TELEORMAN -...

Viorel Ciobanu Constantin Ucrain

TELEORMAN

NUME INTRATE ÎN ISTORIA

MILITARĂ ROMÂNEASCĂ

EDITURA TIPOALEX 2018

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României CIOBANU, VIOREL

Teleorman : nume intrate în istoria militară românească / Viorel Ciobanu, Constantin Ucrain.. – Alexandria: Tipoalex, 2018

Conţine bibliografie ISBN 978-606-621-097-3

I. Ucrain, Constantin

355 929

PROIECT EDITORIAL FINANŢAT DE CĂTRE CONSILIUL JUDEŢEAN TELEORMAN PRIN CENTRUL JUDEŢEAN PENTRU CONSERVAREA ŞI PROMOVAREA CULTURII TRADIŢIONALE TELEORMAN

Copyright © 2018: Sunt autorizate orice reproduceri, fără perceperea taxelor aferente, cu condiția precizării sursei.

Toate drepturile și responsabilitatea privind conținutul prezentei ediții revin în totalitate autorilor.

Redactor: VIOREL CIOBANU Tehnoredactare: ing. CĂTĂLIN CIOBANU

MOTTO

TELEORMAN, FLOARE VESTITĂ, TOATĂ LUMEA MI TE CÂNTĂ… TE CÂNT, TELEORMAN, ȘI EU, C-AM CRESCUT PE PLAIUL TĂU…

TELEORMAN, PLAI ÎNSORIT, DE COPIL EU TE-AM IUBIT, TE-AM IUBIT ȘI TE-OI CÂNTA CÂTĂ VIAȚĂ OI AVEA…

(FERNANDE CHIREA, „CUMPĂNA HAIDUCULUI”)

TELEORMAN, PĂMÂNT CU FLORI PORŢI LA SÂNUL TĂU COMORI!

(CÂNTEC POPULAR)

CU PRILEJUL CENTENARULUI MARII UNIRI A ROMÂNILOR, ÎN SEMN DE OMAGIU ŞI MULTĂ PREŢUIRE PENTRU DISTINŞII GENERALI, OFIŢERI ŞI VETERANI AI JUDEŢULUI TELEORMAN, CARE AU LUPTAT CU DEVOTAMENT ŞI SPIRIT DE SACRIFICIU, ÎN CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE ALE SECOLULUI XX, PRECUM ŞI CELOR MAI TINERI CARE AU DESFĂŞURAT O BOGATĂ ŞI RODNICĂ ACTIVITATE, PENTRU ARMATA, GLIA ŞI POPORUL ROMÂN!

GENERAL DE ARMATĂ MARIN DRAGNEA, PREŞEDINTE AL ASOCIAŢIEI NAŢIONALE A VETERANILOR DE RĂZBOI ŞI FIU AL JUDEŢULUI TELEORMAN

7

ARGUMENT

„Iubirea de patrie este cea dintâi virtute a omului civilizat” Napoleon Bonaparte

Apariția oricărei cărți despre județul Teleorman este rază de lumină în confruntarea cunoașterii cu trecerea inexorabilă a timpului, iar paginile din această lucrare, pe care v-o propunem pentru studiu, reprezintă o contribuție semnificativă într-o secvență specială a patrimoniul personalităților naționale pentru care aceste meleaguri au însemnat „acasă”.

Cu o istorie milenară care a traversat fără oprire tumultul veacurilor, Teleormanul - binecuvântatul teritoriu de la extremitatea sudică a spațiului geografic românesc, atestă prin mărturiile arheologice pe care le-a păstrat de-a lungul timpului, existența culturii naționale pe aceste meleaguri, în strânsă legătură cu locul distinct al teleormănenilor în istoria acestui popor și universul spiritualității românești.

Descoperirile arheologice făcute pe terasa Dunării la Ciuperceni pentru paleoliticul românesc și european, sau cele ale așezărilor getice de la Albești, Trivalea-Moșteni și Orbeasca de Sus, sau cetatea dacică de la Lunca, sau Limesul Transalutan ce traversează județul de la Sud la Nord apărat cu fortificațiile romane de la Putineiu, Roșiorii de Vede și Scrioaștea sunt semne ale permanenței, ce vorbesc de o istorie milenară păstrată pe aceste meleaguri.

Aici viața s-a desfășurat neîntrerupt printre codrii seculari, locuitorii integrându-se organic în istoria națională adesea fiind prinși în fapte de arme, cum sunt cele din vremea glorioaselor domnii ale lui Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Radu de la Afumați și Mihai Viteazul. Și iată de ce, izvoarele istorice naționale scrise atestă existența acestui județ în prima jumătate a secolului al XV-lea.

Spațiul geografic cuprins între râurile Olt, Vedea și fluviul Dunărea a devenit parte a istoriei și spiritualității naționale și datorită înfăptuirilor născute prin truda, care nu e adesea la vedere, a scriitorilor, publiciștilor, medicilor, oamenilor de știință, artiștilor, interpreților și, nu în ultimul rând,

8

a personalităților militare din rândurile armatei, jandarmeriei, poliției, pompierilor.

Volumul „Teleormanul. Nume intrate în Istoria Militară Românească” aduce informații noi în domeniul militar, domeniu în care județul se poate mândri cu oameni care se regăsesc în toate evenimentele importante din istoria modernă a României. Lucrarea este cu atât mai valoroasă întrucât vine în completarea preocupărilor teleormănene și prin monumentele ce le regăsim în fiecare localitate, pentru cinstirea eroilor neamului și păstrarea amintirii acestora, ca un foc viu în inimile generațiilor care le-au urmat.

Acum, la 100 de ani de la măreţul act de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, îmi exprim speranța că după parcurgerea acestui volum dedicat personalităților militare teleormănene veți înțelege mai bine ce a însemnat acest județ pentru întreaga Românie, ne veți deveni mai apropiați, veți dori să cunoașteți mai îndeaproape oamenii de aici și aceste meleaguri, devenind colaboratorii noștri pentru promovarea acestui colț de țară, ca loc al bucuriei și speranței.

Dănuț Ionel Cristescu Președintele Consiliului Județean Teleorman

9

PREFAŢĂ

Teleorman, nume cu adânci rezonanțe și dimensiuni în istoria neamului nostru, este unul dintre cele mai vechi județe ale țării. Dovada o regăsim în documentul emis la 14 mai 1441, de către domnitorul Țării Românești, Vlad Dracul, prin care întărește mânăstirii Glavacioc „satele anume: la Neajlov, ocina lui Berilă și în Butești, ocina lui Micul al lui Baico și în Teleorman, Mircești, pe care a dat-o Radul banul”, aceasta fiind prima mențiune documentară, într-un document românesc, a numelui județului Teleorman.

Situat într-o regiune fertilă de câmpie, beneficiind de drumurile comerciale și terasele râurilor ce îl tranzitau, în Teleorman au luat naștere vetre de sat, care au devenit, în condiții istorice favorabile, importante centre comerciale pentru valorificarea cerealelor și vitelor.

Dezvoltarea relațiilor comerciale în secolul al XIX-lea, după eliminarea monopolului otoman asupra comerțului exterior, a determinat creșterea semnificativă a numărului negustorilor și meseriașilor, în special, în Alexandria, Turnu-Măgurele, Zimnicea și Roșiorii-de-Vede, fapt ce a condus la organizarea lor și participarea activă la viața economică, socială și politică.

Teleormanul a fost o prezență activă la marile evenimente din istoria națională.

Semnalul Revoluției de la 1848, din Țara Românească, a fost tras în acest județ, la Islaz. În această localitate teleormăneană, la 9 iunie 1848, Ion Heliade Rădulescu a citit cele 22 de puncte ale „Proclamației de la Islaz”.

Realizarea Unirii de la 24 ianuarie 1859 a produs multă emoție printre locuitorii județului; dovada dragostei pentru Alexandru Ioan Cuza o constituie statuia acestuia din grădina publică a orașului Alexandria, dezvelită la 24 ianuarie 1915.

În timpul Războiului de Independență, județul Teleorman a fost locul de trecere a grosului trupelor rusești peste Dunăre, una din zonele importante, unde s-au depozitat muniții și armament și s-au instalat importante centre sanitare ale armatei române, iar Zimnicea și Alexandria au găzduit comandamente rusești.

În lupta pentru făurirea Statului Național Unitar Român, locuitorii Teleormanului au adus o contribuție deosebită, în această zonă având loc lupte crâncene la Ulmuleț, Șoimu, Roșiorii-de-Vede, Drăgănești-Vlașca și Prunaru, în această ultimă localitate având loc celebra șarjă din 15 octombrie 1916, la care au participat și dorobanții Regimentului 20 Teleorman.

10

Printre cei căzuți la datorie în Războiul pentru Întregirea Neamului se numără și generalul David Praporgescu, născut la Turnu-Măgurele.

De altfel, Teleormanul a dat neamului românesc o serie de personalități de prestigiu, care au marcat cultura românească.

La Salcia, în 1902 se naște scriitorul, ziaristul și academicianul Zaharia Stancu. Urmează școala primară în satul natal, liceul la Roșiorii-de-Vede și debutează în publicistică la Turnu-Măgurele. Jurnalist de forță și un poet important, autor al romanului Desculț, a fost președinte al Uniunii Scriitorilor și director al Teatrului Național.

Comuna Siliștea Gumești și viața satului devin celebre prin scrierile unui alt fiu al Teleormanului, Marin Preda, personalitate marcantă a literaturii române, al cărui roman, Moromeții a dus imaginea satului dincolo de granițele României.

Preotul, prozatorul și poetul Gala Galaction, pe numele său real Grigore Pișculescu, s-a născut la Didești, în anul 1879. A fost unul dintre cei care l-au sprijinit pe Tudor Arghezi, din punct de vedere material și literar.

Un alt poet, prozator, gazetar și dramaturg de valoare, născut pe plaiuri teleormănene, este Miron Radu Paraschivescu.

Desigur, nu poate fi uitat Alexandru Depărățeanu. Deși a murit la numai 31 de ani, a lăsat în urmă o operă literară prodigioasă, iar o școală generală din Roșiorii-de-Vede îi poartă numele.

Dar Teleormanul a dăruit neamului românesc personalități și în alte domenii. De pe aceste plaiuri a plecat și filozoful Constantin Noica, cel care a întemeiat o adevărată școală filosofică contemporană românească.

Nu trebuie să uităm pe reprezentanții folclorului teleormănean, dintre care două nume vor rămâne în memoria colectivă, Liviu Vasilică și Floarea Calotă, artiști ale căror melodii sunt fredonate cu plăcere de toate categoriile sociale.

Desigur, cei care promovează Teleormanul și valorile sale vor rămâne în memoria colectivă, printre aceștia numărându-se și militarii, oameni cu care ne mândrim și care, prin muncă asiduă și responsabilitate, au reușit să ajungă miniștri ai apărării, șefi și locțiitori ai Statului Major General (al Apărării) sau statelor majore ale categoriilor de forțe armate, comandanți de mari unități și unități, precum și comandanți de instituții militare de învățământ sau cadre didactice în aceste instituții.

Sunt multe de spus despre Teleorman și fiii săi, dar cei ce doresc să cunoască mai bine istoria acestor locuri, obiceiurile teleormănenilor, modul cum au evoluat de-a lungul istoriei, o pot face cercetând și documentele de arhivă, unde regăsim dovezi palpabile care atestă continuitatea pe aceste meleaguri.

Mihai Cătălin Zarzără Direcția Județeană Teleorman a Arhivelor Naționale

Teleorman. Nume intrate în istoria militară românească

11

CÂTEVA DATE DESPRE JUDEȚUL TELEORMAN

1) DATE GENERALETeleormanul este un județ în regiunea Muntenia, în sudul

României. Reședința județului este municipiul Alexandria. Se învecinează cu județele Olt, Argeș, Dâmbovița și Giurgiu.

Numele de „Teleorman” ar putea să aibă sensul de pădure nebună (în limba turcă: deli orman). Din vechea Pădure nebună de odinioară s-a păstrat, până pe data de 17 iunie 2010, când a fost scos din rădăcini, în urma unei furtuni, în nordul județului, în satul Plopi, cel mai bătrân stejar din țară.

Este însă posibil ca „teleorman” să fi însemnat „pădurea cumană” ori „pădurea cumanilor”, avându-se în vedere că printre denumirile date populației cumane se numără și mai puțin cunoscutul tele. Se presupune că numele a rămas de la cumani, din epoca în care teritoriul viitoarelor principate Moldova și Țara Românească avea, în documentele și cronicile medievale, denumirea „Cumania neagră”.

Locuitorii județului se numesc teleormăneni. În 2002, Teleormanul avea o populație de 436.025 locuitori,

densitatea populației era de 75 loc./km², iar structura etnică era următoarea: români – 96.76%, rromi – 3.18% și o mică minoritate bulgărească care trăiește în câteva sate, ai cărei membri preferă însă să se declare „români” la recensământ (sursa Internet, accesat la 09 martie 2018).

2) REPERE ISTORICEActivitățile umane pe aceste meleaguri datează de peste 2000 de ani.

Astfel, sunt consemnate de arheologie 30 de așezări rurale și 4 cetăți dacice: Zimnicea, Albești, Orbeasca de Sus, Trivale-Moșteni. Locuitorii se ocupau cu creșterea animalelor, agricultura, meșteșugul olăritului și monetăriei.

Traian este fondatorul cetății de pământ Turris de la Dunăre, din dreptul actualului municipiu Turnu-Măgurele și al castrului de la Pietroșani.

Prima mențiune documentară a județului datează de la 14 mai 1441, prin care domnitorul Vlad Dracul „întărește mînăstirea Glavacioc o ocină pe Neajlov și alte ocine în Teleorman”. De asemenea, este menționat pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, apărută la Padova în 1700 și pe harta austriacă din 1790.

În anul 1417, cetatea Turnu Măgurele este transformată în raia turco-otomană și își păstrează acest statut până în 1829, la Tratatul de la Adrianopole.


12

Pe aceste meleaguri au trecut oștile lui Mihai Viteazul, unde la aproximativ 15 km de Rușii de Vede și-a reorganizat oastea (și-a scris oastea); ulterior, așezările populaționale de aici s-au numit SCRIOAȘTEA.

Domnitorul Dimitrie Alexandru Ghica înființează, în 1834, Alexandria, iar la 1836, pe perimetrul vechii cetăți Turris, Turnu Măgurele.

Aceste meleaguri au cunoscut convulsiile sociale ale tuturor timpurilor: la 9 iunie 1848, câmpul lui Traian de la Izlaz, numit de atunci Câmpul Regenerării, cunoaște o impresionantă Adunare, unde fruntașii Revoluției au citit vestita „Proclamație de la Izlaz”. În Războiul de Independență de la 1877, teritoriul județului este folosit ca bază de aprovizionare și de concentrare a trupelor, localitatea Turnu-Măgurele fiind un important centru militar, politic și istoric.

Răscoalele țărănești de la 1888 și 1907 au cunoscut o participare amplă, iar în amintirea țăranilor uciși în 1907, în orașul Roșiorii de Vede funcționează Muzeul „1907”.

Primul Război Mondial aduce în memoria noastră nemuritoarea șarjă de la Prunaru și jertfa generalului David Praporgescu, originar din Turnu-Măgurele.

În cel de-al Doilea Război Mondial s-au jertfit pe câmpul de onoare atât în campania din Est, cât și din Vest peste 5.000 de fii ai acestui județ.

3) REPERE DE GEOGRAFIE FIZICĂClima este temperat-continentală și se caracterizează printr-un

potențial caloric ridicat, prin amplitudini mari ale temperaturii aerului, prin cantități reduse de precipitații, adeseori în regim torențial, îndeosebi vara, precum și frecvente perioade de secetă, cantitatea medie anuală de precipitații fiind de 550-600 l/mp. Temperaturi maxime și minime absolute au fost: +42,9° C (5 iulie 1916) și -34,8° C (24-25 ianuarie 1942).

Vânturile predominante sunt cele de vest și de est. Crivățul bate din est, mai ales, în miezul iernii, iar Austrul, vântul

dinspre sud și sud-est, cu o frecvență mai redusă, este foarte uscat, fierbinte și prevestitor de secetă. În schimb, Băltărețul, dinspre Lunca Dunării, este un vânt cald și umed, favorabil dezvoltării vegetației.

4) INSTITUȚII DE CULTURĂ JUDEȚENEMuzeul Județean Teleorman, care în anul 1968 era cunoscut sub

denumirea de Muzeul de Istorie al orașului Alexandria și funcționa într-o clădire care astăzi nu mai există. Din anul 1974 funcționează cu denumirea de Muzeul Județean de Istorie Teleorman, schimbată în anul 1998, în Muzeul Județean Teleorman. La 13 noiembrie 1997 a fost inaugurat noul sediu al Muzeului Județean Teleorman, situat în strada 1848 nr. 1. Instituția dispune de un spațiu de peste 2000 mp, structurat pe trei nivele, inventarul muzeului numărând în 1997 – 57.764 de piese constituite în 65 de colecții muzeale, și oferă spre vizitare mai multe săli cu expoziții temporare și


13

permanente, respectiv colecții de arheologie, numismatică, etnografie, artă, istorie recentă și memoriale. Instituția oferă programe culturale destinate publicului de toate vârstele.

Biblioteca Județeană „Marin Preda” exista în anul 1968 ca bibliotecă orășenească, devenind bibliotecă județeană din 1974 și având actuala denumire din 1991, care dincolo de faptul că asigură lectura la sală și împrumutul la domiciliu, are și ea numeroase activități specifice și programe culturale. Pe lângă cartea curentă și cu caracter enciclopedic, biblioteca mai deține un fond de carte aparținând scriitorilor și publiciștilor teleormăneni, un fond de periodice teleormănene, un fond documentar de aproape 20.000 de volume, ca și numeroase titluri de referință pentru diferite domenii ale literaturii, artei și științei românești și universale.

Dincolo de activitatea cotidiană, în principal, de asigurare a lecturii la sală și a împrumutului la domiciliu, pentru copii și adulți, biblioteca a realizat, de-a lungul anilor, numeroase alte activități, între care medalioane și momente omagiale dedicate unor personalități culturale, artistice (anul Caragiale, anul Brâncuși, anul Eminescu) și științifice teleormănene, naționale sau universale, zile de cărți pentru copii și tineret, decade ale cărții de literatură, de artă sau științifice, șezători literar-artistice și șezătorile de vacanță pentru copii, minispectacole literar-artistice.

Sunt de reținut și manifestările grupate sub generice precum: „Zilele Bibliotecii Județene Marin Preda”; „Zilele cărții pentru copii”; „Zilele deschise ale bibliotecii”.

Din anul 2001, biblioteca participă la organizarea unor concursuri literare pentru elevi: Concursul de creație literară „Marin Preda” și Concursul literar „Copiii noștri talentați”.

Casa de Cultură a Sindicatelor Alexandria, inaugurată la 1 aprilie 1973, dispune de o sală de spectacole cu 600 de locuri, o sală de conferințe cu 120 locuri, săli de repetiții pentru diverse genuri de artă (teatru, balet, muzică etc.), săli pentru expoziții, spații pentru activitatea cercurilor culturale și tehnico-aplicative etc.

Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Teleorman este o instituţie publică sub autoritatea Consiliului Judeţean Teleorman şi are în structura sa următoarele compartimente:

- Ansamblul de cântece și dansuri „Burnasul”, - Compartimentul de Cercetare, Conservare şi Promovare, - Şcoala Populară de Arte şi Meserii. Printre activităţile emblematice ale Centrului Judeţean pentru

Cultură Teleorman amintim: 1. Festivalul Concurs Naţional de Muzică Uşoară „Ghiocelul de

Aur”, devenit, în anul 2016, „Teleorman Pop Fest”, se adresează tinerilor cu vârsta între 15 și 30 de ani care doresc să se afirme în muzica ușoară românească. Festivalul se desfîșoară live, ajungând în anul 2018 la ediția cu nr. 49;


14

2. Festivalul Concurs Naţional de Muzică Populară „Pe Deal laTeleormănel” își dorește să descopere tinere voci de muzică populară din toată țara, cât și concurenți din afara țării care interpretează folclor românesc. Și acest festival are un istoric de 49 de ediții, desfășurându-se în fiecare toamnă;

3. Festivalul Național de Literatură „Marin Preda” (1982 – 2018, 16ediții) urmărește să descopere și să promoveze prozatori cu talent, care nu au debutat în volum.

4. Festivalul de datini și obiceiuri de iarnă „Iată, vin colindătorii”reunește grupuri de colindători din toate zonele etnografice ale țării într-un spectacol amplu, cu ocazia sărbătorilor de iarnă.

Ansamblul „Burnasul”, înființat în anul 1990, are în componență orchestra, grupul vocal bărbătesc „Burnasul” și formația de dansuri populare. Misiunea ansamblului a fost și va fi valorificarea creației populare din Teleorman și din toate zonele etnofolclorice ale României. Valoarea compomnenților săi și înalta ținută artistică a spectacolelor prezentate i-au adus Ansamblului „Burnasiul” o binemeritată recunoaștere atât în țară cât și în afara ei, fiind recompensat cu înalte distincții la numeroase festivaluri autohtone, dar și internaționale (Egipt, Siria, Iordania, Turcia, Moldova, Bulgaria, Italia, Spania, Belgia). De asemenea, a fost solicitat în numeroase reprezentații la posturile naționale de radio și televiziune.

Repertoriul Ansamblului este format, cu precădere, din producții care valorifică zona etnofolclorică a Teleormanului dar și celelalte zone etnofolclorice ale României: Muntenia, Oltenia, Moldova, Ardealul, Banatul, Bihorul, Oașul.

Costumele populare cu care se „gătesc” artiștii Ansamblului reprezintă toate zonele etnofolclorice ale țării. Cele teleormănene sunt procurate direct de la sursă, lada de zestre țărănească, și sunt obiecte de patrimoniu cultural. În prezent, Ansamblul colaborează cu maestrul Adrian Grigoraș, dirijorul Orchestrei de muzică populară a Radiodifuziunii Române, dar și cu mulți interpreți de muzică populară din țară.

Compartimentul de Cercetare. Organizează activități în domeniul culturii tradiționale prin conservarea, transmiterea și valorificarea elementelor de cultură. Promovează obiceiurile, tradițiile și creațiile populare prin tabere de pictură, expoziții, concursuri, festivaluri, sprijinirea tinerilor talentați. În activitatea acestui compartiment intră și culegerea de datini, obiceiuri, tradiții, dansuri populare specifice zonei Teleormanului și împrejurimilor precum și achiziționarea de costume autentice, astfel realizându-se atât o bogată colecție care se află în patrimoniul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Teleorman cât și descoperirea și punerea în valoare a creației artistice teleormănene (meșteșuguri teleormănene, artă plastică, artă decorativă.

Centrul Cultural Româno-Francez a fost înființat de către


15

Asociația de Prietenie Româno-Franceză (ROMFRA) din Alexandria, sediul său fiind construit în perioada 1998–2000, inaugurarea având loc în ziua de 14 aprilie 2000. Centrul Cultural Româno-Francez derulează mare parte dintre programele și proiectele asociației care îl patronează, respectiv cursuri de limbi străine, de informatică etc., asigură logistica simpozioanelor, colocviilor, seminariilor și altor întâlniri culturale și științifice. De asemenea, s-a implicat în organizarea unor manifestări culturale sub genericul Zilele prieteniei româno-franceze sau Zilele ROMFRA, precum și a seminarului Francofonia și Integrarea Europeană. Ansamblul folcloric al asociației a participat și la unele festivaluri folclorice internaționale.

5) TRADIȚII ARTISTICE ȘI CULTURALECĂLUȘUL – dans de apărare al comunității împotriva ielelor; acest

dans coboară din vechi mituri magice și culturi ale fecundității. Constituie, alături de MIORIȚA și DOINA, „una dintre cele mai de seamă contribuții la patrimoniul folcloric al culturii europene”.

DRĂGAICA – obicei legat de bunăstarea casei și de viitorul fericit al fetelor, ce simbolizează începerea secerișului.

LĂZĂRIȚELE – urare de belșug. Se realizează prin muzică, coregrafie, gestică.

GOVIA – semnifică priceperea, hărnicia și spiritul gospodăresc al viitoarelor neveste.

GURBANUL – serbare dionisiacă, semnificând sporirea rodului viței de vie, integrându-se obiceiurilor legate de bunăstare.

SPĂLATUL PICIOARELOR – simbol al curățeniei și purității descris și de Marin Preda în „Moromeții”.

CALOIANUL – obicei care semnifică aducerea ploii pentru belșugul recoltelor.

CAPRA ȘI CUCII – coborâtor din jocurile antice și bizantine, obicei solar de primăvară.

6) UNELE PERSONALITĂȚI CIVILE ALE JUDEȚULUITELEORMAN

Marin Preda (1922-1980), nuvelist, romancier, scriitor și director de editură;

Constantin Noica (1909-1987), filosof, poet, eseist, publicist și scriitor;

Zaharia Stancu (1902-1974), scriitor, director de teatru, jurnalist și publicist;

Gala Galaction (1879-1961), scriitor, preot ortodox și profesor de teologie;

Miron Radu Paraschivescu (1911-1971), poet, eseist și publicist; Anghel Demetriescu (1847-1903), istoric și scriitor;

https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Preda

https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica

https://ro.wikipedia.org/wiki/Zaharia_Stancu

https://ro.wikipedia.org/wiki/Gala_Galaction

https://ro.wikipedia.org/wiki/Miron_Radu_Paraschivescu

https://ro.wikipedia.org/wiki/Anghel_Demetriescu


16

Niculae Cerveni (1926-2004) deputat și senator al României, decan al Baroului București, 1990-1995;

Gelu Voicu, cântăreț de muzică populară denumit și „omul orchestră”;

Liviu Vasilică (1950–2004), medic, cântăreț de muzică populară; Stelian Filip (1924–2010), poet și prozator.

7) UNELE ASPECTE MILITAREJudețul Teleorman se încadrează în zona de operații de sud. Zona de operații de sud are o dezvoltare de la vest la est de

aproximativ 480 km, iar de la nord la sud de 150-200 km. Are o suprafață de 76.000 km pătrați, reprezentând 32% din teritoriul țării. Zona cuprinde 14 județe și municipiul București; 9,2 milioane de locuitori, reprezentând 40% din populație.

Județul Teleorman intră în cadrul primului aliniament de importanță strategică, având limita dinaintea apărării pe malul nordic al fluviului Dunărea și al doilea aliniament cu limita dinainte pe localitățile Strehaia-Craiova, Slatina-Videle-București-Urziceni.

În varianta apărării orientate spre sud, județul Teleorman are următoarele direcții de interzis:

1. Turnu-Măgurele – Slatina – Rm. Vîlcea;2. Zimnicea – Roșiorii de Vede – Costești – Pitești.Aliniamente de contraatac: 1. 20 km Sud Roșiori de Vede – Zimnicea;2. Toporu – Zimnicea;3. Sud-Est Videle – Giurgiu.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Niculae_Cerveni

https://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Vasilic%C4%83

MINIȘTRII DE RĂZBOI AI ROMÂNIEI

19

GENERAL DE CORP DE ARMATĂ ION COMAN

„OMUL SE DUCE, FAPTELE RĂMÂN, ISTORIA ÎNSĂ LE VA JUDECA”

Fost General de Corp de armată în oștirea română, s-a născut la 25 martie 1926, în comuna Asan-Aga (Bujoreni), județul Teleorman.

A urmat Școala generală în comuna Glodeni, județul Dâmbovița și apoi Liceul industrial în București, în perioada 1941-1946; Școala divizionară în garnizoana Arad, în perioada 1948-1949; două cursuri de perfecționare, în București, în perioada 1951-1953; Universitatea de marxism-leninism în București și Cluj, în perioada 1954-1957.

Între anii 1959-1962 a urmat cursurile Academiei Militare (astăzi Academia de Înalte Studii Militare), Facultatea de Comandă și Stat Major, fiind declarat șef de promoție.

A parcurs succesiv toate gradele militare, de la soldat (1948), la general de corp de armată, îndeplinind diferite funcții militare: instructor, șef de birou, de secție, de direcție, prim locțiitor al Șefului Marelui Stat Major, Comandant al Armatei a 4-a „Transilvania”, adjunct al ministrului, prim-adjunct al ministrului și Șef al Marelui Stat Major, Ministru al Apărării Naționale, iar în perioada 1980-1989, membru al C.P.Ex. și secretar al C.C. al P.C.R.

În perioada 1965-1989 (cinci legislaturi) a fost deputat în Marea


20

Adunare Națională a Republicii Socialiste România (în două legislaturi a fost membru al Consiliului de Stat al R.S.R, iar în alte două legislaturi a fost președintele comisiei de apărare a Marii Adunări Naționale). În această perioadă, devenind demnitar, a participat la toate activitățile interne și internaționale ale țării noastre.

În demnitățile, deloc ușoare, ce i s-au încredințat, a căutat să investească priceperea, pasiunea și experiența sa, să promoveze înnoirile în formarea tinerelor generații, ca buni apărători ai gliei străbune.

A respectat cu sfințenie Constituția Țării, legile și regulamentele militare, jurământul de credință față de poporul român și oștirea sa, fiind un exemplu pentru cei cu care a lucrat.

În toate împrejurările, și-a respectat colaboratorii, pe mulți iubindu-i, iar pe alții admirându-i pentru caracterul lor frumos; se poate afirma că a lăsat loc de „bună ziua” la plecarea sa dintr-o instituție în alta.

Permanent, și-a exprimat punctul de vedere în problemele referitoare la capacitatea de apărare a țării; a făcut-o, inclusiv, în scris, publicând zeci de articole în ziare și reviste de specialitate, comunicări în cadrul unor sesiuni, simpozioane și conferințe. Singur, sau în colaborare cu alți generali și ofițeri, a publicat cărți de factură doctrinară, operativ-strategică, social-politică, studii cu privire la sistemul național de apărare. Amintim câteva: „Forța disciplinei militare conștiente”, „Instrumentele conducerii în armată”, „Coordonate umane ale apărării naționale”, „Cunoașterea de sine – fascinație și repulsie”, Cuvântul înainte, la cartea „Cronica participării Armatei Române la Războiul de Independență”.

Pentru unele lucrări publicate este beneficiarul unui premiu al Academiei Române.

Și, pe linie militară, a aplicat principiul țării noastre de a avea relații de prietenie, de bună înțelegere și colaborare cu orice Armată, indiferent de orânduirea socială a țării respective, sau de apartenența la vreo alianță militară.

În îndelungata sa activitate militară și civilă, a reprezentat poporul român și oștirea țării, cu ocazia numeroaselor vizite oficiale, purtând discuții cu șefii statelor majore, cu miniștrii apărării naționale, cu prim-miniștrii și președinții din toate țările socialiste, din Europa și din Asia, precum și cu cei din unele țări capitaliste sau în curs de dezvoltare, cum ar fi: Italia, Grecia, Marea Britanie, Austria, Portugalia, Mexic, Venezuela, Egipt, Sudan și altele.

Generalul Ion Coman a fost primul Șef de Stat Major al unei țări socialiste, membră a Tratatului de la Varșovia, care în martie 1976 a făcut o vizită oficială în S.U.A. În semn de respect pentru poporul român șiArmata pe care o reprezenta, i s-a acordat cel mai înalt protocol, adică: pe esplanada din fața Casei Albe, din Washington, s-au intonat imnurile de stat ale celor două țări, s-au tras 21 de salve de tun și a fost trecut în revistă Batalionul de onoare. Aceeași atenție i s-a acordat în toate orașele și


21

Garnizoanele militare pe care le-a vizitat. De reținut este faptul că un asemenea protocol, SUA nu îl acordă

nici măcar tuturor șefilor de state care le vizitează țara, în mod oficial. Efortul și rezultatele deosebite obținute de Generalul de Corp de

armată Ion Coman în prodigioasa sa activitate militară și în dezvoltarea relațiilor cu alte armate, au fost răsplătite cu acordarea a 30 de înalte ordine și medalii civile și militare, ale țării noastre, inclusiv cel de „Erou al muncii socialiste”, precum și din partea unor guverne și șefi de state, indiferent de orânduirea lor socială, pe care le-a vizitat.

Cursul firesc al vieții Generalului Ion Coman a fost brusc întrerupt la 22 decembrie 1989, când a fost arestat abuziv, neexistând un mandat de arestare. Acesta a fost emis la 24 februarie 1990, când a fost încarcerat în penitenciarul Timișoara.

A fost anchetat și judecat pentru un presupus „genocid” în timpul sângeroaselor și controversatelor evenimente din decembrie 1989. Iar în final, fără nici o probă de vinovăție, a fost condamnat la 15 ani de detenție pentru „omor deosebit de grav și tentativă la infracțiunea de omor”, din care a executat în penitenciar o bună parte din ei, pe nedrept.

Suferind de arterită obliterantă arterio-sclerotică la ambele membre inferioare în zona pelviană, pentru care a suportat o grea operație cardiovasculară, și în baza certificatelor medicale, a concluziilor Institutului Medico-Legal și a hotărârii judecătorești, pentru a se putea trata în clinici de specialitate și a merge periodic la controale, i s-a întrerupt arestul.

Considerând hotărârea instanței de judecată ca fiind nedreaptă, în totală contradicție cu faptele reale și cu dovezile existente la dosarul cercetării judecătorești, în fond fiind condamnat politic și nicidecum penal, în spiritul legii, fostul General de Corp de Armată, Ion Coman a cerut Parchetului militar să declare recurs în anulare sau revizuirea dosarului. De asemenea, s-a adresat în anii 1997, 1998 și 1999, cu memorii scrise, Președintelui României, solicitându-i grațierea. Prin Decretul Prezidențial nr. 588, din 11.12.2000, publicat în Monitorul Oficial nr. 657 din 14.12.2000 a fost, pe bună dreptate, grațiat.

22

GENERAL DE DIVIZIE GHEORGHE MANU

„CU GENERALUL GHEORGHE MANU S-A NĂSCUT ARTILERIA NOASTRĂ...,

CU DÂNSUL A LUCRAT MAI BINE DE JUMĂTATE DE VEAC, ȘI A FĂCUT DIN ACEASTA O ARMĂ DEMNĂ

DE PREDECESORII EI, CARE I-AU LĂSAT CA MOȘTENIRE MÂNDRIA UNUI FALNIC TRECUT”.

Născut la Alexandria, la 24 iulie 1833, Gheorghe Manu a fost fiul marelui vornic al Țării Românești, Ion Manu și al Anei Manu, fiica vestitului ban, Alexandru Ghica.

În anul 1847 a fost trimis la Școala de Cadeți din Potsdam în Germania. După trei ani, în 1850, a fost transferat la Școala Militară din Berlin. La absolvirea acesteia, în luna martie 1853, a fost înaintat la gradul de sublocotenent, în arma artilerie și repartizat pentru o perioadă de șase luni la stagiu într-un regiment de artilerie din Prusia. În anul 1854 a fost trimis la Școala Specială de Artilerie din Berlin, iar după absolvirea acesteia, în anul 1856, a fost repartizat la un regiment din Schweidenisz, pentru a face stagiu în bateriile de asediu și de cetate.

După doi ani, în 1858, a fost înaintat în gradul de locotenent, dar în același an, a demisionat din armata prusacă, reîntorcându-se în țară. Ca specialist în folosirea artileriei, a fost încadrat, cu începere de la 10 septembrie 1859, în cadrele active ale Țării Românești, având gradul de


23

căpitan, fiind totodată numit provizoriu ca profesor pentru artilerie la Școala Militară de Ofițeri din București, singura de acest fel din țară și apoi ca ofițer subaltern în subunitatea de artilerie comandată de colonelul Scarlat Ciocîrlan.

În anul următor, cu prilejul constituirii primului divizion de artilerie al Țării Românești (organizat pe două baterii), căpitanul Gheorghe Manu a fost numit la comanda Bateriei de Artilerie Călăreață, iar colegul său căpitanul Nicolae Haralamb la comanda Bateriei de Artilerie Pedestră, comandat de divizion rămânând colonelul Scarlat Ciocîrlan.

La 21 decembrie 1860, când din porunca domnitorului A. I. Cuza s-a constituit primul regiment de artilerie, căpitanul Gheorghe Manu a fost avansat în gradul de maior și numit la comanda Divizionului 2 al acestui regiment. Colegul său, căpitanul Nicolae Haralamb a fost numit la comanda Divizionului 1. Ținând seama de pregătirea sa temeinică, dobândită în școlile frecventate în străinătate, dar și de o seamă de însușiri pedagogice deosebite, demonstrate în instruirea militarilor din subordine, domnitorul Al. I. Cuza l-a numit și profesor la Școala de Ofițeri din București, funcție care i-a permis să expună în fața primelor promoții de ofițeri ai armatei noastre moderne, cunoștințele despre arma artilerie. În anul 1859, prin strădania sa, „Monitorul oastei” a reușit să publice un ciclu de articole intitulat: „Câteva cuvinte asupra unor obiecte din artilerie”, precum și o suită de comentarii (științific argumentate) privind teoria tragerilor artileriei.

Subliniem că, în condițiile de început ale artileriei române moderne, aceste comentarii ale maiorului Gheorghe Manu, făcute într-o anumită succesiune, ar putea fi considerate ca un adevărat regulament, dacă nu, chiar primul regulament de trageri din armata noastră. Semnificativ este faptul că ofițerul român a tratat în articolele și comentariile publicate, probleme dintre cele mai diverse și de actualitate pentru tinerii ofițeri care încadrau primele subunități de artilerie, cum ar fi: principiile organizării artileriei, metodica instrucției la tunuri și procedeele de tragere cu acestea, executarea focului la țintă asupra obiectivelor fixe și în mișcare, elemente de balistică etc.

La 22 mai 1864, a fost avansat în gradul de locotenent-colonel, iar câteva luni mai târziu, la 22 noiembrie 1864 a fost promovat în funcția de comandant al singurului regiment de artilerie existent în România. La aceeași dată a fost avansat în gradul de colonel. A deținut această funcție peste cinci ani, respectiv până în iunie 1869, când a fost numit în înalta funcție de ministru de război.

Atât în funcția de comandant regiment, cât și în cea de ministru de război (1869 – 1 decembrie 1879), colonelul Gheorghe Manu a căutat să îmbunătățească permanent procesul instrucției de specialitate, dotarea și echiparea militarilor unității pe care o comandase. Această înaltă funcție (ministru de război) a mai fost deținută de Gheorghe Manu de două ori, în


24

anul 1888, precum și în 1904. În 1872, având vârsta de 49 de ani, a fost trecut în rezervă, după ce

servise artileria română doar un deceniu și jumătate. Fiind una dintre personalitățile cunoscute ale protipendadei Capitalei, a fost primar general al orașului București, timp de aproape patru ani (1874–1877), funcție mult râvnită de politicienii vremii. Remarcăm că, în scurta perioadă cât a îndeplinit această funcție administrativă, s-a reliefat din plin capacitatea sa organizatorică și gospodărească, în calitate de primar îngrijindu-se îndeosebi de curățenia, înfrumusețarea și aprovizionarea orașului, de îmbogățirea arhitecturii cu noi construcții moderne și de interes public.

În condițiile pregătirilor făcute de Armata Română pentru cucerirea Independenței României pe calea armelor, Gheorghe Manu a fost rechemat în armată. Avansat la 24 aprilie 1877, în gradul de general de brigadă, a fost numit comandantul Diviziei 4 Infanterie, ale cărei unități (regimentele 15, 16 Dorobanți, regimentele 3, 7, 8 Cavalerie, Regimentul 3 Artilerie, Compania 4 Geniu) au trecut primele Dunărea, pentru atacarea grupării otomane din cetatea Nicopole.

Evidențiind comportamentul unităților sale, precum și contribuția artileriștilor români la cucerirea acestei cetăți otomane, generalul Gheorghe Manu raporta șefului Marelui Cartier General al Armatei Române: „Știți că toată partea de nord a Nicopolelui a fost atacată numai de trupele noastre. Numai vreo patru obuziere și patru tunuri ruse participau, dinspre partea stângă a șoselei, la această bombardare... Sunt cum nu se poate mai mulțumit de trupele noastre spre a le felicita pe dânsele. Bravând primejdia, ostașii au luptat cu bărbăție, pot zice chiar cu eroism. Bateria Șoimărescu și șefii săi de secție (pluton – n.n.) s-au distins pentru fapte care merită o deosebită mențiune”.

Imediat după căderea fortăreței otomane de pe malul drept al Dunării, generalul Gheorghe Manu a mulțumit trupelor sale printr-un ordin de zi dat la 4 aprilie 1877, evidențiind comportarea eroică a ofițerilor, subofițerilor și soldaților: „La lupta contra acestei cetăți, trupe din această divizie au luat parte și sunt mândru a le avea sub comanda mea. Asistând în persoană la lupta de la 3 și 4 iulie m-am încredințat că au binemeritat de la patrie, susținând cu onoare drapelul român, neprețuind nici un fel de osteneală și bravând cu curaj toate pericolele la care erau expuse”.

Începând cu data de 23 iulie 1877, generalul Gheorghe Manu a fost numit de generalul Al. Cernat - comandantul Armatei de Operații - în funcția de comandant al artileriei armatei care opera în sudul Dunării, în vederea nimicirii grupării otomane din jurul orașului Plevna. Comanda diviziei a fost încredințată tot unui ofițer de artilerie, în persoana colonelului Alex. Anghelescu, a cărui activitate va fi reliefată în paginile următoare. Timp de câteva luni a organizat și coordonat focul celor patru regimente de artilerie, sprijinind unitățile de dorobanți care au atacat și au cucerit


25

reduta „Grivița 1” și au încercuit gruparea otomană, silind-o să capituleze. Pentru calitățile dovedite în toată această perioadă, generalul a fost

decorat cu cele mai înalte distincții de război din acea epocă: Ordinul „Steaua României în grad de comandor”, „Virtutea Militară de aur”, „Trecerea Dunării” și „Apărătorii Independenței”. La 12 februarie 1878, generalul Gheorghe Manu a avut cinstea să primească defilarea prizonierilor otomani capturați în cetatea Vidin. În vara anului 1878, mai precis la 5 august, când întreaga Armată Română a trecut la starea de pace, iar comandamentele marilor unități de infanterie care luaseră parte la război au fost desființate, generalul de brigadă Gheorghe Manu, a fost numit în funcția de inspector general al artileriei române. Îmbolnăvindu-se, a fost nevoit să treacă în rezervă la 19 septembrie 1878, dar numai pentru o perioadă de doi ani, deoarece la 5 ianuarie 1881, a fost rechemat în rândul cadrelor active ale armatei și numit la comanda Diviziei 3 Infanterie din Galați.

La 20 iulie 1881, a fost promovat din nou în funcția de inspector general al artileriei române. În perioada 20 iulie 1881–11 martie 1883, cât timp a deținut această importantă funcție pentru destinele artileriei române, generalul Gheorghe Manu s-a preocupat de înzestrarea acesteia cu tunuri corespunzătoare cerințelor rezultate din experiența războiului la care participase, de amenajarea unor raioane și zone fortificate cu redute, precum și de pregătirea continuă a ofițerilor de artilerie și a militarilor din compunerea celor patru regimente existente.

