6

TEMA 1 GEOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ

Introducere: În acest curs introductiv se demonstrează că geografia este o ştiinţă a Pământului cu obiect propriu de studiu, bazată pe principii şi metode de cercetare specifice dar şi generale. De asemenea, se prezintă ramurile şi disciplinele care alcătuiesc sistemul ştiinţelor geografice / geografia. Cuprins 1. Câteva repere ale dezvoltării geografiei moderne 2. Obiectul de studiu al geografiei 3. Termeni utilizaţi pentru definirea obiectului geografiei 4. Principii în cercetarea geografică 5. Metode de cercetare în geografie 6. Procedee folosite în cercetarea geografică 7. Geografia – ştiinţă unitară. Sistemul ştiinţelor geografice 8. Test de evaluare 9. Bibliografie 10. Sinteză

1. Câteva repere ale dezvoltării geografiei moderne

Geografia face parte din rândul ştiinţelor care studiază Pământul (geoştiinţele), alături de geodezie, geofizică şi geologie. Deşi este una din cele mai vechi preocupări ale spiritului uman, geografia s-a dezvoltat în mod deosebit în secolele XIX şi XX, când aveau să se impună şcoli, personalităţi şi opere de referinţă în acest domeniu al cunoaşterii. Este perioada când au fost puse fundamentele geografiei ca ştiinţă modernă.

geografie geoştiinţe

Obiective: − Relevarea faptului că geografia face parte din sistemul ştiinţelor

Pământului (geoştiinţe). − Sublinierea faptului că geografia este una din cele mai vechi

preocupări ale spiritului uman, că fundamentele ei ştiinţifice au fost puse în secolele XIX – XX, că geografia de astăzi este profund implicată în cercetarea sistemică a mediului terestru de la localitate la planetă (sistemul terestru global).

− Definirea obiectului geografiei. − Precizarea diferenţelor specifice ale termenilor prin care poate fi

desemnat obiectul geografiei. − Enunţarea şi explicarea principiilor care conduc activitatea de

cercetare a obiectului geografiei – învelişul geografic (mediul geografic).

− Prezentarea metodelor de cercetare a obiectului geografiei. − Prezentarea ramurilor şi disciplinelor speciale (particulare) ale

geografiei ca expresie a dezvoltării acestei ştiinţe în epoca modernă. − Sublinierea faptului că geografia este o ştiinţă unitară, cu multiple

raporturi intradisciplinare şi interdisciplinare.

7

Unele din cele mai importante repere teoretice în dezvoltarea geografiei moderne au fost:

− stabilirea unei definiţii cât mai cuprinzătoare a geografiei pentru a se ajunge la o delimitare cât mai exactă a obiectului de studiu de alte ştiinţe şi în primul rând de ştiinţele apropiate, de contact (geologia, biologia, sociologia, etc.);

− stabilirea celui mai potrivit termen pentru desemnarea obiectului de studiu al geografiei;

− precizarea domeniilor de studiu ale unor discipline geografice care s-au impus prin specializarea cercetării pe diferitele componente ale obiectului geografie.

Şcoli de geografie şi geografi de seamă

Şcoala germană Karl Ritter (1779 – 1859): a emis principiul extensiunii spaţiale în studiul

fenomenelor geografice; introduce elementul uman în sfera de cuprindere a geografiei, opera sa având un pronunţat caracter antropocentrist.

Alexander von Humboldt (1769 - 1859): contribuie la fundamentarea geografiei ca ştiinţă prin aplicarea principiilor cauzalităţii şi a metodelor de observaţie în cercetarea naturii.

Ferdinand Richtofen (1833 – 1905). Friederich Ratzel (1844 – 1904): fondatorul antropogeografiei şi al geopoliticii. Şcoala franceză Paul Vidal de la Blache (1845 – 1918): pune bazele geografiei umane, ca direcţie

de cercetare în cadrul geografiei unitare. Emmannuel de Martonne (1873 – 1955): cu lucrări recunoscute în domeniul

geografiei fizice generale (Traité de géographie physique) şi geografiei regionale (L'Europe Centrale); contribuţii deosebite în dezvoltarea geografiei moderne în ţara noastră prin cercetările efectuate (La Valachie, 1902; Recherches morphologiques sur les Alpes de Transylvanie, 1907) şi prin sprijinul dat învăţământului superior de specialitate.

