2. TEMEINICIA ACUZAȚIEI ÎN MATERIE PENALĂ. Potrivit art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale ,orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială care va hotărî fie asupra „încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil", fie asupra „temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa".Din conținutul acestui articol rezultă că paragraful respectiv se aplică atît în materie civilă cît și penală.Totuși în continuarea mă voi referi doar asupra temeiniciei oricărei acuzației în materie penală îndreptată împotriva unei persoanei, care se găseşte în faţa instanţei nu numai atunci când se judecă fondul cauzei, ci şi atunci când exercită o cale de atac împotriva sentinţei pronunţată în primă instanţă, aşa încât „întreaga procedură trebuie să fie echitabilă”. Mai întîi de toate pentru ca o persoană să se poată adresa în fața Curții,este necesar ca ea să aibă statut de victimă.În viziunea Curții pot fi distinse trei tipuri de victime:

-Victimele realeVictima reală este acea persoană ce a fost afectată personal de pretinsa

încălcare,de exemplu: persoana căreia i s-au cauzat leziuni corporale în urma torturii ,persoana condamnată de o instanță ilegală etc.

-Victimele potențialeVictimă potențială este persoana care este sub riscul de a fi direct afectată de

către o lege sau un act administrativ.În situația acestor categorii de victime exista o probabilitate că persoana va fi afectată de o lege,practică sau un act administrativ.

-Victimele indirecteVictimă indirectă este persoana indirect afectată de pretinsele încalcări ale convenției(ex-membri familiei unei presoane omorîte,în cazul Gradinarul vs MD,sau Carabulea vs Romînia etc.)Prin urmare calitatea de victimă apare odată ce unei persoane i-a fost încalcalcat oricare drept prevăzut de convenție.Curtea stabilește că „o hotărîre sau o măsură favorabile reclamantului nu sunt, în principiu, suficiente pentru a-i anula calitatea de victimă decît dacă autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau în substanţă, încălcarea Convenţiei şi apoi au remediat-o".1

Conținutul articolului 6 din Convenție nu prevede o definiție termenului de “acuzație”.De aceea pentru a face puțină lumină Curtea de la Strasbourg în cauza Deweer contra Belgiei stabilește că “ noțiunea de acuzație în materie penală la care face referire art.6 din Convenție are un caracter autonom,care ignoră definițiile din dreptul intern.Acuzația se definiște ca o notificare oficială emanînd de la autoritatea competentă,a faptului că unei persoane i se impută săvîrșirea unei fapte penale,ceea ce înseamnă producerea unor consecințe importante privitoare la persoana astfel suspectată.Notificarea nu trebuie să aibă o anumită formă avînd

1 A se vedea CEDO,cauza Vanyan contra Federatiei Ruse;

acest caracter orice act implicit,care emană de la o autoritate de stat și care produce efecte importante asupra situației persoanei,conținînd o acuzație penală implicită”.2Totodată curtea a menționat că ținînd cont de locul pe care-l ocupă dreptul la un proces echitabil într-o societate democratic impune luarea în considerare a unei concepții “materiale”, nu”formale” a noțiunii de “acuzație” la care se referă acest text,o asemenea concepție “îi recomanda să prievească dincolo de aparențe și să analizeze realitățile procedurii în litigiu”.3În articolul 6 noțiunea de acuzație este prevăzută și în alineatul 2 “persoană acuzată” și alineatul 3 “orice acuzat”,Curtea a statuat că acestea se referă la “situații identice îndreptate împotriva uneia și aceiași persoane acuzată de o faptă penală”.4De asemenia trebuie de atras atenția și la termenul „temeinicie”,care are în vedere nu numai temeinicia acuzației în fapt,dar și în drept5,ceea ce înseamnă că nu este suficient ca persoana să săvîrșească o faptă imorală,mai este necesar ca această faptă să fie încriminată în legislația statului respectiv.Mai mult ca atît noțiunea de “acuzație în materie penală ”nu trebuie să fie interpretată în sens îngust a cuvîntului,adica doar asupra acelor fapte prevăzute doar de Codul Penal a statului respectiv, ci și în alte cazuri,asupra altor fapte care nu sunt prevăzute de o astfel de lege.De asemenia trebuie de menționat că garanţiile procedurale prevăzute de art. 6 alin. 1 din Convenţie „nu se aplică, în principiu, diverselor măsuri preliminare care pot fi luate în cadrul unei anchete penale înainte de formularea unei acuzaţii în materie penală, cum ar fi arestarea şi audierea persoanei bănuite că a săvârşit o infracţiune, asemenea măsuri putând, totuşi, să intre în domeniul de aplicare a altor dispoziţii ale Convenţiei, în special cele ale art. 3 şi 5 din Convenţie"6.Tot odată Curtea în cauza Șabelnic c.Ucraina a statuat că chiar dacă scopul art 6 constă în asigurarea unui proces echitabil de catre o <instanță>,competent în a soluționa oricare acuzație penală,din asta nu rezultă că acest articol nu se aplică în faza prejudiciară.În așa mod,articolul 6 ,dar mai ales paragraful 3,poate fi aplicat pînă cînd cauza poate fi trimisă în instanța de judecată,în măsura în care echitate procesului poate fi lezat prin nerespectare din start a acestor prevederi.Curtea statuează că articolul 6 paragraful 1 și 3 (c) trebuie să se aplice la faza prejudiciară în dependență de specificul procedurii și împrejurările cauzei.7Ba mai mult ca atît vom fi în fața unei acuzații în materie penală chiar și atunci cînd la cererea unor organe competente persoana trebuie să divulge informație care ulterior poate fi