Tot datorită generalului Gheorghe Manu, s-au întreprins și demersurile necesare pentru crearea unor noi unități de artilerie și pentru achiziționarea altor guri de foc cu calități tehnico-tactice superioare. Pe lângă cele patru regimente de artilerie existente încă din primăvara anului 1877, a mai luat ființă Regimentul 5 Artilerie cu garnizoana la Tulcea, destinat Diviziei 5 Infanterie, recent constituite.

Tot din inițiativa generalului Gheorghe Manu, au mai luat ființă în garnizoanele de reședință ale fiecărei divizii (cinci la număr), depozite de muniții, încadrate cu guarzi de artilerie, a căror pregătire de specialitate le permitea să execute în bune condiții depozitarea, intervenirea, întreținerea, lotizarea și manipularea regulamentară a muniției de toate categoriile. Întrucât luaseră ființă patru comandamente de corp de armată, în anul 1883, la propunerea generalului Gheorghe Manu au mai fost organizate, la data de 8 aprilie a aceluiași an, încă trei regimente de artilerie: Regimentul 6 Artilerie, la București, Regimentul 7 Artilerie, la Focșani și Regimentul 8 Artilerie, la Roman. Acestea, împreună cu cele cinci regimente de artilerie deja existente, au putut fi constituite în patru brigăzi de artilerie, cu câte două regimente, câte o brigadă pentru fiecare corp de armată existent.

Tot în sensul amintit mai sus, generalul Gheorghe Manu a reorganizat, în vara anului 1881, artileria teritorială. Conform ordinelor


26

date, s-a constituit din formațiunile existente un număr de 14 baterii, fiecare luând denumirea orașului în care își avea reședința. În vederea îmbunătățirii pregătirii de luptă a ofițerilor, subofițerilor și trupei, generalul Gheorghe Manu a dispus ca, începând cu 1 aprilie 1883, aceste subunități să fie încorporate în regimentele de artilerie din orașele respective.

O problemă care l-a frământat pe generalul Gheorghe Manu și care, în cele din urmă, și-a găsit rezolvarea, a fost cea a diversificării categoriilor de artilerie. Astfel, în baza studiilor bine documentate (în cadrul cărora s-a regăsit și analiza configurației geografice a țării noastre, cu relieful ei muntos și acoperit), generalul Gheorghe Manu a obținut înființarea, în anul 1883, a primei baterii de artilerie de munte, urmată în 1884, de cea de-a doua. Inspectoratul General al Artileriei s-a preocupat îndeaproape de organizarea acestor baterii, de dotarea lor cu tunuri calibru 63 mm, model 1883, aduse din Anglia, precum și de încadrarea lor cu personal și întocmirea unor programe de instrucție, complet diferite de programele din celelalte unități de artilerie, pregătirea artileriștilor urmând să se facă în condiții speciale.

Odată cu executarea lucrărilor de fortificații din jurul orașului București și din zona Focșani–Nămoloasa–Galați, generalul Gheorghe Manu a propus Marelui Stat Major înființarea artileriei de asediu, ca o categorie distinctă față de restul artileriei. În urma proiectelor sale, puțin mai târziu, la 1 aprilie 1885, au luat ființă de altfel, primele două subunități de asediu, care au fost alocate din punct de vedere administrativ Regimentului 2 Artilerie. Prin grija inspectorului, cele două subunități au fost înzestrate cu 2 mortiere și 4 tunuri de 150 mm. În privința dotării celorlalte unități de artilerie înființate, ca urmare a perseverenței generalului Gheorghe Manu, s-au importat din Germania, în anii 1881-1883 de la uzinele Krupp cele mai moderne tunuri din acea epocă, și anume, cele de calibru 75 mm și 87 mm, ambele model 1880.

Pentru a nu mai fi tributari țărilor cu o industrie de armament bine dezvoltată, generalul Gheorghe Manu s-a preocupat pentru dezvoltarea continuă a producției autohtone de muniție. Astfel, în cadrul Pirotehniei Armatei, au mai fost construite în anul 1882, încă patru clădiri noi, destinate unor ateliere productive, fiind totodată reunite și cele existente. Pentru încadrarea regimentelor de infanterie, cavalerie și artilerie cu armurieri, din inițiativa generalului Gheorghe Manu, în cadrul Arsenalului Armatei a fost organizată, în anul 1881, prima Școală de Meseriași Militari. De asemenea, a dezvoltat pe noi principii Școala Specială de Artilerie și Geniu, înființată în 1881, cadrele armelor artilerie și geniu, nemaifiind trimise pentru specializare în străinătate.

După câțiva ani bogați în realizări și împliniri pe tărâmul dezvoltării artileriei, la 11 martie 1883, generalul Gheorghe Manu a demisionat din armată, motivele nefiind prea bine cunoscute nici până astăzi. În continuare, a desfășurat o rodnică activitate politică, fiind mai întâi


27

deputat și apoi senator în Parlamentul României îndeplinind, între anii 1888 și 1889, funcția de președinte al aceleiași adunări, timp de trei legislaturi. Pentru câteva scurte perioade, a îndeplinit succesiv funcțiile de: ministru de război, de la 12 noiembrie 1888, până la 1 noiembrie 1889; președinte al Consiliului de Miniștri și ministru de interne, de la 5 noiembrie 1889 până la 20 februarie 1891; ministru al domeniilor publice, comerțului, agriculturii și industriei, în perioada 27 noiembrie – 17 decembrie 1891; ministru de finanțe, de la 11 aprilie 1899, până la 9 ianuarie 1900 și din nou ministru de interne, de la 10 ianuarie 1900, până la 6 iulie același an.

La 22 decembrie 1904, generalului de brigadă Gheorghe Manu i s-a încredințat pentru a treia oară portofoliul Ministerului de Război, funcție în care s-a străduit să îmbunătățească situația Armatei Române, deteriorată din cauza crizei financiare prin care a trecut țara la începutul acestui secol. „Încă una din marile îmbunătățiri introduse de generalul Gheorghe Manu – scria redactorul-șef al „Revistei artileriei”, în mai 1911 – avea să fieprevederea în buget a misiei zilnice pentru întreținerea corpurilor (unităților - n.n.) și desființarea nenorocitului obicei de a se face economii din hrana trupei, spre a se întreține echipamentul, cazarmamentul și toate nevoile unității, mai mult sau mai puțin justificate”. Pentru a omagia activitatea de aproape o jumătate de veac, atât de rodnică pentru țară și pentru oaste, la 10 mai 1906, M.S. Regele binevoia a înălța pe generalul Gheorghe Manu în gradul de general de divizie (pe care, negreșit, demult l-ar fi dobândit dacă nu părăsea serviciul activ) și a-l decora cu însemnele „Colanului Orientului Carol”.

Pe plan științific, generalul Gheorghe Manu se numără printre membrii fondatori ai „Societății Geografice din România” și printre cei care au condus destinele acesteia timp de câteva decenii. „De la înființarea societății – sublinia președintele acesteia, în vara anului 1911 – generalul Gheorghe Manu a stat la locul de onoare ce a binemeritat. Treizeci și șase de ani neîntrerupți ca membru și ca vicepreședinte al comitetului, a lucrat statornic ogorul din care au răsărit operele pe care Societatea Geografică le lasă urmașilor pentru cinstea ei și fala neamului nostru. Generalul Gheorghe Manu a avut un rol preponderent și un cuvânt hotărâtor în această societate pentru că a întrunit două din marile calități ale celor care sunt predestinați să fie conducători: autoritatea morală care o impune colegilor și bunătatea care-l făcea demn de respectul lor. Generozitatea sa exemplară a provocat emulație și din colaborarea cu cei care aveau același gând și scop, s-a născut «Marele dicționar geografic al României”. Această operă patriotică este cel dintâi rod al unei primăveri de activitate științifică, dar seva care i-a dat întâia hrană, a fost premiul înființat de generalul Gheorghe Manu din banii săi proprii. Ca să răspundă scopului propus de societate, generalul Gheorghe Manu a oferit un alt premiu care a determinat publicarea «Dicționarului Basarabiei» și


28

a «Dicționarului Bucovinei»“. Unul dintre membrii societății sublinia: „De la înființarea societății

noastre, în anul 1875, Generalul Gheorghe Manu a fost unul dintre membrii ei cei mai activi și de la 11 ianuarie 1876 a fost ales vicepreședinte. În acest lung spațiu de 35 de ani, el nu a lipsit o clipă de a se interesa de bunul mers al societății; el a știut în toate ocaziile să ridice sus prestigiul clubului nostru. Lui i se datorește și amenajarea clubului. În mijlocul preocupărilor sale politice, atunci când ocupa cele mai înalte demnități de stat, el venea zilnic în mijlocul nostru, căci aici găsea dragostea care-l înconjura. Privirea sa pătrunzătoare și blândă se arunca cu aceeași bunătate asupra diferitelor generații grupate în jurul lui și toți găseau într-însul aceeași afecțiune, căci în el erau două calități: originalitatea și forța lui, convingerea și simplitatea. Aceste calități dădeau acel farmec ascuns, care însoțesc tot ce este cinstit. Ceea ce admiram mai mult într-însul era acea iubire adâncă de țară, dorința sinceră de a inspira aceste sentimente tuturor acelora care-l înconjurau”.

La 11 martie 1907, din motive de sănătate, generalul de divizie Gheorghe Manu a demisionat din funcția de ministru de război, însă a continuat să ia parte la lucrările Adunării Deputaților, în calitate de reprezentant al Colegiului I Teleorman. Patru ani mai târziu, în ziua de 16 mai 1911, a încetat din viață la locuința sa din București, de pe Calea Victoriei nr. 210 (care există și astăzi, lângă Biblioteca Academiei Române), fiind în vârstă de 78 de ani. În ziua de 17 mai 1911, Carol I al României a depus personal o frumoasă coroană de flori la catafalcul generalului, iar la înmormântare a participat principele Ferdinand, înalții demnitari ai Parlamentului și ai Guvernului României, numeroși politicieni, generali și ofițeri, trupele din garnizoana București de toate armele, tot personalul Ministerului de Război, al Inspectoratului General al Artileriei, delegații de învățători și țărani din județele Teleorman, Buzău, Covurlui, Dolj, Gorj, Iași, Olt, Romanați, Mehedinți etc.

Slujba a fost efectuată de un sobor de preoți în frunte cu I.P.S. Mitropolitul Primat. Printre cei care au luat cuvântul și au evocat personalitatea generalului Gheorghe Manu au fost: C. Olănescu, președintele Adunării Deputaților, Nicolae Filipescu, ministru de război, generalul C. Coandă, ilustrul om politic Take Ionescu. Corpul defunctului a fost așezat pe un afet de tun calibru 105 mm, tras de 6 cai, coșciugul fiind înfășurat într-un drapel tricolor, iar cordoanele au fost ținute de cunoscuții miniștri ai vremii: P. Carp, Marghiloman, I. V. Lahovari, C. C. Arion, N. Filipescu, D. S. Nenițescu, G. Cantacuzino, C. P. Olănescu (președintele Adunării Deputaților), precum și de reprezentanți ai Inspectoratului General al Artileriei: generalul de divizie Alexandru Tell (care era și vicepreședintele Senatului României), coloneii Toma Ghinea, C. Cristescu, Lupescu, Gh. Lupașcu și alții. Între numeroasele coroane de pe afetul tunului se puteau ușor distinge cele ale M. S. Regelui cu dedicația


29

„Viteazului soldat și credinciosului sfetnic, recunoscătoare amintire”, cea a A.S.R. Principele Ferdinand al României etc.

Câteva zile mai târziu, la 2 iunie 1911, Nicolae Filipescu, ministrul de război a înaintat M. S. Regelui Carol I, Raportul al cărui conținut îl redăm în întregime. „Pentru a lega pe vecie numele generalului de divizie Gheorghe Manu de artileria română, la a cărei întemeiere și dezvoltare a contribuit în cel mai mare grad, pentru bravura arătată în timpul Războiului de Independență, atât ca și comandant al Diviziei 4, cât și comandant al artileriei armatei mobilizate și pentru activitatea consacrată în timpul întregii sale vieți binelui țării și armatei, pentru a slăvi munca sa fără preget pusă în progresul neîncetat al armei artileriei, cu cel mai profund respect supun aprobării Maiestății Voastre prezentul proiect de decret, prin care Regimentul 2 Artilerie să se numească astăzi Regimentul 2 Artilerie «General de Divizie Gheorghe Manu»“.

În aceeași zi, prin Înaltul Decret nr. 2007, dat la castelul Peleș, Regimentul 2 Artilerie a primit denumirea arătată în raport. „Aceasta este cea dintâi onoare – menționa redactorul-șef al «Revistei artileriei» – dată în armata noastră unui român, care nu face parte din dinastia domnitoare.

Încheiem cele câteva pagini dedicate generalului Gheorghe Manu, cu frazele scrise de către unul dintre cei care l-au cunoscut și care, la data de 12 iunie 1911, avea funcția de inspector general al artileriei române. „Multe însușiri a avut generalul Gheorghe Manu – sublinia generalul Constantin Coandă – variate și mari au fost serviciile ce a adus țării și armatei. Cu generalul Gheorghe Manu s-a născut artileria noastră, cu dânsul a lucrat mai bine de jumătate de veac. Generalul Gheorghe Manu ne-a dat impulsul, și forța căpătată a fost atât de mare că ea merge încă cu accelerație pe calea progresului. El a făcut donații artileriei, instituind premii pentru regimentele 1 și 2 Artilerie în care a servit, iar artileria nu l-a despărțit de trupul ei. Cât de mare îi era bucuria, cât de zguduitoare îi era simțirea când privea la copilul născut la începutul carierei sale în Armata Română și voinicul de astăzi care numără 22 de regimente și 1 divizion călăreț, când compară tunul de bronz primitiv cu tunul de astăzi. Iată de ce, el se înflăcăra la cei 75 de ani cu emoția tânărului sublocotenent. El ne spunea, ca îndemn, că este fericit, văzându-ne progresul pe drumurile care duc la perfecțiune, făcând din artilerie o armă demnă de predecesorii ei, care i-au lăsat ca moștenire mândria unui falnic trecut”.

30

GENERAL DE DIVIZIE ION NEGULESCU

A URCAT PRIN MUNCĂ, DISCIPLINĂ, CONȘTIINCIOZITATE ȘI PASIUNE PE CELE MAI

ÎNALTE TREPTE ALE IERARHIEI MILITARE: MINISTRU DE RĂZBOI, ÎNTRE

06 DECEMBRIE 1944 ȘI 05 MARTIE 1945.

Unul dintre miniștrii de război (în perioada 6 decembrie 1944 – 5 martie 1945), în perioada când trupele române desfășurau ample și grele operații ofensive pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei, care s-a opus operei nefaste de comunizare a României și de sovietizare a tuturor instituțiilor statului, inclusiv a armatei, a fost generalul ION NEGULESCU.

Născut la 1 aprilie 1887, la Turnu-Măgurele, Ion Negulescu a fost elev al Școlii Militare de Ofițeri de Artilerie și Geniu din București în anii 1906-1908, instituție militară de învățământ comandată, în acea perioadă, de colonelul Dumitru Rujineschi, unul dintre ofițerii bine pregătiți și cu o îndelungată experiență la comanda unor unități de artilerie.

Avansat în gradul de sublocotenent, la 1 iulie 1908, tânărul ofițer a fost încadrat pe funcția de comandant de pluton tunuri, la unul din regimentele de artilerie grea, din structura armatei noastre. Având, de la 1 august 1916 gradul de căpitan și funcția de comandant de baterie,


31

a participat la luptele desfășurate în timpul Primului Război Mondial, contribuind la obținerea marilor victorii de la Porțile Moldovei, motiv pentru care a fost distins cu Ordinul „Coroana României” clasa a III-a și avansat la 1 septembrie 1917 în gradul de maior.

După terminarea războiului, maiorul Ion Negulescu a urmat, între anii 1919-1921, cursurile Școlii Superioare de Război, fiind coleg de clasă cu câțiva dintre bravii comandanți de mai târziu: generalul de divizie Radu Băldescu, fostul comandant al Diviziei 18 Infanterie și apoi al Corpului 6 Armată, care s-a stins din viață în închisorile comuniste, la 2 decembrie 1953; cu generalul de divizie Gheorghe Manoliu, cel care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a comandat Divizia 4 Munte și apoi Corpul 4 Teritorial și care a fost condamnat în februarie 1949, la 15 ani de muncă silnică pentru „crime de război”; precum și cu generalul de armată Gheorghe Mihail, fostul șef al Marelui Stat Major, în perioada 23 august – 12 octombrie 1944, care, în ciuda faptului că mareșalul Ion Antonescu îl trecuse în rezervă, la 10 septembrie 1940 și îi stabilise domiciliu forțat la Sinaia, totuși, sub regimul comunist, pentru faptul că în 1947 a luat atitudine fermă împotriva detronării Regelui Mihai I al României și politizării Armatei Române, a fost arestat la 20 ianuarie 1948 și închis la Văcărești, Pitești, Ocnele-Mari, Sighet și Jilava, fiind condamnat la 12 ani pentru „activitate contra clasei muncitoare”. Atât maiorul Ion Negulescu, cât și colegii săi, n-au putut prevedea că două decenii și jumătate mai târziu, de la absolvirea acestei prestigioase instituții de învățământ superior a armatei, vor cunoaște viața de mizerie și inumană din închisorile comuniste.

După terminarea Școlii Superioare de Război, ofițerul a îndeplinit mai multe funcții de comandă și stat-major, urcând prin muncă, disciplină, conștiinciozitate și pasiune pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei militare. În anul 1923 a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel, în 1929 – colonel, în 1937 – general de divizie și în 1942 – general de corp de armată. Dintre funcțiile deținute de generalul Ion Negulescu, cele mai importante au fost în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Numit la 1 august 1940, la comanda trupelor de grăniceri, a avut un mare rol în apărarea frontierelor de stat și în organizarea trupelor de grăniceri, precum și în restructurarea lor.

Divizia 1 Grăniceri, formată din regimentele 1, 2 și 5 grăniceri, precum și din regimentele 1 și 2 Artilerie Grăniceri, având la 22 iunie 1941, un efectiv de 10.603 de militari dintre care 30 de ofițeri, 20 de subofițeri și 10.097 de gradați și soldați și Divizia 1 Grăniceri comandată de generalul Gheorghe Potopeanu, au contribuit la eliberarea Basarabiei, precum și la desfășurarea acțiunilor de luptă din toamna anului 1941, în zona orașului Odessa.

După patru ani de activitate cu bune rezultate în această funcție, generalul de corp de armată Ion Negulescu a fost numit, la 6 decembrie


32

1944, prin Decretul Regal semnat de suveranul României, Mihai I, în funcția de ministru de război, succedându-l pe generalul Constantin Stănescu. În această calitate, a condus cu competență Subsecretariatul de Stat al Aerului, Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, Subsecretariatul de Stat al Marinei, Subsecretariatul de Stat pentru înzestrarea Armatei, Marele Stat Major, Curtea Militară de Casație și Justiție, Secretariatul General și Episcopia Armatei, Direcția Generală Sanitară, Direcția Generală a Personalului și alte direcții importante.

Ca ministru de război, generalul de corp de armată Ion Negulescu a acordat o mare atenție celor două armate române (Armata l și Armata a 4-a), Corpului 1 Aerian și Regimentului 2 Care de Luptă, aflate în luptă pe frontul antihitlerist. La data numirii sale în funcție, la începutul lunii decembrie, Armata 1 română avea Corpul 7 Armată angajat în luptă pe direcția orașului Budapesta, iar diviziile de munte din Corpul 4 Armată în munții Biik. Cealaltă armată (a 4-a) se afla în nord-vestul Ungariei, ducând luptele grele pentru cucerirea teritoriului cuprins între Hemad și Bodrog.

Luând în considerare depărtarea acțiunilor de luptă de centrele de aprovizionare, condițiile atmosferice din iarna grea a anilor 1944-1945, precum și terenul, în general, muntos, al Cehoslovaciei, generalul de corp de armată Ion Negulescu a adoptat o serie de măsuri oportune și eficiente pentru aprovizionarea la timp a unităților operative cu cele necesare luptei (alimente, furaje, carburanți, muniție, echipament de iarnă).

Aceeași grijă a manifestat-o pentru înlocuirea pierderilor suferite de unități, dând directive precise părților sedentare să instruiască și să încadreze batalioanele de rezervă, cu ofițeri bine pregătiți. Prin grija sa, în iarna anului 1945, a fost constituit, din efectivele rămase Diviziei Blindate, Regimentul 1 Care de Luptă, comandat de colonelul Stan Zătreanu și trimis pe front la sfârșitul lunii februarie, 1945.

Imediat după instaurarea, la 6 martie 1945, a guvernului condus de Petru Groza, generalul Ion Negulescu a fost înlocuit de la conducerea Ministerului de Război, cu generalul de armată Constantin Vasiliu Rășcanu. Între 6 și 24 martie 1945, generalul s-a aflat la dispoziția ministerului, după care a fost pensionat, având vârsta de 58 de ani. În anii 1945-1946, generalul de corp de armată, Aurel Aldea, împreună cu generalul Constantin Eftimiu și contraamiralul Horia Măcelariu, au pus bazele unei organizații antiguvernamentale denumită „Mișcarea Națională de Rezistență”. S-a bănuit că la aceasta a aderat și generalul de corp de armată Ion Negulescu.

Mișcarea a fost declarată ilegală de organele statale, iar membrii ei au fost arestați și condamnați la ani grei de închisoare. La 29 decembrie 1948, a fost arestat și generalul Ion Negulescu, fiind învinuit că „a devenit membrul unei organizații care urmărea distrugerea unității statale”.

După ce a fost reținut și anchetat de Direcția Securității Capitalei, la


33

13 ianuarie 1949, a fost închis la închisoarea Văcărești și apoi transferat la Jilava. La 13 mai 1949, Tribunalul Militar București a dispus clasarea cauzei din lipsă de probe, dar generalul de corp de armată Ion Negulescu decedase la 1 aprilie 1949, chiar în ziua când împlinea vârsta de 62 ani, neputând suporta regimul umilitor la care fusese supus de organele securității și de paznicii închisorii Jilava.

Monumentul „Tudorică Dorobanțul” din Turnu-Măgurele (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

34

GENERAL DE CORP DE ARMATĂ NICOLAE UICĂ

ÎN CALITATE DE MINISTRU DE RĂZBOI A MILITAT PENTRU REALIZAREA UNOR ALIANȚE MILITARE ȘI PENTRU DEZVOLTAREA PROPRIEI INDUSTRII

DE ARMAMENT.

Unul dintre absolvenții Școlii Fiilor de militari din Craiova și ai Școlii militare de ofițeri infanterie și cavalerie din București, care a urcat pe treptele ierarhiei militare până la gradul de general de corp de armată și ale funcțiilor până la cea de Ministru de Război, a fost fiul lui Anton și al Mariei Uica, din satul Târnova de Sus, comuna Botoroaga, județul Teleorman.

Nicolae Uică a văzut lumina zilei în preajma Războiului pentru independența de stat a României, la 2 februarie 1877; a fost participant la Războiul Balcanic din 1913 și la Primul Război Mondial și a trecut în lumea celor care nu cuvântă, cu un an înainte de intrarea României și armatei sale pe făgașul greu și plin de jertfe al celui de-al Doilea Război Mondial, respectiv în primăvara anului 1940.

După ce a absolvit școala primară în satul natal, Târnava de Sus și Școala gimnazială din Craiova, Nicolae Uică, a urmat în anii 1893-1897,


35

Școala fiilor de militari din Craiova, iar după terminarea acesteia printre primii absolvenți, în septembrie 1897 a susținut examenul de admitere la Școala militară de ofițeri infanterie și cavalerie din București. Numărându-se printre candidații admiși, tânărul Nicolae Uică a frecventat, în anii 1897-1899, cursurile acestei prestigioase instituții de învățământ; la terminarea acesteia a fost avansat la gradul de sublocotenent (1 iulie 1899) și repartizat în funcția de comandant pluton pușcași la Regimentul 5 Infanterie „Vlașca” din orașul Caracal. În anul următor, timp de trei luni, ofițerul a urmat școala practică a infanteriei, iar la 1 septembrie 1900, a fost mutat în funcția de comandant pluton la Regimentul 33 Infanterie din Tulcea. Un an mai târziu, (după căsătoria sa, la 5 noiembrie 1900 cu Constanța CROITORU, din Caracal) a fost mutat la 16 iunie 1901 la Regimentul 5 Infanterie „Vlașca” din Caracal, unde își începuse activitatea ca proaspăt absolvent al Școlii militare de ofițeri.

La 10 mai 1904, ofițerul a fost avansat la gradul de locotenent, iar în perioada 1 octombrie 1906 - 1 octombrie 1908, a urmat Școala Superioară de Război din București, al cărei comandant, colonelul Găisseanu, l-a notat cu calificativul „foarte bine pregătit”. În timpul anului II de studiu, la 10 mai 1908, a fost avansat la gradul de căpitan, iar după absolvirea școlii, a fost încadrat în funcția de comandant companie elevi în Școala militară de ofițeri infanterie din Dealul Spirii–București. În urma rezultatelor frumoase obținute în instruirea și educarea elevilor din compania sa, generalul Ion Dragalina, noul comandant al școlii, l-a promovat pe căpitanul Nicolae Uică în funcția de profesor de tactică fiind notat în toamna anului 1909 „ofițer foarte bine pregătit și din cale afară de conștiincios”.

În perioada 1 noiembrie 1910 – 01 octombrie 1914, căpitanul Nicolae Uică a executat stagiul ca stat majorist, mai întâi în Statul major al Regimentului 39 Infanterie, în perioada 01.11.1910–01.10.1911, ulterior, în Statul major al Diviziei 9 infanterie, în perioada 01.10.1911–01.04.1914, după care a fost rechemat la Școala militară de ofițeri infanterie din București, fiind încadrat în funcția de ofițer în Direcția studii și pregătire tactică, unde a fost notat „ca un ofițer care a obținut rezultate deosebite”.

La 1 iunie 1914 a fost avansat la gradul de maior, iar câteva luni mai târziu, la 1 noiembrie 1914, a fost mutat la Regimentul 61 Infanterie și încadrat în funcția de comandant al Batalionului 1 Infanterie. În această calitate „a condus excelent pregătirea cadrelor și trupei” și a participat la Primul Război Mondial, având gradul de locotenent-colonel la 1 noiembrie 1916. Pentru modul cum a acționat, pentru devotamentul și spiritul de inițiativă și comandă deosebite dovedite pe câmpul de război, locotenentul-colonel Nicolae Uică a fost distins cu Ordinul „Coroana României” cl. a V-a și „Coroana României” cu spade și ordinele ruse „Sf. Vladimir” cl. a IV-a și „Sf. Ana” cl. a II-a.

La 1 septembrie 1917 a fost avansat la gradul de colonel și numit în funcția de Șef al Biroului de Operații la Corpul 3 Armată, iar în anul


36

următor, în primăvara lui 1918, a fost promovat Șef de Stat major la Corpul 4 Armată, unde nu a funcționat decât câteva săptămâni, deoarece la 10 mai 1918, a fost mutat în funcția de comandant al Regimentului 1 Grăniceri – paza Dunării, unitatea sa având sub control malul fluviului de la Orșova până în dreptul localității Spanțov, din sudul Munteniei. În urma bunelor rezultate obținute și în această funcție, colonelul Nicolae Uică, a fost promovat la 20 ianuarie 1919 la comanda Brigăzii 17 Infanterie de la Bazargic.

Comandantul Diviziei 9 Infanterie Constanța, generalul Mironescu, a avut numai cuvinte de laudă la adresa ofițerului, notându-l în fiecare an cu calificativul „foarte bun ofițer de stat major și comandă”. La 1 ianuarie 1921, în urma absolvirii Cursului Superior de Stat Major și a rezultatelor obținute în pregătirea celor trei regimente de infanterie din compunerea brigăzii sale, ofițerul a fost avansat la gradul de general de brigadă, iar la 1 ianuarie 1924, a fost promovat în funcția de Șef de Stat Major al Corpului 5 Armată care își avea reședința la Brașov. Deși generalul Olteanu, comandantul corpului l-a notat „foarte bun general de stat major și util acestui comandament”, în același an, la 25 noiembrie 1924, generalul Nicolae Uică, a fost numit, din nou, comandant de brigadă tot la Divizia 9 Infanterie din Constanța. Și de această dată, noul comandant, generalul de divizie Gheorghian, scria în foaia calificativă a generalului Nicolae Uică „are o frumoasă inteligență și logică sănătoasă. S-a remarcat în pregătirea cadrelor și conducerii aplicației din toamna anului 1925”.

La 1 februarie 1926, generalul Nicolae Uică, a fost numit în funcția de Șef de Stat Major la Inspectoratul II Armată, condus de distinsul general Petala, unde și-a desfășurat activitatea (cu rezultate „foarte bune” după cum nota acelaşi general Petala), până la 1 ianuarie 1929, când a fost avansat la gradul de general de divizie și numit la comanda Diviziei 5 Infanterie din Buzău. După doi ani de stagiu la comanda acestei mari unități subordonată Corpului 5 Armată, comandat de generalul Olteanu, care l-a notat pe generalul de divizie Nicolae Uică cu calificativul „foarte bun comandant de divizie”, la 1 noiembrie 1931 a fost promovat în funcția de comandant al Corpului Grănicerilor. Cu prilejul manevrelor regale din vara și toamna anului 1932, generalul Ion Prodan a adus elogii generalului Nicolae Uică, iar la 31 octombrie 1932 a fost avansat la gradul de general de corp de armată.

Ultima funcție avută de generalul Nicolae Uică și cea mai importantă din carierea sa militară, a fost aceea de Ministru de Război, calitate care a avut-o în anii 1933-1934. În această funcție, în baza culturii sale generale și militare, a experienței dobândite pe linie de comandă și stat major, generalul de corp de armată Nicolae Uică a adoptat o serie de măsuri organizatorice, de încadrare, dotare, pregătiretactico-operativă a cadrelor și de instruire a gradaților și soldaților, care au dus la întărirea capacității combative a armatei noastre. În calitatea sa de


37

Ministru de Război a militat pentru organizarea unor alianțe militare, precum și pentru dezvoltarea propriei industrii de armament, care să asigure tehnica de luptă necesară, în special infanteriei, cavaleriei, artileriei și aviației.

În primăvara anului 1935, având vârsta de 58 de ani, generalul Nicolae Uică a fost pensionat, numele său rămânând înscris în analele armatei ca un brav și desăvârșit stat majorist, ca un bun comandant și un apreciat Ministru de Război.

Generalul Nicolae Uică este și ctitorul bisericii Sf. Nicolae din localitatea Vișeul de Sus, ridicată în memoria fiicei sale – Marioara – trecută în neființă prea tânără, biserică construită din banii zestrei copilei.

Se stinge din viață în anul 1940.

Monumentul eroilor din Primul Război Mondial din Alexandria (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

ȘEFI ȘI LOCȚIITORI AI STATULUI MAJOR GENERAL

(AL APĂRĂRII)

41

GENERAL MAIOR DOCTOR VALENTIN BECHERU

A CONTRIBUIT ATÂT LA DEZVOLTAREA/ARMONIZAREA CADRULUI CONCEPTUAL, NORMATIV ȘI PROCEDURAL

ÎN CEEA PRIVEȘTE ARMA COMUNICAȚII ȘI INFORMATICĂ, CÂT ȘI LA ASIGURAREA INTEROPERABILITĂȚII

SISTEMELOR NAȚIONALE CU CELE ALE STRUCTURILOR NATO

Născut la 11 iulie 1963, în municipiul Roșiorii de Vede, județul Teleorman, Valentin Becheru a urmat cursurile gimnaziale și cele liceale în localitatea natală, absolvind în anul 1982, Liceul matematică-fizică, Roșiori de Vede, cu diplomă de bacalaureat.

Preocupat de procesele fizicii și de științele exacte, cu dorință de lărgire a orizontului cunoașterii în domenii de înaltă tehnologie, în anul 1982, îmbrățișează cariera militară, fiind admis la Școala militară ofițeri activi de transmisiuni, Sibiu, pe care o absolvă în luna august a anului 1985, odată cu înaintarea în gradul de locotenent și numirea în funcția de comandant Pluton 2 la Batalionul 89 Transmisiuni al Comandamentului Trupelor de Transmisiuni.

Începutul carierei militare a însemnat pentru tânărul ofițer provocări


42

dintre cele mai interesante, având ca subiect însăși arma transmisiuni, o armă pur tehnică, care pentru un tânăr cadru militar implică îmbinarea cunoștințelor teoretice dobândite pe băncile școlii cu activitatea practică a formării de specialiști apți să asigure utilizarea tehnicii, echipamentelor și sistemelor de comunicații de o complexitate aparte.

Până în luna august 1988, încadrează funcții de comandant de pluton de diverse specialități în cadrul Batalionului 89 Transmisiuni și Regimentului 48 Transmisiuni din subordinea Comandamentului Trupelor de Transmisiuni, iar în perioada august 1988-martie 1990, îndeplinește funcția de comandant Companie telegraf cros și alimentare electrică la Regimentul 48 Transmisiuni.

Rezultatele foarte bune obținute la comanda subunităților, pregătirea sa militară și de specialitate, aptitudinile, trăsăturile de caracter și calitățile sale de militar, îi asigură numirea, începând cu luna martie 1990, în funcția șef de stat major de batalion la Regimentul 48 Transmisiuni.

Posedând o dezvoltată capacitate de analiză și sinteză, fiind deschis spre studiu, perfecționare continuă și spirit de competență, ofițerul urmează, în perioada 1991-1993, cursurile Academiei de Înalte Studii Militare, facultatea de arme, specialitatea transmisiuni. În perioada iulie 1993 – noiembrie 1996, îndeplinește funcția de comandant batalion în cadrul Regimentul 48 Transmisiuni, punând astfel în valoare atât bagajul de cunoștințe teoretice, competența profesională cât și aptitudinile sale de militar în îndeplinirea, la înalți parametrii de eficiență, a atribuțiilor și responsabilităților.

Remarcându-se, în mod deosebit, prin competență profesională, hotărâre, spirit de organizare și inițiativă, devotament, perseverență, deschidere la nou, abilități lingvistice a îndeplinit în perioada 1996-2015, o serie de funcții, atât în țară cât și în teatrele de operații, după cum urmează: noiembrie 1996-mai 1997 – ofițer 2 în Biroul organizare transmisiuni la Comandamentul transmisiunilor, informaticii și electronicii; mai 1997-noiembrie 1998 – ofițer 2 în Biroul planificare comunicații din Secția comunicații din Direcția comunicații și informatică; noiembrie 1998-iunie 2002 - comandant al Batalionului 485 Transmisiuni; ianuarie 2002-ianuarie 2004 - comandant al Batalionului 3 Centre de Transmisiuni de Sprijin; ianuarie 2004 - noiembrie 2005 - locțiitor al comandantului la Centrul 89 Principal de Transmisiuni; noiembrie 2005-iunie 2013 - șef Secție comunicații și informatică la Comandamentul logistic întrunit; iunie 2011 - ianuarie 2012 - comandant al Elementului național de comandă din Teatrul de Operații Afganistan; ianuarie 2013-ianuarie 2015 - șef Serviciu comunicații și informatică la Comandamentul Logistic Întrunit; aprilie 2014-decembrie 2014 – comandant al Elementului național de sprijin din Teatrul de Operaţii Afganistan.

Rezultatele foarte bune obținute de către ofițer și structurile militare comandate/coordonate de acesta, s-au încununat în anul 2015, cu numirea


43

sa în funcția de șef al Direcției Comunicații și Informatică din Statul Major General, funcție de cel mai mare grad, rang și responsabilitate pe linia armei comunicații și informatică, iar din anul 2018 este comandant al Comandamentului Comunicațiilor și Informaticii (și locțiitor al șefului Statului Major al Apărării pentru tehnologia informației).

În calitate de șef al Direcției Comunicații și Informatică din Statul Major General și de comandant al Comandamentului Comunicațiilor și Informaticii (și locțiitor al șefului Statului Major al Apărării pentru tehnologia informației), general-maior dr. Valentin Becheru s-a remarcat prin efortul susținut atât la dezvoltarea/armonizarea cadrului conceptual, normativ și procedural ce privește arma comunicații și informatică, cât și al asigurării interoperabilității sistemelor naționale cu cele ale structurilor NATO.

În ceea ce privește procesul educațional și de pregătire al ofițerului, ca tematică și cronologie acesta s-a desfășurat progresiv, cu o notă de permanență și progresivitate, putând fi enumerate, în afara celor menționate mai sus, următoarele: 1989 – Curs de comandanți de companie, București; 1996 – Curs de limbă germană nivel intensiv, Universitatea Națională de Apărare, București; 1998 – Curs de comandanți batalioane trupe de transmisiuni, Germania; 2000 – Curs JOINT și operații multinaționale, Universitatea Națională de Apărare, București; 2005 – Curs de limbă engleză nivel intensiv, Universitatea Națională de Apărare, București; 2005 – Doctor în științe militare cu lucrarea „Managementul frecvențelor în sistemul de transmisiuni al marii unități operative de arme întrunite”, Universitatea Națională de Apărare, București; 2011 – Curs de limbă engleză nivel intermediar, Școala de Aplicație pentru Logistică, Chitila; 2013 – Curs postuniversitar de perfecționare în conducere strategică nivel JOINT, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București.

Ascensiunea în carieră a generalului maior dr. Valentin Becheru s-a realizat treptat, conform prevederilor legilor și reglementărilor în domeniul militar, pornind de la gradul de locotenent până la cel de general, în următoarea cronologie: 23.08.1985 - locotenent; 23.08.1989 - locotenent major; 31.07.1994 - căpitan; 30.07.1999 - maior; 30.06.2004 - locotenent-colonel; 31.03.2009 - colonel; 01.12.2015 - general de brigadă; 01.12.2017 - general-maior.

Pentru recunoașterea meritelor sale, ofițerul a fost decorat și medaliat, astfel: Ordinul „Virtutea Militară” în grad de Cavaler; The Army Commendation Medal; The Army Commendation Medal; Medalia NATO 5; Emblema de Onoare a Statului Major General; Emblema Onoare a Armatei României; Emblema de Onoare a Resurselor Umane; Emblema de Onoare a Logisticii; Emblema de Onoare a Comunicațiilor și Informaticii; Emblema de Merit „În Slujba Păcii” cls. a III–a; Emblema de merit „Știință Militară” cls. I; Insigna „Participant la Misiuni În


44

Străinătate”; Semnul onorific „În Serviciul Patriei” pentru 25 de ani de activitate.

Totodată, generalul de brigadă dr. Valentin Becheru a dovedit preocupare și abilități spre latura intelectuală și științifică a activității militare și sociale, elaborând și publicând diverse lucrări, articole și materiale în unele publicații militare precum: „Gândirea Militară Românească”, „Observatorul militar”, „Viața militară”, „Spirit militar modern”, „Revista Forțelor Terestre”, „Revista Comunicațiilor și Informaticii”.

Școala gimnazială nr. 1 Mihai Eminescu din Roșiorii de Vede

„Educația nouă formează un copil capabil să întâmpine lumea de mâine nu ca o ființă învinsă, supusă, ci ca o persoană conștientă de puterea, de responsabilitatea și de drepturile sale” (Gaston Mialaret)

(sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

45

GENERAL-LOCOTENENT ADRIAN TONEA

O VIAȚĂ DEDICATĂ PROFESIEI ARMELOR. DE LA LOCOTENENT LA GENERAL-LOCOTENENT

Generalul-locotenent Adrian Tonea s-a născut la Răsmirești, Teleorman, la 23 ianuarie 1961. Generalul Tonea face parte din a patra generație a familiei care a participat la un război, cel împotriva terorismului, după străbunicul său care a luat parte la Războiul pentru cucerirea Independenței de Stat a României, bunicul, care a fost combatant în primul Război balcanic și în Primul Război Mondial, și tatăl său, care a luptat în al Doilea Război Mondial.

De la vârsta de 14 ani, calea vieții sale s-a intersectat cu drumul carierei militare. Mai întâi, a fost elev la Liceul militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, iar apoi student al Școlii Militare de Ofițeri activi Nicolae Bălcescu din Sibiu. După absolvirea Școlii de ofițeri a preluat în 1982 și prima funcție din armată – comandant pluton și companie, la Regimentul 22 Tancuri din București și apoi la Comandamentul Armatei 1, de asemenea, din București.

Patru ani mai târziu, și-a completat pregătirea militară la Școala de Aplicație pentru Infanterie din Făgăraș, unde a urmat Cursul de perfecționare comandanți companii.

În perioada 1989-1991, a fost ofițer-student al Facultății de arme întrunite și tancuri din cadrul Academiei de Înalte Studii Militare din


46

București, obținând, la finalul facultății, licența în Științe Militare. După absolvirea Academiei Militare, generalul-locotenent Adrian

Tonea a ocupat numai funcții de comandă, începând să urce, treaptă cu treaptă, în ierarhia militară.

Mai întâi, a fost comandantul batalionului de infanterie din Regimentul 22 Tancuri, apoi al batalionului de cercetare din Divizia 57 Tancuri. În 1994, a preluat comanda batalionului de cercetare subordonat Corpului 1 Armată și, apoi s-a aflat la conducerea batalionului de cercetare al Armatei 1.

În anul 2000, a fost numit în funcția de șef Birou cercetare la Corpul 1 Armată Teritorial și, în același timp, a urmat un curs postuniversitar de perfecționare în conducerea marilor unități din Forțele Terestre, la Colegiul de Comandă și Stat Major al Universității Naționale de Apărare din București.

În 2002, a ajuns, din nou, comandantul batalionului de cercetare, din cadrul Corpului 1 Armată Teritorial, iar, din 2003, a activat la Comandamentul 2 Operațional Întrunit „Mareșal Alexandru Averescu” din Buzău, mai întâi, ca șef secție sprijin informații și, apoi, ca șef al informațiilor. 2003 este și anul în care a obținut titlul de doctor în Științe Militare.

Preocuparea pentru perfecționarea în domeniul limbii engleze a fost permanentă. Ca urmare, în 2002, a urmat un curs intensiv la Universitatea Națională de Apărare din București, iar în 2005, un curs de limba engleză în Canada.

Ascensiunea în ierarhia militară a continuat și, între 2005 și 2007, a ocupat funcția de șef Secție relații internaționale în Statul Major al Forțelor Terestre. Ulterior, timp de doi ani a fost locțiitor pentru operații la Componenta Operațională Terestră.

