TEMA MĂRFURI METALICE
-
Upload
lucia-balan -
Category
Documents
-
view
669 -
download
3
Transcript of TEMA MĂRFURI METALICE
TEMA MĂRFURI METALICE
1. CARACTERISTICA PROPRIETĂŢILOR METALELOR ŞI ALIAJELOR FOLOSITE LA OBŢINEREA MĂRFURILORMETALICE2. CARACTERISTICA ŞI PROPRIETĂŢILE METALELOR FEROASE ŞI NEFEROASE ŞI ALIAJELOR LOR3.PROCESUL TEHNOLOGIC DE OBŢINERE A MĂRFURILOR METALICE3 CLASIFICAREA ŞICARACTERISTICA SORTIMENTULUI DE MĂRFURI METALICE 4. VERIFICAREA CALITĂŢII MĂRFURILOR METALICE5. AMBALAREA, MARCAREA, TRANSPORTUL ŞI DEPOZITAREA MĂRFURILOR METALICE
Grupele de mărfuri obţinute din metale, destinate uzului casnic-gospodăresc,
satisfac cele mai diverse şi multiple trebuinţe. De aceea ele sunt şi foarte
numeroase din punct de vedere constructiv.
Pentru comercializarea lor cu competenţă în condiţiile trecerii la economia de
piaţă, lucrătorii societăţilor comerciale din acest domeniu trebuie să posede
temeinice cunoştinţe despre acestea, începând cu metalele şi aliajele folosite ca
materii prime, continuând cu metodele de obţinere a mărfurilor metalice (factori
determinanţi ai calităţii), modul de ambalare, marcare, depozitare, păstrare,
sortiment, verificarea calităţii, utilizare etc.
1. CARACTERISTICA PROPRIETĂŢILOR METALELOR ŞI ALIAJELOR
FOLOSITE LA OBŢINEREA MĂRFURILORMETALICE
a. Proprietăţile metalelor, în timpul utilizării, mărfurile metalice sunt
solicitate la acţiunea diferiţilor factori fizico-chimici. Ele, deci, trebuie să reziste.
Cele folosite, de exemplu, la prepararea şi servitul mâncăturilor trebuie să nu
prezinte pericol de toxicitate pentru organism.
Cunoaşterea temeinică a proprietăţilor metalelor şi a aliajelor acestora oferă
posibilitatea alegerii lor optime ca materii prime, corespunzătoare destinaţiilor
1
date, explicării ştiinţifice a condiţiilor de calitate, precum si realizării efectelor
dorite în timpul utilizării şi păstrării lor.
Pentru mărfurile metalice utilizate în domeniul casnic-gospodăresc, prezintă
importanţă deosebită unele proprietăţi mecanice, tehnologice şi chimire.
1- Proprietăţile fizice ale metalelor
Starea de agregare. La temperatura mediului ambiant toate metalele, cu
excepţia mercurului, se găsesc în stare solidă.
• Culoarea metalelor depinde de reflectarea totală sau parţială a razelor luminoase ce cad pe ele. Majoritatea metalelor apar în culoare albă-cenuşie cu diferite nuanţe pentru că reflectă toate gamele de lungimi de undă luminoase. Alte metale pot fi intens colorate, de exemplu, aurul în galben sau cuprul în roşu arămiu.Având în vedere culoarea lor, clasificarea metalelor se face astfel:
metale negre (metalele feroase, adică fierul şi aliajele sale); • metale
colorate (metalele si aliajele neferoase).
Prelucrările la care se supun metalele si aliajele, starea lor, influenţează
culoarea. De exemplu: aurul prelucrat în foi subţiri are culoare verde, iar argintul
— albastră foarte deschisă. Această nouă culoare care diferă de cea iniţială este
culoarea complementară celei reflectate. Sub formă de pulbere coloidală, toate
metalele au culoarea neagră deoarece în această stare absorb în întregime razele
luminoase, în funcţie de culoarea specifică putem recunoaşte ce fel de metal s-a
folosit la obţinerea articolelor metalice.
Luciul metalic apare evident pe o suprafaţă proaspăt curăţată a metalului.
Oxizii, sulfurile ce se formează în mod natural pe suprafaţa unui metal, ca
urmare a fenomenului de coroziune îi înlătură luciul, în definirea, unui
metal luciul caracteristic prezintă importanţă, deosebin-du1 de metaloizi.
• Structura metalelor. Metalele au proprietatea de a cristaliza la
solidificarea prin răcire. Majoritatea metalelor cristalizează în sistemul cubic Al,
Ag, Au, Cu, Pb, V, W etc.; metalele ca: Be, Cd, Mg, Zn cristalizează în sistemul
hexagonal, iar Sb, Bi cristalizează în sistemul romboedric.
Unele metale sunt polimorfe, adică se pot prezenta sub mai multe forme
cristaline. Cel mai evident exemplu de polimorfism îl reprezintă fierul pur. Acesta
2
se găseşte în mai multe stări alotropice.
Structura unui metal sau aliaj este caracterizată de forma, mărimea şi
compoziţia cristalelor si de înlănţuirea acestora în masa metalului. Există structuri
fine, date de microcristale si structuri grosiere date de macrocristale.
Metalele cu structură fină posedă proprietăţi mecanice mai bune comparativ
cu cele cu structura grosieră. Structura fină indică totodată si un grad de puritate
mai ridicat al metalului.
• Masa volumică sau densitatea reprezintă raportul dintre masa volumică a
metalului şi masa volumică a unui corp de referinţă, care este,de regulă, apa la
20°C. Se exprimă în g/cm3. Din acest punct de vedere, clasificarea metalelor este
următoarea:
• metale uşoare, cele cu masa volumică până la 5 g/cm3 ca, de exemplu,
Mg (1,74), Al (2,70);
• metale grele, cele cu masa volumică cuprinsă între 5 şi 10 g/cm3 ca, de
exemplu, Zn (7,13), Cu (8,95) etc.;
metale foarte grele ca, de exemplu, Pb (11,34), Au (19,2), W (19,35).
2. Proprietăţile termice
Temperatura de topire este temperatura la care metalul sau aliajul metalic
trece din starea solidă în starea lichidă la presiune normală. Metalele au puncte de
topire proprii. Cunoaşterea acestei temperaturi prezintă importanţă pentru alegerea
corectă a metalelor, în funcţie de regimul de lucru la care vor fi utilizate produsele
obţinute. Astfel, pentru metalele din care se confecţionează siguranţe fuzibile se
cer temperaturi de topire scăzute, în timp ce pentru metalele din care se obţin piese
pentru prelucrarea prin aşchiere sau a filamentelor pentru lămpile electrice sunt
necesare temperaturi de topire mai ridicate.
Dintre metalele uzuale cele mai scăzute temperaturi de topire le au staniul
(235°C) si plumbul (327°C) iar cea mai ridicată temperatură de topire o
înregistrează wolframul (3 380°).
Temperatura de fierbere are importanţă în cazul utilizării metalelor în stare
de vapori, la lămpile cu vapori de mercur sau în procesul purificării metalelor.
3
Temperatura de fierbere este, de asemenea, proprie fiecărui metal: mercurul
(300°C), aurul (2 800°C), wolframul (3 740°C).
Dilatabilitatea reprezintă mărirea volumului sau numai a lungimii unui
produs metalic prin încălzire si se exprimă prin intermediul coeficientului ele
dilataţie cubică, respectiv a celui de dilataţie lineară (numărul de mm cu care se
lungeşte o bară metalică de l m lungime la creşterea temperaturii de l grad).
Cunoaşterea coeficienţilor de dilataţie are importanţă în utilizarea metalelor
şi aliajelor în construcţia instrumentelor de precizie, a maşinilor, a şinelor de cale
ferată etc. Astfel la cronometre se utilizează aliaje cu un coeficient de dilataţie cât
mai mic posibil sau practic nul (de exemplu, aliajul invar • un oţel aliat cu 35—
37% Ni, 0,5o/0 Cr, 0,5o/p Mn).
Conductibilitatea termică (conductivitatea termică) este proprietatea
metalelor ele a lăsa să treacă căldura prin ele. Aceasta depinde de temperatură,
compoziţia aliajelor, structura lor. Transmiterea căldurii prin metale se poate face
prin conducţie (căldura trece de la o particulă la alta în toată masa corpului
metalic), prin convecţie (transmiterea căldurii dintr-un loc în altul împreună cu
particule de material, sub formă de căldură înmagazinată în aceste particule) sau
prin radiaţie (căldura se transformă în energie de iradiaţie si transmiterea ei are loc
pe această cale). Cele mai bune conductoare de căldură sunt argintul, cuprul, aurul,
aluminiul.
Proprietăţile electrice. Conductibilitatea electrică sau conductanţa este
proprietatea metalelor de a conduce curentul electric. Această proprietate, ca şi
rezistenţa electrică — rezistivitatea (proprietatea de a se opune trecerii curentului
electric) prezintă importanţă pentru metalele şi aliajele folosite în industria
electrotehnică (conductori electrici, rezistenţe electrice, contacte electrice etc.).
Metalele bune conductoare de căldură sunt şi bune conductoare de electricitate.
• Proprietăţile magnetice sunt necesare a fi cunoscute în cazul
construcţiei aparatelor electrice şi electrotehnice; când se vor studia aceste aparate
se vor expune mai pe larg şi aceste proprietăţi.
3. Proprietăţile mecanice ale metalelor
4
Produsele metalice, în timpul utilizării lor, pot suferi deformări sau distrugeri
sub influenţa forţelor exterioare. Deformările pe care le pot suferi produsele
metalice sunt de două categorii: elastice şi plastice.
• Elasticitatea este proprietatea metalelor de a reveni mai mult sau mai
puţin la forma şi dimensiunile iniţiale, după încetarea acţiunii forţelor ce au produs
deformarea.
• Plasticitatea reprezintă proprietatea metalelor de a-şi modifica forma
sub acţiunea sarcinilor şi de a rămâne deformate chiar şi după ce sarcinile de
deformare au început să acţioneze. Această proprietate este influenţată de
temperatură (se măreşte o dată cu creşterea temperaturii) şi are importanţă pentru
prelucrarea metalelor prin forjare şi laminare.
• Tenacitatea indică proprietatea metalelor de a se rupe sub acţiunea
sarcinilor după ce, în prealabil, au suferit deformaţii plastice permanenţe ce apar ca
alungiri, contracţii sau gâtuiri.
• Fragilitatea este proprietatea metalelor de a se rupe brusc (spre deosebire
de tenacitate) sub acţiunea sarcinilor fără a prezenta vreo deformare plastică
vizibilă. Fragilitatea produselor metalice călite se explică prin existenţa unor
tensiuni interne. Prin recoacere, fragilitatea descreşte.
• Rezistenţa la tracţiune (întindere) este cea mai importantă dintre
rezistenţele metalelor la deformările plastice. Această proprietate se referă la modul
de comportare al unui metal sau aliaj metalic faţă de forţele de întindere. După
atingerea forţei maxime la care rezistă, metalul se mai poate alungi puţin apoi se
rupe. Valoarea rezistenţei la rupere este exprimată în daN/mm2 şi este dată de
raportul dintre sarcina maximă suportată de metal şi secţiunea lui iniţială (R—F.
max./S),
• Rezistenţa la compresiune evidenţiază rezistenţa pe care o opune
produsul metalic faţă de forţele care tind să-1 comprime, forţele acţionând invers
ca la tracţiune, provoacă o scurtare, respectiv o umflare a produsului metalic.