2 A se vedea CEDO,cauza Deweer contra Belgia,27 februarie 1980,6903/75;3 Corneliu Bîrsan,Convenția Europeană a Drepturilor Omului,Comentariu pe articole.Volumul I.Drepturi și Libertați.Editura All Beck București 2005,pg 442;4 CEDH,25 august 1987,Lutz contra Allemagne,Serie A nr.123 § 52;5 Corneliu Bîrsan,Convenția Europeană a Drepturilor Omului,Comentariu pe articole.Volumul I.Drepturi și Libertați.Editura All Beck București 2005,pg 442;6 A se vedea CEDO,în cauza Escoubet contra Belgiei,decizia din 28 octombrie 1999,paragraf,34.;7 A se vedea CEDO în cauza Șabelnic contra Ucrainei,decizia din 19 februarie 2009,paragraph 39;

folosită împotriva sa ,la inițierea unui proces penal.Ca exemplu poate servi cauza Abas contra Olandei.În cauză autoritățile investigau dacă impozabilul și-a mutat reședința în afara țării,lucru ce l-ar fi obligat la plata unei taxe.Printr-o scrisoare,contabilul C.S. a cerut Inspectoratului de Taxe Directe să îl exonereze pe acesta de la plata taxei respective pe motiv că acesta își mutase reședința pe teritoriul Mării Britanii.Printr-o a doua scrisoare s-a cerut ,din nou,scutirea acestuia de la plata taxei întrucît își mutase reședința pe teritoriul Irlandei.În cele din urmă Abas a fost condamnat pentru fraudă privind plata taxelor pentru nedeclararea corespunzătoare a reședinței.Abas a considerat că i-a fost încălcat dreptul la tăcere prin faptul că nu a fost informat conform Codului de Procedură Penală Olandez despre faptul că avea posibilitatea să nu divulge asemenea informație.Curtea a respins aceste argumente considerînd “că atribuțiile Inspectorului de taxe erau doar de investigație.Scopul acestora era de a înregistra date în scopuri pur fiscale și nu pentru a determina din puct de vedere legal răspunderea penală a persoanei în cauză.”Abas nu fusese notificat în mod oficial de o acuzație de natură penală și nici nu era subiect unor alte măsuri ce i-ar fi afectat substanțial situația.Așadar .natura procedurilor nu implicau aplicabilitatea prevederilor art.6.Altfel spus ,dacă este legală existența unor procedure de investigație în afara unui proces penal și dacă puterea coercitivă a legii e utilizată în asemenia procedure,sancțiunile pentru nedivulgarea sau pentru o divulgare a unor informații incorecte sunt premise.Ceea ce este determinat pentru aplicarea art.6 este natura procedurilor pentru care există obligația de a furniza informații,nu faptul că o autoritate aparținînd materiei penale este folosită pentru a oblige la furnizarea de informații.Totuși aceasta e adevărat atît cît timp conținutul informațiilor obținute nu este folosit într-un proces penal.Însă odată ce apare un astfel de pericol ,vom fi în prezența unei acuzații în materie penală.8

Inițial Curtea considera că generalitatea normei ce incriminează o anumită conduită și scopul sancțiunii,în același timp preventiv dar și represiv,sunt elemente suficiente pentru ca,pe temeiul dispozițiilor art.6 alin 1,să se poată determina “natura penală a unei fapte antisociale”.9Ulterior Curtea și-a stabilit trei criterii prin care se va stabili daca fapta imputată unei personae constituie “o acuzație în materie penală” I. calificarea ei ca infracțiune în legea națională ;II.natura infracțiunii ; III.natura și gradul de gravitate ale sancțiunii ce urmează a fi aplicată autorului ei.Curtea a precizat că aceste criteria sunt alternative,nu cumulative.Pentru ca articolul 6 paragraful 1 sa se aplice”unei acuzații în materie penală”,este suficient ca “ infracțiunea în cauză să fie ,prin natura ei , «penală » prin raportare la dispozițiile Convenției ,sau să fi expus pe autor unei sancțiuni ce

8 A se vedea CEDO,în cauza Abas contra Olandei din 26 februarie 1997;9A se vedea cauza Serves contra France,din 27 februarie 1980, §46;