Formarea sa profesională a intrat într-o nouă etapă, astfel că, în 2007, Adrian Tonea a urmat cursul „Introduction to NATO”, la NATO Defence College & NDA, a absolvit Colegiul Național de Apărare la UNAp (în 2008) și Naval Postgraduate School la Monterey, California, SUA (în 2010). În privința carierei didactice, din 2010 este conferențiar universitar la Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, iar, în 2011, a absolvit și un curs postuniversitar pentru pregătirea personalului didactic la Facultatea de Psihologie și Științele Educației a Universității București.

În perioada 2009 - 2011 a fost șeful Echipei de Comandă a Statului Major al Forțelor Terestre. Anul 2011 este un an de relevanță pentru ascensiunea lui Adrian Tonea în ierarhia Armatei Române, în ianuarie fiind numit la comanda unei mari unități cu o carte de vizită prestigioasă: Brigada 282 Infanterie Mecanizată „Unirea Principatelor” din Focșani.

Dar, fără urmă de a greși, se poate spune că 2012 a reprezentat anul de cotitură al carierei militare pentru Adrian Tonea. Și aceasta pentru că, în


47

acel an, a executat, împreună cu marea unitate pe care o conducea, o misiune extrem de dificilă în teatrul de operații Afganistan. Astfel, timp de 8 luni, a fost comandantul contingentului național și locțiitorul pentru operații NATO al comandantului Combined Team Force – Arrowhead Zabul. La final, a raportat „Misiune îndeplinită”, întorcându-se acasă cu toți militarii din subordine.

Perioada de aproximativ 8 luni petrecută în teatrul de operații Afganistan a reprezentat, pentru Adrian Tonea și camarazii săi, examenul maturității profesionale, o mare încercare în condițiile unui mediu de securitate extrem de volatil, guvernat de imprevizibil, cu amenințări și riscuri la tot pasul.

Profesional și operațional, militarii brigăzii și-au făcut datoria cu prisosință în perioada cea mai fierbinte din Afganistan de până atunci, raportat la numărul de atacuri executate asupra Forțelor de Coaliție, prin asigurarea libertății de mișcare în coridorul economic, în condiții de siguranță, a populației civile și a forțelor de coaliție și interzicerea/limitarea acțiunilor insurgenților, dovadă fiind aprecierile partenerilor de coaliție și ale autorităților administrației locale.

Împreună cu militarii din subordine, comandantul Adrian Tonea a trebuit să învingă momente grele, situații cu colegi răniți, atacuri cu dispozitive improvizate, atacuri directe asupra forțelor și bazelor înaintate. A fost nevoit să se adapteze din mers noilor tactici și proceduri folosite de insurgenți în cadrul acestui conflict asimetric, în care obiectivul primordial l-a reprezentat câștigarea și influențarea populației civile în scopul izolării elementelor insurgente, creșterea rolului reprezentanților Guvernului Republicii Islamice Afganistan în teritoriu și promovarea realizărilor acestuia. La finalul misiunii, împreună cu militarii brigăzii, a reușit integrarea districtelor din responsabilitatea operațională românească, Qalat, Tarnak Wa Jaldak și Shajoy, în Tranșa a III-a a tranziției Afganistanului. În luna mai 2012, Adrian Tonea și camarazii săi au fost vizitați de premierul României, căruia i-au prezentat situația îndeplinirii principalelor misiuni ale militarilor români în zona de responsabilitate din sudul Afganistanului și modul cum au executat aceste operații în cooperare cu forțele Coaliției și în parteneriat cu Forțele de securitate afgane.

Totodată, în 2012 a fost avansat la gradul de general de brigadă, visul oricărui elev sau student militar.

În 2014, a preluat comanda Diviziei 4 Infanterie „Gemina” de la Cluj-Napoca, iar, în ianuarie 2015, a fost numit locțiitor al șefului Statului Major General, a doua funcție în ierarhia Armatei Române.

Pentru meritele sale profesionale, a fost onorat cu cele mai înalte distincții militare naționale: „Ordinul național VIRTUTEA MILITARĂ în grad de cavaler”, „Emblema de onoare a Armatei României cu însemn de război”, „Ordinul național SERVICIUL CREDINCIOS în grad de cavaler”, „Ordinul național VIRTUTEA MILITARĂ în grad de ofițer”.

48

GENERAL DE ARMATĂ FLOREA ȚENESCU

„MĂ ACUZAȚI PE MINE? CE AȚI FĂCUT TIMP DE 20 DE ANI PENTRU ȚARĂ ȘI ARMATĂ?... EU REFUZ SĂ DUC

ȚARA LA UN DEZASTRU!”

Unul dintre distinșii teoreticieni, publiciști și erudiți oameni de cultură pe care i-a avut Armata Română, a fost generalul de armată FLOREA ȚENESCU, care în anii 1939–1940, de grele confruntări politico-militare, a deținut funcția de șef al Marelui Stat Major.

Generalul Florea Țenescu a fost de asemenea unul dintre primii ofițeri români care, la începutul secolului trecut și-a făcut studiile militare în renumitele instituții de învățământ militar din Germania, fiind distins cu diploma de merit „Lauda împăratului”, a Academiei Tehnice din Charlottenburgh, precum și primul aghiotant al Regelui Ferdinand I al României, supranumit „întregitorul de țară”.

Biografia generalului de armată Florea Țenescu este extrem de bogată și se întinde de-a lungul a peste cinci decenii (01 aprilie 1884 – 09 aprilie 1941). A văzut lumina zilei în primăvara anului 1884, la 1 aprilie, când locuitorii din orașul său natal, Turnu Măgurele, ca și ceilalți de pe meleagurile țării noastre, se înveselesc, păcălindu-se. Se pare că ursitoarea acestei zile a fost binevoitoare cu cel mai mic vlăstar al familiei Țenescu, acesta dovedind de mic copil o accentuată inteligentă și dragoste pentru învățătură.


49

Din primii ani s-a bucurat de o nemărginită dragoste părintească și de o permanentă grijă pentru a deprinde tainele manualelor școlare.

De la părinții săi a primit o frumoasă educație civică și morală, iar în clasele primare și ale liceului teoretic din Turnu Măgurele a fost în toți anii premiantul școlii. Încă din acești ani, Florea Țenescu, prin atitudinea sa cuviincioasă, prin conștiinciozitatea dovedită în toate prilejurile, prin modul de a gândi și concepe unele fenomene și acțiuni, precum și prin neobosita sa poftă de carte, și-a atras aprecierile învățătorilor și profesorilor, stima și dragostea colegilor de clasă și a celor de pe ulița copilăriei.

După absolvirea liceului, rațiuni de ordin material l-au determinat pe tânărul de 18 ani, Florea Țenescu, să opteze în vara anului 1902, pentru haina militară pe care o purtase cu cinste și demnitate tatăl său în timpul Războiului pentru dobândirea Independenței de Stat a României din 1877-1878. Obținând nota maximă la examenul de admitere în Școala Militară de Ofițeri Artilerie de pe Calea Griviței nr. 28 din București, Florea Țenescu a fost selecționat și trimis conform obiceiului vremii să urmeze renumita Școală Militară de Ofițeri de Artilerie din DANZIG (oraș aflat pe teritoriul Germaniei).

Plecat din țară cu un frumos bagaj de cunoștințe dobândite pe băncile liceului din Turnu Măgurele, în biblioteca publică a orașului și în cadrul cercurilor științifice organizate și conduse cu profesionalism pedagogic de cadrele liceului, dar și cunoscător al limbilor franceză și germană, elevul școlii militare din DANZIG s-a situat din primele luni de studii la înălțimea încrederii acordată de conducerea Ministerului Român de Război și de conducerea Școlii Militare de Ofițeri Artilerie din București, în frunte cu comandantul acestei instituții, locotenentul-colonel Nicolae Polovici, un eminent ofițer de artilerie, care a adus mari servicii învățământului de specialitate, fiind ctitorul câtorva promoții de ofițeri de artilerie. În cei doi ani de studii (1902-1904), elevul Florea Țenescu și-a însușit în foarte bune condiții regulamentele de tragere cu tunurile, obuzierele, mortierele din dotarea Armatei Germane, procedeele topografice pentru determinarea pozițiilor de tragere, observatoarelor și obiectivelor, metodele de calcul cu ajutorul funcțiilor trigonometrice și a logaritmilor pentru elementele de deschidere a focului în mod oportun și cu precizie.

Pe câmpul de instrucție de la periferiile orașului DANZIG și în poligoanele de tragere cu materialul de artilerie, elevul Florea Țenescu, a dovedit o mare ușurință în conducerea atelajelor, în alegerea și ocuparea pozițiilor de tragere, în rapiditatea calculării elementelor pentru executarea focului, cu tunul, cu secția (plutonul) și cu bateria. Avându-se în vedere temeinica sa pregătire, după primul an de studii, la 5 septembrie 1903, conducerea Ministerului de Război l-a avansat pe Florea Țenescu la gradul de sublocotenent de artilerie. Bun cunoscător al teoriei probabilităților, al


50

calculelor matematice și al fenomenelor balistice, reprezentantul învățământului militar românesc, s-a dovedit a fi un eminent elev al școlii de pe malul Mării Baltice, la absolvirea căreia în vara anului 1904, a fost declarat „ȘEF DE PROMOȚIE”, numele său fiind înscris pe „Tabla de onoare a absolvenților” a Școlii Militare de Ofițeri Artilerie din DANZIG.

Revenind în țară, după un scurt concediu petrecut la Turnu Măgurele, tânărul sublocotenent Florea Țenescu a fost trimis pentru un an de zile, în stagiu, la Regimentul 12 Artilerie din Bacău (unitate în care cinci decenii mai târziu și a început cariera de ofițer de artilerie și condeierul acestei lucrări omagiale).

În vara anului 1905, ofițerul a fost propus de către Inspectoratul General al Artileriei Române și trimis de Ministerul de Război să urmeze în Germania, Academia Tehnică din CHARLOTTENBURG, una dintre renumitele academii de acest gen din întreaga lume. După trei ani de studii (1905-1908) de proiecte, experiența în laboratoare și poligoane, locotenentul (avansat la 1 octombrie 1906) Florea Țenescu a absolvit prestigioasa instituție, cu râvnita distincție „LAUDA ÎMPĂRATULUI”, fiind singurul ofițer român care a obținut o asemenea diplomă, spre marea satisfacție a stat majoriștilor, ofițerilor superiori și generalilor români, care l-au propus și trimis în Germania la studii.

Locotenentul Florea Țenescu, după satisfacerea concediului de odihnă în orașul copilăriei sale, alături de cei dragi ai casei, de rude și foști colegi de liceu, în anii 1909-1911, a frecventat cu același interes și cu aceleași frumoase rezultate, cursurile Școlii Superioare de Război din capitala țării, la absolvire fiind brevetat ofițer de stat major. Absolvent a trei importante instituții de învățământ militar ale armatelor germană și română, căpitanul Florea Țenescu (avansat la 1 octombrie 1911) s-a dedicat cu toată ființa propășirii Armatei Române și slujirii cu credință a faldurilor drapelului de luptă.

Cultura sa militară și generală, pregătirea sa tehnică, dobândită în anii de studii la CHARLOTTENBURG, completată cu o mare putere de muncă și experiență, au fost factorii determinanți care au fost luați în considerație atunci când ofițerul a fost avansat la gradul de maior, 1 noiembrie 1916, locotenent-colonel, 1 septembrie 1917, colonel la 1 aprilie 1920 (trei grade în decurs de trei ani, noiembrie 1916 – aprilie 1920), general de brigadă la 10 mai 1930, general de divizie la 10 mai 1937, general de corp de armată la 1 aprilie 1940 (în ziua când aniversa 56 de ani de viață) și general de armată (penultima funcție de pe scara ierarhiei militare de comandă, înaintea gradului de mareșal) la 13 iunie 1945 (post-mortem).

Aceiași factori au stat și la baza numirii sale în diferite funcții, una mai importantă ca alta: dintre acestea amintim cititorilor că în perioada 1 august 1914 – 26 august 1916, având gradul de căpitan, a reprezentat România, în capitala Bulgariei, în calitate de atașat militar, aducând


51

mari servicii corpului diplomatic român și țării noastre; rechemat în țară, la numai câteva zile de la începerea ostilităților militare, cu armatele puterilor centrale, în cadrul cărora se afla și armata bulgară, căpitanul Florea Țenescu a fost încadrat la 26 august 1916 în funcția de ofițer în Secția Operații a Marelui Cartier General. În această calitate i-a revenit misiunea de răspundere de a coordona, până la 8 februarie 1917, executarea lucrărilor de fortificații de pe văile Putnei și Zabalei, din cadrul complexului fortificat Focșani, Nămoloasa, Galați.

La 8 februarie 1917, maiorul Florea Țenescu (avansat la acest grad la 1 noiembrie 1916) a fost selecționat, propus și acceptat de Regele Ferdinand I al României, în funcția de ofițer de ordonanță, conform denumirii de atunci a ofițerilor adjutanți, funcție care a îndeplinit-o în cele mai bune condiții până la sfârșitul anului 1918, când având gradul de locotenent-colonel de la 1 septembrie 1917, a fost numit profesor de tactica artileriei, în catedra Școlii Superioare de Război din București, instituție pe care o absolvise în vara anului 1911 și pentru care nutrea frumoase intenții pentru a deveni un cadru de nădejde a acesteia.

Alături de ceilalți erudiți profesori ai Școlii Superioare de Război, locotenentul-colonel Florea Țenescu, de la 1 aprilie 1920 colonel, a pregătit în anii de învățământ 1919 – 1924, câteva promoții de absolvenți care, după război, au completat statele majore și comandamentele unor unități și mari unități tactice din structura Armatei Române. În 1924, pentru o perioadă de doi ani, colonelul Florea Țenescu a fost promovat în funcția de comandant al Regimentului 38 Artilerie de Câmp, constituit din trei divizioane a câte trei baterii de tunuri, calibru 75 mm, care-și demonstraseră posibilitățile tehnico-tactice în marile bătălii de la „Porțile Moldovei”, în vara anului 1917.

După aproape doi ani de stagiu la comandă, a fost readus, în vara anului 1926, în funcția de profesor de tactică la Școala Superioară de Război, unde avusese lăudabile rezultate la clasă și pe tărâm publicistic. În acest sens, amintim că, a întocmit un curs de „Călăria militară”, de 240 pagini pe care l-a predat elevilor și apoi în anul 1919 l-a tipărit. Acestui curs i-a urmat în anii 1921-1922, publicarea unei lucrări intitulate „Cunoștințe generale asupra războiului” în trei volume cu un număr total de 946 pagini și a altora. A desfășurat munca la catedră, în calitate de profesor, până în primăvara anului 1929, când a fost numit consilier tehnic pe lângă Președinția Consiliului de Miniștri.

Un an mai târziu, la 10 mai 1930, a fost avansat la gradul de general de brigadă și numit în funcția de comandant al Brigăzii 4 Artilerie. Rezultatele remarcabile obținute în scurt timp în instruirea militarilor celor două regimente de artilerie și obuziere de câmp din compunerea brigăzii, au determinat promovarea în vara anului 1931 a generalului de brigadă Florea Țenescu în funcția de Subșef al Marelui Stat Major, funcție pe care a îndeplinit-o în bune condiții timp de doi ani, pentru că în iulie 1933, a


52

fost numit comandantul Diviziei 8 Infanterie, care își avea garnizoana de reședință la Cernăuți. În anul următor, la 1 aprilie 1937, când împlinea vârsta de 53 de ani, a fost avansat la gradul de general de divizie și promovat în funcția de comandant al Corpului de Armată cu reședința la Iași.

Având o bogată experiență de stat majorist și de comandă (regiment de artilerie, brigadă de artilerie, divizie de infanterie și în perioada 1937-1939 la comanda acestui corp de armată), generalul Florea Țenescu a fost promovat la 1 februarie 1939 în importanta funcție de șef al Marelui Stat Major, funcție pe care a deținut-o până în ziua de 22 august 1940, când a fost succedat de generalul de armată Gheorghe Mihail, originar tot dintr-un port dunărean, Brăila.

Avansat la 1 aprilie 1940 la gradul de general de corp de armată, principala misiune ce i-a revenit a fost de a continua activitatea de revizuire a prevederilor strategice determinate de prăbușirea Micii Înțelegeri și de îmbunătățire rapidă a organizării și pregătirii efectivelor combatante ale armatei. Întrucât perioada februarie-septembrie 1939 a fost dominată de intensificarea pregătirilor dezlănțuirii celui de-al Doilea Război Mondial, generalul Florea Țenescu a avut în vedere adoptarea măsurilor de urgență necesare, atât din cauza evenimentelor politico-militare petrecute în Europa și pactelor încheiate, în special cel de neagresiune dintre URSS și Germania hitleristă, parafat la 23 august 1939, cât și ca urmare a faptului că Germania susținută de Italia și Ungaria, a ocupat în martie 1939, Cehia și Slovacia, iar trupele maghiare Ucraina Subcarpatică.

Aceste evoluții l-au determinat pe generalul Florea Țenescu să purceadă imediat la revizuirea planurilor strategice întocmite de ofițerii Marelui Stat Major în anii precedenți. Pe lângă elementele amintite, în calculele, analizele șefului Marelui Stat Major au stat luările de poziții ale Franței și Marii Britanii și acordarea de garanții României, Poloniei și Greciei de către cele două mari puteri occidentale, statuate în zilele de 31 martie și 13 aprilie 1939, precum și turneele diplomatice efectuate de ministrul de externe, Grigore Gafencu, în occident în primăvara și vara anului 1939. În atenția unui militar investit într-o astfel de funcție, nu puteau fi trecute cu vederea și alte acte politico-militare pe care le amintim pentru cititori: denunțarea de către Germania a actelor vamale cu Marea Britanie în aprilie 1939; declarațiile de ajutor mutual anglo-turc și franco-turc din 12 mai și respectiv 23 iunie 1939; convorbirile politico-militare dintre Marea Britanie, Franța și URSS din martie 1939; introducerea serviciului militar obligatoriu în Marea Britanie, în luna mai 1939 și altele.

Comportamentul aliaților occidentali în „CRIZA CEHOSLOVACĂ” la care s-au adăugat ezitările și șovăielile politico-diplomatice ale Poloniei, Turciei și Iugoslaviei față de evenimentele petrecute în prima jumătate a anului 1939 l-au determinat pe generalul de corp de armată Florea


53

Țenescu să pună pe primul plan ridicarea în termen foarte scurt a capacității de apărare a țării și în al doilea rând consolidarea aliniamentelor de apărare de-a lungul frontierei cu Ungaria, care se extinsese și în Ucraina Subcarpatică.

În acest scop, Marele Stat Major a reactualizat „Planul Maramureș” (din septembrie 1938), a organizat și efectuat între 15-20 martie 1939 manevre la frontiera cu Ucraina. Între 21 și 30 martie 1939, a efectuat un exercițiu de mobilizare și a grăbit adoptarea Legilor apărării active și pasive a teritoriului și Legea pentru organizarea și folosirea tinerilor în caz de mobilizare a armatei (martie și mai 1939). S-au efectuat în vara anului 1939, rechiziții de război, iar la 25 august 1939, conducerea statului a autorizat Ministerul de Război să ia sub control industria de armament și apărare a țării și depozitele acesteia.

Până în luna august 1939, s-au recepționat mari cantități de tehnică de luptă comandate în anii 1935-1937 în străinătate. Astfel de la această dată au intrat în dotarea armatei un număr de 72 tunuri de artilerie grea calibru 105 mm, 24 tunuri antitanc calibru 47 mm, 328 aruncătoare de mine calibru 81 mm și 125 calibru 60 mm pentru companiile de armament greu din structura regimentelor de infanterie. Până la 17 martie 1939, pentru operațiuni militare pe frontul de vest, au fost repartizate Corpurile 6 și 7 Armată, Brigăzile 1, 2 și 3 de Munte și Divizia 1 Cavalerie, iar pentru apărarea frontierei cu Ucraina Subcarpatică, un grup de siguranță. La 21 martie 1939 din ordinul Marelui Stat Major au început să fie mobilizate, marile unități ce erau dislocate pe frontierele de nord-vest și sud, operații de mare complexitate luând sfârșit în luna iulie 1939.

Până la această dată, Armata Română cu cele două corpuri de armată a fost concentrată în Poarta Someșului, iar Corpul 1 Armată și Divizia 2 Cavalerie în Poarta Mureșului. În același timp, pe frontul de sud au fost dislocate 6 divizii din Armata 2 Română. După 1 septembrie 1939, dată la care prin atacarea Poloniei de Germania hitleristă a fost dezlănțuit cel de-al Doilea Război Mondial, generalul Florea Țenescu și Marele Stat Major a conceput și la 10 septembrie 1939, au dat Directiva Operativă nr. 6 prin care s-au stabilit cu precizie, că în eventualitatea unei agresiuni militare din nord-vest, Corpurile 4, 8 și 10 Armată din structura Armatei 3 Române, să apere văile Siretului și Prutului; Grupul de armate nr. 1, compus din Armata 1 Română cu Corpurile 1 și 6 Armată și Armata 4 Română cu Corpul 6 Armată, Corpul de Cavalerie și Grupul „BIHOR” să apere aliniamentele între Valea Dornei și frontiera româno-iugoslavă, iar Armata 2 Română cu Corpul 2 Armată și Diviziile 4, 30 și 32 Infanterie să apere frontiera de sud a României. După data de 17 septembrie 1939, când și URSS a declanșat operațiuni militare pe teritoriul Poloniei, generalul Florea Țenescu a mutat centrul dispozitivului de apărare pe frontul de est și nord-est, poziția principală de rezistență fiind considerată între Ceremuș Maramureș și râul Prut în Bucovina.


54

Evenimentele politico-militare din vestul Europei, petrecute în primăvara anului 1940, a agravat și mai mult situația României. De pildă, după capitularea Franței la 22 iunie 1940, urmată de ultimatumurile date României de URSS (26 și 28 iunie 1940) și presiunile Germaniei și Ungariei revizioniste, au obligat conducerea de stat și politică a României să capituleze pe rând. În cele două Consilii de coroană ținute în ziua de 27 iunie 1940, la ora 10 dimineața și 17 după amiaza, generalul Florea Țenescu, dând dovadă de un mare realism, s-a opus intrării României în război contra URSS, în ciuda acuzațiilor aduse de unii ziariști și politicieni ai vremii, în frunte cu faimosul ziarist Pamfil Șeicaru, care i-au reproșat că nu a pregătit armata (la 15 iunie 1939, dispunea de un milion militari înarmați) pentru a face față unui eventual război. „Mă acuzați pe mine? – a replicat generalul Florea Țenescu, chiar în cadrul Consiliului de coroană – atunci vă întreb eu, ce ați făcut timp de 20 de ani pentru țară șiarmată? Care sunt aliații mei? Cu cine avem tratate de amiciție sau ajutor militar? de la cine și pe ce graniță îmi intră armament, muniții dacă dau bătăliile? Voi da patru lupte despre care va vorbi Europa și în cinci zile voi avea rușii la Turnu Severin. Eu îmi dau demisia și trec la post de apărător al țării. Dumneavoastră numiți alt șef al Marelui Stat Major. Sunt artilerist și cunosc în cele mai mici amănunte înzestrarea armatei, armamentul ei, posibilitățile de rezistență. Eu refuz să duc țara la un dezastru”.

În perioada 18-28 iunie 1940, generalul de corp de armată Florea Țenescu, în calitatea pe care o avea de șef al Marelui Stat Major, a susținut din nou în cadrul Consiliilor de coroană, în prezența Regelui Carol al II-lea și a celor mai de seamă personalități de stat și politice din România măsura de acceptare a notelor ultimative date de URSS, prin care se cerea imperios cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord. Argumentele aduse de generalul Florea Țenescu au fost convingătoare deoarece s-a avut în vedere disproporția prea mare a raportului de forțe între armatele URSS și României și atitudinea revizionistă a vecinilor de la vest.

A fost o atitudine plină de realism reieșită din multiplele analize făcute zile și nopți cu ofițerii săi din Marele Stat Major, care însă i-au adus mari neplăceri în restul vieții. În consiliu i s-a reproșat că a cedat în fața ultimatumurilor sovietice și a cedat Basarabia și Bucovina de Nord fără luptă.

Istoricii au și astăzi opinii diferite, însă în contextul când Ungaria și Germania au constituit alt mare pericol pentru România, intrarea țării într-un război cu URSS ar fi fost, așa cum bine arăta cu luciditatea caracteristică, generalul Florea Țenescu, un adevărat dezastru.

Faptul că generalul de corp de armată Florea Țenescu fusese ani în șir aghiotantul Regelui Ferdinand I și unul dintre generalii agreați de Regele Carol al II-lea, precum și pentru faptul că a fost principalul factor care a susținut cedarea Basarabiei, noul șef de stat al României, generalul


55

Ion Antonescu l-a învinuit că a contribuit la pierderea granițelor României și la diminuarea prestigiului Armatei Române și la 10 septembrie 1940 a fost scos din rândul cadrelor active ale Armatei Române, aceeași soartă fiind împărtășită și de alți zece generali, colaboratori apropiați ai Regelui Carol al II-lea și ai generalului Florea Țenescu.

De-a lungul bogatei sale activități, generalul Florea Țenescu a fost distins cu numeroase ordine și medalii românești și străine, dintre care amintim pe cele mai importante: Ordinele „COROANA ROMÂNIEI” în grad de ofițer (1917), „STEAUA ROMÂNIEI” în grad de ofițer (1923), „SF. STANISLAV” cls. II-a cu spade și „SF. VLADIMIR” cls. a IV-a cu spade (1918) – rusești – „SF. MAURICIU și CAZAR” în grad de ofițer (1918) – italiene – „LEGIUNEA DE ONOARE” în grad de cavaler (1918) – francez -, „SF. SAVA” cls. a III-a și a II-a (1938) – iugoslave -,„MERITUL MILITAR” – bulgar – (1934), „TEZAURUL SACRU ÎN GRAD DE COMANDOR” (1938) – japonez – ș.a.

La numai câteva luni de la îndepărtarea din armată, generalul Florea Țenescu a încetat din viață, la București, în ziua de 9 aprilie 1941. Ca o recunoaștere a valorii sale militare, generalul Ion Antonescu a ordonat să fie înmormântat cu funeralii naționale.

Acest lucru s-a întâmplat în ziua de 12 aprilie 1941, când distinsul stat majorist și teoretician militar a fost dus pe ultimul său drum, însoțit de un mare număr de generali, ofițeri, fanfara militară și garda de onoare.

Prezumția sa că puterile aliate vor câștiga cel de-al Doilea Război Mondial și că locul României era alături de aceste puteri, a fost confirmată de istorie, la numai patru ani de la stingerea sa din viață. Tot ca o recunoaștere a meritelor sale, la 15 iunie 1945, a fost avansat la gradul de general de armată „post-mortem”.

Monumentul Independenței din Turnu-Măgurele (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

ȘEFI DE STAT MAJOR AI CATEGORIILOR DE ARME

59

AMIRAL GHEORGHE ANGHELESCU

S-A REMARCAT PRIN EFORTURILE SALE CONCERTATE DE A ÎNTĂRI PUTERNICELE LEGĂTURI DE ÎNCREDERE ȘI RESPECT RECIPROC CARE EXISTĂ ÎNTRE FORȚELE

NAVALE ROMÂNE ȘI CELE ALE STATELOR UNITE ALE AMERICII.

Fiul lui Dumitru și al Petrei Anghelescu, amiralul Gheorghe Anghelescu s-a născut la 18 septembrie 1934, în comuna Cătunu, județul Teleorman.

După absolvirea Liceului Teoretic, în anul 1952 a devenit elev al Școlii Militare de Marină, pe care a absolvit-o la 23 august 1955, cu gradul de locotenent. În anul 1972 a absolvit și Facultatea de Drept din București.

Pe linia militară și-a perfecționat pregătirea, absolvind Academia Militară Generală, Facultatea de Marină (1959). De asemenea, a urmat Cursul postacademic de perfecționare comandanți și state majore, Secția Marină (4 luni) și Cursul postacademic superior (15 septembrie 1983-14 iulie 1984).

De-a lungul carierei sale a îndeplinit următoarele funcții: - comandant Unitate de Luptă Navigație pe monitorul 1 (1955-

1956); - ofițer elev la Facultatea de Marină, Secția Marină (1956-1959); - ofițer secund pe dragorul de radă 17 din Divizionul 174


60

Dragoare de Radă (3 octombrie- 23 noiembrie 1959); - comandantul dragorului de radă, 27 din Divizionul 174

Dragoare de Radă (1959-1963); - ofițer operativ pentru Apărarea contra Minelor în Biroul

Operații Cercetare Divizia 42 Maritimă (1963-1964); - Ofițer cu pregătirea tactico-operativă în Biroul Operații

Cercetare Divizia 42 Maritimă (1964-1965); - șef de stat major la Divizionul 50 Vânătoare de Submarine

(1965- 1968); - comandantul Divizionului 50 Vânătoare de Submarine din

Divizia 42 Maritimă (1969-1971); - ajutor în Biroul Operații Divizia 42 Maritimă (1971-1972); - comandantul Centrului Radioelectronic și Observare „Callatis”

(1972-1975); - locțiitor al șefului de stat major al Marinei Militare (1975-

1977); - șef de stat major și primul locțiitor al comandantului Diviziei

42 Maritime (1977-1980); - comandantul Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân” din

Constanța (1980-1986); - adjunct al Ministrului Transporturilor și Telecomunicațiilor și

șef al Departamentului Transporturilor Navale (1986-1990); - Președinte al Organizației Județene Constanța „Horia

Macellariu” a Uniunii Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere iulie 1990- 2003;

- Vicepreședinte al Biroului Executiv Central al U.N.C.M.R.R., 1995-1999;

- Prim-vicepreședinte al Fundației pentru Realizarea Monumentului Marinarilor Români, 1993-2003;

Ordine și medalii: Ordinul „Virtutea Maritimă” în rang de ofițer; Ordinul „Steaua Republicii Populare Române” clasa a V-a; Ordinul „Meritul Militar” clasele a II-a și I; Ordinul „Tudor Vladimirescu”, clasa a V-a; Medalia „Virtutea Ostășească”, clasa I; Medalia „Meritul Militar”, clasele a II-a și I.

Dat sub semnătura proprie în orașul Washington, astăzi 8 februarie 1994

Ministrul Forțelor Navale Ministrul Apărării Citare pe Ordinul de zi care însoțește titlul de LEGIUNEA DE MERIT (Gradul de căpitan-comandor

acordat)


61

DOMNULUI Viceamiral Gheorghe Anghelescu din Forțele Navale Române

Pentru conduita meritorie excepțională în îndeplinirea remarcabilă a serviciului militar în perioada aprilie 1990-februarie 1994.

În această perioadă, domnul viceamiral Anghelescu a dat dovadă în mod constant de dedicare totală în pregătirea unei flote maritime puternice de război atât de necesară menținerii păcii mondiale și s-a remarcat în continuare prin eforturile sale concertate de a întări puternicele legături de încredere și respect reciproc care există între Forțele Navale Române și cele ale Statelor Unite ale Americii. Înțelegerea sa clară privind importanța cooperării în îndeplinirea sarcinilor cu care se confruntă cele două servicii militare a fost de o valoare inestimabilă pentru Forțele Navale ale statelor Unite. Judecata perceptivă și orientarea domnului viceamiral Anghelescu au atras asupra sa și serviciului pe care îl conduce admirația națiunii sale și altor societăți libere din întreaga lume.

Prin competența sa exemplară, capacitatea de conducere și dăruirea sa excepțională în îndeplinirea datoriei, viceamiralul Anghelescu și-a atras o reputație foarte bună și acțiunile sale au fost în conformitate cu cele mai înalte tradiții ale serviciului maritim.

William Perry Ministerul Apărării Naționale al Statelor Unite ale Americii

Este căsătorit și are un fiu, Laurențiu, născut la 2 ianuarie 1961, comandor de marină.

Amiralul Gheorghe Anghelescu este membru fondator al Asociației „Clubul Amiralilor”. Se stinge din viață în anul 1997.

Monumentul Marinarilor Români din Constanța (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

62

GENERAL LOCOTENENT ION BUNOAICA0F

1

„CEI CARE AU FOST ÎNAINTEA NOASTRĂ AU FĂCUT MULT, DAR NU AU FĂCUT TOTUL.

CU TOATE ACESTEA, SĂ-I RESPECTĂM ȘI SĂ-I VENERĂM” (SENECA)

Omul Ion Bunoaica s-a născut în comuna teleormăneană Slobozia-Mândra, într-o frumoasă zi de vară, 22 iulie 1948, provenind dintr-o familie simplă și săracă, cu cinci copii, din care doar unul mai trăiește.

A făcut notă distinctă, încă de mic, prin preocupările sale - în timp ce puștii de-o seamă cu el ieșeau la bătut mingea, el prefera să citească, pasiunea pentru lectură rămânându-i aceeași și peste ani, de-a lungul scurtei sale vieți. Avea preferințe diverse, de la cărți science-fiction la romanele lui Marin Preda (de altfel, în lumea moromețiană regăsea parcă personaje din propria copilărie, din viața de la țară, pe care a îndrăgit-o nespus). Iubea și poezia, iar Adrian Păunescu era primul în topul preferințelor sale.

Fiind fiul unor oameni simpli din Câmpia Burnasului, dar harnici, onești și buni gospodari ai acestei străvechi așezări teleormănene, acesta a

1 Material oferit de colonelul ORODEL EMILIAN și adaptat specificului acestei lucrări.

„…Jandarmii români există, iar dacă există jandarmi, nu-i va fi ușor

nimănui să lovească în ordinea de drept…” 3 Aprilie 1995


63

fost crescut și educat în spiritul respectului și dragostei față de oameni, în spiritul cinstei, al demnității și al muncii.

În anul 1962 a absolvit 7 clase la Școala generală din satul său natal, permanent era fruntaș al clasei, fiind „un copil isteț, mic de statură, serios, cam tăcut de felul lui, dar, ca toți copii, zburdalnic(…), era atent la fiecare lecție, parcă te mânca din ochii săi luminoși de om inteligent. În oră lua puține notițe, avea o memorie formidabilă și reproducea cu exactitate cunoștințele predate, rezolva cu ușurință, corect, de multe ori, cu mai multe soluții problemele propuse, dădea răspunsuri clare, prompte, punea întrebări din curiozitate și de multe ori derutante pentru mulți dintre profesorii de atunci (…).” – așa cum și-l amintește fostul său profesor de matematică Jean Sitaru (care a trecut și el în lumea celor drepți).

De mic copil i-a plăcut haina militară, ascultând cu răsuflarea tăiată evocările bunicilor și „moșilor satului” care luaseră parte la Războiul pentru Reîntregirea Neamului, în anii 1916 – 1918, și ale tatălui său care a participat la eliberarea străvechiului pământ românesc al Transilvaniei, în vara și toamna anului 1944.

Rememorarea evenimentelor trăite și descrierea unor fapte de arme de către bunicul și tatăl său, au avut darul să-i stimuleze imaginația tânărului de 18 ani, Ion Bunoaica, motiv pentru care, după terminarea studiilor liceale (1962–1966 a urmat cursurile Liceului „Unirea” din Turnu Măgurele, fiind șef de promoție), a optat pentru școala militară. Demn este de apreciat faptul că, în timpul liber, pe perioada studiilor liceale, elevul Bunoaica a lucrat ca muncitor la Combinatul de Îngrășăminte Chimice Turnu Măgurele, pentru a-și ajuta familia și frații cu bani.

În perioada 15.09.1966–30.12.1969 a urmat Școala Militară de Ofițeri „Nicolae Bălcescu” Sibiu, fiind un elev remarcat prin cumințenie, disciplinat și ascultător, respectuos și silitor la învățătură, fapt care mai târziu avea să-l ajute să parcurgă relativ repede toate treptele ierarhiei militare, de la comandant de pluton la comandant de brigadă, apoi comandant al Jandarmeriei.

După absolvirea Școlii Militare de Ofițeri, este repartizat cu data de 21.01.1970 la o subunitate de pază (Dejani-Făgăraș, județul Brașov), îndeplinind funcțiile de comandant de pluton și apoi de companie, ulterior fiind promovat în funcțiile de: șef stat major al Batalionului54/Brigada 50 Securitate Brașov (22.08.1979–01.10.1980) și de comandant al Batalionului 52 Securitate – Miliție Brașov (01.10.1980–01.06.1985).

A doua etapă a activității profesionale, a desfășurat-o în garnizoana Timișoara (între anii 1985–1990) îndeplinind funcțiile de șef de stat major (01.06.1985–14.04.1987) și comandant al Brigăzii 36 Securitate Timișoara (16.07.1987–01.05.1990).

Ultima perioadă profesională (și a vieții sale) se regăsește în municipiul București (01.05.1990–01.09.1995), când a condus Jandarmeria Română în funcția de comandant, cu cele două denumiri: Comandamentul


64

Trupelor de Pază și Ordine (01.05.1990–01.09.1991) și Comandamentul Trupelor de Jandarmi (01.09.1991–01.09.1995).

După ani și ani de studii și muncă făcute cu dăruire și pasiune, își continuă pregătirea personală și profesională absolvind cu examen și rezultate foarte bune următoarele: Academia Militară (A.Î.S.M.) București, Facultatea Arme Întrunite (01.10.1977–22.08.1979); Facultatea de Drept Economic și Administrativ din cadrul Universității București (în anul 1981); Cursul Postacademic de 6 luni, profil unic pentru toate armele (în anul 1986); în anul 1995 a susținut în aula A.Î.S.M. teza de doctorat, de o înaltă valoare științifică și cu un permanent caracter practic-aplicativ, despre „Întrebuințarea Jandarmeriei Române în timp de pace și în timp de război”, devenind doctor în științe militare – specialitatea „Artă Militară”.

Pe parcursul întregii activități pentru rezultatele foarte bune și activitatea profesională a fost recompensat în nenumărate rânduri și i s-au acordat prin decret prezidențial ordine și medalii din care enumerăm: Ordinele „Meritul Militar” clasa a III-a (06.06.1985) și clasa I (20.09.1995 – post mortem) și Medaliile „Meritul Militar” clasa a II-a (03.02.1975) șiclasa I (28.04.1980), precum și acordarea ca recompensă, prin Ordinul Ministerului de Interne. – a Revolverului „Colt”, calibrul 38 mm special (05.1992).

Ca militar i s-au acordat succesiv următoarele grade: la termen – locotenent (30.12.1969 – primul grad), locotenent major (23.08.1974), căpitan (23.08.1979); înainte de termen - maior (30.12.1982), locotenent-colonel (17.08.1987), colonel (22.03.1990) și general maior (18.01.1991), și post mortem general maior (divizie) – 2 stele, la data de 04.09.1995.

La 1 septembrie 1995, tocmai de Ziua Jandarmeriei, avea să se întâmple cea mai mare tragedie, unică în felul ei, din întreaga istorie de 145 de ani a Jandarmeriei. Lângă satul Mogoșești, județul Iași, în jurul orelor 14.10, s-a produs un tragic și stupid accident aviatic în care și-au pierdut viața șase bravi militari ai Ministerului de Interne, printre ei aflându-se și generalul maior Ion Bunoaica – comandantul Trupelor de Jandarmi, care cu câteva ore înainte înmânase în zi festivă (chiar în orașul unde se născuse această Armă cu 145 de ani în urmă), Drapelul de Luptă al Batalionului de Jandarmi Iași. În elicopter se mai aflau: general maior Ion-Eugen Sandu – secretar de stat și șef al Departamentului Organizare, Mobilizare, Înzestrare și Logistică din M.I., colonel Mihai Alexe – șef de secție în Comandamentul Trupelor de Jandarmi, colonel Aurel Florea – navigator șef al Unității Speciale de Aviație a Ministerului de Interne, locotenent colonel Alexandru Vasile – comandant de echipaj la Unitatea Specială de Aviație a M.I. și maistru militar principal Silviu Paraschiv – tehnic de bord cls. I și instructor. Elicopterul a decolat în jurul orei 13.41 de pe Aeroportul Iași, în condiții meteo deosebit de grele – care însă se încadrau în baremul de zbor – îndreptându-se spre București.

După aproximativ 19 minute de la decolare, aparatul de zbor a


65

dispărut de pe ecranele radar. La momentul ajungerii pe raza comunei Mogoșești (județul Iași), la circa 20 km de locul decolării, din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile (plafonul de nor și ceață combinate cu averse puternice de ploaie, care au redus vizibilitatea la limita minimă de siguranță), elicopterul s-a izbit de crestele arborilor plantați pe versantul nord-vestic al Piscului lui Aron, luând contact violent cu solul. În urma impactului, aeronava a luat foc și toți ocupanții și-au pierdut viața.

La aflarea veștii despre tragicul accident, tot efectivul Jandarmeriei, de la soldat la general, au simțit cu profundă durere marea pierdere. Fatalitatea a făcut ca el să treacă în Panteonul celor bravi tocmai în ziua când se sărbătorea Ziua Jandarmeriei și când jandarmii se așteptau să primească mesajul de îmbărbătare al Comandantului lor. Astfel, o sărbătoare a bucuriei s-a transformat atunci, într-o imensă tragedie.

În semn de aleasă cinstire a memoriei celor șase cadre ale Ministerului de Interne, dispărute în catastrofa aviatică, prin Decret Prezidențial, acestea au fost avansate post-mortem în grad și li s-au decernat Ordinul „Meritul Militar”. Prin ordin al ministrului de interne, în ziua de 5 septembrie s-a instituit zi de doliu în toate unitățile M.I., iar la ora 13.00 s-a păstrat un moment de reculegere.

La funeralii, în fața Casei de Cultură a Ministerului de Interne, toată lumea plângea - ministrul de interne Doru Ioan Tărăcilă, adjunctul acestuia, generalul George Ioan Dănescu, generalul Pavel Abraham, generalul Octavian Chițu, generalul Iancu Ștefan, reprezentanți ai presei scrise și audio-vizuale. Așa s-a întâmplat și a doua zi, la înmormântarea acestora, în Cimitirul Ghencea-Militar.

Pentru teleormăneanul Ion Bunoaica modelul militar i-a fost Napoleon. Și pentru că, așa cum spunea împăratul francez, „în tolba fiecărui soldat se află bastonul de mareșal”, acesta a dovedit că poate ajunge, din simplu militar, cel mai important om în bleu-jandarm din România.

Gânditor militar, a apreciat în spiritul lui Clausewitz, că succesul în luptă este rezultatul exploatării avantajului în forțe și mijloace, la timpul și la locul potrivit.

A studiat mult, a cercetat asiduu numeroase surse științifice și istorice autohtone și străine, reușind ca la final, să pună în operă ceea ce este astăzi Jandarmeria Română.

A știut să impulsioneze procesul de organizare a jandarmeriei și în acest scop, a inițiat acțiunile pentru elaborarea unei legi proprii, redobândind prin aceasta un drept istoric al armei. A întocmit împreună cu colaboratorii săi, trei variante de proiecte, pe care le-a prezentat spre studiu la diferite ministere, la Parlament și unor personalități de marcă în domeniul militar.

