Tema străinului în literatura modernă

Potrivit Dicționarului Explicativ al Limbii Române, definiția termenului „străin”, în sens

conotativ, este aceea de „bizar, neobișnuit, care este de altă natură, având alte particularități

decât mediul în care se află”.

Tema străinului se referă la individul care nu se încadrează stereotipurilor unei societăți,

non-conformist, ce nu respectă standardele și regulile nescrise din cadrul unui grup. Străinul este

cel care nu prezintă aceleași principii considerate corecte, deoarece majoritatea membrilor

societății le respectă. Astfel, individul este văzut ca o anomalie, o bizarerie.

Să luăm, spre exemplu, romanul Străinul din trilogia Ciclul absurdului scrisă de Albert

Camus. Personajul principal al operei este un individ apatic, incapabil să simtă vreo emoție,

astfel că la înmormântarea mamei sale, acesta nu varsă nici măcar o lacrimă. Din pricina acestei

incapabilități de a empatiza, acesta ajunge să ucidă un alt individ. La judecată este privit cu ochi

aspri din pricina comportamentului său apatic, fiind etichetat de către societate ca o anomalie.

Prin urmare, acesta este condamnat la moarte.

Totuși, decizia judecătorului de a da sentința maximă este întărită cel mai mult de faptul

că personajul nostru nu a plâns la înmormântarea mamei sale, fiind considerat un fapt bizar,

inuman. Prin această operă, autorul prezintă și o morală: „În societatea noastră, orice om care nu

plange la înmormantarea mamei sale riscă să fie condamnat la moarte”.

Meursault, protagonistul operei, este o persoană detașată, desprinsă de standardele

indivizilor ce îl înconjoară, astfel că la înmormântarea mamei sale, scena cu care autorul își

începe romanul, printre oamenii care își arătau durerea față de femeia decedată, acesta dădea

semne de plictiseală. Ba mai mult, deși ar fi fost „în rândul lumii” să fie în doliu după moartea

mamei sale, a doua zi acesta începe o relație amoroasă cu o fostă colegă de muncă. Dar acesta nu

se oprește aici. Incapabil să fie subiectiv, când prietenul să u îl roagă să îl ajute în privința

răzbunării pe o iubită infidelă, acesta îl ajută, fiind indiferent la cât de greșită este această situație

în care se bagă. Dar totul s-ar fi sfârșit cu bine dacă Meursault s-ar fi oprit aici, astfel că

indiferența sa față de instinctele primare îi vor cauza probleme mortale. Tot în preajma

prietenului său, fiind implicați într-un scandal, acesta ucide un alt individ, primind, așa cum am

precizat mai sus, sentința maximă, și anume condamnarea la moarte.

Totuși, ceva se schimbă în mintea lui Meursault, astfel că în ultimele sale momente de

existență acesta începe să mediteze asupra vieții și a acțiunilor sale, simțind regret că își va

pierde restul anilor.

1

Deși personajul nostru este cât se poate de rece, de distant, acesta rămâne sincer în fața

societății. Individul nu prezintă nici o urmă de falsitate în raport cu diverșii actori sociali cu care

se intersectează, purtându-se față de fiecare cu aceeași indiferență, fără să prezinte vreo urmă de

empatie față de părerile acestora, sau de sentimentele lor. Este un personaj care acceptă lucrurile

și faptele așa cum sunt, pentru el nimic din toate acestea neavând nici un sens, nici o importanță.

Pe cât de apatic și indiferent față de lume fusese Meursault, pe atât de mare era

intensitatea cu care putea simți lucrurile și oamenii care îl înconjoară în ultimele momente ale

vieții sale. Acesta ajunge la concluzia că pe patul de moarte, mama sa trebuie să se fi simțit

eliberată de toate și pregătită să trăiască viața din nou și nimeni nu avea dreptul să o plângă. La

fel se simțea și el, pregătit să-și trăiască viața din nou, realizând cât de fericit fusese până acum

și cât de fericit ar fi fost de acum înainte, dacă moartea nu ar fi fost atât de aproape, fiindu-i frică

și cuprins de regret față de ceea ce avea să urmeze. Pentru prima oară, acesta se simțea

asemănător lumii în care trăia, frate cu oamenii care îl înconjurau, dându-și seama cât de singur

era defapt. Astfel, pentru a nu muri la fel de singur, își dori ca în momentul execuției sale să fie

întâmpinat de o mulțime de strigăte de ură ale spectatorilor săi.

Aceeași idee a neobișnuitului, a străinului, o întâlnim și în opera lui George Bacovia,

punându-i-se eticheta de angoasă ca un element negativ din pricina stilului non-conformist al

autorului în ceea ce privește alegerile sale în materie de subiecte (abatorul, mormântul, cavoul,

cadavrele care se descompun, plumbul, iubita bolnavă de ftizie, amanții care visează la o noapte

de orgie pe canapeaua din altar).

