preasfintei Treimi. Omul intră în legătură cu Dumnezeu prin Taina Persoanei. Persoana este cea care doreşte să fie în comuniune cu Dumnezeu, doreşte să fie aproape de Dumnezeu, şi tot persoana este cea care trage şi natura. Şi natura din om se sfinţeşte, pentru că intră în comuniune cu Dumnezeu, persoana, prin ce? Prin ceea ce spunem noi, aici: prin împărtăşire! Şi, întrucât, modalitatea de manifestare a persoanei, în lumea aceasta, este trupul, atunci a hotărât Dumnezeu ca şi trupul să intre în comuniune cu El, prin ce? Prin Trupul Lui euharistic, pâinea şi vinul, transformate euharistic. Vedeţi ce Taină extraordinară, şi ce gândire înaltă au avut Teologii Bisericii, Sfinţii Părinţi ai Bisericii! În acest sens, Liturghia este centrul Teologiei, pentru că nu se poate face teologie, fără viaţă duhovnicească, şi ea este cea care dă sens, conţinut, valoare şi putere Teologiei.

2. În al doilea rând, din acelaşi motiv, Euharistia, Dumnezeiasca Liturghie este şi centrul vieţii spirituale. Mai mult decât atât, totul, în viaţa noastră, se raportează la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Şi aici, îndeplinim cel mai important mandat pe care ni l-a dat Mântuitorul Hristos – şi mă refer la două aspecte:

a. Căutaţi mai întâi Împărăţia Cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă! Cu alte cuvinte, rezolvaţi voi problema aceasta, de celelalte are Dumnezeu grijă! Nu vedeţi paradoxul de astăzi, cum trăim noi, cel mai mult? Invers! Rezolvăm celelalte probleme şi aşteptăm ca Împărăţia să se adauge. Dar nu se adaugă! Situaţia noastră e gravă.

b. Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este! În Dumnezeiasca Liturghie, se împlineşte desăvârşirea; Dumnezeiasca Liturghie este cale către desăvârşire! Este drum către îndumnezeire! Pentru că “desăvârşire” înseamnă îndumnezeire, îndumnezeirea firii umane! Aceasta s-a împlinit în Hristos, iar noi ne împărtăşim de îndumnezeire, fiecare în viaţa lui! Şi aşa devine Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi centrul vieţii noastre spirituale, al vieţii noastre creştine.

40

Şi, pentru că acesta este locul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, aş vrea acum să mergem mai departe să vedem cealaltă parte a vieţii noastre creştineşti, pentru că viaţa omului, practic, concret, nu se limitează doar la săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii; omul se naşte şi se botează; se cunună, se spovedeşte, se îmbolnăveşte şi apelează la Maslu, e hirotonită persoana care împlineşte Tainele, şi aşa mai departe. Şi atunci, se pune cea dea doua problemă:

2.Relaţia Dumnezeieştii Liturghii cu celelalte Taine.

Care ar trebui să fie aceasta? Rămâne acelaşi principiu, şi anume că Euharistia ocupă locul central, şi în viaţa sacramentală. Ştiţi că există două feluri de binecuvântare, în raport cu slujbele: binecuvântare mare şi binecuvântare mică. Ce fel de binecuvântare au Tainele? Mare! Există vreo Taină care nu are binecuvântare mare? Spovedania; n-are binecuvântare mare! Ce face Spovedania? Reintegrează pe “penitent” în Liturghie! Îl reîncorporează. Rugăciunea a treia de la Molitvă: „Stăpâne Doamne, Dumnezeule, Cel ce eşti mântuirea robilor Tăi, Milostive, Îndurate şi îndelung-Rabdatorule, Căruia îţi pare rău de răutăţile noastre şi nu voieşti moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu, Însuţi şi acum milostiveşte-Te asupra robilor Tăi, acestora, şi le dă lor chip de pocăinţă, iertarea păcatelor şi dezlegare, iertându-le lor toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie. Împacă şi-i uneşte pe dânşii cu sfânta Ta Biserică în Iisus Hristos, Domnul nostru, cu Care împreună Ţi se cuvine stăpânire şi mare cuviinţă, în veci. Amin“. (Rugăciunea a treia, din Taina Spovedaniei), ne arată lucrarea Spovedaniei: integrarea omului în Viaţa Sacramentală, Viaţa în Hristos.

SFÂNTA ŞI DUMNEZEIASCA LITURGHIEIstoric şi dezvoltare

- Jerfa Mântuitorului pe Cruce este nucleul Tainei, momentul instituirii, prima Liturghie.- unicitatea jertfei – Jertfa Mântuitorului se săvârşeşte odată pentru totdeauna; - aceeaşi Jertfă se recapitulează în toate Liturghiile: “Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Lc.22, 19; I Cor.11, 24)

Raportul dintre ritualul pascal iudaic, Cina Cea de Taină şi Liturghie

Ritualul pacsal iudaic a fost reprezentarea Jerfei Mântuitorului; după ce se întorceau de la templu sau de la sinagogă, mai marele casei (tatăl), lua 2 pâini (azime), mielul pascal fript, un vas cu vin, pahare, ierburi amare, oţet.

Şeful familiei îndeplinea următorul ritual:- binecuvânta pâinea, rupea, mânca şi dădea şi celorlalţi;- binecuvânta vinul amestecat cu puţină apă, bea şi - dădea celorlalţi, urma masa, se beau 4 rânduri de pahare cu vin; - la urmă cel mai mare primea un pahar de vin cu apă,- mulţumea, spunea o rugăciune de mulţumire şi laudă cu psalmi de laudă – evocând eliberarea din robia egipteană.- seara se aprindea şi o lumină, care era binecuvântată.- cel mai tânăr aducea ştergar şi vas cu apă pentru spălarea mâinilor comesenilor.

41

Cina Domnului:

- are loc în seara de 13 Nisan; Mântuitorul foloseşte pâine dospită;- pâinea şi vinul; prin cuvintele: “… Acesta este Trupul/ Sângele Meu…”, anunţă realitatea jertfei- înainte de Cină Mântuitorul, simbolizat de cel mai tânăr din ritualul iudaic, în perspective smereniei Mântuitorului, spală picioarele ucenicilor – călcâiul ne trimite la Protoevanghelie: “Tu îi vei înţepa călcâiul, iar ea îţi va zdrobi capul”;-apoi Mântuitorul împreună cu ucenicii ies şi cânta Laude – psalmi.

Liturghia-comemorează, recapitulează Cina;-are legătură cu ritul iudaic pentru că şi Mântuitorul a săvârşit Cina în cadrul ritualului iudaic.-s-a dezvoltat în timp, păstrând sâmburele, preluat de la Cină.

Diferenţa fundamentală: O face Sf. Ap Pavel în epistola către Evrei în. cap,6 : Hristos Se oferă pe Sine Însuşi.

Denumiri:a). Frângerea pâinii Fap.2, 42, 46; 20, 7.Cina Domnului: Cor.10, 21; 11, 20.Paharul binecuvântat sau Paharul Domnului.b). – înălţare, aducere, ofrandă, - Euharistie / mulţumire = ευχαριστία - Taina – taină Dumnezeiască; Masă Tainică.c). Liturghie este un cuvânt compus din două cuvinte: λειτον de la λαος (liton de la laos) = popor şi έργον (ergon) = lucru, lucrare, operă.A intrat în uz odată cu traducerea Vechiului Testament din limba ebraică în greacă (Septuaginta) prin traducerea evreescului “abodah”, care indica funcţiile preotului şi leviţilor Vechiului Testament, cu liturghia.d). În Apus, Liturghia defineşte ceea ce în Răsărit defineşte astazi termenul cult; iar pentru Liturghie folosim Missa.

Istoria Liturghiei

I.În primele 3 secole

1. Perioada Apostolică

- Viaţa creştină gravita în jurul Liturghiei.a). – Ritualul era foarte simplu, având în mijloc frângerea Pâinii şi Paharul, rămănând foarte fidelă Cinei Celei de Taină; cu rugăciuni şi cântări de laude, la care se adăugau rugăciuni pentru diferite categorii de credincioşi. - Izvoare: Noul Testament.Elemente care nu sunt sigure din perioada apostolică:

- sărutarea păcii- Harismele – revărsare de daruri ale Sfântului Duh- Lecturi mai ales din Faptele Apostolilor.

b). predică simplă – kerigma (mărturia dată de martorii evenimentelor – Apostolii);c). cîntări: psalmi, imne şi cântări duhovniceşti;d). rugăciuni;

42

e). colecte pentru săraci, de asemenea se organizau Agapele.

2. Sec. II

Izvorul cel mai important – Apologia I a Sfântului Justin Martirul şi Filosoful, scrisă pe la 150; în cap.65-67, ne oferă o rânduială;- Apologia I e scrisă cu scopul de a-i apăra pe creştini în faţa calomniilor.- oferă o schemă simplă. C.65 – descrie Liturghia baptismală 66 – explicaţia dogmatică a Liturghiei – o primă lucrare mistagogică; Teologie Liturgică. 67 – descrie Liturghia Duminicală:a). Liturghia catehumenilor - lecturi din memoriile Apostolilor şi scrierile profetice. - predica proestosului.b). Liturghia euharistică - o rugăciune generală făcută de toţi, probabil ectenia mare de mai târziu (toţi stăteau în picioare). - sărutarea frăţească (a păcii) - aducerea Darurilor: pâinea şi vinul amestecat cu apă – e prima mărturie referitoare la apă. - rugăciunea proestosului asupra tuturor - împărtăşirea se împlinea cu ajutorul diaconilor (pt. cei de faţă şi tot ei duceau celor absenţi).

3. Sec. III

- Lipseşte o descriere completă a Liturghiei Izvoare: Scrieri pseudoepigrafe din grupa cunoscută sub numele “Rânduieli bisericeşti”.a). Rânduiala bisericească egipteană;b). Constituţiile Apostolice (Aşezămintele Sfinţilor Apostoli);c). Testamentum Domini nostri Jesu Christi. -Toate derivă din lucrarea lui Ipolit Romanul, Tradiţia Apostolică. -Cea mai importantă: Constituţiile Apostolice, din care cea mai importantă este Cartea a 8-a – în care întâlnim cel dintâi formular de Liturghie cunoscut până azi.E vorba de o Liturghie de tip sirian, săvârşită cu prilejul hirotonirii unui episcop – e denumită “Liturghia Clementină”, pentru că se crede că a fost dată de Apostoli prin Clement, Episcopul de Roma, care a şi scris Constituţiile Apostolice. Structura Liturghiei

a). Liturghia Catehumenilor

- Lecturi din Vechiul şi Noul Testament - predica îndată după Evanghelie - 4 ectenii - catehumenilor - energumenilor -pentru cei pregătiţi pentru luminare - penitenţilor - toţi aceştia ieşeau pe rând luând binecuvântarea de la episcop - fiecare ectenie avea la sfârşit o rugăciune.

43

b). Liturghia euharistică / a credincioşilor

- cei ce rămâneau se ridicau;- se spunea o nouă ectenie;- avea loc spălarea mâinilor slujitorilor;- se asigura ordinea;- se aduceau darurile (de către diacon);- episcopul rostea o lungă rugăciune euharistică – aemănătoare anaforalei Sfântului Vasile;- urma o nouă ectenie;- Împărtăşirea + Ps.33;- se spunea o nouă ectenie;- rugăciunile de mulţumire;- concedierea credincioşilor. Observaţie: Deşi “Rânduielile Liturgice” provin din diferite zone, ele ne transmit o rânduială foarte asemănătoare, până la identitate uneori.

Explicaţii:- rămâne fidelă Cinei- Apostolii toţi erau la Ierusalim la început şi săvârşeau slujba împreună- apoi s-au împrăştiat şi şi-au pus amprenta fiecare, mai ales în alcătuirea anaforalei.

Liturghia din sec. al IV-lea-Se păstrează miezul dar se şi dezvoltă-În bisericile necalcedoniene se păstrează până azi diversitatea anaforalei - biserici locale.-un element care a introdus de la început o variaţie în text au fost dipticele (rugăciunea de mijlocire pentru cei vii şi pentru cei morţi): -înainte sau după sfinţirea Darurilor -risipite în tot cursul anaforalei-contribuţia marilor ierarhi şi liturghisitori s-a exercitat nu numai asupra anaforalei, care treptat se accentuează, se dezvoltă şi se înmulţesc.-s-au impus mai ales în metropole, de la care bisericele locale mai mici au luat model: -aşa s-au dezvoltat riturile liturgice-surse

În Răsărit un eveniment marcant: 451. Sinodul de la Calcedon.

Se despart cele 2 mari patriarhate: al Antiohiei şi al Alexandriei (care nu au primit hotărârile Sinodul de la Calcedon -bisericile necalcedoniene), de Constantinopol. -bisericile necalcedoniene sunt constituite pe criterii naţionale.Apusul, de asemenea, se dezvoltă pe un drum propriu, determinat de spiritul specific latinilor, sub tutela Romei.

2). Clasificarea riturilor liturgice

În Clasificarea riturilor liturgice nu este o părere unanimă a tuturor liturgiştilor.Vom adapta o clasificare în 4 grupe, fiind cea mai mult acceptată:

1. ritul antiohian (sirian)2. ritul alexandrin (egiptean)

44

3. ritul galican4. ritul roman. (Vezi Pr. prof. dr. P. Vintilescu, Curs de istoria Liturghiei, p.232)

Toate Liturghiile existente azi în bisericile răsăritene derivă din cele 2 Liturghii de origine apostolică:- cea a Sfântului Iacob – dă naştere Liturghiei din grupul ritului antiohian- cea a Sfântului Marcu - dă naştere Liturghiei din grupul ritului alexandrin.