În acest sens, la data de 12.09.1995, într-un interviu televizat, ministrul de interne de atunci – Doru Ioan Tărăcilă afirma: „Pe de altă

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mogo%C5%9Fe%C5%9Fti,_Ia%C5%9Fi

http://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C5%A3ul_Ia%C5%9Fi


66

parte, generalul Bunoaica, un om extrem de cult, un comandant respectat, un cadru militar care încearcă să pună o armă acolo unde-i era locul pentru a crea din jandarmul român un apărător al ordinii de drept. Și a făcut-o în felul dânsului. A făcut-o prin propunerile pe care noi le-am discutat la nivelul colegiului din minister, prin acele propuneri chiar de amendare a proiectului de lege, dar deși aș spune că s-a bătut ca un leu pentru propriul punct de vedere atunci când noi am hotărât în colegiu un anumit punct de vedere al ministerului – care nu coincidea cu al dânsului – acesta a fost acceptat și susținut în fața colegilor parlamentari”.

Generalul Bunoaica și-a adus contribuția și la elaborarea ediției a doua a „Lexiconului militar”, încurajând cercetarea științifică în cadrul Jandarmeriei, sprijinind și apariția „Revistei Jandarmeriei”.

Are meritul stabilirii unei colaborări instituționale între M.Ap.N. și M.I., pe linia apărării ordinii constituționale în timp de pace și război.

Ca dascăl – conferențiar universitar la Academia de Poliție a fost iubit și stimat de studenții și cadrele didactice de la Facultatea de Jandarmi. În prelegeri și conferințe pline de patos științific și recomandări practic-aplicative, electriza auditoriul prin felul deschis, curtenitor, elegant, modest, diplomat, inducând acestuia o stare de spirit pozitivă, știind să canalizeze energiile într-un singur scop – susținerea Jandarmeriei.

În actul de comandă a folosit stilul participativ, dând posibilitatea locțiitorilor și cadrelor de bază, să-și manifeste plenar competența și cunoștințele, fiecare în compartimentul său de muncă.

În calitate de militar, de dascăl și om de stat, a fost un patriot desăvârșit, un intelectual complet, un bun cunoscător și apreciat prieten al subordonaților. Bun profesionist, impetuos și având simțul riscului rațional înnăscut, marele dispărut a fost cel care a reorganizat Jandarmeria Contemporană, după patru decenii și jumătate de la desființarea acesteia în mod abuziv de către regimul comunist.

A fost un om care-și venera Arma, căreia îi respecta și sfințea în fiecare zi blazonul „bleu jandarm”, pe care putem spune, fără teama de a greși, că a personificat-o, conferindu-i autoritatea, dar și strălucirea pe care o merita. S-a aplecat asupra trecutului Armei nu numai din respect, ci, înprimul rând, din necesitate. Se uita la prezent, scrutând viitorul, nu numai din prudență, dar și din rațiunea sa de a asigura perfecționarea propriilor structuri.

Din nefericire, „cito mors venit” (moartea a venit prea grăbită), spulberând într-o singură clipă toate visele generalului. A fost un moment de mare deznădejde și derută, până ne-am dat cu toții seama că ceea ce s-a pierdut o dată cu prăbușirea elicopterului, trăiește acum în noi, jandarmii și prietenii lui adevărați.

Din interviul fiului generalului – Adrian Bunoaica, publicat în cotidianul „Timpolis”, ediția 17–20.04.2003, rezultă următoarele:


67

• Ion Bunoaica și-a cunoscut soția, Elena-Mihaela, la începutulcarierei, în Dejani, un sătuc de lângă Făgăraș, județul Brașov, s-au căsătorit și au avut doi copii, o fată Dana și un băiat Adrian. Acasă, în familie, lăsa de-o parte ținuta riguroasă. Nu dădea ordine, ci doar... sfaturi categorice. Copiilor le spunea să-și aleagă cariera care le place. Dar, chiar dacă meseria a fost viața lui, nu și-a lăsat băiatul să-i calce pe urme. Astfel că, Adrian Bunoaica a urmat Dreptul și a fost secretar general la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. „Mi-a spus că nu e cea mai bună alegere. El știa mai bine de ce, trecuse prin multe, văzuse toate fețele acestei meserii. A luptat cu oameni și cu structuri ca să schimbe mentalități.”. Și totuși, tocmai fata lui, Dana după moartea sa a urmat cariera militară ca ofițer jandarm, ulterior trecând în rezervă.

• Mare parte din viață și-a consumat-o în unitate. Treceau, uneori,zile la rând în care nu-și vedea familia. A avut responsabilități imense și este suficient să amintim de evenimentele din București, din timpul mineriadelor, când venea acasă câteva ore la două săptămâni. Și-a ținut însă familia aproape. Ori de câte ori era mutat, în interes de serviciu, soția și copiii îl urmau.

• Și omul, și generalul Bunoaica era plin de umor și avea unadevărat registru de bancuri cu care-și delecta prietenii. Era „vioara I” la petreceri, chiar și la bancurile cu iz politic, într-o vreme în care se (auto) cenzurau chiar și gândurile. Asculta cu foarte multă plăcere muzica populară atât cea ardelenească, din locurile natale ale soției, cât și cea din zona în care s-a născut-muzica populară oltenească. Așa a ajuns bun amic cu Furdui Iancu, Drăgan Munteanu, Liviu Vasilică și Floarea Calotă. O delectare aparte îi ofereau călătoriile, deși foarte rare. Îi plăcea să viziteze biserici, orașe vechi, admira întâi stilul arhitectonic și abia apoi „savura” restul.

• altă pasiune a lui Ion Bunoaica a fost pescuitul. Mergea și lavânătoare, mai mult din dragoste pentru natură, însă, chiar dacă a purtat toată viața haina militară, blândețea sufletească îl împiedica să apese pe trăgaci. Fiind un om deosebit de cult, avea cunoștințe în mai toate domeniile. Informațiile, în cea mai mare parte, le culegea din cărți. În viața de zi cu zi era un om corect și aștepta și de la cei din jurul său – familie, colegi sau subordonați – același lucru. Avea o enormă încredere în oameni, până la proba contrarie. „Când avea câte o lucrare, nu spunea «fă-o până la data de...”, ci întreba «când crezi că poți să o faci?”. Dar dacă lucrarea nu era gata la termenul promis de subordonat, era „grav”, povestea fiul său. Generalului nu-i plăceau oamenii falși, ipocriți, oamenii cu două fețe. Bun cunoscător al psihologiei umane, își dădea rapid seama din ce aluat sunt făcuți. Îi „citea imediat...”.

• A lăsat în urma lui o serie de idealuri neîmplinite. Și-a dorit toatăviața o casă. Nu a reușit să o construiască. Fiind un om modest, s-a mulțumit cu un apartament la bloc. Nu a mai ajuns să se bucure de clipe de


68

relaxare în curtea la care visa... „Mi-a spus că, după ce va reuși sa facă din Jandarmerie o armă care să aibă locul pe care-l merita, ar vrea să devină profesor. Să predea, să le povestească și altora din experiența sa”, își amintește Adrian Bunoaica. Fiul său spune că, înainte de accident, Ion Bunoaica ar fi avut premoniții. A aflat acest lucru de la foștii colegi de armă ai tatălui său. Familiei nu i-a destăinuit nimic din gândurile negre ce-l urmăreau. Când a plecat dimineața de acasă, părea chiar optimist. „Sunt oameni cărora le-a destăinuit că are o premoniție. Mai în glumă, mai în serios... În ziua blestemată, el nu ar fi trebuit să meargă acolo. Inițial desemnase un subordonat să meargă la Iași. Apoi s-a răzgândit, pe ultima sută de metri. Firul vieții i s-a curmat brusc, într-un moment în care era abia la jumătatea drumului. Pentru fiul său a rămas un model de viață, iar pentru majoritatea jandarmilor români, de asemenea, un model în cariera militară.

Acesta a fost omul și jandarmul Ion Bunoaica, un mare comandant din oastea țării, un mare specialist în domeniul ordinii publice, un pedagog desăvârșit. El a realizat pentru Jandarmeria Română, tot atât cât a înfăptuit Grigore Alexandru Ghica și Lascăr Catargiu.

Loialității sale i se cuvine acum să-i răspundem cu aceiași atitudine. Deci dacă ani și ani vor trece peste noi, suntem siguri că figura și steaua comandantului teleormănean vor străluci cu temeinicie acolo, în Panteonul cel veșnic.

Cuvintele, niciodată, nu vor putea reda complet și fidel portretul generalului Bunoaica Ion, om de aleasă profunzime, cu o personalitate dinamică și complexă.

De aceea suntem obligați să ne menținem permanent în sfera datoriei morale de a-i face o evocare onestă, întru respect și considerație, asigurându-i pe toți cei care l-au cunoscut și apreciat, care i-au simțit vrerea, că-i vom păstra neștirbită memoria și opera.

„Poate uneori metafora suferă, iar cuvântul nu poate fi cizelat, dar nimeni nu poate contesta autenticitatea sentimentelor…”

„Generalul Ioan Bunoaica, în schimb, trăiește prin cei care l-au cunoscut și, sigur, l-au îndrăgit pe tot parcursul vieții sale. Așa sunt meteorii: apar, se aprind, ard și, din păcate, se sting… Generalul Ion Bunoaica cât a trăit a făcut mult bine consătenilor și avea proiecte frumoase, realizabile pentru comuna natală așa cum de fapt a avut pentru întreaga Jandarmerie Română, pentru țara sa.”

S-A STINS METEORUL...

69

GENERAL-LOCOTENENT ILEANA CHIRIȚĂ

DREPTUL DE A AVEA O ALTĂ IDENTITATE – ACEEA DE MILITAR AL ARMATEI ROMÂNIEI –

ESTE O IDENTITATE ÎN CARE AI INTEGRAT ARMONIOS TOT CEEA CE ESTE MAI BUN ÎNTR-UN OM: DRAGOSTEA DE ȚARĂ,

ONOAREA, LOIALITATEA ȘI CURAJUL. ÎNDEPLINEȘTE-ȚI MEREU DATORIA !

Când am început scrierea aceasta, nu m-am gândit nicio clipă că am să prezint în aceste pagini gânduri și cuvinte despre activitatea unui general-femeie.

Despre generalul-locotenent Ileana Chiriță aș putea să scriu prea puțin sau prea mult în aceeași măsură; prea puțin pentru că întotdeauna personalitatea și devenirea i-au fost prezentate prin munca și prin trăsăturile care au impus-o în funcțiile exercitate și în colectivele în care a activat și le-a condus, având ca îndemn: Îndeplinește-ți datoria mereu – aceasta este datoria ta!; …și prea mult prin prisma complexității ființei în sine – în care s-au adunat hotărârea, determinarea, loialitatea și curajul dar, în aceeași măsură, sensibilitatea, generozitatea și un fel de frumusețe aparte a sufletului – acea frumusețe care te încurajează și te obligă în aceeași măsură să-i fii alături.


70

S-a născut în seara dinaintea sărbătorii de Bunavestire, 1966, în comuna Peretu, străveche localitate teleormăneană, denumită așa din cele mai vechi timpuri, loc care i-a luminat copilăria cu frumusețea și istoria lui. Descoperirile arheologice, dar și unele informații scrise lăsate de Ptolemeu, descriu așezarea geto-dacică de aici cu numele Pirum, așezând-o pe malul râului Vedea, exact unde se află astăzi localitatea Peretu.

În anii în care a urmat cursurile primare ale școlilor generale din comuna natală – Peretu – și din orașul Alexandria, întotdeauna s-a remarcat la concursurile de literatură și istorie în care, lucrările și prezentările despre locurile natale au impus-o fără emoție, pentru că toate începeau și sfârșeau prin a te convinge că plaiurile teleormănene sunt lăsate de Dumnezeu anume pentru a zugrăvi frumusețea desăvârșită a naturii și pentru a lăsa istoria să se scrie prin aceste frumuseți și prin oamenii locurilor de aici.

Anii de început ai școlilor, marcați de îndrumarea familiei și de minunatul dascăl care l-a dat comuna Peretu – învățătorul Stanciu Alexandru sau temutul domnu’ Stanciu, cum încă se vorbește și astăzi despre domnia sa, i-au rămas întipăriți în minte ca o zi fără început și fără sfârșit pe care a înțeles-o ca o condiție de sine, ca un univers al formării ca om. Fiecare etapă a fost emblematică și hotărâtoare, începând cu acești ani pe care nu i-a dăruit în mare parte jocurilor, cum se obișnuiește în copilărie, ci diverselor competiții și concursuri școlare, răsplătite cu premii și distincții. A absolvit Școala generală nr. 2 din Alexandria, în ultimele clase din generală având onoarea de a fi îndrumată de către doi dascăli desăvârșiți – domnul profesor de istorie Ion Moraru, o mare personalitate a Teleormanului și doamna profesoară de limba română, Mariana Ilin, dascăli care și-au lăsat puternic amprenta asupra definirii universului ideatic al viitorului ales.

Într-o discuție de rememorare a anilor petrecuți la liceul pedagogic din orașul Alexandria, doamna general îmi povestea cu emoție și recunoștință de cunoscuții profesori Burtea - Georgeta și Marius -, Aurel Broscaru, Rodica și Ilie Ulmeanu sau Teodora Stanciu, profesori recunoscuți pentru valoarea profesională, rigoarea și exigența lor didactică, oameni ai științei de carte adevărate care și-au lăsat amprenta în educația primită și care au contribuit cu o părticică din sufletul domniilor lor la reușita admiterii în Școala de ofițeri, lucru deloc ușor în acea perioadă și, mai ales, pentru o fată (douăzeci de candidate pe un loc, media de admitere a tinerei ambițioase Ileana fiind a doua în ierarhie). N-a uitat nici de profesorul Marcel Țena – un nume și renume în matematică, primul diriginte din liceu, pentru că, după mulți ani, l-a reîntâlnit la Colegiul Național Sfântul Sava din București, ca diriginte și profesor al fiicei Andra, copilul care a primit nu numai sensibilitatea, ci și curajul mamei sale, fiind acum doctorand la Universitatea din Paris, într-un domeniu destul de complex, dar și un artist plastic care și-a confirmat pasiunea.


71

Despre Școala militară de ofițeri activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu este o altă poveste pentru că, înscrierea și examenul la această instituție a făcut-o din proprie inițiativă, hotărâtă pentru a urma o carieră militară, lucru puțin obișnuit pentru o femeie în acei ani (renunțând la admiterea la facultatea de științe economice – pe care oricum a absolvit-o mai târziu).

În viața fiecărui om există momente care, prin unicitate, semnificație și consecințe, devin referențiale cu valoare existențială, adevărate jaloane care ne arată nu doar pe unde trecem, ci și direcția în care mergem. Un astfel de moment- eveniment special a fost depunerea jurământului militar de către tânăra elevă, eveniment care a reprezentat dovada incontestabilă a maturității, a responsabilității și a hotărârii prin care și-a început cariera într-un domeniu pe cât de dificil, pe atât de plin de satisfacții.

Fiecare clipă petrecută în cei trei ani de la Sibiu sau trăind clipele în cel de-al cincilea anotimp, așa cum frumos scria în paginile ziarului La datorie – eleva fruntaș și caporal – i-au întregit dreptul de a avea o altă identitate, aceea de militar al armatei României, o identitate în care a integrat armonios tot ceea ce este mai bun într-un om: dragostea de țară, onoarea, loialitatea și curajul.

Despre acei ani sunt foarte multe de spus, cu siguranță încap într-o carte întreagă și mai ales într-o carte frumoasă, cu toate greutățile, întrebările și învățămintele acelor ani. Rămâne de înscris că tânăra din Teleorman a confirmat rezultate deosebite în fiecare an de instrucție și învățământ, iar după absolvirea școlii, în anul 1987, a primit gradul de locotenent și repartiția aproape de meleagurile natale, la Regimentul 3 Mecanizat Olt, din Caracal, unde practic, a început parcurgerea carierei militare. Acesta a fost locul unde s-a călit oțelul, iar după un an a venit în București, îndeplinind funcții de execuție și comandă la Comandamentul Armatei 1, Divizionului 333 Artilerie Antiaeriană (11 ani) și Brigada 1 Mecanizată Tudor Vladimirescu-Debrețin (2 ani). Acești primi 13 ani, deși mulți, dar considerați puțini pentru că au fost pe de-a-ntregul plini de activitate executată intensiv și fără nici un fel de evenimente sau probleme, au adăugat formației de ofițer pe aceea de bun organizator, adevărat lider și om de echipă, militar și camarad desăvârșit, răsplătindu-i-se efortul prin două avansări la excepțional, la gradul de locotenent-major și locotenent-colonel.

Începând cu anul 2000, ofițerul Ileana Chiriță a activat în Direcția Contrainformații și Securitate Militară și apoi în comandamentul Direcției Generale de Informații a Apărării, loc în care am întâlnit-o la data când am început să scriu aceste rânduri, în calitatea domniei sale de locțiitor al directorului general, fiind prima femeie într-o funcție atât de înaltă într-un serviciu secret.

Întreabă și se întreabă în aceeași măsură dacă, în viață învingătorii sunt cei care își urmează destinul ascultându-și inima sau aceia cărora


72

datoria le inspiră curajul de a-și exercita profesia ca o trăire, mereu în ritmul unei zile fără început și fără sfârșit. Domnia sa, cu modestia-i caracteristică nu și-a adjudecat niciodată reușitele ca fiind doar personale, întotdeauna colegii și subordonații au făcut parte din toate cele întâmplate într-o viață cazonă de treizeci și trei de ani.

Este ca și cum, povestindu-mi – este adevărat – cam sintetic, și-a înregimentat bunul simț și delicatețea în rigorile mediului militar, ca și cum cuvintele sunt spuse cu sufletul său, dar în același timp, cu sufletul celorlalți din juru-i.

„Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală”, spunea Nichita Stănescu, eu spun că poetul și mai ales soldatul cu care am întreținut această conversație, este un OM între oameni, un OM care iubește oamenii – pentru că întotdeauna, acești oameni i-au fost și îi sunt aproape –denumindu-i simplu, camarazi, deci, un foarte bun camarad și un foarte bun comandant, un profesionist care nu își laudă profesionalismul, ci îl demonstrează, zi de zi. Percepția realității și înfăptuirea lucrurilor bune s-au datorat înțelegerii permanente a oamenilor alături de care există. Orice obiectiv îndeplinit, orice dezvoltare de proiecte de cooperare pe domenii punctuale de interes cu alte structuri și instituții similare, nu sunt posibile fără efortul unor oameni bine pregătiți și cu calități psiho-morale dovedite.

În altă topică a acestei vorbiri scrise, mi-a depănat gânduri despre cursurile urmate, de la cele potrivite gradelor deținute la începutul carierei militare până la cursurile postuniversitare absolvite în anii 2010 și 2015 (Cursul postuniversitar de perfecționare în securitate națională în cadrul Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul” și Cursul de securitate și bună guvernare în cadrul colegiului Național de Apărare din Universitatea Națională de Apărare „Carol I”), despre experiența profesională acumulată și munca desfășurată în toți acești ani.

Efortul și rezultatele deosebite obținute în merituoasa activitate desfășurată, au fost răsplătite cu embleme și medalii, printre cele mai recente, Emblema Onoarea Armatei Române și Ordinul național Serviciul credincios în grad de cavaler -cu însemn pentru militari, conferită de către președintele României în anul 2014. În anul 2015, doamna general Ileana Chiriță a fost înaintată la gradul de general-maior.

Toate acestea la un loc, bune, grele se pot trece și zâmbind, orice greu este așezat într-un pastel frumos, făcând astfel kaki-ul o culoare în curcubeul luminilor sufletului său… și strălucește!!

După consemnarea acestor date biografice și în mare măsură a gândurilor domniei sale pe care le-am transpus în această de(scriere), subliniez că alegerea Doamnei de a deveni ceea ce este astăzi, a fost bine făcută, acest destin în uniformă este nu numai o întâmplare a ființei sale, citându-l pe același Nichita, este un răspuns la toate ale sufletului său generos și complex, o personalitate admirată într-o simplitate, o


73

simplitate ca însăși esență a măsurii. Și ca toate acestea să încapă în două cuvinte, le-am denumit:

MISIUNE ÎNDEPLINITĂ, pentru că, de curând, domnia sa a ales să treacă în rezervă – ocazie cu care, președintele României i-a acordat gradul de general-locotenent. Altfel spus, a parcurs un drum de treizeci și trei de ani între gradele militare deținute în activitate: de la LOCOTENENT la GENERAL- LOCOTENENT.

Percepția realității și înfăptuirea lucrurilor bune! Îndeplinește-ți datoria mereu - aceasta a fost și este deviza

domniei sale!

Școala gimnazială din comuna Peretu

„Să formezi o echipă este doar începutul, să rămâi împreună este progresul, să lucrezi împreună este succesul"

Henry Ford (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

74

GENERAL DE BRIGADĂ DR. OCTAVIAN CHIȚU

A CONTRIBUIT LA ÎNFIINȚAREA JANDARMERIEI ROMÂNE, CA STRUCTURA MILITARĂ CU ATRIBUȚII ÎN MENȚINEREA

ȘI RESTABILIREA ORDINII ȘI LINIȘTII PUBLICE, TRANSPORTUL ȘI PAZA VALORILOR, BUNURILOR ȘI

MATERIALELOR PERICULOASE, CÂT ȘI PAZA ȘI APĂRAREA OBIECTIVELOR DE IMPORTANȚĂ DEOSEBITĂ.

S-a născut în 1947, la 24 ianuarie, în satul Băduleasa, într-o familie de oameni simpli și gospodari, care l-au crescut în spiritul respectului față de semeni și al muncii cinstite.

A copilărit și a urmat Școala generală (1954-1961) în această localitate, care atunci număra în jur de 1000 de familii.

Pe timpul celor 7 ani de scoală a cunoscut adevărați dascăli, care își făceau profesia cu pasiune și dăruire. Dintre ei a reținut pe următorii: învățător Cheran Florea, profesorii Negulescu Iancu, Cârjan Ioan, Stroe Dorina, Guinea Stanel.

Între anii 1961-1965 a fost elev la liceul din comuna Salcia („Omida”, după cum o numea scriitorul Zaharia Stancu în romanul „Desculț”). Cu toate că era nou înființat (1961) și aici a cunoscut profesori de reală probitate profesională și morală precum: Olmazu Gheorghe, Fotescu Ioan, Dogaru Elena, Sandu Sanda.

În perioada septembrie 1965–decembrie 1968, a urmat Școala


75

Superioară de Ofițeri „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, în cadrul unei subunități care aparținea de Ministerul de Interne.

Această instituție a Ministerului Apărării Naționale era reprezentativă și de mare prestigiu în rândul tuturor structurilor de învățământ superior din țară (nu numai militare), datorită pregătirii pe care profesorii și comandanții o realizau cursanților.

Crede că nu întâmplător din cei 23 de absolvenți, locotenenți, din subunitatea din care a făcut parte, toți au promovat în funcții de mare răspundere și unii avansați inclusiv la gradul de general (din 23 de absolvenți au fost avansați la gradul de general 3, întâmplător sau nu, persoane din Teleorman).

Dintre comandanții și profesorii pe care i-a avut, evidențiază pe: locotenent Tomus Mihai, lt.maj. Costea Cornel, lt.maj. Iova Ilie, lt.col. Medianu, mr. Biriș Augustin.

Cariera de ofițer a început-o în ianuarie 1969, când a fost încadrat comandant de subunitate în orașul Slatina, județul Olt, ce aparținea de o unitate a Trupelor de Securitate din Craiova.

În toamna anului 1970 a fost numit comandant de companie la o subunitate din Valea Jiului (Petroșani), până în septembrie 1973, când a început cursurile Academiei Militare.

Pe timpul acestei școli de înaltă cultură profesională, a cunoscut o seamă de ofițeri și generali cu vastă pregătire și experiență care au format generații de cadre militare de mare valoare pentru armata română (gl. Arsene Augustin, gl. Florea, col. Chirimbu, col. Popa Ioan) și care apreciază că i-au influențat cariera profesională, reușind astfel să parcurgă toate treptele ierarhiei militare, de la comandant de subunitate, la șef de stat major al Jandarmeriei și împuternicit la comanda acesteia.

În anul 1975, după absolvire, a fost încadrat în statul major al unei unități de securitate din București, iar în 1979 a fost promovat ca șef al acestei structuri, până în anul 1986, când a fost mutat pentru o perioada scurtă de timp (6 luni) la statul major al Trupelor de securitate, ulterior fiind numit comandant de unitate.

În această perioadă a avut ca șef nemijlocit pe colonelul Sârbu Iulian, comandantul Marii Unități, un exemplu de pregătire militară, de demnitate, răspundere, onoare și curaj.

Din noiembrie 1987 și până în iunie 1990 a îndeplinit funcția de comandant al unei unități speciale de securitate, ulterior, din 1990 până în februarie 1999, a ocupat funcția de șef de stat major al Trupelor de jandarmi, iar în intervalul 1995-1996 a fost împuternicit la comanda acestora.

Din anul 1990 până în 1995 a lucrat direct și nemijlocit cu gl. dr. Ioan Bunoaica, primul comandant al Jandarmeriei, strălucit ofițer al armatei Române, bun patriot, iubitor de neam și țară, cu înalt spirit al datoriei, general de onoare, cu vastă cultură, iubit și prețuit de subordonați,


76

apreciat și respectat de superiori și colaboratori, mare personalitate a perioadei respective.

Împreună, și cu sprijinul fostului ministru de interne Doru Viorel Ursu, cu ajutorul altor colaboratori sau subordonați, începând cu 1 septembrie 1991 a înființat o nouă structură a Ministerului de Interne, care va deveni Jandarmeria Română.

Cu această nouă structură s-a reușit să se asigure sau să se restabilească, în condițiile legii, ordinea și liniștea publică în țară, în nenumărate situații cu care s-a confruntat în perioada cea mai grea de după evenimentele din decembrie 1989, care au culminat cu mineriadele și încercările de răsturnare a guvernului.

În 1991 și 1993, a urmat două cursuri postuniversitare de câte 6 luni, la Academia de Înalte Studii Militare, instituție la care în 1995 a obținut și titlul de doctor în științe militare, absolvind în același an și Colegiul Național de Apărare, seria a patra.

Aproximativ un an de zile (1999) a îndeplinit funcția de șef de stat major al Academiei de Poliție Alexandru Ioan Cuza, iar din 2000 până în 2007 a lucrat în cadrul serviciului de informații al Ministerului Afacerilor Interne.

În anul 2007 a întrerupt relațiile de muncă cu MAI, fiind pensionat.

Domnul general Octavian Chițu primește raportul unităților de jandarmi (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

77

GENERAL DE BRIGADĂ FLOREA SOBOLU

„OPTIMISMUL ȘI ANGAJAREA MI-AU INSUFLAT VIGOAREA ȘI DORINȚA DE A FI LA ÎNĂLȚIME.”

S-a născut la 12 august 1949 în comuna Tătărăștii-de-Sus, județul Teleorman. A urmat Școala generală în comuna natală, iar primii 3 ani de liceu i-a făcut la Liceul teoretic „George Coșbuc” Olteni, județul Teleorman. Ultimul an de liceu (clasa a XI-a) l-a urmat la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” Breaza, după care a susținut examenul de admitere la Școala Militară Superioară de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu” Sibiu, Arma Transmisiuni.

La 30 decembrie 1970 a absolvit Școala militară, fiind apoi repartizat la Centrul 51 Transmisiuni, Pitești, pe funcția de Comandant pluton. După câteva luni, a fost promovat în funcția de ofițer 3. A lucrat în această unitate până în 1982, când a reușit să intre la Academia de Înalte Studii Militare. În această perioadă a urmat diferite cursuri de specialitate (cunoașterea aparaturii nou introduse, comandant companie, comandant batalion transmisiuni) și de limbi străine (engleză, turcă, italiană).

În perioada desfășurării cursurilor la Academia de Înalte Studii Militare a obținut calificative de „Foarte Bine”, întrucât chiar în anul absolvirii (1984) a fost înaintat la gradul de maior. După terminarea cursurilor, a fost repartizat la aceeași unitate pe funcția de ofițer 2.


78

În toamna anului 1985 a fost chemat de șeful Direcției Informații Militare pentru a fi transferat la Direcția de Contrainformații Militare. Într-un fel, i s-a impus acest lucru, ceea ce a condus la mutarea sa și a familiei în București, la acea vreme neacceptându-se naveta de la Pitești. După efectuarea unui curs de specialitate, în anul 1986, a început activitatea specifică, care ulterior i-a dat mari satisfacții profesionale.

După evenimentele din anul 1989, a îndeplinit funcția de Șef tură la Centrul Guvernamental de Transmisiuni, până la sfârșitul anului 1990, când a reușit să se transfere la Centrul de Instrucție al Transmisiunilor Otopeni, unde a îndeplinit următoarele funcții: Lector Șef în Catedra Tactică (1991–1993), ofițer 1 în Secția Studii și Experimentări din cadrul Centrului de Instrucție (1993–1995) și Șef cursuri (1995–1996).

În această perioadă a refăcut legăturile cu specialitatea de bază, dar mai ales, cu ofițerii și subofițerii de transmisiuni. A fost cooptat în diferite comisii pentru susținerea examenelor de absolvire a cursurilor și de grad.

În anul 1996 s-a transferat la Direcția de Siguranță Militară, desfășurând inițial activitatea de învățământ (până în anul 1997), apoi pe linie de serviciu personal (1997–1999) și de atunci a îndeplinit funcția de Șef secție. În anul 1997 a urmat cursul postuniversitar de contraspionaj militar.

Atât în perioada cât a lucrat la Centrul de Instrucție al Transmi-siunilor, cât și la Direcția de Siguranță Militară a elaborat un număr mare de teme și cursuri de specialitate, participând și la elaborarea unor acte normative privind protecția informațiilor naționale și NATO.

În ultimii ani, în armată, ca în toate celelalte domenii ale vieții sociale, s-au amestecat prea multe interese, s-a denaturat profund sistemul de valori și s-au modificat, uneori abrupt, impulsurile și trăirile patriotice. Episoadele negative de felul acesta schimbă percepția militarilor despre camaraderie și a civililor despre onorabilitatea hainei militare. În esența sa, organismul militar a rămas atașat înaltelor valori și idealuri cu care ne-am obișnuit de mici.

În plus, tracasările din ultima perioadă, cu schimbarea legislației privind pensiile militarilor, atacurile fără obiect la adresa acestora, îi creează o senzație de regret și marginalizare. Nu crede că militarii merită toate acestea, căci generația noastră s-a situat deasupra răutăților sociale, în afara compromisurilor și consideră că ne-am făcut datoria cu onestitate și generozitate.

În noua sa calitate de pensionar, și-a organizat viața în modul cel mai simplu: retrăgându-se pe meleagurile natale teleormănene, încearcă să se protejeze pe sine și familia sa. Nu și-a propus ambiții politice și este un spectator nepartizan al mișcărilor de pe scena noastră socială.

„Stimații mei teleormăneni (afirmă cu modestie), trebuie să spun că, fără ajutorul familiei, n-aș fi putut răzbi, nu m-aș fi realizat profesional. De fiecare dată când a fost nevoie, soția mea a luat pe


79

umerii ei toate greutățile vieții, ajutându-mă să trec peste obstacole. Optimismul și angajarea ei mi-au insuflat vigoarea și dorința de a fi la înălțime”.

Monument dedicat eroilor din al Doilea Război Mondial, din fața Universității Naționale de Apărare, București


80

GENERAL DE BRIGADĂ IOAN GEAMPALIA

„FIECARE LUCRU ARE FRUMUSEȚEA LUI, DAR NU ORICINE O VEDE.” (CONFUCIUS)

S-a născut la 1 ianuarie 1954, în comuna Slobozia Mândra, județul Teleorman.

Urmează Școala generală în comuna natală și Liceul „Unirea” în Turnu Măgurele, între 1969 și 1973; după liceu plăcându-i disciplina, ordinea și haina militară, urmează Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni, la Sibiu, între anii 1973 și 1976, apoi Academia de Înalte Studii Militare, specialitatea Transmisiuni, București, în perioada 1982–1984.

De asemenea, este absolvent al unui curs intensiv pentru cunoașterea limbii franceze la Academia de Înalte Studii Militare, în perioada 1993–1994 și al Colegiului de comandă și stat major, în 1999.

Pe parcursul întregii cariere s-a remarcat ca un ofițer cu o bogată pregătire militară și de specialitate, cu reale calități organizatorice și deprinderi tehnico-tactice solide.

În primii ani ai carierei militare, ca urmare a rezultatelor deosebite obținute, a fost înaintat, înainte de termen, în gradul de locotenent-major (anul 1979).

S-a remarcat ca un ofițer capabil să coordoneze activitățile pentru realizarea sistemelor de transmisiuni reale necesare exercitării conducerii


81

la diferite eșaloane, dar mai ales la nivel strategic. Până la evenimentele din 1989, a participat aproape permanent pe

parcursul mai multor ani la realizarea transmisiunilor reale, necesare aplicațiilor de comandament pe hartă în cadrul Tratatului de la Varșovia (cu participarea unor comandamente din armatele fostei URSS și Bulgaria), pe care Armata României le organiza în localitatea Neptun.

Pe parcursul carierei militare îndeplinește următoarele funcții: Comandant pluton construcții linii cablu la Regimentul 48 Transmisiuni (1976–1980); Comandant companie acționare radio (1980–1981); Ofițer 3 în comanda Batalionului telefon telegraf la Regimentul 48 Transmisiuni (1981–1982); Ofițer elev în Academia Militară (1982–1984); Comandant batalion telefon telegraf la Regimentul 48 Transmisiuni (1984–1986); ofițer 2 în Comandamentul Trupelor de Transmisiuni (1986–1991); ofițer 1 în Inspectoratul General al Transmisiunilor (1991–1995); Șef birou transmisiuni cu fir în Comandamentul Transmisiunilor Informaticii și Electronicii (1995–1997); Șef birou operații în Direcția Comunicații și Informatică la Statul Major General și Șef secție comunicații în Direcția Comunicații și Informatică din Statul Major General, din august 2000.

După 1990, Armata României trecea într-o nouă etapă de modernizare, organizare și pregătire, acțiuni care s-au înfăptuit și în domeniul comunicațiilor și informaticii și la care și-a adus contribuția și tânărul ofițer teleormănean.

Astfel, un moment important în modernizarea sistemului de comunicații necesar conducerii militare, l-a constituit și elaborarea concepției de realizare a sistemului de transmisiuni al Armatei României, denumit STAR, la a cărui implementare a participat și ofițerul Geampalia Ioan.

În cadrul acțiunilor pentru pregătirea structurilor armatei în vederea integrării în NATO, a participat la diverse activități în cadrul Parteneriatului pentru Pace (PfP).

Astfel, în anul 1995, o delegație a Comandamentului Transmisiunilor și Informaticii din care a făcut parte și maiorul de atunci Geampalia Ioan, a efectuat o vizită în unități de transmisiuni și informatică din armata SUA. Ca momente importante ale acestei activități, menționăm vizitele la Comandamentul Nord American de Apărare Aerospațială – NORAD (North American Aerospace Defense Command) și Centrul American de Testare Rachetă-Antirachetă din statul american Colorado.

Tot în cadrul complexului de acțiuni privind pregătirea României pentru integrarea în structurile NATO s-a hotărât și participarea armatei noastre la aplicația de interoperabilitate a sistemelor de comunicații și informatică C4I, COMBINED ENDEAVOR, condusă și finanțată de armata SUA.

De asemenea, a participat și la alte acțiuni de pregătire privind interoperabilitatea sistemelor C4I, precum HERALD-HERMES,


82

COOPERATIVE DETERMINATION și altele. Încă dinaintea anului 1989, dar mai ales după 1990, a participat la

planificarea, organizarea, pregătirea, desfășurarea și conducerea (de cele mai multe ori) a aplicației anuale de transmisiuni și informatică cu participarea tuturor unităților și subunităților de transmisiuni până la nivel de companie de transmisiuni din Armata României, denumită în mod generic în ultimul timp CETATEA.

A participat la elaborarea unor documente, precum Programele de pregătire de specialitate în unitățile și subunitățile de transmisiuni, Doctrina C4I, în Operații Întrunite și alte documente operative de luptă.

Împreună cu un grup de ofițeri din cadrul Comandamentului Transmisiunilor a participat la elaborarea documentelor de organizare și operative în vederea înființării, la 30 aprilie 1997, a Direcției Comunicații și Informatică (J6) din Statul Major General.

De-a lungul întregii cariere ofițerul a primit însemnele onorifice pentru vechimea în armată și pentru rezultatele deosebite obținute, prevăzute de lege.

Pentru merite deosebite în restructurarea și modernizarea forțelor armate, pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor încredințate și pentru eforturile depuse în îndeplinirea criteriilor de compatibilitate cu armatele statelor membre NATO, cu ocazia Zilei Naționale a României i s-a conferit Ordinul „VIRTUTEA MILITARĂ” în gradul de CAVALER prin Decret Prezidențial nr. 958, din 29.11.2002.

De asemenea, prin ordinul SPD1 din 12.07.2008 a șefului SMG, s-a conferit generalului de brigadă (r) Geampalia Ioan „Emblema de Onoare a Comunicațiilor și Informaticii”, ca răsplată în obținerea de rezultate meritorii în procesul derulării activităților de comunicații și informatică și servicii deosebite aduse structurilor militare, cu ocazia Zilei Transmisiunilor Militare.

Ioan Geampalia, care s-a prezentat totdeauna cu mândrie ca un fiu al Teleormanului, și-a încheiat activitatea de ofițer activ, nu înainte de a fi avansat la gradul de general de brigadă, prin Decretul Prezidențial nr. 1104, din 30.11.2005.

După retragerea la pensie a lucrat în funcția de consilier al directorului general, la societatea comercială ELPROF S.A., care avea ca domeniu de activitate producția de stații radio cu salt de frecvență „PANTHER”, timp de peste 7 ani.

Generalul de brigadă (r) Geampalia Ioan s-a stins din viață, după o lungă și grea suferință, în data de 14 mai 2017, la spitalul Fundeni din București.

COMANDANȚI DE MARI UNITĂȚI ȘI UNITĂȚI

85

COLONEL NICOLAE BĂNICIOIU

ESTE LEGAT TRUP ȘI SUFLET DE JUDEȚUL TELEORMAN. IUBEȘTE MUNCA ȘI OAMENII, A DESFĂȘURAT AICI O

ACTIVITATE EXTREM DE COMPLEXĂ, FRUMOASĂ, DAR CU MULTE RESPONSABILITĂȚI ȘI RISCURI, ASIGURÂND

MONITORIZAREA ȘI GESTIONAREA A MII DE SITUAȚII DE URGENȚĂ, SOLDATE CU SALVAREA DE OAMENI AFLAȚI ÎN

PERICOL ȘI ÎNLĂTURAREA URMĂRILOR DEZASTRELOR CARE S-AU ABĂTUT NEMILOS ASUPRA JUDEȚULUI.

S-a născut la 30 martie 1953, în satul Fedeleșoiu, comuna Dăești, județul Vâlcea. A urmat cursurile școlii primare și generale în satul natal, iar cele liceale (Liceul economic) în Râmnicu-Vâlcea. În paralel cu școlile primară și generală a efectuat și cursurile școlii de muzică, secția „vioară” din Râmnicu-Vâlcea. Atras de activitatea militară a urmat cursurile Școlii militare de ofițeri activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, specialitatea infanterie (1972-1975). Dornic de perfecționare, s-a specializat într-o „nouă” armă, „APĂRAREA CIVILĂ” (armă ce mai târziu și-a schimbat denumirea în „PROTECȚIE CIVILĂ”), urmând astfel cursurile ACADEMIEI MILITARE, specialitatea „APĂRARE CIVILĂ” (1981-1983).

Deși nu are originea legată de județul Teleorman, viața sa și a familiei sale a „interferat” indisolubil și-n același timp „benefic”, cu județul Teleorman. Aici sunt o mare parte dintre amintirile familiei, dintre împlinirile și rezultatele acesteia; aici este o mare și importantă parte a


86

vieții sale și a familiei! Nu poate fi uitată sau ignorată. Aici soția sa și-a desfășurat activitatea ca medic stomatolog iar fiul său, a crescut și s-a format, urmând cursurile școlii primare, generale și liceale. Nu poate să nu remarce în municipiul Alexandria, seriozitatea și exigențele sistemului de învățământ teleormănean, coroborate cu educația și disciplina primite în familie, elemente care au conturat personalitatea fiului său ca medic, om politic și ministru (al tineretului și sportului – 2013; al sănătății – 2014 și 2015).

A îndeplinit mai multe funcții de conducere în sistemul PROTECȚIEI CIVILE și al Inspectoratului pentru Situații de Urgență județean Teleorman. Este o activitate de peste 22 ani în acest județ (01 aprilie 1987–30 martie 2008), cu o întrerupere de un an și jumătate, în perioada 01 martie 2005–01 noiembrie 2006, când a lucrat la Inspectoratul General pentru Situații de Urgență).

În același context, a urmat mai multe cursuri și stagii de specializare și perfecționare în țară (curs comandanți de companii și curs post universitar), și străinătate (Franța - 3 cursuri, Elveția - 1 curs).

A îndeplinit următoarele funcții: comandant pluton (1975) și comandant companie Infanterie marină (1976-1981) la batalionul 307 Infanterie marină Babadag; lector-șef la centrul de instrucție al Apărării Civile (1983-1984); ofițer specialist la Statul Major de Apărare Civilă județul Călărași (1984-1987); funcții de conducere în cadrul Statului Major de Apărare Civilă județul Teleorman (1987-1992) și șef al Inspectoratului de Protecție Civilă Teleorman (1992-2005); șef birou la I.G.S.U. (2005-2007); prim-adjunct al I.S.U. Teleorman (2007-2008).

Este onorat să evidențieze o activitate extrem de intensă și tumultoasă în domeniul Protecției Civile, în cadrul Inspectoratului de Protecție Civilă Județean Teleorman, al cărui șef (comandant) a fost, în perioada 01 aprilie 1992 – 31 decembrie 2004, adică peste 12 ani.

Împreună cu subordonații și colaboratorii săi a asigurat monitorizarea și gestionarea a mii de situații de urgență soldate cu salvarea a mii de oameni aflați în pericol și înlăturarea urmărilor dezastrelor care s-au abătut nemilos asupra județului Teleorman.

Inundațiile, înzăpezirile, viscolele, dar și ploile torențiale violente „n-au ocolit și nu ocolesc” județul Teleorman. Întotdeauna, în urma lor, rămâne multă durere, gospodării distruse sau avariate și un „haos” generalizat.

După fiecare „eveniment” trebuia să restabilească NORMA-LITATEA, să acorde ajutorul calificat, în mod profesionist, acolo unde era nevoie și să asigure reconstrucția infrastructurii, a locuințelor distruse sau avariate, a instituțiilor afectate pentru ca viața să-și reia cursul normal.

