– 1 –

ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ

ÎN PROCESUL PENAL

Autori: Conf. univ. dr. JENICĂ DRĂGAN Comisar-şef de poliţie IOAN OANCEA

EDITURA MINISTERULUI ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR – 2006 –

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DRĂGAN, JENICĂ Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal/ Jenică Drăgan, Ioan Oancea. - Bucureşti: Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006 Bibliogr. ISBN (10) 973-745-021-3 ; ISBN (13) 978-973-745-021-0 I. Oancea, Ioan 343.1 347.922

Redactare şi corectură: comisar şef Elena CIOPONEA Tehnoredactare şi copertă: subinspector Carmen TUDORACHE

Tiparul executat la Tipografia M.A.I.

– 2 –

– 3 –

ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

– 4 –

– 5 –

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE------------------------------------------------------------------------------------------------- 7

NOŢIUNI INTRODUCTIVE-------------------------------------------------------------------------------- 9

CAP. I ACŢIUNEA ÎN JUSTIŢIE -------------------------------------------------------------------11

1.1. Noţiunea de acţiune în justiţie ----------------------------------------------------------11 1.2. Dreptul lezat şi acţiunea în justiţie --------------------------------------------------12 1.3. Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie -------------------------------------------13 1.4. Unitatea şi pluralitatea de acţiuni ----------------------------------------------------14 1.5. Factorii acţiunii în justiţie -----------------------------------------------------------------15

• Temeiul acţiunii în justiţie -------------------------------------------------------------16 • Obiectul acţiunii în justiţie -------------------------------------------------------------16 • Subiecţii acţiunii ------------------------------------------------------------------------------16 • Capacitatea funcţională a acţiunii în justiţie ------------------------------16

CAP. II ACŢIUNEA PENALĂ -------------------------------------------------------------------------17

2.1. Noţiunea de acţiune penală ---------------------------------------------------------------17 2.2. Obiectul acţiunii penale ---------------------------------------------------------------------21 2.3. Subiecţii acţiunii penale --------------------------------------------------------------------22

• Subiecţii activi ----------------------------------------------------------------------------------23 • Subiecţii pasivi ---------------------------------------------------------------------------------24

2.4. Trăsăturile acţiunii penale -----------------------------------------------------------------25 2.5. Momentele desfăşurării acţiunii penale -----------------------------------------33

• Punerea în mişcare a acţiunii penale -------------------------------------------33 • Exercitarea acţiunii penale ------------------------------------------------------------39 • Epuizarea şi stingerea acţiunii penale -----------------------------------------41

– 6 –

CAP. III ACŢIUNEA CIVILĂ --------------------------------------------------------------------------68 3.1. Noţiunea de acţiune civilă în procesul penal --------------------------------69 3.2. Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal ----------------73 3.3. Elementele acţiunii civile ------------------------------------------------------------------77

• Obiectul acţiunii civile --------------------------------------------------------------------77 • Subiecţii acţiunii civile -------------------------------------------------------------------87

3.4. Trăsăturile acţiunii civile ------------------------------------------------------------------89 3.5. Exercitarea acţiunii civile -----------------------------------------------------------------90

• Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile ----------------------90 • Exercitarea acţiunii civile din oficiu -------------------------------------------92 • Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă ------------------------------95 • Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă -------------------96

3.6. Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal -----------------98 • Instanţa nu acordă despăgubiri civile -----------------------------------------98 • Instanţa admite acţiunea civilă în total sau în parte ----------------99 • Instanţa respinge acţiunea civilă ca lipsită de temei ------------ 102 • Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă --------------------------------- 103

CAP. IV RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI

JURIDICE ----------------------------------------------------------------------------- 106 4.1. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei

juridice ----------------------------------------------------------------------------------------------- 115 4.2. Punerea în executare a pedepselor aplicate persoanei

juridice ----------------------------------------------------------------------------------------------- 117 Bibliografie ---------------------------------------------------------------------------------------------- 123

– 7 –

Cuvânt înainte

Lucrarea se adresează, în primul rând, practicienilor antrenaţi în prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional, precum şi în apărarea drepturilor patrimoniale ale persoanelor, având drept scop consolidarea cunoştinţelor teoretice şi practice ale acestora.

Bazată pe un solid material ştiinţific, coerent şi racordat la noile aspecte legislative, lucrarea se doreşte a fi instrumentul necesar celor care şi-au propus să contribuie la înfăptuirea justiţiei.

Se ştie că procesul penal este o activitate reglementată prin lege, desfăşurată de către organele judiciare, cu participarea părţilor şi a persoanelor, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni; astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.

Între instituţiile de bază ale procesului penal, acţiunea penală şi acţiunea civilă ocupă un loc important.

Ca instrumente juridice de materializare subiectivă şi de dinamizare a procesului penal, acţiunea penală şi acţiunea civilă sunt susceptibile de investigaţii ştiinţifice multiple, mai ales că, în raport cu reglementările din Codul penal şi din Codul de procedură penală, ne apar ca instituţii reconsiderate.

Autorii au urmărit să prezinte aspectele teoretice şi practice care caracterizează acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal.

– 8 –

– 9 –

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Într-un stat de drept, ordinea juridică se stabileşte şi se menţine cu ajutorul normelor de drept. Aceste norme prevăd reguli de conduită, pe care trebuie să le respecte membrii colectivităţii, precum şi sancţiunile ce vor fi aplicate în cazul încălcării lor.

Regulile de drept – în majoritatea lor – sunt exprimate într-o anume formă: legea1.

Stabilirea prin lege a faptelor care constituie infracţiuni, precum şi a cadrului de sancţiuni penale, are un dublu rol: în primul rând să arate membrilor societăţii care sunt faptele interzise de legea penală şi, totodată, să-i avertizeze cu privire la consecinţele săvârşirii unor astfel de fapte, îndeplinind astfel funcţia de prevenire generală, iar în al doilea rând să asigure corecta încadrare a faptelor prin care ar fi încălcată legea penală, şi o justă sancţionare a celor care au săvârşit asemenea fapte, deci funcţia de prevenire specială.

În articolul 2 din Codul penal, legea prevede care sunt faptele ce constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.

Săvârşirea infracţiunii, chiar atunci când este descoperită şi dovedită prin administrarea probelor, reţinută în sarcina unui făptuitor, nu impune aplicarea automată a pedepsei. Pentru a se ajunge la sancţionarea infractorului este nevoie de intervenţia justiţiei penale, în sensul condamnării acestuia de către instanţa competentă pe baza unei judecăţi.

Normele prevăzute de legea penală nu se pot aplica decât în formele prevăzute de legea procesuală, numai de către organele judiciare special desemnate de legiuitor, cu ajutorul mijloacelor de probă prevăzute de lege şi cu respectarea tuturor garanţiilor acordate participanţilor în procesul penal. Judecata nu poate fi realizată decât în forma prescrisă în legea procesuală

1 I. Gorgăneanu – Acţiunea penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1977, pag. 13.

– 10 –

penală, de către organele abilitate prin lege să îndeplinească sarcinile necesare înfăptuirii justiţiei, respectând totodată ordinea, formele realizării sarcinilor şi mijloacele prevăzute de lege.

De aceea, a soluţiona o cauză penală înseamnă a efectua anumite activităţi de justiţie şi numai în măsura în care aceasta se face prin hotărârea unei instanţe de judecată, având de-a face cu un act jurisdicţional.

Actul de justiţie este precedat de o activitate de urmărire penală, având ca finalitate pregătirea condiţiilor necesare pentru asigurarea desfăşurării optime a judecăţii.

Statul a creat organelor judiciare instrumentele necesare, cu care să opereze în vederea aplicării normelor de drept şi, totodată, a creat şi cadrul legal pentru realizarea tuturor activităţilor necesare aplicării sancţiunii penale, în vederea îndeplinirii scopului urmărit de legea penală2.

2 Art. 1 Cod penal – „Legea penală apără împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.

– 11 –

CCCAAAPPPIIITTTOOOLLLUUULLL III

ACŢIUNEA ÎN JUSTIŢIE

1.1 Noţiunea de acţiune în justiţie

Se cunoaşte că norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, care exprimă voinţa electoratului înfăţişat de organul legislativ, regulă al cărei scop este de a asigura ordinea socială şi care poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie, prin constrângere3.

Normele juridice au capacitatea de a modela conduitele şi compor-tamentele, orientându-le spre idealurile pe care societatea le-a fixat.

În procesul complex de reglementare, legiuitorul are în vedere de fiecare dată şi posibilitatea încălcării, nesocotirii normelor juridice de către cetăţeni.

Aceia care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează drepturile şi interesele legitime ale celorlalţi cetăţeni, tulbură uneori grav ordinea şi liniştea publică, pun în pericol valorile cele mai importante ale societăţii4.

Orice încălcare a normelor juridice produce un anumit conflict de drept între persoana care a manifestat atitudinea ilicită şi cel ale cărui drepturi şi interese legitime au fost vătămate.

Legea îndrituieşte pe cel din urmă să se adreseze şi să solicite intervenţia organelor competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.

Încălcarea oricărei dispoziţii a legii penale face să se nască un raport juridic de drept penal, caz în care organele competente să intervină sunt numai organele judiciare ale statului, rezolvarea încălcării legii penale fiind un atribut exclusiv al justiţiei.

3 I. Dogaru – Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994, pag. 144. 4 C. Voicu – Teoria generală a dreptului, Editura „Charta”, Braşov, 1999, pag. 339.

– 12 –

Pentru aducerea cauzei în faţa justiţiei trebuie să existe un mijloc legal ce poate fi exercitat în conformitate cu prevederile legii, pentru a fi constatată şi a se restabili ordinea de drept încălcată. Un asemenea mijloc (instrument) este acţiunea în justiţie (acţiunea judiciară).

Se numeşte acţiune în justiţie, mijlocul juridic prin care o persoană este trasă la răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti, pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat corespunzătoare normei de drept încălcate.

În funcţie de norma încălcată, conflictul de drept poate viza domeniul dreptului civil, penal, administrativ etc.; în consecinţă, acţiunea în justiţie poate fi şi ea, după caz, o acţiune civilă, penală sau contravenţională.

Acţiunea este într-un anumit sens expresia unei împuterniciri legale, în temeiul căreia se poate aduce înaintea justiţiei conflictul de drept născut din încălcarea unei norme5. Acţiunea în justiţie determină obiectul procesului judiciar şi caracterul acestuia, trasând implicit linia de desfăşurare progresivă şi coordonată a activităţii procesuale şi delimitând cadrul subiecţilor procesuali6. Normele care reglementează acţiunea în justiţie se situează alături de regulile de bază ale procesului penal, datorită caracterului lor de suport al procesului judiciar şi de regulator al coordonatelor sale.

1.2 Dreptul lezat şi acţiunea în justiţie Acţiunea în justiţie nu trebuie confundată cu însuşi dreptul lezat prin

încălcarea normei juridice. Pentru ca acţiunea în justiţie să constituie suportul procesului penal,

este necesar ca această acţiune să aibă, la rândul său, un temei juridic, în fapt şi în drept.

Temeiul juridic în fapt îl constituie încălcarea prevederilor legale, prin comiterea unei infracţiuni (a unei fapte ilicite sancţionată de lege), iar temeiul juridic în drept îl constituie dreptul de a trage la răspundere în faţa organelor judecătoreşti pe cel care a săvârşit infracţiunea, drept acordat de dispoziţia de lege care sancţionează acea faptă.

Normele juridice, spre deosebire de normele morale, religioase, de bună-cuviinţă, conţin, în afară de precept şi sancţiune, şi dreptul de a acţiona în justiţie – dreptul de a trage la răspundere pe cel care a săvârşit infracţiunea şi de a obţine aplicarea sancţiunii prevăzută de lege.

5 N. Volonciu – În legătură cu noua reglementare a acţiunii penale, Analele Universităţii Bucureşti, Seria Ştiinţe Juridice, anul XVIII, nr. 2/1969, pag. 97; 6 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M. Stănoiu – Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, vol. I, pag. 54.

– 13 –

Dreptul lezat constituie pe plan juridic o relaţie a unei persoane faţă de o anumită valoare socială ocrotită de lege şi deci o poziţie a acelei persoane faţă de semenii săi, sau faţă de anumite obiecte, fapte sau stări de fapt7. Aşa fiind, prin lezarea valorii sociale ocrotite este încălcat dreptul, configurat în termenii arătaţi mai sus, devenind exercitabilă acţiunea în justiţie în vederea aplicării constrângerii faţă de persoana care a vătămat valoarea socială ocrotită prin lege.

1.3 Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie Dreptul la acţiune nu poate fi folosit, nu poate fi exercitat, decât dacă

valoarea socială ocrotită a fost atinsă prin încălcarea normei juridice şi deci s-a nesocotit exercitarea dreptului legat de acea valoare socială.

Acest drept la acţiune este un drept virtual înscris în norma care ocroteşte o anumită valoare socială, iar dreptul lezat priveşte în mod concret valoarea socială în legătură cu care este constituit.

Dreptul la acţiune în justiţie, sub aspect procesual, constă în faptul, în aptitudinea titularului, de a se adresa organelor competente în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului, iar în sens procesual reprezintă un instrument juridic creat de lege pentru ocrotirea şi valorificarea acelui drept.

Dreptul la acţiune nu se confundă însă nici cu cererea în justiţie. Dreptul la acţiune este o noţiune juridică de drept penal substanţial, pe când cererea în justiţie este o instituţie de drept procesual.

Cererea în justiţie este actul procesual prin care se pune în mişcare acţiunea preexistentă cererii şi care subzistă independent de acest act şi chiar ulterior lui. De exemplu, în materie penală, nelegalitatea actului de inculpare prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală (act care echivalează cu o cerere în justiţie), nu duce decât la imposibilitatea sesizării instanţei penale în modalitatea respectivă şi nu implică stingerea dreptului la acţiune. În momentul în care cererea în justiţie se va repeta în formele prescrise de lege, prin întocmirea unui nou act de inculpare, acţiunea este exercitabilă şi tragerea la răspundere penală devine posibilă.

În cadrul dreptului procesual este necesar a se face deosebirea între acţiunea în justiţie sub aspect substanţial şi acţiunea în justiţie sub aspect procedural, întrucât, aşa cum dreptul la acţiune în justiţie poate exista fără a fi

7 I. Gorgăneanu – Op. cit., pag. 18.

– 14 –

exercitat, tot astfel poate exista o acţiune în justiţie, sub aspect procesual, fără ca în realitate să existe dreptul la acţiune în justiţie – se constată, în urma efectuării cercetărilor, că fapta nu a fost comisă sau nu constituie o încălcare a vreunei norme juridice8.

Dreptul de a acţiona în justiţie capătă un aspect procesual numai atunci când titularul său îl foloseşte efectiv adresându-se organelor judiciare printr-unul din modurile de sesizare reglementate de lege. Sub aspect substanţial, acţiunea în justiţie, constituie suportul cauzei penale, devenind din punct de vedere procesual suportul procesului penal deci al întregii activităţi desfăşurate de către organele judiciare în urma sesizării.

Momentul în care acţiunea în justiţie este folosită în accepţiunea sa procesuală, coincide cu momentul în care se naşte dreptul la o contra-acţiune cu funcţiune procesuală proprie, reprezentând acţiunea de combatere a acţiunii în justiţie, de contestare a suportului acţiunii de tragere la răspundere. Contra-acţiunea are ca obiect combaterea acţiunii de tragere la răspundere, fie în vederea apărării de răspundere, fie pentru a-i restrânge efectele.

Folosind contra-acţiunea, persoana trasă la răspundere contribuie, prin actele procesuale pe care are dreptul să le efectueze, la dinamizarea procesului penal, iar organele judiciare sunt obligate să ţină seama de aceste acte, deoarece ele duc la continuarea desfăşurării şi amplificării activităţii procesuale, chiar şi atunci când acţiunea în justiţie ar intra într-un stadiu static – titularul acţiunii în justiţie fiind mulţumit cu hotărârea dată în primă instanţă nu declară apel, în schimb persoana chemată la răspundere, foloseşte contra-acţiunea atacând cu apel hotărârea primei instanţe. În această ipoteză, desfăşurarea procesului penal în faza de judecată a apelului este declanşată de un act procesual efectuat prin folosirea contra-acţiunii, şi nu de un act al acţiunii de tragere la răspundere.

1.4 Unitatea şi pluralitatea de acţiuni

Unitatea şi pluralitatea de acţiuni privesc acţiunile de acelaşi gen, adică unitate şi pluralitate în sens substanţial şi aceeaşi unitate şi pluralitate în sens procesual.

Sub aspect substanţial, dacă prin fapta ilicită s-au încălcat mai multe norme juridice care prevăd sancţiuni distincte, devin exercitabile mai multe acţiuni. Fiecare normă încălcată dă dreptul la o acţiune de tragere la răspundere. Astfel, dacă prin fapta respectivă s-a produs o vătămare corporală, precum şi un prejudiciu material, pot fi exercitate două acţiuni distincte: o

8 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M. Stănoiu – Op.cit., pag. 55.

– 15 –

acţiune de tragere la răspundere penală şi o acţiune de tragere la răspundere civilă. Fiecare dintre ele constituie suportul unor acţiuni procesual distincte în justiţie. Dacă fapta ilicită a fost săvârşită de mai multe persoane, dreptul la acţiune se exercită procesual faţă de toţi făptuitorii printr-o singură acţiune în justiţie. În cazul în care prin fapta ilicită s-au cauzat prejudicii mai multor persoane, fiecare dintre ele are dreptul la o acţiune în justiţie - caz în care există, sub aspect substanţial, o pluralitate de acţiuni, după cum poate exista şi o pluralitate de acţiuni în sens procesual.

Sub aspect procesual, de regulă, unei acţiuni de tragere la răspundere a persoanei care a săvârşit fapta îi corespunde o singură acţiune în justiţie. Când fapta ilicită a fost săvârşită de mai multe persoane se pot ivi două ipoteze: tragerea la răspundere a tuturor făptuitorilor se poate face deodată în cadrul aceluiaşi proces judiciar, existând şi substanţial şi procesual o singură acţiune în justiţie. Dacă făptuitorii nu sunt descoperiţi şi urmăriţi toţi odată, sub aspect substanţial se păstrează unitatea acţiunii însă procesual va exista o pluralitate de acţiuni care va constitui suportul tot atâtor procese. Când acelaşi făptuitor a comis mai multe fapte ilicite, şi substanţial, şi procesual vor exista mai multe acţiuni. Dacă prin aceeaşi faptă s-au cauzat prejudicii mai multor persoane, fiecare persoană vătămată are dreptul, sub aspect substanţial, la câte o acţiune de tragere la răspundere a făptuitorului. Procesual vor exista atâtea acţiuni câte persoane vătămate sunt. În caz de conexare a acestor acţiuni procesuale, într-un singur proces judiciar, ele îşi vor păstra individualitatea.

1.5 Factorii acţiunii în justiţie

Instituţia acţiunii în justiţie este determinată de anumite entităţi care permit o reglementare precisă a dinamicii procesuale şi asigură corecta desfăşurare a întregii activităţi judiciare. Aceste entităţi poartă denumirea de factorii sau termenii acţiunii şi sunt: temeiul acţiunii, obiectul acţiunii, subiecţii acţiunii şi aptitudinea funcţională a acţiunii.

Lipsa oricăruia din aceşti factori sau falsa lor existenţă are drept consecinţă nulitatea actelor procesuale, ca fiind efectuate în exercitarea unei acţiuni judiciare nevalabile.9

• Temeiul acţiunii în justiţie rezidă în izvorul sau sursa acesteia şi are două modalităţi concrete de manifestare: temeiul de drept al acţiunii şi temeiul de fapt al acţiunii.

9 Ibidem, pag. 58.

– 16 –

Temeiul de drept îl constituie norma juridică în care este prevăzut dreptul la acţiune în cazul săvârşirii faptei ilicite, iar temeiul de fapt al acţiunii îl constituie fapta ilicită prin săvârşirea căreia a fost încălcată norma de drept şi determină deducerea efectivă înaintea organelor judiciare a conflictului de drept.

• Obiectul acţiunii în justiţie îl constituie tragerea la răspundere juridică a făptuitorului prin declanşarea şi realizarea procedurii judiciare corespunzătoare.

• Subiecţii acţiunii sunt întotdeauna subiecţii raportului juridic conflictual, dar cu poziţii inversate: subiectul activ al faptei ilicite devine subiect pasiv al acţiunii în justiţie şi subiectul pasiv al faptei ilicite capătă calitatea de subiect activ al acţiunii judiciare. Lipsa acestei concordanţe inversate împiedică valabilitatea exerciţiului acţiunii judiciare, pentru că ori acţiunea este pusă în mişcare de un titular necompetent, ori ea este îndreptată împotriva unei persoane nevinovate.

Concordanţa menţionată poate lipsi numai când unul din subiecţii conflictului juridic este reprezentat în procedura judiciară. De exemplu, în cazul vătămării printr-o faptă ilicită a unei persoane fără capacitate de exerciţiu, aceasta va avea calitatea de subiect al acţiunii în accepţiunea substanţială, dar în accepţiunea procesuală subiectul activ al acţiunii va fi reprezentantul său legal10.

• Capacitatea funcţională a acţiunii în justiţie se referă la faptul că este aptă a fi folosită, a fi pusă în mişcare şi exercitată, deoarece nu apar împrejurări care împiedică pornirea şi continuarea procedurii judiciare. Ea trebuie să existe atât în momentul punerii în mişcare a acţiunii, cât şi ulterior, întrucât numai în raport cu o acţiune aptă a fi folosită pot fi îndeplinite acte care să dinamizeze activitatea procesuală. În anumite situaţii, aptitudinea funcţională a acţiunii în justiţie este înlăturată de unele cauze prevăzute expres de lege (lipseşte plângerea prealabilă, decesul făptuitorului, amnistia, prescripţia etc.).

10 Ibidem, pag. 59.

– 17 –

CCCAAAPPPIIITTTOOOLLLUUULLL IIIIII

ACŢIUNEA PENALĂ

2.1 Noţiunea de acţiune penală Concluziile generale desprinse din prezentarea acţiunii în justiţie sunt

valabile în mare măsură şi pentru acţiunea penală, ţinându-se seama de specificitatea conflictului de drept penal izvorât din săvârşirea infracţiunii şi a principiilor fundamentale de organizare şi desfăşurare ale procesului penal.

Încălcarea normei penale dă naştere unui raport juridic de drept substanţial între stat şi infractor, în baza căruia statul are dreptul să tragă la răspundere penală pe infractor, iar acesta are obligaţia de a suporta toate consecinţele ce decurg dintr-o eventuală condamnare. Uneori, prin încălcarea acestor norme, se produc şi anumite pagube materiale; în acest caz se naşte şi un raport de drept civil, în baza căruia cel păgubit poate pretinde reparaţii materiale sau morale.

În alte situaţii, fapta penală deschide calea şi pentru exercitarea altor acţiuni (disciplinare, administrative), dar care sunt acţiuni extrapenale.

Deducerea raporturilor de drept penal şi de drept civil, în faţa organelor competente se face pe calea unei acţiuni judiciare. Astfel, raportul juridic penal material este dedus în faţa organelor penale prin promovarea acţiunii penale, iar raportul juridic de drept civil prin exercitarea acţiunii civile.

Prin intermediul acţiunii penale, în cadrul procesului penal, se realizează aplicarea normelor penale privitoare la infracţiuni şi pedepse, se valorifică dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor, se constată infracţiunea săvârşită, se stabileşte periculozitatea şi vinovăţia făptuitorului, în vederea aplicării unei pedepse corespunzătoare. Sau, în alte cazuri, se constată inexistenţa infracţiunii sau nevinovăţia celui supus judecăţii, ori se constată existenţa vreunei cauze care înlătură sau exclude aptitudinea funcţională a acţiunii penale (fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală, a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului).

– 18 –

În literatura de specialitate noţiunea de acţiune, în general, este discutată sub două aspecte, cel al dreptului material (substanţial) şi cel al dreptului formal (procesual).

Sub aspect material, acţiunea penală constituie expresia dreptului de a trage la răspundere penală pe făptuitor, dreptul statului de a promova acţiunea penală născută din încălcarea normei juridice de incriminare. Altfel spus, dreptul pe care unul dintre subiecţii raportului juridic (subiectul pasiv al infracţiunii) îl are de a impune, prin intermediul organelor judiciare competente, celuilalt subiect (subiectul activ al infracţiunii) respectarea dreptului încălcat. Săvârşirea unei infracţiuni face ca dreptul virtual al statului de a obţine, prin organele sale, aplicarea sancţiunilor de drept penal infractorilor, să capete eficienţă reală.

Sub aspect procesual, acţiunea penală este instrumentul juridic prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea dinamizării procesului penal şi a realizării scopului său11.

Acţiunea penală este deci mijlocul juridic prin care se realizează în justiţie tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului, precum şi a persoanei juridice12.

Prin folosirea in rem a acţiunii penale se declanşează activitatea procesuală, iar prin efectuarea actelor procesuale, cu privire la folosirea in personam şi la exercitarea ei, se dinamizează activitatea organelor judiciare până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Cele două aspecte ale noţiunii de acţiune se confundă de multe ori, deşi acţiunea în sens procesual se pune în mişcare şi se exercită numai pe baza dreptului la acţiune în sens material. Deosebirea dintre cele două aspecte explică de ce poate să existe dreptul la acţiune, în sens material, fără însă a se putea pune în mişcare acţiunea penală în sens procesual (nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de normele dreptului procesual).

În ştiinţa dreptului procesual penal au fost date numeroase definiţii acţiunii penale, care – deşi uneori diferite într-o oarecare măsură - sunt apropiate în esenţă, întrucât prefigurează în acelaşi mod obiectul acţiunii penale, obiect pe care îl determină expres şi categoric chiar legea (art. 9 din Codul de procedură penală).

11 I. Gorgăneanu – Op. cit., pag. 24. 12 Legea nr. 356/2006 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi modificarea altor legi.

– 19 –

Acţiunea penală este condiţia necesară ca o instanţă să exercite atribuţiile sale jurisdicţionale. Acţiunea trasează în acelaşi timp limitele în care se exercită aceste atribuţiuni, ele fiind în mod obişnuit determinate de actul procesual prin care s-a făcut cererea în justiţie. Promovarea acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei care odată învestită este obligată să judece. Instanţa nu poate judeca o cauză decât în măsura în care se exercită împotriva inculpatului o acţiune penală, întrucât aceasta este energia care însufleţeşte întreg procesul.

În ceea ce priveşte definirea acţiunii penale este de remarcat faptul că unii autori au pornit de la terminologia folosită în codurile de procedură penală în vigoare. Aşa s-a ajuns într-un timp la părerea majoritară potrivit căreia acţiunea penală se naşte din infracţiune. Din terminologia folosită de aproape toate codurile de procedură penală moderne (mai ales cele europene) rezultă, aproape invariabil, aceeaşi concluzie. Asemănător s-a exprimat şi legiuitorul nostru atât în cazul codului de la 1864, art. 1: „Orice infracţiune a legii penale dă naştere la o acţiune publică şi poate produce şi o acţiune privată“, cât şi al celui din anul 1936, art. 1: „Orice infracţiune dă naştere la o acţiune penală şi poate da loc totodată la o acţiune civilă“. Ambele au la bază ideea că acţiunea penală se naşte din infracţiune.

De altfel formularea împărtăşită de unii autori, că acţiunea penală izvorăşte automat şi invariabil din faptul penal săvârşit, fără nici o excepţie, a fost menţinută în continuare şi de Codul de procedură penală din 1936, cu toate modificările ce i-au fost aduse până în anul 1960.

Această formulare a fost criticată pe considerentul că ea nu exprimă corect relaţia dintre norma juridică de drept substanţial, care stă la baza dreptului la acţiune, şi norma juridică procesuală, care reglementează exerciţiul acţiunii. Pe bună dreptate s-a susţinut şi se susţine că ceea ce se naşte din infracţiune nu este acţiunea, ci dreptul la acţiune care poate fi valorificat, apoi, în faţa organelor judiciare. Acţiunea nu se naşte din săvârşirea faptului ilicit, ci din norma juridică ce proclamă ilicitul; ceea ce apare din săvârşirea faptului ilicit este folosinţa (exerciţiul) acţiunii. Până în momentul în care s-a comis faptul ilicit acţiunea conferită de norma juridică există numai virtual, ca putere juridiceşte creată, din acel moment acţiunea a devenit exercitabilă (folosibilă), adică o putere cu o eficienţă reală. Dreptul la acţiune există în mod virtual ca instituţie juridică din momentul prescrierii normei penale.

– 20 –

Folosinţa ei este determinată însă numai de comiterea infracţiunii, întrucât prin violarea normei penale se dă naştere raportului juridic care trebuie adus în faţa organelor judiciare, prin exercitarea acţiunii penale.

În doctrina occidentală, s-a subliniat adesea că acţiunea nu trebuie confundată cu exercitarea acesteia13.

Acţiunea reprezintă puterea sau capacitatea de a supune judecătorului o solicitare, respectiv dreptul subiectiv în plan procesual de a obţine o decizie de fond faţă de o pretenţie formulată14.

Întrucât acţiunea se distinge de cererea în justiţie, s-a concluzionat că în procedura penală acţiunea publică trebuie deosebită de punerea în mişcare şi exercitarea acesteia; adică aşa-numita urmărire penală, cum este denumită instituţia respectivă în terminologia juridică franceză.

Acţiunea penală are importanţă şi sub aspectul determinării poziţiei procesuale a făptuitorului. Prin pornirea acţiunii penale împotriva unei persoane, aceasta devine inculpat. Acţiunea penală declanşată, transformă pe făptuitor din subiect de drepturi procesuale în parte în proces, constituind temeiul în virtutea căruia exercită în deplinătate drepturile ce revin oricărei părţi.

Exercitarea acţiunii penale nu exclude în legislaţia noastră ca în acelaşi cadru procesual să fie exercitabilă alăturat şi o acţiune civilă. În multe legislaţii acţiunea civilă nu poate fi promovată decât în faţa instanţei civile, exercitarea ei fiind cu totul independentă de acţiunea penală. Principiul separării complete a celor două acţiuni este admis îndeosebi în dreptul anglo-saxon şi cu anumite rezerve şi în alte sisteme procesuale (de exemplu cel german, olandez, elveţian).

Actualul Cod de procedură penală (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, republicat) cu modificările şi completările ulterioare, în capitolul II din Titlul I al părţii generale, intitulat „Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal”, prin modul cum reglementează condiţiile de exercitare a celor două acţiuni în cadrul procesului penal, evidenţiază aspectul procesual al acţiunii civile. Când prin comiterea infracţiunii se produc şi anumite pagube materiale se dă naştere şi unui raport juridic de drept civil, în baza căruia persoana prejudiciată poate pretinde repararea pagubei.

În urma modificării Codului de procedură penală al României şi al Codului penal, se poate observa că, poate fi trasă la răspundere penală şi persoana juridică. Astfel, s-a introdus în Codul de procedură penală al României, în cadrul Titlului IV al părţii speciale, după Capitolul I, un nou

13 M. Franghimont- Tratat de procedură penală, vol. I, pag. 31;

14 N. Volonciu – Tratat de procedură penală, Editura „Paidea”, Bucureşti, 1993, vol. I, pag. 221.

– 21 –

capitol, Capitolul II, intitulat „Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice”. Legat de această chestiune, facem precizarea că vom discuta pe larg în lucrarea de faţă într-un alt capitol.

Temeiul acţiunii penale. Sub aspect procesual temeiul legal al acţiunii penale îl constituie existenţa unei acţiuni penale devenită exercitabilă, iar temeiul de fapt constă în folosirea efectivă a acţiunii de tragere la răspundere penală a făptuitorului.

Aptitudinea funcţională. Ca orice acţiune judiciară, şi acţiunea penală, pentru a-şi realiza efectul său dinamizant al activităţii procesuale, trebuie să aibă aptitudine funcţională, să fie deci aptă de a fi pusă în mişcare şi a fi exercitată.

2.2 Obiectul acţiunii penale

Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanei (sau persoanelor) care au săvârşit infracţiunea (art. 9 alin. 1 Cod procedură penală). El se deosebeşte de obiectul oricărei alte acţiuni, indiferent că ea ar avea caracter judiciar sau extrajudiciar (acţiune civilă, administrativă sau disciplinară).