Şcoala americană William Morris Davis (1850 – 1934): geomorfolog care a fundamentat teoria

ciclului eroziunii (teoria peneplanaţiei). Şcoala română Simion Mehedinţi (1868 – 1962): fondatorul şcolii româneşti de geografie prin

iniţierea cercetărilor riguroase asupra teritoriului României, prin dezvoltarea învăţământului geografic superior, prin întreaga sa operă ştiinţifică. Lucrarea sa fundamentală este Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, apărută în 1930.

George Vâlsan (1885 – 1935), geograf cu merite deosebite în cercetarea teritoriului României, lucrarea sa principală fiind Câmpia Română (1915). Avansează ipoteze ştiinţifice valoroase cu privire la geneza defileului Dunării de la Porţile de Fier şi a Deltei Dunării

2. Obiectul de studiu al geografiei

Preocupările oamenilor de ştiinţă aparţinând diferitelor şcoli naţionale pentru clarificarea problemelor teoretice de bază ale geografiei au fost constante. Ele au vizat, între altele, criteriile esenţiale de definire a unei ştiinţe: să aibă obiectul său de studiu; să se bazeze, în afara legilor generale, pe legi proprii; să dispună de metode proprii de investigare.

De-a lungul anilor s-au dat mai multe definiţii încercându-se, totodată, precizări asupra obiectului de studiu, a limitelor acestuia în sistemul ştiinţelor

şcoli de geografie

geografi de seamă

8

(ştiinţele Pământului, ştiinţele de contact). Acestea reflectă nivelul atins în cunoaşterea geografică într-o perioadă dată (orientări, concepte, metode, etc). Ca atare, conţinutul obiectului geografiei (ca şi a altor ştiinţe, de altfel) a fost diferit de la o etapă la alta de dezvoltare a societăţii, în funcţie de nevoile acesteia.

Astăzi, geografia se prezintă ca o ştiinţă cu obiect de studiu bine precizat, o ştiinţă bazată pe principii şi metode proprii de cercetare.

Conţinutul geografiei moderne de la începutul secolului al XXI-lea şi-a depăşit de mult sensul etimologic, acela de a fi ştiinţa care se ocupă cu descrierea Pământului (geo / Gaia = pământ; grafia / graphein = scriere, descriere).

În legătură cu aceasta, Vintilă Mihăilescu consideră că "tot traducerea cuvântului grecesc reprezintă definiţia cea mai cuprinzătoare a geografiei – descrierea Pământului (de la localitate la planetă), fireşte, o descriere critică, explicită şi pe cât posibil prospectivă" ("Ce este geografia?", BSSG, vol. II, 1972). Vedem în aceasta o transpunere a sensului etimologic la obiectivele geografiei moderne.

Tradiţional, geografia a fost o ştiinţă descriptivă. Astăzi, însă, latura

descriptivă a lăsat locul laturii explicative. Sensul modern al geografiei este mult mai complex şi mai profund, acela de ştiinţă care cercetează elemente, procese şi mecanisme care au loc într-un cadru spaţial şi temporal determinat – mediul geografic (planetar, regional şi local)

Geografia modernă, sincronizată cu evoluţia ştiinţei şi tehnicii în general, a înregistrat un salt calitativ după anii '60 ai secolului XX, odată cu adoptarea conceptelor ştiinţifice cele mai noi, cum este teoria sistemelor, cu aplicarea metodelor cantitative şi experimentale, cu utilizarea tehnicii informatice de prelucrare a datelor.

Raportându-ne la dezvoltarea geografiei moderne în România, trebuie să arătăm că una din cele mai complete definiţii, răspunzând pe deplin spiritului geografiei de astăzi, a fost formulată de Simion Mehedinţi în anul 1900, cu ocazia cursului inaugural de la Universitatea din Bucureşti: geografia este ştiinţa evoluţiunii Pământului considerat în relaţiunea reciprocă a maselor celor patru învelişuri, atât din punct de vedere static (al distribuirii în spaţiu), cât şi dinamic (al transformării în timp). Deci Pământul privit ca unitate, dar nu ca o unitate oarecare, inertă, ci ca un adevărat organism, cu viaţa lui proprie, cu organizare interioară specifică, cu mişcările lui şi cu schimbările suferite în timp.