poate primi calificarea de sancțiune penală,aceasta nu împiedică adoptarea unei abordări cumulative,dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite a se ajunge la o concluzie clară privitoare la existența unei acuzații în materie penală.”10În continuare voi relata cîteva cauze pierdute la CEDO de către Republica Moldova și România a căror reclamanți sunt persoanele fizice care au fost supuse unor sancțiuni cu caracter contravențional,însă care intră în aria de aplicabilitate a unei acuzații în materie penală. Cauza Ziliberberg contra Republica Moldova .Hotărîrea rămasă definitivă la 01.05.2005.În cauza respectivă reclamantul participase la o demonstrație desfășurată fără nici o autorizație în Piața Marii Adunări Naționale împotriva deciziei Consiliului municipal de a anula privilegiile studenților pentru călătoria cu transportul urban.În aceeași zi reclamantul fusese reținut de poliție pentru participarea activă la o demonstrație neautorizată,care a avut loc în fața sediului Consiliului municipal.La o dată nespecificată ,poliția a definitivat dosarul administrativ în legătură cu contravenția comisă ,ulterior fiind transmis judecătoriei.În urma unei ședințe judecătoreși ,Judecătoria a aplicat reclamantului o amendă administrativă de 36 lei moldovenești.Dupa aceasta, reclamantul a depus recurs împotriva deciziei sus-menționate,unde însă tribunalul a examinat recursul în absența acestuia și l-a respins.Prin urmare reclamantul pretinse încălcarea dreptului său la un proces echitabil garantat de art 6§1 al Convenției.Guvernul a declarat că acuzațiile împotriva reclamantului nu au fost “penale”ci “administrative”.El a subliniat necesitatea de a diferenția contravențiile administrative de sistemul de justiție penală. Guvernul menționase că amenda aplicată era una minimă și că nu exista 10 În cauza Ozturk contra Republica Federală Germană,reclamantul,acuzat că a condus neglijent mijlocul de transport, la examinarea cauzei sale de către instanțele naționale nu i s-a asigurat un interpret deși el nu cunoștea limba,prin urmare el a trebuit să suporte cheltuielile cu ocazia unui interpret,violîndu-se art.6 ,paragraful 3 lit (e) din CEDO,ce recunoaște dreptul unei persoane la “asistență gratuită a unui interpret dacă orice persoană acuzată nu vorbește limba folosită în instanță”.Republica Federală Germană a considerat că aceste dispoziții nu se aplică întrucît Ozturk nu fusese acuzat de o infracțiune.La acel moment infracțiunile rutiere fuseseră transformate în contravenții.Curtea nu a fost convinsă de argumentele aduse de R.F.G. și a instituit un TEST COMPUS DIN TREI PĂRȚI ,ce în timp a devenit testul standard pentru a vedea dacă o situație antrenează aplicabilitatea art.6.Astfel,mai întîi se verifică dacă textul ce face referire la actul illegal respectiv aparține ,potrivit sistemului legal intern al statului pîrît ,dreptului penal.Apoi se verifică natura actului illegal ,precum și natura și severitatea sancțiunii impuse.Întreaga operațiune se face raportîndu-se la înțelesul art.6 precum și la legislația statelor contractante.În speță R.F.G. a motivat opțiunea sa de a decriminalize acest tip de acte ilegale pentru că nu atingeau un grad suficient de lipsă de etică încît să antreneze reproșul,caracteristică a infracțiunilor de natură penală.Astfel,sancțiunea se limita la amenzi,nu includea pedeapsa închisorii și nu se considera a fi o condamnare,Totuși curtea cu aceste argumente nu a fost de convins de inaplicabilitatea art.6.Aceasta a subliniat că amenda aplicată avea un caracter preventiv și că majoritatea statelor semnatare considerau conduit respectivă ca fiind o infracțiune.Prin urmare contravențiile rutiere în cauză aveau o natură penală conform art.6,iar faptul că sancțiunile erau minore (cel de-al treilea element-lipsea) nu îi putea răpi caracterul penal.Totodată în opiniile separate referitor la această cauză se aprobă chiar ideea promovată de R.F.G. prin care afirma ,că prin actul statului de a muta respectivul act ilegal din domeniul infracțiunilor în cel al contravențiilor face situația lui Ozturk să nu se includă în materie penală și deci se exclude de la articolul 6, a se vedea opinia separată a judecătorului Bernhardt găsită la : http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?item=2&portal=hbkm&action=html&highlight=%D6zt%FCrk&sessionid=20333354&skin=hudoc-en.

riscul de a fi schimbată cu pedeapsă privativă de libertate.Curtea Europeană analizînd cauza prin intermediul celor trei criteria stabilite în jurispudența sa anterioară a stabilit că reclamantul fusese sancționat în temeiul unui articol din codul cu privire la contravenții administrative.Prevederea încălcată de reclamant se adresa tuturor cetățenilor ,și nu unui anumit grup care are un statut special.Amenda aplicată de instanță nu a avut scopul de compensare material pentru prejudiciu,dar a avut ,în esență,scopul de a pedepsi și de a preveni.Caracterul penal al contravenției fusese dovedit și de faptul că reclamantul a fost adus la poliție,unde a fost reținut și a fost interogat.Mai mult ca atît CCA.conține prevederi cu privire la chestiuni precum:circumstențe atenuante și agravante,răspunderea pentru tentativa de comitere a unei contravenții,legitima apărare,aceste împrejurări indică în mod nemijlocit natura penală a contravențiilor administrative.Curtea a atras atenție și la gravitatea sancțiunii aplicate reclamantului.Deși îi fusese aplicată sancțiunea minimă prevăzută de lege ,pentru reclamant ea a constituit mai mult de 60% din venitul său lunar precum și că în privința sa putea fi aplicată și pedeapsa maximă de 90 lei.În urma analizei toturor aspectelor ale cauzei,luînd împreună și cumulativ elementele stabilite de Curte ele duc la “acuzații” în sfera penală,în sensul art.6§1. Cauza Russu contra Republicii Moldova .Hotărîrea din 13 noiembrie 2008În cauza dată reclamanta era angajată în calitate de jurnalist la compania Teleradio Moldova.Angajații de la compania respectivă organizaseră o acțiune de protest neautorizată,caracterizată prin ocuparea unei încăperi din cadrul instituției și refuzul de a o elibera pînă la îndeplinerea cerințelor înaintate.Acest proces a venit ca raspuns la instalarea unei pretinse cenzuri și la nerespectarea principiilor democratice în cadrul companiei Teleradio Moldova.Ulterior reclamanta ,a fost declarată vinovată de încălcarea prevederilor din Codul privind Contravențiile Administrative,de către instanța de judecată fiindu-i aplicată o amendă în mărime de 180 lei moldovenești.Reclamanta nefiind de acord cu hotărîrea pronunțată a înaintat recurs .Recursul înaintat a fost examinat de Curtea de apel în absența reclamantei.Prin acest fapt ,reclamanta a pretins că i-a fost încălcat art.6 §1 CEDO. Guvernul a mers pe aceeași strategie ca și în cazul Ziliberbeg vs MD, declararînd că acuzațiile împotriva reclamantului nu au fost “penale”ci “administrative”.Curtea Europeană a reiterate că în cauza Ziliberberg a constatat aplicarea articolului 6 din Convenție sub aspectul său penal procedurilor ce privesc contravențiile administrative din CCA.Prin urmare Curtea nu a constatat nici un motiv de a nu lua în considerație concluziile stabilite în cauza Ziliberberg în ceea ce privește aplicarea aceleiași prevederi din legislația națională.Prin urmare,curtea a constatat că articolul 6 a fost aplicabil procedurilor în cauza reclamantei din momentul ce aceastea au implicat constatarea vinovăției acesteia.