Obiectul acţiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia, ce rezidă în judecarea şi pedepsirea celor care săvârşesc infracţiuni. Această confuzie era foarte frecventă în concepţia juridică din trecut şi avea ca suport exprimarea inadvertentă din însăşi reglementările legale. Astfel, în Codul de procedură penală român din 1936 se arată că: „acţiunea publică are drept obiect aplicarea pedepselor şi a măsurilor de siguranţă“ (art. 2), iar în art. 2 al Codului de procedură penală din anul 1864 se arată că: „acţiunea publică are ca obiect pedepsirea faptelor care vatămă ordinea socială“. În ambele coduri, şi uneori şi în lucrările de drept procesual penal, se confunda însă obiectul acţiunii penale - tragerea la răspundere penală - cu scopul acesteia, aplicarea sancţiunilor de drept penal. Potrivit reglementărilor din codul penal, săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală poate atrage nu numai aplicarea unei sancţiuni penale (pedepse), ci şi luarea unor măsuri cu caracter educativ sau de siguranţă.

A considera că acţiunea penală are ca obiect aplicarea sancţiunii penale înseamnă a reduce posibilitatea exerciţiului acţiunii numai la faza de judecată, fiindcă numai în această fază se face aplicarea sancţiunilor penale; ori, o asemenea confuzie nu putea fi făcută, deoarece acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal (art. 9 alin. 3 din Codul de procedură

– 22 –

penală). Tragerea la răspundere penală are un conţinut mai larg decât aplicarea pedepsei, aceasta din urmă fiind limitată numai la desfăşurarea procesului în faza de judecată. În condiţiile formulării actuale a obiectului, acţiunea devine suportul juridic al întregului proces penal şi nu numai al judecăţii.

2.3 Subiecţii acţiunii penale Pentru realizarea, în sens procesual, a obiectului acţiunii penale,

tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, este necesară efectuarea unor acte procesuale ce implică intervenţia anumitor organe şi persoane, în anumite forme şi după reguli bine determinate.

Acţiunea penală, ca orice altă acţiune în justiţie, are mai mulţi termeni (factori), fără de care nu se poate ajunge la realizarea scopului său, aplicarea sancţiunilor de drept penal.

Între aceşti factori sunt şi subiecţii acţiunii penale: titularul interesului ocrotit de norma de incriminare şi destinatarul acestei norme între care s-a născut un conflict (deci un raport de drept penal), ca urmare a săvârşirii infracţiunii, primul, având dreptul de a folosi acţiunea penală pentru rezolvarea lui. Ca atare, acţiunea penală priveşte anumite persoane şi nu se referă la un conflict impersonal, întrucât nici conflictul de drept penal nu este impersonal.

Subiecţii acţiunii penale nu se confundă cu subiecţii procesului penal, al cărui cadru este mai cuprinzător.

Subiectul activ al raportului juridic penal este infractorul, iar subiectul pasiv generic îl reprezintă comunitatea, respectiv statul cu dreptul său de a trage la răspundere penală. În mod corespunzător, nici acţiunea penală nu poate avea alţi subiecţi decât statul şi inculpatul, primul având calitatea de subiect activ, iar cel de-al doilea de subiect pasiv.

Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la acţiune, calitate pe care o are exclusiv statul.

Infracţiunile au şi un subiect pasiv, prin aceasta înţelegându-se victima infracţiunii. Persoana vătămată nu este niciodată titular al acţiunii penale, întrucât dreptul de a trage la răspundere penală aparţine numai statului.

Statul nu apare direct în activitatea judiciară, ca subiect activ al acţiunii penale, în mod obişnuit fiind reprezentat printr-un subiect oficial calificat, în persoana procurorului. Unii autori denumesc pe procurorii de toate gradele reprezentanţi calificaţi, tocmai pentru că aceştia pun în mişcare şi exercită acţiunea penală în tot cursul procesului penal, în numele statului15.

15 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M.Stănoiu – Op. cit., pag. 13.

– 23 –

În cauzele privind infracţiunile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, un drept de dispoziţie referitor la exercitarea acţiunii penale poate avea şi partea vătămată. Partea vătămată poate determina, în asemenea cauze, prin voinţa şi punerea în mişcare sau stingerea acţiunii introducând plângerea prealabilă ori retrăgând-o sau împăcându-se cu inculpatul. În aceste cazuri, partea vătămată, deşi manifestă drepturi legate de exerciţiul acţiunii penale, nu are calitatea de subiect activ al acţiunii.

Pe lângă subiectul activ, acţiunea penală are şi anumiţi subiecţi pasivi, persoanele împotriva cărora se exercită acţiunea.

Acţiunea penală se pune în mişcare în contra subiectului activ al raportului juridic conflictual, care capătă în felul acesta calitatea de inculpat în cauză.

Acţiunea penală se exercită in personam. Cercetarea se poate începe şi desfăşura până la un punct fără

cunoaşterea făptuitorului, dar punerea în mişcare a acţiunii penale exclude posibilitatea exercitării ei in rem.

Subiectul activ al infracţiunii devine, în cadrul raportului juridic procesual penal, subiectul pasiv al acţiunii penale. Având ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpatului, acţiunea penală este îndreptată în mod direct împotriva acestuia.

Aşadar, subiecţii acţiunii penale sunt, în realitate, subiecţii principali ai raportului juridic procesual penal, şi anume statul, ca subiect activ al acţiunii penale, şi persoana autorului infracţiunii, ca subiect pasiv al acestei acţiuni.

• Subiecţii activi ai acţiunii penale sunt: – statul ca titular general al acţiunii penale; – procurorul ca subiect al acţiunii penale; – partea vătămată ca subiect activ secundar al acţiunii penale; – alte organe şi persoane ca subiecţi ai acţiunii penale, când este

vorba de existenţa unor autorizări, încuviinţări sau sesizări din partea unor persoane sau organe competente (aceste persoane şi organe nu sunt subiecţi ai acţiunii penale, ci subiecţi auxiliari ai procesului penal şi deci nu au dreptul de a pune în mişcare şi de a exercita acţiunea penală). În aceste situaţii acţiunea penală este pusă în mişcare şi exercitată de către procuror, după ce în prealabil a obţinut autorizarea, încuviinţarea sau sesizarea de la cei în drept să o dea sau să o facă.

Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi exercitată, în mod excepţional, şi de către instanţa de judecată, numai în situaţiile în care

– 24 –

legiuitorul a transmis instanţei dreptul de a promova şi exercita acţiunea penală; astfel, este cazul extinderii acţiunii penale când pe parcursul judecăţii se descoperă că inculpatul a săvârşit şi alte acte materiale care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată, precum şi în cazul în care, pe parcursul judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte penale, în legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată, iar procurorul nu participă la judecată (art. 336 alin. 2 Cod procedură penală).

În această situaţie din urmă, instanţa, din oficiu, extinde procesul penal şi procedează fie la judecarea cauzei, în întregul ei, sau, după caz, sesizează, prin încheiere, organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită (art. 336 alin. 2 raportat la art. 336 alin. 1 lit. a şi b din Codul de procedură penală).

• Subiecţii pasivi ai acţiunii penale pot deveni numai persoanele fizice: participanţii ca subiecţi pasivi ai acţiunii penale; tăinuitorii şi favorizatorii ca subiecţi pasivi ai acţiunii penale, întrucât ei nu au calitatea de participanţi la infracţiunea pentru care au tăinuit ori favorizat, ci sunt autori individualizaţi ai unor infracţiuni distincte. Drept urmare, acţiunea penală îndreptată împotriva participanţilor este separată de cea îndreptată împotriva tăinuitorului sau favorizatorului.

Tăinuitorul este subiect pasiv al acţiunii penale în cazul infracţiunii de tăinuire, iar favorizatorul este subiect pasiv în acţiunea penală pentru infracţiunea de favorizare.

În cazul măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, subiecţii pasivi ai acţiunii penale sunt minorii care răspund penal (14-16 ani dacă au acţionat cu discernământ şi cei între 16-18 ani), precum şi persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, dacă se constată existenţa vreuneia din stările de pericol prevăzute de aceeaşi lege. Atât măsurile educative, cât şi măsurile de siguranţă se iau pe cale procesuală, ele fiind consecinţe ale răspunderii penale.

Aşadar subiecţii pasivi ai acţiunii penale, pentru luarea măsurilor educative, sunt minorii care răspund penal de faptele comise, iar pentru măsurile de siguranţă, persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, în condiţiile vreunei stări de pericol.

Acţiunea penală, în cazul minorilor, poate să urmărească aplicarea uneia din măsurile prevăzute în art. 115 din noul Cod penal: mustrarea, libertatea supravegheată, libertatea sub supraveghere severă, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ. Măsurile de siguranţă, prevăzute în art. 129 din noul Cod penal, din punctul de vedere al

– 25 –

consecinţelor tragerii la răspundere penală, pot fi luate în mod distinct de sancţiunea penală sau împreună cu aceasta. Excepţie face cazul măsurilor de siguranţă de la art. 129 lit. d şi e din noul Cod penal, care se dispune alături de o sancţiune penală.

2.4 Trăsăturile acţiunii penale Ca instituţie de bază în reglementarea procesului penal, acţiunea penală

prezintă anumite trăsături specifice ce o deosebesc de oricare altă acţiune judiciară.

Aceste trăsături privesc acţiunea penală în accepţiunea sa substanţială şi procesuală, factorii acţiunii, precum şi folosirea sa. Trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale pot fi rezumate în următoarele:

a) Acţiunea penală aparţine statului. Numai statul este cel care stabileşte, prin norme de incriminare, ce fapte antisociale sunt considerate infracţiuni şi ce sancţiuni se aplică în cazul comiterii lor. În consecinţă, numai statul are dreptul să acţioneze împotriva celor vinovaţi, fiind singurul titular al acţiunii penale. Dreptul de a trage la răspundere penală aparţine statului, care încredinţează exerciţiul acţiunii penale prin care se realizează acest drept procurorului şi, în cazuri restrânse, persoanei vătămate.

Împrejurarea că acţiunea penală aparţine statului rezultă nu numai din faptul că acesta stabileşte prin lege condiţiile şi modalităţile concrete de exercitare ale acţiunii. Tot statul este cel care, ca exponent al puterii poporului, poate dispune pe cale de lege de acţiunea penală, fie în mod sporadic, fie sub o condiţie anticipată.

Dispune sporadic de acţiunea penală prin acordarea amnistiei sau prin abrogarea normelor incriminatoare.

Renunţă condiţionat la acţiunea penală în caz de prescripţie, de neintroducere a plângerii prealabile sau când a intervenit împăcarea celor două părţi aflate în conflict.

Ca titular al puterii de a incrimina, prin normele de drept penal, faptele care prezintă pericol pentru anumite relaţii sociale, statul apare ca subiect pasiv general al oricărei infracţiuni, întrucât prin comiterea acestora se încalcă dreptul acestuia de a cere respectarea legii. Pe de altă parte, ca titular al acţiunii prin care se realizează în concret sancţionarea celor care au săvârşit infracţiuni, statul devine, din subiect pasiv al infracţiunii, subiect activ al acţiunii penale. Aşadar, una din trăsăturile caracterizante ale acţiunii penale este că subiect activ al acestei acţiuni este statul.

– 26 –

Procesual, ca subiect activ al acţiunii penale, statul exercită această acţiune prin reprezentanţii săi specializaţi.

Alături de stat apare, în genere, ca subiect pasiv secundar al infracţiunii şi persoana vătămată prin atingerea adusă valorii sociale care formează obiectul juridic al infracţiunii săvârşite. Persoanei vătămate, ca subiect pasiv special în cazul multor infracţiuni, i se acordă uneori dreptul de a îndeplini condiţiile pentru a se pune în mişcare acţiunea penală şi de a efectua acte procesuale în exercitarea acestei acţiuni, devenind astfel subiect activ secundar (substituit procesual special în locul titularului general) al acţiunii penale. Alături de societate, în fiecare normă penală mai găsim ca titular al ocrotirii şi pe persoana căreia aparţine bunul care formează obiectul ocrotirii (viaţa, onoarea, bunurile etc.). Acest titular, în caz de săvârşire a infracţiunii, devine victima sau subiectul pasiv special şi pe lângă societate, se mai aduce atingere şi persoanei al cărei bun personal (viaţă, libertate, onoare) sau patrimonial (bunuri - avere) îl vatămă sau primejduieşte. Această persoană este subiectul pasiv special, imediat al infracţiunii16.

Conferirea acestor prerogative priveşte dreptul penal material şi deci acţiunea penală sub aspectul său substanţial.

Codul penal condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 185 alin. 1 şi 3; art. 186 alin. 1; art. 189 alin. 1- 4; art. 208 alin. 1; art. 209 alin. 1 şi 2; art. 210; art. 212; art. 214 alin. 1; art. 217 alin. 1; art. 223; art. 225; art. 228 alin. 1; art. 230; art. 251; art. 256; art. 257; art. 258 alin. 1; art. 259; art. 263 alin. 1 şi 8; art. 266 alin. 6; art. 364, art. 425; art. 427; art. 429 - 431; art. 435 - 437 din noul Cod penal.

Când persoana vătămată foloseşte posibilitatea acordată de lege de a participa în procesul penal, devine parte (art. 24 alin. 1 Cod procedură penală) şi are poziţia procesuală de subiect activ secundar. În această calitate, partea vătămată poate efectua acte procesuale în susţinerea laturii penale a procesului. Aceste facultăţi procesuale, acordate părţii vătămate, nu afectează principiul potrivit căruia statul este singurul titular al acţiunii penale.

Faptul că acţiunea penală aparţine statului este recunoscut atât în literatura noastră juridică mai veche, cât şi în doctrina de specialitate, străină, contemporană. Formularea dată acestei caracteristici este deseori în concordanţă cu opiniile care consideră că acţiunea penală este de „ordine publică“, sau care o denumesc pur şi simplu „acţiune publică“. În acest sens

16 Traian Pop - Drept procesual penal, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, vol. II, pag. 432.

– 27 –

erau redactate şi normele mai vechi din legislaţia română; art. 1 din Codul de procedură penală din anul 1864, prevedea că „orice infracţiune dă naştere la o acţiune publică şi poate produce şi o acţiune privată“.

În sistemul german, ca şi în cel italian, acţiunea penală poartă denumirea de acţiune publică.

b) Acţiunea penală este obligatorie. Prin săvârşirea infracţiunii, acţiunea penală devine exercitabilă, iar exercitarea sa devine obligatorie. Obligativitatea acţiunii penale rezultă atât din prevederile art. 9 din Codul de procedură penală, care determină obiectul ei, cât şi din prevederile art: 234; 235; 262; 336 şi 337, acelaşi cod, care se referă la punerea în mişcare a acţiunii penale.

Aşadar, ori de câte ori s-a comis o infracţiune şi sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, folosirea acţiunii penale este obligatorie, necesară şi inevitabilă. Punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale este o obligaţie de serviciu a organelor competente să efectueze o asemenea activitate. Acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu, afară de cazurile în care este necesară plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent. Prin folosirea in rem a începerii urmăririi penale se declanşează activitatea judiciară, în scopul apărării relaţiilor sociale ocrotite prin norma penală de incriminare (art. 1 Cod procedură penală). Această cerinţă corespunde principiului legalităţii şi se armonizează procesual cu principiul oficialităţii, potrivit cărora realizarea justiţiei apare ca necesară şi inevitabilă (art. 2 Cod procedură penală). Atât legalitatea cât şi oficialitatea procesului penal reprezintă consecinţe fireşti ale scopului acestuia.

Legiuitorul român a optat pentru regula generală de urmărire, judecare şi sancţionare din oficiu a infracţiunilor, ca fapte antisociale. Însă, este dreptul constituţional al legiuitorului de a stabili şi anumite excepţii de la această regulă generală. Astfel, s-a prevăzut că în anumite cazuri, datorită caracterului şi conţinutului concret al faptelor, statutului special al autorului faptei ori al persoanei vătămate sau relaţiilor speciale dintre făptuitor şi persoana lezată, punerea în mişcare a acţiunii penale să fie condiţionată de existenţa plângerii prealabile a persoanei vătămate. Generalizarea acestei condiţionări ar împiedica însă, în mod evident, protecţia eficientă a societăţii, a intereselor generale faţă de faptele care prezintă pericol social, prevăzute de legea penală.

– 28 –

Se mai arată faptul că legea penală şi cea procesual penală consacră principiul oficialităţii, apreciindu-se că valorile sociale importante pot fi mai eficient ocrotite prin intervenţia directă a statului (a organelor judiciare) şi prin îndeplinirea din oficiu a actelor de urmărire penală necesare desfăşurării procesului penal, precum şi faptul că urmărirea penală din oficiu a infracţiunilor contra patrimoniului asigură o protecţie mai energică a proprietăţii, fiind deci chiar în interesul proprietarului17.

Şi în cazurile în care legea condiţionează punerea în mişcare şi, uneori, exercitarea acţiunii penale de existenţa plângerii prealabile, a sesizării sau autorizării din partea unui anumit organ, după introducerea sau obţinerea acesteia, activitatea procesuală se desfăşoară în mod obligatoriu. Totuşi, în cazul plângerii prealabile, partea vătămată îşi păstrează dreptul de a-şi retrage plângerea introdusă sau de a se împăca cu subiectul pasiv al acţiunii penale.

c) Acţiunea penală este irevocabilă şi indisponibilă Din momentul folosirii ei şi până la rezolvarea cauzei, acţiunea penală

îşi urmează cursul său normal. Odată învestit cu soluţionarea ei, organul competent efectuează toate actele procesuale necesare sau dispuse de către partea vătămată, inculpat sau procuror, în calitate de reprezentant calificat al titularului acţiunii, până la realizarea scopului procesului penal. Cursul procesului penal nu poate fi oprit decât în cazurile anume prevăzute de lege. Aşadar, irevocabilitatea şi indisponibilitatea nu sunt principii absolute, existând cazuri legale în care statul poate dispune de acţiunea penală (renunţă la realizarea ei). Asemenea cazuri exclud sau înlătură aptitudinea funcţională a acţiunii penale. Ele pot preexista procesului penal sau pot să apară după ce acesta a început.

Codul de procedură penală prevede cazurile în care, în cursul urmăririi penale, procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune scoaterea de sub urmărire penală, când există învinuit sau inculpat în cauză, dacă constată că: fapta nu există; fapta nu este prevăzută de legea penală; fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat; faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii sau există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 alin. 1 lit. a-e Cod procedură penală). De

17 Monitorul Oficial nr. 64/14.02.2000, dec. Curţii Constituţionale nr. 158/14.10.1999, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, invocată în raport de prevederile art. 41 din Constituţie.

– 29 –

asemenea, procurorul dispune încetarea urmăririi penale când există învinuit sau inculpat în cauză, dacă constată că: lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale sau că a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor sau a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat (în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală), sau există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege sau dacă există autoritate de lucru judecat (art. 10 alin. 1 lit. f-h, i1 şi j şi art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). Asemenea cauze pot fi constatate şi în faza de judecată, situaţie în care instanţa va dispune achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal.

Constatarea acestor cauze face ca acţiunea penală să nu mai poată fi pusă în mişcare sau, dacă a fost pusă, să nu mai poată fi exercitată, deci să înceteze aptitudinea sa funcţională. Inevitabil, constatarea lor va avea ca efect şi stingerea procesului penal, deoarece rămâne fără obiect.

După sesizarea instanţei de judecată, procurorul poate pune concluzii de neculpabilitate, renunţând la învinuire. Această renunţare nu înseamnă revocarea acţiunii penale, instanţa continuă judecata şi eventual poate condamna împotriva acestor concluzii ale procurorului.

Nici partea vătămată nu dispune de acţiunea penală pusă în mişcare la plângerea prealabilă. Chiar dacă îşi retrage această plângere, renunţarea la acţiune a făcut-o condiţionat statul, în momentul în care a incriminat fapta.

Indisponibilitatea acţiunii penale are o strânsă legătură cu principiul fundamental al oficialităţii procesului penal, care dă dreptul statului să tragă la răspundere penală pe infractor: în urma săvârşirii unor infracţiuni. În acelaşi timp, legea prevede că scopul procesului penal este constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni (a faptelor penale). Deci, rezultă că organele judiciare au obligaţia de a desfăşura activitatea procesuală ori de câte ori s-a săvârşit o infracţiune. Pe acest temei se bazează existenţa principiului oficialităţii sau obligativităţii procesului penal.

Conform dispoziţiilor art. 2 din Codul de procedură penală, actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

– 30 –

Procesul penal începe din oficiu, odată cu momentul începerii urmăririi penale, care, de fapt, este momentul declanşării acestuia, fără a fi nevoie de vreo sesizare venită din partea cuiva sau de o solicitare anume ca organul judiciar să pornească procesul18.

După începerea urmăririi, procesul penal se desfăşoară din oficiu, activităţile şi măsurile procesuale exercitându-se din iniţiativa organelor judiciare, deşi unele activităţi se efectuează la cererea părţilor, care nu exclud posibilitatea, uneori chiar obligaţia realizării lor din iniţiativa organelor competente.

Aplicarea şi respectarea oficialităţii face ca stingerea procesului penal să aibă loc numai prin soluţionarea definitivă a cauzei sau prin intervenţia unor împrejurări de natură a împiedica exercitarea în continuare a acţiunii penale.

Oficialitatea procesului penal presupune excluderea posibilităţii pentru părţi de a opri continuarea procesului penal, stingerea cauzei intrând exclusiv în atribuţiile organelor judiciare.

d) Acţiunea penală este indivizibilă. Indivizibilitatea acţiunii penale decurge din unitatea infracţiunii ca fapt juridic, din indivizibilitatea normei de incriminare care include virtual dreptul la o singură acţiune. Indivizibilitate există chiar atunci când la săvârşirea faptei au luat parte mai multe persoane. În consecinţă, într-o cauză penală nu se exercită atâtea acţiuni câţi autori, instigatori sau complici există, ci efectele acţiunii unice şi indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor, când aceştia sunt toţi cunoscuţi. Astfel, unităţii acţiunii penale, sub aspect substanţial, îi poate corespunde o pluralitate de acţiuni, în sens procesual, când participanţii sunt urmăriţi şi traşi la răspundere penală separat.

Ceea ce determină unitatea, şi deci indivizibilitatea acţiunii penale din punct de vedere substanţial, este infracţiunea ca fapt juridic indivizibil şi nu numărul participanţilor la comiterea ei19. „Din săvârşirea unei infracţiuni se naşte o singură acţiune penală împotriva inculpatului, care, dacă a fost soluţionată definitiv de către instanţa penală, se stinge şi nu mai poate fi exercitabilă“. Deci, nu vor exista în cazul participaţiei atâtea drepturi la acţiune penală, câţi infractori sunt, ci un singur drept la acţiune îndreptat împotriva tuturor participanţilor20. „Posibilitatea de unificare procesuală îşi

18 N. Volonciu – Op. cit., pag. 84. 19 Gr. Gr. Theodoru – Puterea lucrului judecat, cauză de împiedicare a pornirii sau continuităţii procesului penal, Justiţia Nouă, nr. 12/1965, pag. 83. 20 I. Gorgăneanu – Op. cit., pag. 47.

– 31 –

regăseşte reglementarea în art. 32 şi 35 Cod procedură penală care prevăd reunirea cauzelor şi determinarea competenţei în caz de indivizibilitate.“

Procesual, acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită faţă de participanţii cunoscuţi în momentul pornirii procesului penal; în caz de descoperire a altor participanţi, în cursul procesului, acţiunea penală va fi extinsă şi la aceştia (art. 238, 337 şi 384 Cod procedură penală).

În acest caz nu este vorba de punerea în mişcare a unei acţiuni penale substanţial diferite, ci de extinderea procesului penal, adică a obiectului acţiunii penale procesuale. Extinderea poate interveni atât în faza de urmărire, cât şi în faza de judecată a procesului penal.

Dacă unii dintre participanţi sunt descoperiţi după ce alţii au fost definitiv judecaţi, procesual se va porni o altă acţiune penală, dar în baza aceleiaşi acţiuni penale în sens substanţial (unitate substanţială cu pluralitate procesuală). Când se constată noi infracţiuni comise de acelaşi învinuit sau inculpat sau de alte persoane, se dispune extinderea procesului penal şi punerea în mişcare de noi acţiuni penale (art. 336 Cod procedură penală); în acest caz există deci pluralitate substanţială şi unitate procesuală.

Principiul indivizibilităţii acţionează şi în situaţia în care acţiunea penală este pusă în mişcare la plângerea prealabilă. Astfel, în cazul în care prin infracţiune au fost lezate interesele a două sau mai multor persoane, este suficient ca acţiunea penală să fi fost pusă în mişcare la plângerea uneia dintre acestea, iar dacă sunt mai mulţi făptuitori este suficient ca plângerea să se fi făcut cu privire la unul dintre ei pentru ca acţiunea penală să fie pusă în mişcare contra tuturor participanţilor (art. 143 alin. 3 şi 4 Cod penal). În cazul în care punerea în mişcare s-ar face separat, la plângerea fiecărei persoane vătămate, fie în faţa aceleiaşi instanţe, fie în faţa unor instanţe diferite, dosarele trebuie să fie reunite la o singură instanţă (art. 32 şi 35 Cod procedură penală). Altfel, s-ar da naştere la o situaţie de litispendenţă, potrivit căreia inculpatul n-ar putea fi judecat, în acelaşi timp, şi pentru aceleaşi fapte, de către instanţe diferite. Dacă acţiunea penală a fost soluţionată, ca urmare a plângerii prealabile a unei singure persoane vătămate, ea nu mai poate fi pusă în mişcare de către celelalte persoane vătămate pentru aceeaşi faptă, întrucât se opune autoritatea lucrului judecat21. „Hotărârea prin care instanţa penală stabileşte, cu caracter definitiv, asupra răspunderii penale a inculpatului, în sensul

21 Gr. Gr. Theodoru – Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, vol. I, pag. 223.

– 32 –

existenţei sau inexistenţei temeiurilor răspunderii penale, stinge acţiunea penală prin soluţionarea obiectului ei“.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. 1 din Codul de procedură penală, „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”, pe când hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la aceleaşi aspecte.

Principiul rămâne valabil şi în cazul retragerii plângerii prealabile; este deci suficient ca una din persoanele lezate să-şi păstreze aptitudinea funcţională. Împăcarea intervenită între unele din părţi fiind personală (art. 144 Cod penal) nu are ca efect excluderea acestei aptitudini funcţionale. Drept urmare, în ambele situaţii procesul penal continuă. Pentru a putea să înceteze activitatea procesuală trebuie ca toate părţile vătămate să-şi retragă plângerea prealabilă sau să fi intervenit împăcarea între toate aceste părţi şi inculpat.

În cazul pluralităţii de făptuitori, deşi acţiunea penală pusă în mişcare la plângerea prealabilă făcută numai contra unuia sau unora dintre ei produce virtual efecte faţă de toţi, totuşi, procesual, această acţiune nu poate fi folosită in personam fără să fie cunoscuţi făptuitorii.

e) Acţiunea penală este individuală. Principiul răspunderii penale are drept consecinţă procedurală necesară individualizarea acţiunii penale. Acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva inculpatului, cu excluderea tuturor persoanelor care participă în cauza penală sau pretind să intervină în cauză22. „Acţiunea penală nu poate fi exercitată împotriva părţii responsabile civilmente şi succesorilor inculpatului“. Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acţiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.

Fapta ilicită, care constituie temeiul juridic şi de fapt al acţiunii penale, nu poate fi săvârşită decât de către o persoană fizică ce prezintă toate atributele cerute de legea penală (vârstă, discernământ, responsabilitate). Numai această persoană răspunde penal pentru faptele sale ilicite.

Caracterul individual al acţiunii penale este bogat în consecinţe, cum ar fi:

– succesorii inculpatului nu pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii penale, în locul celui decedat;

22 N. Volonciu – Op. cit., pag. 231.

– 33 –

– dacă inculpatul e un incapabil (minor, interzis etc.), nu este necesar, în caz de exercitare a acţiunii penale, ca reprezentantul său legal să participe alături de acesta23; „Teza nu se referă la necesitatea apărării obligatorii a incapabililor în general sau la posibilitatea participării alături de minor, la anumite activităţi procesuale – ca de exemplu cele prevăzute în art. 481 Cod procedură penală – a unor reprezentanţi“.

- nimeni nu poate pretinde a interveni în cauză alături de inculpat, fie pentru a-i asigura mai bine apărarea, fie pentru a fi judecat în locul lui sau alături de el.

f. Autonomia acţiunii penale. Toate trăsăturile caracteristice acţiunii penale dau acesteia o autonomie juridică care o fac să se deosebească, conceptual şi funcţional, de alte categorii de acţiuni în justiţie. În desfăşurarea procesului penal aceste trăsături apar în mod firesc prezente, ele răsfrângându-se asupra întregii reglementări a procesului penal. Aspectele de amănunt ale trăsăturilor acţiunii penale se reliefează, practic, cu ocazia efectuării actelor sau măsurilor procedurale care duc la realizarea scopului final al acţiunii penale – tragerea la răspundere penală a inculpatului sau a persoanei juridice, conform dispoziţiilor legale.

2.5 Momentele desfăşurării acţiunii penale Codul de procedură penală, în articolul 9 alin. 3, prevede că acţiunea

penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal. Prin această prevedere se subliniază că acţiunea penală constituie suportul juridic al întregii activităţi procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată. Deşi legea nu precizează, reiese că acţiunea penală se poate porni numai după identificarea făptuitorului.

Acţiunea penală este o instituţie cu conţinut dinamic, în continuă devenire şi care presupune o acţiune îndelungată, deoarece se leagă întotdeauna de ideea de desfăşurare materială în timp, de unde rezultă un punct de plecare (momentul iniţial), o desfăşurare (momentul exercitării) şi un sfârşit (momentul final)24.

Realizarea acţiunii penale presupune în consecinţă trei împrejurări: a) punerea în mişcare, respectiv declanşarea acţiunii;

23 Ibidem, pag. 231. 24 Ibidem, pag. 232.

– 34 –

b) exercitarea acţiunii penale; c) epuizarea sau stingerea acţiunii penale. • Punerea în mişcare a acţiunii penale Momentul în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. Deşi

acţiunea penală devine exercitabilă imediat după săvârşirea infracţiunii, punerea în mişcare a acesteia poate avea loc în momente diferite plasate pe parcursul urmăririi penale, dar, în orice caz, înainte de începerea judecăţii, cu excepţia cazurilor în care legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare şi în faza de judecată. În faza de judecată, acţiunea penală se pune în mişcare în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte şi persoane noi (art. 336 şi 337 Cod procedură penală).

Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu se confundă cu începerea urmăririi penale, care este momentul declanşării procesului penal.

Organele competente pot declanşa procesul penal, pornind în acest scop urmărirea penală, de îndată ce au luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, printr-unul dintre modurile de sesizare prevăzute de lege: plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu, când se află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune (art. 221 alin. 1 Cod procedură penală). În afara acestor moduri de sesizare ordinare există şi moduri speciale de sesizare, în lipsa cărora începerea urmăririi penale nu este posibilă, cum ar fi cazul plângerii prealabile a persoanei vătămate, a sesizării sau autorizării organului prevăzut de lege, când acţiunea penală nu poate fi folosită decât după obţinerea lor (exprimarea dorinţei statului străin, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 şi 280 Cod penal).

Dar, atât modurile obişnuite de sesizare, cât şi cele speciale servesc la încunoştinţarea organelor judiciare cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vederea începerii urmăririi penale. Toate modurile de sesizare, din punctul de vedere al dreptului penal material, sunt puse în legătură cu promovarea acţiunii penale. Aceasta înseamnă că, deşi există dreptul la acţiune, el nu poate fi folosit decât în prezenţa unuia din modurile speciale de sesizare.