3). Liturghia Sfântului Iacob şi Liturghiile derivate din ea (Liturghia de ritual antiohian sau Liturghia de tip sirian)

Liturghia folosită în vechiul patriarhat al Antiohiei a fost Liturghia Sfântului Iacob (cel Tânăr), fratele Domnului, primul episcop al Ierusalimului.Alcătuită la Ierusalim, a trecut în Antiohia, unde a înlocuit Liturghia mai veche din acest oraş, oglindită în Liturghia numită Clementină, descrisă în Cartea a VIII-a din Constituţiile Apostolice.Se generalizează în întregul patriarhat antiohian, adică în Siria răsăriteană, de aici si denumirea: Liturghia de tip sirian.Rănduiala ei se regăseşte în documentele alcătuite în secolele al IV-lea şi al V-lea, documente care descriu întâmplător momente din cadrul Liturghiei. Exemple:- Constituţiile Apostolice, Cartea a VIII-a, descrie o rânduială, denumită de liturgişti Liturghia

Clementină.- Cateheza a V-a Mystagogică a Sfântului Chiril al Ierusalimului descrie şi explică Liturghia

credincioşilor.- Teodor de Mopsuestia (+428) în Catehezele baptismale, explică Liturghia sirienilor

răsăriteni.- Sfântul Ioan Hrisostom, Omiliile exegetice.- Unele canoane ale Sinodului local de la Laodiceea. Liturghia Sfântului Iacob a fost cea mai răspândită dintre toate Liturghiile vechi. În secolele al IV-lea şi al V-lea era folosită aproape în tot Răsăritul (Siria, Palestina, Asia Mică) şi apoi în Grecia. La Sinodul quinisext, la sfârşitul secolului al VII-lea – Liturghia Sfîntului Iacob e pomenită ca o Liturghie normală a Răsăritului creştin, alături de Liturghia Sfântului Vasile.Din ea derivă toate Liturghiile folosite de sirienii răsăriteni şi apuseni; iar în Asia Mică şi în Grecia dă naştere Liturghiilor bizantine (a Sfântului Vasile şi a Sfântului Ioan). În Ierusalim s-a folosit până în secolul al IX-lea. În Orientul Ortodox (Siria apuseană şi răsăriteană) s-a menţinut până în secolul al XIII-lea, după care a fost înlocuită de Liturghiile bizantine. Azi se foloseşte de ziua Sfântului Iacob (23 octombrie), în limba greacă; iar la Ierusalim în prima Duminică după Crăciun.Notă:

Tradusă în limba română de pr. Alexandru Ionescu, în revista “Glasul Bisericii”, anul 1963, nr.7-8, p.663-682.

Din această Liturghie derivă toate Liturghiile folosite azi în Bisericile răsăritene, calcedoniene şi necalcedoniene:

a). Liturghia sirienilor iacobiţi (sirienii de vest),

45

b). Liturghiile bizantine (a Sfântului Vasile şi a Sfântului Ioan),c). Liturghia Bisericii Armene,d). Liturgha sirienilor orientali (persanii nestorieni).

a). Sirienii de vest sau iacobiţii, din fostul patriahat al Antiohiei şi al Ierusalimului, desparţiţi de restul Bisericii după Sinodul de la Calcedon (451), au păstrat versiunea siriacă a Liturghiei Sfântului Iacob, folosită în siriaca veche (o limbă moartă).- Au păstrat cele mai multe anaforale (67) folosite în trecut de sirienii iacobiţi.

b). Liturghiile bizantine derivă din Liturghia Sfântului Iacob. c). Biserica armeană foloseşte Liturghia Sfântului Grigorie Luminătorul, apostolul armenilor.

Specificul ritualului Liturghiei armene: întrebuinţează azima (care nu e de origine apuseană) şi excluderea apei de la pregătirea Sfintei Euharistii; nu folosesc anaforale de schimb.

d). Sirienii răsăriteni sau nestorienii persani (chaldeeni) din Iran (Persia de altădată), Curdistan şi Malabar (sudul Indiei) şi Chaldeenii, folosesc o variantă veche a Liturghiei Siriene a Sfântului Iacob cu particularităţi specifice nestorienilor, numită Liturghia Sfântului Addai şi Marij (Maris). - Addai = Tadeu, unul dintre cei 70 de ucenici- Marij – discipolul lui.Se foloseşte în siriaca veche.

Caracteristici:

- frământarea şi coacerea pâinii dospite, folosite la Euharistie, o face preotul;- lipseşte formula “Luaţi mâncaţi…”;- aşezarea dipticelor înainte de epicleză.-

4. Liturghia Sfântului Marcu şi Liturghiile derivate din ea(Ritul alexandrin sau egiptean)

Tradiţia atribuie Sfântului Evanghelist Marcu activitatea în Egipt.

Documente:

a). Anaforaua din Ehologiul lui Serapion, episcopul de Thmuis (sec. al IV-lea).

-Caracteristica: La Epicleză se cere Coborârea Cuvântului (ο λογος) pentru prefacerea Darurilor; b). fragmentul de anafora egipteană din secolele al VI-lea şi al VII-lea de pe un papirus descoperit în ruinele mănăstirii Dâr-Balyzeh. c). Liturghia descrisă în Rânduiala bisericească egipteană, care-i o traducere (prelucrare) a Tradiţiei Apostolice a lui Ipolit Romanul (sec. al III-lea).A circulat în tot Egiptul în limba greacă; după Sinodul de la Calcedon (451), cei ce s-au despărţit de Constantinopol şi-au tradus Liturghia în coptă (limba lor naţională), denumind-o Liturghia Sfântului Chiril al Alexandriei.- Această Liturghie coptă a păstrat cel mai bine cadrul liturgic vechi, primar al Liturghiei

egiptene, deşi a primit multe influenţe bizantine.- Păstrează unele expresii greceşti, scrise cu caractere copte.

46

- Mai păstrează două anaforale de origine mai nouă: a). a Sfântului Vasile cel Mare; b). a Sfântului Grigorie (de Nazianz). Din ritul alexandrin derivă: - Liturghia Bisericii Etiopiene sau abisiene, numită Liturghia Celor 12 Apostoli, care-i o traducere etiopiană a Liturghiei copte. - există 14 anaforale de schimb.

Particularităţi ale ritului alexandrin:a). La Liturghia Catehumenilor sunt 4 lecturi din Noul Testament.b). Epicleza e împărţită în două: -1 parte înainte de Cuvântul Mântuitorului, -1 parte după Cuvântul Mântuitorului.c). Dipticele e aşzat înainte de epicleză.

5. Riturile Liturghiei Apusene

a). Ritul galicanÎn tot Apusul, inclusiv la Roma, iniţial se folosea un rit întrebuinţat în toată creştinătatea

– un rit primar adus odată cu primii misionari din Răsărit. Treptat la Roma s-a format un rit aparte, a cărui provenienţă este foarte obscură, încât în sec. al V-lea, în lumea romană, avem deja doua Liturghii deosebite: - la Roma – se dezvoltă un rit ce va fi numit Ritul roman, - în Sudul Italiei, Ritul galican – dezvoltat iniţial în Sudul Franţei (Galia) şi răspândit în Bretania (Nordul Franţei), Irlanda şi Anglia. Provenienţa acestui rit e discutabilă. Cea mai acceptată variantă este aceea conform căreia ritul galican este o dezvoltare locală a ritului primar universal, adus de către misionarii din Asia Mică, de unde era şi Sfântul Irineu de Lugdunum (Lyon), cel mai important centru din Sudul Franţei. Treptat a fost înlocuit de ritul roman; se păstrează şi azi în Milano (Nordul Italiei). - Liturghia Sfântului Ambrozie; în Toledo, Spania – Liturghia numită mozarabă (Liturghie folosită de creştinii de limbă arabă aflaţi sub stăpânirea Califului de Cordova), numită şi Liturghia goto-hispanică sau isidoriană, pentru că e pusă pe seama Sfântului Isidor de Sevilla (+636), cel mai ilustru Părinte al Spaniei. Izvoare: - 2 scrisori ale Sfântului Gherman al Parisului (secolele al VI-lea şi al

VII-lea)

- diferite colecţii de liturghii (misse)b). Liturghia ritului roman (missa) – e o Liturghie anonimă, care se deosebeşte, prin particularităţile sale, de toate celelalte Liturghii.

Nu se poate stabili data separării liturgice a Romei de restul creştinătăţii; ceea ce a contribuit foarte mult la această separare a fost traducerea Liturghiei din greacă în latină.Deşi s-a găsit pentru o vreme izolată de restul Apusului, Roma a făcut eforturi de a impune ritul roman în întreg Apusul. Acţiunea de înlocuire forţată a ritului galican s-a intensificat în secolele al VI-lea şi al VII-lea şi a culminat în secolul al VIII-lea prin alianţa dintre papi şi regii Carolingieni ai Franţei; îndeosebi Pepin cel Scurt şi fiul său Carol cel Mare au impus ritul roman în întregul Apus. Cel din urmă a silit Sinodul de la Aquisgranum (Aix la Chapelle, 802) de a lua măsuri constrângătoare în acest sens. În Evul Mediu s-au format diferite tipuri locale ale acestei Liturghii: la Lyon, Paris, Treves, York, Salisburg; precum şi unele mari ordine călugăreşti: Dominicanii, Franciscanii, Cartusienii (Les Chartreux).

47

6. Liturghiile folosite azi în întreaga creştinătate

a). În Răsărit 1). În Biserica Ortodoxă – Liturghia Sfântului Vasile - Liturghia Sfântului Ioan. 2). Bisericile necalcedonienie (monofizite şi nestoriene) -Liturhia Sfântului Iacob -Liturghia Sfinţilor Apostoli Addai şi Marij -Liturghia Sfântului Grigorie Luminătorul -Liturghia Sfântului Chiril al Alexandriei -Liturghia Celor 12 Apostoli b). În Apus- Missa Ritul Roman- Liturghia Sfântului Ambrozie- Liturghia Sfântului Isidor de Sevilla

Concluzii: -10 Liturghii şi 87 de anaforale de schimb; - La acestea se adaugă Liturghia de rit galican numită a Sfântului Gherman al Parisului, redescoperită de ortodocşii de limbă franceză.

Liturghiile Ritului Bizantin

(Liturghiile Ortodoxe)

Noţiuni introductiveSunt numite astfel pentru că în forma lor de azi s-au dezvoltat în Bizanţ, de unde s-au răspândit în întreaga lume ortodoxă.

Originea lor este siriană (antiohiană), provenind din Liturghia de tip sirian a Sfântului Iacob, din varianta grecească (notă: ea s-a oficiat iniţial în 2 limbi – greacă şi siriacă), aşa cum se localizează ea mai întâi în Asia Mică (mai ales în Cezarea Capadociei).

Aceasta se explică prin legăturile foarte strânse între centrele cele mai importante: Antiohia, Cezarea Capadociei şi Bizanţ, mai târziu.

Înainte ca Bizanţul să devină capitala Imperiului Roman de Răsărit, Antiohia era cel mai important centru al lumii creştine de Răsărit.- de aici pleacă activitatea de evanghelizare a Asiei Mici prin Sfântul Pavel;- aici se ţin în secolul al III-lea primele sinoade locale provocate de erezia lui Pavel de

Samosata şi de novaţieni; sinoade la care au participat şi: Siria, Palestina, Asia Mică, Bitinia, Capadocia.

- Înainte de a intra sub influenţa Constantinopolului, Cezarea Capadociei gravita în jurul Antiohiei;

- În Constantinopol vor fi patriarhi de origine din Capadocia: Sfântul Grigorie de Nazianz (379) sau Nectarie din Tars (381–387); sau din Antiohia: Eudoxiu (360), Sfântul Ioan Hrisostom (398), Nestorie (428–431). Aceştia au adus cu ei Liturghia din oraşele lor: Liturghia Sfântului Iacob.

48

Autorii

a).Liturghia Sfântului Vasile cel Mare- cea mai veche dintre Liturghiile bizantine; este la origine o variantă a Liturghiei Sfântului

Iacob localizată în Cezarea Capadociei, care, cel puţin în ceea ce priveşte anaforaua, a primit forma definitivă prin Sfântul Vasile cel Mare (+379). În forma ei cea mai veche, urmează întru totul rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob.

Recomandare: privind personalitatea Sfântului Vasile, spre lectură: Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004.

Izvoare care confirmă vechimea şi autenticitatea Liturghiei Sfântului Vasile:

1). Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântarea funebră ţinută la Sfântul Vasile cel Mare (cap.34).

2). Biografia Sfântului Vasile cel Mare, atribuită lui Amfilohie, episcopul de Iconiu (+c.403).

3). Petru Diaconul (sec. al VI-lea – 520) şi alţi călugări din Sciţia, într-o Scrisoare adresată episcopului Frumentiu şi altor episcopi, exilaţi în Sardinia, citează un text din dipticele Liturghiei Sfântului Vasile.

4). Leontiu de Bizanţ vorbeşte despre anaforaua Sfântului Vasile.

5). Canonul 32 al Sinodului Trulan (692), Sfântul Ioan Damaschinul, Părinţii Sinodului VII Ecumenic (Niceea, 787) şi alte texte vechi, începând cu Codex Barberinus Graecus 336 pomenesc Liturghia cu anaforaua Sfântului Vasile cel Mare.

b). Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur

Este mai puţin sigură şi clară autenticitatea şi originea ei; nici contemporanii, nici istoricii nu menţionează că ilustrul Sfânt Părinte ar fi alcătuit o Liturghie.

- Cea dintâi menţiune o găsim într-o mică scriere: Despre predania Dumnezeieştii Liturghii, atribuită Patriarhului Proclu al Constantinopolului, care pune pe seama Sfântului Ioan o prelucrare a Dumnezeieştii Liturghii, posterioară celei facute de Sfântul Vasile cel Mare.

- Cel mai vechi text cu textul rugăciunilor Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur este Codex Barberinus Graecus 336.

- Codicele 15 (474) din Muzeul Rumianţev (Moscova).- O confirmă Liturghiile Bisericilor necalcedoniene.

49

DUMNEZEIASCA LITURGHIE

a celui între sfinţi părintelui nostru

IOAN GURĂ DE AUR Arhiepiscopul Constantinopolului

Liturghia Catehumenilor

Sfintele uşi sunt deschise şi perdeaua ridicată. Diaconul, stând în faţa uşilor împărăteşti zice cu glas mare:

Diaconul: Binecuvântează, Părinte. Preotul, având capul descoperit, ia Sfânta Evanghelie cu amândouă mâinile, o ridică

puţin şi face semnul Sfintei Cruci pe sfântul antimis, începând cu capătul de sus, apoi cu cel de jos, la stânga şi la dreapta zicând:

Preotul: Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Preotul închide sfintele uşi, iar diaconul zice ectenia mare. Dacă nu este diacon o zice preotul din altar.