Cauza Mașaev contra Republicii Moldova.Hotărîrea din 12 mai 2009.Reclamantul Mașaev de naționalitate Musulman însă care sa născut și locuiește în Republica Moldova,împreună cu un grup de alți Musulmani ,se rugau într-un local privat și anume într-o casă închiriată de către o organizație non-guvernamentală a cărei lider era reclamantul.În timpul în care ei se rugau ,au fost depistați de poliție și ulterior reclamantul a fost acuzat de săvîrșirea contravenției administrative exprimate prin practicarea unei religii nerecunoscute de stat,fiind sancționat de instanța de judecată cu o amendă în sumă de 360 lei moldovenești.Reclamantul a atacat cu recurs această hotărîre indicînd acel fapt că contravine dreptului său constituțional cu privire la libertatea religiei.Curtea de apel a respins apelul fără indicarea unor motive și fără citarea reclamantului în ședință.Reclamantul a pretins încălcarea articolului 9 din Convenției “Libertatea de gîndire,de conștiință și de religie” precum și prevederile articolului 6 paragraful (1) și (3).Curtea ca și în cazurile citate mai sus fără echivoc a concluzionat că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Cauza Anghel împotriva României.Hotărîrea devenită definitivă la data de 31.03.2008Petre Anghel(reclamantul) i-a fost aplicat o amendă contravențonală în jur de 59 de euro,pentru că a rostit insulte și,într-un loc public,a folosit față de S.expresii vulgare de natură să lezeze onoarea și demnitatea acesteia.Reclamantul nu a fost de acord cu această sancțiunea înaintînd o contestație împotriva acestui proces-verbal ,care a fost examinat ulterior de judecătorie.Printr-o sentință ,judecătoria a respins contestația reclamantului,confirmînd astfel legalitatea și temeinicia procesului-verbal în litigiu.Reclamantul nu a fost de acord cu această sentință ,astfel atacînd-o cu recurs.În urma examinarii recursului de către Tribunal ,recursul a fost respins.În fața Curții reclamantul s-a plîns de o lipsă de echitate a procedurii referitoare la plîngerea sa împotriva procesului-verbal de contravenție,deoarece la examinarea cauzei sale instanța nu a ținut cont de depozițiile date de martorii părții apărării,precum și de alte omisiuni,invocînd în final încalcarea prevederilor articolului 6 din Convenție.Guvernul Român considera că articolul 6 aliniatul 1 nu este aplicabil la procedura respectivă.El atrage atenția la particularitățile regimului juridic al contravențiilor ,care în dreptul român sunt considerate drept infracțiuni minore și nu drept infracțiuni pedepsite penal.Guvernul de asemenia consider ca articolul 6 este inaplicabil din cauza naturii sancțiunii aplicate reclamantului,amendă administrativă,în sumă mică echivalentă cu circa 59 euro.Pe lîngă cele invocate Guvernul atrage atenția că sancțiunea aplicată nu conduce la o mențiune în cazierul judiciar al reclamantului precum și că regimul juridic al contravențiilor nu permite schimbarea amenzilor neplătite în pedeapsa cu închisoare.Curtea Europeană a considerat că “în ciuda