Corelativ, pe plan procesual, pentru infracţiunile în conţinutul cărora legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa acestor moduri speciale de sesizare, nici urmărirea penală nu poate să înceapă, decât prin folosirea lor efectivă (art. 221 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală). Ceea ce înseamnă că, în toate aceste cazuri, lipsa sesizărilor speciale constituie impedimente în urmărirea faptelor şi a persoanelor care le-au comis (art. 10 alin. 1 lit. f Cod procedură penală).

– 35 –

În cazurile în care urmărirea penală a început, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare fără existenţa acestor sesizări speciale, ambele sunt considerate nelegale, urmând să fie efectuate ulterior în condiţiile legale (art. 10 alin. 2 Cod procedură penală).

Sesizările speciale menţionate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

– să provină de la organul ori persoana fizică în drept să facă asemenea sesizări sau să dea astfel de autorizări (organele competente ale căilor ferate, comandantul unităţii militare, procurorul general etc.);

– să fie făcute în formă scrisă, cu excepţia plângerii prealabile, care poate fi făcută şi oral;

– să se refere la una din infracţiunile pentru care legea condiţionează atât începerea urmăririi penale, cât şi punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa sesizării speciale respective;

– să cuprindă date suficiente în legătură cu fapta şi făptuitorul, în aşa fel încât să existe temeiuri pentru a se proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale;

– să fie introduse sau obţinute în termenele legale, acolo unde legea impune aşa ceva.

Sesizările speciale odată introduse nu mai pot fi retrase, cu excepţia plângerii prealabile.

Momentul iniţial al folosirii acţiunii penale nu coincide întotdeauna cu momentul iniţial al procesului penal.

Pot exista însă situaţii în care, odată cu începerea urmăririi penale, deci odată cu pornirea procesului penal, organele competente pun în mişcare acţiunea penală (când ambele activităţi se realizează de acelaşi organ - procurorul).

Începerea urmăririi penale are loc in rem; ori de câte ori organele competente au date în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni, ele pot trece la declanşarea procesului penal pentru a crea cadrul legal în care să se acţioneze în vederea realizării activităţilor procesuale.

Spre deosebire de începerea urmăririi penale care se face in rem, punerea în mişcare a acţiunii penale se face in personam, deci pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară cunoaşterea persoanei fizice sau juridice care urmează să fie trasă la răspundere penală.

– 36 –

De asemenea, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane este necesară existenţa unor probe temeinice.

Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în măsura în care persoana făptuitorului este cunoscută şi sunt probe suficiente de vinovăţie, lucru ce se realizează printr-o ordonanţă, fie la începutul urmăririi penale, fie pe parcursul acesteia, iar la sfârşitul acestei faze, prin rechizitoriul procurorului (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală).

Uneori acţiunea penală este pusă în mişcare în timpul judecăţii dacă în sarcina inculpatului se descoperă fapte noi care au legătură cu infracţiunea care face obiectul cauzei penale. Asemenea situaţii le întâlnim în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte fapte sau alte persoane (fapte sau persoane noi - art. 336 şi art. 337 Cod procedură penală).

Actul procesual prin care procurorul pune în mişcare acţiunea penală în cazul extinderii procesului penal, cu privire la fapte noi, este declaraţia orală pe care acesta o face în faţa instanţei.

În anumite situaţii, instanţa de judecată pune şi ea în mişcare acţiunea penală, în cazul extinderii procesului penal, cu privire la fapte noi, în situaţiile în care procurorul nu participă la judecată (art. 336 Cod procedură penală).

Punerea în mişcare a acţiunii penale se face de către instanţă prin încheiere, când, în cursul judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, faptă care are legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul este trimis în judecată şi, procurorul nu participă la şedinţa de judecată.

Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în cursul urmăririi penale de către procuror, iar în faza de judecată de către procuror sau instanţă. Actele procesuale prin care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare sunt: ordonanţa, rechizitoriul şi declaraţia orală, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către procuror, şi încheierea, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către instanţă.

Procedura de punere în mişcare a acţiunii penale Pentru a se proceda la folosirea acţiunii penale trebuie să fie

îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: – să fie săvârşită o infracţiune, iar organele judiciare să fie sesizate cu

privire la aceasta, printr-unul din cele patru moduri de sesizare prevăzute de lege;

– să fie începută urmărirea penală;

– 37 –

– să fie identificat făptuitorul, adică să se cunoască cine a comis fapta pentru care se efectuează urmărirea penală;

– să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 Cod procedură penală, care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia.

Punerea în mişcare a acţiunii penale se face în mod diferit, în funcţie de faza procesului penal în care aceasta are loc.

În timpul urmăririi penale, potrivit art. 234 Cod procedură penală, când organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face propuneri, pe care le înaintează procurorului. În acest sens, organul de cercetare penală, întocmeşte, în dublu exemplar, un referat cu propunere de punere în mişcare a acţiunii penale, după următorul model:

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR ____________________________________________ Nr.______________din_________________________

R E F E R A T

cu propunere de punere în mişcare a acţiunii penale

Având în vedere probele administrate în dosarul de cercetare penală nr._________, din care rezultă existenţa infracţiunii de ______________________________________________________________ prevăzută şi pedepsită de art._________din_________săvârşită de învinuitul (învinuiţii)____________________________________________________________________________________________________________________________ constând în aceea că__________________________________________________ ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Constatând că în cauză sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi nu există nicio împrejurare din cele prev. de art.10 alin.1, lit.a-j C.pr.pen. care să împiedice exercitarea ei, în baza art. 234 C.pr.pen. PROPUN PUNEREA ÎN MIŞCARE A ACŢIUNII PENALE în dosarul nr._________pentru infracţiunea de________________________________ comisă de către_____________________________________________________ __________________________________________________________________

Având în vedere şi faptul că se află în situaţia prevăzută de art.148 lit._____din C. pr. pen. şi că la dosar există probe şi indicii temeinice privind

– 38 –

vinovăţia celui (celor) în cauză, în baza art. 136, 138, 144 şi 146 C. pr. pen. PROPUN ARESTAREA PREVENTIVĂ a:

1._____________________________________________________________________________________________________________________________

2._____________________________________________________________________________________________________________________________

3._____________________________________________________________________________________________________________________________

ORGAN DE CERCETARE PENALĂ _________________________________

Potrivit art. 235 Cod procedură penală, procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiunii penale, după ce examinează dosarul cauzei. Dacă procurorul este de acord cu propunerea făcută de organul de cercetare penală, pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă, după ce în prealabil a procedat la audierea învinuitului în prezenţa obligatorie a unui apărător ales sau numit din oficiu.

Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale pe care procurorul o întocmeşte în dublu exemplar, arată astfel:

R O M A N I A MINISTERUL PUBLIC Parchetul de pe lângă___________________ Dosar nr.____________/_________________

O R D O N A N Ţ Ă

Anul_______luna_______ziua______________________________ Procuror____________________de la Parchetul________________ Văzând actele de urmărire penală din dosarul nr.________________

privind pe învinuitul (a) ______________________faţă de care s-a început urmărirea penală prin rezoluţia/procesul-verbal din____________________

Având în vedere că din aceste acte rezultă probe (indicii temeinice) că a săvârşit infracţiuni_________prev. de art.________________prin aceea că_____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Pentru aceste motive, în baza art. 235 C.pr.pen.

– 39 –

D I S P U N :

Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva lui____________________

născut la___________________________în_______________________________ judeţul___________________domiciliat în________________________________ str._______________________nr.______ judeţul___________________________ fiul lui_________________şi al_____________de cetăţenie__________________ ocupaţia___________studii___________________pentru infracţiunea prev. de art. ______________din______________________.

PROCUROR, În cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pe parcursul

urmăririi penale, procurorul, cu ocazia trimiterii în judecată, poate prin rechizitoriu să pună în mişcare acţiunea penală (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală) şi să dispună trimiterea în judecată, când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit şi că acesta răspunde penal.

În faza de judecată, în cazul extinderii procesului penal la alte fapte sau la alte persoane, acţiunea penală se pune în mişcare prin declaraţia verbală a procurorului care participă la judecarea cauzei (art. 336 alin. 1 lit. a Cod procedură penală). Dacă procurorul nu participă la judecată, instanţa de judecată este aceea care dispune extinderea procesului penal la alte fapte, punând în mişcare acţiunea penală printr-o încheiere (art. 336 alin. 2 Cod procedură penală).

Din analiza prevederilor art. 336 alin. 1 şi art. 337 alin. 1 Cod procedură penală rezultă că, în cazul extinderii procesului penal la alte persoane, instanţa nu poate pune în mişcare acţiunea penală, legea făcând precizarea că procurorul poate cere extinderea procesului penal, de unde se desprinde concluzia că este în vederea legiuitorului numai ipoteza în care procurorul participă la judecată.

Pentru infracţiunile prevăzute în art. 279 lit. a Cod procedură penală, partea vătămată poate sesiza organul de cercetare penală sau procurorul25.

În cazul acesta, plângerea prealabilă constituie nu numai actul de sesizare al organelor de urmărire penală, ci şi actul prin care se pretinde tragerea la răspundere penală a infractorului şi punerea în mişcare a acţiunii penale. Introducerea plângerii de către partea vătămată nu

25 Legea nr. 356/2006 privind modificarea şi Completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi.

– 40 –

declanşează acţiunea penală, dar reprezintă o condiţie indispensabilă a punerii ei în mişcare de către procuror – plângerea prealabilă nu constituie un act de inculpare.

Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane conferă acesteia calitatea de inculpat, calitate procesuală ce are rezonanţe specifice în compartimentul drepturilor şi obligaţiilor din cadrul raportului juridic procesual penal.

• Exercitarea acţiunii penale Momentului punerii în mişcare a acţiunii penale îi succede momentul

exercitării ei. Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii la răspundere penală a inculpatului sau a persoanei juridice care a săvârşit infracţiuni.

Exercitarea acţiunii penale se înfăptuieşte de acei subiecţi, care, potrivit legii, pot reprezenta în această activitate statul ca subiect activ al acţiunii. Un asemenea subiect oficial este procurorul.

În faza de urmărire penală, exercitarea acţiunii penale presupune strângerea, administrarea şi verificarea tuturor probelor în baza cărora să se poată decide trimiterea în judecată sau eventual, dacă este cazul, da o soluţie de neurmărire care să ducă la stingerea acţiunii. Această activitate se înfăptuieşte sub conducerea judiciară a procurorului care realizează supravegherea urmăririi penale sau de către procuror, când acesta efectuează personal urmărirea penală. La sfârşitul urmăririi penale, dacă este cazul, procurorul emite rechizitoriul şi trimite pe inculpat sau persoana juridică care a săvârşit infracţiuni în judecată, îndeplinind astfel un important act de promovare al acţiunii penale.

Persoana juridică este asistată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentatul său legal.

Dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a început urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta. În ipoteza în care persoana juridică nu îşi numeşte un mandatar, acesta este desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată din rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii.

În faza de judecată, procurorul exercită acţiunea penală prin diversele cereri şi concluzii pe care le formulează în faţa instanţei: prin susţinerea învinuirii, prin folosirea căilor de atac.

– 41 –

Procurorul poate renunţa la învinuire punând, potrivit art. 316 alin. 3 Cod procedură penală – concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal. Aceasta nu echivalează cu o revocare a acţiunii penale, care este indisponibilă, constituind numai o renunţare la exercitarea ei, instanţa fiind obligată să dea soluţia legală ce se impune, indiferent de atitudinea procurorului.

Acţiunea penală poate fi exercitată de partea vătămată, în condiţiuni particulare şi cu o rază mai restrânsă de posibilităţi, în cauzele la care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă. Activitatea părţii vătămate este amplificată sau complinită de cea a procurorului, care practic niciodată nu poate fi exclus de la exerciţiul unei acţiuni penale puse în mişcare. Unele acte procesuale de exercitare a acţiunii penale rămân în atribuţiile exclusive ale procurorului totdeauna, deşi există o plângere prealabilă fără de care acţiunea penală nu se poate pune în mişcare. Astfel, în orice cauză în care s-a desfăşurat o urmărire penală, la sfârşitul căreia s-a conchis trimiterea în judecată a inculpatului, întocmirea rechizitoriului numai de către procuror este necesară; nici un act dinamizator al procesului penal nu poate fi substituit procurorului în vederea sesizării instanţei de judecată.

Partea vătămată, deşi dublată, de regulă, de procuror, poate îndeplini uneori şi singură activităţile de exercitare a acţiunii penale. În anumite situaţii, partea vătămată, având dreptul să dispună de acţiunea penală, poate, implicit, să renunţe la exercitarea ei, retrăgându-şi plângerea prealabilă sau împăcându-se cu făptuitorul.

• Epuizarea şi stingerea acţiunii penale Între momentele procesuale importante pe care le distingem în

desfăşurarea acţiunii penale, se înscrie şi epuizarea sau stingerea acesteia. Epuizarea acţiunii penale prin soluţionarea cauzei necesită

desfăşurarea procesului penal până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive. În urma soluţiei pronunţate de instanţă, acţiunea penală şi-a realizat integral finalitatea ajungând la epuizare. Scopul acţiunii penale a fost atins pentru că ori s-a pronunţat condamnarea celui vinovat, realizându-se până la capăt tragerea sa la răspundere penală, ori a fost apărat de răspundere cel învinuit pe nedrept şi înlăturate consecinţele greşitei implicări în cauza penală. Sub aspectul frecvenţei, aceasta este modalitatea obişnuită de a considera că acţiunea penală a ajuns la momentul său final.

Stingerea acţiunii penale intervine în toate cazurile când prin dispoziţiile legii dispare aptitudinea funcţională a acţiunii penale şi nu se mai

– 42 –

permite exercitarea ei în continuare până la epuizare. Stingerea acţiunii penale poate avea loc înainte de punerea ei în mişcare, ori de câte ori se constată existenţa uneia dintre cauzele prevăzute de art. 10 din Codul de procedură penală, înainte ca organele competente să fi pus în mişcare acţiunea penală. Stingerea acţiunii penale are loc însă, în mod frecvent, după punerea ei în mişcare.

Stingerea acţiunii penale poate avea loc însă şi pe parcursul urmăririi penale, înainte ca activitatea procesuală să se epuizeze prin desfăşurarea judecăţii. Soluţiile prin care acţiunea penală se stinge fără ca să fie epuizată întreaga activitate procesuală normală, sunt: scoaterea de sub urmărirea penală, încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal şi clasarea cauzei penale.

Soluţiile prin care se pronunţă achitarea, încetarea procesului penal, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale şi clasarea, pot interveni numai în măsura în care se constată existenţa unuia dintre cazurile expres prevăzute de lege, cazuri care, de altfel, împiedică şi punerea în mişcare a acţiunii penale.

Cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea exercitării acesteia sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele pot fi grupate în două mari categorii şi anume: cazuri în care acţiunea penală se stinge ca lipsită de temei (art. 10 lit. a-e Cod procedură penală) şi cazuri în care acţiunea penală este lipsită de obiect sau este exercitabilă numai în anumite condiţii (art. 10 lit. f-j Cod procedură penală). Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei, procurorul, în faza de urmărire penală, dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa, în cursul judecăţii, pronunţă achitarea. Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de obiect se dispune, după caz, încetarea urmăririi penale de către procuror, în faza de urmărire penală sau încetarea procesului penal de către instanţa de judecată, în faza judecăţii.

Putem întâlni cazuri care pot avea caracter permanent şi temporar, după cum efectele se produc pentru totdeauna sau pentru un anumit interval de timp, cu posibilitatea răsturnării ulterioare a soluţiei şi efectelor sale. De exemplu: amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor, constituie piedici definitive şi cu consecinţe permanente de împiedicare a exercitării acţiunii penale; pe când lipsa plângerii prealabile are caracter temporar, întrucât partea

– 43 –

vătămată poate modifica oricând, în termenul legal, atitudinea sa, şi poate introduce o plângere ulterioară, care determină punerea în mişcare a acţiunii penale.

În afara cazurilor de incidenţă generală prevăzute în art. 10 din Codul de procedură penală, care constituie impedimente posibile în orice cauză penală, legea cuprinde şi numeroase cazuri speciale, ce constituie piedici în exercitarea acţiunii penale în situaţii restrânse sau cu valabilitate numai pentru o anumită infracţiune. Aceste împrejurări, cunoscute sub denumirea de cazuri speciale, sunt prevăzute în mod obişnuit în Codul penal sau în diverse legi speciale cu conţinut penal, purtând numele de situaţii sau cazuri de nepedepsire.

Unele din aceste situaţii se referă la implicaţiile de parte generală, de exemplu împiedicarea consumării faptei de către un participant înainte de descoperirea ei (art. 43 alin. 1 Cod penal).

Relativ, numeroase sunt cazurile de nepedepsire în partea specială a Codului penal26: întreruperea cursului sarcinii efectuată de medic (art. 190 alin. 5); reluarea de bunăvoie a îndatoririlor în cazul punerii în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji (art. 198 alin. 2); prima sau cea de-a doua căsătorie este declarată nulă pentru alt motiv decât bigamia (art. 227 alin. 3); tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată (art. 267 alin. 2 Cod penal); denunţarea complotului (286 alin. 4); nedenunţarea (art. 292 alin. 2, 3 şi 4); denunţarea dării de mită (art. 309 alin. 5); denunţarea traficului de influenţă (art. 312 alin. 3); retragerea mărturiei mincinoase în condiţiile legii (art. 335 alin. 3); nedenunţarea unor infracţiuni (art. 338 alin. 3 şi 4); favorizarea infractorului săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată (art. 340 alin. 3); omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare (art. 341 alin. 2); denunţarea autorităţilor a grupului infracţional organizat (art. 354 alin. 4); denunţarea autorităţilor cu privire la asocierea sau gruparea în vederea săvârşirii de infracţiuni (art. 355 alin. 3); tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată (art. 357 alin.2); încăierarea împotriva voinţei sale sau care a încercat să despartă pe alţii, să respingă un atac ori să apere pe altul (art. 366 alin. 4); înlăturarea rezultatului infracţiunii, făcând ca bunul să reintre în acel patrimoniu sau fond (art. 415 alin. 3) şi denunţarea autorităţilor competente

26 Legea nr. 301/2005 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 575/29.06.2004.

– 44 –

despre participarea sa la o asociaţie sau înţelegere în vederea producerii şi punerii în circulaţie de mărfuri şi dispozitive pirat (art. 432 alin. 10 Cod penal).

Cauzele care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau care sting acţiunea penală (art. 10 Cod procedură penală)

Acţiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal însă pot avea situaţii când promovarea acţiunii penale este împiedicată. Dacă aceste situaţii survin înainte de declanşarea acţiunii, au drept rezultat împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale, iar când apar în cursul exercitării acesteia duc la stingerea ei. Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele pot fi grupate după natura lor juridică deosebită, efectele diferite şi soluţiile diferenţiate pe care le determină, în: cazuri care înlătură temeiul acţiunii penale şi cazuri în care acţiunea penală este lipsită de obiect sau se poate exercita numai în anumite condiţii.

Cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei sunt: a) Fapta nu există. Potrivit dispoziţiilor din Codului penal (art. 17

alin. 1), infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală. Din moment ce nu se poate constata existenţa faptei, nu se pune nici problema existenţei infracţiunii ca atare. Neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală, întrucât infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale (art. 17 alin. 2 Cod penal). În acest caz, nu există fapta nici măcar în obiectivitatea ei materială, aşa că nu sunt îndeplinite niciuna din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, neavând la ce să fie raportate. Constatarea inexistenţei unei fapte materiale exclude imputarea ei oricărui făptuitor, iar procesual nu poate fi pusă în mişcare sau exercitată o acţiune penală. În prezenţa acestei situaţii nu există nici dreptul la acţiunea civilă. Nu poate fi pornit nici procesul penal, întrucât urmărirea penală, ca primă fază a procesului penal, începe numai în legătură cu infracţiunea săvârşită. Dacă, totuşi, datorită unui denunţ mincinos, s-a desfăşurat o urmărire penală, fără punerea sau cu punerea în mişcare a acţiunii penale, procurorul va dispune clasarea, întrucât nu există învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedură penală), sau scoaterea de sub urmărire penală, când există învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală). În prima ipoteză, organele de cercetare penală vor întocmi un referat cu propunerea de neînceperea urmăririi penale, iar în cea de a doua ipoteză, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare vor întocmi în cauză un referat cu propunere de scoatere de sub urmărire penală, urmând

– 45 –

ca procurorul de supraveghere să dispună, conform celor prezentate mai sus, dacă îşi însuşeşte propunerile făcute.

b) Fapta nu este prevăzută de legea penală. În materialitatea ei, fapta există, a fost comisă, dar nu este prevăzută de legea penală. Prevederea în legea penală a faptei constituie una din trăsăturile esenţiale, care dă acesteia caracterizarea juridică de faptă penală. Chiar dacă fapta prezintă pericol social şi a fost săvârşită cu vinovăţie, dar nu este incriminată de lege sub sancţiunea unei pedepse, nu constituie infracţiune (art. 17 alin. 1 Cod penal). Fapta respectivă poate fi socotită ca o contravenţie sau o abatere disciplinară, deschizând calea unei acţiuni contravenţionale sau disciplinare, în nici un caz unei acţiuni penale. Dacă prin fapta comisă, dar neprevăzută de legea penală, s-a produs o pagubă materială, se deschide calea unei acţiuni civile care poate fi exercitată însă numai separat în faţa instanţelor civile (art. 346 alin. 4 Cod procedură penală). Constatarea neexistenţei infracţiunii pe parcursul urmăririi penale are ca efect clasarea, când nu există învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedură penală), şi scoaterea de sub urmărire penală, dacă există învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală).

Când procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală întocmeşte o ordonanţă în acest sens, conform modelului următor: R O M A N I A MINISTERUL PUBLIC Parchetul de pe lângă___________________ Dosar nr.____________/_________________

O R D O N A N Ţ Ă DE SCOATERE DE SUB URMĂRIRE PENALĂ

Anul _______luna______ziua_________

Procuror __________________de la Parchetul _________________ Examinând dosarul privind pe învinuitul/inculpatul_________________

C O N S T A T:

Prin rezoluţia (procesul-verbal de sesizare din oficiu) din______________

– 46 –

s-a început urmărirea penală împotriva sus-numitului (ei)_______iar prin ordonanţa din______________________a fost pusă în mişcare acţiunea penală, pentru faptul că_____________________________________________________ ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ prev. de art._______________din_____________________________.

Având în vedere că din materialul de urmărire penală rezultă că în cauză acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare (nu mai poate fi exercitată) întrucât sunt aplicabile prevederile art. 10 lit.___din C. pr. pen. deoarece___________________ ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

Văzând şi prevederile art. 249 C. pr. pen. În baza art. 11 lit. b şi art.10 lit._______din C. pr. pen.

D I S P U N:

1. Scoaterea de sub urmărire penală pentru faptele de mai sus, prev. de art.____din_________a învinuitului(ei)/inculpatului (ei)_________________ ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________∗

2. Revocarea măsurii de∗∗__________________luată împotriva învinuitului(ei)/inculpatului (ei)___________________________________ __________________________________________________________________________________________________________________________

3. Măsuri cu privire la celelalte situaţii prevăzute de art. 245 lit. b şi c din C.pr.pen._________________________________________________ ____________________________________________________________________________________________________________________________________

4. Se stabilesc cheltuieli judiciare în sumă de _______________lei care, în conformitate cu prev. art. 192 C. pr .pen. vor fi suportate de învinuit/inculpat (partea vătămată)_____________________________________________________ ____________________________________________________________________________________________________________________________________

– 47 –

______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

PROCUROR,

∗ Se vor trece datele personale ale învinuiţilor sau inculpaţilor conform art.70 C. pr. pen. ∗∗ Se referă la măsurile prevăzute de art.245 lit.a din C. pr. pen.

Instanţele judecătoreşti, în cazul în care constată că fapta nu este prevăzută de legea penală, trebuie să pronunţe soluţia achitării inculpatului.

Rezultă că, dacă în cursul judecării unei cauze în care inculpatul este trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie, se constată că nu a ocupat imobilul fără drept, ci cu titlu constând într-un act autentic, iar persoana vătămată posedă, de asemenea, titlu pe acelaşi imobil, instanţa va dispune achitarea inculpatului în temeiul art. 10 alin. 1 lit. b din Codul de procedură penală, fapta nefiind prevăzută de legea penală, ci constituie un litigiu cu caracter civil, şi va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă.

Prevederile art. 10 alin. 1 lit. a Cod procedură penală nu sunt incidente într-o atare situaţie, deoarece fapta, ocuparea imobilului, există în materialitatea ei, dar nu are caracter penal27.

În acest sens, exemplificăm faptul că, prin Sentinţa nr. 28 din 17 martie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală pentru cauze cu minori şi familie, a dispus achitarea inculpatului N.V. în baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 alin. 1 lit. b C. proc. pen., pentru infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din vechiul Cod penal.

27 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, decizia nr. 3695/15.06.2005.

– 48 –

Conform art. 346 alin. 4 C. proc. pen., acţiunea civilă susţinută de partea civilă a fost lăsată nesoluţionată.

Inculpatul a declarat recurs, solicitând schimbarea temeiului achitării din dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. b, în cele ale art. 10 alin. 1 lit. a C. pr. pen., susţinând că fapta nu există.

Recursul este nefondat. Din examinarea lucrărilor dosarului se constată că prima instanţă a

reţinut corect că, la 27 octombrie 2000, inculpatul împreună cu soţia au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare, în formă autentică, un teren în suprafaţă de 623,83 metri pătraţi.

Partea vătămată, SC P. Ilfov, a făcut dovada că deţine un certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra unui teren care, în parte, este amplasat în perimetrul ocupat de inculpat în baza contractului de vânzare-cumpărare şi pe care acesta a construit un gard.

Din probele administrate rezultă, că inculpatul a construit gardul pe un amplasament pe care ambele părţi îl revendică în virtutea unui titlu.

Cum în cauză atât inculpatul, cât şi partea vătămată deţin acte de proprietate referitoare la aceeaşi suprafaţă de teren, ocuparea acestuia de către inculpat nu s-a făcut fără drept, ci în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat, ceea ce înseamnă că nu a săvârşit infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din vechiul Cod penal.

Ca atare, instanţa penală nu poate soluţiona litigiul, care este unul civil, având ca obiect o suprafaţă de teren revendicată de partea vătămată, astfel că instanţei civile îi revine competenţa să soluţioneze acţiunea.

În consecinţă, în mod corect prima instanţă a stabilit că în speţă nu s-a comis o faptă prevăzută de legea penală şi a dispus, legal şi temeinic, achitarea inculpatului în baza art. 10 alin. 1 lit. b din Codul de procedură penală.

Solicitarea inculpatului de schimbare a temeiului juridic al achitării în prevederile art. 10 alin. 1 lit. a C. pr. pen., în sensul că fapta nu există, este nefondată, de vreme ce fapta de ocupare de către inculpat a terenului revendicat de partea vătămată există în materialitatea ei, dar nu este o faptă prevăzută de legea penală.

În consecinţă, recursul a fost respins. b1.) Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni Potrivit prevederilor Codului penal, o faptă săvârşită constituie

infracţiune dacă este prevăzută de legea penală, prezintă pericol social şi este

– 49 –

săvârşită cu vinovăţie. Articolul 19 din Codul penal stabileşte că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În cazul în care se constată că fapta săvârşită aduce o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de legea penală, în aşa fel încât să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni, ea nu atrage aplicarea unei sancţiuni penale, deoarece îi lipseşte una din trăsăturile sale esenţiale, şi anume pericolul social.

Având în vedere existenţa sau inexistenţa pericolului social al unei fapte, o concluzie justă poate fi trasă de către organele judiciare numai în urma unei analize dialectice a tuturor împrejurărilor cauzei penale, în care făptuitorul nu poate fi disociat de fapta pe care a săvârşit-o.

În cazul faptelor care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 19 din Codul penal.

Aceste sancţiuni nu sunt pedepse penale, deoarece, pe de o parte, nu sunt prevăzute ca pedepse în art. 58 din Codul penal, iar pe de altă parte aceste sancţiuni se aplică numai atunci când se consideră că fapta nu constituie infracţiune.

Aplicarea amenzii administrative are ca efecte diminuarea patrimoniului persoanei sancţionate şi mărirea patrimoniului parchetului sau organului judecătoresc care a aplicat amenda şi care va putea folosi aceste sume ca venituri extrabugetare.

Se cunoaşte faptul că, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, cu precizarea că nici o lege nu poate îngrădi acest drept.

Soluţiile pe care le pot da organele judiciare, în cazul când constată că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, sunt scoaterea de sub urmărire penală, în situaţia în care procesul penal se află în faza de urmărire penală, şi achitarea, în faza de judecată.

Organele de cercetare ale poliţiei judiciare întocmesc un referat cu propunere de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni administrative din cele prevăzute de art. 19 alin. 3 Cod penal – mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la 100 lei la 2.500 lei. Dacă procurorul găseşte întemeiată propunerea făcută de organele de cercetare ale

– 50 –

poliţiei judiciare, emite o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, după modelul următor:

R O M A N I A MINISTERUL PUBLIC Parchetul de pe lângă___________________ Dosar nr.____________/_________________

O R D O N A N Ţ Ă de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter

administrativ Anul________luna_________ziua__________

Procuror___________________de la Parchetul_________________ Examinând dosarul privind pe învinuitul (a)/inculpatul(a)_____

C O N S T A T:

Prin rezoluţia (procesul-verbal de sesizare din oficiu) din______________ s-a început urmărirea penală împotriva sus-numitului (ei)______iar prin ordonanţa din______a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru că____________________ ____________________________________________________________________________________________________________________________________ faptă prev.de art.______din__________________.

Având în vedere că din materialul de urmărire penală rezultă că în cauză sunt aplicabile prevederile art.10 lit.b1 din Codul de procedură penală deoarece___________________________________________________________ ____________________________________________________________________________________________________________________________________

Văzând şi prevederile art. 249 din C. pr. pen. în baza art.11 pct.1 lit.b şi art.10 lit.b1 din C. pr. pen. precum şi a art. 68 şi 69 din Codul penal,

D I S P U N:

1. Scoaterea de sub urmărire penală pentru faptele de mai sus, prev. de art.____din______________a învinuitului (ei)/inculpatului(ei)__________________ ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2. Aplicarea următoarei sancţiuni cu caracter administrativ:

– 51 –

______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

art. 441∗ din C. pr. pen.

3. Revocarea măsurii de∗∗______________________luată împotriva învinuitului(ei)/inculpatului(ei)_________________________________________

__________________________________________________________________________________________________________________________

4. Măsuri cu privire la celelalte situaţii prevăzute de art. 245 lit.b şi c din C. pr. pen.__________________________________________________________ ____________________________________________________________________________________________________________________________________

5. Se stabilesc cheltuieli judiciare în sumă de _______________lei care, în conformitate cu prev. art. 192 C. pr. pen. vor fi suportate de învinuit/inculpat (partea vătămată)_________________________________

PROCUROR,

∗Se vor trece datele personale ale învinuiţilor sau inculpaţilor conform art.70 C. pr. pen. ∗∗Se referă la măsurile prevăzute de art.245 lit.a C. pr. pen.

Potrivit articolului 19 din Codul penal, în cazul faptelor care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, procurorul sau instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ, sancţiuni care nu sunt pedepse penale, deoarece, pe de o parte nu sunt prevăzute ca pedepse conform dispoziţiilor art. 58 din Codul penal, iar pe de altă parte aceste sancţiuni se aplică numai atunci când se consideră că fapta nu constituie infracţiune.