Ectenia Mare

Diaconul: Cu pace Domnului să ne rugăm.În timpul ecteniei mari strana răspunde după fiecare ectenie de cerere. Strana: Doamne miluieşte. Diaconul: Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne

rugăm. Pentru pacea a toată lumea, pentru bună starea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru

unirea tuturor, Domnului să ne rugăm. Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de

Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm. Pentru Prea Fericitul Părintele nostru (N) Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pentru

(Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N), pentru cinstita preoţime şi cea întru Hristos diaconime, şi pentru tot clerul şi poporul, Domnului să ne rugăm.

Pentru (aici se pomeneşte Cârmuirea ţării, după îndrumările Sfântului Sinod), Domnului să ne rugăm.

Pentru sfânt locaşul acesta, ţara aceasta şi pentru toate oraşele şi satele şi pentru cei ce cu credinţă locuiesc într-însele, Domnului să ne rugăm.

Pentru buna-întocmire a văzduhului, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri paşnice, Domnului să ne rugăm.

Pentru cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei robiţi şi pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm.

Aici se pot adăuga şi alte ectenii pentru felurite cereri. Pentru ca să fim izbăviţi noi, de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne

rugăm. Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.

50

Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim.

Când strana cântă Preasfântă Născătoare..., preotul zice încet rugăciunea antifonului întâi.

Strana: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi. Diaconul: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o

dăm. Strana: Ţie, Doamne.

Rugăciunea Antifonului întâi

Preotul: Doamne Dumnezeul nostru, a Cărui stăpânire este neasemănată şi slavă neajunsă, a Cărui milă este nemăsurată şi iubire de oameni negrăită, Însuţi Stăpâne, după milostivirea Ta, caută spre noi şi spre sfântă biserica aceasta, şi fă bogate milele Tale şi îndurările Tale cu noi şi cu cei ce se roagă împreună cu noi.

Cu glas tare, preotul zice ecfonisul: Preotul: Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi

Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Strana: Amin. Strana cântă acum antifonul întâi. La încheierea antifonului, diaconul stă din nou

înaintea sfintelor uşi, îşi ridică orarul şi zice ectenia mică.

Ectenia Mică

Diaconul: Iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm. Strana: Doamne, miluieşte. Diaconul: Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte, pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău. Strana: Doamne miluieşte. Diaconul: Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu

Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim. Când strana cântă Preasfântă Născătoare..., preotul zice încet rugăciunea antifonului al

doilea. Strana: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi Diaconul: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o

dăm. Strana: Ţie, Doamne.

Rugăciunea Antifonului al doilea

Preotul: Doamne Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta; plinirea Bisericii Tale o păzeşte, sfinţeşte pe cei ce iubesc podoaba casei Tale, Tu pe aceştia îi prea măreşte cu dumnezeiască puterea Ta şi nu ne lăsa pe noi, cei ce nădăjduim întru Tine.

Cu glas tare, preotul zice ecfonisul. Preotul: Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a

Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Strana: Amin. Strana cântă acum antifonul al doilea. La încheierea antifonului, diaconul stă iarăşi în

faţa icoanei Născătoarei de Dumnezeu, ridică orarul şi zice ectenia mică.

51

Ectenia Mică

Diaconul: Iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm. Strana: Doamne, miluieşte Diaconul: Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte, pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău. Strana: Doamne miluieşte. Diaconul: Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu

Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim. Când diaconul intră în altar pe uşa dinspre miazăzi, stă la locul său la sfânta masă şi se

înclină în faţă preotului, în timp ce preotul zice rugăciunea antifonului al treilea. Strana: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi Diaconul: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o

dăm. Strana: Ţie, Doamne.

Rugăciunea Antifonului al Treilea

Preotul: Cel ce ne-ai dăruit nouă aceste rugăciuni obşteşti şi împreună-glăsuite, Cel ce şi la doi şi la trei, care se unesc în numele Tău, ai făgăduit să le împlineşti cererile, Însuţi, şi acum, plineşte cererile cele de folos ale robilor Tăi dându-ne nouă, în veacul de acum, cunoştinţa adevărului Tău, şi în cel ce va să fie, viaţă veşnică dăruindu-ne.

Cu glas tare, preotul zice ecfonisul: Preotul: Că bun şi iubitor de oameni eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi

Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Strana: Amin. În timp ce strana cântă antifonul al treilea sau Fericirile, preotul şi diaconul fac trei

închinăciuni înaintea Sfintei Mese. Preotul ridică Sfânta Evanghelie şi o dă diaconului. Diaconul merge înaintea preotului în jurul altarului. Ei ies pe uşa dinspre miazănoapte şi se opresc în mijlocul bi sericii.

Intrarea mică

Diaconul, stând în mijlocul bisericii, în faţa preotului şi puţin în dreapta sa, zice: Diaconul: Domnului să ne rugăm. Doamne miluieşte. Preotul zice Rugăciunea Intrării: Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi

ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta. Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închi nă ciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

După rugăciune, diaconul, ţinând orarul în mâna dreaptă, arată către răsărit cu mâna dreaptă şi zice:

Diaconul: Binecuvântează, Părinte, sfânta intrare. Preotul, binecuvântând către sfântul altar, zice încet: Preotul: Binecuvântată este intrarea sfinţilor Tăi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin. Ei se închină de două ori. Diaconul îi dă Sfânta Evanghelie preotului să o sărute.

Amândoi mai fac o închinăciune. Dacă însă în biserică este arhiereu (sau la mănăstire, stareţ), ei îl înlocuiesc pe preot şi diaconul duce Sfânta Evanghelie celui mai mare să o sărute, sărutând

52

şi el mâna acestuia. După ce se termină cântarea, diaconul, stând înaintea sfintelor uşi, înalţă Sfânta Evanghelie cu icoana Învierii spre popor şi zice:

Diaconul: Înţelepciune, drepţi! Diaconul intră în sfântul altar prin sfintele uşi. Preotul se pleacă către străni, intră în

altar şi, luând Sfânta Evanghelie, o aşează pe Sfânta Masă. Strana: Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos. Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui

Dumnezeu, (Duminica) Cel ce ai înviat din morţi, pe noi, cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia. (în zilele săptămânii) Cel ce eşti minunat întru sfinţi... La praznicile împărăteşti, în loc de Veniţi să ne închinăm..., se cântă stihurile speciale. După această cântare se cântă troparele şi condacele potrivite. După ce se cântă condacele, diaconul, stând între sfintele uşi, cu faţa către credincioşi şi,

ţinând orarul în mâna dreaptă, zice: Diaconul: Domnului să ne rugăm. Şi, întorcându-se în dreapta preotului, îşi pleacă capul către acesta. Strana: Doamne miluieşte. Diaconul zice cu glas încet către preot: Diaconul: Binecuvântează, Părinte, vremea cântării celei întreit-sfinte. Preotul îl binecuvântează pe cap zicând: Preotul: Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului

Duh, acum şi pururea, - (Pauză) La sărbătorile mai însemnate şi mai cu seamă când slujba se face în sobor, preotul se

opreşte după cuvintele : ... acum şi pururea, iar diaconul se apropie de sfintele uşi şi arătând cu orarul către icoana Mântuitorului, zice:

Diaconul: Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi. Cei care se află în altar cântă zicând aceleaşi cuvinte. Diaconul: Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi (de două ori) De fiecare dată, strana răspunde cu aceleaşi cuvinte. Diaconul: Şi ne auzi pe noi. Este de asemenea obiceiul ca cei din altar să cânte Şi ne auzi pe noi. După aceasta, diaconul, cu glas mare şi înălţând orarul, zice:Diaconul: Şi în vecii vecilor. Când slujeşte preotul singur, zice el însuşi: Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi.

Apoi el cântă singur: Şi ne auzi pe noi, după care zice: Şi în vecii vecilor. Strana: Amin. Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. În zilele de praznic, se poate zice şi altă cântare. În timpul acestei cântări, preotul citeşte în taină:

Rugăciunea Cântării celei Întreit-sfinte

Preotul: Dumnezeule cel sfânt, Care întru sfinţi Te odihneşti, Cel ce cu glas întreit-sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat; Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţă ai adus toate; Care ai zidit pe om după chipul şi asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l-ai împodobit; Cel ce dai înţelepciune şi pricepere celui ce cere, şi nu treci cu vederea pe cel ce greşeşte, ci pui pocăinţa spre mântuire; Care ne-ai învrednicit pe noi, smeriţii şi nevrednicii robii Tăi, şi în ceasul acesta, a sta înaintea slavei sfântului Tău jertfelnic şi a-Ţi aduce datorita închinare şi preaslăvire: Însuţi Stăpâne, primeşte şi din gurile noastre, ale păcătoşilor, întreit-sfânta cântare şi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta. Iartă-ne nouă toată greşeala cea de voie

53

şi cea fără de voie; sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre şi ne dă nouă să slujim Ţie cu cuvioşie în toate zilele vieţii noastre. Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor care din veac au bine-plăcut Ţie. Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preotul şi diaconul se închină înaintea Sfintei Mese de fiecare dată când se cântă Sfinte Dumnezeule...

La Slavă... Şi acum..., diaconul, de la locul lui, arătând cu orarul spre proscomidiar, zice către preot:

Diaconul: Porunceşte, părinte. Preotul merge la proscomidiar îşi pleacă capul şi zice: Preotul: Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Apoi diaconul arată către scaunul de sus şi zice: Diaconul: Binecuvântează, părinte, scaunul cel de sus. Diaconul rămâne în dreptul colţului sfintei mese. Preotul, se întoarce către Sfânta Masă,

apoi merge către scaunul cel de sus, zicând: Preotul: Binecuvântat eşti pe scaunul slavei împărăţiei Tale, Cel ce şezi pe heruvimi,

totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Preotul stă cu faţa către credincioşi în dreapta scaunului de sus, locul din mijloc fiind

rezervat episcopului. După Slavă... Şi acum..., diaconul stând între sfintele uşi zice: Diaconul: Puternic. Şi strana cântă Sfinte Dumnezeule....

Apostolul

După plinirea Cântării celei întreit-sfinte, diaconul venind între sfintele uşi, cu faţa spre credincioşi, zice:

Diaconul: Să luăm aminte. Preotul: Pace tuturor. Cititorul: Şi duhului tău. Clericii merg şi stau înaintea scaunului înalt. Cititorul stă în mijlocul bisericii cu faţa la altar şi cântă prochimenul Apostolului. Apoi

diaconul zice: Diaconul: Înţelepciune. Şi citeţul: Din Epistola către... Diaconul: Să luăm aminte. Cititorul, cu faţa la altar, citeşte Epistola. Diaconul ia cădelniţa cu tămâie şi vine către preot, pentru a primi binecuvântarea, apoi

cădeşte Sfânta Masă împrejur şi în sfântul altar şi pe preot, apoi iese din altar şi cădeşte după rânduială icoanele, jeţul arhieresc, strănile, pe citeţ şi, din mijlocul bisericii, pe ceilalţi credincioşi. Apoi, intră în sfântul altar, cădind.

Evanghelia

Întorcându-se către Sfânta Masă, preotul citeşte încetişor rugăciunea dinaintea Evangheliei.

Preotul: Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii Dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi şi frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta.

54

Că Tu eşti luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Diaconul, isprăvind de cădit, pune cădelniţa la locul ei, se apropie de preot şi primeşte de la el Sfânta Evanghelie şi, închinându-se înaintea Sfintei Evanghelii, o ia cu amândouă mâinile şi pune capătul orarului peste ea.

După citirea Apostolului, preotul stă între sfintele uşi cu faţa spre credincioşi şi zice: Preotul: Pace ţie, cititorule. Citeţul: Şi duhului tău Strana: Aliluia! Aliluia! Aliluia! Diaconul iese cu Sfânta Evanghelie prin sfintele uşi. Înaintea lui merg doi purtători cu

sfeşnice cu lumânări; diaconul zice: Diaconul: Binecuvântează, Părinte, pe binevestitorul Sfântului Apostol şi Evanghelist

(N) Preotul, binecuvântându-l, zice: Preotul: Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului, întru tot lăudatului Apostol şi

Evanghelist (N) să-ţi dea ţie, celui ce binevesteşti, cuvânt cu putere multă, spre plinirea Evangheliei iubitului Său Fiu, a Domnului nostru Iisus Hristos.

Diaconul: Amin. În zilele săptămânii, preotul binecuvântează pe diacon în taină. După aceasta, diaconul (sau preotul dacă nu este diacon) stă între sfintele uşi cu faţa

către credincioşi, şi zice: Diaconul: Înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie. Preotul: Pace tuturor! Preotul stă între sfintele uşi, cât timp diaconul citeşte din Sfânta Evanghelie. Strana: Şi duhului tău. Diaconul: Din Sfânta Evanghelie de la (N) citire. Strana: Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie.Preotul sau diaconul al doilea zice: Preotul: Să luăm aminte. Dacă nu este diacon, preotul citeşte Sfânta Evanghelie, dintre sfintele uşi, având de-a

dreapta şi de-a stânga câte un sfeşnic cu lumânare aprinsă. După citirea Sfintei Evanghelii, diaconul îndreaptă cartea către preot care zice: Preotul: Pace ţie, celui ce ai binevestit. Strana: Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie. Preotul, primind Sfânta Evanghelie de la diacon, o sărută şi-i binecuvântează pe

credincioşi cu ea în semnul crucii după care o aşează pe Sfânta Masă deasupra sfântului antimis.

După citirea textului Evangheliei, urmează de obicei tâlcuirea ei (predica). După predică, dacă se ţine acum, se închid sfintele uşi, iar diaconul stând în faţa

sfintelor uşi, în mijlocul bisericii, zice:

Ectenia cererii stăruitoare

Diaconul: Să zicem toţi, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru să zicem. Strana: Doamne miluieşte. Diaconul: Doamne, Atotstăpânitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, rugămu-ne Ţie, auzi-

ne şi ne miluieşte. 55

Strana: Doamne miluieşte. Diaconul: Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne

şi ne miluieşte. Strana: Doamne miluieşte (de 3 ori). În acest timp, preotul zice în taină Rugăciunea cererii stăruitoare. Diaconul sau, dacă nu este diacon, preotul, zice: Diaconul: Încă ne rugăm pentru Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii

Ortodoxe Române, şi pentru (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N)ţ, şi pentru toţi fraţii noştri întru Hristos.