naturii bănești a sancțiunii efectiv aplicate reclamantului,suma sa mică și natura civilă a legii de pedepsire a contravenției respective,procedura în cauză poate fi asimilată unei procedure penale”Curtea a menționat că în această speță sunt întrunite condițiile necesare pentru ca o faptă să fie de natură penală.Astfel Cutea a menționat în primul rînd că dispoziția a cărei încălcări a fost atribuită reclamantului avea un caracter general și nu se adresa unui anumit grup de personae ci tuturor cetățenilor,ea le impunea un anumit comportament și însoțea această cerință cu o “sancțiune care încerca în același timp să discurajeze și să pedepsească”.La cele stabilite se adaugă și natura însăși a sancțiunii atrase pentru faptele care au avut ca urmare răspunderea contravențională a reclamantului.Curtea a atras atenția că eliminarea sancțiunii cu închisoare a avut loc după ce a fost pedepsit reclamantul,ceea ce înseamnă că la momentul săvîrșirii faptei,reclamantul în mod real putea fi pedepsit cu închisoare.Ținînd cont de cele menționate Curtea a stabilit că în cauza respectivă este vorba despre o sancțiune care,prin natura și gravitatea sa,ținea fără nici o îndoială de material penală. Dacă analizăm prevederile codului contravențional,ajungem la concluzia că totuși nu toate sancțiunile care pot fi aplicate față de o anumită persoană pot face obiectul unei “acuzații în materie penală”.Articolul 32 din Codul Contravențional prevede următoarele sancțiuni contravenționale care pot fi aplicate persoanelor fizice sau juridice:-avertismentul ;-amenda;-privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate;-privarea de dreptul de a deține anumite funcții;-aplicarea punctelor de penalizare;-privarea de dreptul special(dreptul de a conduce autovehicule,dreptul de a deține armă și de portarmă);-munca neremunerată în folosul comunității;-arestul contravențional;Sancțiuni aplicate persoanelor juridice sunt;-amenda ;-privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate;Consider că sancțiunea avertismentul nu poate face obiect al unei acuzații în materie penală,deoarece ținînd cont de natura faptei și natura și gravitatea sancțiunii aplicate nu pot face obiect al aplicabilității articolului 6 din Convenție.Articolul 32 din C.C ca sancțiune prevede aplicarea punctelor de penalizare.Curtea s-a cofruntat cu problema de a se ști dacă sancțiunea retragerii unui anumit numar de puncte de penalizare constituie sau nu “acuzație în materie penală”. Curtea a reţinand că retragerea de puncte din permisul de conducere

presupune, într-o primă etapă, aprecierea pe care o face judecătorul cu privire la fapta ce constituie abaterea astfel sancţionată. Apoi, pe baza condamnării pronunţate de judecător, organul administrativ competent „retrage” numărul de puncte ce corespunde tipului de infracţiune săvarşită, în funcţie de „baremul” fixat de lege, ceea ce semnifică faptul că sancţiunea în discuţie rezultă „de plin drept” din condamnarea pronunţată de judecător. Referitor la „gravitatea acestei sancţiuni”, Curtea a reţinut că retragerea de puncte poate antrena, în anumite situaţii, şi retragerea permisului de conducere (de regulă, prin acumularea unui număr prestabilit de puncte pierdute). Or, dreptul de a conduce un vehicul este de o mare utilitate pentru viaţa curentă a oricărei persoane sau pentru exercitarea unei activităţi profesionale. De aceea, atît fosta Comisie, cît şi Curtea au ajuns la concluzia că măsura retragerii de puncte în materie de conducere auto are atat un caracter preventiv, cat şi un caracter punitiv şi disuasiv specific pedepselor accesorii.Totodată Curtea a stabilit că retragerea imediată a permisului de conducere ordonată de Ministerul Public, fără posibilitatea unui recurs efectiv în faţa unei autorităţi judiciare calificată într-un sistem naţional de drept, ca măsură preventivă de securitate rutieră, nu a fost considerată de Curte ca o „acuzaţie în materie penală", deoarece această măsură are ca scop retragerea provizorie a dreptuluide a circula cu un autovehicul pe drumurile publice pentru un conducător auto care pare a reprezenta un pericol public pentru alţi utilizatori. Aceasta trebuie privită în paralel cu procedura acordării permisului de conducere, ce are, netăgăduit, un caracter administrativ şi care urmăreşte să se determine dacă o persoană întruneşte capacităţile şi calificările necesare spre a circula cu un autovehicul pe care îl conduce pe drumurile publice. Retragerea imediată a permisului de conducere poate fi privită ca o măsură de prudenţă, al cărei caracter de urgenţă justifică aplicarea ei, fără avea însă un scop punitiv. Din acest punct de vedere, măsura discutată se distinge de cea a decăderii din dreptul de a avea permis de conducere, pronunţată de instanţa penală,în această ultimă ipoteză, judecătorul penal apreciază faptele ce constituie infracţiunea astfel sancţionată, le califică şi pronunţă decăderea pentru perioada pe care el o consideră adaptată, cu titlu de sancţiune penală, principală sau complementară.11 La nivel național articolul 36 Din analiza acestor prevederi rezultă că în primul rind retragerea punctelor de penalizare poate fi aplicată doar ca o sancțiune complementară ,în al doilea rînd această sancțiune se aplică de către agentul constatator și în al treilea rînd această sancțiune are un caracter preventiv ,deoarece în cazul atingerii numărului de 15 puncte de penalizare,instanța îi va retrage permisul de conducere. De menționat că pe lîngă cele stabilite anterior fosta Comisie a decis că un litigiu privitor la înscrierea unei condamnări în cazierul judiciar al unei persoane, o procedură prin care un tribunal a decis deţinerea unei persoane o perioadă foarte scurtă de timp, persoană ce refuză, din motive de conştiinţă, satisfacerea serviciului 11 Vasile Pătulea ,PROCES ECHITABIL,Jurisprudența comentată a Curții Europene a Drepturilor Omului.Institutul Român pentru Drepturile Omului,București 2007 ,pg 59;