În practică s-a hotărât că instanţa poate achita pe inculpat în baza acestui caz, chiar dacă în sarcina aceluiaşi inculpat urmează a fi reţinute şi alte fapte care constituie infracţiuni şi pentru care poate fi condamnat.

c) Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat În acest caz, fapta există în obiectivitatea ei, iar după cum rezultă din

formularea legii „fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat", înseamnă că acea faptă constituie infracţiune şi deci există răspunderea penală. Din punctul de vedere al dreptului material există dreptul la acţiune, numai că procesual acţiunea penală a fost îndreptată greşit în contra unei persoane

– 52 –

învinuite sau inculpate pe nedrept. Constatând existenţa acestui caz pe parcursul urmăririi penale, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare vor propune scoaterea de sub urmărire penală, întocmind în acest sens un referat, iar procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului sau inculpatului (art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală), printr-o ordonanţă. Nu este posibilă clasarea în acest caz. În faza de judecată, instanţa va dispune achitarea inculpatului (art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală) şi nu va acorda nici despăgubiri civile (art. 346 alin. 3 Cod procedură penală).

d) Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii Trăsăturile esenţiale ale oricărei fapte prevăzute de legea penală sunt

reglementate în partea generală a codului penal, iar conţinutul constitutiv al fiecărei infracţiuni este desemnat în partea specială care incriminează fapta respectivă. În consecinţă, fapta săvârşită pentru a fi considerată o infracţiune determinată (furt, tâlhărie, delapidare, distrugere etc.), pe lângă trăsăturile esenţiale, trebuie să aibă un conţinut concret, unele însuşiri concrete, obiective şi subiective, specifice acelei fapte28. „Aşadar, cu ajutorul particularităţilor fiecărei fapte, legea penală fixează, determină, în partea specială a Codului penal şi în legile speciale, conţinutul fiecărei infracţiuni“. Cu ajutorul elementelor constitutive ale acestui conţinut se realizează practic încadrarea faptelor concrete şi se ajunge la exacta lor calificare.

Determinarea elementelor constitutive ale infracţiunii are importanţă în calificarea şi încadrarea juridică a unei fapte. În lipsa unuia dintre aceste elemente (obiective sau subiective) fapta respectivă nu constituie infracţiune şi, potrivit legii penale, numai infracţiunea constituie temei al răspunderii penale, iar în caz contrar, nu există răspundere penală şi nici dreptul la acţiune penală. Dacă procurorul, pe parcursul urmăririi penale, constată existenţa acestui caz, dispune clasarea, când nu este învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a), şi scoaterea de sub urmărire penală, când este învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. b), iar în faza de judecată instanţa dispune achitarea (art. 11 pct. 2 lit. a). Deşi fapta nu constituie infracţiune, în cazul în care prin ea s-a produs o pagubă materială, se acordă despăgubiri civile (art. 346 alin. 2 Cod procedură penală). Atât procurorul, cât şi instanţa de judecată au facultatea să aprecieze dacă fapta ar putea atrage măsuri ori sancţiuni, altele decât cele prevăzute de legea penală; în caz afirmativ, sesizează organul competent (art. 12 Cod procedură penală).

28 I. Oancea – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I, pag. 127.

– 53 –

În sensul arătat mai sus, instanţa de judecată, dacă constată lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, dispune achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a din Codul de procedură penală.

Astfel, inculpatul I.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C.pen., reţinându-se că, în februarie 1997, a pretins şi primit un calculator de la S.M., promiţându-i în schimb că va uza de influenţa ce o avea asupra primarului pentru a-l determina să-i aprobe un spaţiu comercial.

Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, prin sentinţa nr. 157 din 22 septembrie 1997, a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. a C.proc.pen., considerând că fapta nu există.

S-a motivat că din probele administrate rezultă că demersul inculpatului pentru aprobarea spaţiului comercial solicitat de S.V. s-a făcut în limita atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de consilier municipal şi că nu există legătură între acel demers şi primirea calculatorului, acesta fiindu-i dat cu titlu de împrumut şi că din nicio probă nu rezultă că inculpatul s-ar fi prevalat că ar avea influenţă asupra primarului.

Curtea de Apel Bacău, învestită cu judecarea apelului declarat de procuror, în urma strămutării cauzei, a admis apelul prin decizia penală nr. 6 din 15 ianuarie 1999 şi a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea menţionată.

Recursul inculpatului a fost admis prin decizia nr. 2986 din 27 iunie 2000 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, a fost casată decizia instanţei de apel şi s-a menţinut sentinţa prin care s-a dispus achitarea inculpatului.

Ultima decizie a fost atacată cu recurs în anulare, cu motivarea că aprecierea corectă a probelor administrate impune concluzia că soluţia de achitare a inculpatului este consecinţa unei grave erori de fapt.

Această critică nu este fondată. Din examinarea probelor administrate în cauză nu se poate reţine că

inculpatul a primit calculatorul de la S.V., în schimbul exercitării de către acesta de influenţe asupra primarului, pentru a-l determina să aprobe spaţiul comercial solicitat de acesta.

Ca urmare, se impune a se constata că inculpatul a primit calculatorul cu titlu de împrumut, aşa cum au reţinut prima instanţă şi instanţa de recurs, iar nu în schimbul promisiunii că va interveni pentru acordarea spaţiului comercial solicitat.

– 54 –

Dar acceptarea, dovedită, a calculatorului, chiar cu titlu de împrumut, nu justifică soluţia primei instanţe, menţinută de instanţa de recurs ca urmare a casării deciziei de condamnare pronunţată în apel, de achitare pentru motivul că fapta imputată nu există.

În adevăr, obţinerea calculatorului în astfel de condiţii, chiar dacă nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece lipseşte intenţia infracţională ce caracterizează latura subiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 257 din vechiul Cod penal, impune concluzia că, totuşi, fapta există, dar nu întruneşte, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale unei infracţiuni, fiind incidente prevederile art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală.

În consecinţă, achitarea inculpatului în temeiul art. 10 alin. 1 lit. a C. proc. pen. fiind greşită, recursul în anulare a fost admis, au fost casate hotărârile pronunţate în cauză şi s-a schimbat temeiul achitării în sensul considerentelor prezentate29.

Primirea unor foloase, dar nu pentru a determina un funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, ci într-un scop licit, constituie temei pentru achitare în baza art.10 alin.1 lit.d C. proc. pen., din lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, iar nu în temeiul art. 10 alin. 1 lit. a, pentru inexistenţa faptei, de vreme ce fapta, primirea de foloase, există în materialitatea ei, dar nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii.

e) Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

Caracterul penal al faptei rezultă din trăsăturile esenţiale ale acesteia, cerute de lege pentru existenţa infracţiunii, precum şi din condiţiile care concură la încadrarea acelei fapte, în dispoziţiile legii şi care-i determină conţinutul. Numai având caracter penal o faptă este considerată infracţiune şi, pe cale de consecinţă, atrage şi răspunderea penală.

Legea penală prevede un număr de cauze, constând din stări, împrejurări, situaţii, în prezenţa cărora fapta săvârşită, deşi prevăzută de legea penală, nu are caracter penal, deci nu constituie infracţiune. Acestea sunt cauze justificative, prevăzute în art. 21–25 şi cauze care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în art. 26–33 Cod penal; cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii şi comanda autorităţii legitime,

29Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, Decizia nr. 1 din 07 ianuarie 2002.

– 55 –

consimţământul victimei; cauze care înlătură caracterul penal al faptei: constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, beţia accidentală completă şi eroarea de fapt. Cauzele enumerate sunt întemeiate pe lipsa trăsăturii esenţiale a vinovăţiei, fără de care nu poate exista infracţiunea, ceea ce împiedică exercitarea acţiunii penale.

La acestea se pot adăuga însă şi alte cauze de natură specială şi cu o aplicare restrânsă, cantonate, de regulă, la o anumită infracţiune sau la o situaţie particulară cu conţinut limitat şi prevăzută în mod obişnuit în partea specială a codului penal sau în legile speciale, cum ar fi: lipsa dublei incriminări, în cazul faptelor săvârşite în străinătate (art. 13 lit. a Cod penal), dezincriminarea (art. 5 alin. 1 Cod penal), admiterea probei verităţii sau a bunei-credinţe (art. 226 Cod penal), constrângerea, în cazul dării de mită (art. 309 alin. 4 Cod penal).

Cazurile în care acţiunea penală poate fi exercitată numai în anumite condiţii sau este lipsită de obiect sunt:

f) Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. În ceea ce priveşte acest caz, trebuie să distingem trei situaţii, şi anume:

1. Lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de existenţa acesteia. Deşi fapta prevăzută de legea penală a fost comisă, ea nu poate fi urmărită şi nici acţiunea penală nu poate fi promovată din moment ce persoana vătămată nu foloseşte dreptul de a face plângere prealabilă. Existenţa plângerii prealabile a părţii vătămate constituie o condiţie fără de care acţiunea penală nu se poate exercita, când legea penală prevede expres aceasta (infracţiunea de lovire sau alte violenţe, vătămarea corporală, ameninţarea, violarea de domiciliu, hărţuirea sexuală, însuşirea bunului găsit etc.).

2. Lipsa autorizării sau a sesizării organului competent, în cazurile în care legea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa acesteia. Şi în această situaţie fapta prevăzută de legea penală există, dar pentru pornirea acţiunii penale sunt necesare autorizaţii sau sesizări din partea unor organe. Sunt de semnalat, în acest sens, anumite imunităţi constituţionale. Astfel, potrivit art. 84 din Constituţie, Preşedintele României se bucură de imunitate. Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună pot

– 56 –

hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Din prevederile articolului 72 din Constituţia României, rezultă că membrii Corpurilor legiuitoare pot fi acţionaţi penal sau contravenţional, pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea mandatului însă nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte şi numai după ascultarea lor.

Urmărirea penală şi trimiterea în judecată se pot face numai de către procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată a senatorilor, deputaţilor şi membrilor Guvernului îi revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva membrilor Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, au dreptul să ceară urmărirea penală numai Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României (art. 109 alin. 2 din Constituţie).

Lipsa autorizaţiei procurorului general poate împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile prevăzute în art. 12 alin. 1 Cod penal. În cazul unor infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (art. 374 alin. 1, art. 375 alin. 1 şi art. 376 alin. 1 şi 2 Cod penal), acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea organelor competente ale căilor ferate. În cazul unor infracţiuni săvârşite de militari cum ar fi: absenţa nejustificată, dezertarea, încălcarea de consemn, insubordonarea, lovirea superiorului şi lovirea inferiorului, prevăzute în art. 485-490 Cod penal, acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului.

Sesizarea comandantului, în baza căreia procurorul pune în mişcare acţiunea penală, constituie o condiţie specială pentru a se ajunge la trimiterea în judecată a militarilor pentru săvârşirea anumitor infracţiuni. Ca natură juridică, sesizările speciale nu trebuie confundate cu plângerea prealabilă, pentru că spre deosebire de acestea sesizarea odată făcută este irevocabilă. De exemplu, comandantul militar nu este titular al acţiunii penale, singur procurorul putând exercita această acţiune pe baza sesizării arătate de lege. Condiţia legală fiind îndeplinită şi pe această bază acţiunea penală pusă în mişcare, comandantul nu mai poate retrage sesizarea şi împiedica exercitarea în continuare a acţiunii penale.

3. Lipsa oricărei alte condiţii prevăzute de lege ca fiind necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Prin expresia „altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale“ trebuie înţelese toate situaţiile în care o anumită împrejurare poate constitui un impediment în calea exercitării acţiunii penale. Aşa este cazul faptelor săvârşite

– 57 –

în condiţiile art. 13 Cod penal, pentru urmărirea cărora se impune condiţia dublei incriminări, cu excepţiile arătate în alineatul final al aceluiaşi articol.

Legiuitorul, prin formularea generală cuprinsă în teza finală a art. 10 lit. f Cod procedură penală, a dorit să se refere la orice situaţie care duce la netragerea la răspundere penală sau nepedepsirea făptuitorului, în anumite condiţii prevăzute în partea generală şi mai ales în partea specială a Codului penal sau în unele legi speciale.

În toate cele trei situaţii, dacă se constată lipsa îndeplinirii condiţiei prealabile, în faza de urmărire penală, procurorul dispune încetarea urmăririi penale, când există învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală), iar pentru aceleaşi motive, în faza de judecată, instanţa dispune încetarea procesului penal (art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală).

g) A intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor. Aceste patru cauze privesc direct răspunderea penală. Amnistia şi prescripţia fac parte din cauzele care înlătură răspunderea penală şi privesc săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Intervenţia lor nu înlătură existenţa infracţiunii, aşa cum se întâmplă cu grupul cauzelor "care înlătură caracterul penal al faptei".

Infracţiunea există şi deci există şi răspundere penală. În prezenţa uneia dintre aceste cauze, consecinţele imediate sau eventuale ale răspunderii penale sunt înlăturate. Fapta îşi păstrează caracterul său penal, dar aceste cauze înlătură răspunderea penală existentă în momentul intervenirii lor.

1. Amnistia este prevăzută în Codul penal (art. 137) ca o cauză care înlătură răspunderea penală. Dacă intervine după condamnare înlătură şi executarea pedepsei pronunţate. Amnistia se acordă, potrivit art. 73 alin. 3 lit. i din Constituţie, de către Parlament. Amnistia nu produce efecte asupra acţiunii civile şi nu se întinde asupra cheltuielilor de judecată făcute de partea civilă. Partea civilă care nu se prezintă în instanţă pentru susţinerea acţiunii, după ce infracţiunea a fost amnistiată, este presupusă a nu mai stărui în pretenţiile sale.

În situaţia în care instanţa a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului, întrucât infracţiunea pe care a comis-o a fost amnistiată, aceasta nu poate îndruma partea civilă să introducă acţiune separată pentru repararea pagubei suferite, deoarece nu se află în nici una din situaţiile prevăzute de art. 10 lit. f şi j Cod procedură penală.

Amnistia priveşte răspunderea penală pentru anumite fapte săvârşite şi prevăzute de legea penală, având eficienţă limitată, funcţionând numai pentru

– 58 –

faptele concrete, cuprinse în legea sau decretul de amnistie, săvârşite până la data apariţiei actului normativ respectiv sau uneori până la data indicată în acesta.

În cazul în care amnistia intervine înainte de folosirea acţiunii penale, aceasta nu mai poate fi promovată, iar când a fost promovată, nu mai poate fi exercitată. În faza de urmărire penală, procurorul, constatând existenţa amnistiei, dispune încetarea urmăririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală), iar în faza de judecată, instanţa dispune încetarea procesului penal (art. 345 alin. 2, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală). Încetarea urmăririi penale sau a procesului penal se referă la fapta amnistiată şi deci este avantajoasă tuturor participanţilor la comiterea acesteia. Dacă amnistia acordată este condiţionată de cerinţe de ordin personal, atunci ea produce efecte numai faţă de persoanele care îndeplinesc acele condiţii.

În situaţia în care amnistia intervine în timpul cât procesul penal este în curs, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea acestuia în scopul de a-şi demonstra nevinovăţia (art. 13 alin. 1 Cod procedură penală). În raport de rezultatul la care se ajunge depinde şi soluţia ce se dă în cauză. Dacă în faza de urmărire penală se constată existenţa vreuneia din cauzele prevăzute de art. 10 lit. a-e din Codul de procedură penală, procurorul dispune scoaterea de sub urmărirea penală (art. 13 alin. 2, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală). Dacă, din contră, constată vinovăţia învinuitului sau inculpatului, procurorul, făcând aplicarea amnistiei, dispune încetarea urmăririi penale (art. 13 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). În faza de judecată, instanţa pronunţă achitarea (art. 345 alin. 3 şi 4, combinat cu art. 13 alin. 2 Cod procedură penală, raportate la art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală), când constată nevinovăţia inculpatului şi încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 3 Cod procedură penală, raportate la art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală) şi când reţine vinovăţia acestuia, dar aplică amnistia.

2. Prescripţia este cea de-a doua cauză distinctă prevăzută în art. 10 lit. g Cod procedură penală. Ca şi amnistia, prescripţia face parte din grupul cauzelor care au ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a consecinţelor condamnării. Ea are două modalităţi, prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei. În dispoziţiile articolului 10 lit. g din Codul de procedură penală nu se precizează la care din cele două prescripţii reglementate în Codul penal se referă (art. 138-142 şi 147-150), dar este

– 59 –

evident că textul nu are în vedere prescripţia executării pedepsei (art. 146 Cod penal), întrucât această prescripţie intervine numai după epuizarea acţiunii penale.

Prescripţia răspunderii penale stinge dreptul organelor judiciare de a-l mai urmări penal pe infractor, iar atunci când l-a urmărit deja stinge dreptul de a-i mai aplica o pedeapsă; excepţie făcând infractorul care a comis una din infracţiuni contra umanităţii ;infracţiuni care sunt imprescriptibile.

Termenele de prescripţie sunt diferenţiate între 3 şi 25 ani, în funcţie de pedeapsă, iar pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii erau minori, termenul se reduce la jumătate (art. 142 Cod penal). La calcularea termenului de prescripţie trebuie să se ţină seama de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, iar nu de pedeapsa aplicată ca efect al unor cauze de atenuare a răspunderii penale.

Potrivit art. 140 Cod penal, cursul termenului prescripţiei se poate întrerupe. Situaţiile de întrerupere sunt mai restrânse, prevăzându-se că actele îndeplinite în cursul procesului penal, pentru a întrerupe cursul termenului prescripţiei, trebuie să fie din acelea care se comunică învinuitului sau inculpatului.

Procesul penal trebuie început pentru a se constata existenţa acestei cauze care duce la înlăturarea răspunderii penale, iar apoi se va soluţiona cauza. Soluţia diferă după cum prescripţia este constatată în faza de urmărire penală sau de judecată.

În faza de urmărire penală, procurorul, constatând existenţa prescripţiei, dispune clasarea, dacă nu există învinuit în cauză (art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedură penală) sau încetarea urmăririi penale, când există învinuit sau inculpat în cauză (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). În cursul judecăţii, instanţa, constatând existenţa prescripţiei răspunderii penale, pronunţă încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală).

Şi în cazul prescripţiei răspunderii penale, învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal (art. 13 alin. 1 Cod procedură penală) pentru a-şi dovedi nevinovăţia ori pentru a invoca existenţa vreuneia din cauzele prevăzute în art. 10 lit. a-e din Codul de procedură penală. Dacă în faza urmăririi penale se constată existenţa vreuneia din aceste cauze, procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală (art. 13 alin. 2, combinat

– 60 –

cu art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală). Atunci când constată vinovăţia învinuitului sau inculpatului, procurorul, făcând aplicarea dispoziţiilor cu privire la prescripţie, dispune încetarea urmăririi penale (art. 13 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). În faza de judecată, instanţa pronunţă achitarea (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 2 Cod procedură penală, raportate la art. 11 pct. 2 lit. c Cod procedură penală), când constată nevinovăţia inculpatului, şi încetarea procesului penal, când constată vinovăţia inculpatului (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 13 alin. 3, raportate la art. 11 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală), şi aplică dispoziţiile referitoare la prescripţia răspunderii penale.

3. Decesul făptuitorului este cea de-a treia cauză distinctă prevăzută de art. 10 lit. g Cod procedură penală. Aceasta este o cauză de împiedicare a executării acţiunii penale, întrucât răspunderea penală este strict personală. Răspunderea penală fiind personală, nu poate fi trasă la răspundere o altă persoană în locul făptuitorului decedat.

Dacă decesul făptuitorului intervine pe parcursul procesului penal, procurorul, în faza de urmărire penală, dispune încetarea urmăririi penale (art. 242 rap. la art. 10 lit. f-h şi j comb. cu art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală), iar în faza de judecată, instanţa va dispune, pentru acest motiv, încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3, combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală), chiar dacă anterior decesului fapta imputată inculpatului a fost amnistiată30.

4. Radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor – cea de-a patra cauză distinctă prevăzută de art. 10 lit. g Cod procedură penală31.

Radierea persoanei juridice din registrul comerţului se face înscriindu-se integral în registru actul care a constatat, declarat sau hotărât dizolvarea.

Conform articolului 24 din Legea nr. 108/16.06.1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, republicată - „În cazul săvârşirii repetate de către angajatori a unor abateri grave de la prevederile legislaţiei muncii sau de la normele de securitate şi sănătate în muncă, Inspecţia Muncii poate cere radierea persoanei juridice din registrul comerţului”.

30 CSJ – Secţia penală, decizia nr. 3220/1974, în R.R.D., nr. 6/1975, pag. 69. 31Introdusă prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi.

– 61 –

De asemenea, Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, cu modificările şi completările ulterioare, în articolul 18, prevede că: „În cazul săvârşirii repetate de către angajatori a contravenţiilor prevăzute la art. 16 ori de a nu pune la dispoziţie acestora documentele solicitate), inspectoratele teritoriale de muncă vor solicita, potrivit legii, radierea persoanei juridice din registrul comerţului.

h) A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală

Retragerea plângerii prealabile operează numai la infracţiunile pentru care legea penală a prevăzut expres necesitatea plângerii prealabile, în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale. În partea specială a Codului penal nu se specifică în nici o situaţie că retragerea plângerii prealabile are drept efect înlăturarea răspunderii penale, întrucât, conform prevederilor generale din art. 143 Cod penal, retragerea plângerii prealabile este posibilă în toate cazurile în care s-a introdus o asemenea plângere.

Plângerea prealabilă produce efect in rem. Acţiunea penală introdusă împotriva unui participant la infracţiune se extinde şi asupra celorlalţi. Pe cale de consecinţă, retragerea plângerii prealabile are acelaşi efect in rem; acţiunea penală stingându-se cu privire la toţi inculpaţii.

Retragerea plângerii prealabile faţă de unul sau de unii din participanţii la infracţiune este lipsită de eficienţă, în sensul că răspunderea nu se înlătură nici pentru cei anume vizaţi şi nici pentru ceilalţi32. Retragerea plângerii prealabile urmează a se face în raport de fapta penală săvârşită, în aşa fel încât prin aceasta să se ajungă la stingerea acţiunii penale pentru toţi participanţii.

Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie necondiţionată şi totală. Din moment ce într-o cauză penală partea vătămată deşi şi-a retras plângerea a cerut totuşi soluţionarea acţiunii civile, înseamnă că această cerinţă nu era satisfăcută. În consecinţă, instanţa nu trebuia să dispună încetarea procesului penal şi respingerea ca inadmisibilă a cererii de obligare a inculpatului la despăgubiri civile33.

Nicio dispoziţie legală nu condiţionează valabilitatea retragerii plângerii prealabile de modul cum aceasta s-a întocmit sau s-a realizat, singura cerinţă fiind ca declaraţia să emane de la partea care are dreptul să dispună asupra ei34. Instanţa nu poate lua act de declaraţia unei părţi că îşi retrage

32 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 5516/1971, în R.R.D., nr. 6/1972, pag. 159-161. 33 Jud. Sighetul Marmaţiei – Sentinţa penală, nr. 262/1974, în R.R.D. nr. 5/11976, pag. 60. 34 TJ. Braşov – Dec. pen. nr. 1347/1972, în R.R.D., nr. 8/1973, pag. 172.

– 62 –

plângerea prealabilă într-un alt dosar decât cel supus judecăţii, din moment ce cauzele nu fuseseră conexate35.

Dispoziţiile articolului 13 din Codul de procedură penală, care permit inculpatului să ceară continuarea procesului penal, sunt valabile şi în cazul retragerii plângerii prealabile.

În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu (art. 144 alin. 1 Cod penal). De aceea, în asemenea cazuri, dacă acţiunea a fost declanşată de procuror, lipsa plângerii prealabile nu poate constitui un impediment în calea exercitării acţiunii penale.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală în cazurile expres prevăzute în legea penală şi numai cu privire la acel inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat. Împăcarea părţilor produce efecte in personam.

Împăcarea părţilor are un caracter independent faţă de instituţia introducerii, respectiv a retragerii plângerii prealabile.

Deşi adesea cele două instituţii sunt alăturate, există cazuri când pornirea acţiunii se face la plângerea prealabilă, fără ca împăcarea părţilor să ducă la extinderea acţiunii (exemplu: violul – art. 217 alin. 1, hărţuirea sexuală – art. 223 Cod penal), şi invers, când pornirea acţiunii se face din oficiu, dar împăcarea părţilor constituie o cauză de împiedicare a exercitării în continuare a acţiunii penale (exemplu: seducţia – art. 219 Cod penal).

În articolul 144 din Codul penal se prevede că prin împăcarea părţilor se stinge şi acţiunea civilă. Această dispoziţie se justifică prin aceea că acţiunea civilă în procesul penal este un accesoriu al acţiunii penale şi, deci din moment ce părţile s-au împăcat, nu are rost să continue acţiunea civilă36. În practică, adeseori, împăcarea părţilor este condiţionată de realizarea ulterioară a despăgubirilor pe care inculpatul înţelege să le suporte de bunăvoie.

Împăcarea trebuie să intervină înaintea rămânerii definitive a hotărârii. Împăcările ulterioare nu produc efecte penale. Declaraţia de retragere a plângerii prealabile sau de împăcare nu poate fi făcută decât de cel în cauză sau altă persoană pe bază de mandat special. Împăcarea persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă survine fie prin intermediul reprezentanţilor legali, fie cu încuviinţarea dată de aceştia, potrivit legii. Împăcarea părţilor trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă.

35 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 1174/1982, în R.R.D., nr. 5/1983, pag. 77. 36 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M. Stănoiu – Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, vol. II, pag. 395.

– 63 –

Soluţiile ce pot fi dispuse în cazul împăcării părţilor sunt, încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal.

Împăcarea părţilor având loc între învinuit sau inculpat, pe de o parte, şi persoana vătămată sau partea vătămată, pe de altă parte, soluţia clasării nu este posibilă, deoarece nu se poate pune problema lipsei învinuitului sau inculpatului în cauza penală.

i) S-a dispus înlocuirea răspunderii penale Conform actualei reglementări răspunderea penală nu poate fi înlocuită

decât printr-o sancţiune cu caracter administrativ, aplicată de instanţă. Prin Legea nr. 104/1992 au fost abrogate toate formele de influenţare obştească din Codul penal.

Articolul 19 din Codul penal prevede că sancţiunile cu caracter administrativ pe care le aplică instanţa de judecată în caz de înlocuire a răspunderii penale, sunt: mustrarea, mustrarea cu avertisment sau amenda de la 100 – 2.500 lei.

Dispoziţiile exprese ale legii prevăd că înlocuirea răspunderii penale rămâne în caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale, aplicabil exclusiv de instanţă. Din prevederile legale rezultă că tragerea la răspundere penală sau înlocuirea acesteia cu o măsură administrativă constituie un act de justiţie, care trebuie să revină numai instanţei nu şi procurorului.

Potrivit art. 2781 alin. 2 Cod procedură penală, împotriva ordonanţei prin care s-a dispus înlocuirea răspunderii penale se poate face plângere, în termen de 20 zile de la înştiinţarea persoanelor interesate.

În toate cazurile, punerea în executare a ordonanţei de înlocuire a răspunderii penale se face după expirarea termenului de 20 zile de la data înştiinţării, iar dacă s-a făcut plângere şi a fost respinsă, după respingerea acesteia.

În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art. 277 Cod procedură penală, termenul de 20 de zile prevăzut în art. 2781 alin. 1 curge de la data expirării termenului de 20 de zile.

Soluţiile ce pot fi date înlocuirii răspunderii penale sunt: încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal.

– 64 –

Întrucât înlocuirea răspunderii penale se poate face numai cu privire la învinuit sau inculpat, el fiind deci cunoscut; soluţia clasării nu este posibilă, deoarece nu se poate vorbi de lipsa învinuitului sau inculpatului în cauza penală.

i1) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege37. Prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale a fost introdus acest caz de împiedicare a promovării sau exercitării acţiunii penale, avându-se în vedere faptul că legea penală prevede unele cauze de nepedepsire cum ar fi: avortul, prevăzut de art. 190 alin 5 lit. a-c din Codul penal; punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji – art. 198 alin. 2 Cod penal; bigamia – art. 227 alin. 3 Cod penal; tăinuirea – art. 267 alin. 2, raportat la art. 357 alin. 2 din Codul penal; complotul – art. 286 alin. 4 Cod penal; nedenunţarea – art. 292 alin. 2, 3 şi 4 din Codul penal; darea de mită – art. 309 alin. 5 Cod penal; traficul de influenţă – art. 312 alin. 3 Cod penal; mărturia mincinoasă – art. 335 alin. 3 Cod penal; nedenunţarea unor infracţiuni – art. 338 alin. 3 şi 4 din Codul penal; favorizarea infractorului – art. 340 alin. 3 Cod penal; omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare – art. 341 alin. 2 Cod penal; constituirea unui grup infracţional organizat – art. 354 alin. 4 Cod penal; asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni – art. 355 alin. 3 Cod penal; încăierarea – art. 366 alin. 4 Cod penal şi producerea şi punerea în circulaţie de mărfuri şi dispozitive pirat – art. 432 alin. 10 din Codul penal.

j) Există autoritate de lucru judecat. Acest caz de împiedicare a promovării sau exercitării acţiunii penale produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar putea da o altă încadrare juridică. La autoritatea de lucru judecat se ajunge prin promovarea şi exercitarea acţiunii penale, până la soluţionarea cauzei în mod definitiv de către instanţa de judecată. În mod normal, acţiunea penală ia sfârşit prin soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată competentă, punându-se astfel capăt conflictului de drept penal care a format obiectul acţiunii penale. Cele dispuse prin hotărârea definitivă a instanţei de judecată, care a soluţionat conflictul de drept penal, constituie lucru judecat. Împotriva hotărârii care a obţinut o asemenea autoritate nu se pot exercita decât căile de atac extraordinare. Autoritatea hotărârilor definitive se sprijină pe prezumţia că ele reflectă adevărul.

Lucrul judecat rezultă deci din dispozitivul hotărârii prin care s-a statuat, cu caracter definitiv şi irevocabil, în fapt şi în drept, asupra vinovăţiei

37Art. 10 alin. 1 lit. i1 a fost introdus prin art. I, pct. 6 din Legea nr. 281/2003.

– 65 –

sau nevinovăţiei celui supus judecăţii. Lucrul judecat face ca hotărârea definitivă să capete putere executorie, adică forţa executorie recunoscută de către lege. Totodată, lucrul judecat, împiedicând orice nouă urmărire a faptei care a format obiectul unei judecăţi, formează sau produce autoritatea de lucru judecat.

Cauza intervine atunci când procesul penal a fost declanşat sau acţiunea penală a fost pusă din nou în mişcare din eroare, şi operează chiar dacă fapta anterior judecată ar putea primi o altă încadrare juridică (de exemplu: furt în loc de tâlhărie, înşelăciune în loc de abuz de încredere etc.).

Potrivit acestui caz, autoritatea de lucru judecat, presupune că nici o persoană care a fost definitiv judecată pentru o faptă prevăzută de legea penală nu mai poate fi urmărită şi judecată pentru acea faptă. De fapt, acesta este efectul cel mai important al autorităţii lucrului judecat faţă de acţiunea penală. Lucrul judecat pune capăt conflictului de drept penal adus în faţa instanţei de judecată, iar autoritatea de lucru judecat împiedică o nouă urmărire a acelui conflict care a fost deja soluţionat în mod definitiv38. „Aşadar, puterea lucrului judecat împiedică o nouă urmărire penală pentru aceeaşi faptă şi împotriva aceleiaşi persoane, prin stingerea pe cale procesuală a acţiunii penale exercitate în faţa instanţei de judecată“.

Pentru a se invoca autoritatea de lucru judecat şi deci pentru a se reţine că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- să existe o hotărâre definitivă prin care să se fi soluţionat în fond conflictul de drept penal;

- urmărirea penală nouă să se îndrepte împotriva aceleiaşi persoane care a fost anterior judecată;

- noua urmărire penală să privească aceeaşi faptă concretă în legătură cu care s-a pronunţat deja o hotărâre definitivă. Constatând îndeplinirea acestor condiţii şi reţinând existenţa autorităţii lucrului judecat, procurorul, în faza de urmărire penală, dispune încetarea urmăririi penale (art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală), iar instanţa de judecată, în faza de judecată, dispune

38 Gr. Gr. Theodoru – Puterea lucrului judecat, cauză de împiedicare a pornirii sau continuităţii procesului penal, Justiţia Nouă, nr. 12/1965, pag. 81.

– 66 –

încetarea procesului penal (art. 345 alin. 3 combinat cu art. 11 pct. 2 lit. b din Codul de procedură penală).