Vintilă Mihăilescu (1890 – 1978), un alt teoretician al geografiei româneşti, defineşte geografia ca fiind ştiinţa care studiază întregul teritorial de la localitate la planetă. El consideră că obiectul geografiei nu poate fi şi nu trebuie să fie confundat cu elementele care îl compun (aerul, apa, uscatul, vieţuitoarele, inclusiv omul), considerate separat – regional sau planetar – în ele şi pentru ele însele, ci numai împreună acestea formează un tot, un complex echilibrat, adică realitatea geografică sau întregul teritorial (de la localitate la planetă), obiect al geografiei ca ştiinţă ("Geografie teoretică", 1968, pag 14).

Petre Coteţ (1914 – 1988), aprecia că Faţă de celelalte ştiinţe ale Pământului, geografia se distinge prin faptul că obiectul ei de studiu îl constituie rezultanta corelaţiei şi interacţiunii dintre natură şi om, care se numeşte geosferă şi de care nu se ocupă nici o altă ştiinţă a Terrei ("Principii, metode şi tehnici moderne de lucru în geografie", 1976)

Una din cele mai noi şi mai cuprinzătoare definiţii găsim în lucrările profesorului Grigore Posea. Aceasta reflectă stadiul actual al cunoaşterii în domeniu: Geografia studiază organizarea lăuntrică, naturală şi cea impusă de om, a mediului de la exteriorul solid al Terrei. ... Ea studiază relaţiile (statice, dinamice, spaţiale, temporale) dintre geosfere (atmosferă, hidrosferă, litosferă,

descrierea Pământului

întregul teritorial

rezultanta corelaţiei şi interacţiunii dintre natură şi om

organizarea

lăuntrică, naturală şi cea impusă de om, a mediului de la exteriorul solid al Terrei

relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri

9

biosferă), având ca obiect specific de studiu mediul geografic în unitatea lui de sistem, inclusiv sub aspectul utilizării şi transformării de către om ("Geografie fizică", 1998)

Se observă în această definiţie influenţa puternică a teoriei sistemelor asupra gândirii şi cercetării geografice de astăzi. Astfel, obiectul geografiei este privit ca un sistem, respectiv geosistem (termen introdus în geografia mondială de V.B. Soceava în 1963, termen care a căpătat o largă utilizare). Aşadar, astăzi se recunoaşte – pe aceeaşi linie de gândire, dar cu mijloace teoretice noi (teoria sistemelor) că Pământul este un sistem a cărui descriere şi explicare integrală revine geografiei. Observăm aici că geosistemul nu este considerat obiectul geografiei, ci conceptul modern care stă la baza cercetării acestuia, punct de vedere susţinut şi de prof. I. Mac ("Geografie generală", 2000).

Acelaşi autor (Posea Gr.) consideră că cea mai sintetică, mai obiectivă şi de necontestat definiţie ar fi următoarea: geografia este ştiinţa Pământului ca planetă a Sistemului Solar şi ca mediu de viaţă al omenirii ("Geografia fizică", 1998)

3. Termeni utilizaţi pentru definirea obiectului geografiei

Pentru definirea obiectului geografiei sunt utilizaţi numeroşi termeni: suprafaţa Pământului, zonă de interferenţă a învelişurilor externe, înveliş geografic, înveliş terestru, înveliş geosferic, ecosferă, mediu geografic, mediu terestru, landşaft, complex terestru, peisaj geografic, geosistem (sistem geografic, sistem terestru).

Sensul acestora este destul de apropiat, încât nu se exclud . Se apreciază că termenul de geosistem răspunde cel mai bine spiritului geografiei moderne, ceea ce explică şi larga lui utilizare în literatura de specialitate. În legătură cu accepţiunea acestui termen există şi opinia că nu poate desemna obiectul geografiei, ci doar conceptul care stă la baza cercetării sale (conceptul de geosistem, adică conceptul cercetării sistemice a mediului geografic) (Mac I., 2000).

Considerăm că termenii ei mai adecvaţi pentru desemnarea obiectului geografiei sunt mediul geografic şi înveliş geografic.

Mediul geografic reprezintă noţiunea cu sfera cea mai largă, în care se regăsesc cele şase subsisteme (relief, apă, aer, sol, organisme şi societate umană), cuprins într-un angrenaj de relaţii structurale şi funcţionale ce pleacă de la macrosistemul planetar (învelişul geografic) la mezosisteme, care implică învelişurile (geosferele) şi microsistemele regionale şi locale de mediu, care se reflectă în anumite peisaje. El motivează ideea de totalitate sau de complex cu structuri şi funcţionări proprii supuse legii sistemului, adică transformării neîntrerupte, fără schimbarea întregului în ansamblul lui.