militar, pînă a acceptat să efectueze muncă în folos social în locul acestei obligaţii, un litigiu privitor la aplicarea dispoziţiilor unei legi naţionale de amnistiere a unor fapte penale, o procedură prin care un deţinut condamnat la o pedeapsă grea a fost sancţionat disciplinar, o procedură de limitare, pe cale administrativă, a activităţii unei societăţi de asigurare al cărei administrator este reclamantul, o procedură disciplinară în urma căreia un ofiţer este sancţionat cu „trecerea în rezervă din cadrele armatei", pentru atingerea adusă onoarei acesteia şi desfăşurarea de activităţi incompatibile cu serviciul militar nu poartă asupra unor „acuzaţii оn materie penală". De asemenea, Comisia a statuat că decizia prin care se ordonă reintegrarea în detenţie a unui condamnat liberat condiţionat, proceduri privitoare la aplicarea unor măsuri de prevenire a săvîrşirii unor infracţiuni adoptate pe temeiul unor dispoziţii legale naţionale speciale.12 De asemenia prevederile acestui articol atît în sensul “acuzației în materie penală” cît și în privința “încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil” nu se aplică în cazul unui “ordin de expulzare a unei persoane.”13

Acest fapt se menționează în cauza Maaouia contra Franța din 05.10.2005. În cauza respectivă Reclamantul fusese condamnat la închisoare pe o perioadă de 6 ani pentru tîlhărie și atac armat,săvîrșite intenționat.După ispășirea pedepsei,Ministerul Afacerilor Interne a emis un ordin de deportare împotriva reclamantului,cu care acesta nu a fost de acord și a refuzat să-l execute,fiind ulterior pentru aceasta condamnat încă la un an privațiune de libertate precum a fost emis și un ordin de expulzare de pe teritoriul Francez pe o perioadă de 10 ani.Reclamantul ceruse revizuirea ordinului de deportare.În urma analizei cererii de revizuire a reclamantului instanța a anulat ordinul de deportare,ulterior fusese anulat și ordinul de expulzare a reclamantului.În cererea din fața Curții reclamantul s-a plîns că durata procedurilor inițiate de el pentru anularea deciziei de expulzare a fost nerezonabilă(a durat aproximativ 4 ani de zile),fiind contrară dispozițiilor articolului 6 alin.1 din Convenție.Curtea Europeană în această cauză a menționat că prin adoptarea art.1 al Protocolului nr.7,ce conține garanții care privesc în mod deosebit procedurile de expulzare a străinilor ,statele au sugerat intenția lor de a nu include asemenea proceduri în competența art.6 alin.1 din Convenție.Curtea a considerat că ordinele de expulzare a străinilor de pe teritoriul francez nu ține de o acuzație penală.Curtea stabiliște că „caracterizarea în oridnea juridică internă a unei sancțiuni nu poate fi,prin ea însăși, decesivă pentru a determina dacă sancțiunea este penală sau nu prin natura ei.În general,hotărîrile de expulzare nu sunt caracterizate drept penale între statele membre Consiliului Europei.Asemeni hotărîri constituie o măsură specială de prevenție în scopul controlului imigrației și nu privesc determinarea unei acuzații penale împotriva reclamantului în înțelesul art.6 alin 1.Iar acel fapt că ele sunt incluse în contextul unor proceduri penale nu poate să modifice natura lor esențial preventivă.” Un alt exemplu de inaplicabilitate a articolului 6 este cauza Antoine vs. Marea Britanie,13 mai 2003.

12 Corneliu Bîrsan,Convenția Europeană a Drepturilor Omului,Comentariu pe articole.Volumul I.Drepturi și Libertați.Editura All Beck București 2005,pg.447;13A se vedea CEDO, cauza Maaouia contra Franta din 05.10.2005 ;

Reclamantul la o vîrstă fragedă de 16 ani a fost arestat în legătură cu decesul ritual al unui copil de 15 ani,astfel fiind acuzat de omor,împreună cu un alt adolescent.În cursul desfășurării procesului,reclamantul a fost supus mai multor controale psihiatrice,astfel trei psihiatri au confirmat faptul că reclamantul suferă de schizofrenie paranoidă,motiv pentru care judecătorul a dizolvat juriul și a format un alt juriu în fața căruia s-a desfășurat o procedură specială,care avea ca scop stabilirea doar a faptului că reclamantul a comis actul material al infracțiunii.Întrucît verdictul a fost afirmativ,reclamantul a fost internat într-un spital de psihiatrie pe un termen nedeterminat,urmînd ca dupa ce starea sănătății se va îmbunătăți, pentru a fi în stare ca să participe în mod activ la proces,acesta să fie reluat.În cauza de față curtea a cosiderat că “procedura specială -4A- nu a este o procedură de fond ,cît timp ea nu vizează problema de a ști dacă aceasta a comis sau nu infracțiunea.Acea procedură vizează doar problema de a ști dacă aceasta a comis un act ilicit,pentru ca preventiv,să poată fi internată medical.Prin urmare în condițiile în care internarea nu poate trece ca o sancțiune penală,procedura nu are ca scop sancționarea unui infractor.” În principiu nu cad sub jurisdicția prevederilor articolului 6 și sancțiunile cu caracter disciplinar,însă totodată curtea în următoarele cauze a stabilit că sancțiunile aplicate au căzut sub sfera de acuzație în materie penală ca exemplu pot servi : procedura disciplinară în care un farmacist a fost condamnat la o amendă pentru încălcarea deontologiei profesionale, o acţiune penală în defăimare, infracţiune a cărei urmărire începe numai la plîngerea prealabilă a victimei, deci a unui particular, o procedură disciplinară în cadrul căreia un avocat a fost condamnat la o amendă pentru neîndeplinirea obligaţiilor profesionale etc.14 Totodată în continuare voi atrage atenție cauzei Jose Brandao Ferreira versus Portugalia.Hotărăre din 28 septembrie 2000,în care Curtea a decis că articolul 6 nu este aplicabil procedurii disciplinare care a condus la o sancțiune cu interdicția de a părăsi unitatea militară. În fapt,Reclamantul locotenent-colonel de aviație,a făcut obiect al unei anchete disciplinare pentru faptul că a absentat de la serviciu,fără permisiune,și pentru că a utilizat în interes personal mașina de serviciu timp de patru zile,în perioada cînd se afla la ambasada portugheză din Guineea.În urma procedurii disciplinare desfășurate împotriva lui,în baza prevederilor unor reguli militare,reclamantului i-a fost aplicată o sancțiune de detenție pe cinci zile. Curtea în cauza respectivă a observant că în dreptul intern fapta era calificată ca delict la disciplina militară.Ce ține de natura sancțiunii aplicate ,curtea a ajuns la concluzia că aceasta pare a se apropia mai mult de categoria sancțiunilor disciplinare.cîtă vreme aceasta avea ca și scop asigurarea respectării,de către membrii unui grup determinat,regulile de comportament specific acestei meserii.Referitor la severitatea sancțiunii ,deși reclamantul fusese sancționat cu o pedeapsă de cinci zile de detenție,curtea a considerat că aceasta totuși nu este una privativă de libertate.În fapt ,prin aplicarea regulamentului de disciplină militară,reclamantul nu a fost închis pe durata executării sancțiunii,ci doar i-a fost interzisă părăsirea obiectivului militar,unde și-