Procurorul, la dispunerea încetării urmăririi penale, întocmeşte o ordonanţă de încetarea urmăririi penale, în dublu exemplar, după următorul model:

R O M A N I A MINISTERUL PUBLIC Parchetul de pe lângă___________________ Dosar nr.____________/_________________

O R D O N A N Ţ Ă

DE ÎNCETARE A URMĂRIRII PENALE

Anul__________luna____________ziua__________

Procuror ________________ de la Parchetul ___________________ Examinând dosarul privind pe învinuitul (a)/inculpatul(a)_________

C O N S T A T:

Prin rezoluţia (procesul-verbal de sesizare din oficiu) din______________ s-a început urmărirea penală împotriva sus-numitului (ei)_______iar prin

ordonanţa din____________a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea de_______________________prev. De art.______din_______comisă prin aceea că:_______________________________________________________ _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________.

Având în vedere că din materialul de urmărire penală rezultă că în cauză acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare (nu mai poate fi exercitată), întrucât sunt aplicabile prevederile art.10 lit._____din C.pr.pen., deoarece___________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________.

Văzând şi prevederile art.243 C. pr. pen. în baza art.11 pct.1, lit.c şi art.10 lit._______din C. pr. pen.,

– 67 –

D I S P U N:

1. Încetarea urmăririi penale efectuată pentru faptele de mai sus, ce constituie infracţiunea ____________prev. de art.________din____________ Împotriva învinuitului (ei)/inculpatului (ei)________________________________ _________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________*

2. Revocarea măsurii de**__________________luată împotriva învinuitului (ei)/inculpatului (ei)__________________________________ __________________________________________________________________________________________________________________________

3. Măsuri cu privire la celelalte situaţii prevăzute de art. 245 lit. b şi c din C. pr. pen._________________________________________________

4. Se stabilesc cheltuieli judiciare în sumă de _______________lei care, în conformitate cu prev. art. 192 C.pr.pen. vor fi suportate de învinuit/inculpat (partea vătămată)___________________________________________________________ __________________________________________________________________

PROCUROR,

* Se vor trece datele personale ale învinuiţilor sau inculpaţilor conform art.70 C.pr.pen. ** Se referă la măsurile prevăzute de art.245 lit.a, C.pr.pen.

Soluţia clasării nu poate fi dată în cazul acestui impediment, deoarece autoritatea de lucru judecat priveşte o anumită faptă şi o anumită persoană.

În ipoteza în care hotărârea definitivă priveşte pe mai mulţi făptuitori, cauza operează in rem39.

39 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M.Stănoiu – Op. cit., pag. 67.

– 68 –

CCCAAAPPPIIITTTOOOLLLUUULLL IIIIIIIII

ACŢIUNEA CIVILĂ

Când prin comiterea infracţiunii se produc şi anumite pagube materiale sau morale, se dă naştere şi unui raport juridic de drept civil, în baza căruia persoana care a suferit daune poate pretinde repararea pagubei. Asemenea pretenţii se realizează tot pe calea unei acţiuni judiciare, care are ca obiect, sub aspect substanţial, exercitarea dreptului de a reclama tragerea la răspundere civilă. Această acţiune nu este specifică procesului penal, ci procesului civil. În anumite cazuri determinate, ea poate fi alăturată acţiunii penale şi se exercită deodată în cadrul procesului penal. Nu toate faptele prevăzute de legea penală pot avea ca urmare producerea unor pagube materiale sau morale, dar sunt unele care, de regulă, produc asemenea urmări, întrucât activitatea fizică, materială a făptuitorului se îndreaptă tocmai împotriva unor bunuri, lezând relaţiile sociale cu privire la acestea.

Pagubele materiale produse prin fapte, altele decât cele prevăzute de legea penală, sunt, de asemenea, recuperabile pe calea unei acţiuni civile, dar această acţiune civilă nu poate fi adusă în faţa instanţelor penale. În consecinţă, în procesul penal, după legislaţia noastră procesual penală în vigoare, poate fi exercitată numai acţiunea civilă prin care se tinde să se recupereze pagubele produse prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Persoana care a suferit daune în urma săvârşirii unei infracţiuni poate să-şi aleagă desigur calea unei acţiuni separate, nefiind ţinută să-şi alăture acţiunea sa civilă celei penale.

Pentru toate situaţiile în care pagubele au la bază alte cauze decât o faptă prevăzută de legea penală, persoana care a suferit daune este obligată să urmeze calea acţiunii civile separate, exercitată în cadrul unui proces civil. Aşadar, acţiunea civilă este specifică procesului civil, dar în anumite situaţii determinate ea poate fi exercitată şi în cadrul procesului penal, deodată cu acţiunea penală.

În timp ce acţiunea penală este indispensabilă procesului penal, acţiunea civilă este facultativă pentru acelaşi proces.

– 69 –

3.1 Noţiunea de acţiune civilă în procesul penal Dreptul de a accede la justiţie reprezintă un aspect al dreptului

general la petiţionare, aşa cum este consacrat de art. 21 din „Constituţia României”: „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”.

În acest sens, acţiunea în justiţie înscrie, printre alte garanţii juridice ale drepturilor subiective, principalul mijloc de protejare a unor asemenea drepturi şi, în general, a ordinii juridice.

Termenul de acţiune este utilizat în mai multe accepţiuni facilitat chiar de către limbajul juridic. Astfel, într-un prim sens consacrat mai ales de practicieni – acţiunea înseamnă un drept sau interes legal. În alte cazuri, semnificaţia este de „exercitare a unei puteri”. Adeseori, în limbajul juridic curent, cele două noţiuni se folosesc cu o semnificaţie similară ca valoare.

În domeniul penal, acţiunea se foloseşte şi pentru desemnarea unui fapt penal dar, în limbajul procesual penal, termenul de acţiune este utilizat şi pentru determinarea diferitelor categorii de acţiuni: penale, civile, comerciale, administrative etc.

Acţiunea nu poate fi redusă însă la actul de sesizare a organului judiciar, ea constituind un mijloc procedural care întreţine şi justifică întreaga activitate a organului judiciar sesizat.

Drepturile civile subiective sunt recunoscute prin lege oamenilor, individual sau colectiv, respectiv persoanelor juridice pentru satisfacerea anumitor nevoi materiale sau social culturale. Nu este suficient însă ca legiuitorul să dispună asupra recunoaşterii drepturilor civile subiective, ci să asigure mijloacele prin care aceste drepturi, în caz de nevoie, să poată fi apărate.

Apărarea drepturilor civile subiective se realizează prin intermediul unor mijloace multiple şi variate; în cadrul acestor mijloace, acţiunea civilă reprezintă însă mijlocul cel mai eficace pentru apărarea acestor drepturi.

A şti deci ce este acţiunea în justiţie, care sunt condiţiile sale de exercitare, ce forme poate îmbrăca etc., este o completare din punct de vedere teoretic la studiul despre drepturile civile subiective şi în acelaşi timp o introducere indispensabilă în studiul activităţii procesuale de judecată a jurisdicţiei civile.

Etimologia cuvântului acţiune vine din dreptul roman; jurisconsultul Celsus definea acţiunea ca dreptul de a urmări înaintea judecătorului, ceea ce ni se datorează, afirmaţie înscrisă în „Instituţiile lui Justinian“, Cartea a III-a, Titlul IV.

– 70 –

Atât în vorbirea curentă, cât şi în unele texte ale legii, cuvântului „acţiune” i se dau mai multe înţelesuri:

-exprimarea ideii că, în principiu, calea justiţiei organizate a statului (via juris) este directiva tuturor celor ce simt nevoia de a apela la ea şi că, totodată, această cale este opusă căii spontane, individuale de apărare a drepturilor civile subiective (via facti);

-facultatea pe care orice persoană interesată o are de a apela la organele jurisdicţionale competente, atunci când consideră că i s-a făcut o nedreptate, pentru a cere ca legea să fie aplicată în favoarea sa; astfel concepută acţiunea reprezintă calea justiţiei obiective pentru soluţionarea unui conflict concret, dreptul sau prerogativa a cărui exercitare este lăsată la latitudinea celui în favoarea căruia a fost recunoscută;

-un echivalent al cuvântului drept (în interes subiectiv), o formă de manifestare sau de viaţă a acestuia; astfel în loc de a vorbi despre dreptul ce se valorifică prin acţiune se vorbeşte numai despre existenţa acţiunii ca mod de manifestare sau ca un atribut al acesteia;

-apărarea dreptului nu numai pe cale de acţiune, dar şi pe cale de excepţie; astfel sub primul aspect, acţiunea se consideră a fi exercitată pentru apărarea dreptului reclamantului, iar sub cel de al doilea pentru apărarea dreptului pârâtului;

-cererea de chemare în judecată - actul procesual prin care este făcută sesizarea şi în care sunt concretizate elementele acţiunii.

În doctrina din ţara noastră se arată, într-o opinie, că „acţiunea e dreptul acordat oricărei persoane de a cere organelor judiciare ca, prin mijloacele organizate de lege şi aplicând legea, să dea satisfacţiile intereselor care nu se pot realiza direct, nici prin alte mijloace practice”.

Într-o altă formulare a aceluiaşi autor se arată că „acţiunea” e calea justiţiei, e aptitudinea, facilitatea, puterea legală, recunoscută oricui de a obţine, cu formele şi în condiţiile determinate de lege, recunoaşterea şi redresarea unui drept subiectiv, e deci protecţiunea socială a acestuia în forma ei cea mai expresivă şi cea mai eficace”.

Un alt autor o defineşte ca fiind „dreptul oricărei persoane de a reclama sau apăra în faţa organelor de jurisdicţie drepturi sau interese aflate în stare de conflict ori alte situaţii subiective, care, pentru clarificarea lor juridică necesită intervenţia justiţiei, pentru ca prin aplicarea legii să se dispună asupra realizării sau executării lor, în condiţiile sau formele ce vor fi stabilite prin actul final de jurisdicţie”.

– 71 –

Într-o altă definiţie se arată că „acţiunea civilă este mijlocul de exercitare a dreptului de a se pretinde şi obţine concursul organelor de judecată, în vederea recunoaşterii sau realizării unor drepturi subiective încălcate sau nerecunoscute ori apărării unor situaţii juridice ocrotite de lege”.

Alţi autori definesc acţiunea civilă ca fiind conflictul legal prin care o persoană cere instanţei de judecată fie recunoaşterea dreptului, fie realizarea acestui drept prin încetarea piedicilor puse în calea sa de o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare. Ca un rezumat la această definiţie, acţiunea civilă constă în dreptul de a urmări în justiţie ceea ce ţi se datorează (jus persequendi judicio quod sibi debetur)40.

Într-o altă accepţie, acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil prin recunoaşterea sau realizarea lui în cazul în care este încălcat sau contestat, ori a unor situaţii juridice ocrotite de lege41.

În sfârşit, redăm definiţia potrivit căreia acţiunea este „mijlocul legal prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti fie recunoaşterea dreptului sau fie realizarea acestui drept, prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare”.

Astfel, în doctrina franceză se observă o diversitate de formulări. În literatura mai veche acţiunea este definită ca posibilitatea de a merge la puterea judecătorească pentru a cere să i se recunoască dreptul contestat sau a face să fie respectat dreptul vizat şi ca puterea de a obţine în justiţie recunoaşterea sau protecţia unui drept dacă el este contestat, ameninţat ori vizat sau, altfel spus, ca facultatea de a te adresa autorităţii judiciare pentru a face să înceteze valoarea unui drept sau dacă este cazul, de a obţine repararea daunelor cauzate.

Un alt autor defineşte acţiunea ca o putere recunoscută particularilor de a se adresa justiţiei, pentru a obţine respectul drepturilor şi intereselor lor legitime.

Acţiunea este dreptul pentru autorul unei pretenţii de a fi ascultat asupra fondului acesteia, astfel ca judecătorul să spună dacă este sau nu

40 Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein – Tratat de drept procesual civil. Teoria generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pg. 229. 41 Viorel M. Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura „Naţional”, Bucureşti, 1997, pg. 248.

– 72 –

fondată. Pentru adversar, acţiunea este dreptul de a discuta temeinicia unei pretenţii.

În altă ordine de idei, acţiunea civilă reprezintă mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrângere a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe calea acţiunii civile s-a stabilit dreptul (persoanei fizice sau juridice) de a cere organului de jurisdicţie, instanţei de judecată ori altui organ de stat cu atribuţii jurisdicţionale, fie recunoaşterea unui drept subiectiv preexistent, ori constituirea unei situaţii juridice noi, fie încetarea piedicilor puse în exercitarea drepturilor sau în ceea ce priveşte drepturile la plata unor despăgubiri atunci când încălcarea şi executarea unor asemenea obligaţii este necesară în vederea realizării dreptului respectiv42.

Din cele analizate până în prezent am putea concluziona că: dreptul subiectiv este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ – persoana fizică sau persoana juridică în virtutea căreia acesta poate în limitele dreptului şi moralei să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare, să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei de constrângere a statului, în caz de nevoie.

Din această definiţie, ca şi din altele asemănătoare, rezultă, de regulă, explicit, dar uneori şi numai implicit, că unul dintre elementele dreptului subiectiv civil îl constituie posibilitatea de a recurge, în caz de nevoie, la forţa de constrângere a statului.

De asemenea, prin dreptul la acţiune, în sens procesual, se înţelege posibilitatea unei persoane de a se adresa organului jurisdicţional, iar în sens material, posibilitatea pe care o are reclamantul de a obţine recunoaşterea sau realizarea dreptului său contestat prin constrângerea juridică a pârâtului43.

În cazul în care dreptul subiectiv civil este contestat sau încălcat, titularul său are posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului, adică la activitatea special reglementată a organelor sale competente – organele de jurisdicţie – desfăşurată în vederea realizării scopului pentru care drepturile încălcate sau nesocotite au fost recunoscute titularilor lor sau în cadrul procesului civil care, ca formă specială a influenţei sociale şi a

42 M. M. Costin, Ion Leş, Mircea Şt. Minea, Dumitru Radu – Dicţionar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1963. 43 Alexandru Balaci – Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Cluj-Napoca, 1983, pg.104

– 73 –

constrângerii judiciare serveşte la valorificarea în concret a dreptului subiectiv încălcat.

Putem concluziona faptul că, acţiunea civilă în procesul penal este mijlocul juridic prin intermediul căruia se realizează în justiţie tragerea la răspundere civilă a inculpatului sau a persoanei responsabile civilmente. Este mijlocul legal prin care persoana păgubită material sau moral cere să-i fie reparat prejudiciul cauzat44. Acţiunea civilă este definită ca fiind mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrângere judiciară a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe calea acţiunii civile, un subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică) cere organului de jurisdicţie fie recunoaşterea unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei situaţii juridice noi, fie încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană, sau plata unei despăgubiri, atunci când instituirea şi executarea unor asemenea obligaţii este necesară în vederea realizării dreptului respectiv.

Acţiunea civilă, fiind alăturată acţiunii penale şi având un caracter accesoriu, poate fi exercitată în cadrul procesului penal numai în măsura în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. Caracterul accesoriu al acţiunii civile în procesul penal face ca aceasta să poată fi exercitată numai împotriva inculpatului sau părţii responsabile civilmente, precum şi faţă de succesorii acestora.

3.2 Condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal Pentru exercitarea acţiunii civile, în procesul penal sunt necesare a fi

îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral; b) între infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe

o legătură de cauzalitate; c) prejudiciul trebuie să fie cert; d) prejudiciul să nu fi fost reparat; e) în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exerciţiu, să

existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal (când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, acţiunea civilă se exercită din oficiu, nefiind necesară cererea de constituire ca parte civilă - art. 17 Cod procedură penală).

44 M. Costin, M. Minea, D. Radu – Dicţionar de Drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 15.

– 74 –

a) Infracţiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral. Această condiţie face ca nu în orice proces penal să poată fi exercitată şi acţiunea civilă, deoarece anumite infracţiuni, prin natura urmărilor lor, nu pot genera prejudicii materiale sau morale, şi în consecinţă, exclud, de plano, posibilitatea exercitării acţiunii civile. Săvârşirea infracţiunilor de pericol nu constituie prin ele însele un suport pentru o constituire de parte civilă, oferind numai posibilitatea despăgubirii pe cale civilă separată, pentru celelalte eventuale fapte păgubitoare, fără caracter penal, care au avut legătură cu infracţiunea de pericol. În acest sens s-a decis de pildă, că dacă inculpatul a fost judecat în procesul penal pentru infracţiunea de fals intelectual (art. 289 din vechiul Cod penal), obligarea acestuia la despăgubiri nu este posibilă, pentru că instanţa penală nu a fost sesizată cu judecarea unei fapte penale producătoare de pagube materiale45. La fel s-a hotărât că, întrucât infracţiunea de conducere a unui autovehicul fără permisul corespunzător categoriei respective, nu generează prin obiectul ei daune materiale, constituirea de parte civilă nu este posibilă, eventualele prejudicii putând fi recuperate de cel vătămat numai pe calea unei acţiuni în faţa instanţei civile46.

b) Intre infracţiunea săvârşită şi prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de cauzalitate.

Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe, pur şi simplu, o faptă ilicită şi un prejudiciu suferit de o altă persoană, dar este necesar ca între faptă şi prejudiciu să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu.

Deseori, raportul de cauzalitate privitor la prejudicierea unor persoane poate fi stabilit cu uşurinţă. Alteori, raportul de cauzalitate este mai greu de stabilit, mai ales când efectul a fost precedat de o multitudine de acţiuni umane sau de alte împrejurări. Spre exemplu, un autovehicul, care a fost procurat nou şi care avea deficienţe ale frânei, dar care la prima vedere nu au putut fi depistate. După parcurgerea unei oarecare distanţe, conducătorul autovehiculului a produs un accident rutier din cauza sistemului de frânare ce nu a putut fi pus în funcţiune în acel moment. În urma accidentului a rezultat decesul conducătorului auto şi alte două persoane au suferit leziuni corporale grave, iar autovehiculul a fost avariat.

La prima vedere este greu de stabilit cauza accidentului: calitatea necorespunzătoare a autovehiculului sau neîndemânarea conducătorului

45 Tj. Timiş – Decizia penală, nr. 438/1975, în R.R.D., nr. 1/1976, pag. 50. 46 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 1264/1983, în Culegere de decizii, Bucureşti, 1983, pag. 260.

– 75 –

auto. Tocmai de aceea, în practica judiciară se dispune efectuarea unor constatări tehnico-ştiinţifice, a unor expertize tehnice, chimice, medicale sau de altă natură. Asemenea expertize, desigur necesare, nu sunt întotdeauna suficiente pentru lămurirea participării persoanei la producerea efectului, fiind obligatoriu de administrat o serie de alte probe. Trebuie precizat că este necesar să se stabilească nu un raport de cauzalitate, în general, ci raportul de cauzalitate specific dintre acţiunea sau inacţiunea omenească cu caracter ilicit şi prejudiciul, fără a ignora ori subaprecia cauzele de ordin fizic, biologic, medical, tehnic etc.

Deşi orice acţiune umană constituie o acţiune unitară, de ordin psiho-fizic, ea exprimând nu numai o exteriorizare obiectivă, dar deopotrivă, şi o atitudine de conştiinţă, afectivitate şi voinţă, totuşi atunci când analizăm raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, facem abstracţie de atitudinea subiectivă. Aspectele de ordin psihic alcătuiesc un element important pentru stabilirea răspunderii – vinovăţia.

O persoană poate fi trasă la răspundere juridică, în general, şi la o răspundere civilă, în special, numai dacă între fapta sa şi efectul produs există, în mod obiectiv, un raport de cauzalitate. Inexistenţa acestui raport înlătură existenţa temeiului tragerii la răspundere juridică a persoanei care a săvârşit fapta.

Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice se dobândeşte de la data înfiinţării lor şi sfârşeşte odată cu încetarea persoanei juridice. Persoana juridică este limitată de principiul specializării, neputând să exercite drepturi şi să şi asume obligaţii care nu sunt conforme cu scopul pentru care a fost creată.

Titulara capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică, dar drepturile acesteia sunt exercitate de organele sale prin îndeplinirea obligaţiilor ce le revin. Actele întocmite de aceste organe în numele persoanei juridice sunt actele persoanei juridice însăşi, dacă sunt întocmite în limitele puterilor ce le-au fost conferite.

În activitatea procesuală, persoana juridică participă, de regulă, prin jurisconsult.

Organele judiciare, în cazul răspunderii civile, pot obliga la despăgubiri civile o anumită persoană, numai în cazul în care se constată producerea unui prejudiciu ca urmare a faptei săvârşite.

c) Prejudiciul trebuie să fie cert. Această condiţie impune ca acţiunea civilă să fie exercitată pentru recuperarea unui prejudiciu sigur, atât sub aspectul existenţei sale, cât şi sub aspectul posibilităţilor de evaluare47.

47 Ion Neagu – Tratat de procedură penală, Editura „PRO”, Bucureşti, 1997, pag. 189.

– 76 –

Prejudiciul este cert în cazul în care este constatat şi este deci actual. Prejudiciul actual este cert totdeauna întrucât s-a produs deja, dar poate fi cert şi un prejudiciu viitor, dacă este sigur şi susceptibil de evaluare. Instanţa de judecată a refuzat obligarea inculpatului la plata unei despăgubiri întemeiate pe un fapt viitor şi nesigur; în speţă, se solicitau daune în favoarea victimei minore, legate de faptul că prin accidentarea acesteia i se prelungeşte ciclul total de şcolarizare, până la obţinerea unei calificări superioare, şi deci o întârziere a dobândirii unui câştig decurgând din încadrarea în muncă48.

d) Prejudiciul să nu fi fost reparat. Este cerută această condiţie, deoarece există posibilitatea ca, înainte de exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prejudiciul cauzat prin infracţiune să fi fost acoperit, total sau parţial, de către alte persoane decât inculpatul. Asemenea situaţii pot decurge din faptul că persoana vătămată primeşte: pensie din sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale; despăgubiri în baza unui contract de asigurare; despăgubiri de la o terţă persoană, care nu are obligaţia de a plăti aceste reparaţii.

Repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune nu exclude, de plano, posibilitatea exercitării acţiunii civile în procesul penal, deoarece trebuie avut în vedere dacă prejudiciul a fost acoperit integral sau parţial şi, de asemenea, trebuie văzut titlul cu care prejudiciul a fost acoperit. Astfel, în cazul despăgubirilor plătite de o societate de asigurări, dacă se apreciază că suma nu este îndestulătoare şi nu asigură o reparaţie justă şi integrală a daunei suferite, instanţa poate admite exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, pentru completa acoperire a prejudiciului cauzat prin infracţiune49.

În situaţia în care paguba cauzată de inculpaţi a fost acoperită de către o societate de asigurări, prin plata valorii bunurilor sustrase, despăgubire acordată în baza unui contract de asigurare încheiat între societatea de asigurări şi unitatea păgubită, societatea de asigurări se subrogă în drepturile celui prejudiciat şi se poate constitui parte civilă în procesul penal împotriva inculpaţilor50.

În cazul în care prejudiciul a fost reparat integral sau parţial de către terţe persoane cărora nu le revenea această obligaţie, acţiunea civilă poate fi exercitată sau nu poate fi exercitată în procesul penal, în funcţie de titlul cu care a fost acoperit prejudiciul. Astfel, în cazul în care terţe persoane au

48 TJ. Bihor – Dec. pen. nr. 186/1981, pag. 68. 49 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1187/1984, în R.R.D., nr. 9/1995, pag. 77. 50 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 1712/1983, în R.R.D., nr. 7/1993, pag. 72.

– 77 –

contribuit la acoperirea prejudiciului din dorinţa de a ajuta victima infracţiunii şi nu pentru a degreva pe inculpat, partea civilă poate exercita acţiunea în procesul penal şi poate pretinde acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin infracţiune51. În cazul în care terţii au acoperit prejudiciul cauzat prin infracţiune din dorinţa de a ajuta pe inculpat, partea civilă nu mai poate exercita acţiunea civilă în procesul penal decât, eventual, pentru partea de prejudiciu neacoperită prin liberalitatea făcută de terţi.

e) Să existe manifestarea de voinţă din partea persoanei fizice cu capacitate deplină de exerciţiu de a fi despăgubită.

Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în capacitatea de a sta în judecată şi, este aptitudinea persoanei care are folosinţa unui drept subiectiv de a şi-l apăra în proces, personal sau prin mandatar. Aceasta se determină în funcţie de întinderea capacităţii civile de exerciţiu: minorul, până la împlinirea vârstei de 14 ani, precum şi interzisul judecătoresc sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu; minorul cu vârsta între 14 şi 18 ani are o capacitate de exerciţiu restrânsă; cel care a împlinit vârsta de 18 ani sau, atunci când legea prevede, chiar înainte, are capacitate de exerciţiu deplină.

În procesul penal această condiţie se realizează prin constituirea de parte civilă. Îndeplinirea condiţiei nu este necesară în cazurile când acţiunea penală se exercită din oficiu, întrucât legea prevede că instanţa este obligată să se pronunţe asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă nu s-a făcut constituire de parte civilă (art. 17 alin. 3 Cod procedură penală).

Constituirea de parte civilă reprezintă opţiunea cea mai frecventă a persoanei vătămate care alătură acţiunii penale şi acţiunea civilă. În acest fel, acţiunea civilă devine o importantă instituţie a dreptului procesual penal.

3.3 Elementele acţiunii civile

•Obiectul acţiunii civile. Potrivit dispoziţiilor articolului 14 alin. 1 Cod procedură penală, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere materială a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente. În aplicarea dispoziţiilor art. 14 şi următoarele din Codul de procedură penală, instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit cu privire la limitele învestirii instanţei penale cu judecarea

51 TJ. Suceava – dec. pen. nr. 466/1980, în R.R.D., nr. 5/1981, pag. 67: „Astfel, urmează a fi obligat la plata cheltuielilor de înmormântare chiar dacă acestea au fost suportate de colegii victimei cu titlu de ajutor pentru partea civilă”.

– 78 –

acţiunii civile, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice.

Unele instanţe au considerat că în astfel de cazuri acţiunea civilă alăturată celei penale poate fi admisă numai cu privire la pretenţiile formulate pentru prejudiciile cauzate prin infracţiunea cu care a fost sesizată instanţa, iar nu şi pentru cele produse prin efectele secundare sau colaterale ale faptei, care nu au făcut obiectul unei încadrări juridice distincte cu caracter penal.

S-a apreciat că acest mod de a proceda se impune, deoarece acţiunea civilă nu poate exceda limitelor cu care este învestită instanţa prin acţiunea penală, cât timp ea este chemată să se pronunţe, sub aspect penal, numai cu privire la infracţiunea ce face obiectul trimiterii în judecată.

De asemenea, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că instanţa învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvârşite cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate, ca urmare a aceleiaşi fapte.

Aceste instanţe din urmă au procedat corect. Potrivit art. 14 alin. 1-3 din Codul de procedură penală, „acţiunea

civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente“; ea „poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă“, iar „repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile“.

Din această ultimă dispoziţie a textului de lege menţionat rezultă că repararea pagubei produse prin infracţiune, în cadrul soluţionării acţiunii civile alăturate celei penale, se face în conformitate cu prevederile din legea civilă.

Ori, prin dispoziţiile articolului 998 din Codul civil, care constituie temeiul răspunderii civile delictuale, se prevede că „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara“.

– 79 –

Tot astfel, potrivit art. 999 din Codul civil, prin care este reglementată răspunderea civilă în caz de cvasidelicte, „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa".

În raport cu aceste reglementări neechivoce, a căror aplicare nu este limitată prin vreo dispoziţie a Codului de procedură penală referitoare la repararea pagubei în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale, este evident că legiuitorul nu a urmărit să îngrădească în vreun fel posibilitatea persoanei vătămate, constituită parte civilă, de a obţine o justă şi integrală reparare a pagubei.

De aceea, prin limitarea obiectului acţiunii civile la daunele cauzate numai de efectele ce sunt consecinţa la care se face referire neechivocă prin textul legii penale incriminator al faptei deduse judecăţii instanţei penale, s-ar deturna însuşi sensul şi scopul unei astfel de acţiuni, care constă în asigurarea unei juste şi integrale reparări a prejudiciului cauzat.

Imperativul bunei administrări a justiţiei, care impune exercitarea concomitentă a celor două acţiuni, nu poate permite fragmentarea pretenţiilor civile în funcţie de caracterul direct sau indirect al pagubelor produse, ca urmare a particularităţilor legăturii de cauzalitate dintre actul incriminat şi efectele acestuia. O astfel de soluţie ar contraveni însuşi spiritului legii române aplicabile şi reglementărilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea, în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă care să hotărască nu numai cu privire la temeinicia acuzaţiei penale, ci şi asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil.

În raport cu aceste cerinţe, chiar dacă în art. 14 din Codul de procedură penală se are în vedere cazul tipic în care urmarea păgubitoare este unică şi decurge, în întregul ei, din acţiunea sau inacţiunea ce constituie infracţiunea dedusă judecăţii, aceasta nu înseamnă că nu ar putea fi adoptată o altă soluţie pentru unele situaţii cu urmări păgubitoare multiple, la care legea nu se referă în mod expres, cum sunt cele create prin accidentele de circulaţie, când prin aceeaşi faptă, de conducere culpabilă a autovehiculului, sunt lezate, de regulă, atât integritatea corporală a victimei, cât şi bunurile acesteia.

Cum în asemenea cazuri toate urmările păgubitoare decurg din aceeaşi faptă, unică, a inculpatului, deşi aceasta constituie infracţiune numai

– 80 –

în raport cu unul dintre efectele produse, cum ar fi moartea sau vătămarea integrităţii corporale a victimei, este raţional şi echitabil ca toate pretenţiile de despăgubiri să fie soluţionate în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale.

În astfel de situaţii este nu numai în interesul societăţii de a se înfăptui actul de justiţie în mod complet şi cât mai prompt posibil, dar şi în interesul părţilor ca judecarea acţiunii civile să fie realizată, în întregul ei, în faţa instanţei penale.

Sub acest aspect, persoana vătămată este vădit interesată să fie despăgubită pentru întregul prejudiciu suferit, în cadrul aceluiaşi proces, de către instanţa penală, unde acţiunea sa civilă poate fi soluţionată în condiţii de mai mare celeritate şi cu garanţii de administrare mai lesnicioasă şi completă a probelor.

Tot astfel, posibilităţile de a administra mai lesnicios probele, ca şi de a-şi concentra apărările îl fac şi pe inculpat să fie interesat în soluţionarea acţiunii civile şi a celei penale în faţa aceleiaşi instanţe.

Este de subliniat că prin soluţionarea de către aceeaşi instanţă a celor două acţiuni, determinate de săvârşirea aceleiaşi fapte, se asigură o mai promptă, temeinică şi completă aflare a adevărului, prin aprecierea unitară a probelor, precum şi evitarea pronunţării de hotărâri contradictorii.

Aşa fiind, nu se poate considera că ar exista raţiuni ca prejudiciul unic suferit de victimă prin săvârşirea unei fapte penale, de asemenea, unică, să fie fragmentat, iar competenţa de soluţionare a acţiunii civile să fie împărţită între două instanţe - penală şi civilă - cu toate inconvenientele ce decurg din aceasta.

O atare concluzie se impune a fi acceptată nu numai în cazul faptelor de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă, săvârşite de conducători auto cu ocazia circulaţiei pe drumurile publice, ci şi în orice alte situaţii de comitere a unei fapte complexe, cu mai multe consecinţe păgubitoare pentru aceeaşi victimă, cum ar fi în cazul infracţiunilor de omor intenţionat şi de vătămare corporală intenţionată, care au avut ca urmare şi degradarea îmbrăcămintei victimei, sau în cazul unei tâlhării, prin săvârşirea căreia au fost degradate şi unele bunuri ale persoanei vătămate, ce nu au fost sustrase.

În aplicarea art. 14 din Codul de procedură penală şi a art. 998 din Codul civil, instanţa penală învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de

– 81 –

vătămare corporală din culpă săvârşite de un conducător auto, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte52.