Pe timpul activității desfășurate în Teleorman, a muncit cu multă pasiune și dăruire, pentru că totul era pentru un scop nobil, salvarea și protecția populației și bunurilor materiale. Pentru exemplificare,


87

consemnează numărul de peste 5.000 de case și anexe gospodărești, distruse sau avariate grav, pentru care a asigurat măsurile de reconstrucție și refacere în perioada 1992-2004.

Nu trebuie să fie uitate nici activitățile PREVENTIVE, de INSTRUIRE a POPULAȚIEI și a SALARIAȚILOR, concretizate de multe ori în exerciții și aplicații desfășurate în localități, cu agenți economici și instituții publice, unele dintre acestea, în colaborare cu structuri de protecție civilă și pompieri din BULGARIA sau FRANȚA.

Un domeniu special al preocupării sale a fost colaborarea cu DIRECȚIA SERVICIILOR de SECURITATE CIVILĂ și INCENDII din departamentul OISE (Franța). A fost o colaborare extrem de eficientă pentru ambele părți, având un profund caracter instructiv-educativ în domeniul profesional. A desfășurat multe exerciții și aplicații în colaborare cu partea franceză atât în FRANȚA, cât și în ROMÂNIA, activități extrem de bine apreciate. Partea franceză a făcut și importante donații ce au constat în tehnică și materiale de intervenție.

Colaborarea s-a desfășurat în perioada 1992–2005. Tot în această perioadă a efectuat patru cursuri și stagii; trei în FRANȚA (1994 - CREIL; 1995 - NOGENT LE ROTROU; 1996 - CANNES, SOPHIA ANTYPOLIS) și unul în ELVEȚIA (1998 – SWARZENBURG).

Datorită experienței internaționale și a expertizei acumulate în județul Teleorman, dar și ca o recunoaștere a rezultatelor obținute, în anul


88

1998 a fost numit ȘEFUL DE STAT MAJOR AL FORȚEI MULTINAȚIONALE, în cadrul exercițiului desfășurat la NEPTUN, unde au participat 15 state (în total peste 300 de cadre militare), exercițiu organizat de S.U.A.

Activitatea pe care a prestat-o a fost foarte bine apreciată de către organizatori.

Este legat trup și suflet de județul TELEORMAN, pentru că aici a desfășurat o activitate extrem de complexă, frumoasă, dar cu multe responsabilități și riscuri, că a salvat multe persoane aflate în pericol și că ceea ce a făcut a făcut cu multă pasiune, pentru că a iubit munca și iubește oamenii.

După retragerea la pensie și-a pus în aplicare „visul” de mult programat și anume acela, de a lăsa urmașilor „agoniseala” de-o viață adunată în domeniul cultural. Astfel, a scris volumul de poezii și poeme „PICĂTURA DE ÎNȚELEPCIUNE” care a văzut lumina tiparului în martie 2017. Și-a propus să dezvolte această pasiune prin lansarea volumului II (în 2018), dar și un volum nou, cu o tematică nouă și anume „MISTERELE BUCUREȘTILOR”.

Protecția civilă și managementul dezastrelor (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

89

COLONEL MARIAN-TUDOR BOBOC

PROTECȚIA CIVILĂ – ANSAMBLUL SISTEMELOR, STRUCTURILOR ȘI RESURSELOR GESTIONATE DE GUVERNE ȘI CARE SUNT ORIENTATE SPRE PROTEJAREA POPULAȚIEI

NONCOMBATANTE, ÎN CAZ DE DEZASTRE NATURALE ȘI TEHNOLOGICE.

S-a născut la data de 15 aprilie 1946, în comuna Bragadiru, județul Teleorman, fiul lui Tudor și Paraschiva Boboc.

A urmat școala generală în comuna Bragadiru, județul Teleorman în perioada 1953–1961.

Pentru că de mic copil i-a plăcut să poarte haina militară și să urmeze o carieră militară, a candidat la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din orașul Breaza, unde a urmat studiile în perioada 1961–1965, fiind absolvent cu diplomă de bacalaureat.

Apoi, pentru a-și îndeplini visul pe care îl avea de mic copil, s-a înscris la examenul pentru admiterea în Școala Militară Superioară de Ofițeri de Artilerie „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, în urma căruia a fost admis, iar în perioada 1965–1968, a urmat cursurile acestui institut de învățământ superior, fiind absolvent cu diplomă de licență și avansat la gradul de locotenent.

Pentru a-și perfecționa cunoștințele teoretice și a-și dezvolta deprinderile practice în arma artilerie, a cerut să fie repartizat la o unitate de elită a artileriei Române, fapt ce a făcut ca în perioada 1969–1980 să

https://ro.wikipedia.org/wiki/Catastrofe_naturale


90

lucreze la Regimentul 1 Artilerie din Slatina, ca ofițer de artilerie, îndeplinind succesiv funcțiile de comandant pluton tragere, șeful cercetării divizionului de artilerie și comandant de baterie, obținând permanent rezultate foarte bune, iar pe baza acestor rezultate a fost avansat la gradul de căpitan.

Deși i-a fost foarte greu să se despartă de arma sa îndrăgită încă din tinerețe, oportunitățile și soarta l-au determinat să se transfere la o altă armă la fel de nobilă, precum „Apărarea Civilă” și astfel că, în perioada 1980 – 1981 a lucrat ca ofițer de stat major la Inspectoratul de Apărare Civilă al Județului Prahova, perioadă în care și-a desăvârșit pregătirea în acest nou domeniu de activitate.

Dorința de a învăța cât mai mult și de a-și perfecționa cunoștințele specifice acestei nobile arme l-au determinat să susțină examenul de admitere pentru a urma cursurile Academiei de Înalte Studii Militare din București, specialitatea „Protecție Civilă”. Această formă de pregătire a absolvit-o cu diplomă de licență și apoi a fost avansat la gradul de maior.

După finalizarea studiilor la Academia de Înalte Studii Militare a fost repartizat să-și desfășoare activitatea pe linie de învățământ la Școala de Aplicație pentru Protecția Civilă a Comandamentului Protecției Civile, îndeplinind succesiv funcțiile de lector șef și șef de catedră de specialitate, în perioada 1983-1987, iar în urma rezultatelor foarte bune obținute a fost avansat la gradul de locotenent-colonel.

În perioada 1987–1995 a lucrat ca ofițer de stat major la Comandamentul Protecției Civile, unde a îndeplinit succesiv funcțiile de șef birou pregătire pentru intervenție și șef birou operații, fiind avansat la gradul de colonel.

Pentru că a dorit să-și perfecționeze cunoștințele teoretice și să-și dezvolte abilitățile practice în funcția de comandă în domeniul protecției civile, a candidat la examenul de promovare pentru funcția de șef al Inspectoratului de Protecție Civilă al Municipiului București, examen pe care l-a absolvit cu calificativul „Foarte Bine” și a fost numit în această funcție pentru perioada 1995-2001.

În anul 1996 a urmat cursurile Colegiului Național de Comandă și Stat Major, în cadrul Academiei de Înalte Studii Militare din București, pe care l-a absolvit cu diplomă de licență postuniversitară.

În anul 1997 a urmat cursurile Colegiului de Protecție Civilă al Universității pentru Situații de Urgență, din Franța.

Apoi, în anul 1998 a urmat cursurile Colegiului pentru Situații de Urgență, din Germania. La 31 iulie 2001 a trecut în rezervă, îndeplinind în totalitate condițiile de pensioare cu toate drepturile aferente legislației de atunci.

Fiind în plenitudinea forțelor sale de a desfășura activități în domeniul situațiilor de urgență și pentru a-și aduce contribuția la pregătirea la un nivel superior a salariaților de la Raiffeisen Bank, în perioada 2002–


91

2012 a fost angajat ca inspector cu probleme pentru situații de urgență, unde a lucrat până în 30 aprilie 2012, când s-a pensionat definitiv.

Ofițer tânăr fiind, la Regimentul 1 Artilerie din Slatina, și din dorința de a-și întemeia o familie trainică, s-a căsătorit în anul 1969, cu Boboc Elena-Florentina, născută la 29 mai 1949, în Municipiul Slatina, județul Olt, și în urma unei căsătorii fericite au rezultat 2 copii, respectiv Boboc Cătălin, născut la 7 martie 1970 și Boboc Camelia, născută la 21 iunie 1971, iar din 2003 și până în 2011 și-a întregit familia cu 4 nepoți, din care, 3 băieți din partea fetei și o fată din partea băiatului.

28 februarie- Ziua Protecției Civile (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

92

GENERAL DE BRIGADĂ MARIN CHIOȚEA

ECHILIBRU ÎNTRE PROVOCĂRI ANEVOIOASE. ÎNVĂȚAȚI ȘI ACUMULAȚI, ÎN ANII DE ȘCOALĂ,

CÂT MAI MULT ȘI FĂRĂ ÎNTRERUPERE! VEȚI CONTINUA TOATĂ VIAȚA, DAR BAZA

VA RĂMÂNE TOT ȘCOALA.

S-a născut la data de 28 octombrie 1948, în cel mai sudic punct al țării, menționat dintotdeauna în cărțile de geografie, orașul Zimnicea, în vechea organizare administrativă reședință de raion. În fapt un fel de târg, cu oameni harnici, majoritatea săraci, aflat într-o zonă agricolă din lunca Dunării, unde fluviul era urât pentru inundațiile de primăvară, dar venerat de țăranii maturi pentru aluviunile fertile rămase și de copiii și tinerii pescari amatori ce asigurau „hrana săracului”, fie și pentru o zi, o saramură sau o ciorbă de pește. Dunărea mare, așa cum o numeam noi localnicii, cele trei Dunărici și râul Pasărea – foste brațe și rezervoare de refulare sau retragere ale bătrânului fluviu – constituiau tot atâtea bazine în care, copil fiind, învățai să înoți până la cinci-șase ani, altfel erai persiflat de cei din jur. Se mândrea cu urbea sa săracă, cu pădurile întunecate de sălcii și plopi, un spațiu dumnezeiesc între oraș și Dunăre, numit de localnici „baltă”, o adevărată deltă, dar la o scară mai mică; îi plăceau nespus insulele plutitoare de nuferi sau plaur, orăcăitul exasperant al broaștelor, auzit de la câțiva kilometri și nu îl deranja umblatul desculț, de primăvara până toamna târziu, și nici faptul că schimba unghiile de la


93

degetele picioarelor de câteva ori pe an sau că suferea de efectul înțepăturilor vârfurilor de ciulini de baltă rămase în tălpile îngroșate și crăpate.

A făcut parte dintr-o familie de țărani harnici, bunicii fără carte, iar părinții doar cu patru clase primare, cu venituri puține de pe urma pământului muncit cu trudă, având o avere de cinci hectare obținute de la bunicul său, urmare împroprietăririi în calitate de combatant în Marele Război pentru Întregirea Neamului. Erou artilerist în acest război, bunicul său a rămas șapte ani sub arme, fiind decorat de rege pentru participarea la bătăliile de la Mărășești, Mărăști și Oituz, precum și la luptele de pe străzile Budapestei din 1919. Atât bunicul, prin povestirile sale despre viața și cariera militară pe timp de război, relatările tatălui său, fost sergent în Regimentul de Gardă Călare al regelui Mihai, despre ordinea și disciplina militară, precum și ultimul cuvânt al bunicii sale, o femeie de o rară înțelepciune, ce i-a prezis un viitor doar „printre străini și departe de sărăcia de la Zimnicea”, au constituit tot atâtea impulsuri de a urma cariera ce începea la o vârstă destul de fragedă. S-a prezentat la Comisariat, a optat pentru Liceul militar „Dimitrie Cantemir” și… aventura a început.

Pe timpul desfășurării examenului de admitere, pentru generația sa, un al doilea examen de admitere la liceu, de data aceasta pentru urmarea ultimilor doi ani, la care se prezentaseră extrem de mulți candidați, parte din ei fără intenția de a reuși, ci doar pentru o plimbare la Breaza, nu a simțit nimic militar sau restrictiv în modul în care au fost tratați tinerii concurenți de personalul liceului, fie ei ofițeri sau profesori.

Surpriza pentru el avea să apară la început de an școlar, când îmbrăcați în uniforme și tunși standard luau act de primele reguli. El, care în primii doi ani de liceu, la Zimnicea, instituție aflată în apropierea casei sale, se trezea, învăța sau se plimba prin oraș când voia, avea să rămână mut atunci când, preluat direct de la gară și adus în curtea liceului, constata că până la prima învoire, cu bilet de voie obținut cu greu și doar pentru câteva ore duminica, trebuia să mai treacă multe zile.

Programul acela draconic, cu deșteptarea atunci când somnul era mai dulce, cu înviorarea la bust și spălatul la fluierul sergentului de serviciu, sau făcutul și întinsul păturii până sărea banul, erau tot atâtea argumente pentru primele sale gânduri de a pleca. Dar, calitatea deosebită și profesionalismul cadrelor didactice, precum și grija cu care erau educați de profesori civili și de cadrele militare pentru viitoarea carieră i-au alungat temerile. Era numit șef de clasă și trebuia să se achite cu brio de noua și importanta sa funcție, suportând cu stoicism, de multe ori strângând din dinți, toate rigorile noii sale vieți. Compania, al cărui comandant-pedagog era maiorul Căzănescu, devenise noua sa familie, multă vreme rămânându-i în amintire răbdarea și modul special de lucru al acestui ofițer, cu elevii, o adunătură de adolescenți, unii mai zburdalnici decât alții, mulți veniți de la țară, din familii sărace, plecați în lume pentru prima oară.


94

Nu poate să uite atmosfera de competiție și ambiție instaurată în rândul elevilor clasei din care făcea parte. Cine recita sau învăța mai repede cele mai multe strofe din poezia „Luceafărul”, cine rezolva cele mai multe probleme la matematică sau la fizică, cine citea cele mai multe romane, erau teme la zi ale acelei atmosfere efervescente de formare și perfecționare. În același plan, își reamintește dorința și ambiția fiecăruia de a fi selecționați pentru blocul de paradă ce urma să defileze la București, la 23 august 1966, cu ocazia Zilei Naționale a României. Nu poate uita activitatea sportivă complexă din liceu și faptul că a făcut parte din lotul de handbal al liceului, participând la multe competiții interșcolare, sub conducerea a doi profesori de excepție – lt.col. Ungureanu și prof. Vasile.

Își amintește cu drag momentul când au fost schimbate uniformele vechi, cu copca la gât, cu cele albastre elegante aflate și acum în uz. A făcut parte, din micul grup de elevi, consultați de conducerea armatei pentru alegerea variantei de însemne pe epoleți «LM» rămasă până azi pe umerii cantemiriștilor.

Anii aceia frumoși ai adolescenței i-a petrecut în cazarmă, lipsit de libertatea tânărului dornic de viață și de distracție. Legătura cu familia se realiza prin scrisori, iar revenirea acasă avea loc doar pe timpul vacanțelor, una din ele fiind sacrificată aproape în totalitate pentru pregătirea și participarea la parada militară menționată mai sus. O lună de zile, în miez de vară, pe asfaltul platoului liceului militar sau pe piatra cubică de pe șoseaua Olteniței din București, aveau să răsune pașii de defilare ai unor tineri prea fragezi pentru un asemenea efort. În plus, restricții alimentare, restricții la învoiri etc. Multora le venea rău de căldură și efort, pauzele și servitul de ceaiuri calde aveau loc direct pe caldarâm. O altă obsesie ce l-a urmărit în carieră mult timp – acea prevedere din regulamentele de tip sovietic în care se specifica efectul binefăcător al „spălării și fricționării corpului cu apă rece dimineața” sau îmbăierea săptămânală. Ce rău ar fi făcut oare să fie permanent și apă caldă la spălătoare sau să se poată face dușuri zilnic, reci vara și calde iarna ?

După bacalaureat, alături de majoritatea colegilor din clasa sa, grație corpului didactic de excepție care i-a pregătit, putea concura, cu șanse reale de reușită, la cele mai importante instituții de învățământ superior ale momentului din țară. Aflarea mai târziu a subiectelor de examen avea să-i confirme capacitatea de a le rezolva. Parcă ar fi dorit mai mult decât să devină ofițer de artilerie, dar s-a supus destinului și încurajărilor profesorilor și comandanților din liceu.

Referitor la rolul familiei sale în astfel de momente, consideră că a fost nesemnificativ. Părinții săi, care munceau la colectiv, în cei doi ani de liceu militar au venit o singură dată să îl viziteze, la ședința tradițională obligatorie cu părinții, singura ocazie când au aflat câte ceva despre activitatea sa. Au dormit în gară, dar au fost mulțumiți că nu au auzit lucruri rele despre copilul lor.


95

Deși, într-un fel aspră, viața de cantemirist a constituit baza formării și evoluției sale. Libertății de la Zimnicea, dintr-un liceu în care era tratat ca un fiu de țăran, cu drepturi mai puține față de un altul, fiu de doctor sau funcționar la primărie, i se înfățișa, la liceul militar, grija profesorului de a trata în mod egal pe toți, inclusiv prin ore de consultații și printr-un program de studiu și de odihnă adecvat. Dacă la liceul din Zimnicea a fost bătut crunt de câteva ori de către diriginte, iar o dată eliminat trei zile din școală, pentru abateri minore, de genul întârzierilor sau „răspunsurilor obraznice”, la care reacția părinților a fost exprimată simplu „așa-ți trebuie ca să te îndrepți”, la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” nimeni nu i-a lezat vreodată demnitatea de om, așa în formare cum era la acea vârstă. Următoarele trepte ale pregătirii sale profesionale au urmat firul visurilor din perioada „cantemiristă”, chiar dacă viața la trupe era diferită de cea din manuale, mai precis rămasă mult în urmă față de aceasta.

Dorința și voința de a ști și reuși mai mult și de a nu ceda în fața unor eșecuri, spiritul de echipă, ambiția, cinstea, corectitudinea, demnitatea și încrederea în propriile forțe, altruismul și respectul față de celălalt – acestea au fost idealurile generate pentru viață, de spiritul cantemirist.

Comandanții pe care i-a avut i-au insuflat acel spirit de ordine și disciplină strictă. Nu prea îi convenea, dar i-a ajutat în viață.

Se obișnuise deja cu rigorile vieții militare și cu gândul că va deveni ofițer, având un salariu decent – la acea vreme depășea multe categorii profesionale, cum erau medicii sau inginerii – și, în plus, avea de ales dintr-o multitudine de arme și specialități. A ales artileria, cu gândul la povestirile din război ale bunicului său, brav erou al luptelor de la Mărășești, care-i spunea că artileria „stă în spate, nu ca infanteria în primele linii”. Gânduri de copil, la vârsta alegerii căii de urmat în viață, la care poate adăuga pasiunea sa pentru matematică, fiind asigurat că, la artilerie, va avea ocazia să-și valorifice cunoștințele în acest domeniu, lucru de care s-a și convins ulterior. A concurat la artilerie și a reușit printre primii.

Școala Militară Superioară de Ofițeri „Nicolae Bălcescu”, redenumită după 1968 „de ofițeri activi”, din care s-a desprins în 1970 „Școala Militară de Ofițeri Activi de Artilerie”, au reprezentat școli ale bărbăției și a consolidării convingerilor că n-a greșit în alegerea carierei sale. Aici a înțeles cel mai bine ce înseamnă, în mod practic, lucrul în echipă. Echipa de servanți la tun sau obuzier, cea de realizare a legării topografice a dispozitivului de luptă, cea de curățenie a sectoarelor, cea de lucru la bucătărie, toate funcționau, în esență, după aceleași reguli ce trebuiau respectate cu sfințenie. De multe ori, și participarea la seminarii aplică aceleași reguli, folosind mici trucuri nebănuite de profesori și comandanți. Se pregăteau, în situații «de criză», pe capitole, și ieșea în evidență clasa în întregul ei, remarcându-se spiritul combativ și participativ


96

al elevilor. Dacă profesorul descoperea trucul, nimerind un altul din afara regiei, urma dezastrul.

Nu va uita niciodată spiritul de echipă manifestat de elevi și comandanți, cu ocazia invadării Cehoslovaciei de către trupe din armatele țărilor aparținând Tratatului de la Varșovia, din 22 august 1968. Cei de anul I, erau ultima serie ce urma să plece în concediu, dar au fost opriți, unii chiar aduși înapoi de la gară, fără explicații. Au urmat trei săptămâni istovitoare, în care s-au reluat activitățile zilnice, ba mai mult au început cursurile pentru anul II. Ca și ceilalți colegi asculta, în ascuns, la aparate de radio portabile, posturi de radio străine, deși la acea vreme era foarte riscant. Se informau reciproc, știau că țara noastră trece printr-o situație deosebită și că la granițe se aflau dislocate trupe. Au fost uniți, elevi și comandanți, rezistând acelui șoc psihologic deosebit pe care unii nu-l puteau trece altfel.

Școala militară l-a învățat să-și autoevalueze potențialul intelectual și fizic și să lupte pentru autoperfecționare, să evite superficialitatea și să se bucure de rezultatele unei munci apreciate în mod obiectiv. Repartițiile la unități, după absolvire, se făceau în ordinea mediilor, 10% dintre absolvenți, în ordinea clasării, urmând să-și aleagă garnizoana dorită. La plecare, «din întâmplare», își aduce aminte că ultimul clasat din plutonul său, bucureștean, a fost repartizat în București, oraș râvnit de cei mai buni absolvenți. Au mai fost și alte cazuri similare, dar nu s-au constituit într-o regulă. Și așa, cei împricinați nu au ajuns prea departe în carieră, viața selectându-i mai riguros decât comisiile…

Își amintește cu respect deosebit de comandanții și instructorii de atunci – col. Eugen Neamțiu, lt.col. Tache Mităchescu, cpt. Sibianu, cpt. Romulus Biro, mr. Nicolae Vlad, lt. Oliviu Antal, col. Mihăilescu, lt. col Petrache, lt.col. Misinger, mr. Nazarie, mr. Coman Vlase, mr. Balș.

După absolvirea liceului militar, în vacanța de dinaintea prezentării la școala militară, a cunoscut-o pe actuala sa soție, care locuia la Zimnicea, la două străzi de familia sa. O cunoștea de mai înainte, dar atunci au făcut cunoștință față în față. Avea pe atunci 17 ani, iar el aproape 19. A urmat o lungă și frumoasă prietenie, cu acele despărțiri, când se afla la școala militară, perioada în care își scriau mult unul altuia. S-au căsătorit la șase luni după absolvirea școlii, soția fiindu-i întotdeauna cel mai apropiat om din viața sa. Fără sprijinul soției nu s-ar fi bucurat de toate realizările sale profesionale. Desele plecări din mijlocul familiei, determinate de rigorile serviciului militar și dorința comună de evoluție în carieră, au fost echilibrate de o viață de familie cumpătată, bazată pe încredere și sprijin reciproc. Mai mult decât atât, faptul că soția a lucrat tot timpul în armată, ca salariat civil, i-a permis să înțeleagă rigorile vieții militare.

Familial, se consideră un om împlinit. Are doi băieți căsătoriți, unul absolvent al facultății de medicină și redactor la o televiziune importantă, celălalt, absolvent al unei facultăți de design vestimentar, ce


97

ocupă o funcție importantă la o firmă renumită de confecții din străinătate. Din partea celor doi fii este fericit, se bucură și de cei cinci nepoți, față de care are destule slăbiciuni, satisfăcându-le prompt desele capricii.

Provocările profesionale au sosit la puțin timp după prezentarea la primul loc de muncă – comandant de pluton aruncătoare mine 120 mm, la Regimentul 26 Mecanizat «Rovine» din Craiova, fiind selecționat să urmeze, începând cu a doua jumătate a anului 1971, cursurile pentru o nouă specializare – rachete tactice. În șase luni, a învățat o nouă meserie, pe care nu o abordase în școala militară. După un an i s-a încredințat misiunea de a apăsa pe butoanele de lansare a unei rachete de 9 m și o greutate de 2 tone, asupra unui obiectiv situat la 24 km. A rămas în domeniu 8 ani, interval în care a mai lansat o altă rachetă, dar într-un alt poligon. Lansările reale se efectuau din doi în doi ani, în rest antrenamentele și exercițiile efectuându-se prin simulare. Între timp avea să-și perfecționeze pregătirea printr-un nou curs de șase luni, la un centru de instrucție al artileriei, pe care l-a absolvit în 1979, clasându-se al treilea, din 123 de absolvenți.

O nouă etapă în perfecționarea sa profesională a constituit-o pregătirea în Academia de Înalte Studii Militare, arma artilerie, pe care a absolvit-o în 1982, clasându-se printre primii și fiind repartizat pe o funcție importantă în statul major al artileriei unei divizii de tancuri din București. A muncit mult, de multe ori până noaptea târziu, într-un stat major redus ca număr și a învățat enorm de la cei mai în vârstă din statul major al diviziei. Preocupările existente atunci, la nivelul conducerii armatei, de automatizare a conducerii trupelor, în general, și artileriei, în special, i-a oferit prilejul de a fi și parte a acestui proces, fiind mutat pe funcția de analist de stat major, deși avea doar gradul de căpitan, într-o direcție centrală a Marelui Stat Major, a cărei denumire era Direcția Mecanizare și Automatizarea Conducerii Trupelor, fiind trimis imediat la un curs de specializare în domeniu, în cadrul Institutului Central de Conducere și Informatică București. După absolvire, avea să lucreze în acest domeniu 8 ani, beneficiind de o bogată experiență, ca urmare a colaborării cu majoritatea comandamentelor de armă, cu direcțiile și instituțiile centrale ale armatei, precum și cu instituții similare ale unor țări din Tratatul de la Varșovia.

În perioada menționată a absolvit și un curs intensiv de învățare a limbii ruse, fiind selecționat într-o grupă de șapte ofițeri de stat major, ce urmau să fie trimiși la un curs de specializare la Moscova, în calitate de viitori instructori ai unui curs de învățare a unui sistem automatizat de conducere a unei divizii mecanizate. Era vorba de un complex de 27 de autospeciale, echipate cu tehnică de calcul, interconectate, capabil să asigure în timp real informații de comandă și execuție. Sistemul se numea „Manevra”, fusese realizat și experimentat într-o colaborare la nivel tratat, țara noastră urmând a-l achiziționa. Au venit evenimentele din decembrie


98

1989, când trebuia să plece, iar totul a luat sfârșit, inclusiv Tratatul de la Varșovia, rămânând însă cu experiența traducerii a sute de pagini de documentație tehnică din limba rusă.

La scurt timp de la înființarea Direcției Relații Militare Internaționale, a fost mutat, la cerere, în acel colectiv. Având ca pasiune învățarea și studierea limbii engleze, studiul în liceu și cursurile particulare la care participase, precum și experiența unor traduceri au constituit un avantaj în sprijinul admiterii sale în acel colectiv. A continuat perfecționarea în domeniul limbii engleze și printr-un curs intern organizat de Direcția Informații Militare. Toate acestea aveau să-i fie deosebit de folositoare într-un nou moment al carierei sale.

A fost selecționat și admis, în urma unor teste deosebit de severe, să participe la prima misiune de observatori militari, într-o misiune ONU, desfășurată în Golful Persic, în urma primului război dintre Irak și Kuweit. Conducerea direcției îl numea șef al grupului român, un total de șapte ofițeri cu gradul maxim de maior, urmând a face parte din misiunea UNIKOM, constând din 300 de observatori militari din 35 de țări. Era prima misiune de acest fel la care participa România. A rămas în zonă un an și trei luni, participând, împreună cu colegii săi la zeci de misiuni specifice. Acolo, a fost primul ofițer român care a primit medalia ONU, „În Slujba Păcii”, urmat, ulterior, de ceilalți șase colegi ai săi. Pe timpul misiunii, i s-a comunicat din țară înaintarea la gradul de locotenent-colonel. La scurt timp după aceea a fost numit, în statul major al misiunii, șeful echipei de legătură înaintată dintre misiunea ONU și reprezentanții Marelui Stat Major al Armatei Irakiene, având dispunerea într-o fostă bază navală irakiană din localitatea Umm Qasr din Irak, de unde a condus, timp de nouă luni, o echipă mixtă internațională.

La revenirea în țară, a fost numit șef de birou în cadrul Direcției Relații Militare Internaționale. După scurt timp, avea să primească o nouă misiune, la fel de importantă, din domeniul relațiilor militare internaționale. Astfel, era numit șeful grupei române din cadrul echipei mixte de colaborare româno-americane MIL-TO-MIL. Erau primele contacte militare în care lucra, cot la cot, cu colegii americani, câte cinci de fiecare parte, planificând, organizând și desfășurând activități în folosul ambelor părți, în țară sau la comandamentele americane din Europa sau SUA. Coordonarea era exercitată direct de către șeful Statului Major General. Lucra cu atașatul militar american al apărării, cu personal din Ambasadă și comandamentele SUA.

A rămas în această funcție un an de zile, timp în care colaborarea militară româno-americană s-a amplificat, schimburile de delegații, pe multiple domenii, devenind o obișnuință. Coordonarea a 10-15 activități de colaborare într-o lună era un efort extraordinar pentru ambele grupe, dar deschidea noi ferestre ale cunoașterii de către militarii români a realităților existente într-o armată modernă și nu una oarecare. Programul MIL-TO-MIL


99

i-a deschis și mai mult porțile cunoașterii de detaliu a lucrului de stat major al ofițerului unei armate-fanion. Reușita acestor acțiuni, apreciate de conducerea Armatei României, implicată activ în declanșarea procesului de restructurare și modernizare, au fost esențiale în numirea sa într-una din cele mai importante misiuni ale carierei sale – șeful primei echipe de legătură a Armatei României, de pe lângă Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa/NATO, în cadrul inițiativei Parteneriatului pentru Pace, Mons, Belgia, 1994 – 1997.

Toate relațiile strict militare cu NATO se desfășurau prin echipa de la Mons, respectiv exerciții, instruiri, cursuri, conferințe, vizite etc. Erau primii militari români, doi ofițeri la Mons și un general la Bruxelles care luau contact cu primele decizii politico-militare sau militare privind declanșarea conflictului din spațiul ex-iugoslav, operațiile IFOR și SFOR, precum și a celui din Albania, operația „ALBA”, decizii care au determinat importante participări românești .

Pe timpul șederii în Belgia și-a perfecționat cunoștințele din domeniul limbilor străine, teoretic și practic, urmând un curs intensiv de cinci luni de limba franceză și trei ani cursuri serale postuniversitare de perfecționare în domeniul limbii engleze, Certificatul de absolvire a cursului de franceză și cele cinci atestate de limba engleză stau mărturie a unui efort, de multe ori dus la extremis.

Pe timpul misiunii la NATO a rămas impresionat de profesionalismul și spiritul de colaborare, deschis, al ofițerilor NATO, de viața comunitară ordonată a acestora într-o bază militară, de grija față de familie, de prietenia sinceră dovedită și ajutorul pe care aceștia ți-l acordă în caz de nevoie. Se poate găsi în arhive, volumul uriaș de informație transmis în țară de la Mons pe parcursul celor trei ani petrecuți acolo. Aveau loc primele conferințe și exerciții, despre care trebuia să informeze conducerea armatei române. Afla bazele finanțării și participării, primea primele ordine „strict secrete”, în original și în premieră, referitoare la operațiile din Bosnia-Herțegovina, colaborarea româno-italiană în operația „ALBA”, detaliile de participare la operația IFOR a primului detașament românesc în Bosnia sau implicarea unor efective românești în Rezerva strategică SFOR.

Experiența celor două misiuni anterioare, respectiv UNIKOM și MIL-TO-MIL, l-au ajutat mult în realizarea compatibilității educaționale și conceptuale dintre unii factori de conducere români, aflați pe diferite trepte ierarhice și cei ai NATO. Reușita a fost maximă și aprecierile celor de la NATO, pe măsură, iar a celor din țară, diferită.

Drept răsplată, la întoarcere, în cel mai autentic stil românesc, nu le-a mulțumit nimeni, ba mai mult decât atât, i-au mutat la eșaloane și pe funcții inferioare celor avute la plecare, deși aveau o experiență de 14 ani de lucru în Statul Major General. Între timp, se schimbase conducerea la vârf a Armatei României. Avea o imensă experiență și relații apropiate cu


100

mari comandanți și ofițeri de stat major din țările NATO; condusese trei misiuni de pionierat în Armata României, UNIKOM, MIL-TO-MIL și NATO/PfP, obținuse medalia ONU, pe cele oferite personal de trei comandanți ai Comandamentului Suprem Aliat al Forțelor din Europa, respectiv generalii Joulwan, Ralston și Jones, pe altele oferite de alți comandanți de mari unități sau comandamente importante ale NATO sau SUA, inclusiv pe cea oferită de comandantul vestitei Divizii 82 Aeropurtată, participantă la debarcarea în Europa, la 6 iunie 1944. Cu mulți dintre aceștia menține încă legătura, generalul Joulwan îi trimite felicitări de Crăciun, iar cu ocazia unei vizite în România, a ținut să îl revadă, familiile acestora cunoscându-se și respectându-se de atunci.

Revenit în țară, pe o funcție neînsemnată într-un comandament de armată, a fost implicat în unele acțiuni de organizare și coordonare a unui exercițiu NATO/PfP, la solicitarea foștilor săi colegi din Statul Major General. A fost ocazia de a se afla în preajma conducerii armatei, solicitând, totuși, explicații față de mutarea sa. I s-a făcut o nouă ofertă, devenind șeful Secției, devenită ulterior Serviciul Relații Militare Internaționale în Statul Major al Forțelor Terestre. De pe această poziție, având funcție de general de brigadă, a organizat și participat la multe activități de colaborare militară internațională în folosul acestui comandament. Și-a continuat pregătirea personală în domeniu, urmând două cursuri postacademice, respectiv Colaborarea civili-militari în operații și Conducerea operațiilor militare multinaționale, ambele absolvite pe primul loc

Lipsa de colegialitate în asumarea răspunderii asupra unor fapte ale unora, atribuite în absența sa, aflat în misiune pe teritoriu, i-au pătat, însă pentru puțin timp, șirul împlinirilor într-o carieră realizată cu trudă și devotament. A trecut peste un incident din domeniul relațiilor internaționale, convins că cineva va sesiza nedreptatea de a fi trimis pentru un an de zile, pe o funcție inferioară și foarte departe de domiciliu, cel vinovat rămânând senin sub acoperirea unei demisii înaintate, dar… neaprobate.

A revenit, apoi, pe o funcție de conducere de mare răspundere, unde a rămas aproape patru ani – cea de șef al Secției Cooperare Militară Internațională din Statul Major General. Reușita activităților de relații internaționale, peste 150, la care a participat de-a lungul anilor, acordarea de către Președintele României a ordinului „Virtutea Militară în grad de cavaler” pentru contribuții la intrarea României în NATO, alături de acordarea gradului de general de brigadă, îl fac să fie mândru și mulțumit de cariera parcursă.

A avut în responsabilitate directă o problematică complexă și de mare răspundere, cum era cea legată de coordonarea activităților din cadrul Parteneriatului pentru Pace, de toate tipurile, avizarea tuturor activităților de relații internaționale din armată, coordonarea relațiilor militare


101

bilaterale, asigurarea logistică și legătura cu reprezentanțele sau misiunile militare române din străinătate, coordonarea programului MIL-TO-MIL, organizarea și coordonarea vizitelor în străinătate ale personalului cu funcții de conducere importante din Statul Major General, însoțirea delegațiilor oficiale militare străine în folosul Statului Major General, selecția, pe linie de specialitate a personalului destinat încadrării unor funcții din comandamente ale NATO etc.

Și în această perioadă, s-a lovit de un altfel de atitudine ce mai dăinuie încă în armata română. La o ofertă a unui comandament NATO de ocupare a unei funcții s-a organizat un concurs. A candidat și s-a clasat pe primul loc, la distanță mare de următorul candidat. Nu a fost admis, pe motiv că „a mai fost în străinătate”, organizându-se un al doilea concurs. Cel clasat pe primul loc, acum persoană cu funcție importantă în Armata României, obținuse un punctaj mediocru față de el. Urma să se aleagă între cei doi, comisia fiind indecisă asupra opțiunii. Și, cineva, persoană importantă, a decis – pleacă un al treilea, fără concurs, ofițer care, după câte a aflat, este pentru a doua oară la NATO.

Ar fi putut face mai mult, sănătatea și forma fizică permițându-i acest lucru. Este mulțumit și dorește și altora satisfacțiile pe care le-a avut în cei 38 de ani în uniformă!

A fost trecut în rezervă, a doua zi după ce a împlinit vârsta de 55 ani, acordându-i-se gradul de general de brigadă. Fusese pe funcție de colonel 14 ani, de la gradul de maior și pe funcția de general de brigadă, aproape patru ani. A fost chemat din Belgia să-și susțină examenul pentru gradul de colonel, deși îndeplinise funcția excelent atâția ani, și, după o lună de pregătire individuală în Centrul de instrucție al artileriei, a reușit să se clasifice la acest examen pe locul trei din 95 de participanți.

Trist mai rămâne și altceva – militarul român trecut în rezervă, fie el și general - este uitat rapid de către instituția pe care a slujit-o o viață. În cazul său, nimeni, de la trecerea în rezervă, nu l-a invitat la vreo activitate, fie ea și de pensionari. În final, situația s-a ameliorat, înscriindu-se și implicându-se din proprie inițiativă în activitățile organizate de Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere (A.N.C.M.R.R.) – Filiala Sector 6, București. Din luna martie 2017, a devenit președinte al filialei, fiind ales pentru o perioadă de patru ani. Între timp, cu ocazia Conferinței Naționale A.N.C.M.R.R., a fost cooptat ca membru al Biroului Permanent al acestei asociații centrale.

Profesional, a menținut legătura cu arma artilerie, până la momentul susținerii examenului de specialist de clasă, de cel mai înalt nivel, asigurându-și, totodată, continuitate și în pregătirea personală, multilaterală, în domeniul IT, respectiv operare calculator și navigare pe Internet. Prezența la Mons l-a găsit, pentru o perioadă, în poziția de „decan”, reprezentant ales al țărilor partenere de cooperare, în număr de 27 la acea dată, pentru relația cu oficialitățile NATO.


102

În ultimii ani s-a implicat activ în ajutorarea soției pentru campania electorală din 2008, când a candidat pentru funcția de primar al orașului Zimnicea și pregătirea punctelor de vedere asupra problematicii de dezbatere în ședințele consiliului local din care făcea parte. La aceasta se adaugă evidența si tehnoredactarea documentelor, tot în folosul acesteia, pe linia organizației locale, unde este președinte, al celei județene, unde este vicepreședinte sau al celei județene de femei, unde este președinte.

A fost permanent angrenat în domenii noi de activitate, aprofundând printr-un efort personal continuu cunoștințele acumulate. Pe parcursul carierei și-a schimbat meseria de patru ori, abordând domenii noi și complexe. I-a plăcut noutatea și provocările unui domeniu sau altuia. Apreciază că nu a fost ușor să treacă de la artilerie la rachete, de la rachete la calculatoare, de la calculatoare la sisteme de conducere, prin însușirea de nivel ridicat al unor limbi străine, sau de la activități de colaborare internațională la implicarea și conducerea unor structuri noi de relații internaționale și promovarea spiritului militar românesc în structuri ale ONU, NATO, ale armatei americane, precum și ale altor armate, pe linia colaborării în plan bilateral.

A fost prezent la multe conferințe și reuniuni internaționale, în cele peste 20 de țări vizitate, inclusiv SUA, unde a fost în delegații oficiale de șase ori, de unde a transmis în Armata României noutățile și actualitățile momentului. Sutele de rapoarte ale sale se regăsesc în arhive și au fost la momentele respective, izvoare importante de documentare, fiind folosite uneori chiar și pentru susținerea unor doctorate. Lucrările sale de curs sau cele documentare, alături de sutele de rapoarte transmise conducerii armatei noastre sau, uneori, direct participanților la activitățile de colaborare internațională planificate, și-au dovedit pe parcurs utilitatea în procesul de aderare la NATO.

A susținut, de multe ori, puncte de vedere în structuri ale NATO sau comandamente ale trupelor americane din Europa, a prezentat la o reuniune din capitala americană un punct de vedere românesc,referitor la obiectivele participării Armatei României la Parteneriatul pentru Pace, a transmis o sinteză, cu două luni înainte, referitoare la șansele minime de admitere ale țării noastre în primul val al aderării, evaluare personală pe baza unor exprimări sesizate la ofițeri cu funcții importante, reprezentanți ai SUA în comandamentul suprem al NATO de la Mons.

A fost primul care a transmis conducerii Armatei României stenograma, încă nepublicată în acel moment, a reuniunii de la Madrid, unde admiterea României, susținută intens de Franța, fusese amânată. Poate aduce în discuție eforturile personale, exprimate în scris, pe bază de mandat obținut în ultimul moment, de admitere a participării românești în Bosnia-Herțegovina, apreciată de NATO la momentul respectiv, asigurând unele «reparații din mers» determinate de erorile unor generali și ofițeri de


103

stat major români, superficiali și fără experiență în astfel de relații, dar ambițioși, amenințători și țâfnoși în comportament. A avut în proiect să scrie mult pe aceasta temă, dar timpul nu i-a permis acest lucru. Apreciază că festivismul unor factori de decizie a cauzat multe inconveniente și deservicii, dar integrarea în NATO, ce va dura încă mulți ani de-acum încolo, este sigur că ne va trezi la realitate.

Apreciază că selecția și pregătirea riguroasă a personalului, constituie cheia succesului. Armata este necesar să devină, acum când nu mai este așa de numeroasă, o categorie de elită a societății. Noile generații de tineri să nu fie atrași doar de avantaje materiale, ci și de mediul intelectual, elevat al instituției.

A fost implicat, în 1991, în activitatea de evidență a cunoscătorilor de limbi străine din armata noastră. Un comandament de armată raporta la acea vreme doar cinci vorbitori de limbi străine. Azi, saltul se dovedește colosal, dar să nu se cadă în eroarea de promovare generală doar a talentaților în însușirea limbilor străine. Atunci am putea angaja absolvenți ai facultăților de limbi străine, acordându-le grade militare, fără ca aceștia să posede un dram de pregătire militară.

La un seminar NATO, cu experți în domeniul învățării limbilor străine, un specialist sublinia faptul că nu avem nevoie în comandamente de lingviști, ci de oameni care să înțeleagă comenzile și care să le execute. Lucrul în echipă, în comandamente multinaționale, le va dezvolta capacitatea de lucru și înțelegere a metodelor de lucru, precum și de comunicare în limba engleză, limba de bază în NATO. Stângăcia unor tineri militari profesioniști în utilizarea unei limbi străine nu trebuie să-i descurajeze sau îndepărteze. Suntem în NATO și UE, iar limbile străine vor trebui să devină instrumente obișnuite de comunicare cu partenerii noștri de colaborare.

Un alt aspect, deloc de neglijat, este acela al specializării și atingerii de performanțe în domenii stricte de activitate. Cunoaște ofițeri în armata română care au absolvit cursuri diferite în străinătate, fără nicio legătură între ele sau cu activitatea desfășurată. Au consumat resurse, au pierdut timp, dar nu au fost folosiți la locul potrivit și nimeni nu a fost întrebat despre acest lucru.