Mediul geografic ca zonă de interferenţă directă natură – om constituie obiectul concret de cercetare al geografiei moderne. Aşadar, natura şi omul, în conexiunea lor, în unitatea lor dialectică (Coteţ P., 1972).

În concluzie, mediul geografic / învelişul geografic este obiectul de studiu al geografiei, urmărit fie la scară globală, fie la scară regională sau locală.

La scară globală, limitele mediului geografic (învelişului geografic, sistemului geografic planetar) se situează până unde se produc procese fizice, chimice şi biotice care dau naştere la diverse forme de relief şi tipuri de sol, vegetaţie şi climă, la diverse peisaje. În acest sens, limita superioară a mediului geografic planetar se află la nivelul păturii de ozon din stratosferă sau la partea

suprafaţa Pământului

zona de

interferenţă peisaj

geografic înveliş

geografic geosistem

mediu

geografic

geosistem

10

superioară a troposferei. Limita inferioară, discutabilă şi ea, se situează la baza reliefosferei (discontinuitatea Moho). Aşadar, mediul geografic, ca înveliş original al Pământului, se află la partea exterioară a planetei noastre, între astenosferă şi stratosferă, având o grosime de 30 – 80 km.

4. Principii în cercetare geografică Pentru cunoaşterea obiectului său de studiu, geografia utilizează o serie de

instrumente metodologice reprezentate de principii, metode şi procedee de cercetare.

Principiile cercetării geografice sunt. − Principiul repartiţiei şi al extensiunii spaţiale, care pleacă de la realitatea

că toate elementele şi fenomenele au o anumită poziţie şi extindere în teritoriu; este un principiu specific geografiei, căci geografia este ştiinţa spaţiului terestru.

− Principiul integrării exprimă o altă realitate şi anume că fiecare element şi proces (natural şi social –economic) trebuie privit ca făcând parte dintr-un ansamblu, dintr-un sistem (sistem integrativ); este de asemenea un principiu specific geografiei; prin aplicarea sa, geografia poate să-şi atingă scopul – înţelegerea mecanismelor care asigură funcţionalitatea sistemului (geosistemului) prin analiza relaţiilor reciproce dintre componente, dintre procese.

− Principiul cauzalităţii: cauzalitatea în mediul geografic este o formă a manifestării interdependenţei universale care leagă obiectele şi procesele într-un tot unitar.

− Principiul generalizării şi abstractizării stă la baza construcţiei teoriilor cu care se operează în geografie, permite structurarea noţiunilor şi ipotezelor într-un edificiu logic şi coerent.

− Principiul evoluţionismului presupune cercetarea realităţii geografice actuale ca rezultantă a unui proces evolutiv; acest principiu implică principiul istorismului în geografie (Actualul nu poate fi înţeles fără trecut – Al. von Humboldt, Cosmos).

− Principiul regionalismului decurge din faptul că obiectul cercetării este un teritoriu concret, caracterizat prin interacţiuni specifice dintre elementele naturale, sociale şi economice locale sau regionale, care duce la conturarea de sisteme teritoriale originale (unice); de aici rezultă necesitatea delimitării şi ierarhizării acestor unităţi teritoriale, a analizării lor complexe şi interdependente.

− Principiul ecologic exprimă cerinţa integrării armonioase a omului (sociosferei) în mediul său de existenţă.

5. Metode de cercetare în geografie

− Metoda cartografică constă în reprezentarea grafică, la scară redusă, a elementelor şi proceselor geografice de la suprafaţa terestră sau proiectate pe această suprafaţă (cazul fenomenelor atmosferice); actul de cartografiere se materializează în următoarele forme de reprezentare: globul geografic, harta geografică; profile, diagrame, cartograme., blocdiagrame, etc.

principiul repartiţiei geografice

principiul

integrării geografice

principiul

regionalismului principiul

ecologic

metoda cartografică

11

− Metoda dialectică vizează înţelegerea unităţii şi a luptei contrariilor în cercetarea sistemului geografic (geosistemului) pe baza legii trecerii acumulărilor cantitative în schimbări calitative şi a legii negării negaţiei.

− Metoda inductivă reprezintă calea de la singular la general în procesul cunoaşterii.

− Metoda deductivă corespunde drumului invers, de la general la particular, − Metoda analizei constă în descompunerea întregului (ansamblului,

sistemului, respectiv a geosistemului) în elementele sale componente pentru a fi analizate separat, dar prin raportare la întreg.

− Metoda sintezei reprezintă calea prin care este refăcută unitatea întregului (sistemului, respectiv geosistemului).