• Rezistenţa la încovoiere este rezistenţa opusă de o piesă metalică sub
5
formă de bară, aşezată pe două reazeme, faţă de o forţă care acţionează la mijloc,
perpendicular pe axa piesei.
• Rezistenţa la răsucire (torsiune) este rezistenţa opusă de o piesă metalică
unui cuplu de forţe care acţionează asupra celor două capeteale piesei, în sens
contrar.
• Rezistenţa la forfecare reprezintă rezistenţa opusă de piesele metalice
faţă de două sarcini egale ca valoare şi de sens contrar care, acţionând
perpendicular pe axa piesei, tind s-o foarfece (s-o taie).
• Rezistenţa la oboseală este proprietatea metalelor şi a aliajelor de a
rezista fenomenului de distrugere sub influenţa solicitărilor ciclice ce pot fi statice
sau dinamice.
• Duritatea metalelor denumeşte proprietatea acestora de a rezista
sarcinilor ce tind să le deformeze superficial suprafaţa, produsul metalic putând fi
solicitat static sau dinamic. Se exprimă în HB daN/mm2 (HB - simbolul durităţii
Brinell).
4 Proprietăţile tehnologice ale metalelor
Principalele proprietăţi tehnologice ale metalelor care definesc modul de
comportare al lor în procesul prelucrărilor mecanice sunt: maleabilitatea,
ductibilitatea, forjabilitatea, sudabilitatea etc.
• Maleabilitatea este proprietatea unor metale de a putea fi prelucrate în
foi, fără fisurare, fiind determinată de factori ca: sistemul de cristalizare a
metalului, temperatură, viteză de răcire, tratamente termice, termochimice etc. Cele
mai maleabile metale sunt: aurul, staniul, plumbul, aluminiul. Dintr-un 1 g de aur
se obţine o foaie cu suprafaţa de 27 m2 grosimea căreia e de 0,0001 mm, sau 3 km
de fir. Rezistenţa limită 46 kgF/cm2, cu secţiunea transversală de 1 mm2 rezistenţa
la rupere a căreia e de 27 kg. Dintr-un 1 g de argint se obţine o foaie d cu
grosimea0,00025 mm, iar dintr-un gram d se poate obţine un fir de 1800m
• Ductibilitatea reprezintă capacitatea unor metale şi aliaje de a putea fi
trase în fire. Aceasta depinde de maleabilitate si tenacitate. Au această proprietate
aurul, argintul, cuprul, aluminiul care sunt, în acelaşi timp, maleabile si tenace.
6
Oţelul călit este tenace, dar ne fiind maleabil nu este nici ductil. Staniul este
maleabil dar ne fiind tenace nu este nici acesta ductil. Rezultă că numai metalele
sau aliajele care întrunesc ambele proprietăţi (maleabilitate şi tenacitate) sunt
ductile.
• Forjabilitatea este proprietatea unor metale şi aliaje de a putea fi
prelucrate prin batere. Cel mai forjabil metal este cuprul.
• Sudabilitatea este proprietatea unor bucăţi de metale sau aliaje de a se
lăsa îmbinate într-un tot rezistent cu ajutorul încălzirii şi al realizării unui contact
strâns cu sau fără participarea altor materiale.
5.Proprietăţile chimice ale metalelor
Aceste proprietăţi definesc modul de comportare a metalelor şi aliajelor la
acţiunea substanţelor chimice (acizi, baze, săruri) şi a agenţilor atmosferici.
Dintre proprietăţile chimice care interesează în cazul metalelor şi aliajelor
utilizate în obţinerea mărfurilor metalice, mai importante sunt cele legate de
capacitatea acestor materiale de a rezista la acţiunea agenţilor corosivi, deci
rezistenţa la coroziune.
Coroziunea constă în degradarea chimică, lentă şi progresivă a unui metal, ca
urmare a unor fenomene chimice sau electrochimice care au loc în metal şi agenţii
mediului înconjurător (agenţii atmosferici - apă şi vapori —, diferiţi produşi
chimici), în accepţiunea modernă, coroziunea este considerată un fenomen natural
provocat de tendinţa metalelor utilitare, aflate în stare instabilă, de a reveni cu
ajutorul unor agenţi corosivi (oxigen, apă) la starea lor iniţială, de combinaţii
metalice.
Coroziunea începe la suprafaţa metalului şi înaintează în interior până la
transformarea chimică completă a acestuia. Majoritatea metalelor în contact cu
oxigenul din aer sunt supuse fenomenului de coroziune şi cu timpul, distrugerii.
Sunt însă şi metale la care coroziunea este încetinită datorită unei pelicule ce se
formează la suprafaţa lor, făcându-le pasive faţă de mediul ambiant. Cert este însă
că nu există metal sau aliaj inert, toate metalele şi aliajele sunt supuse mai mult
sau mai puţin coro-dării. Chiar şi metalele „nobile* ca aurul şi platina se
7
corodează, însă într-un ritm foarte lent (viteza de coroziune a acestor metale este
apreciata la circa 0,002 mm/an).
Coroziunea se manifestă în mai multe moduri, şi anume:
• coroziunea uniformă sau superficială, când ea apare pe întreaga suprafaţă
în mod simultan şi uniform şi merge în adâncime în acelaşi mod de atac;
— coroziunea locală apare pe o (porţiune foarte restrânsă pe suprafaţa
metalului, progresează rapid în adâncime sau pe spaţiu mai mare.
Ca urmare a acestui fenomen, metalele îşi pierd luciul metalic, îşi schimbă
culoarea, apar pete de rugină, ciupituri, iar efectele se reflectă nefavorabil asupra
proprietăţilor. Pagubele produse de coroziune fiind foarte mari, măsurile de
diminuare a efectului acestui proces sunt multiple. Rezistenţa metalelor împotriva
coroziunii poate fi însă mărită prin diferite procedee .
Coroziunea metalelor nu poate fi complet evitată, însă, prin măsuri speciale
de protecţie, ea poate fi redusă la minimum. Principalele metode şi procedee de
protecţie împotriva coroziunii sunt următoarele:
1) Obţinerea de aliaje rezistente la coroziune. Prin acest procedeu, în
aliaje, în afară de componenţii normali se adaugă metale care le fac în acest fel
inoxidabile. Aşa, de exemplu, se obţin oţelurile inoxidabile cu crom (10—12o/0),
mangan (10—14%), nichel (8—10%).
2) Acoperirea cu straturi de oxizi şi de fosfaţi constă în crearea unui strat fin
de oxid la.suprafaţa piesei care va împiedica oxidarea în adâncime. Procedeele cele
mai folosite în acest scop sunt: brunarea, albaştrrea şi fosfatarea. Prin acestea
piesele se scufundă în anumite soluţii de azotaţi, fosfaţi etc. Stratul negru şi lucios
(exemplu la sârma ghimpată) sau cu nuanţă albăstruie (la cuie de tapiţerie) de la
suprafaţa produselor le protejează o durată de timp limitată.
3) Acoperirile metalice se realizează prin mai multe procedee, şi
anume: placarea constă în aplicarea de foi subţiri dintr-un material rezistent la
coroziune (cupru, platină, oţel inoxidabil etc.) pe piesele de protejat; metalizarea
se realizează fie prin pulverizarea unui material topit protector (aluminiu, cadmiu,
cupru, alamă) pe suprafaţa pieselor de protejat, fie prin imersia acestora într-o baie
8
de metal topit protector (zinc, staniu, nichel etc.). Astfel se obţine, de exemplu,
tabla zincată, cositorită; depunerile electrochimice se execută într-o baie care
conţine o soluţie dintr-o sare a metalului protector, plăci din metalul protector şi
obiectele de protejat. Plăcile din metalul protector sunt legate la polul pozitiv, iar
obiectele de protejat la polul negativ al unei surse de curent continuu. Sub acţiunea
curentului electric, are loc un proces electrochimie care se concretizează prin
depunerea pe obiect a metalului protector. Astfel de procedee sunt: arămirea,
nichelarea, zincarea, aurirea etc. În urma cărora obiectele capătă si un aspect
plăcut
Acoperirile nemetalice cele mai utilizate sunt: ungerea, vopsirea, emailarea,
lăcuirea, acoperirea cu bachelită, cu cauciuc etc. Aceste acoperiri sunt, în general,
simple, economice dar mai puţin durabile în comparaţie cu celelalte.
2.CARACTERISTICA ŞI PROPRIETĂŢILE METALELOR FEROASE
ŞI NEFEROASE ŞI ALIAJELOR LOR
b. Metalele şi aliajele feroase. Dintre metalele şi aliajele folosite la obţinerea
produselor metalice, aliajele fierului cu carbonul (fonta şi oţelul) ocupă ponderea
cea mai mare.
Fierul ca atare (fierul tehnic pur) nu prezintă importanţă practică decât în
electrotehnică datorită proprietăţilor sale magnetice, celelalte proprietăţi,
exceptând alungirea, sunt inferioare.
Fierul este considerat în prezent cel mai important metal util stând î a baza
obţinerii aliajelor sale: fonta şi oţelul.
• Fonta este aliajul fierului cu carbonul, în care acesta din urmă intră în
proporţie mai mare decât 2,14 %.
Fonta se obţine într-un cuptor înalt, numit furnal, din materii prime ca:
minereuri, fondanţi şi combustibili.
în afara produsului principal •— fonta, din furnal se mai obţin zgurele şi
gazele de furnal (ce conţin CO, CO2, N2, H2, CH4).
Clasificarea şi simbolizarea fontelor. Fontele obţinute sunt de două mari
9
categorii, si anume:
— fonte brute (numite şi fonte de primă fuziune);
• fonte de turnătorie (fonte de a doua fuziune).
Fontele brute, la rândul lor, în funcţie de conţinutul în mangan şi siliciu,
sunt: nealiate (Mn, Si sub 5%) şi aliate (Mn şi Si peste 5%).
1) Fontele brute
Fontele brute nealiate pot fi: fonte obişnuite de turnătorie, pe bază de cocs
FK; fonte speciale FX; fonte pentru afânare, pe bază de cocs FAK.
Simbolul acestor fonte se completează cu un număr alcătuit din trei cifre cu
următoarea semnificaţie: prima cifră semnifică conţinutul de mangan, în procente;
cifra a doua, conţinutul de fosfor, în zecimi de procente, iar cifra a treia, conţinutul
de sulf, în sutimi de procente. Exemplu: o fontă FK 123 este o fontă obişnuită de
turnătorie, pe bază de cocs, cu 1% Mn, 0,2o/0 P şi 0,03o/0 Si.
Manganul măreşte rezistenţa fontelor în timp ce fosforul şi sulful sunt
elemente nedorite (influenţează negativ proprietăţile mecanice) în fonte şi de
aceea prezenţa lor este strict controlată.
Fontele brute aliate au proprietăţi îmbunătăţite (rezistenţă deosebită la
coroziune, se toarnă foarte bine etc.). Astfel, siliciul măreşte fluiditatea fontei
topite (se toarnă mai bine), existând:
— fonte silicioase F S (9—15% Si; 3% Mn);
— fonte oglindă (manganoase) FOg cu 10—25% Mn şi maximum 2%
siliciu;
- fonte silicioase oglindă FSOg având 9—13% Si şi 18—24% Mn.