14 Corneliu Bîrsan,Convenția Europeană a Drepturilor Omului,Comentariu pe articole.Volumul I.Drepturi și Libertați.Editura All Beck București 2005,pg.449;

a îndeplinit sarcinile militare în mod normal.În concluzie curtea a considerat că sancțiunea aplicată reclaantului nu a ofst suficient de dură pentru a putea fi socotită ca fiind penală. Curtea de la Strasbourg prin hotărîrile sale a stabilit că nici procedura privind admisibilitatea unei probe nu intră în domeniul de incidență a articolului 6. Drept exemplu îl reprezintă cauza Korellis contra Cipru,hotărîrea din 7 ianuarie 2003. În cauza de față Reclamantul a fost acuzat de viol. Instanţa de fond a dat dreptul reclamantului să realizeze o expertiză medico-legală. Parchetul a solicitat controlul judiciar al acestei decizii, pe calea unei proceduri speciale numită certionari. În cadrul acestei proceduri, care a condus la respingerea cererii de expertiză medico-legală a reclamantului, a participat ca şi judecător într-una dintre faze şi G., care anterior fusese conducător al organului de acuzare penală. Curtea a constatat că procedura privind admisibilitatea unei probe nu este o procedură privind fundamentul unei acuzaţii în materie penală contra reclamantului, ci o chestiune prejudicială. În consecinţă, art. 6 nu este aplicabil acelei proceduri. De aceea, plângerea este vădit nefondată. Ce ține de aplicarea unei amenzi judiciare,care este prevăzută și în Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova ca sancțiune aplicată persoanelor care au săvîrșit abateri în cursul procesului penal,Curtea sa expus în, Cauza Putz contra Austria.În 1985 față de reclamant ,director al mai multor companii comerciale a fost pornit un proces penal.În timpul desfășurării procesului ,instanța a aplicat față de reclamant de mai multe ori sancțiuni pecuniare pentru încălcarea ordinii de desfășurare a procesului.Astfel în timpul desfășurării procesului,reclamantul a venit cu critici dure,nefondate la adresa judecătorului ,precum că ultimul nu respectă normele procesuale și de faptul că judecătorul a rupt jurămîntul .Deoarece reclamantul a refuzat să achite amenda ,a fost supus privațiunii de libertate prima dată pe 3 zile iar apoi 5 zile.În fața Curții Domnul Putz s-a plîns că nu a avut parte de un proces echitabil în cauza sa,precum și de faptul că nu a dispus de o cale de atac eficientă împotriva hotărîrilor în privința sancțiunilor aplicate de instanța de judecată,considerînd că a fost încălcate prevederile articolului 6 și 13 din Convenție.Referitor la încadrarea juridică a infracțiunilor în legea austriacă,Curtea a considerat că în principiu ,reclamantul a fost sancționat în baza unei norme prevăzute nu în codul penal ci în codul de procedură penală,de către un judecător care în conformitate cu legea națională dispunea de un asemenia drept pentru a asigura ordinea și solemnitatea desfășurării ședinței de judecată.Mai mult ca atît sancțiunile respective se aplicau într-o procedură diferită decît în cazul săvîrșirii unor infracțiuni.Astfel aceste caracteristici tind să arate că legislația austriacă nu le consider ca sancțiuni penale.