Încă ne rugăm (aici se pomeneşte Cârmuirea tării, după îndrumările Sfântului Sinod), pentru sănătatea şi mântuirea lor.

Încă ne rugăm pentru fraţii noştri: preoţi, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi şi monahii şi pentru toţi cei întru Hristos fraţi ai noştri.

Încă ne rugăm pentru fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori ai sfânt locaşului acestuia şi pentru toţi cei mai dinainte adormiţi părinţi şi fraţi ai noştri dreptmăritori creştini, care odihnesc aici şi pretutindeni.

Încă ne rugăm pentru mila, viaţa, pacea, sănătatea, mântuirea, cercetarea, lăsarea şi iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu enoriaşi, ctitori şi binefăcători ai sfântului locaşului acestuia.

Aici se pot pune ectenii pentru diferite cereri. Încă ne rugăm pentru cei ce aduc daruri şi fac bine în sfânta şi întru tot cinstită biserica aceasta, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei ce cântă şi pentru poporul ce stă înainte şi aşteaptă de la Tine mare şi multă milă.

Rugăciunea cererii stăruitoare

Preotul: Doamne Dumnezeul nostru, primeşte această rugăciune stăruitoare de la robii Tăi şi ne miluieşte pe noi, după mulţimea milei Tale, şi trimite îndurările Tale peste noi şi peste tot poporul Tău, care aşteaptă de la Tine mare şi multă milă.

Preotul: Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin. *

* *

Ectenia pentru pomenirea morţilor

Acum se poate zice ectenia pentru cei chemaţi, potrivit cerinţelor parohiei. De obicei nu se zice în zilele de duminică, în sărbătoarea Învierii sau în zilele de sărbătoare:

Diaconul: Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte.

Strana: Doamne miluieşte. (de 3 ori) Diaconul: Încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu (N),

şi pentru ca să li se ierte lor toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie. Strana: Doamne miluieşte. (de trei ori) Diaconul: Ca Domnul Dumnezeu să aşeze sufletele lor unde drepţii se odihnesc. Strana: Doamne miluieşte. (de trei ori) Diaconul: Mila lui Dumnezeu, împărăţia cerului şi iertarea păcatelor lor, de la Hristos,

Împăratul cel fără de moarte şi Dumnezeul nostru, să cerem. Strana: Dă Doamne.

56

Diaconul: Domnului să ne rugăm. Strana: Doamne miluieşte. Preotul: Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Care ai călcat moartea şi pe diavolul l-ai

surpat şi ai dăruit viaţă lumii Tale, Însuţi Doamne, odihneşte sufletele adormiţilor robilor Tăi (N), în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea. Şi orice greşeală au săvârşit ei cu cuvântul, cu lucrul, sau cu gândul, ca un Dumnezeu bun şi iubitor de oameni, iartă-le lor. Că nu este om, care să fie viu şi să nu greşească; numai Tu singur eşti fără de păcat; dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău, adevărul.

Diaconul: Domnului să ne rugăm. Preotul: Că Tu eşti învierea şi viaţa şi odihna robilor Tăi (N), Hristoase, Dumnezeul

nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin. Diaconul, sau dacă nu este diacon, preotul: Diaconul: Întru fericita adormire, veşnică odihnă dă, Doamne, sufletelor adormiţilor

robilor Tăi, celor ce s-au pomenit acum, şi le fă lor veşnică pomenire. Şi se cântă, în altar o dată, apoi la străni de două ori: Veşnică pomenire. Strana: Veşnică pomenire.

Ectenia pentru cei chemaţi

Preotul începe să desfacă sfântul antimis. Totuşi Ectenia şi Rugăciunea pentru cei chemaţi pot fi omise în unele situaţii. În acest caz antimisul se desface la zicerea Ecteniei Cererii Stăruitoare, înaintea ecfonisului. Dacă se omite Ectenia pentru cei chemaţi, diaconul zice acum Ectenia pentru credincioşi.

Diaconul: Rugaţi-vă cei chemaţi, Domnului. Preotul desface partea din stânga sa. Strana: Doamne miluieşte. Diaconul: Cei credincioşi, pentru cei chemaţi să ne rugăm, ca Domnul să-i miluiască pe

dânşii. Preotul desface partea din dreapta sa. Strana: Doamne miluieşte. Diaconul: Să-i înveţe pe dânşii cuvântul adevărului. Preotul desface partea de jos. Strana: Doamne miluieşte. Diaconul: Să le descopere lor Evanghelia dreptăţii. Preotul desface pertea de sus. Strana: Doamne miluieşte. Apoi preotul începe să şteargă cu buretele sfântul antimis, din toate părţile, spre îndoitura

din dreapta. Diaconul: Să-i unească pe dânşii cu Sfânta Sa sobornicescă şi apostolească Biserică. Strana: Doamne miluieşte. Diaconul: Mântuieşte, miluieşte, apără şi-i păzeşte pe dânşii, Dumnezeule, cu harul Tău. Strana: Doamne miluieşte. Diaconul: Cei chemaţi, capetele voastre Domnului să le plecaţi. Strana: Ţie, Doamne.

Rugăciunea pentru cei chemaţi

Preotul citeşte în taină:

57

Preotul: Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce întru cele de sus locuieşti şi spre cei smeriţi priveşti, Care ai trimis mântuire neamului omenesc pe Unul-Născut Fiul Tău şi Dumnezeu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, caută spre robii Tăi cei chemaţi, care şi-au plecat grumajii înaintea Ta, şi-i învredniceşte pe dânşii, la vremea potrivită, de baia naşterii celei de a doua, de iertarea păcatelor şi de veşmântul nestricăciunii; uneşte-i pe dânşii cu sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică şi-i numără pe dânşii cu turma Ta cea aleasă.

Preotul zice ecfonisul în timp ce însemnează cruciş cu buretele deasupra sfântului antimis. Apoi îl sărută şi îl pune la locul lui, sus în dreapta antimisului.

Preotul: Ca şi aceştia împreună cu noi să slăvească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin. Diaconul zice din mijlocul bisericii: Diaconul: Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi. Iar de este un al doilea diacon, zice şi acesta, dintre sfintele uşi: Cei chemaţi, ieşiţi. Apoi iarăşi diaconul, din mijlocul bisericii: Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi. Diaconul, dintre sfintele uşi: Ca nimeni dintre cei chemaţi (să nu rămână). Dacă este numai un singur diacon, ori de slujeşte preotul singur, preotul zice tot

dialogul: Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi. Cei chemaţi, ieşiţi. Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi. Ca nimeni dintre cei chemaţi (să nu rămână).

Liturghia Credincioşilor

Prima ectenie pentru credincioşiDiaconul, din mijlocul bisericii, zice: Diaconul: Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm. Strana: Doamne miluieşte. Se închide perdeaua de la sfintele uşi. Strana cântă din nou: Strana: Doamne miluieşte. Preotul citeşte în taină Prima rugăciune pentru credincioşi Diaconul: Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău. Strana: Doamne miluieşte.

Rugăciunea întâi pentru credincioşi

Preotul: Mulţumim Ţie, Doamne, Dumnezeul Puterilor, Care ne-ai învrednicit pe noi a sta şi acum înaintea sfântului Tău jertfelnic şi a cădea la îndurările Tale, pentru păcatele noastre şi pentru păcatele cele din neştiinţă ale poporului. Primeşte Dumnezeule, rugăciunea noastră; fă-ne să fim vrednici a-Ţi aduce rugăciuni, cereri şi jertfe fără de sânge pentru tot poporul Tău; şi ne învredniceşte pe noi, pe care ne-ai pus întru această slujbă a Ta, cu puterea Duhului Tău celui Sfânt, ca fără de osândă şi fără de sminteală, întru mărturia curată a cugetului nostru, să Te chemăm pe Tine în toată vremea şi în tot locul şi, auzindu-ne pe noi, milostiv să ne fii nouă, întru mulţimea bunătăţii Tale.

Diaconul: Înţelepciune!

58

Preotul: Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin.

A Doua Ectenie pentru Credincioşi

Diaconul: Iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm. Strana: Doamne miluieşte. (acum şi la următoarele ectenii de cerere) Următoarele ectenii de cerere se zic numai dacă slujeşte şi un diacon. Dacă preotul

slujeşte singur, el citeşte în taină a doua Rugăciune pentru credincioşi. Diaconul: Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne

rugăm. Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru

unirea tuturor, Domnului să ne rugăm. Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de

Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm. Pentru ca să fim noi izbăviţi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne

rugăm. Dacă preotul slujeşte singur el continuă de aici. Diaconul: Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău. Strana: Doamne miluieşte.

Rugăciunea a doua pentru credincioşi

Preotul: Iarăşi şi de multe ori cădem la Tine şi ne rugăm Ţie, Bunule şi Iubitorule de oameni, ca privind spre rugăciunea noastră, să curăţeşti sufletele şi trupurile noastre de toată necurăţia trupului şi a duhului şi să ne dai nouă să stăm nevinovaţi şi fără de osândă înaintea sfântului Tău jertfelnic. Şi dăruieşte, Dumnezeule, şi celor ce se roagă împreună cu noi spor în viaţă, în credinţă şi în înţelegerea cea duhovnicească. Dă lor să-Ţi slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără osândă să se împărtăşească cu Sfintele Tale Taine şi să se învrednicească de cereasca Ta împărăţie.

Diaconul: Înţelepciune. Diaconul intră în altar prin uşa dinspre miazănoapte. Preotul: Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziţi, Ţie slavă să înălţăm, Tatălui şi Fiului

şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Strana: Amin. Strana cântă cântarea heruvimică până la: Ca pe împăratul... Strana: Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-

sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm. Preotul citeşte în taină Rugăciunea din timpul cântării heruvimice:

Rugăciunea din timpul cântării heruvimice

Preotul: Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să slujească Ţie, Împăratul slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti. Dar, totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai făcut om, şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut, şi, ca un Stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără sânge; că singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpâneşti cele cereşti şi cele pământeşti, Care Te porţi pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor şi Împăratul lui Israel, Cel ce singur eşti Sfânt şi întru sfinţi Te

59

odihneşti. Deci pe Tine Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine păcătosul şi netrebnicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cugete viclene; şi învredniceşte-mă, cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei şi mă rog Ţie: Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău. Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

După ce preotul a zis rugăciunea, el şi diaconul zic în taină cântarea heruvimică de trei ori, făcând câte o închinăciune la fiecare sfârşit.

Cântarea heruvimică

Preotul: Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm...

Diaconul: ...Ca pe Împăratul tuturor, să primim pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti. Aliluia, aliluia, aliluia.

Şi de nu s-a făcut mai înainte acoperirea Cinstitelor Daruri la proscomidiar, se face acum. Se ridică apoi perdeaua şi se deschid sfintele uşi. Diaconul dă cădelniţa preotului, şi, luând o lumânare aprinsă merge înaintea preotului care tămâiază Sfânta Masă împrejur, altarul tot şi ieşind prin sfintele uşi, tămâiază icoanele şi pe credincioşi. Preotul zice în taină Psalmul 50 până la versul Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit.... Dacă este timp el poate zice şi alte tropare de umilinţă. Întorcându-se la Sfânta Masă, preotul dă cădelniţa diaconului. Amândoi fac apoi două închinăciuni înaintea Sfintei Mese, zicând:

Preotul: Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte. După aceea preotul sărută sfântul antimis, Sfânta Cruce şi Sfânta Masă. Diaconul sărută

numai Sfânta Masă. Mai fac apoi amândoi o închinăciune şi se întorc plecându-se, dintre sfintele uşi, către credincioşi. Merg după aceea la proscomidiar şi închinându-se de trei ori, zic:

Dumnezeule curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte. Diaconul: Ridică, părinte. Preotul, luând Aerul îl pune pe umerii diaconului, zicând: Preotul: Ridicaţi mâinile voastre la cele sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul. El dă sfântul disc diaconului, care îl ţine în dreptul frunţii. Preotul însuşi ia sfântul potir.

Diaconul iese înaintea preotului prin uşa dinspre miazănoapte făcând Ieşirea cu Cinstitele Daruri sau Vohodul. Dacă sunt doi diaconi, preotul pune mai întâi pe umerii celui de al doilea un Aer, dându-i apoi cădelniţa. Al doilea diacon merge înaintea diaconului întâi. Iar de slujeşte numai preotul, face el singur Vohodul, având Aerul pe umeri, potirul în mâna dreaptă şi discul în mâna stângă.

Când sunt mai mulţi preoţi şi diaconi, cel dintâi dintre preoţi, împreună cu diaconii, se pleacă către credincioşi. Apoi vin şi ceilalţi preoţi începând de la cei cu rang mai mare, care se închină după rânduială şi vin în faţa proscomidiarului, având în mâna dreaptă fiecare câte o sfântă cruce, şi, la nevoie, chiar cartea Dumnezeieştii Liturghii. Preotul care a făcut Proscomidia poartă copia şi linguriţa. Şi fac Vohodul, mergând unul după altul în urma preotului celui dintâi şi când ajung în mijlocul bisericii, se întorc cu faţa spre apus. Când nu sunt diaconi, atât sfântul disc cât şi sfântul potir se iau de către întâiul dintre preoţi.

Ieşind deci din sfântul altar, întâiul dintre diaconi zice cu glas mare:

Ieşirea cu Cinstitele Daruri

60

Diaconul: Pe voi pe toţi, dreptmăritorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Strana: Amin. (Acum şi la următoarele ectenii de cerere)

Al doilea diacon, mergând înaintea primului diacon, se opreeşte în faţa icoanei Sfintei Fecioare. Primul dintre diaconi intra în altar şi stă în dreapta, aşteptându-l pe preot să intre cu Sfântul Potir. Când preotul intră în altar, al doilea diacon îl cădeşte şi apoi intră şi el prin uşa dinspre miazănoapte. Înainte de a intra în altar, preotul zice următoarele ectenii de cerere:

Preotul: Pe Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi pe (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N)ţ, să-l pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Pe (aici se pomeneşte Cârmuirea ţării, după îndrumările Sfântului Sinod), să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Pe fraţii noştri: preoţi, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi şi monahii şi pe toţi cei din clerul bisericesc să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru înpărăţia Sa.