− Metoda comparativă presupune compararea elementelor, proceselor ori unităţilor spaţiale pentru a desprinde deosebirile şi asemănările dintre ele, pentru a stabili anumite legităţi.

− Metoda istorică porneşte de la aplicarea principiului istorismului în cercetarea geografică; astfel s-a conturat direcţia cercetării paleogeografice şi a geografiei istorice.

− Metoda dinamicii, adică a cercetării fenomenelor în dinamica lor temporală şi spaţială.

− Metoda experimentală constă în simularea, în condiţii de laborator sau teren, a unor procese pentru o investigare mai detaliată, mai aprofundată.

− Metoda cantitativă porneşte de la cuantificarea elementelor şi proceselor, a relaţiilor dintre componentele unui sistem (a schimburilor de materie şi energie); achiziţionarea datelor cantitative a permis trecerea la modelări matematice pe principiile teoriei generale a sistemelor, la analiza şi reprezentarea cu ajutorul computerului a informaţiei de specialitate, la dezvoltarea Sistemelor Informaţionale Geografice (SIG).

6. Procedee folosite în cercetarea geografică

− Observarea elementelor şi proceselor geografice, acestea efectuându-se fie direct (nemijlocit), fie indirect, respectiv instrumental.

− Măsurarea (cuantificarea) elementelor şi proceselor. − Descrierea, care trebuie să fie exactă, explicativă, comparativă (în timp şi

în spaţiu), estetică. − Reprezentarea grafică şi cartografică a elementelor şi proceselor. − Clasificarea elementelor şi proceselor

7. Geografia – ştiinţă unitară. Sistemul ştiinţelor geografice

În legătură cu structura geografiei ca ştiinţă s-au conturat două poziţii diferite:

- geografia este o ştiinţă unitară, cu un obiect de studiu nedisociabil şi o metodă specifică (metoda integrării geografice) (Vintilă Mihăilescu, Max Derruau, Jean Bastié);

- geografia este un sistem de ştiinţe (în procesul adâncirii cercetării pe elemente a învelişului geografic s-a ajuns la specializări distincte; pe această cale, o serie de subramuri ale geografiei s-au transformat în ştiinţe autonome, cu obiect şi metode proprii)

geografia, ştiinţă unitară

geografia, un

sistem de ştiinţe

analiza

sinteza

comparaţia

experimentul

metoda

cantitativă

dialectica

12

Ramuri şi discipline ale geografiei. Pornind de la etapele parcurse în cercetarea obiectului – învelişul geografic / mediul geografic – şi în elaborarea ştiinţifică pot fi determinate ramurile şi disciplinele (ştiinţele particulare) geografiei. Este vorba de etapa analizei şi etapa sintezei (V. Mihăilescu).

Astfel, pe calea cercetării analitice s-au conturat în timp două ramuri (direcţii), respectiv două sisteme secundare: geografia fizică şi geografia umană. În cadrul lor s-au individualizat o serie de discipline (ştiinţe) speciale.

Geografia fizică studiază elementele naturale ale mediului terestru (de la localitate la planetă) în interacţiunea lor, variabilă în timp şi spaţiu, ca suport al societăţii umane.

Discipline (ştiinţe) fizico-geografice: geomorfologia, climatologia, hidrologia, biogeografia, pedogeografia. Ele alcătuiesc subsistemul ştiinţelor fizico-geografice.

Geografia umană studiază populaţia, aşezările şi activitatea economică în interacţiune cu elementele şi resursele naturale ale mediului geografic.

Discipline aparţinând geografiei umane: geografia populaţiei, geografia aşezărilor, geografia economică, geografia politică, geografia socială, geografia culturală. Acestea formează subsistemul geografiei umane.

Pe calea cercetărilor de sinteză (integrative) la diferite scări dimensionale (de la localitate la planetă) s-au dezvoltat două direcţii (orientări) în geografie: geografia regională şi geografia generală. Acestea nu sunt două ştiinţe diferite, ci două faze în cunoaşterea învelişului geografic. Geografia regională este geografia unităţilor spaţiale de diferite dimensiuni şi complexităţi, iar geografia generală valorifică rezultatele geografiei regionale integrându-le în ansamblul planetar şi definind legităţi care guvernează sistemul geografic global.