Potrivit autoarei Susan Sontag în cartea sa Boala ca metaforă, la sfârșitul secolului XIX și

începutul secolului XX, pentru unii tuberculoza era considerată o caracteristică a erotismului, dar

pentru membii integrați ai societății, această boală era considerată un tabu, ba mai mult, o

insultă, iar persoanele care sufereau de această boală, erau excluse. „Contactul cu o persoană

chinuită de boală văzută ca un misterios act răuvoitor e perceput inevitabil ca ofensă; mai rău, ca

violare a unui tabu”, precizează Sontag. Astfel, prezenta iubitei bolnavă de consumpție din opera

lui Bacovia prezintă ideea străinului în raport cu standardele societății.

În opera lui Bacovia întâlnim elementele de groază care întregesc coșmarul perfect,

acesta devenind o rutină a vieții de zi cu zi. Pentru autor, obișnuitul este format din holuri lungi

și pustii, ceață deasă și înecăcioasă, miros de putrefacție de la cadavrele ce se descompun, parcul

pustiu și rece, pe timp de toamnă.

Întâlnim apoi nevroza și depresia neobosită cauzate de sosirea inevitabilă a morții. Astfel

sunt prezente mormântul, plumbul, boala, morții, cadavrele. Conform standardelor societății,

trecerea inexorabilă a timpului este marcată de o nostalgie ușoară. Ceea ce face ca opera

2

bacoviană să se încadreze în tema străinului este melancolia dusă până la extrem, transformată

într-o depresie obsesivă. În poemele sale, nimic nu pare să fie mai vizibil decât prezența

incontestabiă a temerii cauzate de trecerea necruțătoare a timpului, ca semn al apropierii de

moarte.

De exemplu, să luăm poezia Alean, , publicată în volumul Plumb, în anul 1916, cuvântul

„alean” fiind sinonim cu nostalgia, melancolia, tristețea, supărarea provocată de ceva. Și apoi,

care să fie nostalgia cea mai mare în poezia bacoviană, dacă nu cea provocată de stingerea

anilor?

Așadar, prima strofă a poeziei reprezintă o imagine predominant statică, predominant gri,

de fum și pâclă, o imagine a zorilor unei zile reci și triste de toamnă târzie, ca semn al apropierii

sfârșitului. „Răsună, trist, de glasuri, Câmpiile pustii” sunt următoarele două versuri din cea de-a

doua strofă. Așadar, ne imaginăm autorul ca fiind în proximitatea câmpurilor, departe de glasuri,

departe de viață, străin. Sentimentele de tristețe și singurătate își fac loc în inima poetului, căci

odată cu trecerea timpului ne simțim tot mai pustiiți, tot mai singuri și nu este nimeni care să ne

tragă din acest curs neîndurător al timpului.

Din următoarele două versuri aflăm de unde răsună glasurile, și anume „în deal, la vii”.

Acolo există cineva care nu se teme de trecerea necruțătoare a clipelor, ci se bucură prin „chiot”

și „pocnet lung”. Aici observăm o imagine sonoră, ce inspiră tristețea cauzată de sentimentul de

singurătate, de faptul că autorul este departe de acele glasuri voioase, departe de chiot, ci se află,

așa cum am menționat mai sus, în apropierea câmpiilor, unde vocile, deci pline de veselie, răsună

trist peste câmpiile pustii. Dar cine ar putea să nu fie îngrozit de scurgerea nemiloasă a

secundelor? Doar copiii, a căror viață este încă la început, în ale căror minți inocența nu le-a fost

umbrită de complexitatea vieții, se bucură, alergând cu un zmeu.

Copiii ar trebui să fie un simbol al renașterii, al speranței, al unui nou început, un semn al

faptului că trecerea timpului nu este doar drumul care te aduce mai aproape de moarte, ci un

simbol al speranței pentru viață, al faptului că timpul care trece te ajută să creezi o nouă viață,

căci dacă timpul nu s-ar scurge, iar noi am fi veșnic copii, nu am cunoaște valoarea neprețuită a

vieții, a tot ceea ce reprezintă opusul sfârșitului. Așadar, există un paradox, căci inevitabil,

moartea susține viața, reprezentând îndeplinirea destinului fiecărui individ pe această lume,

sensul a tot ceea ce este viu, a tot ceea ce este simțire, bucurie, cunoaștere, căci de nu ar fi

moarte, ci viață veșnică, nici noi nu am învăța să trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Dar în

concepția autorului, moartea este un blestem, motivul suprem al tristeții, al supărării, teama de

necunoscut, de faptul că moartea trupului ar putea reprezenta și moartea sufletului.

3

Deși în deal viața se aude prin chiot, pâcla continuă să fie prezentă în preajma străinului nostru,

ca simbol al încețoșării minții, al umbririi rațiunii, lăsând frica și tristețea provocată de trecerea

timpului să preia controlul.

Tema străinului este pregnantă în literatura modernă, fiind prezentă nevoia de a ieși din

cotidian, de a prezenta și o altă față a literaturii, alta decât cea care se încadrează în tiparele

prestabilite de către operele marilor clasici și romancieri până la sfârșitul secolului XIX.

4