2) Fontele de turnătorie sunt utilizate la obţinerea unor produse prin turnare.
Fonta rezultată din furnal, conţinând impurităţi, nu este omogenă şi nu se
toarnă bine. Din aceste motive, ea este retopită în cuptoare speciale (în cubilouri)
şi de aceea este numită fontă de a doua fuziune.
Prin maleabilizare şi eventual introducerea de mici cantităţi de magneziu se
poate obţine fontă cu proprietăţi mecanice superioare.
Fontele de turnătorie pot fi:
10
— fonte cenuşii Fc, care se clasifică în: ordinare, normale, superioare,
speciale;
- fonte maleabile Fm, care la rândul lor pot fi: albe (Fma), negre (Fmn),
perlitice (Frap);
• fonte cu grafit nodular (Fgn);
— fonte refractare FrSi.
• Oţelul este aliajul fierului cu carbonul, în care acesta din urmă
ajunge la maximum 1,7%.
Materia primă de bază pentru obţinerea oţelului o constituie fonta. Circa
80% din cantitatea totală de fontă, cuprinzând în special fontă brută nealiată,
pentru afânare este folosită pentru fabricarea oţelurilor. Alături de această fontă, se
utilizează pe scară largă şi deşeurile feroase, utilajele si mijloacele fixe casate,
precum şi deşeurile şi fierul vechi colectate de la populaţie.
Elaborarea oţelului constă în oxidarea carbonului şi a impurităţilor (Si, Mn, P
etc.), precum si introducerea unor elemente care conferă aliajului proprietăţi
fizico-mecanice, chimice si magnetice superioare.
Oţelul se poate obţine prin mai multe procedee, şi anume: procedeul
convertizorului cu aer (Bessemer şi Thomas); procedeul convertizorului cu
oxigen; procedeul cuptorului Martin; procedeul electric; procedeul creuzetului.
Acestea se diferenţiază prin natura materiilor prime şi auxiliare folosite,
tehnologia aplicată, prezentând avantaje şi dezavantaje, iar calitatea oţelurilor
diferă în funcţie de procedeul folosit.
În compoziţia oţelurilor pot intra diferite elemente, în special metale, care
influenţează calitatea acestora şi deci domeniul utilizării lor. Ca elemente
componente ale oţelului (care se găsesc sau se pot introduce în compoziţia chimică
a acestuia, în limitele prescrise de tehnologia de fabricaţie), se pot enumera:
carbonul, manganul, siliciul, cromul, nichelul, wolframul, vanadiul, aluminiul,
toate influenţează pozitiv calitatea, deci conferă anumite proprietăţi diferitelor
mărci de oţeluri.
11
Dintre elementele care nu se vor dorite în compoziţia chimică a oţelului, ele
dăunând proprietăţilor acestuia, se numără sulful şi fosforul. Acestea provoacă
fragilitatea oţelurilor şi de aceea, în elaborarea oţelurilor, .sunt controlate cu
stricteţe neadmiţându-se decât în proporţii foarte mici.
Oţelurile se pot clasifica din mai multe puncte de vedere, şi anume:
compoziţie chimică, prelucrare şi domeniu de utilizare. Criteriul cel mai important
de clasificare a oţelurilor îl reprezintă compoziţia lor chimică, după care, oţelurile
se grupează în:
a) Oţeluri carbon • în compoziţia cărora intră fierul şi carbonul şi unele
elemente ca Mnt Si etc. care le fac să se prelucreze mai uşor prin turnare şi prin
aşchiere. In acest caz, prezenţa sulfului, a fosforului este justificată.
La rândul lor oţelurile carbon pot fi: oţeluri carbon de uz general (netratate
termic, utilizate în construcţii metalice, construcţii de maşini ca oţeluri-beton etc.);
oţeluri carbon de calitate (tratate termic sau termo-chimic şi utilizate în
construcţiile de maşini care au garantate de către producător atât caracteristicile
chimice cât şi cele mecanice); oţelurile carbon superioare (în plus, le sunt
garantate structura şi conţinutul maxim de impurităţi: S, P, incluziunile
nemetalice).
b) Oţeluri slab aliate - • acele oţeluri obţinute prin introducerea unor
elemente de aliere care îmbunătăţesc proprietăţile fizice sau mecanice.
c) Oţeluri aliate (mediu şi înalt aliate) • - grupa cea mai importantă-
alcătuită din: oţeluri aliate obişnuite (conţin elemente de aliere în procente mai
mari şi ca atare au proprietăţi superioare oţelurilor slab aliate); oţeluri aliate
superioare (cu limite de admisibilitate pentru 5 şi P extrem de reduse şi supuse în
prealabil tratamentelor termice şi termochimice pentru a fi folosite).
Din punctul de vedere al prelucrării, oţelul se prezintă turnat, forjat si
laminat.
în ceea ce priveşte utilizarea se deosebesc oţeluri pentru construcţii şi oţeluri
pentru scule.
Pentru identificarea fontelor şi oţelurilor, acestea se marchează prin diferite
12
procedee: poansonare, vopsire, turnare, etichetare (plăcuţe metalice) etc. cu tuş,
creion electric. Se folosesc diferite culori şi nuanţe, după coduri speciale în cazul
marcării prin vopsire — ca cel mai utilizat procedeu sau se aplică un punct negru
(•) şi metalul se scrie cu negru.
c. Metalele şi aliajele neferoase, în afară de fontă si oţel, la obţinerea
mărfurilor metalice sunt utilizate o serie de metale şi aliaje neferoase, -ca:
aluminiul, cuprul, zincul, staniul, nichelul etc.
1) Aluminiul este utilizat în cele mai diverse ramuri ale industriei: construcţii
de avioane, de maşini, electrotehnică, ambalaje, bunuri de larg consum etc.
datorită proprietăţilor sale deosebite.
Proprietăţile aluminiului
Metal uşor (masa volumică=2,70 g/cm3), de culoare alb-argintie, se
prelucrează bine prin turnare datorită punctului său de topire scăzut. (660°C),
posedă o foarte bună conductibilitate termică şi electrică.
Este foarte maleabil, permiţând laminarea sa în folii foarte subţiri care sunt
complet impermeabile la razele luminoase, la lichide sau gaze. Este utilizat,
datorită acestor caracteristici, ca ambalaj în industria alimentară.
în aer se acoperă cu un strat compact şi aderent de aluminiu anhidră, care îl
apără de coroziune, fapt pentru care este considerat un metal rezistent din acest
punct de vedere.
Aluminiul nu este toxic; apa, benzina, uleiurile, laptele, untul etc. nu
acţionează asupra lui. Aceste proprietăţi au determinat utilizarea lui nu numai ca
ambalaj dar şi pentru fabricarea veselei şi ustensilelor de bucătărie.
Aliajele aluminiului
Prin alierea aluminiului cu siliciul, cuprul, magneziul şi zincul se obţin
foarte multe tipuri de aliaje cu proprietăţi fizice, mecanice, tehnologice superioare
şi cu o mare rezistenţă la coroziune.
Aliajele aluminiului sunt:
• aliaje pentru turnătorie, care grupează aliajele de Al—Si; Al—Mg; Al—
Cu şi Al—Zn. Pentru a fi mai dure ele suferă tratamente termice, Siluminurile sunt
13
aliaje ale aluminiului cu 2—18% Si şi eventual Mg, Cu, Mn, Ni, Fe;
• aliajele deformabile grupează aliajele aluminiului care pot fi prelucrate la
cald sau la rece prin laminare, tragere, extrudere, trefilare, matriţare sau forjare.
Acestea se obţin prin alierea aluminiului cu Mg, Cu Si, Mn, Zn, Ni, nefiind
durificate prin tratamente termice. Duraluminiul face parte din această grupă şi
este alcătuit din Al, Cu, Mg iar ca impurităţi Si şi Fe. Acest aliaj prezintă rezistenţă
ridicată la tracţiune si coroziune. El este utilizat sub formă de semifabricate ca
table, bare, sârme etc.
2) Cuprul are largă utilizare sub forma unor produse ea: sârme, table, bare,
plăci, platbande, ţevi, precum si pentru acoperiri galvanice, metalizare si lipire.
Proprietăţile cuprului
Cuprul sau arama este un metal greu (masa volumică—8,94 g/cm3), are
culoarea roşiatică iar în ceea ce priveşte conductibilitatea termică si electrică
ocupă locul doi după argint. Este maleabil, ductil şi prezintă rezistenţă la
coroziune (în prezenţa umidităţii şi a bioxidului de carbon din aer formează un
carbonat bazic verde • cocleală, care-1 apără de oxidare în adâncime), în contact
cu acizii din alimente, cu oţelul şi cu grăsimile, cocleşte. Pentru prevenirea
formării acestei substanţe otrăvitoare, vasele din cupru destinate preparării
alimentelor se cositoresc.
Caracteristicile sale mecanice, în special rezistenţa la tracţiune, se pot
îmbunătăţi prin ecruisare sau prin aliere.
Aliajele cuprului, după compoziţia lor chimică, sunt de trei categorii si
anume: alamele, rezultate în urma alierii cu zincul; bronzurile — aliaje ale
cuprului cu staniul sau alte elemente; alpacaua — aliaje ale cuprului cu nichelul
şi zincul.
• Alamele sunt aliaje ale cuprului cu zincul, al căror conţinut de cupru este
de minimum 55%. Aliajele care conţin peste 70o/0 cupru se numesc tombacuri.
Zincul are rolul de a mări rezistenţa, plasticitatea si capacitatea de turnare.
Culoarea alamelor este cu atât mai galbenă cu cât conţine mai mult zinc. Tombacul
are o culoare roşcată. Se fabrică alame laminabile şi alame de turnătorie.
14
—. Bronzurile se împart în următoarele categorii:
— bronzurile propriu-zise (aliaje de cupru şi staniu), care conţin maxim 14%
Sn, sunt foarte rezistente la coroziune, au caracteristici mecanice bune şi
excepţionale calităţi antifricţiune;
bronzurile speciale (aliaje de cupru plus aluminiu, cupru plus plumb
sau cupru plus beriliu etc.);
• bronzurile cu aluminiu conţin 5—10o/0 aluminiu, iar restul cupru şi se
folosesc pentru bare, profiluri, lagăre, roţi dinţate, armături, conductoare electrice,
monede etc.;
• bronzurile cu plumb sunt aliaje cu 10—40o/ff Pb şi se utilizează
numai pentru turnare de lagăre sau piese speciale;
• bronzurile cu beriliu sunt aliaje ale cuprului cu beriliu, în care conţinutul
de beriliu variază între 1,6 şi 2% iar uneori, pe lângă beriliu, se mai adaugă 0,18
—0,30o/a cobalt. Aceste bronzuri speciale posedă o înaltă rezistenţă de rupere la
tracţiune, similar oţelurilor speciale, o elasticitate ridicată şi o remarcabilă
rezistenţă la oboseală. Ele sunt folosite la fabricarea diferitelor tipuri de resorturi
(destinate maşinilor de calculat, instrumentelor barometrice, regulatoarelor de
presiune etc.), membranelor metalice sau pentru producerea sculelor antiscânteie
(ciocane,chei, cleşti, burghie etc.) utilizate în mine sau în medii explozive.