În consecință ,Curtea consider că nu este nimic pentru a arăta că,în sistemul juridic național dispozițiile privind întreruperile de procedure judiciare aparțin dreptului penal. Natura infacțiunii.Curtea a remarcat că în majoritatea sistemelor judiciare a statelor contractante există norme cu caracter disciplinar care sancționează comportamentul imoral al participanților,asigurînd totodată desfășurare normală a procesului.Prin urmare Curtea a statuat că măsurile dispuse de către instanțele judecătorești în temeiul unor astfel de norme se apropie mai degrabă,de exercitarea prerogativelor disciplinare,decît de aplicarea unor pedepse penale. În final Curtea a considerat că nici amenda aplicată care ulterior a fost transformată în închisoare nu a fost suficient de gravp încît să fie considerată drept o acuzație în materie penală. În continuare voi face referire la faptul dacă amenzile sau alte sancțiuni cu caracter fiscal intră sub incidența articolului 6 ,acuzație în materie penală.Curtea a stabilit că litigiile în materie fiscală nu sunt considerate drept “contestații cu privire la drepturi și obligații civile”,în sensul art.6 alin 1 din Convenție. Astfel, fosta Comisie a Drepturilor Omului, sesizată cu o plângere prin care reclamantul susţinea că autorităţile financiare naţionale i-au aplicat un impozit suplimentar substanţial, fără să i se dea posibilitatea să conteste actul respectiv în cadrul unei proceduri judiciare publice şi echitabile, fiind astfel nesocotite prevederile art. 6 alin. 1 din Convenţie, a considerat că acest caz reprezintă „o adevărată acuzaţie în materie penală" şi, în consecinţă, a declarat că cererea este admisibilă. Comisia a constatat că sancţiunea aplicată este „o grea pedeapsă pecuniară, susceptibilă să cauzeze un grav prejudiciu reclamantului", aşa încât, penalitatea aplicată intră în domeniul „materiei penale", în sensul prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenţie.Curtea, la rândul ei, a decis, cu valoare de principiu, în cauza respectivă, că „în anumite condiţii, procedurile jurisdicţionale privitoare la taxe şi amenzi fiscale pot constitui acuzaţii în materie penală, intrând, astfel, în domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din Convenţie .15 În al doilea rând, este reamintit şi faptul că Curtea a stabilit şi criteriile în raport cu care o sancţiune fiscală poate fi asimilată unei acuzaţii în materie penală, în sensul prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenţie, şi anume: a) faptele să fie prevăzute într-o lege cu caracter general în materie de impozite - cod fiscal, lege organică etc. - aplicabilă tuturor persoanelor fizice şi juridice, în calitatea lor de contribuabili (nu unor grupuri determinate de persoane care au un statut special). Această lege impune contribuabililor un anumit comportament care, în caz de abatere, atrage aplicarea unei sancţiuni, de regulă sub forma unor majorări (penalităţi) sau amenzi fiscale; b) majorările (penalităţile) aplicate să nu aibă ca scop repararea unui prejudiciu; ele trebuie să urmărească pedepsirea persoanei vinovate, pentru a se împiedica astfel repetarea unor asemenea fapte, ceea ce înseamnă că au caracter sancţionator nu reparator; c) baza legală a acestor sancţiuni să fie dată de norma generală cu scop preventiv şi represiv, specific oricărei norme penale; d) majorările aplicate să aibă o amploare considerabilă, iar în caz de neplată să fie de natură a-l expune, eventual, pe cel în cauză, urmăririi penale şi transformării majorărilor în pedeapsa

15 Sinteza jurisprudenței ,Patulea pg.58;

închisorii. 16 Totodată trebuie de atras atenția că în cauza Jussila contra Finlanda,Curtea a stabilit că ținînd cont de faptul că nu există unele indicii a Curții a da într-o parte practica judiciară stabilită anterioară sau de a stabili unele principii speciale în domeniul fiscal,curtea la examinarea cauzei va ține cont de criteriile stabilite în cauza Engel.17Prin urmare în cauza Jussila deși mergea vorba despre o amendă fiscală,Curtea a aplicat criteriile din cauza Engel.Un alt exemplu în care Curtea a considerat că amenzile aplicate față de o persoană cade sub incidența articolului 6 este , Cauza M.P. și T.P. contra Elveția18

Legea Elvețiană crea o răspundere solidară între moștenitori,ce se întindea pînă la limita cotei lor din proprietate și care nu lua în considerație vinovăția acestora.În măsura în care taxa de evaziune fiscală a fost separată de dreptul la compensații,aceasta a fost văzută de Curtea Federală Elvețiană ca avînd caracter penal,dar care putea fi admisă luînd în considerație faptul că legea prevedea că moștenitorii i-au locul defunctului preluînd astfel toate taxele cu privire la proprietatea în cauză.Totuși C.E.D.O. a considerat că natura și severitatea sancțiunii pe care o risca reclamantul nu era de ignorat și în cazul de față nu se dorea a fi drept compensații financiare pentru prejudiciu ci avea o natură punitivă și preventivă.Curtea a atras atenția că și însă-și Curtea Elvețiană le-a considerat ca avînd natură penală.Prin urmare C.E.D.O. a reţinut că legea elvenţiană care cerea moştenitorilor unei proprietăţi să plătească taxele sau amenzile impuse decedatului în urma unei evaziuni fiscale comise de acesta impunea aplicarea art. 6.

16 Sinteza jurisprudenței,Patulea ,pg 58;17 A se vedea CEDO,cauza Jusiila contra Finlanda, din 23.11.2006 pct. 32;18 A.P., M.P. şi T.P. c. Elveţiahttp://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=A.P.%2C%20|%20M.P.%20|%20T.P.%20|%20Switzerland&sessionid=20334161&skin=hudoc-en.