Crede că în activitatea de management resurse umane, trebuie angajați oameni cu reale calități în domeniu. În viața civilă, la firmele de prestigiu, acest lucru este esențial. Acei „head hunters” sunt necesari și în armata noastră, nu ca în urmă cu puțin timp, când în activitatea pe linie de personal își găseau culcuș unii fără studii superioare, dar încadrați să-și câștige și ei gradul pe funcții special create și lor destinate.

În concluzie, apreciază că procesul de înnoire a armatei este deosebit de complex și va dura, poate mai mult decât integrarea. Depinde de fermitatea și exigența principalilor factori de conducere, politici și militari, aflați pe funcții decizionale în sistemul național de apărare. Altfel,


104

rămânem piese într-un joc prea complicat, manevrați de alții, fără a ne înțelege calea de urmat.

Profesia și familia dau un sens vieții și merită prețuire. Îndrumă tinerii teleormăneni să se pregătească permanent și să se

adapteze mediului și noilor provocări, căutându-și un mediu social adecvat în care să comunice permanent cu cei de aproape sau de departe.

„Cunoaște-te pe tine însuți” și caută să-ți controlezi și să-ți repari defectele. Nu trebuie să renunți la primul insucces, ridică-te și continuă. Fii corect și cinstit, prețuiește-ți adevărații prieteni. Ai speranță în steaua ta, cu siguranță ea ți se va arată odată și odată!

Așa cum scria Alvin Toffler, omenirea se află în al treilea val, gulerele albe preluând inițiativa pe crestele și vârtejurile acestuia. Tehnologia informației ne-a cucerit, globalizarea ne oferă avantaje, dar și limitări. Cibernetizarea câmpului de luptă este o realitate, iar dezvoltarea armelor de distrugere în masă pare să scape de sub control. Terorismul a dat o nouă dimensiune conflictelor, provocând victime nevinovate din rândul populației civile. Conflictele cu substrat religios se extind, adeseori devenind dramatice. Echilibrul militar tinde să devină instabil, conflictele regionale devenind o obișnuință. Principalii actori ai scenei politice mondiale continuă lupta ascunsă pentru recâștigarea sferelor de influență, precum și de control asupra resurselor mondiale.

Este convins că omenirea va controla acest uriaș turn Babel și va găsi drumul înțelegerii mondiale. Conflicte vor mai exista, dar va triumfa solidaritatea umană. Poluarea, încălzirea globală, cu schimbarea dramatică a climei și marile catastrofe din ultimii ani ne-au arătat cât de firavi suntem pe această planetă. Numai un fenomen de natura celui care a dus la dispariția dinozaurilor ar putea distruge specia umană. Altfel, omul a realizat atâtea, încât își va continua drumul său inexorabil în direcția cunoașterii și stăpânirii naturii, stăpânirii de sine și cuceririi de alte corpuri cerești. Să fim optimiști, în toate și în tot!

Dorește să vadă și la noi aplicarea și respectarea legilor. A locuit trei ani în Belgia, țară fondatoare a ideii comunitare, în care se află capitala Uniunii Europene cu principalele sale instituții. A respectat legile și nimeni nu l-a întrebat cum îl cheamă, fie pe șosele, în magazine, la aeroport sau în mașină. Parcarea într-un loc nepermis, doar pentru cinci minute, o singură dată, i-a adus o amendă usturătoare și un avertisment serios, chiar dacă avea la mașină un număr oficial. Altădată, la ora patru dimineața, în curtea Comandamentului American al Trupelor Americane din Europa de la Stuttgart, colegul său american conducea mașina spre ieșire la aeroport, cu 5 km/h. Era duminică, era într-o ușoară întârziere, nu era nimeni în unitate, dar asta era restricția. No comment!!

De asemenea, atunci când vom avea o rețea extinsă de autostrăzi, iar satul românesc își va apropia standardul de cel euro-comunitar, vom putea spune că am ajuns la momentul integrării. Cu cârpeli, vom rămâne


105

la periferie, fiind considerați o rudă săracă care așteaptă ajutoare din afară, sau lucrează pentru alții.

Nimic nu se realizează fără muncă, iar munca intelectuală a fost și va rămâne un factor de progres.

Învățați și acumulați, în anii de școală, cât mai mult și fără întrerupere! Veți continua toată viața, dar baza va rămâne tot școala.

Sunt atâtea de știut încât nu-ți ajung nici șapte vieți. Demascați carierismul și incompetența și nu vă lăsați umiliți! Acordați timp și de distracție, dar și de odihnă, printr-o

planificare… tot intelectuală!

Ansamblu arhitectonic din Zimnicea (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

106

COLONEL IONEL CIOABĂ

A RĂSPUNS DE PREGĂTIREA BATALIOANELOR DIN CADRUL BRIGĂZII 1 MECANIZATE PENTRU PARTICIPAREA LA

MISIUNILE DE IMPLEMENTARE ȘI MENȚINERE A PĂCII ÎN IRAK ȘI AFGANISTAN.

A EXECUTAT UN NUMĂR DE 456 DE PARAȘUTĂRI DIN DIVERSE TIPURI DE AERONAVE, AVÂND TITLUL DE

PARAȘUTIST MILITAR CLASA I.

Este fiul lui Manole Cioabă, muncitor la Fabrica de mobilă Alexandria și al Ștefaniei Cioabă, muncitoare la Unitatea de cazare și aprovizionare a Comitetului Județean Teleorman. S-a născut la 10 octombrie 1961, în municipiul Alexandria, județul Teleorman, acesta fiind situat, din punct de vedere geografic, la 47 m deasupra nivelului mării, în câmpia joasă a Burnasului și în lunca râului Vedea, ce izvorăște din dealurile de la nord de Pitești și se varsă în Dunăre, la vest de Turnu Măgurele.

Este al doilea dintre cei trei frați, având o soră mai mare, Sorică Florentina, muncitoare la fabrica de rulmenți Alexandria, căsătorită cu Sorică Gheorghe, ofițer, specialitatea auto, la Unitatea Militară 01462, Alexandria. Fratele mai mic, Cioabă Doru este subofițer de auto, la Unitatea Militară 01295 București.

În anul 1984, s-a căsătorit cu Maria Berchez, din comuna Troianul, pe care a cunoscut-o în perioada liceului, amândoi frecventând cursurile

https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C3%A2mpia_Burnazului

https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2ul_Vedea

https://ro.wikipedia.org/wiki/Pite%C8%99ti

https://ro.wikipedia.org/wiki/Dun%C4%83rea

https://ro.wikipedia.org/wiki/Turnu_M%C4%83gurele

https://ro.wikipedia.org/wiki/Turnu_M%C4%83gurele


107

Liceului Industrial Nr. 1 din Alexandria. Ulterior, aceasta a absolvit facultatea de Finanțe și contabilitate, la Universitatea Spiru Haret. În prezent, lucrează la compartimentul financiar al U.M. 01971 București. Împreună au doi copii: o fiică, (Cioabă) Alexandra, în vârstă de 31 de ani, căsătorită, având un fiu, Nicolae Ștefan, absolvent a Facultății de Medicină Veterinară, în cadrul Universității de agronomie București, în prezent medic veterinar la Farmacia Maxipet, și un fiu, Cioabă Radu-Tudor, necăsătorit, în vârstă de 29 de ani, care a urmat cursurile Colegiului Militar Dimitrie Cantemir, pe care l-a absolvit în anul 2006, ulterior îndreptân-du-se către domeniul artistic, urmând cursurile Universității Hyperion, cu specializarea inginer de imagine, cinematografie și televiziune. În prezent este angajat al televiziunii publice TVR.

În perioada 1968-1976, a urmat cursurile Școlii Generale nr. 1 din Alexandria, sub îndrumarea doamnei învățătoare Manolache Adriana, dascăl de o înaltă ținută morală și profesională. În ciclul gimnazial a fost îndrumat de profesori cu experiență, bine pregătiți, precum Balauru Stela – profesor de matematică.

În timpul școlii generale a avut ca profesor de sport pe domnul Nicolae Cușmir, dascăl dedicat meseriei, cu numeroase rezultate școlare și extrașcolare, în fiecare vară organizând, cu elevii din școală, expediții montane în toate masivele Carpaților, expediții la care elevul Cioabă Ionel a participat consecvent. La întâlnirea republicană a drumeților de la Iezer-Păpușa, în anul 1975, a obținut locul III pe țară, iar anul următor, la Lacul Roșu, a obținut locul II, alături de coechipierii săi, Căciuliță Nicușor și Petrică Mocanu. Pasiunea pentru munte l-a determinat să opteze pentru o carieră militară la vânătorii de munte.

După finalizarea cursurilor gimnaziale, a susținut examen de admitere la Liceul Industrial Nr.1, din aceeași localitate, pe care l-a absolvit în anul 1980, având ca îndrumători pe domnii: Gheorghe, profesor de fizică și diriginte, Stelian Rușanu, profesor de matematică, Arghirescu Ion, profesor de filosofie, Pârvan Lucia, profesor de chimie, Vișan Marin, profesor de limba română și nu în ultimul rând, Filip Constantin, profesor de educație fizică.

După terminarea liceului a urmat cursurile Școlii Militare de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu”, arma infanterie, pe care a absolvit-o în anul 1983. În cadrul școlii militare a descoperit discipline noi, de care nu auzise în școlile civile urmate, fiind atras în special de tactică, instrucția tragerii și topografie. Tot în timpul școlii militare a descoperit arma parașutiști, de care se îndrăgostește iremediabil, astfel că, la sfârșitul școlii, este repartizat la Regimentul 56 Parașutiști, din garnizoana Caracal, unde a îndeplinit atribuțiile funcției de comandant pluton parașutiști și comandant grup cercetare în dispozitivul inamicului. Pregătirea subordonaților a constituit o prioritate și o responsabilitate, astfel încât, orele de tactică erau desfășurate în limita regulamentelor militare, coroborate cu o bună pregătire fizică și multă creativitate. La instrucția tragerii a pus un mare accent pe


108

cunoașterea armamentului din dotare, întrebuințarea și întreținerea acestuia, la ședințele de tragere, rezultatele obținute fiind, preponderent, maxime, primind frecvent aprecieri din partea superiorilor.

În anul 1991, urmare a procesului de reorganizare a armatei, din Regimentul 56 Parașutiști, ia ființă Batalionul 56 Parașutiști și Batalionul 492 Misiuni Speciale, subordonate Brigăzii 2 Parașutiști „Mr. Dobre Teodor”. În cadrul Batalionului 492 Misiuni Speciale, îndeplinește funcția de comandant al Grupului 1 Misiuni Speciale, până în anul 1993, când este declarat admis la Universitatea Națională de Apărare „Carol I” din București. În cadrul Universității a avut profesori renumiți, precum colonel doctor Vasile Vartolomei, colonel Marin Vuță, colonel doctor Lazăr Ștefan, formatori de o înaltă ținută academică și un profesionalism fără cusur.

După absolvirea universității, în anul 1995, este repartizat la Batalionul 498 Parașutiști, din garnizoana Mediaș, în cadrul Brigăzii 1 Parașutiști, unde îndeplinește funcția de locțiitor al comandantului pentru zbor și parașutare, până în anul 1996, când este mutat pe aceeași funcție la Batalionul 492 Misiuni Speciale, în garnizoana Caracal, îndeplinind aceeași funcție, până în anul 1997.

Prin continuarea procesului de reorganizare a Armatei României sunt introduse compartimentele pe linie de armă și sunt desființate funcțiile de șef de armă, fiind numit șeful structurii S2 până în anul 1998.

În anul 1998 este numit comandant al Batalionului 492 Misiuni Speciale până în anul 2001, când este promovat șef de Stat Major al Brigăzii 2 Parașutiști „Maior Dobre Teodor”.

În anul 2004 este promovat locțiitor al Comandantului la aceeași mare unitate care, în anul 2005 este desființată, iar cu militarii din Brigada 2 Parașutiști, Brigada 1 Mecanizată Teritorială și Brigada 34 Mecanizată «Vasile Lupu”, ia ființă Brigada 34 Infanterie Ușoară, unde este numit locțiitor al comandantului, până în anul 2009, când brigada este transformată în Brigada 1 Mecanizată «Argedava”. Pe 31 decembrie 2013, ofițerul trece în rezervă.

Din iunie 2010 până în decembrie 2010, ofițerul este în misiune în teatrul de operații din Irak, în cadrul comandamentului NATO, unde îndeplinește funcția de șef SSAMD (STRATEGIC SECURITY ADVISORY AND MENTORING DIVISION), îndrumând centrele de operații de la primul ministru, Ministerul de Interne și Ministerul Apărării Naționale. În urma misiunii, ofițerul a fost apreciat cu calificativ maxim. În cadrul misiunii, ofițerul a avut în subordine militari din diferite state membre NATO, dintre care amintim Marea Britanie, Olanda, Polonia, Ungaria, Danemarca, iar din țările partenere, amintim Ucraina. A reușit să stabilească și să mențină o relație profesională și personală bazată pe prietenie și profesionalism, făcându-se respectat de către toți militarii din Comandamentul NATO.


109

Experiența acumulată în teatrul de operații, cât și funcțiile dobândite pe parcursul carierei, l-au ajutat în pregătirea subordonaților. Astfel, la pregătirea cadrelor a introdus multe elemente de noutate privind lucrul în cadrul comandamentelor întrunite și modalități de comunicare între compartimente în care lucrează ofițeri de diferite naționalități.

În timpul evenimentelor din decembrie 1989 s-a făcut remarcat prin activitatea desfășurată și a fost răsplătit cu titlul de LUPTĂTOR PENTRU VICTORIA REVOLUȚIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989 – LUPTĂTOR REMARCAT PRIN FAPTE DEOSEBITE.

Principalele cursuri pe care le-a urmat în cariera militară au fost: • Comandanți Grupuri Cercetare în dispozitivul inamicului –

1986; • Army Brigade Staff Training – 2000;• Joint Staff – 2001;• Curs postuniversitar de perfecționare și conducere strategică –

2009. La cursul postuniversitar l-a avut ca îndrumător de grupă pe domnul

colonel (r.) profesor universitar doctor Lucian Stăncilă, om cu o înaltă și prestigioasă pregătire profesională, bun camarad care, de asemenea, este fiu al județului Teleorman.

De-a lungul carierei, ofițerul a fost decorat cu diferite medalii militare și civile, dintre care amintim:

• Emblema de Onoare a Statului Major al Trupelor de Uscat;• Emblema de Onoare a Statului Major General;• Medalia NATO Non Articole 5;• Medalia în Slujba Păcii;• 3 medalii comemorative acordate luptătorilor pentru revoluția

din decembrie 1989, de către președinții țării: dl. Ion Iliescu și dl. Emil Constantinescu.

Ofițerul a condus schimburi de experiență internațională între militarii parașutiști din România și parașutiștii din Turcia și a participat la Ziua distinșilor vizitatori, la Comandamentul Brigăzii 1 Comando din Kaiseri, unde, pentru profesionalism și implicare în planificarea și desfășurarea activităților, a avut onoarea de a planta, în mod simbolic și onorific, un brad, lângă monumentul militarilor parașutiști din curtea comandamentului marii unități.

A răspuns de pregătirea batalioanelor din cadrul Brigăzii 1 Mecanizate pentru participarea la misiunile de implementare și menținere a păcii în Irak și Afganistan. În decembrie 2007, împreună cu Șeful Statului Major al Forțelor Terestre, d-l. General Teodor Frunzeti au fost la Batalionul 2 Infanterie „Călugăreni”, dislocat în zona Zabul din Afganistan, iar în 2009, împreună cu o comisie de la Comandamentul Operațional Întrunit de la Buzău, a participat la introducerea în teatrul de operații, a Batalionului 341 Infanterie „Rechinii albi”.


110

Militarul, în cariera sa, a participat la numeroase aplicații și exerciții demonstrative atât ca executant, cât și ca planificator și organizator al acestora. De-a lungul carierei, ofițerul a fost apreciat cu calificative preponderent foarte bune. A fost un bun conducător al parașutării, conducând exercițiile demonstrative de parașutare în cadrul spectacolelor aeriene de la Gearmata, în anul 2000, și Mihail Kogălniceanu, în anul 2001. A executat un număr de 456 de parașutări din diverse tipuri de aeronave, având titlul de Parașutist Militar, clasa I.

Subunități de desant-parașutare în misiune (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

111

GENERAL DE BRIGADĂ IOAN DĂNESCU

„PENTRU DESTOINICIA, BRAVURA ȘI SPIRITUL DE SACRIFICIU CU CARE A CONDUS OPERAȚIUNEA

BRIGĂZII SALE ÎN TOATĂ ACȚIUNEA DE LA PRUT, NISTRU ȘI PÂNĂ DINCOLO DE BUG”, COLONELUL IOAN DĂNESCU A

FOST DISTINS „POST MORTEM” CU ORDINUL „MIHAI VITEAZUL” CLS. A III-A ȘI AVANSAT LA

GRADUL DE GENERAL DE BRIGADĂ. (DECRETUL REGAL NR. 2886 DIN 17 OCTOMBRIE 1941)

Unul dintre eroii cavaleriei române și cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul” cls. III-a, a fost generalul de brigadă (p.m.) IOAN DĂNESCU, comandantul Brigăzii 8 Cavalerie, din Corpul de Cavalerie Român, constituit la începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

Generalul Ioan Dănescu a văzut lumina zilei în comuna Socetu, județul Teleorman, la data de 16 februarie 1892. După absolvirea liceului, în vara anului 1911, a intrat prin concurs la Școala Militară de Ofițeri Infanterie și Cavalerie din București. La capătul a doi ani de studii (1911-1913) a fost avansat la gradul de sublocotenent de cavalerie și încadrat în funcția de comandant pluton cercetare la un regiment de roșiori. Cu acesta a participat la Primul Război Mondial, având gradul de locotenent (1916) și căpitan (1 septembrie 1917) și funcția de comandant escadron roșiori. În perioada septembrie 1911 – august 1923, căpitanul Ioan Dănescu a frecventat cursurile Școlii Superioare de Război din București, la absolvirea căreia a fost avansat la gradul de maior.

În cele aproape două decenii (1924-1940) de activitate în cadrul unităților de cavalerie, ofițerul a îndeplinit diferite funcții de stat major și de comandament, fiind avansat la gradul de locotenent-colonel, în 1933 și colonel în 1938. Cu puțin timp înaintea intrării Armatei Române în cel de-al Doilea Război Mondial, la 14 iunie 1941, colonelul Ioan Dănescu a fost promovat în funcția de comandant al Brigăzii 8 Cavalerie, care avea în compunerea sa Regimentele 2 și 3 Călărași, 4 Roșiori și 3 Artilerie Călăreață. Imediat după luarea comenzii, colonelul Ioan Dănescu și-a deplasat unitățile subordonate în nordul Bucovinei, iar cu începere de la 22 iunie 1941, a condus cu autoritate și hotărâre acțiunile de luptă ale acestora desfășurate în zona localităților Cerepctuți, Bahranești, Fântâna Albă din împrejurările orașului Hotin. În zilele de 17 și 19 iulie 1941, colonelul Ioan Dănescu și ofițerii din statul major al Brigăzii 8 Cavalerie, au condus


112

trecerea Nistrului și angajarea unităților în luptă la est de acesta, în sectorul localităților ucrainiene Naslavcea și Verejeni. În perioada 21 iulie – 10 august 1941, colonelul Ioan Dănescu a organizat urmărirea neîntreruptă a inamicului care începuse să se replieze spre Nipru, ducând lupte cu rezistențele puse de inamic pe aliniamente succesive. În luna septembrie 1941, întreaga brigadă a fost angajată în marea bătălie de la nord de Marea de Azov și la luptele duse în zilele de 26 septembrie, 2 octombrie 1941, în zona localității Veseloe. În urma unui puternic bombardament de artilerie cu aruncătoare de mine și katiușe executat de inamic, în ziua de 1 octombrie 1941, colonelul Ioan Dănescu a fost grav rănit, în apropierea localității Veseloe, unde își avea punctul de comandă.

Deosebit de grele au fost luptele desfășurate în zilele de 26 septembrie 1941, în zona localităților Filiberta și Molokonski. Cu acest prilej, s-au remarcat în mod cu totul deosebit escadroanele Regimentului 2 Călărași și tunarii Regimentului 3 Artilerie Călăreață.

Mândru de reușita acțiunilor și de rezultatele obținute, colonelul Ioan Dănescu a dat, în ziua de 27 septembrie 1941, Ordinul de Zi nr. 112 în care elogiază lupta celor două unități menționate mai sus: „Acțiunea fulgerătoare – se arată în Ordinul de Zi – a Regimentului 2 Călărași și Regimentului 3 Artilerie Călăreață, în ziua de 26 septembrie 1941, plină de avânt și curaj, a dus la îndeplinirea în cele mai frumoase condițiuni a misiunii primite – respingerea prin contraatac a inamicului pătruns în poziție. Mulțumesc călduros, în numele patriei, ofițerilor, subofițerilor și ostașilor acestor brave regimente pentru datoria împlinită cu atâta bravură. Conduita lor a stârnit admirația vitejilor noștri camarazi de luptă ai Armatei germane – comandamentul Diviziei 170 Infanterie și trupa cu care a luptat cot la cot. Filiberta și Molokonski vor fi în viitor noi nume de glorie înscrise cu jertfă și bărbăție pe lauri de glorie cuceriți pe câmpul de luptă de către Regimentul 2 Călărași și Regimentul 3 Artilerie Călăreață.

Deplâng cu durere pierderea camarazilor căzuți la datorie pentru patrie și onoarea cavaleriei. Numele lor a trecut în rândul eroilor.

Trăiască glorioasele regimente cu care Brigada 8 cavalerie se mândrește”.

Evidențiind acțiunile încununate cu succes ale Brigăzii 8 Cavalerie, comandată de colonelul Ioan Dănescu și eroismul cu care a luptat roșiorii și călărașii acestei brigăzi în frunte cu ofițerii de stat major și comandanții de unități la 21 octombrie 1941, generalul de divizie Mihai Racoviță, comandantul Corpului 1 de cavalerie arată în Ordinul de Zi nr. 340:

„Brigada 8 Cavalerie a avut misiunea să apere dreapta dispozitivului defensiv al Armatei 3 Română, pe un front de 12 km, între Novo Pavlovka și Hf. Felibert.

În ziua de 25 septembrie 1941, când încă nu se ocupase poziția, brigada este chemată să intervină grabnic în sprijinul unităților germane


113

din dreapta sa aflate în situație grea. Contraatacul impetuos, dezlănțuit de Regimentul 2 Călărași în

dimineața zilei de 26 septembrie 1941, este încununat de succes. Inamicul este respins cu mari pierderi și poziția recucerită.

Elanul dovedit de Regimentul 2 Călărași în acest contraatac și preciziunea tirului Regimentului 3 Artilerie Călăreață au atras admirația și toată lauda comandamentului Diviziei 170 germană.

Începând cu data de 26 septembrie când brigada a intrat în dispozitivul de apărare, unitățile sale au primit timp de 6 zile și 6 nopți atacurile furibunde ale diviziilor 30 și 74 sovietice.

În ziua de 30 septembrie având flancurile descoperite și expusă întoarcerii, în regiunea Veseloe, Brigada 8 Cavalerie rămâne totuși neclintită pe poziția sa, hotărâtă să reziste până la ultimul om.

În ziua de 1 octombrie brigada dă suprema sa jertfă: comandantul ei colonelul Ioan Dănescu cade grav rănit de spărturile unui obuz și moare nu mult după aceasta, iar șeful de stat major, locotenent-colonelul Zaharia Romeo cade și el grav rănit lângă comandantul său.

Dar nici pericolul inamic din ce în ce mai amenințător, nici pierderea bravului ei comandant, nici oboseala peste măsură a unor lupte grele și continui, n-au zdruncinat moralul unităților Brigăzii 8 Cavalerie și nici hotărârea de a nu lăsa vrăjmașului drumul liber spre vest.

Ca și altădată, unitățile brigăzii 8 cavalerie s-au dovedit și de astă dată la înălțimea glorioaselor fapte de arme cu care viteazul lor comandant le obișnuise.

Ostași ai Corpului de cavalerie! Acum când luptele grele pe care le-ați dus în perioada de timp

dintre 24 septembrie și 3 octombrie s-au terminat cu cea mai desăvârșită victorie, mă înclin cu smerenie în fața noilor și marilor jertfe pe care le-ați adus pe altarul patriei și vă împărtășesc toată admirația și toată mândria pe care faptele voastre de eroism legendar au stârnit-o nu numai în sufletul meu dar și în sufletul tuturor românilor”.

La rândul său, generalul de corp de armată Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 Române arată în Ordinul de Zi nr. 26 din 23 octombrie 1941:

„În dimineața zilei de 1 octombrie, artileria inamică de toate calibrele bombardează postul de comandă al Brigăzii 8 Cavalerie, două proiectile căzând chiar în postul de comandă, omorând un ofițer și un subofițer și rănind pe comandantul brigăzii, șeful de stat major, 4 ofițeri și 4 soldați. Legăturile telefonice sunt rupte, inamicul atacă puternic centrul și dreapta brigăzii pentru a lărgi spărtura de la sud Veseloe.

Căpitanii Ionescu A. Radu, Popescu Vlădoianu, Popescu Ioan și Georman Dragoș, de la același comandament, rămași în viață nu-și pierd cumpătul. Prima lor grijă a fost ca brigada care se replia spre drumul


114

Veseloe – Timoșevka să execute operațiunea în ordine. În acest scop au luat legătura prin radio cu unitățile din linia I-a cărora le-au dat ordin să țină strâns legătura cu unitățile germane (Regimentul 399 și Regimentul 391 german) aflate la dreapta și stânga brigăzii și să execute replierea în perfectă ordine. Au chemat apoi la comanda brigăzii pe cel mai vechi comandant de regiment și au luat imediat legătura cu Divizia 170 germană, sub ordinele căreia era brigada, raportând situația și cerând ca până la restabilirea transmisiunilor române să fie luate sub ordine de regimentele germane pentru executarea replierii. Au luat măsuri imediate de evacuarea răniților adunând trenurile de luptă ale unităților și dirijându-le spre Mencekur. Au trimis un ofițer în zona cailor la mână pe care îi deplasează cu 10-15 km spre nord vest reușind să-i scape de a cădea în mâna inamicului care rupsese frontul. Au repus în ordine elementele neindivizionate și au schimbat postul de comandă al brigăzii la 3 km nord est Veseloe de unde restabilesc legătura cu Divizia 170 germană și cu armata, căreia îi raportează situația.

Rămași fără comandanți, fără șef de stat major, căpitanii Ionescu A. Radu, Popescu Vlădoianu, Popescu Ioan și Georman Dragoș, prin inițiativa lor au salvat situația critică a Brigăzii 8 Cavalerie.

Pentru inițiativa și vitejia lor îi citez prin ordin de zi pe armată și îi dau ca pildă tuturor ostașilor Armatei 3”

Câteva zile mai târziu, la 30 octombrie 1941, în Ordinul de Zi nr. 35, dat pe Armata 3 Română, tot generalul Petre Dumitrescu aducea la cunoștința militarilor din compunerea marii unități operative pe care o avea în subordine, următoarele forțe de arme cuprinse într-un document de arhivă îngălbenit de vreme și semnat în urmă cu șase decenii:

Ostași! „În crâncena bătălie defensivă de la Nipru la Marea de Azov,

comandamentul și trupele Brigăzii 8 Cavalerie s-au acoperit, încă o dată de cea mai nepieritoare glorie. De la 24 septembrie la 2 octombrie, zi și noapte, neîntrerupt, trupele Brigăzii 8 Cavalerie au alergat de la o aripă la alta a armatei acolo unde amenințarea era mai mare, au respins atacuri inamice mult superioare, sprijinite de bombardamente continui de aviație, de artilerie numeroasă și care de luptă. Au contracarat dârz, restabilind de mai multe ori situații foarte grele și recucerind satul Molokanskie. Au ocupat și apărat mai multe poziții. Aceste sforțări eroice au tras greu în cumpăna victoriei noastre care a dus la spulberarea încercărilor inamice de a zdrobi Armata 3 Română și a întoarce trupele germane care înaintau în Crimeea.

În cursul acestor fapte de arme eroice, comandamentul ia o parte largă la jertfele neprecupețite ale acestei brigăzi. Bravului și inimosului comandant, colonel Dănescu Ioan și căpitanul de stat major Datcu Gheorghe le-a fost hărăzită moartea de eroi; șeful de stat major, locotenent colonel Zaharia Romeo pierde brațul. Brigada a continuat să


115

facă față inamicului. La 3 octombrie, Brigada 8 Cavalerie trece în frunte fără răgaz, la urmărirea energică a inamicului, înfruntând oboselile cele mai mari, până la închiderea cercului din care inamicul nu a mai putut scăpa.

Ne închinăm cu respect și pioși în fața camarazilor căzuți la datorie cu fața la inamic; numele lor va rămâne nepieritor înscris în cartea neamului nostru. Mulțumesc tuturor comandanților, ofițerilor, subofițerilor și trupei Brigăzii 8 Cavalerie pentru înaltele virtuți ostășești și pentru priceperea superioară în meșteșugul armelor de care au dat dovadă, cu prisosință, în cursul acestor grele încercări”.

Într-adevăr, colonelul Ioan Dănescu, după ce a fost rănit, a fost transportat cu ajutorul unei foi de cort la ambulanța brigăzii de cavalerie pentru a i se da asistența medicală impusă de situație, după care a fost evacuat la Spitalul de campanie din Alexandrovka. Aici, în pofida atenției manifestată de medicii militari români, colonelul Ioan Dănescu, comandantul Brigăzii 8 Cavalerie și doi dintre ofițerii subalterni, în dimineața zilei de 2 octombrie 1941, nu au mai putut fi salvați din ghearele morții. Conform aprobării mareșalului Ion Antonescu, corpul neînsuflețit al eroului a fost adus în țară și în ziua de 7 octombrie 1941 a fost înmormântat la Cimitirul Ghencea, unde i s-au dat onorurile militare prevăzute în regulamentele militare.

„Pentru destoinicia, bravura și spiritul de sacrificiu – se menționa în Decretul Regal nr. 2886 din 17 octombrie 1941 – cu care a condus operațiunea brigăzii sale în toată acțiunea de la Prut, Nistru și până dincolo de Bug”, colonelul Ioan Dănescu a fost distins „post mortem” cu Ordinul „Mihai Viteazul” cls. a III-a și avansat la gradul de general de brigadă.

Monumentul eroilor din comuna Socetu (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

116

GENERAL DE DIVIZIE CONSTANTIN GHEORGHE DOROBANȚU

FOST COMANDANT DE BRIGADĂ LA BRIGADA 20 JANDARMI TÂRGU-MUREȘ, MARE UNITATE CARE AVEA CA ZONĂ DE

RESPONSABILITATE JUDEȚELE MUREȘ, HARGHITA, SIBIU ȘI BISTRIȚA-NĂSĂUD.

S-a născut la 27 septembrie 1947, în comuna Drăgănești-Vlașca, județul Teleorman, fiind fiul lui Gheorghe și Constanța Dorobanțu.

A urmat Școala generală, între anii 1954-1961, iar între anii 1961-1965, Liceul teoretic, secția reală din comuna natală.

Din 15 septembrie 1965 și până la 30 decembrie 1968, a urmat cursurile Școlii Militare Superioare de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu” Sibiu, pe care a terminat-o cu examen de stat la 30 decembrie 1968, acordându-i-se gradul de locotenent.

A fost repartizat la Batalionul de Securitate Intervenție Șomcuța Mare, unitate nou înființată după evenimentele din august 1968 din Cehoslovacia.

Imediat după prezentarea la post, pe 6 ianuarie 1969 a fost încadrat pe funcția de Comandant de pluton Școală de Gradați. În luna februarie a și urmat cursurile de specializare (ski și alpinism), la Predeal respectiv Brașov.

În august 1970, este promovat Comandant de companie intervenție


117

și ulterior comandant de companie la Școala de gradați. Începând cu 1 octombrie 1978 a fost promovat ofițer cu pregătirea de luptă în statul major al Batalionului de Securitate Târgu-Mureș.

În perioada 1981-1983 a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Militare (A.I.S.M), Facultatea Arme Întrunite Tancuri și Auto.

După absolvirea acesteia, a fost repartizat în Comandamentul Trupelor de Securitate, Secția Operații, fiind numit în funcția de ofițer principal cu organizarea și planificarea activităților al acestui eșalon.

În aprilie 1984, a fost mutat la cerere și numit în funcția de Șef stat major la Batalionul de Securitate Intervenție Târgu-Mureș.

În această funcție și-a desfășurat activitatea până la 1 noiembrie 1988, când a fost promovat în funcția de comandant de batalion la Batalionul de Securitate Intervenție Gheorgheni.

În 1991 a fost promovat și numit comandant de brigadă la Brigada 20 Jandarmi Târgu-Mureș, Mare Unitate care avea ca zonă de responsabilitate județele Mureș, Harghita, Sibiu și Bistrița Năsăud și în subordine 4 batalioane și 1 detașament.

În anul 1995 a absolvit „Colegiul de Comandă și Stat Major”, iar în 1996 a susținut examenul pentru acordarea gradului de general.

A fost înaintat la gradul de general de brigadă la 1 septembrie 1996 și la gradul de general de divizie la 1 decembrie 2000.

După decembrie 1989 a făcut parte din 4 delegații ale Ministerului de Interne, schimburi de experiență și documentare în: Franța, 1991; China, 1994; Macedonia și Albania, 1995; Spania, 2002.

Pentru activitatea desfășurată a fost decorat cu ordine și medalii și apreciat cu 31 calificative „Foarte Bine” și 2 calificative „Bine” (1969, respectiv 1982).

Aceasta îi este viața, cariera și familia, cu multe împliniri, bucurii și satisfacții, presărate și cu numeroase greutăți, renunțări și sacrificii, dar toate au fost posibile pentru că au la bază munca, seriozitatea și răspunderea și nu în ultimă instanță, sprijinul total al părinților și familiei.

Domnul general Constantin Gheorghe Dorobanțu primește onorul (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

118

COLONEL ION DRĂGAN

PRIN MODUL DE ORGANIZARE ȘI COORDONARE A ACTIVITĂȚILOR DIN DECEMBRIE 1989,

ÎN CONDIȚIILE DUCERII UNUI RĂZBOI PSIHOLOGIC ȘI RADIOELECTRONIC NEMAIÎNTÂLNIT PÂNĂ ÎN ACEL MOMENT, A REUȘIT SĂ PĂSTREZE COEZIUNEA PENTRU

LUPTĂ A REGIMENTULUI 28 TANCURI ȘI UNITĂȚILOR DIN GARNIZOANA MIHAI BRAVU ȘI SĂ PREVINĂ SITUAȚIILE

CONFUZE CE AR FI GENERAT MORȚI SAU RĂNIȚI.

S-a născut la 17 noiembrie 1949 în comuna Poeni, jud. Teleorman. Absolvă Școala Medie Mixtă din Videle. Plăcându-i de mic haina

militară și atrăgându-l profesia militară, urmează școlile: Liceul militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, jud. Prahova; Școala Militară de Ofițeri Activi Tancuri și Auto „Mihai Viteazul”, specialitatea Tancuri, din Pitești; Academia Militară Generală, din București, Facultatea de Arme Întrunite, Tancuri și Auto, obținând Diploma de Licență Militară, specialitatea Tancuri, cu media 9,33, la examenul de Diplomă.

De asemenea mai urmează specializările: Curs Comandanți de Companii la FĂGĂRAȘ; Curs Postacademic Comandanți de Regimente Profil Unic – București; Curs de perfecționare a cadrelor nou numite în


119

funcții didactice, în Învățământul Militar Superior, la Academia Militară București; Curs postacademic de tancuri – București; Curs de metodologie a proiectării instruirii trupelor – București.

Activitatea profesională este reliefată de următoarele coordonate: Comandant pluton tancuri la Regimentul 28 Tancuri - Mihai Bravu; Comandant companie tancuri la Regimentul 28 Tancuri – Mihai Bravu; Ofițer de Stat Major la Regimentul 2 Mecanizat – București; Șef Birou Pregătire pentru Luptă la Regimentul 28 Tancuri; Comandant Batalion Tancuri la Regimentul 7 Mecanizat – Ploiești; Ofițer de Stat Major la Divizia 1 Mecanizată - București; Șef de Stat Major la Regimentul 22 Tancuri – București; Șef Birou Operații și Pregătire pentru Luptă la Divizia 57 Tancuri – București; Comandant al Regimentului 28 Tancuri - Mihai Bravu; Profesor la Academia de Înalte Studii Militare – București; Ofițer de stat major la Statul Major General al Armatei României; Șeful Secției Tancuri din Statul Major al Trupelor de Uscat; Locțiitor Șef Serviciul de Stat Major al Forțelor Terestre; Șef Secție la Statul Major al Forțelor Terestre.

Părinții, oameni simpli ai județului TELEORMAN – mama – casnică, iar tata – maistru sondor la Schela Poeni, i-au asigurat viitorului ofițer o educație bună, în spiritul respectului pentru semeni și muncă, insuflându-i, în același timp, sentimentul de competiție.

Din acest motiv, ca elev în diferite școli s-a clasat printre primii, obținând diferite premii și diplome.

Conștiinciozitatea și punctualitatea în activitate au fost trăsăturile de bază care s-au reflectat în rezultatele obținute de-a lungul întregii cariere militare.

În anul 1973, la 1 august, se căsătorește cu AURICA CIORNEI, în urma mariajului având doi băieți – Bogdănel Cristian și Ovidiu Răzvan.

Evenimentele din anul 1989 l-au găsit îndeplinind funcția de Comandant al Regimentului 28 Tancuri și Comandant al Garnizoanei Mihai Bravu, ce avea în subordine încă șase unități militare.

Prin modul de organizare și coordonare a activităților din acea perioadă, în condițiile ducerii unui război psihologic și radioelectronic nemaiîntâlnit până în acel moment, a reușit să păstreze coeziunea pentru luptă a Regimentului și unităților din garnizoană și să prevină situațiile confuze ce ar fi generat morți sau răniți.

După anul 1990, a lucrat mai întâi ca profesor în Academia de Înalte Studii Militare la Catedra de Tancuri, apoi a îndeplinit mai multe funcții în Statul Major General și în Statul Major al Forțelor Terestre.

Atașat fiind de viața militară în general și devotat meseriei de TANCHIST a elaborat mai multe lucrări de specialitate cu referire la instrucția trupelor, iar în anul 2001, coordonând un colectiv mai larg de ofițeri, a elaborat lucrarea „ISTORIA ARMEI TANCURI DIN ARMATA ROMÂNIEI” – singura lucrare de acest gen până în prezent.


120

De altfel, lucrarea a și fost nominalizată în anul 2002 pentru Premiul „General de Corp de Armată ION SICHITIU” al Revistei „Gândirea Militară Românească”, pentru anul 2001, apreciindu-se ca fiind o „contribuție remarcabilă la îmbogățirea patrimoniului teoretic al științei militare naționale”.

Din luna iulie 2001, ofițerul trece în rezervă, dar rămâne cu inima alături de instituția care l-a format și desăvârșit ca om, cetățean și ofițer – Instituția militară.

Subunități de tancuri în ofensivă (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

121

GENERAL MARIN DRAGNEA

DE LA COPIL DE TRUPĂ, LA GENERAL CU PATRU STELE

Născut la 30 mai 1923, în comuna Siliștea-Gumești, județul Teleorman, dintr-o familie de oameni harnici și cinstiți, agricultori din tată-n fiu, Marin Dragnea, a urmat școala primară în comuna natală, avându-l coleg pe Marin Preda – ilustrul scriitor de mai târziu. Dragostea de armată, cât și condițiile modeste ale existenței materiale din familie, l-au determinat să intre la fragedă vârstă, în anul 1935, copil de trupă la Regimentul 4 Călărași din București. Această dată a marcat începutul trăirii sale ostășești cu toate greutățile, necazurile și satisfacțiile oferite de viața militară.

Soarta a făcut ca în fruntea regimentului să se afle generalul veteran de război de mai târziu, Tăutu Dumitru Done care, cu grijă părintească și exigență le-a asigurat copiilor de trupă, implicit minorului Marin Dragnea posibilitatea urmării și absolvirii Liceului „Krețulescu”, „Lazăr” și „Caragiale” din București. În anul 1941, la vârsta de numai 18 ani a plecat voluntar cu Regimentul 4 Călărași în război, pe frontul de est, pentru a lupta împotriva URSS care ocupase în 1940, prin dictat și forță, cu acordul Germaniei, Basarabia și nordul Bucovinei, străvechi meleaguri românești.


122

Tânărului ostaș cu gradul de caporal și apoi sergent, i s-a încredințat funcția de comandant de grupă la comanda Grupului 52 Cercetare. în luptele duse împotriva inamicului a fost rănit la Kotelnikovo, la 6 august 1942. După o spitalizare de câteva săptămâni, s-a reîntors pe front la unitatea din care a făcut parte, îndeplinind, în continuare, aceeași funcție până la sfârșitul lunii decembrie 1942, când a fost capturat de Armata Sovietică alături de numeroși camarazi în zona Kotelnikovo – Stalingrad și făcut prizonier.

A trăit calvarul vieții de prizonier din lagărele sovietice, gerul sub minus 30 de grade, foametea, mizeria, degerăturile, dizenteria și tifosul.

Stăpânit de dorința de libertate, a hotărât alături de alți mulți prizonieri români, să lupte și să moară ca erou în bătăliile împotriva cotropitorilor țării sale, așa cum s-a legat prin Jurământul Militar și să se sacrifice pentru eliberarea României.

În octombrie 1943 s-a înrolat voluntar în prima divizie de voluntari români „Tudor Vladimirescu”, în Regimentul 3 Infanterie, de unde a fost selecționat și trimis să urmeze Școala Militară de Ofițeri din Riazan, aflată sub conducerea unor eminenți ofițeri români: mr. Stanciu Constantin (comandantul școlii), cpt. Adam Lucian, lt. Negru Petre etc. La absolvirea școlii, în martie 1944, a fost avansat la gradul de sublocotenent și numit în funcția de comandant de pluton cercetare și ulterior de companie în Regimentul 3 Infanterie, cu care participă la război pe frontul de vest, începând cu 6 septembrie 1944, până la sfârșitul războiului.