- Alpacaua este aliajul cupru—nichel—zinc, constituenţii putând intra în
diferite procente. Se întrebuinţează pentru tacâmuri, instrumente chirurgicale,
instrumente de măsură, obiecte de artă etc. având un aspect plăcut şi rezistenţă
foarte bună la coroziune.
3) Zincul metal de culoare albă-albăstruie, cu masa volumică de 7,14 g/cm3
şi punct de topire 419°C este mai puţin, conducător de căldură şi electricitate decât
cuprul si aluminiul.
Zincul este rezistent la coroziune deoarece se oxidează la suprafaţă formând
o peliculă protectoare.
Este fragil la temperatură ordinară, dar maleabil la temperaturi între 100—
150°C când se poate lamina şi forja.
15
în general, zincul are proprietăţi mecanice mijlocii.
Se întrebuinţează: pentru acoperiri de protecţie contra coroziunii (peste 40o/o
ca metal de aliere în foarte multe aliaje importante în tehnică: alamă, alpaca etc.);
în construcţii sub formă de. table, sârme, ţevi, bare, burlane, jgheaburi etc.; la
fabricarea elementelor galvanice (tuburile care constituie polii negativi sunt din
zinc); la obţinerea unor pigmenţi cu largi utilizări (oxidul alb de zinc, galben de
zinc etc.).
4) Staniul (cositorul) este un metal, cu un cost mai ridicat si are culoarea alb-
argintiu, masa volumică de 7,3 g/cm3, punctul de topire 232°C, fiind cel mai fuzibil
dintre metalele uzuale. Rezistent la coroziune, nu este atacat şi nu atacă
alimentele. Fiind un metal moale şi foarte plastic se poate prelucra prin laminare şi
forjare.
Staniul se întrebuinţează: pentru acoperiri de protecţie contra coroziunii
(peste 1/3 din producţia de staniu este destinată acestui scop) obţinând tabla albă
(cositorită) din care rezultă numeroase mărfuri de uz casnic; ca metal de aliere în
diferite aliaje industriale (bronz, aliaje de lipit, aliaje antifricţiune etc.); în
industria alimentară, sub formă de foiţă foarte subţire (staniol) pentru ambalarea
anumitor mărfuri (brânzeturi, ciocolată etc.).
5) Nichelul este un metal de culoare argintie cu masa volumică de 8,9 g/cm3
si punctul de topire l 452°C. Este maleabil, ductil, tenace, având o rezistenţă
mecanică mare; stabil la oxidare, acizii îl atacă greu.
Datorită proprietăţilor, are largi întrebuinţări ca: metal de aliere la obţinerea
oţelurilor aliate, altor aliaje rezistente la coroziune; metal de aliere la obţinerea
unor aliaje de mare rezistenţă electrică (nichelina 32o/0 Ni-\-Cu; constantanul 42
—45o/0 Ni + Cu etc.); metal de protecţie a pieselor împotriva coroziunii,
obţinându-se piese nichelate cu aspect foarte frumos (piese auto, maşini electrice
de călcat, mânere pentru uşi, ceainice, ibrice electrice, instrumente chirurgicale
etc.).
6) Cromul are culoarea alb-albastruie spre cenuşiu, cu masa volumică de 7,1
g/cm3, rezistenţă deosebită la uzură şi coroziune.
16
Cromul se foloseşte la obţinerea oţelurilor speciale şi inoxidabile, a aliajelor
pentru rezistenţe electrice (nicrom, fecral), precum şi la cromarea pieselor de oţel
care sunt rezistente la uzură şi coroziune (tacâmuri etc.).
Celelalte metale neferoase, ca: Pb, Mn, Co, Mg, Cd, W, V, Ag, Au etc.
prezintă importanţă deosebită în alte domenii.
3.PROCESUL TEHNOLOGIC DE OBŢINEREA MĂRFURILOR
METALICE
a. Principalele metode de prelucrare a metalelor pentru obţinerea
mărfurilor metalice. Tehnologia obţinerii mărfurilor metalice este un alt factor
determinant al calităţii acestora care trebuie luat în considerare ca atare de
lucrătorii comercianţi. Cele mai utilizate procedee de obţinere a mărfurilor din
metale şi 'aliaje sunt: prelucrarea metalelor prin turnare, deformare plastică,
aşchiere şi operaţii de asamblare a pieselor metalice.
1) Turnarea constă în introducerea metalului topit într-o formă al cărui
interior produce piesa. După solidificarea metalului prin răcire rezultă piesa
turnată. Variantele metodei de turnare sunt:
Turnarea în forme de argilă şi nisip
Turnarea în forme metalice „Metoda Kochil”
Turnarea sub presiune
Prin acest procedeu se obţin fie piese cu profil complicat care nu necesită
o altă prelucrare, fie piese care necesită a fi definitivate prin alte operaţii. Cel mai
bine se toarnă fonta, oţelul, alama şi aliajele aluminiului. Mărfurile obţinute astfel
trebuie să aibă o structură omogenă si să nu prezinte sufluri (goluri).
2) Prelucrarea metalelor prin deformare plastică se bazează pe capacitatea
de deformare plastică a metalelor. Principalele procedee sunt: laminarea, tragerea
(trefilarea), extruderea, forjarea, matriţarea, ambutisarea şi stanţarea.
17
Laminarea este cel mai economic si mai răspândit procedeu de deformare
plastică. Prin laminare, lingourile sau semifabricatele din metal îşi micşorează
secţiunea transversală, în timp ce lungimea creşte, în funcţie de forma dorită.
Cilindrii cu care se execută deformarea plastică prin laminare se află cuprinşi într-
o instalaţie complexă numită laminor. Suprafaţa cilindrilor de lucru este netedă sau
profilată, iar deschiderea dintre ei (calibrul) fixă sau reglabilă. Laminarea poate fi
longitudinală, transversală şi transversal-elicoidală. Prin acest procedeu se obţin
semifabricate laminate si produse finite, cum sunt: ţevi, bile, axuri, profiluri, table
etc.
Tragerea constă în introducerea semifabricatului metalic cu un capăt, care a
fost turtit si adus la un diametru mai mic, în orificiul piesei, numit filieră, până
iese liber în afara acestuia.
Prin tragerea puternică cu cleşte montat la instalaţie, materialul trecând prin
filieră îşi micşorează secţiunea corespunzător. Astfel se obţin: profiluri, ţevi şi mai
ales sârme, în cazul sârmelor, procedeul se numeşte trefilare.
Extruderea constă în introducerea semifabricatului metalic într-un spaţiu
liber, numit conteiner, presarea lui cu un piston (poanson) acţionat de o presă şi
trecerea printr-un orificiu al unei matriţe de forma piesei dorite. Sunt obţinute
astfel profiluri complexe si ţevi cu caracteristici mecanice superioare datorită
gradului ridicat de .deformare plastică.
Forjarea constă în deformarea la cald sau la rece a semifabricatului metalic,
prin lovire cu mijloace manuale sau mecanice (ciocan sau presă) obţinându-se
piese de cele mai diferite forme si mase, cu structură şi proprietăţi mecanice
îmbunătăţite. Forjarea se realizează prin două metode: forjare liberă şi forjare în
matriţă.
La forjarea liberă, deformarea (forma şi dimensiunile) piesei este.
nestânjenită (liberă), metalul se poate refula (întinde, lăţi, îndoi, gâtui, răsuci etc.).
La forjarea în matriţă (matriţare), deformarea fiind dirijată cu o sculă numită
matriţă, se realizează o precizie dimensională si o netezime a suprafeţei mai mare
ca la forjarea liberă.
18
Ambutisarea transformă semifabricatul plat într-o piesă cavă. Pentru aceasta,
materialul este strâns într-o matriţă şi placa de presiune, în timp ce poansonul
coboară deformând materialul şi dându-i forma dorită. Prin ambutisare se obţin
vase din tablă de oţel, de aluminiu etc.
Ştanţarea este procedeul de tăiere cu ajutorul unei stanţe a întregului contur
al unei piese din tablă sau bandă metalică.
3) Prelucrarea metalelor prin aşchiere urmăreşte înlăturarea treptată,
sub formă de aşchii a surplusului de material de pe piesele brute până la
dimensiunile exacte, stabilite pieselor finite. Aşchierea se realizează cu scule
aşchietoare, cum sunt: cuţite, freze, burghie, filiere, alezoare etc., montate pe
maşini speciale numite maşini-unelte. Principalele procedee sunt: strunjirea,
rabotarea, frezarea, rectificarea, găurirea, alezarea, filetarea (interioară, care se
face cu ajutorul tarozilor, si exterioară, care se face cu ajutorul filierelor) si
polarizarea cu discul unor roţi din material abraziv.
b. Tratamente termice si termochimice. In scopul îmbunătăţirii anumitor
proprietăţi ale metalelor şi aliajelor, în special în cazul pieselor din oţel, se aplică o
serie de operaţii denumite tratamente termice şi termochimice.
1) Tratamentele termice constau, în principal, în încălzirea pieselor până la o
anumită temperatură la care se menţin un anumit timp, după
care se revine la temperatura obişnuită printr-o răcire adecvată. Prin tratamente
termice nu se modifică compoziţia chimică, ci numai structura materialului
metalic, de care depind în mare măsură proprietăţile fizico-mecanice.
Tratamentele termice sunt: recoacerea, normalizarea, călirea şi revenirea,
deosebindu-se între ele prin temperatura de încălzire, durata de menţinere la
temperatura respectivă, modul si viteza de răcire.
Recoacerea constă în încălzirea piesei la o temperatură destul, de ridicată,
menţinerea ei un timp îndelungat la această temperatură si apoi răcirea lentă a
piesei în cuptor. Oţelul astfel tratat are o structură mai omogenă si se prelucrează
mai uşor prin aşchiere.
Normalizarea este identică cu recoacerea, numai că răcirea este făcută în aer
19
liber. Se aplică pieselor forjate, pentru a li se omogeniza structura.
Călirea este operaţia prin care se urmăreşte să se îmbunătăţească rezistenţa si
duritatea pieselor din oţel sau din alte aliaje. Călirea se face prin încălzirea pieselor
la temperaturi ridicate şi apoi răcirea bruscă în apă sau ulei. Prin acest procedeu
oţelurile devin fragile, aceasta constituind un dezavantaj.
Revenirea se aplică oţelurilor călite, cu scopul micşorării fragilităţii, respectiv
îmbunătăţirii tenacităţii. Ea constă dintr-o încălzire la o temperatură mai mică
decât cea folosită la călire şi o răcire în condiţii speciale (precipitările de carburi
metalice nu mai au loc si în consecinţă oţelul nu mai devine fragil).
2) Tratamentele termochimice au rolul de a introduce în straturile de
suprafaţă ale pieselor din oţel elemente speciale, cum sunt: carbon, azot, crom etc.
în scopul schimbării compoziţiei chimice, deci şi a proprietăţilor. Introducerea
elementelor la suprafaţă făcându-se la temperaturi ridicate, concomitent cu
modificarea compoziţiei se modifică şi structura. Aceste două modificări
determină schimbări favorabile asupra proprietăţilor.