Prin acţiunea civilă din cadrul procesului penal, inculpatul sau partea responsabilă civilmente pot fi acţionaţi numai în raport de nerespectarea obligaţiilor civile care decurg din repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune – aşa-numitul delict civil. De aceea, obiectul acţiunii civile este tragerea la răspundere civilă delictuală. Răspunderea civilă delictuală are o funcţie reparatorie relativă, deoarece ea se realizează numai în raporturile dintre subiecţii activi şi pasivi ai acţiunii şi chiar în aceste raporturi, oricât de întinsă ar fi răspunderea, valorile deteriorate sau distruse, nu pot fi, întotdeauna, recuperate pe deplin, în materialitatea lor53.

Aşa cum s-a mai arătat, prin dispoziţiile Codului de procedură penală (art. 14 alin. 3) se dispune expres că repararea pagubei se face, potrivit dispoziţiilor legii civile, în natură, prin: restituirea lucrului; restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii; desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare în natură. În cazul în care repararea în natură nu este cu putinţă, inculpatul şi partea responsabilă civilmente pot fi obligaţi la plata unei despăgubiri băneşti.

Când este posibilă repararea pagubei în natură şi organele judiciare nu procedează în acest fel, acordarea de despăgubiri băneşti nu corespunde unei corecte aplicări a prevederilor art. 14 alin. 3 Cod procedură penală54.

Prin dauna produsă prin infracţiune se înţelege atât paguba reală suferită de partea civilă, cât şi folosul sau câştigul de care aceasta a fost lipsită prin infracţiune. Folosul sau câştigul nerealizat poate fi acordat atât în cazul în care reparaţia se face în natură, cât şi în cazul în care se face prin plata unui echivalent bănesc. Spre exemplu, în cazul în care reparaţia s-a făcut prin restituirea lucrului, partea civilă poate cere despăgubiri pentru folosul de care a fost lipsită pentru perioada cât lucrul i-a fost sustras.

În cazul sustragerii unor sume de bani, autorul infracţiunii va fi obligat să acopere atât prejudiciul efectiv cauzat, cât şi dobânda legală aferentă,

52 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite – dec. pen. nr. 1 din 23. 02. 2004. 53 C. Stătescu, C. Bârsan – Tratat de drept civil – Teoria generală a obligaţiilor, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981 pag. 138-145;

54 TJ. Timiş – dec. pen. nr.1346/1972, în R.R.D., nr. 3/1973, pag. 160; TJ. Braşov – Dec. pen. nr. 1072/1972, în R.R.D., nr. 5/1977, pag. 143.

– 82 –

plătibilă pe toată durata de timp de la data săvârşirii infracţiunii şi până la achitarea sumei datorate55. Câştigul nerealizat trebuie să fie urmarea directă a săvârşirii infracţiunii şi să nu se datoreze unor cauze neimputabile inculpatului.

În cazul condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburare a liniştii publice şi de distrugere în paguba avutului public, constând în provocarea unui scandal în autobuz şi spargerea geamului, unitatea de transport, parte civilă, nu poate cere daune decât pentru costul înlocuirii geamului, iar nu şi pentru câştigul nerealizat, ca urmare a rănirii şoferului, cu ocazia săvârşirii infracţiunii şi nefolosirea autobuzului în timpul concediului medical acordat conducătorului auto56.

Repararea în natură a pagubei cauzate prin infracţiune În articolul 14 alin. 3 lit. a din Codul de procedură penală se prevede

că, repararea prejudiciului în natură se face prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare.

Restituirea lucrurilor, ca modalitate de reparare a pagubei în natură, se face în cazul în care lucrurile aparţinând părţii civile au fost ridicate de la învinuit sau inculpat, ori de la altă persoană căreia învinuitul sau inculpatul le-a încredinţat. Potrivit art. 169 Cod procedură penală, dacă procurorul sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate, ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detenţia sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Oricare altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168 Cod procedură penală, stabilirea acestui drept şi restituirea. Restituirea lucrurilor poate fi dispusă atât de către procuror, ca organ de urmărire penală, cât şi de către instanţa de judecată, în orice fază a procesului penal.

Când restituirea lucrurilor are caracterul unei măsuri procesuale de reparare vremelnică a pagubei produse prin infracţiune, definitivarea restituirii se face prin hotărârea instanţei de judecată. Hotărârea instanţei de judecată poate fi atacată separat cu recurs, care nu suspendă executarea.

Este posibil însă ca restituirea lucrurilor să se facă şi prin ordonanţa procurorului cu ocazia încetării urmăririi penale sau scoaterii de sub urmărire penală, în acest caz restituirea având caracter definitiv (art. 245 lit. b Cod procedură penală).

55 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 51/1985, în R.R.D., nr. 4/1986, pag. 75. 56 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 2436/1985, în „Culegere de decizii pe anul 1985“, pag. 342-343.

– 83 –

Uneori restituirea lucrurilor nu acoperă integral prejudiciul cauzat prin infracţiune, situaţie în care, inculpatul urmează a fi obligat la plata unor despăgubiri prin care să realizeze o reparaţie integrală a pagubei suferite de partea civilă. Astfel, în cazul când piesele ce au făcut obiectul furtului s-au deteriorat înainte de a fi restituite societăţii păgubite, nu se poate considera că prejudiciul a fost recuperat prin restituirea acelor piese; instanţa având îndatorirea să stabilească întinderea exactă a prejudiciului rămas neacoperit57.

Repararea pagubei în natură, uneori, se poate face prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. Astfel, în cazul condamnării inculpatului pentru infracţiunea prevăzută în art. 271 alin. 2 din vechiul Cod penal (împiedicarea unei persoane de a folosi o locuinţă ori parte dintr-o locuinţă sau imobil, deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti), instanţa în rezolvarea laturii civile a procesului, la cererea părţii civile, trebuie să dispună restabilirea situaţiei anterioare, prin evacuarea inculpatului din imobilul pe care l-a ocupat, împiedicând folosirea lui de către partea civilă58.

Restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii trebuie dispusă şi în cazul încetării procesului penal ca efect al amnistiei, deoarece amnistia nu are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate, iar restabilirea situaţiei anterioare constituie, conform dispoziţiilor articolului 14 din Codul de procedură penală, o modalitate de reparare a pagubei59.

În cazul anumitor infracţiuni, repararea pagubei în natură poate fi făcută numai prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. Astfel, în cazul falsificării unui testament, moştenitorul poate fi repus în drepturile din care a fost decăzut, ca urmare a falsului săvârşit, prin desfiinţarea totală sau parţială a testamentului falsificat.

Repararea pagubei prin plata unei despăgubiri băneşti Potrivit art. 14 alin. 3 lit. b Cod procedură penală, repararea pagubei se

face prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. Despăgubirea bănească, deşi are un caracter subsidiar faţă de repararea pagubei în natură este totuşi întâlnită în mod frecvent în practica organelor judiciare, tocmai datorită imposibilităţii folosirii primei modalităţi de reparare a prejudiciului cauzat prin infracţiune.

57 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 46/1985, în „Culegere de decizii pe anul 1985“, pag. 339-340. 58 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 40/1986. 59 C. Buga – Calcularea prejudiciului cauzat unităţilor economice prin infracţiuni, în R.R.D., nr. 8/1984, pag. 48-53.

– 84 –

Despăgubirea bănească cuprinde, ca şi despăgubirea în natură, atât suma de bani care acoperă prejudiciul efectiv, cât şi folosul de care a fost lipsită partea civilă.

În cazul prejudiciului cauzat unităţilor economice prin infracţiuni, calcularea prejudiciului se face ţinând seama atât de dispoziţiile art. 14 Cod procedură penală, raportat la art. 998 şi art. 1084 C. civ., cât şi în baza unor dispoziţii speciale, cum sunt, spre exemplu, cele cuprinse în Decretul nr. 208 din 1976, modificat prin Decretul nr. 339 din 1981, art. 3 şi 9, în cazul sustragerii de timbre cu destinaţie exclusiv filatelică, de la unitatea care le editează, paguba se calculează în raport de valoarea de catalog a timbrelor, iar nu în raport de valoarea lor nominală sau în alte acte normative cu caracter special, în ceea ce priveşte calculul valorii unor bunuri sustrase prin infracţiune60.

În spiritul unei corecte aplicări a legii, în cazul în care inculpatul a fost obligat la plata despăgubirilor reprezentând valoarea integrală a unor bunuri degradate, instanţa trebuie să oblige partea civilă să predea inculpatului acele bunuri. Lăsându-se bunurile în patrimoniul părţii civile se creează o situaţie ce echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză61.

În cazul prejudiciilor cauzate persoanelor fizice, despăgubirea bănească poate reprezenta, după caz, valoarea bunurilor sustrase, sumele de bani cu care victima unui omor contribuia la întreţinerea unor persoane (soţia sau soţul62, concubina care avea copii cu victima63, soţia pentru copiii luaţi spre creştere şi educare fără forme de adopţie64, precum şi persoanele care au suportat cheltuielile cu îngrijirea victimei ori cu înmormântarea ei)65.

Problema reparării daunelor morale Constituind una dintre cele mai complexe şi controversate probleme

din literatura şi practica judiciară, repararea daunelor morale rămâne un domeniu în care gândirea juridică va trebui să găsească cele mai adecvate soluţii pentru ocrotirea intereselor persoanei în cazurile în care, prin săvârşirea unor infracţiuni, s-au cauzat vătămări de ordin moral.

60 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 270/1984, în „Culegere de decizii pe anul 1985, pag. 304. 61 CSJ – Secţia penală, Decizia nr.1719/1990. 62 CSJ – Secţia penală, Dec. nr.907/1982; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 364/1979, în „Culegere de decizii pe anul 1985, pag. 473. 63 CSJ – Secţia penală, Dec. nr.1459/1975, C.D., 1975, pag. 423; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 2410/1978, C.D., 1978, pag. 455. 64 CSJ – Secţia penală, Dec. nr.1328/1975, C.D., 1975, pag. 436. 65 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 312/1992; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 369/1992; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1146/1992.

– 85 –

Ţinând seama de împrejurarea că prejudiciul este determinat de o infracţiune, în procesul penal s-a pus cu şi mai multă acuitate problema de a şti dacă se pot acorda despăgubiri patrimoniale pentru repararea unui prejudiciu moral.

În practica judiciară română, în lipsa unui text expres de lege, s-a statuat încă cu decenii în urmă66 că nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudicii morale. Motivaţia de ansamblu care s-a dat a fost, că potrivit principiilor constituţionale ale vremii, izvorul principal de venit era munca şi nu se putea concepe plata unei sume de bani ca echivalent al unei prejudicieri morale provocate unei persoane.

Deşi teza de principiu a avut un caracter de permanenţă, în doctrină şi în practică s-au manifestat şi opinii care pentru anumite situaţii au ameliorat concepţia şi au apropiat-o de interesele membrilor societăţii, pentru opţiuni sporite în domeniul cultural, artistic şi chiar de divertisment.

Între prejudiciul patrimonial şi cel moral s-au introdus categorii intermediare, cum ar fi, de pildă, prejudiciul de agrement constând în pierderea posibilităţii de îmbogăţire spirituală, divertisment şi destindere care ar decurge, de exemplu, din provocarea unor vătămări corporale ireversibile, sluţiri, desfigurări, paralizii, infirmităţi care ar împiedica victima de a participa direct la viaţa socială şi beneficiile acesteia67. Despăgubirea acordată în asemenea situaţii nu constituie un praetium doloris, ci o modalitate de a face mai acceptabile condiţiile de viaţă alterate ale victimei.

În alte cazuri s-a apreciat că, deşi nu există posibilitatea unei evaluări băneşti a prejudiciului subzistă nevoia acordării unor despăgubiri. În acest sens s-a hotărât, ca persoana vătămată în integritatea sa corporală şi sănătate, care realizează aceleaşi venituri prin muncă depunând un efort suplimentar de natură să grăbească procesul de oboseală şi epuizare fizică, are dreptul la o despăgubire corespunzătoare68. În mod similar, în cazul provocării unei infirmităţi permanente a unui minor neîncadrat în muncă, instanţa trebuie să stabilească echivalentul bănesc al efortului suplimentar viitor de compensare a infirmităţii, care se va manifesta, când persoana va munci, şi să oblige pe inculpat la dezdăunări corespunzătoare69.

66 Decizia de îndrumare a „Plenului Tribunalului Suprem”, nr. VII/1952, C.D., 1952-1954, pag.25-26. 67 A.Pătulea – „Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor rezultate din vătămarea integrităţii corporale”, în R.R.D., nr. 11/1970, pag. 55 şi următ. 68 CSJ – Secţia penală, Dec. nr.2345/1974, C.D., 1974, pag. 478. 69 CSJ – Secţia penală, Dec. nr.1328/1975, C.D., 1975, pag. 272-273.

– 86 –

Autorul din culpă al unui accident de circulaţie rutieră prin care s-a cauzat vătămarea corporală a unei persoane, având ca urmare internarea în spital, tratament medical şi alterarea temporară a condiţiilor de viaţă, este dator să despăgubească victima şi prin plata unor daune morale în raport cu traumele psihice pe care aceasta le-a suferit în urma infracţiunii. În acest sens exemplificăm:

Prin sentinţa penală nr. 294 din 23 noiembrie 1999, Judecătoria Sinaia a condamnat pe inculpatul D.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare corporală din culpă, prevăzută în art.184 alin.1 şi 3 şi, respectiv, în art.184 alin.2 şi 4 din vechiul Cod penal.

Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părţii vătămate, D.S., 25 lei, contravaloarea unor cârje şi 35 lei părţii vătămate T.M., respingându-se cererile de obligare la plata daunelor morale.

Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 14 septembrie 1998, inculpatul a efectuat o depăşire neregulamentară cu autoturismul pe care-l conducea, intrând în coliziune cu un alt autoturism condus regulamentar.

În urma accidentului partea vătămată D.S. a suferit leziuni necesitând pentru vindecare 90-100 zile îngrijiri medicale, iar partea vătămată T.M. leziuni care au necesitat 15-17 zile de îngrijiri.

Tribunalul Prahova, prin decizia penală nr. 526 din 5 iunie 2000, a admis apelurile declarate de părţile civile şi a obligat pe inculpat să plătească 10 milioane lei daune morale părţii civile D.S. şi 300 lei, cu acelaşi titlu, părţii civile T.M.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr. 1111 din 27 septembrie 2000, a admis recursul declarat de inculpat şi a înlăturat obligarea acestuia la plata daunelor morale, cu motivarea că părţile civile au suferit vătămări corporale vindecabile, care nu au cauzat un prejudiciu moral prin existenţa unor cheltuieli de agrement sau alte cheltuieli necesare, ca urmare a diminuării capacităţii de muncă.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat. Potrivit art. 14 alin. 3 din Codul de procedură penală şi art. 998 din

Codul civil, orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.

De asemenea, Recomandările Consiliului Europei din 1969 de la Londra subliniază, între altele, că principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut în cazul leziunilor corporale, despăgubirea având rolul de a da o compensare victimei (Î.C.C.J. – Sentinţa penală, Decret nr. 1387/2002).

– 87 –

Din probele administrate în cauză rezultă că, pe lângă daunele patrimoniale suferite de partea vătămată, au existat şi prejudicii morale decurgând din internarea în spital, traumele fizice şi psihice suferite, sechele posttraumatice care afectează negativ participarea părţilor vătămate la viaţa socială, profesională şi de familie, comparativ cu situaţia lor anterioară vătămării produse prin fapta ilicită a inculpatului.

Ca atare, instanţa de apel a decis corect că părţile civile, urmare vătămărilor fizice cauzate prin infracţiune, au suferit şi vătămări psihice şi alterarea condiţiilor de viaţă, ceea ce justifică obligarea inculpatului la plata unor daune morale.

Totodată, este de reţinut că, în lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a stabilit bine întinderea acestora, în raport cu gravitatea vătămărilor produse şi cu intensitatea suferinţelor cauzate.

În consecinţă recursul în anulare a fost admis, menţinându-se hotărârea primei instanţe, astfel cum a fost modificată în apel70.

Întinderea despăgubirilor civile, ce se vor acorda pentru daunele morale, va fi apreciată de către instanţa de judecată.

• Subiecţii acţiunii civile În situaţiile în care prin săvârşirea infracţiunii s-a produs şi un

prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice sau juridice ia naştere, în mod normal, un raport de conflict civil.

Subiectul activ al acţiunii civile în procesul penal este parte în cauză. Potrivit art. 24 Cod procedură penală, persoana vătămată, care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal, se numeşte parte civilă. Titular al acţiunii civile poate fi orice persoană fizică sau juridică, inclusiv statul, în măsura în care a apărut ca subiect pasiv al litigiului de drept civil, decurgând din suportarea prejudiciului determinat prin săvârşirea infracţiunii.

Subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt cei care răspund din punct de vedere civil pentru prejudiciu şi împotriva cărora acţiunea se exercită. Articolul 14 alin. 1 din Codul de procedură penală arată că aceste persoane sunt inculpatul şi partea responsabilă civilmente, întrucât ei sunt subiecţii care pot fi traşi la răspundere civilă.

70 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Dec. secţ. pen. nr. 1384/14.03.2002.

– 88 –

Răspunderea civilă a subiecţilor pasivi împotriva cărora se exercită acţiunea civilă poate decurge numai din paguba pricinuită prin săvârşirea infracţiunii71.

În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, deşi reprezentanţii legali exercită acţiunea civilă în interesul persoanelor reprezentate, aceasta nu le conferă nici calitatea de subiecţi activi ai acţiunii civile şi nici poziţia procesuală de parte civilă.

Moartea părţilor, în general, nu produce efecte asupra acţiunii civile. Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al oricărei părţi, introducându-se în cauză moştenitorii defunctului (art. 21 alin. 1 Cod procedură penală). Pentru ca moştenitorii să poată fi introduşi în cauză este nevoie ca aceştia să fi acceptat moştenirea. Moştenitorii părţii civile exercită în acest caz acţiunea civilă „jure hereditatis”. Când moartea victimei s-a datorat infracţiunii, moştenitorii exercită acţiunea civilă „nomine et jure proprio”. Într-o asemenea situaţie acţiunea se poate exercita de orice persoană vătămată, indiferent dacă este sau nu moştenitor72.

Dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia se introduc în cauză succesorii în drepturi, iar în caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc în cauză lichidatorii (art. 21 alin. 2 Cod procedură penală).

Dacă făptuitorul a decedat înainte de începerea urmăririi penale, constituirea de parte civilă nu mai este posibilă73, iar când inculpatul a decedat înainte de sesizarea instanţei, aceasta nefiind învestită cu judecarea faptelor săvârşite de participantul respectiv, nu are dreptul să se pronunţe nici cu privire la cererea de despăgubiri formulată de partea civilă împotriva moştenitorilor74.

Decesul inculpatului intervenind în cursul judecăţii şi existând o constituire de parte civilă, instanţa este obligată să introducă în cauză pe moştenitorii inculpatului şi să nu rezerve părţii civile calea unei acţiuni separate în faţa instanţei civile. Instanţa nu va putea proceda astfel 57 , nici pe considerentul că moştenitorii erau încă în termenul de acceptare a moştenirii76.

71 G. Stefani, G. Levasseur, vol. II – Acţiunea penală are ca origine direct infracţiunea, în timp ce acţiunea civilă are ca origine infracţiunea numai prin intermediul pagubei produse. 72 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M. Stănoiu – Op. cit., pag. 67-68. 73 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 5300/1971, în R.R.D., nr. 7/1972, pag. 156. 74 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 3059/1974, , în R.R.D., nr. 11/1975, pag. 72. 75 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 2359/1983, în R.R.D., nr. 11/1984, pag. 71. 76 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 4151/1973, în R.R.D., nr. 6/1974, pag. 75.

– 89 –

Întrucât în timpul completării urmăririi penale, pentru care cauza a fost restituită procurorului, unul dintre inculpaţi a decedat, cu privire la acesta în mod corect s-a dispus încetarea urmăririi penale. Moştenitorii săi au fost în mod greşit introduşi în cauză ca părţi responsabile civilmente, şi obligaţi la plata despăgubirilor civile, într-o asemenea situaţie valorificarea pretenţiilor părţii civile fiind legalmente posibilă numai pe calea unei acţiuni civile separate77.

3.4 Trăsăturile acţiunii civile Acţiunea civilă este definită ca fiind mijlocul legal cel mai important

de proteguire prin constrângere judiciară a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Pe calea acţiunii civile, un subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică) cere organului de jurisdicţie fie recunoaşterea unui drept subiectiv preexistent ori constituirea unei situaţii juridice noi, fie încetarea piedicilor puse în exercitarea dreptului său de către o altă persoană sau plata unei despăgubiri atunci când instituirea şi executarea unor asemenea obligaţii este necesară în vederea realizării dreptului respectiv.

Din noţiunea acţiunii civile cât şi a condiţiilor exercitării acesteia în procesul penal, reiese că acţiunea civilă în procesul penal are următoarele trăsături:

a) – aparţine părţii vătămate şi nu statului; b) – nu este obligatorie, legea lăsând la latitudinea părţii vătămate

dreptul de a se constitui ca parte civilă şi a solicita despăgubiri, cu excepţia infracţiunilor; cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, când acţiunea civilă se exercită din oficiu, nefiind necesară cererea de constituire ca parte civilă (art. 17 Cod procedură penală).

În acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal, ori, după caz, persoanei care îi încuviinţează actele, să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite.

Instanţa de judecată este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă.

77 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 5300/1971, în „Dreptul”, nr. 7/1990, pag. 70.

– 90 –

Procurorul poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă, pornită de persoana vătămată, iar când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul – când participă la judecată – este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă.

c) – este disponibilă, potrivit normelor procesuale şi substanţiale de drept civil, acţiunea civilă are caracter disponibil, acesta fiind în concordanţă cu principiul disponibilităţii procesului civil. Disponibilitatea acţiunii civile se menţine ca regulă şi în cadrul procesului penal, dar principiul oficialităţii procesului penal îşi pune amprenta pe modul particular în care această acţiune se realizează. Astfel, partea civilă deşi are în mâna sa acţiunea civilă, organele judiciare pot lua din oficiu măsuri care să realizeze mai eficient drepturile părţii civile, dar numai în situaţia excepţiilor menţionate, pentru că, partea civilă poate renunţa oricând la acţiunea civilă.

Prin sentinţa penală nr. 1097 din 9 septembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, a condamnat pe inculpaţii N.F. şi N.M., pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie şi, respectiv, pentru complicitate la această infracţiune.

S-a luat act că partea civilă I.M., căreia i s-au sustras cerceii, deşi nu a recuperat prejudiciul ce i s-a cauzat, a renunţat la despăgubirile cerute iniţial78.

d) – este divizibilă, în sensul că acţiunea civilă se poate exercita şi numai faţă de unii sau unul dintre participanţii la săvârşirea infracţiunii, dacă aceştia sunt insolvabili, conform principiului de drept al răspunderii civile în solidar.

e) – nu este individuală, întrucât se poate exercita şi faţă de persoana responsabilă civilmente, dacă inculpatul este insolvabil, sau în caz de deces al inculpatului, acţiunea civilă poate continua faţă de moştenitorii legali.

3.5 Exercitarea acţiunii civile

• Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile Persoana fizică, cu capacitate deplină de exerciţiu, are posibilitatea de

a-şi valorifica pretenţiile civile fie prin exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acţiunii civile în afara procesului penal, la instanţa civilă. Pentru a putea fi exercitat dreptul de opţiune, trebuie să existe,

78 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţ. pen. Dec. nr. 391/19.01.2005.

– 91 –

în acelaşi timp, cele două căi prin care pot fi cerute despăgubirile civile, adică, trebuie să existe, atât procesul penal declanşat şi acţiunea penală pusă în mişcare, cât şi posibilitatea exercitării acţiunii civile la o instanţă civilă.

Dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, nu poate fi vorba de exercitarea dreptului de opţiune, întrucât persoana vătămată are numai posibilitatea exercitării acţiunii civile la instanţa civilă. Dreptul de opţiune este irevocabil, în sensul că persoana fizică prejudiciată material prin infracţiune, alegând una din cele două căi de exercitare a acţiunii civile, nu o poate părăsi. Aceasta se explică, pe de o parte, prin necesitatea ca organele judiciare să cunoască existenţa sau inexistenţa părţii civile în procesul penal pentru a o ajuta să-şi valorifice drepturile pe care, potrivit legii, le are în legătură cu desfăşurarea procesului penal şi, pe de altă parte, prin necesitatea stabilităţii distribuţiei procesuale în cauzele penale.

În cazul în care persoana prejudiciată material prin infracţiune părăseşte calea aleasă din cele două, ea pierde definitiv dreptul de a mai obţine repararea pe cale judiciară a pagubei produse prin infracţiune.

Există şi unele excepţii de la regula irevocabilităţii dreptului de opţiune, justificate prin faptul că, în anumite situaţii, persoana prejudiciată material este împiedicată să-şi continue exercitarea acţiunii civile pe calea procesuală, pentru care a optat iniţial. Părăsirea procesului penal poate avea loc şi în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dar nu poate fi vorba, în mod practic, de abandonarea căii procesuale alese, deoarece, în mod obligatoriu, iniţial, acţiunea civilă a fost pornită în procesul penal.

Când urmărirea penală sau judecata a fost suspendată în condiţiile prevăzute de art. 239 Cod procedură penală şi respectiv 303 Cod procedură penală, partea civilă nu este obligată să aştepte reluarea procesului penal, ea putând să se adreseze cu acţiunea civilă instanţei civile, deci poate părăsi procesul penal, dar în caz de reluare a acestuia, acţiunea introdusă în instanţa civilă se suspendă (art. 19 alin. 3 Cod procedură penală). Partea civilă poate părăsi procesul penal, în cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau când instanţa a lăsat nerezolvată acţiunea civilă79.

În situaţiile în care acţiunea civilă exercitată în procesul penal cuprinde mai multe capete de cerere şi dacă unele au fost soluţionate de instanţa penală, acţiunea civilă, exercitată ulterior în faţa instanţei civile, va avea ca obiect numai capetele de cerere nerezolvate de către instanţa penală80.

79 Tr. Mun. Bucureşti – Secţia a II-a pen., dos. nr. 879/1982, în R.R.D., nr. 11/1983, pag. 61-63. 80 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M.Stănoiu – Op. cit., pag. 77.

– 92 –

Există şi posibilitatea ca persoana prejudiciată material prin infracţiune, care a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei civile, să părăsească această instanţă şi să exercite acţiunea civilă în cadrul procesului penal, când acţiunea penală a fost pusă în mişcare ulterior pornirii acţiunii civile în faţa instanţei civile (persoana prejudiciată nu avea posibilitatea de a opta pentru calea penală sau calea civilă, singura posibilitate fiind introducerea acţiunii civile la instanţa civilă, acţiunea penală nefiind pusă în mişcare în cadrul procesului penal)81 şi când procesul penal a fost reluat după suspendare, încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală. Revenirea persoanei vătămate în procesul penal nu este obligatorie, cel interesat având posibilitatea să exercite în continuare acţiunea civilă în faţa instanţei civile, cu precizarea că aceasta se suspendă până la soluţionarea cauzei penale82.

Persoana vătămată, care a pornit acţiunea civilă în faţa instanţei civile, nu poate să părăsească această instanţă dacă s-a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă (art. 19 alin. ultim Cod procedură penală). Această dispoziţie a legii se explică prin necesitatea evitării pronunţării unor soluţii contrare de către instanţe diferite, cu privire la aceeaşi problemă supusă rezolvării lor83.

• Exercitarea acţiunii civile din oficiu Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită din oficiu, când persoana

vătămată este o persoană lipsită de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 17 alin. 1 Cod procedură penală). Rezultă că pentru apărarea intereselor societăţii şi în special a persoanelor vătămate menţionate mai sus, acţiunea civilă se exercită din oficiu.

În vederea exercitării din oficiu a acţiunii civile, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată vor cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal (persoanele prevăzute de legea civilă: tutori, curatori, profesori, pedagogi, părinţii pentru copii minori), ori, după caz, reprezentatului (avocat sau mandatar care nu este avocat) căruia îi încuviinţează actele, să prezinte situaţii cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită. Cel păgubit este obligat să prezinte situaţia şi datele cerute (art. 17 alin. 2 Cod procedură penală).

Exercitarea din oficiu a acţiunii civile are ca scop, independent de atitudinea persoanei constituite parte civilă, repararea deplină a pagubei şi

81 N. Volonciu – Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 125. 82 Ibidem. 83 Gr. Gr. Theodoru, L. Moldovan – Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, vol. I, pag. 287.

– 93 –

asigurarea integrităţii proprietăţii. Când inculpatul a acoperit numai parţial paguba, iar persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă şi pentru restul prejudiciului, instanţa obligă din oficiu la plata acesteia84.

În cazul exercitării din oficiu a acţiunii civile, instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă (art. 17 alin. 3 Cod procedură penală). Ignorarea dispoziţiei duce la casarea hotărârii.

Aceasta reprezintă o manifestare elocventă a umanismului legislaţiei noastre. Dacă nu există constituirea de parte civilă, instanţa se pronunţă din oficiu asupra daunelor, când cel vătămat este minor85. În cazul minorilor, acţiunea civilă se exercită din oficiu şi în situaţia în care aceştia sunt încredinţaţi instituţiilor de ocrotire86. Pe cale de consecinţă, în cazul în care acţiunea civilă se exercită din oficiu, renunţarea la acţiune nu produce efecte obişnuite. De aceea, simpla declaraţie de renunţare la despăgubiri făcută de mamă, în numele minorilor al căror tată şi-a pierdut viaţa în accidentul de circulaţie provocat de inculpat, este ineficientă şi instanţa nu putea să ia act de ea, prejudiciind astfel interesele minorilor. Recursul făcut de procuror, pentru acest motiv, este, aşadar, fondat şi urmează a fi admis, a se trimite cauza primei instanţe, pentru a se pronunţa cu privire la prestaţia periodică lunară şi la suma globală cuvenită, copiilor minori ai victimei, până la data pronunţării sentinţei87.

În cazul săvârşirii infracţiunii de omor, obligarea inculpatului la plata unei prestaţii periodice către copiii minori ai victimei, până la majoratul acestora, are rolul de a acoperi prejudiciul cauzat minorilor, prin lipsirea acestora de contribuţia lunară pe care victima o avea la întreţinerea lor. Ca atare, obligarea inculpatului la plata unei sume globale, reprezentând prestaţia periodică calculată cumulat până la majoratul minorilor, este nelegală.

Prin sentinţa penală nr. 323 din 13 iulie 2005, Tribunalul Constanţa a dispus condamnarea inculpatului D.I. pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută în art. 174, art. 175 lit. i) C. pen.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă C.V. în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al

84 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 3406/1973, în R.R.D., nr. 4/1973, pag. 177. 85 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 679/1974, în R.R.D., nr. 9/1974. 86 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 666/1985. 87 Tr. Mun. Bucureşti – Secţia a I-a penală, dec. nr. 354/1990, în „Dreptul” nr. 6/1992, pag. 89.

– 94 –

minorilor C.G. şi C.A. şi s-a dispus obligarea inculpatului la plata sumei de 3.097,33 lei cu titlu de daune materiale către partea civilă C.V., 5.000 lei cu titlu de daune morale către aceiaşi parte civilă şi câte 1.500 lei lunar către fiecare minor, începând cu 29 februarie 2004, până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Instanţa a reţinut că, la 28 februarie 2004, inculpatul a aplicat victimei, într-un loc public, o lovitură cu cuţitul în regiunea toracică provocându-i leziuni care au dus la deces.

Prin decizia penală nr. 302, din 30 noiembrie 2005, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul părţii civile C.V. şi a majorat daunele morale de la 5.000 de lei, la 15.000 lei.

Recursul declarat de partea civilă C.V., prin care a solicitat, între altele, obligarea inculpatului la plata sumelor globale de 29.700 lei către minorul C.A. şi 32.400 lei către minorul C.G., sume ce reprezintă totalul prestaţiei lunare datorate până la majoratul copiilor, nu este întemeiat.

Susţinerea părţii civile, în sensul că inculpatul ar fi trebuit obligat la plata unei sume globale reprezentând prestaţia periodică calculată cumulat, până la majoratul fiecărui minor, este nefondată.