Pe adormiţii întru fericire patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Miron, Nicodim, Justinian şi Iustin, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Pe fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori ai sfântului locaşului acestuia şi pe alţi ctitori, miluitori şi făcători de bine, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Pe ostaşii români căzuţi pe câmpurile de luptă pentru apărarea ţării, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Pe cei ce au adus aceste daruri şi pe cei pentru care s-au adus, vii şi morţi să-i pomenască Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Pe toţi cei adormiţi din neamurile noastre, strămoşi, moşi, părinţi, fraţi, surori şi pe toţi cei dintr-o rudenie cu noi, pe fiecare după numele său, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa.

Nu se citesc acum pomelnice. Întâiul dintre preoţi zice, făcând semnul Sfintei Cruci cu potirul spre credincioşi:

Preotul: Şi pe voi pe toţi, dreptmăritorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin. Strana cântă mai departe cântarea heruvimică de la Ca pe Împăratul... până la sfârşit. Strana: ...Ca pe Împăratul tuturor, să primim pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele

îngereşti. Aliluia, aliluia, aliluia. Când preoţii intră în altar, întâiul dintre diaconi zice către preotul care duce sfântul

potir: Diaconul: Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa. Preotul zice către diacon: Preotul: Diaconia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna,

acum şi pururea şi în vecii vecilor. Diaconul: Amin. Şi pune sfântul potir pe antimis şi ia sfântul disc de la diacon, îl aşează pe Sfânta Masă

în stânga sfântului potir, întocmai ca la proscomidiar, zicând: Preotul: Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat

înfăşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus. În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun

împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins. Ca un purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât raiul cu adevărat şi decât toată cămara

împărătească mai luminat s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre.

61

Se închid sfintele uşi şi perdeaua lor. Preotul ia aco-perămintele de pe sfântul disc şi de pe sfântul potir, le pune pe Sfânta Masă. După ce a luat Aerul de pe umerii diaconului, îl cădeşte, apoi îl aşează peste Cinstitele Daruri, zicând:

Preotul: Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-l şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus.

Luând cădelniţa, preotul cădeşte Cinstitele Daruri de trei ori, zicând: Preotul: Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile

Ierusalimului. Diaconul: Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot, atunci vor pune

pe altarul Tău viţei. Preotul dă înapoi cădelniţa. Plecându-şi capul, zice către diacon: Preotul: Pomeneşte-mă, frate şi împreună-slujitorule. Diaconul: Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa. Apoi diaconul îşi pleacă capul şi ţinând orarul cu trei degete ale mâinii drepte, zice: Diaconul: Roagă-te pentru mine, părinte. Preotul: Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui preaînalt să te umbrească. Diaconul: Acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre.

Pomeneşte-mă, părinte. Preotul îl binecuvântează pe diacon şi zice: Diaconul: Să te pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Diaconul: Amin. Diaconul sărută dreapta preotului, iese prin uşa dinspre miazănoapte şi mergând la

locul cel obişnuit, înaintea sfintelor uşi, zice: Diaconul: Să plinim rugăciunea noastră Domnului. Strana: Doamne miluieşte. (Acum şi la urmatoarele ectenii de cerere) Diaconul: Pentru Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte, Domnului să ne rugăm. Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de

Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm. Pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne

rugăm. Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău. După aşezarea Cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă, diaconul îşi urmează ectenia, în timp

ce preotul zice în taină Rugăciunea punerii-înainte. Dacă sunt mai mulţi preoţi, Sărutul Păcii poate să înceapă în timpul acestei ectenii de

cerere. Diaconul: Ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat, la Domnul să cerem. Strana: Dă Doamne. (Acum şi la următoarele ectenii de cerere) Diaconul: Înger de pace, credincios îndreptător, păzitor al sufletelor şi al trupurilor

noastre, la Domnul să cerem. Milă şi iertare de păcatele şi de greşelile noastre, la Domnul să cerem. Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, la Domnul să cerem. Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem. Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la

înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem. Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu

Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim. Strana: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Diaconul: Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o

dăm.

62

Strana: Ţie, Doamne.

Rugăciunea punerii - înainte

Preotul: Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule, Cel ce eşti singur Sfânt, Care primeşti jertfă de laudă de la cei ce Te cheamă pe Tine cu toată inima, primeşte şi rugăciunea noastră a păcătoşilor şi o du la sfântul Tău jertfelnic; fă-ne vrednici a-Ţi aduce Ţie daruri şi jertfe duhovniceşti, pentru păcatele noastre şi pentru cele din neştiinţă ale poporului. Şi ne învredniceşte să aflăm har înaintea Ta, ca să fie bineprimită jertfa noastră şi să se sălăşluiască Duhul cel bun al harului Tău peste noi, peste aceste daruri puse înainte şi peste tot poporul Tău.

Preotul: Cu îndurările Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin. Preotul stă cu faţa spre credincioşi şi îi binecuvântează.

Sărutul păcii

Preotul: Pace tuturor. Strana: Şi duhului tău. Diaconul: Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim. Strana: Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Preotul se închină de trei ori, zicând de fiecare dată: Preotul: Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea

şi izbăvitorul meu. Imnul aceasta îl poate cânta clerul din altar, corul sau un cântăreţ. Preotul sărută sfântul disc, sfântul potir şi marginea Sfintei Mese. Diaconul, face semnul

crucii şi sărută crucea de pe orarul său. De vor sluji mai mulţi preoţi, cel dintâi dintre preoţii împreună-slujitori, după ce s-a

închinat Cinstitele Daruri, trece în partea dinspre miazăzi a altarului. Al doilea preot sărută şi el Cinstitele Daruri şi merge la cel dintâi care zice: Hristos în mijlocul nostru! Al doilea preot răspunde: Este şi va fi! Se sărută unul pe altul pe umeri şi cel dintâi zice: Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Cel de-al doilea preot trece în dreapta celui dintâi şi aşteaptă amândoi până ce ceilalţi preoţi sărută Sfintele Daruri şi vin la ei să schimbe sărutul păcii.

Dacă sunt mai mulţi diaconi, ei nu sărută Cinstitele Daruri, ci fiecare sfânta cruce de pe orarul său şi apoi unul pe altul, rostind aceleaşi cuvinte şi făcând întocmai ca şi preoţii.

Diaconul care a zis ectenia zice de la locul său cu glas tare: Diaconul: Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte! Se ridică perdeaua sfintelor uşi. Preotul ridică Aerul deasupra Cinstitelor Daruri şi îl

clatină singur, ori cu ceilalţi preoţi împreună-slujitori, dacă sunt mai mulţi. El zice, împreună cu credincioşii, Simbolul credinţei şi după cuvintele şi a înviat a treia zi sărută Aerul şi îl aşează la o parte împreună cu celelalte acoperăminte.

Simbolul credinţei (Crezul)

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut; Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi

63

din Fecioara Maria şi S-a făcut om; Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat; Şi a înviat a treia zi, după Scripturi; Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică; Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor; aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce

va să fie. Amin.

Pregătirea pentru Sfinţirea Cinstitelor Daruri

Diaconul: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce. Strana: Mila păcii, jertfa laudei. Diaconul îşi face semnul crucii, intră în sfântul altar, ia un acoperământ şi apără cu

evlavie Cinstitele Daruri. Se deschid sfintele uşi. Preotul, luând în mână o cruce de pe Sfânta Masă, şi stând între sfintele uşi, îi binecuvântează pe credincioşi zicând:

Preotul: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi.

Strana: Şi cu duhul tău. Preotul, înălţând Sfânta Cruce, zice tot cu faţa spre credincioşi: Preotul: Sus să avem inimile. Strana: Avem către Domnul. Preotul se întoarce către icoana Mântuitorului, se pleacă şi zice: Preotul: Să mulţumim Domnului. Preotul se întoarce apoi la Sfânta Masă. Se închid sfintele uşi şi perdeaua. Strana: Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,

Treimei celei de o fiinţă şi nedespărţită. Rugăciunile de sfinţire a Cinstitelor Daruri: Preotul: Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe

Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind: Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi, şi căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va să fie. Pentru toate acestea mulţumim Ţie şi Unuia-Născut Fiului Tău şi Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate, ce ni s-au făcut nouă. Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând...

Diaconul, sau dacă nu este diacon, preotul face cu sfânta steluţă semnul crucii deasupra sfântului disc, atingând cu ea în cele patru părţi ale sfântului disc, când preotul zice cu glas tare:

Preotul: Cântare de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind: Preotul sărută sfânta steluţă şi o pune deoparte. Strana: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de slava Ta!

Osana întru cei de sus! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!

Diaconul stă în dreapta preotului, apără Cinstitele Daruri cu un acoperământ. Preotul zice în taină:

64

Preotul: Cu aceste fericite Puteri şi noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi Acesta venind şi toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea întru care a fost vândut şi mai vârtos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând:

Diaconul, ţinând orarul cu trei degete de la mâna dreaptă, arată preotului sfântul disc, preotul, arătând cu dreapta Sfântul Agneţ, zice:

Preotul: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.

Strana: Amin. Preotul continuă, zicând în taină: Preotul: Asemenea şi paharul după cină zicând: Diaconul arată cu orarul sfântul potir, când preotul, arătând cu dreapta spre sfântul

potir, zice: Preotul: Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru

voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor. Strana: Amin. Preotul continuă zicând în taină: Preotul: Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce

s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta, şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire.

Diaconul pune acoperământul deoparte şi stând în faţa Sfântei Mese ia sfântul disc cu mâna dreaptă, şi sfântul potir cu cea stângă, cu mâna dreaptă peste cea stângă în chip de cruce, le înalţă deasupra sfântului antimis la ...Ţie Ţi-aducem..., coborându-le, face semnul crucii cu ele deasupra antimisului, în timp ce preotul zice: Dacă nu este diacon, preotul face el cele de mai sus.

Preotul: Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate. Strana: Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne

rugăm Ţie, Dumnezeul nostru. În timpul acestei cântări preotul şi diaconul se închină de trei ori înaintea Sfintei Mese,

zicând: Clericii: Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte. Apoi preotul ridicându-şi mâinile zice troparul Ceasului al III-lea: Preotul: Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea,

Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie.

Diaconul: Stih 1: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Preotul şi diaconul se pleacă din nou şi preotul, ridicându-şi mâinile, zice:

Preotul: Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie.

Diaconul: Stih 2: Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Preotul şi diaconul se pleacă din nou şi preotul, ridicându-şi mâinile, zice: Preotul: Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea,

Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie.

65

Diaconul: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cuvintele diaconului care urmează nu se spun de către preot când acesta este singur. Când sunt mulţi preoţi, numai cel dintâi sfinţeşte Cinstitele Daruri.

Preotul zice în taină: Preotul: Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm,

Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte.

Diaconul îşi pleacă capul, arată cu orarul sfânta pâine şi zice încet: Diaconul: Binecuvântează, Părinte, sfânta pâine. Preotul binecuvântează peste Sfântul Agneţ, zicând: Preotul: Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău. Diaconul: Amin. Diaconul arată spre Sfântul Potir şi zice: Diaconul: Binecuvântează, părinte, sfântul potir. Preotul binecuvântează sfântul potir, zicând: Preotul: Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău. Diaconul: Amin. Diaconul arată către amândouă Sfintele, şi zice: Diaconul: Binecuvântează-le, părinte, pe amândouă. Preotul face odată semnul crucii asupra sfântului disc şi asupra sfântului potir, zicând: Preotul: Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Diaconul: Amin, Amin, Amin. Preotul şi diaconul se pleacă de trei ori, până la pământ. Apoi diaconul zice: Diaconul: Pomeneşte-mă, părinte, pe mine păcătosul. Preotul: Să te pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi

pururea şi în vecii vecilor. Diaconul: Amin. Diaconul apără Sfintele Taine cu acoperământul. Dacă este numai un preot, el acoperă

sfântul potir cu un acoperământ mic. Apoi continuă: Preotul: Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea

păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă. Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă: strămoşi, părinţi, patriarhi, prooroci, apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici, mărturisitori, pustnici şi pentru tot sufletul cel drept, care s-a săvârşit întru credinţă.

Preotul şi diaconul cad în genunchi privind spre dumnezeiescul Trup şi Sânge al Domnului. Terminându-se la strană imnul Pe Tine Te lăudăm..., preotul ridică perdeaua uşilor împărăteşti şi tămâind Sfintele Taine zice:

Preotul: Mai ales pentru Preasfânta, curata, prea binecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria:

Preotul dă cădelniţa diaconului care cădeşte Sfânta Masă împrejur, proscomidiarul, altarul, pe preot şi pe cei din altar. Dacă preotul slujeşte singur, el cădeşte numai în faţa Sfintei Mese. Diaconul pune cădelniţa la o parte şi citeşte pomelnicul bisericii pentru cei adormiţi. În acest timp la strană se cântă Axionul.

Axionul Născătoarei de Dumnezeu

La praznicele împărăteşti, axionul poate fi altul.

66

Strana: Cuvine-se cu adevărat să te fericim Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi maica Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul l-ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim.

Înainte de terminarea Axionului Născătoarei de Dumnezeu se săvârşeşte sfinţirea anafurei. Luând de la diacon vasul cu anafură, preotul îl atinge de sfântul disc şi de sfântul potir, zicând în taină:

Preotul: Binecuvântată este anafura sfinţilor Tăi, Doamne, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Trebuie ştiut că: anfura se taie de obicei din prescura din care s-a scos Sfântul Agneţ. Dacă sunt credincioşi mulţi şi nu ajunge numai o prescură, se poate tăia şi prescura a doua, din care s-a scos părticica întru cinstea şi pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Prin urmare, aceste două prescuri trebuie să fie întregi şi mai mari decât celelalte.

Preotul continuă: Preotul: Pentru Sfântul Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul, pentru Sfinţii

măriţii şi întru tot lăudaţii Apostoli, pentru Sfântul (N), a cărui pomenire o săvârşim, şi pentru toţi sfinţii Tăi; cu ale căror rugăciuni, cercetează-ne pe noi, Dumnezeule. Şi pomeneşte pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci şi-i odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, acolo unde străluceşte lumina feţei Tale.

Încă Te rugăm: Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău, toată preoţimea, cea întru Hristos diaconime şi tot cinul preoţesc şi monahicesc.

Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru toată lumea, pentru sfânta sobornicească şi apostolească Biserică; pentru cei ce în curăţie şi în viaţă cinstită vieţuiesc, pentru (aici se pomeneşte cârmuirea ţării, după îndrumările Sfântului Sinod). Dă lor, Doamne, paşnică ocârmuire, ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să trăim, în toată cucernicia şi curăţia.

Dacă este timp, preotul citeşte încet pomelnicele viilor şi morţilor. Pentru cei vii zice: Pentru mântuirea şi iertarea păcatelor robilor lui Dumnezeu (N). Iar pentru cei morţi zice: Pentru iertarea păcatelor şi odihna sufletelor robilor lui Dumnezeu (N), în loc luminat, de

unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea; odihneşte-i, Dumnezeul nostru, şi-i sălăşluieşte pe dânşii unde străluceşte lumina feţei Tale. Acum preotul şi diaconul se spală pe mâini. După terminarea axionului Născătoarei de Dumnezeu, preotul spune cu glas tare:

Preotul: Întâi pomeneşte, Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi pe (Înalt-) Prea Sfinţitul (Arhi-) Episcopul (şi Mitropolitul) nostru (N), pe care-l dăruieşte sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău.

Strana: Pe toţi şi pe toate. Diaconul pomeneşte încet la proscomidiar pomelnicul bisericii pentru cei vii. Preotul se

roagă în taină: Preotul: Adu-Ţi aminte, Doamne, de oraşul (sau: de satul, sau: de sfânt locaşul) acesta,

în care vieţuim şi de toate oraşele şi satele şi de cei ce cu credinţă vieţuiesc într-însele. Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, de cei bolnavi, de cei ce pătimesc, de cei robiţi şi de mântuirea lor. Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce aduc daruri şi fac bine în sfintele Tale biserici, şi îşi aduc aminte de cei săraci; şi trimite peste noi toţi milele Tale.

Cu glas tare preotul spune următorul ecfonis:

67

Preotul: Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Diaconul înconjoară Sfânta Masă spre colţul din stânga plecându-şi capul şi preotul îl binecuvântează. Apoi diaconul iese prin uşa dinspre miazănoapte, mergând în mijlocul bisericii pentru rostirea ecteniei.

Strana: Amin. Preotul, stând în dreptul sfintelor uşi se întoarce către cre dincioşi şi, binecuvântându-i

cu mâna, zice ecfonisul: Preotul: Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi

cu toţi. Strana: Şi cu duhul tău. Se lasă perdeaua.

Ectenia de dinaintea Rugăciunii Domneşti

Diaconul: Pe toţi sfinţii pomenindu-i, iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm. Strana: Doamne miluieşte. Diaconul: Pentru Cinstitele Daruri ce s-au adus şi s-au sfinţit, Domnului să ne rugăm. Ca Iubitorul de oameni, Dumnezeul nostru, Cel ce le-a primit pe Dânsele în sfântul, cel

mai presus de ceruri şi duhovnicescul Său jertfelnic, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, să ne trimită nouă dumnezeiescul har şi darul Sfântului Duh, să ne rugăm.

Pentru ca să fim izbăviţi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să ne rugăm.

În timp ce diaconul îşi urmează ectenia, preotul zice în taină rugăciunea de dinaintea Rugăciunii Domneşti:

Diaconul: Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi Dumnezeule cu harul Tău. Ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat, la Domnul să cerem.

Strana: Dă, Doamne. Diaconul: Înger de pace, credincios îndreptător al sufletelor şi al trupurilor noastre, la Domnul să cerem.

Milă şi iertare de păcatele şi de greşelile noastre, la Domnul să cerem. Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, la Domnul să cerem. Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace întru pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem. Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la

înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem. Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată

viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Strana: Ţie, Doamne.

Rugăciunea de dinaintea Rugăciunii Domneşti

Preotul: Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă cădem înaintea Ta: Învredniceşte-ne să ne împărtăşim cu cuget curat, cu cereştile şi înfricoşătoarele Tale Taine ale acestor sfinte şi duhovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greşelilor spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre moştenirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată, sau spre osândă.

Cu glas tare preotul zice ecfonisul: Preotul: Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a

Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată, şi a zice:

68

Cel mai mare sau strana zice rar şi desluşit (dacă nu o cântă credincioşii) rugăciunea:

Rugăciunea Domnească

În timpul rugăciunii, diaconul îşi pune orarul cruciş peste piept. Toţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se

voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ; pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri, şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.

Preotul zice ecfonisul:Preotul: Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,

acum şi pururea şi în vecii vecilor. Strana: Amin. Ridicând puţin perdeaua, preotul zice: Preotul: Pace tuturor. Strana: Şi duhului tău. Diaconul: Capetele voastre, Domnului să le plecaţi. Strana: Ţie, Doamne. Preotul zice în taină rugăciunea de după Rugăciunea Domnească: Preotul: Mulţumim Ţie, Împărate nevăzut, Cel ce toate le-ai făcut cu puterea Ta cea

nemăsurată şi cu mulţimea milei Tale din nefiinţă la fiinţă toate le-ai adus. Însuţi, Stăpâne, caută din cer spre cei ce şi-au plecat Ţie capetele lor; că nu le-au plecat trupului şi sângelui, ci Ţie, înfricoşătorului Dumnezeu. Tu deci, Stăpâne, cele puse înainte nouă tuturor, spre bine le întocmeşte, după trebuinţa deosebită a fiecăruia: cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer împreună călătoreşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte, Cel ce eşti doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Preotul zice cu glas tare: Preotul: Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu

Care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin. Preotul se roagă în taină: Preotul: Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locaşul Tău şi

de pe scaunul slavei împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul.

Preotul şi diaconul se închină de trei ori, zicând în taină de fiecare dată: Clericii: Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte. Diaconul sau, dacă nu este diacon, preotul zice cu glas tare: Diaconul: Să luăm aminte... Preotul, luând Sfântul Trup cu amândouă mâinile, Îl înalţă în semnul Sfintei Cruci,

deasupra sfântului disc, zicând : Preotul: ...Sfintele, sfinţilor. Strana: Unul Sfânt, unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. Amin.

Sfânta Împărtăşanie

Această cântare se schimbă în funcţie de zilele săptămânii şi se pot zice acum şi alte cântări.

69

Strana: Lăudaţi-l pe Domnul din ceruri; lăudaţi-L pe El întru cele înalte. Aliluia, aliluia, aliluia!

Diaconul intră în sfântul altar şi stă în dreapta preotului care ia Sfântul Trup în mâini. Diaconul zice:

Diaconul: Sfărâmă, Părinte, Sfântul Trup. Preotul sfărâmă Sfântul Trup în patru părţi, cu luare-aminte şi cu evlavie, zicând: Preotul: Se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce se sfărâmă şi nu se

desparte, Cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte.

Aşează cele patru părţi pe sfântul disc în semnul crucii astfel: Diaconul arată cu orarul sfântul potir, zicând: Diaconul: Plineşte, Părinte, sfântul potir. Preotul ia părticica însemnată cu IS, face cu dânsa semnul Sfintei Cruci deasupra

sfântului potir, şi zice: Preotul: Plinirea potirului credinţei Sfântului Duh. Pune părticica în sfântul potir. Apoi îşi şterge degetele cu buretele, deasupra sfântului

disc. Diaconul: Amin. Diaconul ia căldura şi zice: Diaconul: Binecuvântează, Părinte, căldura. Preotul binecuvântează căldura, zicând: Preotul: Binecuvântată este căldura sfinţilor Tăi, Doamne, totdeauna, acum şi pururea şi

în vecii vecilor. Diaconul, sau dacă nu este diacon, preotul zice: Diaconul: Amin Diaconul toarnă apoi în chipul Sfintei Cruci atât cât chibzuieşte că ajunge să încălzescă

Sfintele, zicând: Diaconul: Căldura credinţei plină de Duhul Sfânt. Amin. Preotul împarte cu copia părticica HS în tot atâtea părticele câţi clerici împreună-

slujitori sunt. El le pune pe partea de jos a sfântului disc. Cei prezenţi fac trei închinăciuni şi cer apoi iertare unul de la altul. Apoi preotul zice:

Preotul: Apropie-te, diacone. Diaconul trecând prin partea de răsărit a Sfintei Mese, vine la stânga preotului. Ţinând

palmele întinse cruciş, dreapta peste stânga, zice: Diaconul: Dă-mi mie, părinte, Cinstitul şi Preasfântul Trup al Domnului şi Dumnezeului

şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Preotul, având buretele între degetele de la mâna stângă, ia una din bucăţile din

părticica HS şi ţinând-o deasupra buretelui, o dă diaconului, zicând: Preotul: Cinstitul şi Preasfântul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului

nostru Iisus Hristos se dă ţie diaconului (N), spre iertarea păcatelor tale şi spre viaţa de veci. Diaconul, primind părticica din Sfântul Trup în palma dreaptă, răspunde: Diaconul: Amin. Hristos în mijlocul nostru. Preotul: Este şi va fi. Diaconul sărută dreapta preotului şi se duce în partea de răsărit a Sfintei Mese şi

plecându-şi capul aşteaptă să ia şi preotul părticica din Sfântul Trup. Preotul pune buretele sub degetul mijlociu al mâinii drepte, între arătător şi inelar, iar cu stânga ridică părticica sa şi o pune în palma dreaptă, zicând:

Preotul: Cinstitul şi Preasfântul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos se dă mie preotului (N), spre iertarea păcatelor mele şi spre viaţa de veci.

70

Îşi şterge degetele cu buretele, deasupra sfântului disc şi aşezând palma stânga sub mâna dreaptă, se pleacă înaintea Sfintei Mese şi împreună cu diaconul zic în taină rugăciunile dinaintea împărtăşirii:

Rugăciunile dinaintea Împărtăşaniei

Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Încă cred că Acesta este însuşi Preacurat Trupul Tău şi Acesta este însuşi Scump Sângele Tău. Deci mă rog Ţie: Miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele întru ştiinţă şi întru neştiinţă. Şi mă învredniceşte, fără osândă, să mă împărtăşesc cu Preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin.

Cinei Tale celei de taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi, părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi, Taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, în împărăţia Ta.

Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului.

Preotul şi diaconul se împărtăşesc, cu părticelele pe care le ţin în mâini, cu frică şi cu toată evlavia, ştergându-şi după aceea mâna cu buretele deasupra sfântului antimis.

Preotul, luând cu amândouă mâinile şi cu un acoperământ sfântul potir, se împărtăşeşte de trei ori dintr-însul, zicând:

Preotul: Mă împărtăşesc eu, robul lui Dumnezeu, preotul (N), cu Cinstitul şi Sfântul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor mele şi spre viaţa de veci. Amin.

Apoi îşi şterge preotul buzele sale şi sfântul potir cu aco perământul şi zice: Preotul: Iată S-a atins de buzele mele şi va şterge fărădelegile mele şi de păcatele mele

mă va curăţi. Încă ţinând sfântul potir cu un acoperământ, cheamă pe diacon, zicând: Preotul: Apropie-te, diacone. Diaconul vine, se închină şi zice: Diacon: Iată vin la nemuritorul Împărat. Diaconul ia cu stânga colţul liber al acoperământului şi îl aşează sub bărbie, iar cu

dreapta apucă de marginea postamentului sfântului potir, spre a înlesni preotului lucrarea, iar preotul îl împărtăşeşte de trei ori, zicând:

Preotul: Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu, diaconul (N), cu Cinstitul şi Sfântul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor sale şi spre viaţa de veci.

Şi diaconul zice: Diaconul: Amin. După ce s-a împărtăşit diaconul, preotul zice: Preotul: Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale şi de păcatele tale te va

curăţi. Diaconul îşi şterge apoi buzele şi sfântul potir cu acoperământul. (Tipicul american) Când sunt mai mulţi credincioşi pregătiţi să se împărtăşească,

sfărâmă cu grijă cele două sfinte părţi NI şi KA în sfântul potir. Părticica Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a sfinţilor, a viilor şi a morţilor nu se pun în potir ci se lasă pe sfântul disc, până ce se vor cumineca toţi credincioşii. Când diaconul pune părticelele NI şi KA în potir, zice:

(Tipicul românesc) Punând întâi părticelele NI şi KA una după alta în sfântul potir, diaconul (sau dacă nu este diacon, preotul), zice:

71

Diaconul: Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat.

(Tipicul românesc) Când pune în sfântul potir părticica Născătoarei de Dumnezeu, diaconul (dacă nu este diacon, preotul) zice:

Diaconul: Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane, iar tu, Curată, Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău.

(Tipicul românesc) Când pune în sfântul potir, părticelele pentru cele nouă cete ale sfinţilor, diaconul (sau dacă nu este diacon, preotul) zice:

Diaconul: O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale.

(Tipicul românesc) Diaconul sau preotul trage după aceea uşor cu buretele miridele pentru vii şi pentru morţi, şi le pune în sfântul potir, zicând:

Diaconul: Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu Cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi.

Diaconul sau preoţii, ştergând apoi bine sfântul disc şi sfântul antimis, ia părticelele rămase şi le pune în sfântul potir pe care după aceea îl acoperă. Pune apoi pe sfântul disc Aerul, întocmit, apoi sfânta steluţă, iar peste ea acoperământul. După aceea, preotul citeşte în taină rugăciunea de mulţumire.

Rugăciunea de mulţumire

Preotul: Mulţumim Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, Dătătorule de bine al sufletelor noastre, că şi în ziua de acum ne-ai învrednicit pe noi de cereştile şi nemuritoarele Tale Taine. Îndreptează calea noastră, întăreşte-ne pe noi, pe toţi, întru frica Ta; păzeşte viaţa noastră, întăreşte paşii noştri, pentru rugăciunile şi mijlocirile măritei Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria şi pentru ale tuturor sfinţilor Tăi.

Preotul şi diaconul îşi spală mâinile. Când se termină predica, se ridică perdeaua şi se deschid sfintele uşi, iar diaconul, închinându-se o dată, primeşte sfântul potir de la preot şi, stând între sfintele uşi, înalţă potirul şi zice:

Diaconul: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi. Strana: Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Dumnezeu este Domnul şi s-

a arătat nouă!În Săptămâna Luminată strana cântă: Hristos a înviat... (o dată).Întorcându-se spre sfântul altar, diaconul dă sfântul potir preotului. Credincioşii se

apropie, unul câte unul, să se împărtăşească cu Sfintele Daruri. Preotul, stând cu faţa către ei şi ţinând în mâini sfântul potir, zice rugăciunile dinaintea împărtăşaniei:

Preotul: Cred, Doamne, şi mărturisesc..., Cinei Tale celei de taină..., Nu spre judecată sau spre osândă...,

Credincioşii vin unul după altul cu umilinţă şi cu frică, închinându-se şi ţinând mâinile strânse la piept. Preotul zice fiecăruia:

Preotul: Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul şi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor lui şi spre viaţa de veci.