Cele mai importante tratamente termochimice sunt: cementarea, care constă
în difuzarea carbonului, obţinându-se piese cu o suprafaţă dură; nitrurarea, care
constă în difuzarea azotului în scopul creşterii durităţii, rezistenţei la uzură, la.
compresiune si la coroziune; cianizarea, care constă în difuzarea carbonului şi
azotului obţinându-se astfel piese cu duritate ridicată si rezistenţă foarte mare la
uzură; alitarea şi cromizarea, respectiv difuzarea aluminiului şi. a cromului
obţinându-se piese rezistente la coroziune.
c. Metodele de asamblare
Sudarea este operaţia prin care două piese metalice (cu compoziţii identice
sau apropiate) se îmbină între ele cu un material de adaos (metal sau compoziţie
intermediară).
Lipirea este operaţia prin care două piese metalice se lipesc cu ajutorul unui
aliaj pentru lipit (uşor fuzibil). Există lipire moale, sub 450° şi tare, peste 450°.
Fălţuirea constă în îndoirea la margini a foilor din tablă subţire, una peste
alta şi presarea lor.
20
Prin filet- înşurubare.
Nituire.
Asamblarea cu ajutorul organelor de asamblare utilizează şuruburile si
niturile. Şuruburile asigură asamblări demontabile iar niturile asamblări
nedemontabile.
4) c. Operaţii de finisare decorativă.
Decorarea articolelor metalice pentru menaj se poate realiza: prin decor
litografiat, cu decalcomanii policrome, cu decor în relief şi cu decor pe zone, pe
întreaga suprafaţă şi pe capac. Motivele de decor pot fi florale, geometrice si
reproduceri de picturi.
Metodele de decorare:Ştemuirea, gravarea, Aurirea şi argintarea, acoperirea
prin înnegrire ( pe bază aliajului obţinut din argint, cupru şi sulf), filigranul şi
galvanoplastica
3 CLASIFICAREA ŞI CARACTERISTICA SORTIMENTULUI DE
MĂRFURI METALICE
După destinaţie mărfurile metalice se clasifică:
1. Vesela metalică
2. Cuţitele şi tacâmurile
3. Dispozitive
4. Articole de încălzit şi iluminat
5. Articole binale
6. Articole de fixare
7. Instrumente
8. Galanteria metalică
1. Vesela metalică
Mărfuri de uz casnic din metal. Sortimentul acestora se deosebeşte după: materia primă: tablă din oţel neagră, emailată, cositorită, nichelată; tablă inox, fontă.
Această grupă cuprinde mărfurile din metale destinate pentru pregătirea,
transportul şi servitul mâncărurilor sau pentru alte îndeletniciri casnice.
21
După materia primă folosită, mărfurile de menaj din metale sunt clasificate
în mai multe subgrupe.
1) Mărfuri din fontă. Se comercializează, în mod obişnuit: ceaune, cratiţe,
oale, cazane, obţinute din fontă cenuşie prin turnare în diferite tipuri, variante si
capacităţi. Unele din acestea sunt emailate în interior sau pe ambele părţi.
2)Mărfuri din sârmă. Sunt obţinute din sârma de oţel neagră şi mai
frecvent, cea zincată, cositorită şi nichelată. Sortimentul cuprinde: coşuri pentru
pâine, suporturi pentru tacâmuri şi vase, grătare pentru prăjit pâine şi pentru fript
carne, bătătoare pentru spumă (teluri), suport pentru fiert ouă, bureţi pentru spălat
vase (din şpanul rezultat de la strung) etc.
2) Mărfuri din tablă de oţel. Sunt confecţionate din tablă de oţel neagră,
emailată, cositorită zincată, litografiată într-un larg sortiment comercial.
Din tablă de oţel neagră se comercializează: cuptoare pentru copt (cilindrice,
paralelipipedice), forme (tăvi) pentru copt, tigăi, funduri pentru copt ardei, făraşe
şi găleţi pentru gunoi.
Din tablă de oţel emailată: oale, cratiţe, tigăi, polonice, bidoane pentru
untură, găleţi, ligheane etc.
Din tablă de oţel cositorită (albă): bidoane pentru lapte, pentru untură, forme
(tăvi) pentru copt cozonac, forme pentru prăjituri, pişcoturi, fursecuri, măsuri
pentru lapte, ligheane etc.
Din tablă de oţel galvanizată (zincată): găleţi, măsuri pentru lichide (alcool,
produse petroliere), cuptoare pentru copt etc.
Din tablă de oţel inoxidabil: oale, capace, cratiţe, tigăi (cu coadă, cu toarte),
tăvi pentru copt, strecurători pentru ceai, suporturi pentru şerveţele, suporturi
pentru tacâmuri etc.
4) Mărfuri din fontă şi oţel (combinate). Sunt destinate pentru operaţii mai
complexe în cadrul gospodăriei: maşini de tocat carne, maşini de măcinat nuci,
maşini de măcinat mac, maşini de măcinat fructe si roşii, maşini (râşniţe) pentru
măcinat cafea, râşniţe pentru piper (toate cu acţionare manuală) etc.
5) Mărfuri din aluminiu: oale, „oale minune", cratiţe, cănite, castroane
22
în execuţie uşoară, farfurii, ceainice cu avertizor (fluier), ibrice, forme ondulate
pentru cozonac, polonice, spumătoare, strecurători, sufertaşe de diferite tipuri (cu
capac, etajat, cu închidere ermetică), ligheane, tăvi etc.
2. Cuţitele şi tacâmurile În această grupă gama de mărfuri cuprinde:
linguri, furculiţe, cuţite, linguriţe etc. ca piese detaşate sau ca servicii, în funcţie de
materialul din care sunt. executate tacâmurile, pot fi: din argint masiv, alpaca
argintată; din oţel inoxidabil argintat, oţel inoxidabil; din oţel carbon, zincate,
nichelate sau cromate şi din aluminiu. Execuţia este realizată în variate modele
(forme şi dimensiuni diferite) care le indică destinaţia, ca de exemplu: furculiţe
(pentru masă, desert, fructe, peşte) linguri (pentru masă, sos, desert), linguriţe
(pentru masă, cafea, îngheţată, muştar, iaurt), cuţite (obişnuite pentru bucătărie,
specializate pentru carne, cârnaţi, mezeluri, cojit cartofi, curăţat solzi peşte, pentru
pâine etc.).
3. Dispozitive şi unelte de gospodărie din metale cuprind articole, ca:
dispozitive pentru presat şi stors roşii, pâlnii pentru lichide, pentru cârnaţi, aparate
pentru scos sâmburii, aparate pentru tăiat ouă, cutii de bucătărie litografiate (cu lac,
email etc.). maşinile de cusut
Maşinile de cusut sunt agregate cu care se asamblează, prin coasere
mecanică, confecţii din ţesături, tricoturi, piele, folii din materiale plastice etc. Se
pot clasifica după mai multe criterii, şi anume: după modul de acţionare —
manuale sau electrice; după formă -— cu sau fără masa; după utilizare —
universale sau speciale.
Maşina de cusut este alcătuită din: maşina propriu-zisă, masa cu
mecanismul motor, mecanismele auxiliare şi accesoriile. Masa propriu-zisă se
compune din corpul maşinii cu mecanismele superioare de antrenare a acului şi de
întindere a aţei, din placa de bază, mecanismele inferioare ale suveicii şi ale
materialului. La maşinile prevăzute cu masă, aceasta este din lemn şi are ca
echipament mecanismul motor (pedale pentru cele manuale sau motor pentru cele
electrice).
4. Articole de încălzit şi iluminat După destinaţie ele se clasifică în:
23
1) Maşini de gătit După felul combustibilului cu care se realizează
încălzirea, maşinile de gătit se clasifică în: maşini de gătit cu combustibil solid care
utilizează: lignit, cărbune brun, brichete ovoide şi lemne de foc; maşini de gătit cu
combustibil lichid, care utilizează petrol lampant sau motorină; maşini de gătit cu
combustibil gazos, care utilizează gaz petrolier lichefiat (GPL) numit aragaz şi
gaze naturale (GN).
Maşinile de gătit cu combustibil solid sunt executate în diferite tipuri şi
modele. Au format de masă sau cizmă şi sunt confecţionate fie din tablă neagră
şamotată sau din tablă emailată. Sunt prevăzute cu cuptor, rezervor de apă, iar
unele şi cu ladă pentru combustibil. Plita din fontă definită printr-o anumită
(suprafaţă este ^prevăzută cu două sau trei ochiuri.
Maşinile de gătit cu combustibil lichid sunt, de asemenea, construite în
diferite modele şi variante pentru a funcţiona cu petrol lampant sau cu motorină
(conform indicaţiei de pe eticheta de fabricaţie). Acestea sunt echipate cu un
arzător cilindric care vaporizează combustibilul înainte de ardere, au forma tip
dulap, sunt prevăzute cu cuptor pentru foc şi ştuţ pentru racord la coş. Uşa
cuptorului este sau nu prevăzută cu geam.
Lampa de gătit cu petrol are o construcţie simplă şi este utilizată pentru
executarea rapidă a diferitelor preparate culinare în condiţii igienice optime.
Maşinile de gătit cu gaze sunt destinate preparării hranei, fiind executate în
diferite variante (modele) cu finisaje superioare. Oferă utilizare şi întreţinere
uşoare, precum şi o funcţionare economică.
Maşinile de gătit se pot modifica de la un tip de gaz la altul prin schimbarea
duzelor, dar numai de către personal autorizat. Respectarea instrucţiunilor de
montaj, funcţionare si întreţinere, care însoţesc fiecare aparat, asigură o
funcţionare ireproşabilă şi îndelungată a acestora.
2) Sobele metalice de încălzit destinate încălzirii încăperilor sunt clasificate
în două grupe, în funcţie de combustibilul utilizat: sobe de încălzit pentru
combustibil solid şi sobe de încălzit pentru combustibil lichid (petrol lampant,
motorină). Acestea sunt definite prin următoarele caracteristici tehnice: natura
24
materialului si construcţie; dimensiuni şi greutate; suprafaţă de încălzire (m 2);
capacitatea de încălzire (kcal/h) si consumul de combustibil pe oră.
Ca accesorii pentru maşini de gătit şi sobe de încălzit de toate categoriile se
comercializează: plite, rame, inele, grătare (din fontă), cuptoare, burlane si coturi
din tablă neagră, uşi din fontă neagră (şlefuite, ne şlefuite), arzătoare, capace
pentru arzător, tăvi pentru cuptor etc.
3) Instalaţii pentru încălzirea apei. Se comercializează, sub diferite
denumiri: încălzitor apă tip „Litoral", aparat multifocar pentru încălziri centrale
etc., fiind definite prin: construcţie si destinaţie; combustibilul folosit; consumul
maxim de combustibil pe oră şi capacitatea rezervorului de combustibil.
5. Articole binale
Acestea cuprind: balamale, broaşte, închizătoare pentru ferestre si uşi,
cârlige, opritoare, colţare, mânere pentru uşi, belciuge, lacăte etc.
Balamalele sunt dispozitive executate din tablă de oţel care permit cuplarea
a două piese în aşa fel încât una din ele sau amândouă să se poată roti. în funcţie
de construcţie şi domeniu de utilizare .Balamalele sunt produse în mărimi şi tipuri
diferite. Unele tipuri au luciul natural al benzilor, altele sunt protejate prin
nichelare, alămire sau brunare.