În această calitate, a condus cu pricepere și curaj, plutonul și compania, provocând inamicului pierderi importante, în mod deosebit în bătăliile de la Sf. Gheorghe, Odorhei, Ungheni-Oarba de Mureș, Beiuș, Oradea. La 12 octombrie 1944, a fost grav rănit în bătălia pentru eliberarea orașului Oradea de sub ocupația horthystă. A fost salvat de la moarte, de subordonații săi: serg. Vânău Alexandru, cap. Ștefan și serg. Mihai Ion. A fost transportat la spitalul de campanie Tinca-Beiuș, apoi la Alba Iulia, Brașov, Sinaia, București. După 3 luni de suferință pe paturile spitalelor, a fost clasat medical prin Decizia numărul 701676 „invalid de război” gradul II. Ca invalid de război avea posibilitatea să rămână acasă demobilizat, însăa hotărât să se înapoieze pe front în martie 1945, la unitatea din care a făcut parte, în Cehoslovacia, luând comanda Companiei a 8-a, din Batalionul 3, al Regimentului 3 infanterie. Sosirea sa pe front în mijlocul camarazilor care mai supraviețuiau (35% din efectivul companiei), a dat un impuls moral voinței și curajului subordonaților, pentru îndeplinirea misiunilor de luptă până la înfrângerea inamicului în mai 1945.

Pentru abnegația, curajul și meritele eroice deosebite pe câmpul de luptă atât în est, cât și în vest, a fost apreciat și decorat cu numeroase medalii și ordine de război românești și străine, din care menționăm:


123

• „Bărbăție și Credință” cu spade cl. a II-a prin Înaltul DecretRegal nr. 1158/1941, pentru eliberarea Basarabiei;

• „Virtutea Militară” clasa a II-a în noiembrie 1942, pentru faptelede eroism de la Stalingrad prin Înaltul Decret Regal 1066;

• „Ordinul Coroana României” clasa a V-a cu spade și panglică deVirtute Militară, în grad de cavaler, prin Înaltul Decret Regal 1177, din decembrie 1944;

• „Steaua României” clasa a V-a cu spade și panglică de VirtuteMilitară și frunze de stejar, prin Înaltul Decret Regal 1195/august 1945;

• „Steaua Roșie” sovietică, prin Ordin de zi nr. 1035, din04.02.1945, pentru eliberarea orașelor Oradea și Debrețin;

• „Leul Alb” cehoslovac prin Ordin de zi nr. 6356/martie 1945;• „Crucea de Război” cehoslovacă prin Ordin de zi 3501/mai 1946;La 15 august 1946, conform Înaltului Decret-Lege 2625 al Regelui

Mihai a fost trecut în corpul activ al ofițerilor de infanterie promoția 1943. După reîntoarcerea de pe front, fără a precupeți sănătatea, a continuat să

servească cu demnitate armata, a respectat și îndeplinit cu credință Jurământul Militar, prevederile regulamentelor, legilor Statului Român și Constituției, a apărat în toate împrejurările onoarea Patriei sale.

Pentru perfecționarea sa profesională ca stat-majorist, a continuat cu pasiune și răspundere, practica de comandă și studiile militare, astfel:

• în anii 1945-1948 a îndeplinit funcția de comandant de companieși batalion la Regimentul 3 Infanterie din Pitești, și în Brigada de Tancuri București;

• în anii 1947-1948 a absolvit „Școala Specială” și a fost avansat la30 decembrie 1948, la gradul de căpitan;

• în anii 1949-1950 a îndeplinit funcția de comandant secund alDiviziei 2 Munte Sinaia-Brașov;

• în perioada 1951-1952 a urmat Cursul de perfecționare al „Școliide Război” cu durata de 7 luni;

• în perioada 1952-1954 a urmat și a absolvit Academia Superioarăde Comandă și Stat Major „Moscova” cu durata de 2 ani;

• după absolvirea Academiei, a fost promovat în decembrie 1954, înfuncția de comandant al Corpului 40 Armată Lugoj, iar în toamna anului 1956, a fost numit comandant al Corpului 38 Armată Timișoara, pe care l-a condus cu profesionalism și rezultate foarte bune, până în 1958.

Experiența și rezultatele obținute au determinat organele militare superioare și conducerea statului român să-l promoveze în funcția de prim-locțiitor al Comandantului Regiunii a 3-a Militare Cluj în care, timp de 11 ani, până în 1969, a condus cu tenacitate acțiunile Armatei a 3-a pentru


124

îndeplinirea misiunilor complexe și grele cu care s-a confruntat în acea perioadă. În anul 1968 a organizat, în mod deosebit, apărarea graniței de nord-vest a țării cu ocazia invaziei din Cehoslovacia, împotriva unui eventual atac al țărilor Tratatului de la Varșovia, fiind decorat cu Ordinul „Apărarea Patriei” clasa a 3-a.

Îmbinând cu pricepere cunoștințele acumulate timp îndelungat în alte funcții de comandă, a fost numit în 1969, comandant al Comandamentului Teritorial Cluj, funcție de care s-a achitat, în mod excepțional, până în anul 1973.

În perioada anilor 1973-1984 a îndeplinit cu onoare și în mod ireproșabil, funcția de președinte al Comitetului Olimpic Român, Președinte al Consiliului Național de Educație Fizică și Sport din România. S-a remarcat prin stilul și metodele de muncă științifice folosite în organizarea, asigurarea materialelor, sălilor de sport, stadioanelor, pregătirea și participarea sportivilor români la competițiile mondiale, europene și la olimpiadele internaționale și naționale, în 1976 la Montreal, Canada, în 1980, la Moscova, în 1984, la Los Angeles. De asemenea, în 1981, la Jocurile Mondiale Universitare din București (unde au participat peste 100 de țări), a contribuit la ridicarea prestigiului și onoarei României. Drept recunoștință la rezultatele strălucite obținute de sportivii români, Comitetul Olimpic Internațional, l-a decorat cu Ordinul „Olimpic de Argint” și Statul Român cu Ordinul „Muncii” clasa I, în anul 1983. La împlinirea a aproape jumătate de secol de viață și activitate ostășească „noiembrie 1935 – august 1984”, dedicată servirii cu onoare a armatei și țării a fost pensionat și trecut în rezervă, la vârsta de 61 de ani.

În calitate de general (r), invalid, în cel de-al Doilea Război Mondial, a acționat cu curaj, răspundere ostășească și cetățenească, în decembrie 1989 și împreună cu alți camarazi de arme, a procedat la dizolvarea vechii structuri naționale a foștilor luptători formată de puterea totalitară din România și a constituit pe noi baze, democratice, Asociația Națională a Veteranilor de Război (A.N.V.R.), ostași ai armatei române de toate gradele și armele, participanți la cele două conflagrații mondiale, devenind fondator al A.N.V.R., inclusiv al filialelor județene și sectoarelor Capitalei. Fiind ales președinte al A.N.V.R., în decembrie 1989, s-a implicat cu pasiune și înțelepciune în conducerea acestei asociații, a comitetului și a biroului său executiv. Prin coordonarea directă și operativă, consacrată serviciilor pentru veteranii de război, invalizii de război, văduvele de război și de veterani de război, a fost reales consecutiv în această funcție la conferințele naționale și a contribuit nemijlocit la elaborarea legilor: 49/1991, 44/1994, 68/1994, 49/1999, O.G. 215/2000, 167/aprilie 2002 și a altor acte oficiale privind acordarea unor drepturi și facilități cuvenite participanților la cele două războaie mondiale și văduvelor acestora. De asemenea, a susținut și susține cu ardoare în fața Parlamentului, Președinției și Guvernului României, spre aprobare, proiecte de acte normative pentru


125

acordarea de facilități bravilor veterani de război și urmașilor acestora. Rezultat al efortului depus cu competență de președintele A.N.V.R.

cu grupa sa operativă, toţi veteranii de război, invalizii de război, văduvele de război și văduvele veteranilor de război din România, primesc din partea statului român unele drepturi și ajutoare care le asigură în parte condiții modeste de viață, asistență medicală și social-umanitară.

Coordonează cu pricepere și răbdare efortul A.N.V.R. dedicat cunoașterii de către oștirea țării, în general de către societatea românească și din alte state, a trecutului eroic de luptă al românilor, forțelor sale armate, veteranilor de război, pentru apărarea independenței, integrității și suveranității naționale a României.

Mesajele adresate de președintele A.N.V.R. tuturor cititorilor, documentele istorice de memorialistică de război din lucrarea „Veteranii pe drumul onoarei și jertfei”, revistele și alte publicații și mijloace tehnice moderne, se constituie în cuvinte de suflet și mândrie națională adresate participanților de război, oștirii țării, tuturor cetățenilor români de bună credință.

Este membru activ al Academiei Româno-Americane, al Institutului European de Cercetare din Mannheim Germania și în această calitate, participă la programul acestui prestigios organism internațional, în care susține și apără onoarea și interesele României și armatei sale. Pe plan internațional, susține și apără onoarea, interesele României și armatei sale. Face cunoscut pe plan internațional instituțiilor cu care intră în relații, publicului auditoriu, presei și radio-televiziunii, eroismul bravei noastre armate, al veteranilor de război, în luptele purtate pentru servirea cauzei drepte a României, inclusiv recunoașterea și compensarea tuturor drepturilor cuvenite din participarea cobeligerantă cu Națiunile Unite, inclusiv eforturile umane și materiale făcute pentru stingerea celui de-al Doilea Război Mondial, știindu-se că România, prin efortul material și uman s-a situat pe locul al patrulea în coaliția antifascistă.

A.N.V.R., veteranii de război, soțiile acestora, toate categoriile sociale din România, inclusiv conducerea armatei și a statului român, apreciază meritele și contribuția sa ca președinte al A.N.V.R., se bucură de onoarea și prestigiul acestora, fapt pentru care a fost înaintat la gradul de general de armată și decorat cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de comandor (conform Decret nr. 530/01.12.2000).

Cetățenii români veterani de război, în viață, participanți la cel de-al Doilea Război Mondial, familiile acestora, fii, nepoții și strănepoții lor, se mândresc că au la conducerea Asociației Naționale a Veteranilor de Război un ostaș priceput, de valoare excepțională, cu merite deosebite care susține în toate împrejurările cauza lor dreaptă.

„Fii binecuvântat, brav cetățean al României cu înaltul titlu de VETERAN DE RĂZBOI, suflet din sufletul neamului românesc!”

126

COLONEL MARIAN DULĂ

A FOST PORECLIT „TATA DULĂ”. NU SE ȘTIE CINE I-A ATRIBUIT-O, DAR ȘI-AU ÎNSUȘIT-O TOȚI,

DEOARECE ERA CEL MAI TÂNĂR DINTRE COLEGII DE AN ȘI CĂUTA MEREU SĂ MODEREZE CONFLICTELE APĂRUTE

ÎNTRE TINERII CE SE STRĂDUIAU SĂ SE MATURIZEZE, SĂ-ȘI FORMEZE PERSONALITATEA.

Marian Dulă s-a născut la 2 ianuarie 1950, în orașul (acum municipiu) Roșiorii de Vede, județul Teleorman, ca primul născut al soților Maria și Ioan Dulă.

Are două surori, Ioana (Nina) și Elena și a avut un frate, Toma, decedat la 56 de ani. Toți trei au lucrat la Țesătoria „Teleormanul”, din Roșiorii de Vede.

Bunicul patern, Gheorghe Dulă, a luptat în al doilea Război Balcanic (1913), a ctitorit, împreună cu alți concetățeni, Biserica Adormirea Maicii Domnului, din Roșiorii de Vede.

Bunicul matern, Bucur Dobre, a fost jandarm, apoi agent de poliție, în Roșiorii de Vede.

Marian Dulă a urmat școala generală din 1956 până în 1963, la


127

Școala Generală nr. 1 din oraș, având învățătoare pe Ana Mamut, care avea să le devină dascăl și celor două surori, Ioana și Elena. În ciclul secundar l-a avut diriginte pe profesorul de educație fizică Groșereanu.

După examenul de absolvire, susținut la cinci materii, cu media 9,20, a dat examen de intrare la Școala Medie Mixtă nr. 1. Bucuria a fost mare pentru părinți că Marian a intrat la cea mai bună școală din oraș. Școala avea sa poarte mai multe denumiri, printre care și Liceul Teoretic nr. 1.

Primii trei ani de liceu i-a urmat în orașul natal. Materiile preferate: fizica și limba engleză. La fizică era îndemnat de profesor să publice în Gazeta matematică și fizică, ce apărea în școli, dar și la chioșcurile de ziare. La limba engleză a avut numai medii de 10, asta și datorită faptului că profesoara era tânără și avea un aer occidental, purtând vestimentație la modă. Încă din anul doi de liceu, ofițeri de la Comisariatul militar al raionului Roșiorii de Vede, făceau recrutări de candidați pentru instituțiile militare de învățământ. Se căutau elevi care să urmeze ultimii doi ani de liceu la Liceul Militar de la Breaza. Lui Marian i-ar fi plăcut să poarte uniforma, ca ofițerii care veniseră să facă recrutări, dar mama nici nu se gândea ca băiatul ei, cel mare, să se îndepărteze de familie. În al treilea an de liceu, au revenit ofițerii-recrutori cu oferta liceului militar. De data aceasta, ambii părinți, influențați și de fratele tatălui, care era căpitan de artilerie, într-o unitate din Mihai Bravu, au fost de acord ca Marian sa facă ultimul an de liceu la Breaza.

Intrarea pe poarta liceului, drumul lung de la poartă până la clase, făcut cu lacrimi în ochi, despărțirea de mama, nu pot fi uitate nicicând. Integrarea s-a făcut cu oarece greutăți, colegii de clasă fiind sosiți cu un an înainte în liceu.

Cadrul natural, arhitectura liceului, corpul de cadre didactice, ofițerii îndrumători si-au pus amprenta pe personalitatea tânărului Marian. Prietenii l-au poreclit (era obligatoriu să ai o poreclă) „Duli”. S-a bucurat de prietenia unor colegi, de aprecierea profesorilor. Dan Jebeleanu i-a fost profesor la limba și literatura română, Mesaroș la fizică, Ștefan Marinescu (Fosilă) la biologie, Spânu la geografie, ofițerul Nour la disciplinele militare.

După Bacalaureat a susținut examen pentru admiterea în Școala militară. Prima data s-a gândit la transmisiuni, dată fiind pasiunea lui pentru fizică. Dar nu a reușit. Comisia l-a repartizat, conform mediei de examen, la artilerie, însă a refuzat. A optat pentru infanterie, ofițerii instructori vorbind despre această armă ca despre regina bătăliilor.

La început de septembrie 1967, la Sibiu, au debutat cursurile la Școala Superioară de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu”, arma infanterie. Erau două companii a câte cinci plutoane fiecare. Comandanți: cpt. Ion Vălimăreanu și cpt. Polivanov. Marian a fost repartizat la plutonul 1, din compania 1, a cpt. Ion Vălimăreanu. Comandant de pluton era locotenentul


128

Sorin Babii, un ofițer deosebit care nu agrea spiritul cazon și căprăria. Era student, secția fără frecvență, la Facultatea de mecanică din Brașov. Lucrul acesta și-a pus amprenta pe formarea elevilor ca oameni. Le recomandă anumite lecturi, îi sfătuia cum să-și petreacă timpul liber, în cazarmă, dar și în oraș.

Marșuri, trageri cu armamentul de infanterie, stagiu la trupe, aplicații, cursuri de tot felul au contribuit la formarea militară a lui Marian Dulă. Anul întâi l-a început cu matematici superioare: analiză matematică, cu matrice, funcții și determinanți și geometrie analitică, cu arii, volume, sute de formule. Orele erau interesante că se desfășurau altfel decât cele cu specific militar: profesori civili, mai ales că asistentele profesorilor erau tinere femei, predare și predare-ascultare la clasă, nu în câmpul de instrucție, examene mai altfel decât verificările la Instrucția tactică și Instrucția focului, de exemplu.

Aceasta nu a fost însă decât în anul întâi, pentru că în ajunul vacanței anului 1968, au avut loc evenimentele din Cehoslovacia. Elevii trecuți în anul doi, inclusiv Marian Dulă, au rămas câteva zile în cazarmă, până s-au potolit lucrurile. După revenirea din concediu, așa se numea vacanța mare în Școala militară, unitatea de învățământ și-a schimbat programa. Urma să nu mai dureze patru ani de învățământ, ci să se treacă treptat la trei ani, elevii care erau deja în școală, în anul doi și trei trebuia să facă trei ani și patru luni. Adică în loc să se termine cursurile în august 1971, urmau să se termine mai devreme, în decembrie 1970.

Aici porecla lui Marian a fost „Tata Dulă”. Nu se știe cine i-a atribuit-o, dar și-au însușit-o toți, deoarece era cel mai tânăr dintre colegii de an, căuta să modereze conflictele apărute între adolescenții ce se străduiau să se maturizeze, să-și formeze personalitatea.

Era prieten al bibliotecii școlii, citea publicații ce se adresa tinerilor: Amfiteatru, Flacăra, avea un hobby: pictura în acuarelă. A făcut sute de desene, admirate de colegii săi, unele pentru titlurile lor: Lady Mary pe Valea Săpunului, Flagelează-mă Eve.

Fiind un fan al muzicii noi, interpretate de muzicieni occidentali, din țări cu care România nu avea relații frățești, a primit o bandă de magnetofon, de la fratele său Toma, cu muzică înregistrată de la postul de radio Europa Liberă. La controlul coletelor sosite prin poștă, banda cu muzică a fost descoperită de un ofițer din compartimentul învățământ al școlii. Timp de două luni a durat deliberarea în legătură cu incidentul produs, de a primi informații de la un post de radio interzis. Tensiunea în care a trăit Marian a fost destul de mare. Nu a informat părinții, în schimb a fost încurajat de colegi. Nu s-a luat nici-o măsură împotriva lui Marian, cea de excludere din școală fiind cea mai uzitată de șefii de atunci.

Stagiul militar la trupe, l-a efectuat la Timișoara, la unitatea militară de infanterie din cartierul Fratelia, vis-a-vis de unitatea de artilerie. Efectivele unității erau la o aplicație mare, în poligonul Cincu. Elevii


129

repartizați la practica la trupe au fost duși la subunități, în poligon. La revenirea în cazarmă au pregătit începerea ciclului de instrucție, la Regimentul Mecanizat, apoi au pregătit pentru tragere tinerii recruți. După-amiezile, elevul sergent-major Marian Dulă mergea în oraș, în centrul Timișoarei. Așa a ajuns în librării, în săli de expoziții, la Operă, unde nu a asistat la un concert, ci la un spectacol cu formația „Roșu și Negru”, din Iași, deși orașul de pe Bega era locul de naștere al formației „Phoenix”.

După examenul de licență, Marian Dulă obține gradul de locotenent. Dintre opțiuni: Ploiești, București și Caracal, este repartizat la Regimentul 3 Mecanizat, din Caracal (Unitatea Militară 01256).

Ioan Dulă, tatăl său, i-a fost în preajmă când s-a despărțit de școală, l-a ajutat să-și ducă numeroasele obiecte de echipament pe care le-a primit la absolvire, o parte din ele absolut necesare traiului unui tânăr începător: pătură, cearceafuri, fețe de pernă.

Prima întâlnire cu unitatea militară a fost scurtă, deoarece urma concediul de după Școala militară. La mijlocul lui ianuarie 1971, locotenentul Marian Dulă, alături de alți 15 tineri locotenenți, era prezentat în fața efectivelor Regimentului 3 Mecanizat, unitate ce aparținea Diviziei 1 Mecanizate, ce avea comandamentul în București. Serviciul militar, ca ofițer, a început cu o convocare de acomodare ce s-a desfășurat la București, împreună cu ceilalți ofițeri proaspăt sosiți din promoția 1970.

Locotenentul Marian Dulă a fost repartizat la plutonul 1 al companiei a 2-a Infanterie. Plutonul 1 era repartizat ofițerilor cu Școală militară, plutonul 2 era rezervat ofițerilor proveniți din sergenți (sublocotenenți), iar plutonul 3 era încadrat cu un sergent în termen. Plutonul de mitraliere era încadrat cu un sergent major. Așa era la majoritatea celor nouă companii de infanterie ale celor trei batalioane de infanterie. Regimentul purta denumirea de Mecanizat pentru că avea în compunere un batalion de tancuri, iar infanteria avea în dotare autocamioane pentru transport trupă și materiale. Comandant al regimentului era locotenent-colonelul, apoi colonel, Teodor Petrișor.

În Caracal, a locuit la gazdă, la casă, împreună cu alt teleormănean, locotenentul Ion Rizea, ofițer de chimie militară.

Din februarie până în iunie 1972, locotenentul Marian Dulă participă la cursul de comandanți de companii, de la Centrul de Pregătire a ofițerilor de Infanterie, tancuri și Auto, de la Făgăraș. Absolvă cursul cu rezultate foarte bune, având profesor pe locotenent-colonelul Bîrzeianu.

Revenit în cazarmă, primește, spre instruire, un pluton de militari cu termen redus, din cei care nu făcuseră stagiul militar în baza legii vechi a apărării, adică tineri absolvenți de studii superioare, pentru șase luni de armată.

În vara anului 1973 locotenentul Marian Dulă este promovat în funcția de locțiitor comandant de companie de infanterie și încadrat în


130

Școala de gradați, împreună cu alți trei tineri ofițeri, din promoția lui, 1970. În iulie 1974 este promovat comandantul Companiei a 2-a

Infanterie, din Batalionul 1 Infanterie. Batalionul avea trei companii de infanterie, o baterie antitanc AG-9, o baterie de aruncătoare de 81 mm, 1 pluton gospodărire.

În decembrie 1974 este avansat la gradul de locotenent major. Așa era în vremea aceea, avansările (înaintările) în grad se făceau la 30 decembrie, de ziua Republicii.

Locotenentul-major Marian Dulă solicită să fie mutat la o unitate militară din garnizoana București, pentru a oferi familiei, în special copiilor, condiții mai bune de dezvoltare și educație. Cererea nu a găsit rezolvare imediată. În fiecare an, ofițerul întocmea raport de mutare. De abia în 1978, odată cu înființarea Batalionului 98 Instrucție Pază Aeroportuară, la Otopeni, lângă aeroportul Internațional Otopeni, este încadrat comandant de companie instrucție. Se mută cu locuința, întâi cu chirie la o rudă, apoi într-un apartament repartizat de armată.

Este înaintat la gradul de căpitan în decembrie 1979. În anul 1981 susține examen de admitere la Academia Militară,

facultatea de Arme Întrunite. În academie a avut profesori pe colonelul Bacalu, colonelul Jiga, colonelul Arsene („Doctorul”).

La absolvirea academiei, în septembrie 1983, a fost repartizat în funcția de comandant al Batalionului 2 Infanterie, la Regimentul 2 Mecanizat, pe șoseaua Olteniței. Revine la Regimentul 3 Mecanizat Olt, din Caracal, ca șef al cercetării, pentru șase luni. Apoi, în vara anului 1985 este încadrat comandant al Batalionului 2 Infanterie, din Regimentul 1 Mecanizat, din București, de pe șoseaua Antiaeriană. Este avansat la gradul de maior. În scurt timp, în primăvara anului 1986 este promovat locțiitor al comandantului de regiment, în acea perioadă comandant fiind locotenent-colonelul Marin Oană. Participă la trageri cu armamentul individual, la trageri de luptă în poligonul Mihai Bravu, la aplicații cu trupe.

În septembrie 1987 este mutat la comandamentul Armatei 1, la Compartimentul Tura Operativă, care făcea legătura comandamentului cu marile unități și unitățile subordonate Armatei 1 și cu Ministerul Apărării Naționale. Susține, alături de alte cadre militare, de toate armele, examen pentru ocuparea funcției de comandant de regiment. Cei care promovau examenul, rămâneau într-o baza de date și erau ulterior încadrați pe funcție, pe măsură ce se făceau disponibile funcțiile de comandă.

Evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit la Tura Operativă a Armatei 1.

În martie 1990 este numit comandant al Regimentului 1 Mecanizat, din București, subordonat Diviziei 1 Mecanizate, cu comandamentul dislocat în aceeași cazarmă.

A preluat comanda de la un alt teleormănean, locotenent-colonelul Marin Oană, din Alexandria. Efectivele unității erau dislocate,


131

încă, la diferite obiective necesar a fi păzite și apărate de către militari, în urma instaurării noii conduceri a țării: Televiziunea Română, Telegraful Român, Guvernul României, ziarul Dimineața, Radiodifuziunea Română și multe altele.

Treptat, treptat a adus în cazarmă multe efective, reluându-se instrucția. Multe cadre militare s-au mutat la alte unități militare, dându-se curs rapoartelor de mutare mai vechi, dar și încadrarea unor noi unități înființate: Unitatea Specială de Protecție și Paza (USPP), poliția militară. A primit în unitate cadrele militare femei, în urma desființării pregătirii militare a studentelor, pe lângă facultăți. Militarii care lucraseră în Direcția Lucrări în Economia Națională au fost trecuți în rezervă, iar cadrele militare repartizate la alte unități militare.

La primele alegeri democratice, din 20 mai 1990, a asigurat paza cu unitatea pe care o comanda paza secțiilor de votare din sectoarele 5 și 6 ale Capitalei, cu efective formate din cadre și militari în termen. Activitate complet nouă, care trebuia controlată temeinic de către comandant, mai ales că paza s-a făcut cu armamentul din dotare.

Regimentul a asigurat, de asemenea, paza Guvernului României, în Piața Victoriei, cu Transportoare Amfibii Blindate (TAB) și efective, iar a Televiziunii Române numai cu TAB-uri, pe timpul demonstrațiilor din Piața Universității.

La aducerea minerilor în București, după ce s-au îndepărtat protestatarii din piață, regimentul a fost nevoit să cazeze sute de mineri, din ordinul Ministrului Apărării Naționale. După două zile, aceștia au părăsit cazarma, ajungând în localitățile de unde veniseră. Cazarea minerilor nu a fost lipsită de peripeții: divergențe și suspiciuni între ortaci, teama că vor fi decimați în marile dormitoare unde au fost cazați.

În noile condiții, s-au aplicat alte state de organizare, fără activiști de partid, fără organe de contrainformații. Subunitățile și-au reluat instrucția, A fost o muncă infernală să se inventarieze armamentul și muniția, să se caute armele rătăcite pe la alte unități militare, care avuseseră efective împreună cu regimentul, la aceleași obiective de apărat. Din fericire unitatea nu a pierdut armament, iar toată muniția a fost justificată.

S-au reluat tragerile de luptă, aplicațiile, recunoașterile în raioanele de alarmă, completarea cu materiale, reparațiile la tehnica de luptă și auto, tragerile cu tancurile (la Babadag) și artileria grea (la Mălina). Fondurile bănești au început să sosească și s-a putut trece la reparații în cazarmă: clădiri, bloc alimentar, dar și o construcție nouă, bazinul de apă cu un puț de mare adâncime.

Structura regimentului s-a modificat continuu: gospodăria agrozoo-tehnică s-a redimensionat, iar apoi s-a desființat.

În toamna anului 1990 au fost repartizați, la Regimentul 1 Mecanizat cei doi șefi de promoție: maior Virgil Bălăceanu, de la Academia Militară, facultatea de Arme Întrunite și locotenent Mircea Gologan, de la Școala


132

Militară de Ofițeri Activi, arma Infanterie. Din decembrie 1990, până în martie 1991, Marian Dulă a urmat și

absolvit Colegiul de comandă și stat major, de pe lângă Academia de Înalte Studii Militare.

În octombrie 1991, în urma ordinului MP 681/1991 al ministrului apărării naționale, maiorul Marian Dulă este mutat la Comandamentul Militar al Municipiului București, structura înființată în 1990, ce însuma centrele militare, apărarea civilă și fostele gărzi patriotice. A fost încadrat în statul major al Trupelor teritoriale, ca ofițer instructor.

În 1992 se restructurează comandamentul și este mutat la Comandamentul Militar al Sectorului Ilfov al capitalei. La sfârșitul lui iulie 1992 este avansat la gradul de locotenent-colonel. După o perioadă scurtă, la 01.09.1993, este încadrat din nou la Comandamentul Militar al Municipiului București, ca șef al Trupelor Teritoriale, funcție ce până de curând fusese prevăzută cu gradul de general maior. Îi erau subordonate Birourile de Trupe Teritoriale de la cele șapte sectoare ale capitalei, cu câte 14 cadre militare în compunere.

În 1994, la 31 mai, este mutat la Corpul 1 Armată, deoarece trupele teritoriale trec, din subordinea comandamentelor militare, în cea a corpurilor de armată. Ca urmare, Corpului 1 Armată îi sunt subordonate Birourile de Trupe Teritoriale ale sectoarelor capitalei (șapte la număr), cele ale județelor Argeș, Dâmbovița, Prahova, Ialomița și Călărași. Baza materială, poligoanele și spațiile aferente, de la întreprinderi (societăți comerciale) au trecut în administrarea unităților militare.

Din noiembrie 1994 este numit șef al Biroului Trupe Teritoriale la Sectorul 2, birou cu două batalioane de trupe teritoriale. Se aduce armamentul în cazarma în care funcționa biroul, a Regimentului 45 Transmisiuni, din București, de pe șoseaua Măgurele, unitate din compunerea Armatei 1.

La 01 noiembrie 1998 este încadrat șef de Birou investigații psihomorale la comandamentul Corpului 1 Armată. În curând, la comanda corpului a fost numit colonelul Sorin Ioan, care ulterior avea să fie înaintat la gradul de general de brigadă. La sfârșitul lunii iulie 1999, Marian Dulă este avansat la gradul de colonel, la ceremonie participând și soțiile celor ce au primit noul grad. Ceremonia a avut atât o componentă militară, cât și socializare la o masă camaraderească și dans.

În toamna anului 2000, Armata 1 se restructurează în Corp de armată. Cadrele militare se mută la Brigada 1 Mecanizată (nou înființată) sau la alte unități. Colonelul Marian Dulă este încadrat la comandamentul Diviziei de Infanterie (anexă), ca șef de stat major.

Ulterior, comandamentul de divizie (anexă) se desființează și colonelul Marian Dulă optează pentru trecerea în rezervă cu drept de pensie, cu vechime completă.

Cât timp a fost în activitate a fost decorat cu medalia Meritul


133

Militar clasele a II-a și I și cu Ordinul Meritul Militar, clasele a III-a, a II-a și I.

După trecerea în rezervă se înscrie, la câteva luni, în Uniunea Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere (UNCMRR), Subfiliala Câmpina. În scurt timp este cooptat în Biroul Subfilialei, în funcția de vicepreședinte, al colonelului Neculai Juncu. Din martie 2005 este ales Președinte al Subfilialei Câmpina.

În urma alegerilor pentru Comitetul Director al UNCMRR, colonelul Marian Dulă este ales membru supleant al Comitetului Director, în mai 2005, iar în 2007 devine membru al Comitetului Director al ANCMRR.

În august 2007 participă la cursurile de limba engleză, timp de două săptămâni, la Skopje, în Macedonia. Cursuri organizate de Academia de Limbi a Confederației Interaliate a Ofițerilor în Rezervă.

La fel se întâmplă și în vara lui 2008, de data asta cursurile se țin la Academia Navală din Istanbul, Turcia.

La alegerile din 2009 nu mai candidează, pentru funcția de președinte al Subfilialei, deoarece în ianuarie devenise consilier în Consiliului Local al municipiului Câmpina. În noiembrie același an, se schimbă statutul asociației și poate face parte din organele de conducere. În februarie 2010 este ales Președinte al Subfilialei, până în 2013.

Structura județeană se desprinde de Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere. Subfiliala Câmpina rămâne însă în structura ANCMRR, în noiembrie 2011 și îndeplinește atribuțiile de Filială județeană până în mai 2013.

Colonelul Marian Dulă este ales membru supleant al Comitetului Director al ANCMRR în 2013. La alegerile din martie 2013 este ales președintele Filialei Câmpina.

În iulie 2011 participă la un marș de pregătire al Asociației Rezerviștilor din Achern – Germania. Acolo face invitația, camarazilor germani, de a vizita România. Rezerviștii germani fac o vizita, de cinci zile, în octombrie 2012, la Câmpina, Predeal, Brașov și București, cu o delegație de opt persoane.

Rezerviștii români, în număr de nouă, întorc vizita în octombrie 2013, când vizitează Comandamentul Militar al Landului Baden-Wurtenberg, cazarma Regimentului 750 ABC, din Karlsruhe și obiective turistice.

În anul 2015 rezerviștii germani vizitează din nou România: Câmpina, București, Centrul Militar Sector 2, Delta Dunării.

O relație specială s-a înfiripat între Filiala Câmpina a ANCMRR și Asociația Veteranilor Războiului din „Tiras Tighina”, ceea ce a dus la înfrățirea municipiului Câmpina cu orașul Cimișlia, din Republica Moldova.

În iarna anului 1971 o cunoaște pe Marcela Dobrescu, cu care se căsătorește în august 1971. Marcela i-a dăruit doi copii, Alice Florența, la 2


134

aprilie 1972 și Marius Cristian, la 14 mai 1974. A fost o căsnicie frumoasă, copiii bucurându-se de educație aleasă și condiții de trai deosebite. Amândoi copiii încep cursurile școlare în București.

În primăvara anului 1997, divorțează de Marcela, iar în octombrie 1998 se căsătorește, la Câmpina, cu Florinița Elena Ionescu. Își mută domiciliul la Câmpina și face naveta la București, până la ieșirea la pensie.

Este ales consilier local în Consiliul Local al municipiului Câmpina: 2008-2012, 2012-2016.

Deține funcția de Primar împuternicit al municipiului Câmpina mai – iunie 2012.

Este coautor al lucrării „Cartea de aur a eroilor municipiului Câmpina” – 2010 și al volumului „Cartea de aur a eroilor și veteranilor de război din municipiul Câmpina” – 2015.

Este membru al Societății de Științe Istorice din Câmpina. A publicat articole de specialitate în Anuarul Societății de Științe

Istorice din Câmpina, edițiile 2010-2014, Revista Nouă, Observatorul militar și Rezerva Oștirii Române,

A participat la Seminarul militar internațional PfP, în Elveția, din octombrie 2008, și la Seminarul „60 ani NATO”, din februarie 2009, de la Köln.

Este decorat cu Emblema de Merit Rezerva Armatei României, clasa a II-a, 2010, cu Emblema de Merit Partener pentru apărare, clasa I, 2013, și cu Emblema de Onoare a ANCMRR, 2015.

Monumentul eroilor din Primul Război Mondial din municipiul Roșiori-de-Vede (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

135

COLONEL MARIAN GARGAZ

LICEUL MILITAR A REPREZENTAT ȘI PENTRU COPILUL GARGAZ MARIAN ȘANSA VIEȚII... IAR ASTĂZI, COLONELUL MARIAN GARGAZ ESTE RECUNOSCUT ÎN MEDIUL MILITAR

CA UNA DINTRE PERSONALITĂȚILE MARCANTE ALE ARMEI GENIU, CU CARE FIII TELEORMANULUI, REALMENTE,

SE POT MÂNDRI.

S-a născut la data de 24.09.1953 în comuna Traian, jud. Teleorman, într-o familie în care munca cinstită și respectul pentru semeni au reprezentat fundamentele definitorii ale parcursului în viață. Urmare a unui eveniment dramatic, rămâne orfan de tată când nici nu împlinise vârsta de 6 ani, fapt ce-i va marca în mare parte copilăria.

După absolvirea Școlii generale în comuna natală, în vara anului 1968, susține primul examen al vieții – admiterea în Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, examen la care erau înscriși peste 3.000 de candidați. Era prima promoție de absolvenți ai clasei a VIII-a care susținea examen de admitere pentru începerea cursurile clasei a IX-a în acest liceu.

Șansa i-a surâs, fiind declarat admis al 279-lea din totalul de 280 de locuri scoase la concurs. Realmente, liceul militar a reprezentat și pentru copilul Gargaz Marian șansa vieții, așa cum și-a intitulat un absolvent al


136

aceluiași liceu (col.ing. Micu Ioan, din promoția 1958) una din cărțile sale cu amintiri.

Întrucât în copilărie a avut ocazia să vadă și să admire în nenumărate rânduri pe militarii pontonieri în taberele de instrucție organizate de regimentul din Turnu Măgurele, în zona adiacentă a Dunării, încă din primii ani de liceu militar visează să ajungă ofițer în acel regiment.

Convins fiind că face cea mai bună alegere pentru devenirea sa în cariera militară, la terminarea liceului, în luna iulie 1972 susține examenul de admitere în Școala Militară de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, pentru Arma Geniu, fiind admis primul din cei 28 de candidați.

Încheie Școala Militară, ca șef de promoție, la 20 august 1975 și potrivit uzanțelor din acele timpuri își alege ca viitor loc de activitate garnizoana Turnu Măgurele, fiind repartizat la Regimentul 2 Pontonieri „Eftimie Croitoru”, în funcția de comandant Pluton Construcții Poduri.

Deși începuse să deslușească și să aplice în mod lăudabil tainele reale ale profesiei alese, și de puțin timp se căsătorise, acest parcurs favorabil îi este întrerupt de către eșalonul superior al unității din care făcea parte, fiind mutat fără drept de apel la Batalionul 137 Geniu – Construcții Zimnicea, unitate nou înființată pentru reconstrucția acestui oraș grav afectat de cutremurul din 04 Martie 1977.

Amărăciunea și dezamăgirea tânărului ofițer care nu-și putea explica de ce tocmai lui, șef de promoție, avansat la gradul de locotenent major înainte de termen, i se întâmpla așa ceva, devine și mai apăsătoare în anul 1979 când unitatea din Zimnicea este dislocată în garnizoana Tulcea pentru lucrări la combinatul siderurgic.

Nu renunță la ideea de a-și continua cariera militară într-o unitate operativă și după repetate solicitări ierarhice, reușește ca în vara anului 1978 să revină la Regimentul 2 Pontonieri „Eftimie Croitoru” pe funcția de comandant Companie Ceamuri/Batalionul Nave Fluviale, iar un an mai târziu să fie promovat în funcția de șef Stat Major la același batalion.

Ambițios din fire și având încredere în capabilitățile sale profesionale, în anul 1983, în urma unui examen riguros, este admis la Secția Geniu/Facultatea Arme din Academia Militară, iar la absolvirea acesteia (august 1985) este repartizat la Regimentul 2 Pontonieri „Eftimie Croitoru”, în funcția de comandant batalion pontonieri.

Anul 1985 avea să însemne începutul unei evoluții remarcabile în cariera militară a unui ofițer cu gradul de căpitan. Până la trecerea în rezervă, i se încredințează succesiv funcții de comandă/conducere deosebit de importante, ale căror atribute le îndeplinește cu brio, după cum urmează:

• 01.01.1986 – 15.06.1990, șef Stat Major al Regimentului 2Pontonieri „Eftimie Croitoru” Turnu Măgurele (conduce nemijlocit multiplele acțiuni la care regimentul a fost angajat în zona Turnu Măgurele în timpul evenimentelor din decembrie 1989);


137

• 1990-1993, ofițer 2/Secția Operații/Comandamentul Trupelor deGeniu (este avansat la gradul de locotenent colonel înainte de termen);

• 1993-1995, ofițer 2 și ofițer 1/Secția Pregătire Operativă/ StatulMajor al Trupelor de Uscat;

• 1995-1997, șef Birou Relații Militare Internaționale/Statul Majoral Trupelor de Uscat;

• 1997-1999, șef Birou Evidență Pregătire de Luptă și șef BirouMascare/ Statul Major al Trupelor de Uscat;

• 08 iunie – 08 decembrie 1998, șef de stat major și comandantal Batalionului 96 Geniu „Dr. Joseph Kruzel/Bosnia Herțegovina;

• 1999-2002, șef Birou Geniu/Serviciul Doctrină șiInstrucție/Statul Major al Forțelor Terestre;

• 2002-2008, șef Secție Instrucție/Serviciul Doctrină șiInstrucție/Statul Major al Forțelor Terestre;

• 2003-2008, Șef Secție Învățământ (Educație)/Statul Major alForțelor Terestre.

Pe parcursul carierei sale militare a urmat și absolvit cu rezultate remarcabile mai multe cicluri de perfecționare profesională, semnificative fiind următoarele:

˗ Cursul postacademic comandanți de regimente, profil unic, Academia Militară, 1986;

˗ Cursul postacademic pentru conducere în domeniul militar, Academia Militară, 1988;

˗ Cursul postuniversitar în domeniul operațiilor multinaționale, Colegiul Superior de Stat Major, 1997;

˗ Cursul postuniversitar în domeniul instruirii trupelor, Academia de Înalte Studii Militare, 2000.

În semn de înaltă apreciere a serviciilor deosebite aduse Armatei României și a rezultatelor remarcabile obținute în întreaga carieră militară a fost răsplătit cu multiple decorații și distincții, mai importante fiind următoarele:

˗ Medalia Meritul Militar pentru 5, respectiv 10 ani de activitate în armată;

˗ Semnul Onorific în Serviciul Patriei pentru 15, 20 și 25 ani de activitate în armată;

˗ Medalia NATO „In service of peace and freedom” pentru serviciile aduse în Teatrul de Operații din Fosta Iugoslavie /1988;

˗ Însemnul și Certificatul de Apreciere al Comandamentului Forței Multinaționale Aliate/Sarajevo pentru serviciile aduse în cadrul Misiunii de Stabilitate a Păcii în Bosnia-Herțegovina – SFOR/2000;

˗ Ordinul „Virtutea Militară, în grad de Ofițer cu însemn pentru militari”/ 2002;

˗ Ordinul „Virtutea Militară, în grad de Comandor, cu însemn de Război”/ 2008;


138

˗ Însemnul de reprezentare al șefului Statului Major al Forțelor Terestre/2006;

˗ Emblema de Onoare a Forțelor Terestre/2007; ˗ Titlul de „Luptător pentru Victoria Revoluției Române din

Decembrie 1989”/1991; ˗ Certificat de „Luptător pentru Victoria Revoluției Române din

Decembrie 1989”/1996. Începând cu 10 iulie 2008 și-a încheiat cariera de ofițer activ, fiind

trecut în rezervă ca urmare a împlinirii vârstei legale de 55 ani. Nu a rămas în afara preocupărilor camarazilor din rezervă, fapt pentru care în postura de ofițer în rezervă pensionar, având și sprijinul Serviciului Istoric al Armatei, își asumă responsabilitatea de a se implica nemijlocit în desfășurarea unei laborioase activități de cercetare științifică a istoriei și tradițiilor Armei Geniu, iar rezultatele muncii sale în acest domeniu s-au materializat în elaborarea și editarea unor lucrări de referință, cum ar fi:

• „Arma Geniu din Armata României - 150 de ani de jertfe șiglorie” (2009);

• „Evoluția Trupelor de Pontonieri în Armata Română”(2011);

• „Sub însemnele Geniului” (2014) - istoricul la zi al ArmeiGeniu;

• Foto-albumul omagial „Aniversarea Armei Geniu la 150 deani” (2009);

• Foto-albumul „Șefii promoțiilor de ofițeri, de geniu dinArmata României” (2012);

• Documentația necesară preluării de către actualele unități degeniu a vechimii și tradițiilor istorice ale structurilor din care acestea provin.