Geografia generală este nu numai o descriere şi explicare în linii mari a Pământului pe geosfere, ci şi o geografie teoretică pentru că tratează mecanismele proceselor naturale (fizice, chimice, biologice) şi antropice care au loc în mediul terestru (de la localitate la planetă), legităţile după care se structurează şi funcţionează geosferele externe şi învelişul geografic în integralitatea şi globalitatea sa.

Pe lângă orientarea teoretică (geografia teoretică, geografia fundamentală), cercetările geografice de astăzi au căpătat tot mai mult caracter practic, dezvoltându-se astfel geografia aplicată (geografia practică, geografia utilitară)

8. Test de evaluare

1. Precizaţi principalele direcţii de dezvoltare a geografiei moderne. 2. Evocaţi contribuţiile diferitelor şcoli şi ale unor mari personalităţi în

dezvoltarea geografiei moderne. 3. Să se definească obiectul geografiei pornind de la contribuţiile teoretice

ale geografilor români. Efectuaţi comentarii legate de conţinutul definiţiilor enunţate.

4. Care sunt termenii utilizaţi pentru a identifica obiectul geografiei? Reflectaţi asupra acestora şi în special asupra termenilor de înveliş geografic şi de mediu geografic.

5. Geosistemul: obiect al geografiei sau concept geografic? 6. Enunţaţi principiile cercetării geografice. Explicaţi principiile repartiţiei

spaţiale (geografice), integrării şi regionalismului

geografia fizică

geografia

umană

geografia teoretică

geografia

aplicată

geografia generală

geografia

regională

13

7. Care sunt metodele aplicate în cercetarea geografică? Referiţi-vă în spacial la metoda cartografică, metoda experimentală, metodele cantitative şi informatice.

8. Prezentaţi cele mai importante procedee folosite în cercetarea geografică apelând la exemple semnificative.

9. Definiţi geografia fizică, geografia umană, geografia regională şi geografia generală.

9. Bibliografie Coteţ P., (1976), Principii, metode şi tehnici moderne de lucru în geografie, Edit.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Donisă I., (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Edit. Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti Ielenicz M., (2000), Geografie generală. Geografie fizică, Edit. Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti Mac I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Cluj-Napoca Mihăilescu V., (1968), Geografie teoretică, Edit. Academiei, Bucureşti Posea Gr., Armaş Iuliana, (1998), Geografie fizică, Edit. Enciclopedică, Bucureşti Cojocariu Marioara (2002), Bazele teoretice ale geografiei, Edit. Universităţii

"Lucian Blaga" din Sibiu

10. Sinteză

Geografia face parte din categoria ştiinţelor Pământului (geoştiinţelor). Ea studiază partea exterioară a Pământului (faţa Pământului) ca înveliş (pătură, strat, sferă) complex şi original, format în spaţiul de interacţiune a litosferei, hidrosferei, atmosferei, biosferei şi sociosferei. Acest înveliş de interacţiune natură – om este denumit înveliş geografic sau mediu geografic. Sunt termenii cei mai utilizaţi pentru desemnarea obiectului geografiei.

Învelişul geografic are o structură şi o dinamică complexă, o organizare şi o funcţionare de sistem (sistemică). Elementele sale, numite elemente geografice sunt: relieful, aerul / clima, apele, vegetaţia şi fauna, solul, populaţia, aşezările umane, economia. În sens spaţial, învelişul geografic are o organizare ierarhică, de la scară locală, regională şi zonală la scară planetară.

Elementele naturale ale învelişului (mediului) geografic sunt studiate de geografia fizică, iar componentele antropice sunt studiate de geografia umană (geografia social – economică). În cadrul acestor două ramuri s-au format disciplinele geografice particulare (speciale), fiecare dintre acestea studiind un anumit element al învelişului geografic. Unităţile spaţiale (teritoriale) de diferite ordine sunt studiate de geografia regională, iar învelişul geografic global este studiat de geografia generală. Se poate considera, aşadar, că în interiorul geografiei s-a format un sistem de ştiinţe (sistemul ştiinţelor geografice).

Ca toate celelalte ştiinţe, geografia se bazează în procesul cunoaşterii obiectului său pe principii şi metode universal valabile, dar şi pe principii şi metode proprii. Teoria sistemelor a căpătat o largă aplicabilitate în cercetarea mediului geografic. De aici conceptul modern de geosistem. Principiul repartiţiei spaţiale (repartiţiei geografice) şi metoda cartografică constituie numai unele din instrumentele metodologice specifice. Metoda cantitativă şi metoda informatică sunt metodele cele mai noi folosite în investigarea realităţii geografice.