Broaştele sunt dispozitive metalice folosite pentru menţinerea uşilor
locuinţelor, a capacelor de geamantane, servietelor în stare închisă sau încuiată. O
broască este alcătuită, în general, dintr-o cutie (casetă) în interiorul căreia sunt
fixate piesele pentru închidere şi încuiere:. zăvorul, limba, mânerele, contra-placa
(în care trebuie să intre zăvorul şi limba de încuiere şi deschidere), precum si
cheia. Unele tipuri de broaşte au în plus un cilindru de siguranţă. Cutia broaştei,
zăvorul, lamela opritor sunt executate din benzi de oţel sau tablă decapată, iar
cilindrul de siguranţă se obţine, de obicei, din alamă. Limba, cheile şi şuruburile
de fixare sunt executate din fontă maleabilă sau din oţel, iar arcurile din sârmă de
25
oţel. Broaştele sunt fabricate în numeroase tipuri, variante şi în două sensuri de
funcţionare (pe stânga sau pe dreapta).În funcţie de destinaţie şi construcţia
mecanismului de încuiere, pot fi grupate conform schemei de mai jos.
2) închizătoarele pentru ferestre şi uşi sunt cremoanele, foraibărele şi
zăvoarele. Cremoanele sunt dispozitive utilizate pentru fixarea în poziţie închisă a
ferestrelor şi a uşilor din lemn pentru balcoane. Orice cremon este alcătuit din
dispozitivul de manipulare (cutia şi mânerul), două vergele, tăbliţele si scoabele,
formând împreună o garnitură. Prin învârtirea mânerului, cele două vergele în
prelungire se deplasează concomitent în sensuri opuse, pătrunzând în partea de sus
si de jos a tocului ferestrei sau uşii. Cremoanele sunt obţinute din materiale diferite
respectiv: cutia si accesoriile — din tablă de oţel sau tablă decapată; mânerul — •
din aliaj de aluminiu, iar vergeaua — din sârmă de oţel semirotund. Cremoanele
sunt de trei tipuri: aplicate, semiîngropate şi îngropate.
Zăvoarele sunt folosite pentru fixarea în poziţie închisă a. uşilor, ferestrelor,
a porţilor şi, eventual, încuierea lor cu lacăt. Un zăvor este format din: zăvorul
propriu-zis (lama sau vergeaua alunecătoare), placa de fixare pe uşă şi accesoriile
(scoabe, ghiduri). Zăvoarele sunt executate din bandă de oţel, tablă decapată, unele
părţi din sârmă fiind protejate prin alămire, cromare, nichelare, brunare sau în
culoarea naturală a metalului. După destinaţie zăvoarele se pot grupa astfel:
Foraiberele sunt piese destinate pentru fixarea în poziţie închisă a
ferestrelor. în comerţ se găsesc două tipuri de foraibere, şi anume: foraibăre cu
şurub şi foraibăre cu placă - tip greu, tip semigreu şi tip uşor.
Cârligele sunt piese folosite în lucrările de tâmplărie pentru fixarea in
poziţie deschisă a ferestrelor. Se comercializează cârlige opritoare cu şurub şi
cârlige de vânt cu placă.
Opritoarele pentru ferestre sunt destinate pentru fixarea în poziţie deschisă a
ferestrelor cu deschidere interioară. Se compun dintr-un opritor care se montează
pe tocul ferestrei şi un. colţ protector care se fixează pe cercevea. Se
26
comercializează opritoare cu bile şi opritoare glisante.
Colţarele. Sunt piese care se aplică la colţurile ferestrelor şi ale uşilor din
lemn, pentru consolidare.
Mânerele, şildurile şi rozetele obişnuite pentru uşi şi ferestre se
comercializează în garnituri formate din două mânere (una cu tijă pătrată şi alta
fără) împreună, fie cu două şilduri (plăcuţe metalice prevăzute cu găuri pentru
fixare pe uşă şi orificii pentru mânere şi cheie), fie cu patru rozete (două pentru
mânere şi două pentru cheie). Mânerele, şildurile şi rozetele se fabrică prin turnare
sau presare din alamă sau aliaje de aluminiu, iar tija pătrată din oţel obişnuit.
Belciugele. Sunt piese destinate agăţării tablourilor şi a oglinzilor pe pereţi
sau fixării lacătelor la uşi.
6. Articole de fixare şi asamblare
a. Organe de fixare. .Cuiele şi ţintele sunt piese metalice alcătuite dintr-o tijă
(corp) având la o extremitate un vârf şi la cealaltă un cap (floare). Ele sunt folosite
ca elemente de îmbinare a pieselor în diferite domenii: construcţii, mobilă,
încălţăminte etc. Cuiele sunt confecţionate din sârmă de oţel, prelucrate la maşini
speciale, precum şi din tablă sau bandă de oţel prin operaţia de ştanţare (pentru
pioneze). Formele tijei, capului, vârfului, precum şi dimensiunile produsului
determină domeniul de utilizare.
b. Organe de asamblare
1) Şuruburile sunt organe de asamblare alcătuite dintr-o tijă filetată şi un cap
de diferite forme. Se întrebuinţează la îmbinarea demontabilă a două piese.
Sortimentul este format din şuruburi mecanice şi şuruburi pentru lemn.
Şuruburile mecanice sunt de două feluri în funcţie de precizia execuţiei
mecanice, respectiv: brute cu o clasă de precizie mai redusă şi prelucrate
executate cu toleranţe mai restrânse. Cele mai întrebuinţate sunt şuruburile cu cap
hexagonal şi filet metric, având piuliţă hexagonală., precum şi cele cu cap
semirotund.
Şuruburile pentru lemn sunt formate dintr-o tijă filetată, uşor ascuţită spre
27
vârf, cu capul de diferite forme (tronconic, înecat, bombat), crestat sau necrestat.
Acestea sunt destinate a fi înşurubate direct în lemn cu ajutorul unei şurubelniţe,
când au capul crestat, sau cu ajutorul unei chei, când au capul necrestat. Se mai
comercializează şuruburile torband cu cap bombat, .gât pătrat şi piuliţă pătrată.
2) Piuliţe şi şaibe. Piuliţele sunt piese metalice care, avana o filetată se pot
înşuruba pe o tijă cu filet corespunzător. Ca atare, ele pot fi, ca şi şuruburile, de
două feluri — brute şi prelucrate. După forma lor sunt: hexagonale, pătrate,
rotunde, fluture etc.
Şaibele sunt piese plate şi găurite ce se montează între piuliţă şi piesa ce
urmează a fi strânsă cu şurub. Ele asigură mărimea suprafeţei de contact şi deci o
îmbinare mai rigidă.
3) Niturile sunt destinate îmbinării nedemontabile a două piese plate,
prin operaţia de nituire. Se prezintă sub forma unei tije cilindrice care la una din
extremităţi are un cap de diametru mai mare şi de diferite forme (rotund,
semirotund, înecat, semiînecat, plat).
7. Instrumente
Aceste articole sunt destinate executării micilor reparaţii sau lucrărilor cu
caracter gospodăresc-meşteşugăresc. După destinaţie, sunt de mai multe feluri:
scule pentru prelucrarea metalelor prin aşchiere; unelte şi scule pentru lucrări de
lăcătuşerie şi montaj; unelte şi scule pentru lucrări de tâmplărie şi lemnărie, unelte
pentru agricultură, viticultură şi pomicultură; unelte pentru construcţii şi
dispozitive.
1) Scule pentru prelucrarea metalelor prin aşchiere
Aceste scule sunt executate din oţeluri speciale (oţel rapid, oţel de scule)
tratate termic sau termochimic. Se comercializează: burghie, ta-rozi, alezoare,
filiere, freze şi pânzele de ferăstrău.
Burghiele se folosesc pentru efectuarea de găuri cilindrice în metale. Orice
burghiu este alcătuit din partea utilă (porţiunea tăietoare de formă elicoidală) şi
partea de prindere (coada). Burghiele se deosebesc prin: diametrul găurii pe care o
28
dau (l—20 mm); lungimea totală (mm); forma cozii (cilindrică, conică sau
piramidală) si sensul de lucru (dreapta, stânga).
Tarozii sunt unelte ascuţite, care prin rotire taie filet în interiorul unei găuri
deja date. Tarodui este format dintr-un corp cilindric prevăzut cu un filet întrerupt
de 3—4 canale longitudinale şi o coadă de secţiune pătrată sau rotundă. Tarozii
sunt comercializaţi în serii de 2 sau 3 bucăţi pentru filetare succesivă (degroşare,
finisare) si cu diametrul între 2—14 mm. Se comercializează tarozi de mână
pentru filet metric sau în ţoii pentru diferite diametre.
Alezoarele, folosite în operaţia de alezare (prelucrare fină) a interioarelor
găurilor, sunt unelte de formă cilindrică sau conică prevăzute cu canale si muchii
aşchietoare la suprafaţă. Se comercializează alezoare cilindrice de mână şi
alezoare conice de mână, pentru diferite diametre de găuri.
Filierele sunt unelte cu ajutorul cărora se realizează fileta-rea exterioară a
diferitelor bare sau ţevi metalice. Sunt formate din mai mulţi piepteni de filetat,
montaţi în interiorul unui corp. Se comercializează filiere rotunde pentru filet
metric (2—14 mm) sau în ţoli (l ţol = 25,4 mm).
Frezele sunt unelte prevăzute cu l sau mai multe tăişuri dispuse simetric faţă
de axă cu ajutorul cărora se efectuează operaţii de aşchiere prin frezare. Au forme
foarte diferite, cele mai uzuale fiind cilindrice, cilindro-frontale, ferăstrău etc.
Pânzele de ferăstrău pentru metale au formă de panglică, prezentând dinţi
tăietori pe una sau pe ambele laturi.
2) Unelte şi scule pentru lăcătuşerie şi montaj
În acest scop se utilizează scule cum sunt: cleşti, ciocane, pile, chei
şurubelniţe, dălţi etc.
Cleştii Cleştele este alcătuit din două pârghii articulate (mânere) ale căror
extremităţi, care prind piesa, formează gura acestuia. Se execută din oţel carbon
pentru scule sau din oţel de calitate superioară. Cleştii servesc la apucarea şi
transportarea pieselor, sprijinirea şi întoarcerea lor în cursul anumitor prelucrări
(de mecanică fină), la tragerea şi separarea pieselor şi la tăieri. Cleştii au utilizări
multiple, în funcţie de sortiment.
29
Ciocanele sunt unelte utilizate la prelucrări prin lovire, fiind formate dintr-
un bloc de oţel carbon, de diferite forme şi cu o gaură la mijloc pentru fixarea
cozii de lemn. Se folosesc în gospodărie, pentru diferite lucrări de lăcătuşerie şi
montaj, lucrări de tapiţerie, dogărie etc. având forme, dimensiuni şi greutăţi în
funcţie de domeniul de întrebuinţare.
Pilele Pila este executată din oţel de scule, fiind brăzdată ele crestături. Se
foloseşte pentru prelucrări mecanice, ascuţirea ferăstraielor, ajustarea cheilor,
pentru lucrări de precizie etc. Pila este alcătuită din partea utilă, prevăzută cu
crestături (dantura) şi coada pilei, care obişnuit se introduce într-un mâner de
lemn. Pilele se deosebesc între ele prin formă, dimensiuni şi dantură. După forma
sunt: pile plate, semirotunde, rotunde, pătrate, triunghiulare, cuţit, ovale, rombice.
Dimensiunile se referă la lungime, lăţime şi grosime.
Fineţea danturii este definită prin numărul de dinţi pe cm, măsurată pe
direcţia axei pilei. Se deosebesc următoarele clase de danturi: O -— aspră, 1 -
bastardă, 2 — semifină şi 3 — fină. După felul danturii, pilele sunt cu tăietură
simplă sau dublă.