72

În timpul împărtăşirii credincioşilor, strana cântă: Trupul lui Hristos primiţi..., Cinei Tale celei de taină... sau alte cântări.

Strana: Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi. Aliluia, aliluia, aliuluia!

Cei împărtăşiţi îşi şterg buzele cu sfântul acoperământ şi sărută sfântul potir, închinându-se.

La încheierea împărtăşirii credincioşilor, preotul, ţinând cu amândouă mâinile sfântul potir (sau, de nu este nimeni de împărtăşit, luându-l de la diacon) îi binecuvântează pe cre dincioşi cu sfântul potir şi zice

Preotul: Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta. Strana: Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea

adevărată, nedespărţitei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi.De la Paşti până la Înălţare: Hristos a înviat... (o dată)De la Înălţare până la Rusalii: Înălţatu-Te-ai întru mărire... În timpul cântării, preotul pune sfântul potir pe sfântul antimis şi diaconul pune în

sfântul potir celelalte părticele de pe sfântul disc. Preotul tămâiază Sfintele Daruri de trei ori, zicând: Preotul: Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta. Preotul dă cădelniţa diaconului, care le ridică deasupra capului şi, trecând prin faţa

Sfintei Mese, se întoarce spre credincioşi arătându-le sfântul disc, apoi îl duce la proscomidiar şi-l pune acolo.

Preotul se închină de trei ori în faţa Sfintei Mese şi zice în taină: Preotul: Binecuvântat este Dumnezeul nostru...Dacă nu este diacon, preotul se închină de trei ori înaintea Sfintei Mese, ia sfântul disc

cu mâna stângă şi sfântul potir cu mâna dreaptă şi ţinând sfântul potir deasupra sfântului disc, zice în taină: Binecuvântat este Dumnezeul nostru...

Sfârşindu-se de cântat la strană: Am văzut Lumina cea adevărată..., preotul se întoarce către credincioşi, zicând cu glas mare:

Preotul: ...totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Strana: Amin. Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm mărirea Ta; că ne-ai

învrednicit pe noi să ne împărtăşim cu sfintele, dumnezeieştile, nemuritoarele, preacuratele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine. Întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Aliluia, aliluia, aliluia!

În timpul acestei cântări, preotul merge la proscomidiar şi pune sfântul potir acolo (iar dacă nu este diacon, duce şi sfântul disc). Preotul cădeşte Sfintele de trei ori, nezicând nimic. Diaconul, având capul acoperit, merge în faţa sfintelor uşi şi zice ectenia (dacă nu este diacon, următoarea ectenie se zice de către preot). Preotul se întoarce la Sfânta Masă şi strânge sfântul antimis, începând cu partea de răsărit şi continuând cu cea de apus, cea de miazăzi şi în urmă cea de miazănoapte.

Ectenia de mulţumireDiaconul: Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile

şi de viaţă făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului. Strana: Doamne miluieşte. Diaconul: Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău. Strana: Doamne miluieşte. Diaconul: Ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat cerând, pe noi înşine şi

unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu, să o dăm. Strana: Ţie, Doamne.

73

Diaconul merge înaintea icoanei Mântuitorului şi aşteaptă acolo cu capul plecat, până la sfârşitul rugăciunii amvonului.

Preotul face cruce peste sfântul antimis cu Sfânta Evanghelie, zicând ecfonisul: Preotul: Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului

Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Aşează Sfânta Evanghelie pe Sfânta Masă, aşa cum era la începutul Sfintei Liturghii. Strana: Amin. Preotul, având capul acoperit şi privind spre credincioşi zice: Preotul: Cu pace să ieşim. Strana: Întru numele Domnului. Diaconul: Domnului să ne rugăm. Strana: Doamne miluieşte. Preotul, luându-şi Liturghierul, iese prin sfintele uşi, merge în mijlocul bisericii, face o

închinăciune către altar şi zice rugăciunea amvonului.

Rugăciunea amvonului

Preotul: Cel ce binecuvântezi pe cei ce Te binecuvântează, Doamne, şi sfinţeşti pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, mântuieşte poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta. Plinirea Bisericii Tale o păzeşte; sfinţeşte pe cei ce iubesc podoaba casei Tale; Tu pe aceştia îi preamăreşte cu dumnezeiască puterea Ta; şi nu ne lăsa pe noi cei ce nădăjduim întru Tine. Pace lumii Tale dăruieşte, bisericilor Tale, preoţilor, (aici se pomeneşte Cârmuirea ţării, după îndrumările Sfântului Sinod) şi la tot poporul Tău. Că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, şi Ţie slavă şi mulţumire şi închinăciune înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Strana: Amin. Dacă credincioşii aduc daruri întru cinstirea şi pomenirea Sfântului sau pentru

sărbătoare (colivi, brânză şi ouă, struguri, pârgă de poame, ori alte roade), se cântă la strană troparele şi condacul sărbătorii.

Strana: (Cântarea cuvenită) Preotul tămâind zice: Preotul: Domnului să ne rugăm. Strana: Doamne miluieşte. Preotul, stând lângă daruri, zice cu glas mare rugăciunea potrivită cu felul de daruri

(rugăciunile de acest fel se găsesc mai departe în Liturghier). Preotul: (Zice rugăciunea potrivită din Liturghier) Strana: Amin. Strana cântă: Strana: Fie numele Domnului binecuvântat... (de 3 ori) În Săptămâna Luminată... Hristos a înviat... (de trei ori) Strana continuă cu Psalmul 33 (de trei ori): Strana: Bine voi cuvânta pe Domnul... Preotul se pleacă spre credincioşi, în dreapta şi în stânga, şi intră prin sfintele uşi.

Diaconul intră prin uşa dinspre miazănoapte. Merg către proscomidiar unde îşi descoperă şi îşi pleacă capetele amândoi. Preotul zice următoarea rugăciune:

Preotul: Plinirea Legii şi a proorocilor Tu însuţi fiind, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plinit toată rânduiala părintească, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Diaconul, din sfintele uşi, zice: Diaconul: Domnului să ne rugăm.

74

Strana: Doamne miluieşte. Diaconul îşi descoperă capul, se întoarce la proscomidiar şi consumă ce a rămas din

Sfintele Taine. El curăţă sfântul potir cu vin şi apă. Apoi îl şterge cu un ştergar anume pregătit şi pune sfântul potir cu celelalte obiecte liturgice.

Preotul, acoperindu-şi capul, binecuvântează pe credincioşi dintre sfintele uşi: Preotul: Binecuvântarea Domnului peste voi toţi cu al Său har şi cu a Sa iubire de

oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Strana: Amin.

Otpustul

Preotul se pleacă către icoana Mântuitorului şi zice: Preotul: Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Ţie. Strana: Slavă. Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Amin. Doamne miluieşte. Doamne miluieşte. Doamne miluieşte. Întru numele Domnului, Părinte, binecuvântează.

Preotul: Cel ce a înviat din morţi...; iar de nu va fi duminică zice: Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale Sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale Sfântului (N) (al cărui hram îl poartă biserica), ale celui între sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului, ale Sfântului (N), a cărui pomenire o săvârşim, ale Sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi pentru ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi de oameni iubitor.

Strana: Amin. Preotul se întoarce cu faţa spre icoana Mântuitorului şi zice: Preotul: Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase,

Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Strana: Amin. Preotul se întoarce în altar şi închide sfintele uşi şi perdeaua. Ieşind prin uşa diaconului,

el (sau altcineva anume rânduit) împarte anafura credincioşilor. Când se termină aceasta, se întoarce în altar şi, dacă nu este diacon, el însuşi consumă Sfintele Taine. Preotul şi diaconul îşi scot veşmintele şi zic rugăciunile de mulţumire.

Explicarea Dumnezeieştii Liturghii

În explicarea Dumnezeieştii Liturghii voi urma, practic, cursul rânduielii, fără a avea pretenţia unei prezentări exhaustive ; jaloanele pe care le voi prezenta şi le voi dezvolta vor rămâne orientative; în lista bibliografică veţi găsi materiale accesibile, traduse în limba română, care se găsesc în bibliotecile noastre, în librăriile noastre, pentru a aprofunda şi pentru a încerca să înţelegeţi această mare taină. Dumnezeiasca Liturghie este Taina Tainelor şi trebuie să fim conştienţi de valoarea, de importanţa ei, şi trebuie să ştim să ne raportăm cum se cuvine la ea.

Pentru început, aş vrea să punctez două aspecte deosebit de importante:1. Cum ne raportăm noi la Dumnezeiasca Liturghie, adică, mai exact,

cum intrăm noi în Dumnezeiasca Liturghie (cum ne pregătim să participăm la Dumnezeiasca Liturghie) ;

2. Care este momentul cel mai important al Dumnezeieştii Liturghii? 1. Primul aspect, cum ne raportăm noi la Dumnezeiasca Liturghie: în momentul

în care intri în Dumnezeiasca Liturghie, ar trebui să încerci să intri în atmosfera în care a fost Mântuitorul Hristos pe Golgota. În momentul în care începe Liturghia, practic, să te străduieşti să fii cu Mântuitorul Hristos, pe Golgota (Părintelui

75

Sofronie). Dacă am reuşi să dobândim aceast stare, nu am rămâne în afara Liturghiei, nu ar fi greu să o urmărim, să intrăm, practic, în starea Liturghiei, în stare liturgică, în stare euharistică. Acest aspect aş vrea să ne însoţească pe tot parcursul înţelegerii Dumnezeieştii Liturghii.

2. Al doilea aspect: momentul cel mai important al Dumnezeieştii Liturghii. Nu există momente mai importante şi momente mai puţin importante, în cadrul Dumnezeieştii Liturghii; toată Dumnezeiasca Liturghie este importantă (Al. Schmemann) şi trebuie să mergem cu această înţelegere. Într-adevăr, există şi un moment culminant, în Dumnezeiasca Liturghie. Care este acesta? Împărtăşirea, nu prefacerea! În acest moment, harul Dumnezeieştii Liturghii se împărtăşeşte persoanelor. Este un cuvânt care introduce rugăciunea „Tatăl Nostru“: „şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul Cel Ceresc, Tată!“ În momentul acela, când ne pregătim să ne împărtăşim, devenim fraţi cu Hristos, iar Tatăl devine Tatăl nostru. „Nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru“ ; „Mergi şi spune ucenicilor Mei că mă voi sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru“. Deci, această suire, această înălţare a oamenilor, a celor ce se împărtăşesc, continuă de pe piscul cel înalt al Prefacerii Darurilor. Aceasta înseamnă că, într-adevăr, Dumnezeiasca Liturghie este extrem de importantă, de la început, până la capăt.

Pentru că nu se acordă importanţa cuvenită tuturor momentelor se întâmplă ca, în timpul împărtăşirii, oamenii să vorbească, să se plictisească, şi mai ales după ce se împărtăşesc, deşi Îl poartă pe Hristos în ei. Aceste două aspecte este bine să le conştientizăm, şi ele să ne însoţească, în explicarea Dumnezeieştii Liturghii.

Înainte de a intra în textul Dumnezeieştii Liturghii, aş vrea să vorbesc puţin despre pregătirea de dinaintea Dumnezeieştii Liturghii, pregătirea imediată.

Mai întâi se închină toţi, invocând Duhul Sfânt în rugăciunea „Împărate Ceresc“ ; se spune apoi primul verset din cântarea îngerilor la Naşterea Domnului, atât cât s-a menţionat în Sfânta Scriptură: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!“ De fapt, ce face evocarea acestui moment? Pe de o parte, se anunţă că a sosit plinirea vremii, s-a împlinit vremea, vremea a fost plinită, şi Domnul vine să slujească. Şi cum a venit Domnul să slujească? Prin Întrupare ; iar la acest moment, ca să scoată în evidenţă venirea Mântuitorului Hristos, lucrarea deplină, totală, a Mântuitorului Hristos în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, se evocă Naşterea, când tot Cerul a venit, a coborât împreună cu Hristos, în peştera din Betleem. Din acest motiv, peştera este numită palat, ieslea este numită tron. Când S-a născut Mântuitorul Hristos, atunci, cetele îngereşti, arhanghelii, heruvimii, serafimii, pe care oamenii n-au putut să-i vadă, toţi au fost prezenţi la această Taină – Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, acum se împlineşte!

În Dumnezeiasca Liturghie este prezent Dumnezeu, plenar: „În mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul, pe scaun ai şezut împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, toate umplându-le, Cel Ce eşti necuprins“, spunem, când cădim Sfânta Masă şi ne pregătim să aducem pâinea şi vinul, care urmează să se transforme în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Şi, de asemenea, înainte de împărtăşire, este invocată puterea Duhului Sfânt şi binecuvântarea lui Dumnezeu, Care este (spunem): „împreună cu Tatăl, în Ceruri, şi aici, în chip nevăzut, împreună cu noi eşti, trimite binecuvântarea Ta asupra noastră, ca prin mâna Ta să ni se dea nouă Preacuratul Tău Trup şi, prin noi, la tot poporul ce stă înainte“. Deci, prin mâna Lui coboară... Dumnezeu este atât de prezent în Dumnezeiasca Liturghie, încât acolo, în Ceruri este, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, iar aici, împreună cu noi, în chip nevăzut şi mâna Lui ne dă Trupul şi Sângele Lui! Să avem această conştiinţă, conştiinţa prezenţei concrete a Mântuitorului Hristos în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Nu este un act

76

comemorativ, deşi există şi această dimensiune a Liturghiei; dar nu numai! Nu este doar un gest liturgic, ci este, concret, lucrarea şi prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru, în mijlocul poporului.