Atâta timp cât prestaţia periodică este menită să acopere prejudiciul cauzat minorilor, prin lipsirea acestora de contribuţia lunară pe care victima o avea la întreţinerea lor, este nelegal să se dispună acoperirea acestei pagube prin obligarea la plata unei sume globale88.

În cazul exercitării acţiunii civile din oficiu, atribuţiile procurorului în faţa instanţei de judecată primesc noi valenţe, în raport cu ipoteza în care acţiunea civilă nu este obligatorie. Legea dă posibilitatea procurorului să susţină în faţa instanţei acţiunea civilă pornită de persoana vătămată. Dispoziţia a fost prevăzută în scopul de a se mări rolul activ al procurorului şi posibilităţile lui de participare cât mai largă în procesul penal. Acest sprijin se conferă părţii civile, care îşi vede dublate eforturile prin ajutorul acordat de procuror.

Acordarea ajutorului este în general facultativă, intervenţia rămânând la aprecierea procurorului (art. 18 alin. 1 Cod procedură penală). Dacă persoana vătămată este o organizaţie sau o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul, când participă la

88 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală Dec. nr. 822/08.02.2006.

– 95 –

judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă (art. 18 alin. 2 Cod procedură penală).

Având în vedere dispoziţiile art. 18 alin. 2 Cod procedură penală, în practica judiciară s-a arătat, în mod corect, că în cazul în care partea vătămată nu a pornit acţiunea civilă în nume propriu şi nici nu este o persoană din cele prevăzute în textul de lege, procurorul nu se poate substitui părţii civile şi să susţină în numele acesteia cererea de despăgubiri civile, la care ea ar fi fost îndrituită89.

Din prevederile legale rezultă că acţiunea civilă capătă caracter oficial şi în alte situaţii, decât cele prevăzute în art. 17 Cod procedură penală. Astfel, în art. 348 Cod procedură penală, se arată că instanţa rezolvă din oficiu acţiunea civilă în cazurile prevăzute de art. 17 Cod procedură penală, dar şi în cazurile în care acţiunea civilă are ca obiect restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii90.

• Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă Sunt situaţii în care acţiunea civilă privind repararea prejudiciului

cauzat prin infracţiune poate fi exercitată numai la instanţa civilă, datorită inexistenţei posibilităţii alăturării acţiunii civile, celei penale (situaţiile sunt cazuri speciale de rezolvare a acţiunii civile).

Conform prevederilor art. 20 alin. 1 Cod procedură penală, persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiunea civilă în faţa instanţei civile dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. De asemenea, potrivit art. 20 alin. 2 Cod procedură penală, în cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, dacă se constată din probe noi că paguba şi daunele morale nu au fost integral reparate, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă. În această ipoteză, se poate spune că ne întâlnim cu exercitarea parţială a acţiunii civile în procesul penal, şi în faţa instanţei civile. În mod practic, soluţionarea integrală a acţiunii civile se face atât în cadrul procesului penal, cât şi în cadrul unui proces civil separat şi ulterior terminării procesului penal.

În alin. 3 al aceluiaşi articol (20), persoana vătămată se poate adresa, cu acţiune civilă, la instanţa civilă pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de către prima instanţă. În această ultimă ipoteză, pagubele materiale

89 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 31/1980, în R.R.D., nr. 2/1981, pag. 66. 90 CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1372/1991.

– 96 –

sau daunele morale s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii penale, pe când în cazul prevăzut în articolul 20 alin. 2 din Codul de procedură penală, pagubele materiale şi daunele morale, existau în timpul desfăşurării procesului penal, dar nu fuseseră integral recuperate. Astfel, cererea părţii civile, privind obligarea inculpatului la plata sumelor ce reprezintă despăgubiri născute din îngrijirile medicale şi incapacităţile de muncă ce s-au produs după pronunţarea hotărârii penale, de către prima instanţă, poate fi rezolvată în faţa instanţei civile, şi nu în recursul declarat de procuror împotriva hotărârii penale pronunţată de prima instanţă91.

Nepronunţarea instanţei penale cu privire la unul din capetele de cerere ale părţii civile (având o autonomie faptică), nu constituie o rezolvare greşită a laturii civile, ci echivalează cu o nerezolvare a acesteia, care dă dreptul părţii civile să exercite în completare acţiunea civilă în faţa instanţei civile, potrivit art. 20 Cod procedură penală92.

• Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă Raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă, nu se pune în cazul

exercitării concomitente a celor două acţiuni în cursul desfăşurării procesului penal, deoarece, în această situaţie cadrul juridic al procedurii judiciare este unic, fiind incidente pentru ambele acţiuni: regulile care reglementează în principal realizarea procesului penal.

Se ridică însă unele probleme când cele două acţiuni sunt exercitate separat. Exercitarea concomitentă a celor două acţiuni separate ar fi nepotrivită din numeroase motive, dintre care cel mai important este pericolul de a se ajunge eventual la hotărâri judecătoreşti contradictorii93. De aceea, legea interzice realizarea deodată a celor două acţiuni, indicând şi o anumită preferinţă (art. 19 alin. 2 Cod procedură penală). În asemenea cazuri se prevede că judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. Acţiunea penală trebuie să aibă întâietate, întrucât duce la realizarea raportului de drept penal material, în cadrul căreia se naşte dreptul statului de a trage la răspundere penală şi a pedepsi pe inculpat, respectiv persoana care prin fapta sa a adus cea mai gravă încălcare a ordinii de drept şi a tulburat în modul cel mai periculos relaţiile sociale statornicite. Această regulă este de mai mult timp cunoscută în dreptul procesual penal, fiind concentrată în formula „penalul ţine în loc civilul“.

Regula că „penalul ţine în loc civilul“ este înscrisă în art. 19 alin. 2 Cod procedură penală, care prevede că judecata în faţa instanţei civile se

91 TJ. Timiş – Decizia penală nr.976/1973, în R.R.D. nr. 2/1974, pag. 164. 92 TJ. Bistriţa-Năsăud – decizia penală nr. 242/1981, în R.R.D., nr. 6/1982, pag. 83. 93 N. Volonciu – Op. cit., pag. 268.

– 97 –

suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, regulă ce este de ordine publică, şi nerespectarea ei duce la nulitate, care poate fi invocată şi din oficiu, fără să poată fi acoperită prin voinţa părţii, în cadrul unei achiesări exprese sau tacite94.

Ca urmare, dacă acţiunea penală este intentată separat, judecătorul din cauza civilă nu poate stabili că acea acţiune e stinsă prin vreo cauză legală (prescripţie, amnistie, decesul făptuitorului) şi să soluţioneze procesul civil. Judecătorul civil este obligat să constate mai întâi că există o hotărâre penală definitivă, care stinge acţiunea publică şi numai ulterior să se pronunţe în procesul civil. Cu toate că această normă se referă la rezolvarea definitivă a cauzei penale nu a avut în vedere, cel puţin în reglementarea română, existenţa exclusivă a unei hotărâri definitive. Dacă în cursul suspendării judecării cauzei civile, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. 2 Cod procedură penală, urmărirea penală încetează sau se dispune scoaterea de sub urmărire penală, aceasta permite reluarea procesului civil, întrucât rezolvarea dată de procuror cauzei penale deşi nu are natura juridică a unei hotărâri cu autoritate de lucru judecat reprezintă în momentul respectiv o anumită rezolvare a cauzei. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul suspendării procesului penal în cursul judecăţii.

Când cele două acţiuni sunt exercitate în cadrul procesului penal, instanţa are obligaţia, potrivit art. 346 alin. 1 Cod procedură penală, să se pronunţe, prin aceeaşi sentinţă, şi asupra acţiunii civile. Instanţa nu poate lăsa nesoluţionată acţiunea civilă, luând act de declaraţia părţii civile că înţelege să-şi valorifice dreptul la despăgubiri, la instanţa civilă. Acest drept îl are partea civilă numai în cazul suspendării procesului penal95. Potrivit art. 347 Cod procedură penală, instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă, în cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale.

Disjungerea acţiunii civile nu echivalează cu lăsarea nesoluţionată a acesteia şi crearea posibilităţii părţii civile de a solicita despăgubirile civile pe calea unei acţiuni separate în faţa instanţei civile96. În practica judiciară s-a arătat că, în cazul disjungerii acţiunii civile şi amânării judecării ei, instanţa nu poate soluţiona acţiunea civilă numai parţial, admiţând-o doar în limitele dovedite, şi să se dezînvestească de soluţionarea restului pretenţiilor civile cu

94 Ibidem, pag. 269. 95 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 756/1991. 96 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 536/1981, în R.R.D., nr. 11/1981, pag. 54.

– 98 –

care a fost învestită, rezervând părţii civile calea unei acţiuni separate la instanţa civilă97.

Acţiunea penală primează faţă de acţiunea civilă, deoarece, pe de o parte, cauza materială unică a celor două acţiuni este săvârşirea infracţiunii, iar pe de altă parte, rezolvarea acţiunii civile este condiţionată de rezolvarea acţiunii penale în privinţa existenţei faptei persoanei care a săvârşit-o şi vinovăţiei acesteia (art. 22 alin. 1 Cod procedură penală).

3.6 Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal

Acţiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal numai în măsura în care a fost alăturată acţiunii penale şi, împreună au ajuns în faţa instanţei penale.

În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată în procesul penal, dar aceasta nu a ajuns în faza de judecată, deoarece organele de urmărire penală au dat soluţia scoaterii de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, acţiunea civilă va fi rezolvată de către instanţa civilă98. Instanţa civilă va rezolva acţiunea civilă, ţinând seama de temeiurile care au stat la baza soluţionării cauzei penale de către organele de urmărire penală. Pentru admiterea sau respingerea acţiunii civile, instanţa civilă va analiza şi conţinutul ordonanţei sau rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale.

Când acţiunea civilă este rezolvată în cadrul procesului penal, se observă că, potrivit art. 346 alin. 1 Cod procedură penală, instanţa penală se pronunţă prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile. Acţiunea civilă poate fi admisă sau respinsă după cum este sau nu întemeiată.

Conform prevederilor art. 346 alin. 2, 3 şi 4 Cod procedură penală rezultă că instanţa penală are patru posibilităţi, în ceea ce priveşte rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, şi anume: nu acordă despăgubiri civile; admite acţiunea civilă în total sau în parte; respinge acţiunea civilă ca lipsită de temei şi nu soluţionează acţiunea civilă.

• Instanţa nu acordă despăgubiri civile Potrivit art. 346 alin. 3 Cod procedură penală, instanţa penală nu

acordă despăgubiri civile când pronunţă soluţia achitării, pentru motivul că fapta nu există ori nu a fost săvârşită de inculpat. Dacă o hotărâre penală, pronunţând achitarea, neagă existenţa faptului care a produs prejudiciul, nici

97 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 74/1983, în R.R.D., nr. 3/1985, pag. 78. 98 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 1052/1989, în „Dreptul”, nr. 7/1990, pag. 70.

– 99 –

instanţa civilă nu poate obliga la repararea daunei99. O situaţie similară există când instanţa penală stabileşte că fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat. Dacă fapta a produs un prejudiciu, instanţa civilă nu are dreptul să reţină că paguba a fost pricinuită prin această faptă de pârâtul care anterior, în procesul penal, a avut calitatea de învinuit sau inculpat. Dacă aplicarea pedepsei este în funcţie de întinderea prejudiciului, atunci hotărârea instanţei penale are putere de lucru judecat, cu privire la existenţa şi întinderea daunei.

• Instanţa admite acţiunea civilă în total sau în parte Instanţa, când constată săvârşirea de către inculpat a unei fapte

prevăzută de legea penală şi producerea unui prejudiciu material părţii civile, admite în total sau în parte acţiunea civilă, indiferent de soluţia pe care o pronunţă în acţiunea penală: condamnare, achitare, încetarea procesului penal. Când instanţa pronunţă condamnarea inculpatului şi constată că infracţiunea a cauzat prejudicii materiale şi daune morale părţii civile, în toate cazurile, va obliga pe inculpat şi, eventual, partea responsabilă civilmente la plata despăgubirilor civile.

În cazul pronunţării soluţiei achitării, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b1, d şi e Cod procedură penală, dacă fapta a produs prejudicii materiale şi daune morale părţii civile, instanţa va admite acţiunea civilă şi va acorda despăgubiri civile persoanei prejudiciate. De asemenea, în cazul achitării inculpatului pentru motivul că din cauza unei boli psihice este iresponsabil, în temeiul art. 346 alin. 2 Cod procedură penală, instanţa este obligată să se pronunţe cu privire la latura civilă, putând obliga la repararea pagubei potrivit legii civile100.

Instanţa acordă despăgubiri civile, în cazul pronunţării soluţiei de încetare a procesului penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g, h şi i, dacă infracţiunea a cauzat prejudicii materiale şi daune morale părţii civile.

Potrivit art. 137 alin. 1 Cod penal, amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită, fără a avea însă efecte asupra drepturilor persoanei vătămate (art. 137 alin. 2 Cod penal), şi în consecinţă, dacă a produs prejudicii materiale şi daune morale părţii civile, instanţa va obliga pe cel exonerat de răspundere penală să repare paguba produsă prin infracţiunea pe care a săvârşit-o. În toate cazurile menţionate, instanţa are obligaţia să soluţioneze acţiunea civilă101.

99 Trib. Suprem – Decizia civ. nr. 560/1963, în „Justiţia Nouă“, nr. 10/1963, pag. 12. 100 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 1386/1991. 101 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 1287/1988, în R.R.D., nr. 4/1989, pag. 79.

– 100 –

În cazul în care instanţa constată că fapta, pentru care răspunderea penală s-a prescris, a produs prejudicii materiale va obliga pe inculpat la repararea prejudiciului cauzat, dacă acţiunea civilă nu s-a prescris conform normelor dreptului civil în materia prescripţiei.

Când încetarea procesului penal s-a dispus datorită decesului făptuitorului (art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g Cod procedură penală) instanţa nu poate rezerva părţii civile calea unei acţiuni separate la instanţa civilă, ci are obligaţia, conform art. 21 Cod procedură penală, să introducă în proces moştenitorii inculpatului102, iar dacă una din părţi este o persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, succesorii în drepturi, ori lichidatorii în caz de desfiinţare sau de dizolvare.

În cazul încetării procesului penal datorită împăcării părţilor (art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. h Cod procedură penală), în temeiul art. 144 alin. 1 Cod penal, acţiunea se stinge. Acest efect al împăcării părţilor se explică prin caracterul total al împăcării, care conduce la stingerea totală a procesului, atât sub aspectul penal, cât şi sub aspectul civil. Această manieră de rezolvare a acţiunii civile nu exclude posibilitatea ca, prin hotărârea de încetare a procesului penal datorită împăcării părţilor, instanţa să-l oblige pe inculpat să repare prejudiciul cauzat prin infracţiune, când părţile s-au înţeles şi asupra acestui aspect103. Rezultă că împăcarea părţilor nu dă posibilitatea exercitării în continuare a acţiunii civile nici în faţa instanţei civile, nici în faţa instanţei penale104. Neexistând o fundamentare legală au rămas izolate soluţiile instanţelor judecătoreşti şi opiniile din doctrina de specialitate105 („că o atare acţiune civilă ar tinde să readucă în discuţie întregul conflict, cu toate aspectele specifice faptei penale care a pricinuit paguba materială, situaţie de natură a reînvia, atât sub aspect social, cât şi judiciar, întreaga tulburare pe care conflictul iniţial a produs-o, şi căreia legiuitorul a înţeles prin împăcarea părţilor să-i pună capăt în mod definitiv. De aceea, atunci când intervine împăcarea, fie că este sau nu însoţită de o tranzacţie asupra despăgubirilor, ea îşi produce toate efectele prevăzute de lege, adică înlătură răspunderea penală

102 CSJ – Secţia penală, Decizia nr.2837/1976, în CD, pe anul 1976, pag. 469; CSJ – Secţia penală, decizia nr. 2359/1984, în R.R.D., nr. 11/1984, pag. 72. 103 Tr. Mun. Bucureşti – Secţia a II-a penală, Dec. nr. 2056/1976, în R.R.D., nr. 5/1977, pag. 69; TJ. Galaţi – Dec. pen. nr. 98/1977, în R.R.D., nr. 4/1978, pag. 67. 104 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 883/1981, în R.R.D., nr. 1/1982, pag. 65. 105 B. Diamant - Notă în R.R.D., nr. 5/1981, pag. 45-46; Într-o opinie contrară, Gh. Parauşan - în R.R.D., nr. 5/1981, pag. 46-47.

– 101 –

şi stinge acţiunea civilă“), potrivit cărora împăcarea părţilor, când legea o prevede ca posibilitate, nu înlătură dreptul persoanei vătămate de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul suferit - pe calea unei acţiuni civile - conform prevederilor art. 998 C. civ.

În ceea ce priveşte retragerea plângerii prealabile, deşi în lege nu se menţionează expres, se consideră la fel ca şi la împăcarea părţilor, că aceasta înlătură şi răspunderea civilă. Efectul retragerii plângerii prealabile poate fi considerat ca o consecinţă a caracterului ei total, în sensul că trebuie să privească atât latura penală, cât şi latura civilă a procesului penal. Pe bună dreptate se arată în literatura de specialitate că nu se poate pune capăt conflictului de drept penal câtă vreme persoana vătămată menţine faţă de inculpat pretenţii de natură civilă, ce decurg din săvârşirea infracţiunii, retragerea plângerii prealabile neputând opera numai cu privire la latura penală106. Sunt considerate juste soluţiile unor instanţe judecătoreşti care, luând act că a fost retrasă plângerea prealabilă, au considerat ca inadmisibilă cererea de a soluţiona latura civilă a cauzei prin obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile107. Prin sentinţa penală nr. 857/1992, Judecătoria Braşov a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de lovire, având în vedere că partea vătămată şi-a retras plângerea. Prin aceeaşi hotărâre, inculpatul a fost însă obligat să plătească părţii vătămate despăgubiri civile. În fapt, partea vătămată a dat o declaraţie în faţa primei instanţe prin care arată că nu cere condamnarea inculpatului, ci doar obligarea la despăgubiri civile. Hotărârea sus-menţionată este nelegală. Latura penală şi cea civilă în procesul penal sunt indivizibile. Dar, în condiţiile în care partea vătămată a făcut declaraţia că nu cere condamnarea inculpatului, prima instanţă trebuia nu numai să pronunţe încetarea procesului penal, ci şi să dispună scoaterea de pe rol a cauzei şi să o trimită unui complet de judecată civil, pentru ca partea vătămată să-şi poată valorifica, pe această cale, pretenţiile sale. Sub nici o formă acţiunea civilă nu mai putea continua alături de acţiunea penală, întrucât aceasta nici nu mai exista, ca urmare a retragerii plângerii penale a părţii vătămate; plângerea sa fiind singurul element de natură să justifice punerea în mişcare a acţiunii penale, la care se putea alătura şi acţiunea civilă108.

De asemenea, instanţa penală rezolvă acţiunea civilă când încetează procesul penal şi dispune înlocuirea răspunderii penale (art. 11 pct. 2 lit. b,

106 C. Bulai – Drept penal român, Editura Sousa, Bucureşti, 1992, pag. 80. 107 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 5069/1971, în C.D. din 1971; Jud. Sighetul Marmaţiei, sent. pen. nr. 262/1976, în R.R.D., nr. 5/1976, pag. 60. 108 TJ. Braşov – Decizia penală nr. 639/1992, în „Dreptul”, nr. 4/1994, pag. 91.

– 102 –

raportat la art. 10 lit. i Cod procedură penală), putând obliga pe inculpat la plata despăgubirilor civile dacă se constată că fapta acestuia a cauzat prejudicii părţii civile.

• Instanţa respinge acţiunea civilă ca lipsită de temei Această soluţie se deosebeşte de ipoteza prevăzută în art. 346 alin. 3

Cod procedură penală. În acest caz, temeiul pe care a fost soluţionată latura penală nu exclude, de plano, posibilitatea acordării de despăgubiri civile. Astfel, când achitarea a fost dispusă pe temeiul că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, dacă constată că fapta a produs un prejudiciu material, poate obliga pe cel achitat la repararea pagubei. Dacă instanţa constată că fapta nu a produs prejudicii materiale şi daune morale, nu va acorda despăgubiri civile.

Când achitarea a fost pronunţată pentru lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, este posibilă, în general, obligarea la despăgubiri civile. Sunt însă situaţii când instanţa poate să nu acorde despăgubiri civile, şi anume în cazul infracţiunilor neintenţionate, când achitarea se pronunţă pentru lipsa elementului subiectiv, şi anume lipsa culpei109.

Când achitarea se pronunţă pentru că există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. e Cod procedură penală), dacă se constată că celui achitat îi revine totuşi o culpă în ceea ce priveşte producerea prejudiciului material în patrimoniul persoanei vătămate, instanţa poate dispune repararea pagubei. Sunt însă şi situaţii când achitarea, pe temeiurile menţionate mai sus, să nu conducă la acordarea de despăgubiri civile.

Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea unor infracţiuni de furt în dauna avutului privat. Prin rechizitoriul întocmit în cauză s-a dispus, între altele, şi neînceperea urmăririi penale pentru minorii ce nu împliniseră vârsta de 14 ani.

Inculpatul a fost obligat să plătească despăgubiri părţilor civile, solidar cu părinţii minorilor.

Instanţa a reţinut că inculpatul a săvârşit, în lunile aprilie şi mai 1990, un număr de şase furturi, la unele din ele participând şi trei minori.

Soluţia este nelegală, deoarece potrivit art. 317 din Codul de procedură penală, judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal şi la fapta şi

109 I. Dobrinescu – Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal în cazul achitării inculpatului, în R.R.D., nr. 1/1973, pag. 28-33.

– 103 –

persoana la care se referă extinderea. De asemenea, potrivit art. 14 Cod procedură penală, acţiunea civilă, accesorie acţiunii penale, are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente, cu privire la care instanţa a fost sesizată.

Cum prin rechizitoriul întocmit în cauză, instanţa nu a fost sesizată cu judecarea unor fapte penale comise şi de cei trei minori, instanţele au greşit soluţionarea laturii civile a cauzei, atunci când a obligat la plata despăgubirilor civile şi pe făptuitorii minori, precum şi pe părinţii acestora110.

Nu poate fi respinsă ca lipsită de temei acţiunea civilă în cazul în care partea civilă s-a constituit în faza de urmărire penală, fără a preciza cuantumul despăgubirilor, şi ulterior, în faza de judecată, deşi legal citată, aceasta nu s-a prezentat. Într-o asemenea situaţie, instanţa trebuie să aibă un rol activ, pentru a constata motivul neprezentării părţii civile care, fiind victimă a unei tentative de omor, ar fi putut să fie internată în spital ca urmare a leziunilor cauzate de inculpat111.

• Instanţa nu soluţionează acţiunea civilă Conform prevederilor art. 346 alin. 4 Cod procedură penală, instanţa

nu soluţionează acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b, ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f şi j Cod procedură penală, precum şi în caz de retragere a plângerii prealabile.

În cazurile menţionate mai sus, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, deoarece, în primul caz, prejudiciul nu este urmarea unei fapte prevăzute de legea penală, iar în celelalte cazuri acţiunea penală fusese nelegal exercitată. În consecinţă, neexistând posibilitatea exercitării acţiunii penale datorită intervenţiei vreunui impediment din cele prevăzute în art. 10 lit. b, f şi j, nici acţiunea civilă nu poate fi rezolvată, lipsind cadrul legal în acest sens. În asemenea cazuri, cel interesat se poate adresa cu acţiune separată în faţa instanţei civile.

Această soluţie se impune şi în cazurile în care – deşi nu se constată una din cele trei ipoteze prevăzute de lege – totuşi, situaţia concretă poate fi asimilată uneia dintre aceste ipoteze.

În practica judiciară s-a decis, în mod constant, în acest sens, că plângerea prealabilă, tardiv introdusă la instanţă, are aceleaşi efecte ca şi lipsa plângerii prealabile, conducând la imposibilitatea instanţei de a soluţiona

110 CSJ – Secţia penală, Decizia nr.1733/1989;

111 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 1988/1989, în R.R.D., nr. 9/1989, pag. 145-146.

– 104 –

acţiunea civilă112. Lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală nu trebuie confundată cu posibilitatea rezolvării separate a acţiunii civile de către aceasta. În primul caz, instanţa se dezînvesteşte, pe când în cel de-al doilea caz instanţa amână doar soluţionarea acţiunii civile într-o altă şedinţă de judecată. Potrivit art. 347 Cod procedură penală, în acest din urmă caz, instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile în cazul când rezolvarea acesteia ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale; această disjungere neechivalând însă cu lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile. Instanţa, pronunţând condamnarea inculpatului, nu putea lăsa nesoluţionată acţiunea civilă rezervând părţii civile dreptul la acţiune în faţa instanţei civile, pentru motivul că partea civilă a declarat, în cursul judecării pricinii, că nu are acte cu care să-şi dovedească pretenţiile, dar le va procura. Faţă de această declaraţie, instanţa penală, constatând că soluţionarea acţiunii civile ar întârzia rezolvarea acţiunii penale, trebuia să disjungă acţiunea penală şi să amâne judecarea acţiunii într-o altă şedinţă113.

Nu este justificată disjungerea judecării laturii civile de cea penală în cauzele în care stabilirea vinovăţiei inculpatului, individualizarea pedepsei şi încadrarea juridică se raportează la întinderea pagubei produse prin infracţiune, cum sunt, îndeosebi, cele care au produs consecinţe deosebit de grave.

În cazul unor atare infracţiuni, în care soluţia este condiţionată de activitatea infracţională şi în strânsă legătură cu urmările patrimoniale ale faptei, disjungerea trebuie dispusă numai în cazurile în care judecarea ambelor laturi ale procesului, din cauze obiective, nu se poate asigura.

Spre exemplu, prin sentinţa penală nr. 60/2003, Tribunalul Bihor a condamnat la 10 ani şi 6 luni închisoare pe inculpatul K.P., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 1, 3, 4 şi 5, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din vechiul Cod penal.

În baza dispoziţiilor art. 347 din Codul de procedură penală, s-a dispus disjungerea acţiunii civile şi rezolvarea separată a acesteia.

Instanţa a reţinut că, în perioada 1998 - 1999, ca reprezentant al societăţii comerciale „M.V.” din Oradea, inculpatul a cumpărat importante cantităţi de marfă de la numeroase firme, pentru plata cărora a emis file CEC fără acoperire, cauzându-le pagube însemnate.

Pentru a nu se ajunge la întârzierea excesivă a soluţionării cauzei s-a dispus disjungerea laturii civile, fiind necesare completări în ceea ce

112 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 861/1986, în R.R.D., nr. 2/1987, pag. 70 şi în R.R.D., nr. 3/1987, pag. 76. 113 CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 74/1983, în R.R.D., nr. 3/1985, pag. 63; CSJ – Secţia penală, Decizia nr. 354/1979, în R.R.D., nr. 12/1979, pag. 80.

– 105 –

priveşte situaţia prejudiciului cauzat părţii civile de către inculpat, prin săvârşirea infracţiunii.

Prin decizia penală nr. 157 din 8 iulie 2004, a Curţii de Apel Oradea, apelul inculpatului a fost respins, iar ulterior a fost admis recursul.

Din examinarea actelor cauzei rezultă că instanţele au greşit când au dispus, respectiv au menţinut hotărârea de disjungere a cauzei.

În raport cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, aceea de înşelăciune în formă continuată, cu consecinţe deosebit de grave, se impunea judecarea cauzei în ansamblul său, atât în ceea ce priveşte acţiunea penală cât şi acţiunea civilă.

În cadrul soluţionării unitare a unei cauze penale, stabilirea întinderii prejudiciului produs, prin fapta comisă de inculpat, constituie un important criteriu ce îşi găseşte reflectarea în latura penală a cauzei, în ceea ce priveşte vinovăţia sa, dar şi în planul tragerii la răspundere penală, în procesul individualizării pedepsei, ţinând seama de gravitatea consecinţelor păgubitoare.

Se constată deci că latura penală a cauzei nu a fost corect soluţionată, nici cu privire la reţinerea vinovăţiei şi nici a individualizării pedepsei, în raport cu prejudiciul produs, de vreme ce întinderea prejudiciului nu a fost stabilită în integralitate, latura civilă fiind disjunsă tocmai în scopul stabilirii prejudiciului produs.

În consecinţă recursul inculpatului a fost admis, s-au casat hotărârile atacate şi s-a dispus trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rezolvare114.

114 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţ. pen. Decizia nr. 6281/25.11.2004.

– 106 –

CCCAAAPPPIIITTTOOOLLLUUULLL IIIVVV

RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE

Pentru a putea analiza răspunderea penală a persoanei juridice, considerăm că este necesar a da mai întâi o noţiune acesteia.

Persoana juridică este un subiect de drept. Nu este dată o definiţie legală a persoanei juridice dar, în doctrină este dominantă concepţia potrivit căreia „persoana juridică este subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile”115.

Prin persoană juridică se înţelege o fiinţă abstractă, intelectuală, creată prin ficţiunea legii, într-un interes social şi într-un scop de utilitate publică, având un patrimoniu deosebit, capabilă de a avea drepturi şi îndatoriri. Numai legiuitorul are dreptul de a crea asemenea persoane, pentru că nici o ficţiune nu poate să existe fără lege, deoarece numai prin voinţa puterii, care singură prin legi, stabileşte instituţii şi prescrie reguli pentru păzirea ordinii publice, apărarea bunelor moravuri şi a intereselor generale ale societăţii116.

După alţi teoreticieni persoana juridică este un ansamblu de elemente materiale şi umane, care îndeplinind condiţiile prevăzute de lege este titular de drepturi şi obligaţii.

Răspunderea penală a persoanelor juridice nu este o problemă nouă, ea găsindu-şi originile în dreptul antic, după care revine la sfârşitul secolului al XIX-lea în atenţia doctrinei penale europene, pentru ca astăzi să ajungă una dintre temele centrale ale demersurilor ştiinţifice şi legislative.

115 Gheorghe Beleiu - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura Şansa, Bucureşti ,1999, pag. 390. 116 Dimitrie Alexandrescu - Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Tipografia Naţională, Iaşi 1898, pag. 540-545.

– 107 –

Studiul evoluţiei istorice a acestei instituţii este în măsură să susţină ideea că răspunderea penală a persoanelor juridice este în acord cu principiile fundamentale ale dreptului penal, cu natura însăşi a persoanei juridice şi este justificată de necesităţi de ordin socio-economic.

Problema de a şti dacă o persoană juridică îşi poate vedea angajată răspunderea penală, în considerarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, a constituit subiectul unei dispute care a marcat doctrina penală pe toată durata ultimului secol. Răspunderea penală a persoanei juridice a constituit în cadrul unor colocvii internaţionale, studii, articole, adnotări şi monografii, consacrate acestei problematici, de-a lungul timpului, confruntări doctrinare între partizanii şi adversarii acestei idei.

Principalul argument al autorilor clasici, în favoarea non-responsabilităţii penale a entităţilor colective, îşi găseşte originile în teoria ficţiunii persoanelor juridice din dreptul civil, teorie care s-a bucurat de o largă audienţă în secolul al XIX-lea. Potrivit acestei teorii, subiect de drept veritabil nu poate fi decât fiinţa umană – persoanele juridice nefiind decât nişte subiecţi fictivi, recunoscuţi ca atare pentru a răspunde necesităţii de a identifica un titular al anumitor drepturi patrimoniale.

Deşi această teorie s-a născut în sfera dreptului civil pentru a rezolva unele raporturi de factură patrimonială, ea a marcat o parte importantă a doctrinei penale, în care se consideră că persoana juridică nu poate comite infracţiuni. Chiar în doctrina relativ recentă se susţine, în mod izolat, de către unii autori că, „persoana juridică fiind fiinţă fictivă, nedispunând prin ea însăşi nici de voinţă şi nici de libertate, nu poate comite o faptă ilicită şi nici nu poate cunoaşte închisoarea”117.

Teoria ficţiunii a fost în cele din urmă abandonată chiar în sfera dreptului civil – astăzi persoanele juridice joacă un rol capital în toate domeniile vieţii economico-sociale, iar acest rol nu ar putea fi îndeplinit de entităţi fictive.