Cheile mecanice sunt folosite pentru înşurubarea piuliţelor, fiind executate
din oţeluri aliate sau nealiate. La o cheie se disting corpul (coada) si capul cheii
care reprezintă partea activă. Cheile pot fi simple, cu un cap, duble, cu două capete
şi universale, cu mai multe capete. Unele chei au si mâner.
Distanţa dintre cele două feţe de lucru, paralele, ale capului este numită
deschiderea cheii, exprimându-se în milimetri şi reprezentând elementul ce
defineşte mărimea cheii.
Cheile fixe se execută în 11 mărimi cu deschiderea de la 7 la 41 mm. La
cheile reglabile, deschiderea poate fi mărită sau micşorată după necesităţi, astfel
putând fi folosite pentru o gamă largă de piuliţe.
Şiirubelniţele sunt alcătuite dintr-o tijă cu vârful lăţit ca un tăiş si un mâner.
Tija este executată din oţel de scule sau oţel cu rezistenţă, iar mânerul din lemn de
esenţă tare sau din material plastic (bachelita). Se folosesc pentru înşurubarea si
30
desşurubarea şuruburilor crestate.
Daliile se prezintă sub formă de pană cu tăişul drept, curb sau în Z,
confecţionate din oţel de scule. Sunt folosite pentru prelucrarea şi fasonarea
lemnului (pentru tâmplărie) si pentru lucrări de lăcătuşerie (dălţi pentru metal). Se
comercializează: dălţi cu şi fără mâner pentru tâmplărie, dălţi pentru îngropat
balamale, dălţi pentru găuri, dălţi late pentru zidărie, dălţi pentru sculptat în lemn
etc.
3) Unelte şi scule pentru lucrări de tâmplărie şi lemnărie Această grupă
cuprinde: ferăstraie, topoare, tesle şi rindele. Ferăstraiele sunt formate dintr-o
lamă de oţel carbon sau aliat, numită pânză, prevăzută cu dinţi (elementul tăietor)
pe unul din canturi şi dintr-un mâner (uneori prezintă şi dispozitiv de
întindere). Sortimentul de ferăstraie cuprinde: joagărele - - cu elementul tăietor
(dantura) pe cantul în linie curbă al lamei; ferăstraie încordate — alcătuite dintr-un
cadru de lemn, mânere şi punte, care prin intermediul unei coarde întinde
pânza de ferăstrău; ferăstraie cu mâner având pânza liberă, fixată la un capăt
într-un mâner de lemn.
Topoarele sunt fabricate din oţel şi au formă de lamă care se termină într-o
parte cu locaşul cozii, iar în partea cealaltă se lăţeşte, terminându-se cu o muchie
tăietoare. Se comercializează topoare pentru spart lemne, pentru cioplit si pentru
uz general.
Teslele sunt unelte formate dintr-o lamă tăietoare în unghi, terminată cu un
locaş pentru coada de lemn. Servesc la cioplitul, spartul si scobitul lemnelor, la
bătut; prin gaura existentă în lamă se utilizează şi la scosul cuielor.
Rindelele sunt scule pentru prelucrarea lemnului, formate dintr-un corp de
lemn, cuţit şi anexe pentru fixarea cuţitului.
Cuţitul este partea principală a rindelei şi se prezintă sub forma unei lame de oţel,
având lăţimi diferite
Dispozitive Sub această denumire se încadrează mărfurile metalice folosite
pentru fixarea pieselor, manevrarea uneltelor sau sculelor în diferite prelucrări. Se
31
comercializează menghine, coarbe, maşini de găurit, mandrine, cadre pentru
ferăstraie etc.
Menghinele sunt unelte folosite pentru prinderea şi fixarea unei piese în
vederea prelucrării cu diferite scule, în alcătuirea unei menghine se disting: corpul,
falca mobilă şi piuliţa de strângere, şurubul de strângere şi placa de ghidare a
bancurilor. Se comercializează: menghina de mână, menghina pentru mecanică
fină si menghina de banc,
Coarba este folosită ca unealtă de găurit la lucrări de tâmplărie, dulgherie,
dogărie. Se compune dintr-o tijă metalică cotită (corpul) care are la un capăt
mandrina (dispozitiv metalic de prindere a burghiului), iar la celălalt capăt un
mâner de apăsare. La mijloc prezintă un manşon (mâner) de rotire din lemn.
Maşina de găurit se mai numeşte şi bormaşină. Este un dispozitiv care, prin
intermediul unei manivele şi al unui sistem de roţi dinţate, permite găuriri cu
burghiul care se fixează în mandrina ei. Se comercializează maşina de mână şi
maşina de piept pentru găurit metale.
Cadrul pentru ferăstrău metalic are rama din oţel sub forma literei G cu
dispozitive de fixare la capete, iar mânerul, din lemn de fag aburit. Se foloseşte
pentru fixarea pânzei de ferăstrău pentru tăiat metale.
4) Unelte pentru agricultură, pomicultură şi viticultură
în această grupă se încadrează următoarele mărfuri:
— casmale presate cu călcător si fără călcător;
— lopeţi de uz general pentru lucrări agricole;
— greble pentru grădinărie, cu 10—14 dinţi;
— sape, într-o varietate largă de forme, pentru utilizări în diferite soluri şi
culturi;
— furci pentru agricultură, tip uşor (cu 2—4 coarne) şi tip greu (8 coarne).
Furcile de tip uşor sunt destinate pentru lucrări cu snopi, fân sau gunoi, iar cele de
tip greu pentru încărcat sfecla şi cartofii;
— seceri cu dinţi, în mai multe forme, cu dinţi pe dreaptasau pe stânga;
— foarfece de vie şi pomi, destinate tăierii lăstarelor si coardelor de vie, a
32
ramurilor de la pomi; ferăstrău pentru vie, cu o.
— Maşină de găurit manuală. lamă semicurbă si mâner de lemn; topoare de uz
forestier, bardă de dulgherie, ţapine etc. pentru lucrări de silvicultură;
— piese pentru pluguri (cormane, brăzdare, cuţite etc.), coase, ciocane şi nicovale
pentru coase etc.
5) Unelte pentru construcţii
1) Se comercializează în acest scop următoarele produse: unelte pentru
lucrări de săpături: târnăcoape, lopeţi, casmale,. furci etc.; unelte pentru zidărie si
tencuieli: ciocane, mistrii, spacluri etc.
2) Profilurile se obţin prin laminare sau extrudare, din metale şi aliaje
neferoase (aluminiu, cupru si aliajele acestora). După mărimea şi forma secţiunii
transversale, profilurile sunt de mai multe feluri: profiluri simple: oţel rotund, oţel
semirotund, oţel lat, oţel pătrat, oţel triunghiular, oţel hexagonal, oţel
trapezoidal; profiluri fasonate, uzuale sau speciale; oţel format H, I, U, T, Z, oţel
cornier cu aripi egale şi neegale, profiluri pentru ferestre metalice simple si
duble; bare cu secţiune rotundă, dreptunghiulară, hexagonală, păstrată sau format
H, I,.T, U, Z, şi cornier din oţel, aluminiu si aliajele acestuia.
3) Produsele plate se obţin prin laminare din oţel sau din metale şi aliaje
neferoase (cupru, aluminiu, zinc, plumb etc.). în categoria acestora sunt cuprinse
tablele, benzile si platbandele.
Tablele sunt semifabricate sub formă de foi, obţinute din oţel si care după
grosime şi aspectul suprafeţei, se clasifică astfel:
Cele mai utilizate dintre acestea sunt: tabla neagră, decapată, zincată,
cositorită şi ondulată.
Tabla neagră se prezintă în formate şi grosimi diferite. Deşi este acoperită cu
un strat subţire de oxizi, se oxidează totuşi uşor. Este utilizată pentru lucrări de
tinichigerie.
Tabla decapată are suprafaţa curată şi netedă şi este destinată fabricării unor
obiecte ce necesită astfel de condiţii.
Tabla zincată, cunoscută sub denumirea de tablă galvanizată, este acoperită
33
pe ambele feţe cu un strat protector de zinc care o protejează împotriva coroziunii.
Tabla ondulată este confecţionată din cea zincată, cu înălţimi, pas şi rază în
diferite variante. Se comercializează tablă ondulată pentru construcţii si tablă
ondulată pentru obloane.
Platbandele sunt produse plate de grosime mai mare decât tabla, respectiv 5
—50 mm, iar înălţimea între .151—l 000 mm.
Benzile sunt semifabricate plate cu grosime mai mică decât platbandele (0,1
—12 mm), având lăţimea de 10—500 mm.
3) Sârme si împletituri din sârmă.
Sârmele se obţin prin trefilare si pot fi clasificate după următoarele criterii:
natura materialului — oţel şi aliaje neferoase; forma secţiunii rotundă,
semirotundă, pătrată, dreptunghiulară; calitate normală, superioară, specială; grad
de duritate tare (t), jumătate tare (1/2 t) si moale (m) şi după aspectul suprafeţei —
mată, lucioasă, arămită, zincată, albă şi neagră.
Domeniul de utilizare al sârmelor este foarte variat si în consecinţă şi gama
sortimentală este foarte bogată. Se comercializează sârmă din oţel rotundă
obişnuită neagră (moale, mată), sârmă zincată, rotundă (moale, tare), sârmă
ghimpată zincată, sârmă din cupru, sârmă din aluminiu, sârmă din alamă etc.
împletiturile şi ţesăturile din sârmă sunt obţinute prin mijloace manuale sau
mecanice din oţel sau metale şi aliaje neferoase. Aceste produse se deosebesc Intre
ele prin: tipul şi diametrul sârmei folosite; dimensiunile şi forma ochi urilor
(hexagonale, trapezoidale, pătrate, rom-bice); lăţimea şi lungimea împletiturii sau
ţesăturii şi destinaţie (pentru împrejmuire, pentru armături, arcuri pentru tapiţerie,
pentru site etc.).
8. Galanteria metalică
La grupa galanteria metalică se atribue mărfurile utilizate pentru tealeta,
înfrumuseţarea şi utilizarea cotidiană. Galanteria metalică se clasifică: Articole de
înfrumuseţare, bijuteria metalică ( cercei, mărgele, broşe, brăţare, etc. Articole
pentru cusut şi lucrul manual ( ace, andrele, croşete, degetare), ustensile pentru
bărbierit şi tuns, ( briciuri, lame, maşini mecanice de tuns, etc.), furnitura pentru
34
îmbrăcăminte ( nasturi, fermuare, catarame, capse, etc.)
4. VERIFICAREA CALITĂŢII MĂRFURILOR METALICE
Unităţile economice în conformitate cu reglementările în. vigoare trebuie să
efectueze verificarea calităţii, pentru a preveni comercializarea de mărfuri
necorespunzătoare calitativ şi pentru a le identifica şi elimina de pe piaţă.