Înainte ca protosul (sau preotul, dacă este unul singur) să dea binecuvântarea, este un dialog foarte important între diacon şi arhiereu sau între diacon şi protos. Diaconul spune : „Vreme este ca Domnul să slujească, binecuvântează, Părinte !“, text preluat din Psalmul 118, versetul 126: „Vreme este ca Domnul să slujească, stricat-au oamenii legea Ta“. De fapt, ce vrea să spună acest verset şi chemarea pe care o face diaconul? A sosit vremea ca Domnul să slujească; suntem la plinirea vremii (Gal.4,4). La plinirea vremii, a venit Iisus Hristos, a trimis Tatăl pe Fiul Său. A venit Fiul lui Dumnezeu în lume, pentru că au stricat oamenii legea şi n-au mai lucrat după legea dumnezeiască, de aceea vine Dumnezeu, să lucreze El în sânul poporului. „Vreme este ca Domnul să slujească, binecuvântează, Părinte !“ „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin“. Adică, în momentul în care Dumnezeu vine şi lucrează în sânul poporului, omul Îi răspunde lui Dumnezeu, biencuvântându-L pe Dumnezeu. E un alt aspect care, de asemenea, este demn de luat în seamă, această împreună-slujire şi împreună-binecuvântare, în Dumnezeiasca Liturghie, continuu. Creştem în această împreună-slujire şi împreună-binecuvântare, în comuniunea cea mai profundă a omului cu Dumnezeu.

Arhiereul, cănd este de faţă şi slujeşte, sau protosul răspunde:„Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin“. şi Diaconul : „Roagă-te pentru mine, părinte“, preotul : « Să îndrepteze Domnul paşii tăi spre tot lucrul bun » ; diaconul : „Pomeneşte-mă, Părinte“, preotul : «Să te pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin“.

Aşa ne pregătim, aşa intrăm în Dumnezeiasca Litrughie, conşteintizând că a sosit vremea ca Domnul să slujească, şi cum slujeşte Domnul cu noi? Jertfindu-Se şi dăruindu-Se nouă, spre îndumnezeirea noastră. Atenţie mare: sensul participării noastre la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie nu este altul decât îndumnezeirea firii umane. Îndumnezeirea este vocaţia prin excelenţă, vocaţia concretă pe care o are orice făptură umană; singura creatură a lui Dumnezeu care este chemată la îndumnezeire este omul. Nici îngerii nu sunt chemaţi la îndumnezeire. Da, la sfinţenie, la desăvârşire, dar nu la îndumnezeire. De unde ştim lucrul acesta? Din faptul că numai în făptura noastră, numai în plămada noastră a intrat Însuşi Dumnezeu. Şi, aşa cum El S-a înnomenit desăvârşit, şi a fost om desăvârşit, la fel şi firea umană, pe care El a luat-o, a îndumnezeit-o în mod desăvârşit. Fapt pentru care, firea umană este, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în Iisus Hristos, în sânul Preasfintei Treimi. Foarte important acest aspect! Aş vrea să avem o înţelegere foarte concretă şi o înţelegere reală a Dumnezeieştii Liturghii. Nu se împlineşte, în Dumnezeiasca Liturghie, doar un ritual, un rit.

Despre frumuseţea Dumnezeieştii Liturghii, care, dealtfel, merită un capitol separat, dezvoltat într-un studiu special, putem spune că este o frumuseţe divină; aici este o lucrare şi a omului şi a lui Dumnezeu. Nici nu putea fi altfel! Fac o paranteză – astăzi, oamenii se plâng de faptul că Liturghia e foarte sofisticată, foarte greu de înţeles. Şi, într-adevăr! Gândiţi-vă, însă, că a fost o vreme în care – în primele secole, când s-au şi înfiinţat şcolile catehetice - oamenii erau foarte instruiţi din punct de vedere cultural, deveneau creştini şi, în simplitatea creştină, aveau nevoie şi de un simţ artistic şi de o cultură proprie creştină. Gândiţi-vă care erau pretenţiile unui Origen, care la vârsta de 18 ani, era decanul şcolii catehetice din Alexandria! Liturghia trebuia să răspundă căutărilor acestor oameni. Din acest motiv este atât de frumoasă! Este atât de bogată, atât de profundă. Din acest motiv este aşa de „complicată“ Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Din acest motiv este aşa de profundă. Chemarea noastră, chemarea voastră, dacă vreţi, ca viitori profesori, oameni de cultură teologică, tocmai asta este, să încercăm ca noi să întrăm în aceste profunzimi, şi după aceea, să le împărtăşim oamenilor. Nu trebuie să simplificăm Liturghia ca să fie accesibilă oamenilor, ci pe oameni trebuie să-i ajutăm, să le facem Liturghia accesibilă.

77

Liturghia este alcătuită din două părţi: Liturghia catehumenilor şi Liturghia credincioşilor; această împărţire a avut un rol şi un scop pedagogic:

Litughia catehumenilor

La această parte a Liturghiei participau toţi credincioşii şi toţi cei care urmau să se boteze şi să devină şi ei, la rândul lor, creştini. Instituţia catehumenatului are un istoric foarte interesant, foarte important şi a fost foarte bine definită, pentru faptul că veneau oameni în Biserică din alte culturi – păgâni. Sau erau evrei, eventual. Lumea, pe vremea respectivă, se împărţea în două: păgânii şi evreii. Şi acum se forma creştinismul. Oamenii care veneau spre creştinism trebuiau pregătiţi. Aderarea la creştinism nu era un formalism, ci era o lucrare concretă şi profundă, care începe prin pocăinţă, metanoia, care înseamnă „înnoirea minţii“. Înnoirea minţii înnoirea gândirii. Înnoirea minţii însemna o nouă perspectivă.

Catehumenatul are un rol foarte important, impune o rânduială pregătitoare în vederea primirii Botezului şi apoi a Sfintei Împărtăşanii; şi această primă parte a Liturghiei era o parte cu conţinut didactic. Nu cuprindea doar două texte scripturistice, ca astăzi, ci mult mai multe, şi din Vechiul Testament, şi din Noul Testament. În prima parte a creştinismului, cele mai multe texte erau din Vechiul Testament. Pentru primii creştini, Noul Testament nici macar nu se scrisese! Urma să se scrie. Se scriau Evangheliile, Epistolele, atunci; citeau din Epistole, cei din Galata trimiteau şi celor din Efes, şi invers, Epistolele circulau între creştini, şi se citea şi din aceste scrieri.

Este foarte important că, odată cu încheierea primei părţi a Liturghiei, Liturghia catehumenilor, care ţine de la început şi până la ectenia adresată celor chemaţi, adică tocmai catehumenilor, şi care cuprinde : Binecuvântarea mare, ectenia mare, antifoanele, ecteniile mici, aducerea Evangheliei, sau vohodul (asta însemna Vohodul, Ieşirea, aducerea Evangheliei pe tetrapod, de unde urma să se citească); şi aş vrea să încercaţi să faceţi diferenţa între simbolism şi reprezentare. Simbol de la simvalo, în limba greacă, înseamnă „a pune împreună“. Adică, pun lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea noastră. Noi suntem acum împreună cu Dumnezeu. Nu simbolizează ieşirea Mântuitorului Hristos la predică, deşi aşa s-a spus mult timp. Părintele Schmemann subliniază foarte puternic acest aspect, că s-a trecut de la simbolismul de împreună-lucrare, la simbolismul de înlocuire, ajungând să afirmăm: Evanghelia Îl simbolizează pe Mântuitorul Hristos, ieşirea cu Evanghelia simbolizează ieşirea Mântuitorului Hristos la predică, purtătorul de lumânare îl simbolizează pe Sfântul Ioan Botezătorul şi aşa mai departe. Nu putem spune nici: „preotul este Hristos, Care iese la propovăduire“, sau paracliserul, cu lumânarea, este Ioan Botezătorul »! Nu! Dar noi suntem împreună cu Ei. Sau Ei sunt împreună cu noi, în Dumnezeiasca Liturghie. Şi atunci când deschidem şi citim din Evanghelie, noi citim cuvânt evanghelic! Ce înseamnă cuvânt evanghelic? De veste bună! De bunăvestire! „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care am binevoit!“ de bunăvoire a lui Dumnezeu, în oameni. Ce spune Maleahi despre Ioan Botezătorul? „Iată, eu trimit pe îngerul Domnului înaintea feţei tale“; şi zice Ioan Evanghelistul: „Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan“. deci, a fost om trimis de la Dumnezeu, înger al Domnului înaintea Feţei Mântuitorului Hristos; deci este clar că e lucrare dumnezeiască, este cuvânt dumnezeiesc, consemnat în Scriptură. Important este că acolo, în text, avem cuvântul lui Dumnezeu, descoperit, revelat consemnat în scris. Este foarte clar aspectul acesta. Din acest motiv, absolut nimic nu este întâmplător.

Deci, continuăm cu momentele Liturghiei catehumenilor: Vohodul, sunt lecturile din Faptele Apostolilor sau din Epistole şi din Sfânta Evanghelie ; ar trebui apoi să urmeze cuvântul, predica – vedeţi? Predica este încadrată liturgic, ca şi Crezul, care este un document dogmatic, foarte, foarte profund şi sintetic. Dar este încadrat liturgic, îl spunem ca rugăciune, nu-l spunem oricum. Din acest motiv, Crezul apare şi în rugăciunile de dimineaţă. Deci, cuvântul aici este încadrat după Evanghelie, După aceea, urmează o ectenie întreită, după ectenia aceasta ne

78

pregătim deja pentru încheierea primei părţi a Liturghiei, pentru că urmează ectenia pentru catehumeni, dacă nu se pune şi ectenia pentru cei adormiţi, ectenia pentru catehumeni, şi apoi se spune prima rugăciune – rugăciunile nu trebuie separate de ectenii, ci ele trebuie văzute împreună –, iar ecteniile pentru credincioşi (sunt două ectenii pentru credincioşi), de asemenea, au două rugăciuni dedicate celor care rămân în biserică, credincioşilor.

Este foarte important să nu uităm şi să conştientizăm faptul că, odată cu ectenia pentru catehumeni sau pentru cei chemaţi, aceştia părăseau biserica, şi odată cu ei părăseau biserica penitenţii, cei care erau opriţi de la sfânta împărtăşanie. Nu rămâneau în biserică decât cei care se împărtăşeau. Nu poţi să stai în biserică, fără să te împărtăşeşti. Imaginaţi-vă care este situaţia, astăzi! E foarte adevărat că noi, acum, ca să recuperăm această stare, avem nevoie de foarte mult timp. Pentru că riscăm să cădem în cele două extreme: sau, văzând situaţia în care ne aflăm noi, în care se află lumea, astăzi, ne speriem şi nu ne mai apropiem, sau zicem că toţi suntem chemaţi, ca şi primii creştini, şi uităm de starea în care ne aflăm noi.

Binecuvântarea Mare, „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!“, urmând ca pe celelalte să le pregătesc eu, să le pun în suportul de curs.

În momentul în care începe Liturghia, preotul care dă binecuvântarea ridică Evanghelia de pe Sfântul Antimis şi îl binecuvântează, în semnul sfintei cruci, cu ea, spunând: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!“, după care pune din nou Sfânta Evanghelie pe Sfântul Antimis. De ce „Binecuvântată este Împărăţia“? Pentru că aceasta este chemarea, încă de la venirea Mântuitorului Hristos pe pământ. Anunţ pe care îl face Ioan Botezătorul, chemare pe care o împlineşte Mântuitorul Hristos: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!“ De ce se face semnul sfintei cruci, care este rolul? Lumea este creată de Dumnezeu prin cuvânt! „La început, era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul“. Prin Cuvântul lui Dumnezeu, se creează lumea. Cuvântul lui Dumnezeu este Calea, Adevărul şi Viaţa. Cuvântul lui Dumnezeu restaurează lumea. Cuvântul lui Dumnezeu ne duce pe calea adevărului. Pentru că, în momentul în care omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, s-a îmbolnăvit, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul (Filocalia, volumul III), s-a îmbolnăvit de necunoaşterea lui Dumnezeu. Şi omul, de atunci, trăieşte în minciună. Cuvântul este cel care restaurează. Cuvântul este cel care re-creează. Cuvântul este cel care ne duce la comuniunea cu Dumnezeu. Şi, de fapt, până când omul nu a auzit Cuvântul lui Dumnezeu în urechea lui duhovnicească, omul însuşi nu a fost capabil de cuvânt. Surzii sunt neapărat şi muţi; nu pentru că nu ar putea folosi organul vorbirii, ci pentru că nu ştiu cum să-l folosească, pentru că nu aud. Cuvântul lui Dumnezeu a ţâşnit către om şi numai atunci a pirns omul să vorbească, din momentul în care a auzit Cuvântul lui Dumnezeu (Jean Kovalevsky dezvoltă aceasta, în cartea sa, „Taina originilor“). De ce în semnul sfintei cruci? Pentru că toată creaţia poartă pecetea crucii. Ce înseamnă, de fapt, cruce ? Ce este crucea pentru noi? Crucea este şi obiect de cult, este şi armă împotriva diavolului, este şi altarul Jertfei Mântuitorului Hristos, dar mai ales este pecetea iubirii lui Dumnezeu. În momentul în care ne însemnăm cu crucea, ne pecetluim cu iubirea lui Dumnezeu. Pentru că pe o parte a crucii a fost ura omului faţă de Dumnezeu (că L-a urât până L-a omorât), dar Dumnezeu răspunde cu partea cealaltă : cu iubirea. Prin cruce ne-a venit mântuirea; şi crucea este pecetea iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Cum a fost pecetea aceasta pusă de Dumnezeu, de la început? Printr-o mică jertfă pe care omul trebuia s-o facă, în Rai, dar pe care omul n-a făcut-o. Din acest motiv, vine Dumnezeu şi înfige crucea în mijlocul istoriei, şi rămâne Răsărit, adică Orient (oriens, orientis în limba latină, înseamnă „răsărit“), şi crucea rămâne reper în istoria omenirii! Înainte şi după Hristos! Se face semnul sfintei cruci pe Sfântul Antimis, pentru că pe el este pictată punerea în mormânt a Mântuitorului Hristos. „În mormânt cu Trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul…“. Şi, de asemenea, „Ca un purtător de viaţă, şi mai înfrumuseţat decât Raiul, şi decât

79

toată Cămara Împărătească s-a arătat, Hristoase, mormântul Tău, izvorul vieţii noastre“ Mai înfrumuseţat decât Raiul! Asta devine mormântul Domnului!

80