Persoanele juridice se bucură de recunoaşterea capacităţii juridice în majoritatea ramurilor de drept, deoarece, au un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniile membrilor care le compun, au drepturi şi obligaţii distincte de cele ale membrilor, aşa încât existenţa lor este o realitate atât în plan social, cât şi în plan juridic118.

117 B. Dejemppe - Responsabilite penales des personnes morales, in “Annales de droit de Louvain”, 1983. 118 K. E. Mohamed El Sayed –Unele probleme privind răspunderea penală a persoanei juridice.

– 108 –

Totodată, persoanele juridice se bucură de recunoaşterea capacităţii pasive, inclusiv în sfera dreptului penal. Atunci când o infracţiune este îndreptată împotriva unei persoane juridice, este unanim admis faptul că, aceasta este subiectul pasiv al infracţiunii, şi are posibilitatea de a acţiona ca parte în procesul penal prin intermediul organelor sale. Ar fi cel puţin bizar să se considere că persoana juridică constituie o realitate atunci când a fost vătămată în drepturile sale ca urmare a unei infracţiuni, dar că, aceeaşi persoană este o entitate imaginară, fictivă, atunci când încalcă ea însăşi drepturile altor persoane.

Partizanii răspunderii penale a persoanelor juridice apreciază că recunoaşterea acestora, ca subiecte de drept, trebuie soluţionată pe aceleaşi baze ca şi în cazul persoanelor fizice. Dacă recunoaşterea capacităţii juridice a fiinţei umane nu presupune o prealabilă elucidare a problemei originii omului, fiind suficientă constatarea existentei acestuia, tot astfel, în cazul persoanelor juridice, recunoaşterea calităţii de subiect de drept se poate face pornind de la existenţa şi rolul social al acestora.

Ţinând seama de prevederile Convenţiilor internaţionale, în materie penală la care România a devenit parte, care instituie aplicarea sancţiunilor penale în cazul persoanelor juridice, precum şi de angajamentele asumate de ţara noastră în negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană a elaborat Legea nr. 278/2006 – privind răspunderea penală a persoanei juridice119.

Persoana juridică, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice răspunde penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite în numele sau în interesul persoanei juridice.

Totodată, răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte.

Pentru crimele şi delictele săvârşite, persoanei juridice i se pot aplica pedepse principale şi pedepse complementare.

Ca pedeapsă principală ce se poate aplica persoanei juridice este amenda de la 1.000 lei la 1.000.000 lei.

Pedepsele complementare care se pot aplica persoanei juridice sunt următoarele:

a - dizolvarea acesteia;

119 „Persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal, în cazurile prevăzute de lege, pentru infracţiunile săvârşite în numele sau în interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora.”

– 109 –

b - suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile sale, pe o durată de la un an la trei ani;

c - interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de la un an la cinci ani;

d - interzicerea accesului la unele resurse financiare, pe o durată de la un an la cinci ani;

e - afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală. Legea prevede că pedepsele complementare prevăzute la literele b - e se pot aplica în mod cumulativ, integral sau parţial.

În „Partea specială” a noului Cod penal, se prevede că persoana juridică poate răspunde pentru:

– crime şi delicte împotriva vieţii persoanei – uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale, ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anumite activităţi (art.185 rap. la art. 181 alin. 2);

– delicte contra integrităţii corporale şi sănătăţii persoanei – vătămarea corporală din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anumite activităţi (art. 192 rap. la art. 189 alin. 3 şi 4);

– crime şi delicte privind manipularea genetică – alterarea genotipului uman, utilizarea ingineriei genetice pentru a produce arme biologice sau alte arme de exterminare în masă şi crearea de embrioni umani în alte scopuri decât procreaţia (art. 197 rap. la art. 193-196);

– crime şi delicte contra libertăţii persoanei – lipsirea de libertate în mod ilegal, punerea şi ţinerea unei persoane în stare de sclavie, precum şi traficul de sclavi, supunerea la muncă forţată sau obligatorie, traficul de persoane adulte, traficul de minori, şantajul, violarea secretului corespondenţei şi confecţionarea sau utilizarea de aparate pentru interceptarea comunicaţiilor (art.216 rap. la art. 201-205 şi art. 211-213);

– delicte contra familiei - fapta persoanei care intermediază sau înlesneşte adopţia unui copil, în scopul obţinerii unui folos necuvenit (art.232 rap. la art. 231 alin. 2);

– crime şi delicte contra bunelor moravuri – proxenetismul, răspândirea de materiale pornografice, pornografia infantilă, pornografia infantilă prin intermediul sistemelor informatice şi jocul de noroc (art. 242 rap. la art. 235-238 şi art. 240);

– 110 –

– delicte contra protecţiei muncii – neluarea măsurilor legale de protecţie a muncii şi nerespectarea regulilor de protecţie a muncii (art. 245 rap. la art. 243-244);

– delicte contra cultelor şi a respectului datorat morţilor – împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare a vreunui cult religios, care este organizat şi funcţionează potrivit legii, precum şi fapta de a obliga o persoană, prin constrângere, să participe la serviciile religioase ale vreunui cult sau să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult (art. 248 rap. la art. 246);

– crime şi delicte contra patrimoniului – abuzul de încredere, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, gestiunea frauduloasă, înşelăciunea, distrugerea şi însuşirea de valori materiale interesând umanitatea, distrugerea şi însuşirea de valori culturale ale popoarelor, distrugerea, tulburarea de posesie, tăinuirea şi spălarea banilor (art. 270 rap. la art. 256-258 şi art. 260-268);

– crime şi delicte contra securităţii naţionale – trădarea, trădarea prin transmiterea de informaţii secrete de stat, trădarea prin ajutarea inamicului, acţiuni ostile contra statului român, spionajul, compromiterea unor interese de stat, acte ostile contra unui stat străin, acţiuni împotriva ordinii constituţionale, subminarea puterii de stat, actele de diversiune, complotul, constituirea de structuri informative ilegale, constituirea de organizaţii cu caracter fascist , rasist sau xenofob (art. 294 rap. la art. 271-275, art. 277, art. 279, art. 282, art. 283, art. 285-287, art. 289 şi art. 293 alin. 3);

– crime şi delicte de terorism – acte de terorism, asocierea pentru săvârşirea de acte de terorism, finanţarea actelor de terorism, ameninţarea în scop terorist, alarmarea în scop terorist (art. 300 rap. la art. 295-299);

– crime şi delicte de corupţie – darea de mită şi traficul de influenţă (art. 313 rap. la art. 309 şi art. 312);

– crime şi delicte contra intereselor publice săvârşite de orice persoană – sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, ruperea de sigilii, sustragerea de sub sechestru, împiedicarea concurenţei în licitaţiile publice, racolarea, îndrumarea sau călăuzirea uneia sau mai multor persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat şi traficul de migranţi (art. 333 rap. la art. 326-329, art. 330 alin. 5 şi art. 331);

– crime şi delicte contra înfăptuirii justiţiei – încercarea de a determina mărturia mincinoasă, împiedicarea participării la proces,

– 111 –

favorizarea infractorului , reţinerea sau distrugerea de înscrisuri (art. 353 rap. la art. 336-337, art. 340 şi art. 347);

– crime şi delicte privind criminalitatea organizată şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni – constituirea unui grup infracţional organizat, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni şi tăinuirea (art. 358 rap. la art. 354-355 şi art. 357);

– delicte contra liniştii publice – neluarea de măsuri pentru asigurarea liniştii publice, tulburarea folosinţei locuinţei, organizarea cerşetoriei, folosirea şi procurarea de arme cu aer comprimat sau cu gaze comprimate (art. 373 rap. la art. 360, art. 364, art. 369 alin. 1 şi 2 şi art. 371);

– crime şi delicte contra siguranţei pe căile ferate – neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă, neîndeplinirea cu intenţie a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, distrugerea şi semnalizarea falsă (art. 381 rap. la art. 374, art. 375 şi art. 377);

– crime şi delicte contra sănătăţii publice – nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri, împiedicarea combaterii bolilor, răspândirea bolilor la animale sau plante, traficul de droguri, nerespectarea dispoziţiilor privind administrarea ilicită de droguri, traficul şi administrarea ilicită de droguri care a avut ca urmare moartea victimei, nerespectarea dispoziţiilor privind regimul precursorilor, traficul de substanţe toxice, falsificarea de alimente sau alte produse şi nerespectarea dispoziţiilor privind gestionarea deşeurilor reciclabile (art. 394 rap. la art. 382, art. 383 şi art. 385-392);

– crime şi delicte contra mediului înconjurător – încălcarea regulilor privind protecţia atmosferei, încălcarea regulilor privind protecţia apei, încălcarea regulilor de gospodărire a apelor, încălcarea regulilor privind utilizarea apei potabile, distrugerea lucrărilor de protecţie a apelor, încălcarea regulilor privind protecţia solului, încălcarea regulilor privind protecţia fondului forestier, poluarea fonică, poluarea accidentală (art. 405 rap. la art. 395-403);

– crime şi delicte privitoare la regimul armelor, muniţiilor, materialelor radioactive şi a materiilor explozive – nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, nerespectarea regimului materiilor explozive (art. 410 rap. la art. 406-408);

– crime şi delicte privind calitatea construcţiilor şi barajelor – nerespectarea dispoziţiilor legale privind autorizarea executării lucrărilor de

– 112 –

construcţii, nerespectarea dispoziţiilor legale privind calitatea construcţiilor, nerespectarea dispoziţiilor privind calitatea barajelor (art. 414 rap. la art. 411-413);

– delicte contra patrimoniului cultural naţional mobil şi contra patrimoniului arhivistic naţional – nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri, scoaterea peste graniţă a documentelor de arhivă, nerespectarea măsurilor de protecţie a patrimoniului cultural naţional mobil, exportul ilegal de bunuri culturale mobile, importul ilegal de bunuri culturale mobile, furnizarea de date confidenţiale privind patrimoniul cultural naţional mobil, schimbarea categoriei juridice a unui bun cultural mobil, efectuarea de lucrări ilegale asupra bunurilor din patrimoniul cultural (art. 424 rap. la art. 415-422;

– delicte contra proprietăţii intelectuale – contrafacerea obiectului unei invenţii şi însuşirea, fără drept, a calităţii de inventator, punerea în circulaţie a produselor contrafăcute, nerespectarea măsurilor de protecţie a desenelor şi modelelor industriale, nerespectarea măsurilor de protecţie a topografiei circuitelor integrate, nerespectarea măsurilor de protecţie a mărcilor şi indicaţiilor geografice, utilizarea neloială a mărcilor sau indicaţiilor geografice, producerea şi punerea în circulaţie de mărfuri şi dispozitive pirat, punerea la dispoziţia publicului a produselor purtătoare de drepturi, reproducerea neautorizată a programelor de calculator, nerespectarea normelor privind protecţia drepturilor patrimoniale de autor şi conexe, nerespectarea normelor privind protecţia drepturilor nepatrimoniale de autor, nerespectarea măsurilor tehnice de protecţie şi a informaţiilor privind regimul drepturilor de autor şi al drepturilor conexe (art. 439 rap. la art. 425-427, art. 429-432 şi art. 434-438).

După acest capitol care cuprinde „delictele contra proprietăţii intelectuale”, în Legea nr. 301/2004 urmează Titlul X intitulat „delicte contra datelor şi sistemelor informatice” care conţine trei capitole: I - Delicte contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice; II - Delicte informatice şi III - Dispoziţii comune (art. 440-449).

– 113 –

Se constată că art. 448 are acelaşi conţinut cu art. 439 referitor la sancţionarea persoanei juridice din Titlu IX al legii120:

- delicte contra vieţii economice – specula cu produse care nu pot face obiectul comerţului privat şi camăta, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţiunile de import şi export, concurenţa neloială, deturnarea de fonduri, înşelăciunea la măsurătoare, înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor (art. 458 rap. la art. 450 şi art. 451-456);

- delicte contra regimului fiscal – înstrăinarea fără drept a participaţiilor la capitalul social sau a activelor, nerespectarea regimului fiscal al alcoolului, nerespectarea regimului fiscal al uleiurilor minerale (art. 463 rap. la art. 459-461);

- crime şi delicte contra încrederii publice – falsificarea de monede sau de alte valori, falsificarea de timbre, mărci sau de bilete de transport, falsificarea de valori străine, deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori, falsificarea instrumentelor oficiale, folosirea instrumentelor oficiale false, falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual, falsul în înscrisuri sub semnătură privată, uzul de fals, falsul în declaraţii, falsul privind identitatea, falsul privind folosirea emblemei „Crucea Roşie“ (art.478 rap. la art. 464-476);

În Legea nr. 299/2004 privind răspunderea penală a persoanelor juridice pentru infracţiunile de falsificare de monede sau alte valori se prevăd următoarele: „persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, răspund penal în cazul infracţiunilor de falsificare de monede sau alte valori, precum şi al infracţiunii de deţinere de instrumente în vedere falsificării de valori, săvârşite în numele sau interesul persoanelor juridice, de către organele sau reprezentanţii acestora. Totodată, răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a participat la săvârşirea aceleiaşi fapte:

– crime şi delicte contra intereselor financiare ale Comunităţilor Europene – nerespectarea normelor privind obţinerea de fonduri din bugetele Comunităţilor Europene, deturnarea de fonduri din bugetele Comunităţilor Europene, diminuarea ilegală a resurselor din bugetele Comunităţilor Europene (art. 484 rap. la art. 479-483;

120 Propunem ca până la intrarea în vigoare a prevederilor legii să se facă modificarea art. 448 astfel: „Persoana juridică se sancţionează pentru infracţiunile prevăzute în art. 440-444 şi art. 445-446” considerând că şi pentru aceste delicte contra datelor şi sistemelor informatice, persoana juridică trebuie să răspundă.

– 114 –

Sistemul de pedepse aplicabil persoanei juridice include, pe lângă pedeapsa principală a amenzii şi pedepse complementare.

Pedepsele complementare sunt: - dizolvarea persoanei juridice – poate fi pronunţată atunci când

persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în scopul săvârşirii de infracţiuni şi are ca efect deschiderea procedurii de lichidare;

- suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pe o durată de la un an la trei ani – constă în interzicerea activităţii sau a aceleia dintre activităţile persoanei juridice în exercitarea căreia a fost săvârşită infracţiunea şi poate fi aplicată pe o durată de la un an la trei ani.

Dizolvarea şi suspendarea nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, cultelor religioase sau organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii, nu poate fi aplicată persoanelor juridice care îşi exercită activitatea în domeniul presei sau al audiovizualului şi, totodată, activitatea în domeniul presei sau al audiovizualului nu poate fi suspendată.

– interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de la un an la 5 ani – constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice, prevăzute de lege, pe o durată de la un an la cinci ani;

– interzicerea accesului la unele resurse financiare, pe o durată de la un an la cinci ani – constă în interzicerea de a obţine fonduri de la instituţiile de credit ori instituţiile financiare, pe o durată de la un an la cinci ani.

Pedepsele complementare se pot aplica în mod cumulativ, integral sau parţial.

Afişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oficial al României, prin presă ori prin mijloace de comunicare audiovizuală se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate, aceste cheltuieli neputând depăşi cuantumul pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice.

Instanţa poate dispune afişarea sau difuzarea, integrală sau în extras a hotărârii de condamnare şi stabileşte locul şi perioada, fără a putea depăşi o durată de două luni. Identitatea victimei sau a reprezentantului legal al acesteia nu poate fi dezvăluită fără consimţământul lor.

– 115 –

Regimul de executare a pedepselor aplicate persoanei juridice este prevăzut în dispoziţiile articolelor 81-86 din Legea nr. 301/2004 – Codul penal.

4.1 Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice

În cadrul Titlului IV al parţii speciale din Codul de procedură penală, după Capitolul I, se introduce un nou capitol, Capitolul I1, care prevede „Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice“.

Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentatul său legal.

Dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a început urmărirea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta.

În cazul în care persoana juridică nu îşi numeşte un mandatar, acesta este desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată din rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii. Practicienilor în insolvenţă desemnaţi, potrivit prevederilor legale, li se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art.190 alin.1, 2 şi 4-6 din Codul de procedură penală.

Competenţa teritorială de cercetare şi soluţionare este determinată de: locul unde a fost săvârşită infracţiunea; locul unde se află sediul persoanei juridice şi locul unde domiciliază persoana vătămată sau unde aceasta îşi are sediul.

Persoana juridică se citează prin reprezentantul ei legal, la sediul persoanei juridice sau, după caz, prin mandatar la domiciliul acestuia ori prin practicianul în insolvenţă, desemnat în calitate de mandatar, la sediul acestuia.

Dispunerea măsurilor preventive faţă de persoana juridică Judecătorul, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului

sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri preventive:

a. suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice;

b. suspendarea fuziunii, divizării sau reducerii capitalului social al persoanei juridice;

– 116 –

c. interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;

d. interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul judiciar;

e. interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exerciţiul sau cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea.

În vederea asigurării respectării măsurilor prevăzute de lege, instanţa poate obliga persoana juridică la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani sau alte valori fixate de organul judiciar. Cuantumul cauţiunii nu poate fi mai mic de 5.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pronunţată în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice sau încetarea procesului penal faţă de aceasta. În cazul în care s-a dispus faţă de persoana juridică o soluţie de netrimitere în judecată, restituirea cauţiunii se dispune de către procuror. Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurilor preventive, făcându-se venit la bugetul statului la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Măsurile preventive prevăzute de lege pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.

În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecător, prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice, unde participarea procurorului este obligatorie.

Încheierea poate fi atacată cu recurs în 3 zile de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă.

Măsurile preventive se revocă, din oficiu sau la cerere, când nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea acestora.

Împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului acesteia pot fi luate măsurile prevăzute în art.183 şi art. 198 alin.2 din Codul de procedură penală, iar faţă de practicianul în insolvenţă numai măsura prevăzută în art. 198 alin. 2.

Faţă de persoana juridică se pot lua măsuri asigurătorii, în vederea asigurării confiscării speciale, reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.

– 117 –

Organele judiciare comunică organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei juridice la data dispunerii acestor măsuri, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.

Organele care au autorizat înfiinţarea şi înregistrat persoana juridică sunt obligate să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore de la data înregistrării, în copie certificată, orice menţiune înregistrată de acestea cu privire la persoana juridică.

Persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social. Neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a obligaţiilor menţionate, constituie abatere judiciară şi se sancţionează cu amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei.

După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea pedepselor aplicate persoanei juridice, nu se poate iniţia fuziunea, divizarea, reducerea capitalului social, dizolvarea sau lichidarea acesteia.

4.2 Punerea în executare a pedepselor aplicate persoanei

juridice Punerea în executare a pedepsei amenzii, a pedepsei complementare

a dizolvării, a suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice, a interzicerii accesului la anumite resurse financiare, a afişării hotărârii de condamnare sau a difuzării acesteia şi a pedepsei complementare a obligării la publicitate negativă.

Persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de executare, în termen de trei luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În ipoteza în care persoana juridică condamnată se găseşte în imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul prevăzut de lege, instanţa de executare, la cererea acesteia, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii, pe cel mult doi ani, în rate lunare.

Neîndeplinirea obligaţiei de plată a amenzii în termenul prevăzut de lege sau de neplata unei rate, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii organelor

– 118 –

competente, în vederea executării acesteia, potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura prevăzută de aceste dispoziţii.

În vederea punerii în executarea a pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice, o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă se comunică, la data rămânerii definitive, instanţei civile competente, care deschide procedura de lichidare şi desemnează lichidatorul din rândul practicienilor în insolvenţă autorizaţi potrivit legii. Remunerarea lichidatorului se face din averea persoanei juridice sau, în cazul lipsei acesteia, din fondul de lichidare constituit potrivit dispoziţiilor legale.

De asemenea, o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

Pentru punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare, prin care s-a aplicat pedeapsa suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua masurile necesare.

Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se face prin trimiterea unei copii după dispozitivul hotărârii de condamnare, prin care s-a aplicat persoanei juridice această pedeapsă, la data rămânerii definitive, următoarelor organe ale statului:

•Oficiului Registrului Comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul comerţului;

•Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în Registrul Naţional al Persoanelor Juridice Fără Scop Patrimonial;

•Altor autorităţi care ţin evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate.

O copie după dispozitivul hotărârii de condamnare, prin care s-a aplicat pedeapsa suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile

– 119 –

persoanei juridice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

În vederea punerii în executare a pedepsei complementare a interzicerii accesului la anumite resurse financiare, la data rămânerii definitive, se trimite o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii accesului la anumite resurse financiare: Băncii Naţionale a României, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare şi Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

De asemenea, o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare, prin care s-a aplicat pedeapsa suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

Pentru punerea în executare a pedepsei complementare a afişării hotărârii de condamnare sau a difuzării acesteia se trimite, la data rămânerii definitive, o copie după hotărârea de condamnare, în întregime, sau un extras al acesteia, persoanei juridice condamnate, pentru a afişa hotărârea în locul şi pentru perioada stabilite de instanţa de judecată, precum şi pentru a asigura difuzarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.

Persoana condamnată înaintează instanţei de executare dovada începerii executării afişării sau, după caz, dovada executării difuzării hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executare.

O copie după hotărârea de condamnare, în întregime, sau un extras al acesteia, se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

Punerea în executare a pedepsei complementare a obligării la publicitate negativă, o copie după dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă, se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate pentru a afişa mesajul publicitar în modalitatea stabilită de instanţa de judecată.

Persoana condamnată înaintează instanţei de executare dovada începerii executării în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării.

– 120 –

O copie după dispozitivul hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.

Supravegherea executării pedepselor complementare aplicate persoanei juridice

În caz de neexecutare cu rea-credinţă a pedepselor complementare aplicate persoanei juridice, instanţa de executare aplică dispoziţiile art.81 alin. 2 sau, după caz, art. 83 alin. 2 din Codul penal.

Sesizarea instanţei se face din oficiu, de către judecătorul delegat al instanţei de executare, ori de către organele cărora li s-a comunicat hotărârea definitivă de condamnare a persoanei juridice potrivit dispoziţiilor legale (art. 47911-47915 din Codul de procedură penală.

Persoana juridică este citată la judecată, unde participarea procurorului este obligatorie.

După concluziile procurorului şi ascultarea persoanei juridice condamnate, instanţa se pronunţă prin sentinţă.

Introducerea în legislaţia românească a conceptului de „răspundere penală a persoanei juridice“, a Legea nr. 299/2004 privind răspunderea penala a persoanelor juridice pentru infracţiunile de falsificare de monede sau de alte valori, Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, şi, Legii nr. 365/2006 privind modificarea Codului de Procedură Penală, nu fac decât sa alinieze legislaţia românească la legislaţia modernă, care extinde răspunderea penală şi asupra persoanelor juridice.

Răspunderea penală a persoanelor juridice îşi are originea în legislaţia din sistemul common law. Jurisprudenţa şi doctrina a întemeiat răspunderea penală a persoanei juridice pe două teorii: teoria răspunderii pentru fapta altuia şi teoria identificării.

Prima teorie, teoria răspunderii pentru fapta altuia, derivă din răspunderea civilă delictuală şi a fost adesea primită cu ezitare în dreptul penal, având în vedere principiul personalităţii răspunderii penale, conform căruia nimeni nu poate fi tras la răspundere penală decât dacă a săvârşit, în mod direct şi nemijlocit, infracţiunea ca autor sau dacă a participat la săvârşirea ei în calitate de instigator sau complice. Cu toate acestea, aplicarea teoriei răspunderii pentru fapta altuia a permis tragerea la răspundere a persoanelor juridice pentru acţiunile întreprinse în afara legii de către angajaţii sau mandatarii persoanei juridice.

– 121 –

Cu privire la teoria identificării, aceasta a fost introdusă în jurisprudenţa engleză ca temei al răspunderii penale a persoanei juridice de mai bine de un secol. Conform acestei teorii, există identitate între persoana juridică şi reprezentanţii acesteia, persoane cu funcţii de conducere, care conform modului de organizare şi funcţionare a persoanei juridice şi a funcţiei pe care o au în cadrul acesteia, nu primesc dispoziţii de la un superior ierarhic.

Considerăm că este oportună introducerea în legislaţia românească a răspunderii persoanei juridice, având în vedere situaţiile create de unele societăţi în ultima perioadă (vezi cazul Mihăileşti, judeţul Buzău).

Celei de a doua teorii i-au fost aduse unele critici, precizându-se că are o sferă de aplicare limitată, mai ales în cazul persoanelor juridice cu întindere geografică mare, în cazul cărora centrele de decizie sunt fragmentate, dar cu toate acestea, există un manager la centru, situaţie în care, teoria identificării nu poate fi aplicată în cazul unei infracţiuni săvârşite în teritoriu de un reprezentant al societăţii. Însă această teorie a admis ideea delegării de putere, de conducere, ceea ce permite ca răspunderea persoanei juridice să poată fi reţinută în cazul tuturor persoanelor care au acţionat în numele persoanei juridice (societăţii): consiliul de administraţie, directorul general, directorul adjunct, delegatul, mandatarul etc.

– 122 –

– 123 –

BIBLIOGRAFIE

DOCTRINĂ:

1. Alexandrescu, Dimitrie - Dreptul civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Tipografia Naţională, Iaşi 1898;

2. Balaci, Alexandru – Excepţiile de procedură în procesul civil, Editura Cluj-Napoca, 1983;

3. Beleiu, Gheorghe - Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura „Şansa”, Bucureşti ,1999;

4. Buga, C. – Calcularea prejudiciului cauzat unităţilor economice prin infracţiuni, în R.R.D., nr. 8/1984;

5. Costin, M. M.; Leş, Ion; Minea, Mircea Şt.; Radu, Dumitru – Dicţionar de drept procesual civil, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1963;

6. Ciobanu, Viorel M. – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura „Naţional”, Bucureşti, 1997;

7. Dejemppe, B. - Responsabilite penales des personnes morales, in “Annales de droit de Louvain”, 1983;

8. Dobrinescu, I. – Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal în cazul achitării inculpatului, în R.R.D., nr. 1/1973;

9. Dogaru, Ion – Elemente de teoria generală a dreptului, Editura „Oltenia”, Craiova, 1994;

10. Dogaru, Ion – Tratat de drept civil, Editura „Europa”, Craiova, 1996, vol. I;

– 124 –

11. Dongoroz, V.; Kahane, S; Antoniu, G.; Bulai, C.; Iliescu, N.; Stănoiu, R. M. – Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, vol. I;

12. Gorgăneanu, I. – Acţiunea penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977;

13. Mohamed El Sayed, K.E. – Unele probleme privind răspunderea penală a persoanei juridice;

14. Neagu, Ion – Tratat de procedură penală, Editura „PRO”, Bucureşti, 1997;

15. Oancea, Ion – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. I;

16. Pop, Traian - Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, vol. II;

17. Pătulea, A. – Contribuţii la studiul răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor rezultate din vătămarea integrităţii corporale, în R.R.D., nr. 11/1970.

18. Stoenescu, Ilie; Zilberstein, Savelly – Tratat de drept procesual civil. Teoria generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;

19. Theodoru, Gr. Gr.; Moldovan, L. – Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, vol. I;

20. Theodoru, Gr. Gr. – Puterea lucrului judecat, cauză de împiedicare a pornirii sau continuităţii procesului penal, Justiţia Nouă, nr. 12/1965;

21. Voicu, C. – Teoria generală a dreptului, Editura „Charta”, Braşov, 1999;

22. Volonciu, N. – În legătură cu noua reglementare a acţiunii penale, Analele Universităţii Bucureşti, Seria Ştiinţe Juridice, anul XVIII, nr. 2/1969;

23. Volonciu, N. – Tratat de procedură penală, Editura „Paidea”, Bucureşti, 1993, vol. I;

– 125 –

JURISPRUDENŢĂ: Constituţia României; Codul de procedură penală; Codul civil; Codul de procedură civilă; Legea nr. 301/2005 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial

al României, nr. 575/29.06.2004; Monitorul Oficial nr. 64/14.02.2000, Dec. Curţii Constituţionale nr.

158/14.10.1999, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, invocată în raport de prevederile art. 41 din Constituţie;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, Decizia nr. 1 din 07 ianuarie 2002;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Dec. secţ. pen. nr. 1384/14.03.2002; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţ. pen. Dec. nr. 6281/25.11.2004; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite – Dec. pen. nr. 1 din

23. 02. 2004; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţ. pen. Dec. nr. 391/19.01.2005; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţ. pen. Dec. nr. 822/08.02.2006; C.S.J. - Secţia penală, Dec. nr. 5516/1971, în R.R.D., nr. 6/1972; Legea nr. 278/2006 privind modificarea Codului Penal, precum şi pentru

modificarea altor legi; Legea nr. 356/2006 privind modificarea Codului de procedură penală,

precum şi pentru modificarea altor legi; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 60/2006 pentru

modificarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi;

Jud. Sighetul Marmaţiei – Sentinţa penală, nr. 262/1974, în R.R.D. nr. 5/11976;

– 126 –

TJ. Braşov – Dec. pen. nr. 639/1992, în „Dreptul”, nr. 4/1994; TJ. Braşov – Dec. pen. nr. 1347/1972, în R.R.D., nr. 8/1973; TJ. Timiş – Dec. pen., nr. 438/1975, în R.R.D., nr. 1/1976; TJ. Bihor – Dec. pen., nr. 186/1981; TJ. Suceava – Dec. pen., nr. 466/1980, în R.R.D., nr. 5/1981, pag. 67:

„Astfel, urmează a fi obligat la plata cheltuielilor de înmormântare chiar dacă acestea au fost suportate de colegii victimei cu titlu de ajutor pentru partea civilă”;

TJ. Timiş – Dec. pen. nr.1346/1972, în R.R.D., nr. 3/1973; TJ. Braşov – Dec. pen. nr. 1072/1972, în R.R.D., nr. 5/1977; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1264/1983, în Culegere de decizii,

Bucureşti, 1983; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 51/1985, în R.R.D., nr.4/1986; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 2436/1985, în „Culegere de decizii pe anul

1987; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 46/1985, în „Culegere de decizii pe anul

1985; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 40/1986; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 270/1984, în „Culegere de decizii pe anul

1985, pag. 304; CSJ – Secţia penală, Dec. nr.1719/1990; CSJ – Secţia penală, Dec. nr.907/1982; CSJ – Secţia penală, dec. nr. 364/1979, în „Culegere de decizii pe anul

1985, pag. 473; CSJ – Secţia penală, Dec. nr.1459/1975, C.D., 1975, pag. 423;

CSJ – Secţia penală, dec. nr. 2410/1978, C.D., 1978 CSJ – Secţia penală, Dec. nr.1328/1975, C.D., 1975, pag. 436; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 312/1992;

CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 369/1992; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1146/1992; CSJ – Secţia penală, Dec. nr.2345/1974, Culegere de decizii pe anul 1974;

– 127 –

CSJ – Secţia penală, Dec. nr.1328/1975, Culegere de decizii pe anul 1975; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 5300/1971, în R.R.D., nr. 7/1972; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 3059/1974, , în R.R.D., nr. 11/1975; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 2359/1983, în R.R.D., nr. 11/1984; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 4151/1973, în R.R.D., nr. 6/1974; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 5300/1971, în „Dreptul”, nr. 7/1990; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 3406/1973, în R.R.D., nr. 4/1973; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 679/1974, în R.R.D., nr. 9/1974; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 666/1985; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 31/1980, în R.R.D., nr. 2/1981; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1372/1991; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 756/1991; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 536/1981, în R.R.D., nr. 11/1981; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 74/1983, în R.R.D., nr. 3/1985; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1052/1989, în „Dreptul”, nr. 7/1990; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1386/1991; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1287/1988, în R.R.D., nr. 4/1989; CSJ – Secţia penală, Dec. nr.2837/1976, în CD, pe anul 1976; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 2359/1984, în R.R.D., nr. 11/1984; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1187/1984, în R.R.D., nr. 9/1995; CSJ – Secţia penală, Dec. nr. 1712/1983, în R.R.D., nr. 7/1993.