La unităţile comerciale, verificarea calităţii mărfurilor se face o dată cu
recepţia acestora şi constă în următoarele:
— verificarea documentelor de însoţire ale transportului (aviz de expediţie,
proces verbal de autorecepţie etc.);
— respectarea condiţiilor de transport, ambalare, marcare şi conservare,
precum si a altor cerinţe speciale: sociale, cele stabilite de reglementările speciale
internaţionale recunoscute de ţara noastră sau de beneficiarii externi si altele;
— existenţa valorilor caracteristice — privind calitatea prevăzută în
standarde, norme, caiete de sarcini, contracte sau alte documentaţii tehnico-
economice. Aceste valori reprezintă nivelul calitativ acceptat;
— verificarea aspectului, dimensiunilor si a celorlalte condiţii de executare
care trebuie să corespundă cu prevederile documentaţiei tehnice. Concret, la
unităţile comerciale se verifică în mod deosebit: aspectul şi starea ambalajului;
marcarea; existenţa tuturor pieselor componente ale produsului; verificarea
aspectului (se face cu ochiul liber), dimensiunilor (cu instrumente obişnuite de
măsurat: metru, şubler, micrometru); masei (se determină prin cântărire);
capacităţii (se determină cu cilindrii, gradaţi) etc.;
— verificarea execuţiei, încercări de funcţionare etc.;
— existenţa instrucţiunilor de folosire şi a certificatului de garanţie (dacă
este cazul) prin care producătorul confirmă faptul că produsul îndeplineşte nivelul
acceptat.
Toate rezultatele obţinute sunt confruntate cu prevederile documentaţiilor
tehnice sau cu mostrele omologate, desenul de execuţie.
În continuare se fac referiri la principalele caracteristici calitative şi asupra
35
modului lor de determinare.
a) La articolele de menaj din tablă se au în vedere, în principal,
următoarele:
Verificarea aspectului exterior. Acesta trebuie să fie plăcut, suprafaţa să fie
netedă, curată, fără ondulaţii, ciupituri sau turtiri; să nu prezinte exfolieri ale
stratului de email, pete de rugină, porţiuni neacoperite cu cositor sau zinc şi nici
scurgeri sau îngroşări ale stratului protector, încheierea, fălţuirea şi nituirea să fie
făcute corespunzător (etanş), roluirea marginilor să fie uniformă şi complet închisă
pe întreaga circumferinţă. Articolele destinate pentru păstrarea lichidelor (găleţi,
ligheane, cazane, bidoane etc.) nu trebuie să curgă. Capacele trebuie să adere bine
la bordura vasului pe întreaga lor circumferinţă.
Verificarea planeităţii suprafeţei de sprijin se face cu ochiul liber aşezându-
se vasele pe o suprafaţă perfect plană şi se apasă uşor cu mâna pe gura vasului,
observând astfel dacă prezintă denivelări.
Verificarea etanşeităţii se execută prin probe cu apă. După ce vasele vor fi
ţinute un timp de 10—15 minute cu apă, se observă dacă ele prezintă scurgeri,
respectiv lăcrimează (transpiră) şi dacă pereţii si fundul vasului, în exterior, sunt
umezi.
Verificarea rezistenţei toartelor (mânerelor) se face prin atârnarea de toartă
sau de mâner a unei greutăţi care trebuie să corespundă unei cantităţi de apă, de
trei ori mai mare decât capacitatea vasului. După efectuarea a două încercări, la
interval de 5 minute, toartele, respectiv mânerele, nu trebuie să se deformeze sau
să se desprindă de corp.
Verificarea săgeţii pereţilor, care se face numai la vasele cilindrice, constă în
aşezarea vasului cu generatoarea pe o suprafaţă perfect plană. Se observă dacă
între produs şi suprafaţă există goluri.
b) La tacâmuri se verifică următoarele:
Aspectul care se urmăreşte cu ochiul liber, observându-se: luciul, netezimea
suprafeţei, forma, simetria ovalului lafelor lingurilor şi linguriţelor, uniformitatea
grosimii şi simetria dinţilor furculiţelor, simetria lamei la cuţitele asamblate,
36
simetria imprimării modelului.
Rezistenţa la încovoiere a furculiţelor şi lingurilor, a elasticităţii dinţilor la
furculiţe sau a lamei cuţitelor, se verifică cu dispozitive speciale, iar în urma
încercărilor produsele nu trebuie să prezinte deformări.
Grosimea si aderanţa stratului de acoperire la tacâmurile cositorite şi
cromate se verifică prin îndoirea acestora până la rupere, timp în care stratul de
acoperire trebuie să rămână intact şi să nu prezinte exfolieri.
Gradul de ascuţire a lamei cuţitelor se verifică tăind cu acestea o bandă de
hârtie de scris de 5 cm lăţime, aşezată pe un suport de lemn. Tăietura trebuie să fie
regulată, respectiv banda de hârtie să nu prezinte sfâşieri sau striviri.
Calitatea tacâmurilor executate din oţel inoxidabil se verifică cu ajutorul
acidului acetic (concentraţie 0,5o/0) sau a clorurii de sodiu (0,25%). După ce se
cufundă timp de 15 minute în astfel de soluţii, tacâmul nu trebuie să prezinte urme
de coroziune, înainte de cufundare, tacâmul se degresează şi se spală. De
asemenea, calitatea acestor tacâmuri se verifică şi prin frecarea suprafeţei umezite
cu un sulfat de cupru în urma căreia tacâmul nu trebuie să prezinte urme de oxizi.
c) La aparate, maşini şi utilaje se verifică dacă acestea prezintă defecte
provenite mai ales clin timpul transportului, cum sunt: părţile din fontă sparte,
cele din oţel turtite, deformări exterioare etc. în cazul suprafeţelor emailate
observăm dacă stratul este uniform, neted, lipsit de umflături, băşici sau ondulaţii,
iar la cele grafitate dacă sunt locuri neacoperite sau cu zgârieturi. La maşinile de
cusut, la verificare se urmăreşte în mod deosebit; dacă prezintă deteriorări la
mecanismul motor, masă şi la maşina propriu-zisă; dacă prezintă zgomote
anormale la punerea în funcţiune şi dacă toate dispozitivele funcţionează normal.
Se mai verifică execuţia şi finisajul pieselor componente; funcţionarea cu uşurinţă
a încuietorilor de la sertare şi uşi şi dacă există toate accesoriile maşinii prevăzute
în cartea tehnică.
d) La uneltele manuale se observă în mod deosebit următoarele aspecte :
— la pile: suprafeţele să nu prezinte crăpături, dinţi rupţi sau turtiţi; dinţii
să fie bine ascuţiţi, iar pasul şi adâncimea, uniforme; corpul pilei să nu prezinte
37
încovoiere în sensul lungimii sau răsucire în sensul lăţimii;
la ferăstraie: pânza să nu prezinte crăpături sau fisuri, dinţii să fie
uniformi şi fără rupturi;
— la topoare, tesle, cuţite de rindele şi dălţi: părţile tăietoare nu trebuie să
prezinte ştirbituri sau crăpături;
— la chei: suprafeţele active ale capului trebuie să fie netede, fără ştirbituri
şi perfect paralele între ele; corpul să nu prezinte încovoieri sau răsuciri
accentuate;
— la cleşti: îmbinarea braţelor trebuie să fie astfel făcută încât să se mişte
uşor în articulaţie, însă fără joc mare; în poziţia închisă a cleştelui, tăişurile celor
două fălci trebuie să stea faţă în faţă şi să nu aibă nici un fel de denivelare; la
cleştii reglabili, mişcarea părţilor filetate şi a articulaţiilor trebuie să se facă
cu uşurinţă, fără blocări, frânări sau .jocuri.
e) La echipamentul metalic se observă în mod deosebit următoarele aspecte:
— la balamale şi broaşte: fără defecte vizibile, finisaj frumos, fără urme de
oxidare; să aibă toate părţile componente şi să funcţioneze uşor, lin, fără jocuri
mari, fără a se bloca;
— la cremoane şi zăvoare: să prezinte părţile componente corect asamblate,
finisate frumos, să nu aibă urme de oxidare şi fără deformări; funcţionarea trebuie
să fie lină, fără scăpări, fără blocări, trebuind să asigure închiderea; la cremoane
mânerul de acţiune trebuie să se găsească în poziţie paralelă cu vergelele, atunci
când cremonul asigură închiderea sau deschiderea ferestrei.
în afara determinărilor obişnuite se mai fac şi unele verificări speciale în
laboratoarele producătorului care se referă la grosimea stratului protector,
rezistenţa stratului protector la şoc mecanic, la şoc termic, la acţiunea acizilor si a
substanţelor alcaline.
Abaterile de la caracteristicile de calitate, numite defecte, sunt consemnate
în documentaţia tehnică şi ele diminuează calitatea. Defectele mărfurilor ceramice
sunt generate, în principal de calitatea necorespunzătoare a materiilor prime, a
procesului tehnologic dar şi de condiţiile necorespunzătoare de ambalare,
38
manipulare şi depozitare, în funcţie de numărul şi gravitatea defectelor, produsele
se încadrează în diferite clase de calitate. Defectele cele mai des întâlnite la
articolele metalice de menaj sunt următoarele:
a) La vasele şi articolele din tablă de oţel emailate: porţiuni mici
neacoperite ale stratului de email; băşici, sparte sau ne sparte, la locul de sudare;
umflături sparte sau ne sparte; îngroşări de material în exterior, sub bordură;
subţieri ale stratului de email pe muchii; crăpături ale stratului de acoperire; variaţii
vizibile de nuanţe de culoare, de luciu ale emailului; încreţituri de tablă în1
regiunea bordurii; desprinderea emailului pe bordură; solzi de email împrăştiaţi pe
suprafaţa vasului; denivelări şi ondulări ale stratului de email; bordură ne
completă; email cu aspect de spuma; puncte negre în interior; îngroşări locale de
email, sub formă de umflături pronunţate pe corpul vasului.
b) La articole de menaj din tablă cositorită, galvanizată sau din tablă
neagră: defecte de execuţie: turtiri, fălţuiri şi nituire incorectă, roluirea marginii ne
uniforme, muchii sau colţuri tăioase, aplicarea mânerelor şi toartelor în mod ne
corespunzător; asamblare incorectă şi lipsă de etanşeitate; «acoperiri ne
corespunzătoare sub forma de îngroşări, subţieri, ondulaţii; lipsă de aderenţă a
stratului de galvanizare; crăpături şi fisuri; puncte negre, impurităţi, asperităţi etc.-
c) La vase din, fontă: crăpături sau fisuri, puncte negre sau defecte de
culoare; desprinderi sau ne acoperiri de email; bavuri şi ne regularităţi provenite
din turnare; pori pătrunşi sau nepătrunşi răspândiţi pe suprafaţa vaselor.
d) La tacâmuri: abateri dimensionale peste toleranţele admise; ornamentul
vătămat sau mai puţin clar, asamblare asimetrică a lamei în mânerul cuţitului; lamă
neascuţită sau ascuţită neuniform; nituri proeminente, neşlefuite până la nivelul
suprafeţii mânerului; polizare incorectă în special la baza lingurilor; muchii
tăioase; dinţi aşezaţi asimetric de axa cozii şi cu distanţe neegale între ei; rizuri,
asperităţi, urme de lovituri etc.
e) La maşini de gătit pentru uz casnic: defecte de emailare, nichelare:
suprafeţe neacoperite, exfolieri, zgârieturi, lipsa luciului; lipsa unor anexe ce se
livrează o dată cu maşina; lipsa de planeitate a plitei, inelelor, capacelor; pete de
39
rugină; lipsa spaţiului de dilatare între ramă şi plită; căptuşirea cu material refractar
în mod necorespunzător.
40