La începutul anului 2009 s-a înscris în Asociația Ofițerilor de Geniu, Construcții și Căi Ferate în Rezervă și Retragere „General Constantin N. Hârjeu”, implicându-se nemijlocit în organizare și desfășurarea unor activități comemorative și sărbătorești legate nemijlocit de Arma Geniu. În anul 2010 este ales Membru în Consiliul de Conducere, iar începând cu 20.04.2013 devine președinte al Asociației menționate și membru în Consiliul Director Central al Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere „Alexandru Ioan Cuza”.

În scurt timp, din această postură, pasiunea sa pentru istoria și tradițiile Armei Geniu se materializează în abordarea cu mult curaj și finalizarea unor proiecte îndrăznețe, demne de admirat, cum ar fi:

- inițierea și coordonarea Comitetelor de Lucru pentru repararea/ recondiționarea Monumentului Eroilor din Arma Geniu (Leul, 2008-2009) și refacerea monumentelor simbolice ale Geniului de pe Drumul Transfăgărășan (2009);


139

- schimbarea fundamentală a Statutului Asociației și așezarea pe principii noi a activității acesteia (2013);

- realizarea însemnelor heraldice ale Asociației: Steagul de Identificare, Fanionul de reprezentare și Insigna de membru al Asociației (2014);

- inițierea și coordonarea nemijlocită a proiectelor pentru refacerea mormântului întemeietorului Armei Geniu - mr. ing. Panait Donici în localitatea Valea Ursului / jud. Neamț și realizarea bustului gl. Constantin N. Hârjeu - patronul spiritual al Asociației, pe bulevardul Unirii/Sectorul 3 București (2014-2015);

- reconstituirea și realizarea în miniatură a primului drapel de luptă al Batalionului Geniu înmânat de A.I. Cuza la 01.09.1863 și al primului Batalion de Pontonieri, model 1872 (2015);

- realizarea Anuarului Ofițerilor de Geniu care au servit în Arma Geniu, începând cu anul 1859 (2015 - 2016);

- realizarea Registrului Istoric al Asociației începând cu 21 Mai 1976 (2015).

Incontestabil, colonelul în rezervă Marian Gargaz este recunoscut în mediul militar ca una dintre personalitățile marcante ale Armei Geniu, cu care fiii Teleormanului, realmente, se pot mândri.

Monumentul Eroilor din Arma Geniu (Statuia Leul) din București (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

140

CHESTOR PRINCIPAL DE POLIȚIE DR. ȘTEFAN IANCU

O VIAȚĂ ÎNCHINATĂ COMUNITĂȚILOR ȘI OAMENILOR! A CONTRIBUIT LA FONDAREA „REVISTEI ROMÂNE

DE CRIMINALISTICĂ” ȘI A ASOCIAȚIEI CRIMINALIȘTILOR DIN ROMÂNIA.

S-a născut în ziua de 22 august 1953 în comuna Stejaru, județul Teleorman, a absolvit cursurile Școlii Militare de Ofițeri a Ministerului de Interne – arma poliție, Facultatea de Drept din cadrul Universității București, Colegiul Național de Apărare din cadrul Universității Naționale „Carol I”, Cursul de Științe Penale – Criminalistică, iar în anul 2008 a obținut titlul de doctor în drept la Facultatea de Drept din cadrul Universității București.

A avut o carieră ascendentă în cadrul Poliției Române, începând din anul 1977, când a lucrat ca ofițer operativ la Serviciul Cercetări Penale și Serviciul Judiciar ale Inspectoratul de Poliție Județean Teleorman, ulterior fiind promovat ca șef al Poliției Orașului Roșiorii de Vede, șef al Poliției Municipiului Buzău, șef al Inspectoratului de Poliție Județean Teleorman, adjunct al Inspectorului General al Poliției Române (I.G.P.R.).

În această ultimă funcție a coordonat activitatea următoarelor direcții centrale din I.G.P.R. Direcția Arme, Explozivi, Substanțe Toxice; Direcția Cercetări Penale; Institutul Național de Criminalistică. Împreună cu aceste direcții a elaborat politici profesionale și strategii pentru prevenirea și


141

combaterea criminalității la nivel național. Totodată, a pus un accent deosebit pe creșterea contribuției criminalisticii în stabilirea adevărului în cauzele penale.

Pentru rezultatele obținute în activitatea sa, i s-au acordat ordine și medalii ale României, precum și grade militare până la cel de general-maior (chestor șef).

În activitatea sa a contribuit la fondarea Revistei Române de Criminalistică (1999), a Asociației Criminaliștilor din România (2000) și la executarea unor lucrări de cercetare științifică.

De la fondarea Revistei Române de Criminalistică îndeplinește funcția de vicepreședinte al Consiliului Științific, aducându-și o importantă contribuție la ridicarea nivelului științific al acestei publicații. De asemenea, și în calitate de membru în Comitetul Director al Asociației Criminaliștilor din România și-a adus o contribuție importantă la organizarea și desfășurarea manifestărilor, iar la simpozioane și conferințe a prezentat comunicări de un înalt nivel științific.

Din anul 2005 îndeplinește funcția de lector universitar la Facultatea de Drept a Universității Române de Științe și Arte „Gheorghe Cristea”, predând disciplina „Criminologie”, iar ulterior și „Criminalistică”, „Drept Penal” și „Drept procesual penal”.

Pe parcurs, ca urmare a pregătirii sale, a fost numit director de program al Masterului European de Criminalistică, dovedind competență în ridicarea calității întregului proces de învățământ.

Dintre lucrările și articolele elaborate de domnul chestor-șef Iancu Ștefan, care au văzut lumina tiparului, enumerăm următoarele:

Lucrări: 1. Criminologie, Note de curs, 232 pag., Ed. „Little Star”, București,

2011, ISBN 978-606-8264-10-3; 2. Elemente de drept penal și procedură penală – vol. I, 332 pag., Ed.

„Era”, București, 2010, ISBN 978-973-110-046-3; 3. Partea vătămată în procesul penal – 303 pag., Ed. „Era”,

București, 2009, ISBN 978-973-110-042-5; 4. Crima organizată și terorismul – Note de curs (coautor), 297 pag.,

Ed. „Era”, București, 2007. Autori: Ioan Hurdubaie, Ștefan Iancu și Vasile Lăpăduși, ISBN 978-973-110-027-2;

5. Realități și perspective în criminalistică – 378 pag., Ed.„Luceafărul”, București, 2003. Coordonatori: Vasile Lăpăduși, Iancu Ștefan, Lazăr Cârjan, Dan Voinea, ISBN 9736-0-02917-2;

6. Investigarea criminalistică a locului faptei – 541 pag., București,Ed. „Luceafărul”, 2004. Coordonatori: prof. Vasile Lăpăduși, chestor Iancu Ștefan, general magistrat dr. Dan Voinea, chestor dr. Lazăr Cârjan, general de divizie (r.) Gavril Dorelu Țărmureanu, ISBN 973-86311-5-7;

7. Rolul probelor criminalistice și medico-legale în stabilirea adevărului


142

– 447 pag., București, Ed. „Luceafărul”, 2005. Coordonatori: prof. VasileLăpăduși, chestor principal drd. Iancu Ștefan, general-maior magistrat dr. Voinea Dan, chestor dr. Lazăr Cârjan, comisar șef dr. Gheorghe Popa, general de divizie (r.) Gavril Dorelu Țărmureanu, ISBN 973-86931-1-X;

8. Contribuția criminalisticii la investigarea actelor teroriste și a altorevenimente cu consecințe grave – 452 pag., Ed. „Luceafărul”, București, 2007. Coordonatori: col.(r.) prof. Vasile Lăpăduși, chestor dr. Gheorghe Popa, chestor pr. dr. Lazăr Cârjan, chestor pr. drd. Iancu Ștefan, general magistrat dr. Voinea Dan, general de divizie (r.) dr. Gavril Dorelu-Țărmureanu, prof. univ. dr. Vasile Bercheșan, ISBN (10)973-17582-01-7.ISBN (13)978-973-1751-01-6;

9. Investigarea criminalistică a accidentelor rutiere. Contribuțiamass-media în prevenirea acestora – 551 pag., București, 2008. Coordonatori: col (r.) prof. Vasile Lăpăduși, conf. univ. dr. Gheorghe Popa, prof. univ. dr. Lazăr Cârjan, general magistrat dr. Dan Voinea, chestor pr. Drd. Iancu Ștefan, general de divizie (r.) dr. Gavril Dorelu-Țărmureanu, ISBN 973-0-02442-0.

Articole: 1. Aspecte de natură criminologică referitoare la personalitatea

infractorilor pedofili – în Revista Română de Criminalistică nr.5 (71), 2010, pag. 499-501;

2. Urmele papilare descoperite la locul faptei, mijloc de identificarea autorilor – în Criminalistică, anul IV, nr.1, ianuarie 2004, pag. 32-36;

3. Organizarea și funcționarea poliției judiciare – în Criminalistică,anul IV, nr. 4, iulie 2004, pag. 5;

4. Considerații privind activitatea Poliției Române în anul 2004 – înanul 2004 – în Criminalistică, anul VII, nr. 1, ianuarie 2005, pag. 5-6;

5. Misterul cadavrului de pe prundul râului Râmnic – înCriminalistică, anul IV, nr. 2, martie 2004, pag. 5-8 (studiu de caz);

6. Abominabila crimă din Pogoanele – în Criminalistică, anul IV, nr.3, mai 2004, pag. 5-8 (studiu de caz);

7. Crima inspirată din filme – în Criminalistică, anul IV, nr.5septembrie 2004, pag. 4-7 (studiu de caz);

8. De la alcool la lovituri cauzatoare de moarte – în Criminalistică,anul IV, nr. 6, noiembrie 2004, pag. 26-27 (studiu de caz);

9. De la furt la crimă – în Criminalistică, anul IV, nr. 2, martie 2002,pag. 16-18 (studiu de caz);

10. Un obsedat sexual a ucis cu sânge rece două fete – înCriminalistică, anul IV, nr. 3, mai 2002, pag. 29-32 (studiu de caz);

11. Ucigaș în serie – în Criminalistică, anul IV, nr. 1, ianuarie 2003,pag. 5-6 (studiu de caz);

12. Un alcoolic a ucis cu ferocitate și a dezmembrat corpul victimei– în Criminalistică, anul V, nr. 3, mai 2003, pag. 2-3 (studiu de caz).

143

GENERAL DE CORP DE ARMATĂ TEODOR IONESCU

A SERVIT ARAMATA ROMÂNĂ 37 DE ANI ȘI A CUNOSCUT DRAMA CELOR DOUĂ MARI CONFLAGRAȚII MONDIALE

ALE SECOLULUI XX

Veteran al celor două războaie mondiale ale secolului care a trecut, generalul de corp de armată TEODOR IONESCU a luptat în anii 1916-1917, îndeplinind funcția de comandant baterie artilerie și în anii 1941-1943, cea de comandant al Corpului 1 Armată, la Odessa și Cotul Donului.

Născut la 17 iunie 1884, la ALEXANDRIA, generalul Teodor Ionescu, după ce a absolvit liceul din orașul natal, a îmbrățișat, în vara anului 1905, uniforma militară, urmând timp de doi ani (1905-1907) cursurile Școlii Militare de Ofițeri Artilerie, Geniu și Marină din București, instituție militară de învățământ care își avea sediul pe Calea Griviței, colț cu str. Th. Aman și al cărei comandanți erau inițial colonelul Dumitru Rujinschi (1904-1906) și colonelul Eremia Grigorescu (1907-1910), amândoi buni comandanți în marile confruntări din vara anului 1917 de la Porțile Moldovei. În cei doi ani de studiu, elevul Teodor Ionescu a fost bun prieten cu elevul Gheorghe Mihail din Brăila, care în anii 1940 și 1944, având gradul de general de armată a îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major. După absolvirea Școlii militare la 1 iulie 1907, a fost avansat la gradul de sublocotenent și încadrat în funcția de comandant pluton tunuri de câmp la Regimentul 9 Artilerie cu care a participat la Primul Război Mondial.

A fost avansat succesiv la gradul de locotenent în 1910, căpitan – 1915 și maior – 1917. În toamna anului 1919, având timp de peste un deceniu stagiu la comandă și pe front, ofițerul a fost trimis să urmeze doi ani (1919-1921) cursurile Școlii Superioare de Război din București, fiind avansat la terminarea primului an de studii, în vara anului 1920, la gradul de locotenent-colonel. Pe timpul frecventării Școlii Superioare de Război, locotenent-colonelul Teodor Ionescu a dovedit o mare putere de muncă și asimilare a cursurilor predate, precum și frumoase aptitudini de comandă și ofițer de stat major, motiv pentru care a fost apreciat numai cu calificative maxime.

După terminarea Școlii Superioare de Război, timp de două decenii (1920-1940), ofițerul fiind avansat succesiv la gradul de colonel în 1928, general de brigadă în 1935 și general de divizie în 1940, a îndeplinit numai funcții de stat major și comandant de unitate și mari unități de


144

infanterie. În urma frumoaselor rezultate obținute și a calificativelor avute la 12 iunie 1940, generalul de divizie Teodor Ionescu a fost promovat în funcția de comandant al Corpului 1 Armată, funcție pe care a deținut-o timp de doi ani și jumătate (12 iunie 1940-18 martie 1943). Aflat în fruntea acestei mari unități tactico-operative pe timpul luptelor de la Odessa din perioada august-octombrie 1941, generalul de divizie Teodor Ionescu a condus cu hotărâre, energie și pricepere acțiunile de luptă desfășurate cu succes de marile unități subordonate: Diviziile 1 Gardă, 1 Grăniceri și a cooperat în bune condiții cu marile unități vecine.

Între 12-17 septembrie 1941, generalului Teodor Ionescu și trupelor sale le-au revenit misiunea de a asigura acțiunile ofensive declanșate de marile unități din compunerea Armatei 1 Române, comandată de generalul Iosif Iacobici, pe aliniamentul delimitat de localitățile TATARKA sud MAIAKY. Pentru acest lucru comandamentul Corpului 1 Armată a întreprins măsurile necesare pentru ca ofensiva armatei să nu fie stânjenită de reacțiile inamicului. După 17 septembrie 1941, a acționat în conformitate cu ordinele primite spre vest de limanul SUHOL și pe platoul aflat la sud-vest de localitățile TATARKA și DALNIK. În zilele de 20-22 septembrie, conducerea Corpului 1 Armată, în frunte cu generalul Teodor Ionescu s-a remarcat prin modul cum a condus lupta Diviziei 6 Infanterie, pe care o primise în subordine, unitățile acesteia reușind să ajungă prin lupte grelela liziera de sud a satului DALNIK, puternic apărat de inamic.

Începând cu ziua de 2 octombrie, generalul Teodor Ionescu a primit misiunea să ia în responsabilitate tot sectorul de acțiune al Corpului 1 Armată situat la sud de lacul HADJ-BEY. În vederea îndeplinirii acestei misiuni, generalului Teodor Ionescu i s-a subordonat trei divizii de infanterie (Divizia 2, 3 și 11 Infanterie), iar după 8 octombrie, întregul corp de armată impulsionat continuu de comandantul său a trecut la urmărirea inamicului care s-a retras spre est. În primele zile ale lunii noiembrie 1941, Corpul 1 Armată a primit ordin să se înapoieze în garnizoana de pace în orașul Craiova unde a asigurat până în primăvara anului 1942, ordinea internă pe teritoriul Olteniei și în județele Olt, Argeș și Muscel.

La 1 iulie 1942, generalul de corp de armată (avansat la 10 mai 1942) Teodor Ionescu, statul major al Corpului 1 Armată și subunitățile de deservire, transmisiuni și legături ale corpului, au fost deplasate pe frontul de est în zona NOVO-TROIȚKOE. La 30 iulie 1942, generalul Teodor Ionescu a luat în subordine Diviziile 2 Munte Română și 298 Infanterie Germană, având misiunea de a face siguranța flancului stâng al forțelor germane de la sud de râul DON. La 6 august 1942, numai cu Divizia 298 Germană și Grupul 51 Cercetare Român, generalul de corp de armată Teodor Ionescu a organizat apărarea litoralului Mării de Azov. La 20 septembrie 1942, comandamentul Corpului 1 Armată a fost deplasat spre Cotul Donului, generalul Teodor Ionescu stabilindu-și punctul de comandă în localitatea BOKOVSKAIA, reluând în subordine Diviziile 7 și 11 Infanterie


145

comandate de generalii Constantin Trestioreanu și respectiv, Savu Nedelea. Încadrați la est de marile unități din compunerea Corpului 2 Armată,

comandată de generalul Nicolae Dăscălescu și la vest de unitățile italiene din Corpul 35 Armată al Italiei, Corpul 1 Armată, comandat de generalul Teodor Ionescu a ocupat, organizat și asigurat în toamna anului 1942 o poziție largă de 38 km cuprinsă între VERH, KRIVSKOI, JAGODNI.

În urma puternicei ofensive sovietice de la Stalingrad din ziua de 19 noiembrie 1942, generalul de corp de armată Teodor Ionescu a fost nevoit să-și replieze trupele de la flancul drept și Divizia 11 Infanterie, către vest de Valea KRISAIA, luând la 21 noiembrie 1942 în subordinea sa Divizia 9 Infanterie, puternic lovită de inamic.

Sub imboldul generalului Teodor Ionescu, marile subunități subordonate au reușit să reziste atacurilor sovietice până la mijlocul lunii decembrie 1942. Divizia 11 Infanterie, ducând lupte grele, s-a repliat spre localitatea DUBOVSKI, iar Divizia 7 Infanterie spre MALGROMOK. După nimicirea Armatei 8 Italiene de către forțele sovietice, generalul Teodor Ionescu a fost nevoit să-și retragă trupele mult spre vest pentru a nu fi complet decimate. Rămășițele unităților au fost reorganizate în zona KRASNAI LUTSCH, KRASNAIA POLIANA. La 27 ianuarie 1943, activitatea Corpului 1 Armată și-a încetat activitatea, generalul Teodor Ionescu fiind rechemat în țară.

Două luni mai târziu, la 18 martie 1943, intrând în conflict cu mareșalul Ion Antonescu, care căuta să-i învinuiască pe comandanții de mari unități pentru pierderile suferite de Armata Română în Cotul Donului, generalul Teodor Ionescu și-a dat demisia din armată. Onest, ferm și demn a trăit până la vârsta de 69 de ani, respectiv până la 22 ianuarie 1953 când inima sa de brav comandant și luptător a încetat să mai bată.

Servise sub faldurile unităților și comandamentelor Armatei române timp de 37 de ani și cunoscuse privațiunile celor două mari conflagrații mondiale.

Monumentul domnitorului Alexandru Ioan Cuza din Alexandria (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

146

GENERAL DE BRIGADĂ ING. CONSTANTIN MINCU

INSPECTOR PENTRU AERONAUTICĂ, DIRECTOR GENERAL AL ADMINISTRAȚIEI

STABILIMENTELOR AERONAUTICII ȘI MARINEI MILITARE, ÎNSCRIS ÎN GALERIA PERSONALITĂȚILOR

AVIAȚIEI ROMÂNE.

Născut la 25 aprilie 1894 în orașul Alexandria, județul Teleorman, Constantin Mincu, fiul unui mic comerciant din acest oraș, Anghel Mincu și al Anastasiei Mincu, a fost un priceput inginer de aviație, care prin activitatea sa în cadrul Arsenalului Aeronauticii Militare, de Director în Direcția Aeronauticii Comerciale și de Director General al „A.S.A.M.” (Administrația Stabilimentelor Aeronauticii și Marinei Române) a militat și contribuit la dezvoltarea aviației civile și militare românești în perioada interbelică și a celui de-al Doilea Război Mondial.

De mic, Constantin Mincu a fost un copil studios, învățătura fiind întotdeauna pe primul plan. În acest sens, reținem cu plăcere că în cele patru clase primare din Alexandria a fost premiantul clasei, după cum și la Liceul „Matei Basarab” din București, a fost în cele opt clase printre cei mai buni elevi.

În vara anului 1913, a susținut examenul de absolvire al liceului, după care a dat examen de admitere la Școala militară de ofițeri artilerie și geniu de pe Calea Griviței din București. Remarcându-se ca unul dintre cei mai silitori și disciplinați elevi ai școli, fiind și un bun cunoscător al limbii franceze, conducerea școlii l-a propus, după primul an de studiu, iar Ministrul de Război a aprobat, să fie trimis la studii în Franța. Astfel în toamna anului 1914, tânărul cadet al Școlii militare de artilerie și geniu a început să frecventeze Școala Politehnică din Chalatenburg. La 1 iulie 1915, a fost avansat la gradul de sublocotenent, concomitent cu foștii colegi din anul întâi de studii 1913/1914, al Școlii militare din București.

Reîntors în țară în vara anului 1916, tânărul sublocotenent și-a luat brevetul de pilot la Școala de pilotaj din Tecuci, fiind confirmat în aviație conform Ordinului M.St.M. nr. 1509/3 din 1916. A participat ca aviator la luptele din Valea Jiului și Valea Prahovei desfășurate în vara și toamna anului 1917 și la marea bătălie de la Mărăști din iulie 1917, motiv pentru care a fost destins cu Ordinele „Coroana României” cl. a V-a, „Steaua României” cl. a IV-a, „Crucea de război” franceză și „Crucea comemorativă” franceză. La 1 aprilie 1917 a fost avansat locotenent, iar la


147

1 octombrie 1919, la gradul de căpitan. La 25 iunie 1920, a fost încadrat la Centrul de instruire al aviației,

iar la 25 iunie 1920 a fost trimis în Italia și Franța pentru a studia organizarea și activitatea Școlii Speciale de aviație și tir aerian precum și pentru a vizita câteva fabrici de armament și motoare de avioane. La 28 septembrie 1920, reîntorcându-se din misiune, și-a efectuat concediul de odihnă, după care la 12 noiembrie 1920, a fost trimis la Paris unde a studiat la școala Superioară de Construcții Aeronautice timp de patru ani.

La 10 februarie 1924, reîntorcându-se în țară a fost numit la Arsenalul Aeronautic din București, de unde la 1 iulie 1924 a fost trimis să urmeze Cursul de informații, iar după terminarea acestuia, la 13 octombrie 1924, a primit sarcină să se pregătească din punct de vedere tehnic în vederea unei misiuni speciale cu Olanda. Perioada de pregătire a durat până la 18 iunie 1925, când căpitanul Constantin Mincu a plecat în Olanda, de unde s-a reîntors la 26 iulie 1925. În același an, la 29 decembrie 1925, ofițerul a fost promovat în funcția de Inspector pentru aeronautică, în cadrul Ministerului de Război. Câteva luni mai târziu la 23 aprilie 1926, a fost din nou mutat la Arsenalul Aeronauticii Militare din București, unde a desfășurat o rodnică activitate ca inginer de aviație timp de doi ani. La 15 martie 1928, a fost încadrat la Direcția Superioară a Aeronauticii din Ministerul de Război, unde în toamna aceluiași an, la 1 octombrie 1928, a fost avansat la gradul de maior.

În cel de-al treilea deceniu al secolului trecut, mai precis între anii 1929-1939, maiorul ing. Constantin Mincu a îndeplinit numeroase funcții de mare răspundere privind construcția de avioane în industria aeronautică și învățământul de specialitate pe care le vom enumera cronologic. Astfel ca inginer de aviație în cadrul Direcției Superioare a Aeronauticii din Ministerul de Război, la 1 ianuarie 1929 a fost detașat în cadrul Comisiei de omologare a avioanelor militare, constituită la fabrica de avioane „IAR” din Brașov.

La 18 februarie 1931 a fost numit Președinte al Comisiei Tehnice pentru materiale de aviație, iar la 10 iulie 1932, a fost detașat din nou în cadrul Comisiei de omologare a avioanelor realizate de colectivul de ingineri și specialiști aero ai Fabricii de avioane „IAR”. La 1 octombrie 1935, a fost avansat la gradul de locotenent-colonel de aviație și promovat în funcția de Comandant al Școlii militare de ofițeri de aviație „Regele Carol al II-lea” de la Cotroceni. Un an mai târziu, la 1 noiembrie 1936 locotenentul-colonel ing. Constantin Mincu a fost mutat la Subsecretariatul de Stat al Aerului, dar câteva zile mai târziu, la 14 noiembrie 1936, în urma înființării Ministerului Aerului și Marinei a fost încadrat în Direcția de Construcții Aeronautice a acestui minister. În urma rezultatelor frumoase obținute în cadrul acestuia, ofițerul a fost promovat la 1 aprilie 1937 în funcția de Director al Direcției Construcții Aeronautice, în același an la 16 octombrie 1937, fiind avansat la gradul de colonel inginer de aviație.


148

Pentru o scurtă perioadă de timp, de la 1 aprilie 1939 la 29 mai 1940, colonelul ing. Constantin Mincu s-a aflat în rândul cadrelor disponibile, pentru ca în primăvara anului 1940 să se facă din nou apel la cunoștințele sale de specialitate, fiind numit la 29 mai 1940 în funcția de Director general al Aeronauticii Civile din România. În anul următor, la 1 ianuarie 1941, a fost numit Director general al „A.S.A.M.” (Administrația Stabilimentelor Aeronauticii și Marinei din România), iar câteva luni mai târziu la 1 iunie 1941 a fost avansat la gradul de general ing. de aviație. În cei peste cinci ani cât s-a aflat la conducerea acestei întreprinderi (1 iunie 1941 - 9 august 1946) generalul Constantin Mincu, a făcut ca „A.S.A.M.”-ul să devină ca pondere în industria aeronautică, a doua întreprindere de fabricat avioane după „I.A.R.” Brașov. Având ca unitate centrală Arsenalul aeronautic din București, „A.S.A.M.”-ul a luat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în subordine toate atelierele unităților de aviație de reparat avioane și motoare de avion, ce se găseau în cadrul unităților de aviație de la Pipera, Mediaș, Galați, Tecuci, precum și Arsenalul Marinei Române din Galați.

În cele două arsenale de la București, Galați, precum și în atelierele amintite, s-au construit sub îndrumarea generalului ing. Constantin Mincu zeci de avioane și s-au reparat toate aparatele de antrenament și luptă avariate în zbor. Capacitatea organizatorică, inteligența, puterea de muncă, experiența, spiritul inventiv ingineresc și alte frumoase virtuți s-au regăsit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în activitatea neobosită desfășurată de generalul Constantin Mincu la conducerea „A.S.A.M.”-ului, pentru ca aviația militară să dispună de avioanele necesare ducerii luptelor, pentru ca piloții români să aibă în dotare avioane performante.

Întrucât după terminarea războiului activitatea „A.S.A.M”-ului s-a diminuat, până când în vara anului 1946 această unitate s-a desființat, generalul Constantin Mincu, a fost mutat la 9 august 1946, în cadrul Subsecretariatului de Stat al Aerului, de unde, un an mai târziu, la 8 august 1947, a fost pensionat, având vârsta de 53 de ani.

După pensionare generalul Constantin Mincu a lucrat mulți ani în cadrul Ministerului Minelor și Petrolului, elaborând și publicând în anul 1953 o valoroasă lucrare de profil intitulată „Protecția conductelor subterane de petrol”, precum și numeroase articole în „Revista aeronautică” și alte reviste de specialitate privind motoarele de avion, performanțe și construcția lor în uzinele din țară.

Autorii documentatelor monografii „Aripi românești” și „Istoria armatei române” au consemnat în semn de omagiu activitatea bogată și creatoare a generalului ing. Constantin Mincu, înscriindu-i numele alături de alte personalități ale aviației române, motiv pentru care fiii Teleormanului sunt îndreptățiți să încerce un adevărat sentiment de mândrie.

149

GENERAL DE BRIGADĂ VASILE NICOLAU

BUN ORGANIZATOR, BUN STAT MAJORIST, BUN COMANDANT, PARTICIPANT LA

CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE DIN SECOLUL XX.

Născut în comuna Lița, județul Teleorman la 2 octombrie 1897 Vasile Nicolau, a fost unul dintre tinerii satului care după ce a terminat liceul teoretic din Turnu Măgurele, a îmbrățișat în toamna anului 1916 haina militară, având vârsta de 19 ani. În condițiile desfășurării primei mari conflagrații mondiale și a ducerii marilor bătălii de către armata română în trecătorile Carpaților și la Porțile Moldovei, Vasile Nicolau a urmat cursurile Școlii militare de ofițeri rezervă de infanterie, aflată în refugiu în orașul Dorohoi. Fiind avansat la 1 septembrie 1917, la gradul de sublocotenent a fost repartizat în funcția de comandant pluton la Regimentul 20 Infanterie din Turnu Măgurele luând parte la luptele din zona Mărășești. Un an de zile mai târziu, la 1 iulie 1918, ofițerul a fost mutat pe aceeași funcție la Regimentul 35 Infanterie, unde în urma rezultatelor obținute în instruirea militarilor din plutonul său a fost promovat adjutant al comandantului Batalionului 1 Infanterie.

La 14 decembrie 1919, ofițerul a fost promovat în funcția de comandant companie la Regimentul 87 Infanterie, iar după avansarea sa la 7 mai 1920 la gradul de locotenent a fost numit adjutant al comandantului acestei unități. În perioada octombrie 1921-octombrie 1922 locotenentul Vasile Nicolau a urmat Școala Specială de Infanterie de pe lângă Corpul 6 Armată din Oradea, iar la câteva luni de la terminarea acesteia, mai precis la 1 aprilie 1923, apreciindu-se aptitudinile sale de ofițer instructor, a fost numit comandant pluton elevi la Liceul militar „Mihai Viteazul” din Târgu-Mureș. Timp de un an de zile, până la 1 aprilie 1924, ofițerul s-a numărat printre instructorii acestei instituții de învățământ în care educația patriotică și disciplina au fost totdeauna pe primul plan.

Necesitatea încadrării unor subunități de infanterie, a determinat ca la 1 aprilie 1924, locotenentul Vasile Nicolau să fie mutat la Regimentul 82 Infanterie, unde a fost încadrat în funcția de comandant companie pușcași. În anul următor, la 10 mai 1925 a fost avansat la gradul de căpitan, continuând să comande compania de pușcași încă trei ani, până la 1 octombrie 1928 când a fost promovat sub-șef birou la Direcția Personal din Marele Stat Major.

În perioada 15 octombrie 1929–1 decembrie 1931, căpitanul Vasile


150

Nicolau s-a numărat printre elevii Școlii Superioare de Război din București, deprinzând timp de doi ani de zile, lucrul de stat major și principiile tactico-operative de întrebuințare în lupta ofensivă și de apărare a unităților și marilor unități de infanterie, tancuri, vânători de munte și artilerie terestră. După absolvirea Școlii Superioare de Război a urmat o perioadă de stagiu în diferite funcții de stat major la Marele Stat Major (1 decembrie 1931-1 iulie 1934) și la Regimentul 2 Artilerie grea (1 iulie 1934-1 noiembrie 1934). Recunoscându-i-se aptitudinile de stat majorist, după terminarea stagiaturii prevăzute de Statutul corpului ofițerilor, căpitanul Vasile Nicolau a fost reținut în cadrul Marelui Stat Major și încadrat la 1 noiembrie 1934 în funcția de ajutor Șef Birou, desfășurându-și activitatea în această calitate timp de aproape trei ani (1 noiembrie 1934-1 septembrie 1939). În această perioadă ofițerul a fost avansat la 5 aprilie 1936, la gradul de maior, în același an tânăra sa soție Cristina Petrescu dăruindu-i unicul său fiu Ion Nicolau.

În preajma dezlănțuirii celui de-al Doilea Război Mondial la 1 septembrie 1939 prin invadarea Poloniei de către armatele hitleriste, maiorul Vasile Nicolau a fost mutat de la Marele Stat Major la comanda Batalionului 1 din Regimentul 1 Vânători a Diviziei 3 Infanterie, funcție pe care a îndeplinit-o până la 10 mai 1941 când a fost avansat la gradul de locotenent-colonel și promovat în funcția de Șef de Stat Major la Divizia 15 Infanterie comandată de generalul Marin Popescu.

În această calitate a luat parte la luptele pentru eliberarea Basarabiei și la cele duse pe căile de acces ale orașului Odessa. Pentru modul cum a organizat, împreună cu generalul Marin Popescu acțiunile diviziei și au condus cu mare operativitate și hotărâre lupta fiecărei unitate în parte, locotenentul-colonel Vasile Nicolau a fost distins cu Ordinul „Steaua României” cl. a IV-a cu spade și panglică de „Virtute Militară” și „Crucea de fier” germană cl. a II-a.

După revenirea unităților Diviziei 15 Infanterie în garnizoanele de reședință în toamna anului 1941 locotenentul-colonel Vasile Nicolau a desfășurat o susținută activitate de reorganizare a Diviziei și pregătire a cadrelor, gradaților și soldaților concentrați sau încorporați în iarna anului 1941/1942. La 22 iulie 1942, ofițerul a fost din nou mutat la Marele Stat Major, unde a fost încadrat pentru o perioadă de doi ani, în funcția de Șef Birou, pregătire de luptă. La 22 iunie 1944, a fost avansat la gradul de colonel, iar câteva luni mai târziu, al 31 decembrie 1944, a fost numit Șef secție în cadrul Armatei 4 Române, funcție de care s-a achitat în bune condiții pe timpul luptei desfășurate de marile unități ale Armatei pe frontul din Cehoslovacia.

A fost de un prețios ajutor generalului Nicolae Dăscălescu comandantul Armatei 4 Române, în organizarea acțiunilor ofensive de la Banska-Bistrica și din Munții Fatra și Tatra, precum și de la Kojetin și Kromeritz. Pentru modul cum a coordonat lupta diviziilor subordonate și a


151

felului exemplar al executării misiunilor încredințate de șeful de Stat Major al Armatei 4 Române, colonelul Vasile Nicolau a fost decorat cu Ordinul „Coroana României” cl. a III-a cu spade și panglică de „Virtute Militară” și Ordinul „Regina Maria” cl. a II-a. A îndeplinit funcția de Șef Secție în Statul Major al Armatei 4 române și după terminarea victorioasă a celui de-al Doilea Război Mondial și revenirea unităților armatei române în țară.

La 22 iulie 1946 conform procesului de transformare a armatei noastre, ofițerul a fost trecut în cadrul disponibil până la 9 aprilie 1947, când a fost avansat la gradul de general de brigadă și trecut în rezervă, având vârsta de 50 de ani.

Monumentul Independenței din municipiul Turnu-Măgurele (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

152

GENERAL DE BRIGADĂ INGINER MARIN OANĂ

AM FOST ÎN MIJLOCUL EVENIMENTELOR DIN DECEMBRIE 1989!

„EROU AL EVENIMENTELOR DIN DECEMBRIE 1989, ÎNSEMNAT LA MÂNA DREAPTĂ ÎN TIMPUL ACELOR

EVENIMENTE DRAMATICE, CU RECUNOAȘTEREA PORNITĂ DIN SUFLET, SPRE AMINTIRILE DIN VIAȚA SA, DEOSEBIT DE

TUMULTOASĂ ȘI NERECUNOSCUTĂ DE CEI DE AZI!”.

Mi-a spus taică-meu odată, când eram puștan, Ce înseamnă să muncești și să câștigi un ban,

Să fii mândru pentru fiecare ban sau leu, Și să strigi în gura mare: Frate, ăsta-s eu!

Pe meleagurile Câmpiei Burnas–Teleorman, pe meandrele Râului Vedea, în dimineața zilei de 20 iunie 1946, vedea lumina zilei copilul Marinică, așa cum îi plăcea Mamei - Maria, să-și alinte primul copil din cei șase, pe care i-a adus pe lume în orașul Alexandria, alături de tatăl Florea. Cu trecerea anilor copilăriei, povara familiei – fiind cel mai mare – se răsfrângea și asupra sa.

O influență covârșitoare, asupra îndrumării nu numai a dânsului, ci și a tuturor fraților și surorilor, către carte, a avut-o MAMA, pentru că îi


153

plăcea foarte mult să citească, fapt ce i-a determinat, ca mai târziu, pe cei 6 copii, să-i spună „Vitoria Lipan”. Copilăria, cu bunele și relele ei a trecut nespus de repede, atât de repede că nu a beneficiat de vârsta la care nu ai nici o grijă. În orașul natal, Alexandria, a urmat cursurile Școlii Generale nr. 2, care i-a dat adevărata direcție către științele exacte, dar și către istorie și geografie. Pentru că ponderea economică a orașului Alexandria era agricultura, mama dorea ca fiul cel mai mare – Marinică să se înscrie la Școala Normală, însă profesorul de matematică Filios i-a schimbat destinul, pentru totdeauna. La sfârșitul clasei a 7-a, a fost îndrumat să urmeze liceul teoretic de matematică fizică din Alexandria, iar după susținerea examenului de admitere i-a confirmat eminentului profesor, că s-au adeverit previziunile domniei sale.

Perioada școlii generale și a primilor doi ani de liceu în Alexandria au fost o etapă grea, dar cu multe învățăminte, muncind de dimineața până seara, dimineața la școală, iar după-amiază și seara la activități gospodărești, acasă. Nu a avut vacanțe libere de care să se bucure, le-a transformat tot timpul în activități practice, și a renunțat la tabăra de vară de la Mangalia, la absolvirea Liceului militar.

În vacanța de iarnă a anului 1958–1959, pe aleile parcului GHICA din Alexandria, a văzut doi elevi ai Liceului militar în uniforma albastră și lampasul roșu, care l-au impresionat foarte mult și probabil atunci s-a născut ideea de a urma acest liceu.

Pe lângă contribuția enormă pe care a avut-o mama, un rol deosebit în formarea sa ca om l-a avut o sora a tatălui, Ioana, învățătoare și bărbatul acesteia Marin, economist de profesie, absolvent al Școlii tehnice economice, în anul 1933. Acesta l-a îndrumat să învețe matematica, iar nașa Ioana algoritmul însușirii de noi cunoștințe.

Clasele a VIII-a și a IX-a de liceu le-a urmat la Liceul nr. 2 Alexandria, A.I. Cuza, la care a remarcat profesori de calitate precum: Doamna Barcan, de matematică, care i-a fost și dirigintă, domnii profesori de matematică, respectiv fizică, Frumosu și Puiu Alexandru.

A urmat Liceul militar dintr-o necesitate materială, pentru a degreva părinții de întreținerea sa și pentru a-și ajuta ceilalți frați și surori. „Plec de acasă să scăpați de cheltuieli cu mine” a spus la plecare, părinților săi.

Liceul militar a fost însă un șoc, luând contact cu o structură organizată, în care trebuia să fii tot timpul în program, dar nu l-a descurajat pentru că, fiind învățat de acasă cu greul, a „suportat” aceste reguli austere. Mai în glumă, mai în serios, când a trecut de poarta liceului, pășind pe aleea largă și lungă, străjuită de înălțimea plopilor ce se ondulau de adierea vântului (fără să știe că va fi viitorul sector de făcut curățenie, din fiecare dimineață a zilei), deodată s-a deschis în fața sa un imens platou înconjurat de clădiri impunătoare, și și-a spus în gând: „IATĂ MICA BASTILIE”. Tot timpul îi veneau în minte cuvintele spuse de tatăl său în iernile lungi petrecute în familie: „Eu am făcut războiul, știu ce înseamnă


154

armata”, iar copilul naiv răspundea: „Da tată, ai făcut războiul și nu ai murit. Acum nu-i război, așa că nu voi muri nici eu.”

A fost un elev „fericit” în noua postură, că a scăpat de primul contact cu frizerul, pentru că era deja tuns, mai mult decât ZERO. Dar, de plutonierul de companie nu puteai trece ușor, aveai dreptul la trei perechi de ciorapi, primeai numai una, celelalte la Anul și la plecarea din liceu (cu aceste aspecte negative a mai avut „plăcerea” să se întâlnească în viața de ofițer și a înțeles pe cine trebuie să pedalezi să nu ai necazuri). Dar, greul acum venea, prin contactul cu gradații, care erau considerați „nordiști”, cu vechime în câmpul muncii (erau veniți de la Liceul militar Câmpulung Moldovenesc), iar noi „sudiști”, recruți, fără vechime în câmpul milităriei. Dar, surpriză, comandantul de grupă, locțiitorul comandantului de pluton, plutonierul de companie (Cristea Ion, Tătaru Silviu, Vărzaru Iulică, Țintoiu Ioan și să nu mai vorbim de Plutonierul major Ion Alexandru), care au dat dovadă de multă receptivitate și înțelegere cu cei noi veniți, pentru a se adapta noului mod de viată din liceu, pe care nu-i va uita niciodată.

În cursul celor doi ani petrecuți la Breaza își amintește cu plăcere și de unele năzbâtii ale tinereții ca de exemplu: terminase examenul de bacalaureat și, în vâltoarea euforiei tinereții, cu un grup de colegi a sărit gardul liceului și a mers în oraș. Pentru acest lucru, toți au fost scoși în fața careului liceului. Acest lucru l-a marcat și s-a hotărât ca niciodată să nu mai facă asemenea gesturi, pentru a fi scos în fața colegilor ca persoană negativă.

Își aduce aminte cu plăcere de toți profesorii săi din liceul militar, dar în mod deosebit de profesorul de matematica Cosma, de asemenea, familiile de profesori Costaș, Jebeleanu, Spânu, Hadârcă, Marin, precum și profesorii Mihu Sabina, Mesaroş, Marinescu.

O mențiune aparte are pentru profesorul de istorie Locotenent colonelul Manoliu care le-a „injectat” curiozitatea de a pătrunde în izvoarele istoriei neamului, spunându-le permanent elevilor „cariera militară e aspră, dură, dar dreaptă”. Acestea au rămas pentru sine ca un motto în viață.

În ultima clasă de liceu militar, pentru a îndruma elevii în alegerea profilului Școlilor militare s-au organizat întâlniri cu ofițeri cu funcții de conducere din Marele Stat Major, comandanți de armată, comandanți de arme care le canalizau opțiunile, spre o armă sau alta, prilej cu care le formau un anumit ideal spre care să tindă, să ajungă la fel ca cei care le vorbeau elevilor, și de cele mai multe ori aceștia se întrebau:

„Oare când vom ajunge și noi ca ei?”. Liceul militar a fost școala care i-a format postamentul viitoarei

profesii, cunoștințe solide de literatură, istorie, geografie, științele exacte, limbi străine, care mai târziu i-au fost benefice în Școala Militară Superioară de Ofițeri, cât și în cariera de ofițer.

Cariera de elev al Liceului Militar Dimitrie Cantemir, Breaza, a fost


155

încheiată prin participarea la parada militară de la 23 August 1964, prin defilarea în pas cadențat a două batalioane de câte 256 de liceeni, în costum complet alb, cu vipușcă roșie.

În toamna anului 1964 a pășit cu încredere pe piatra de granit a unui oraș încărcat de istorie milenară și în același timp și de istorie culturală, SIBIUL.

Până să ajungă aici a studiat din izvoarele istoriei trecutul glorios al acestui oraș, ceea ce i-a fost de un real folos pentru că a luat contact cu acesta înainte de a ajunge la Școala Militară, ceea ce poate că l-a și determinat să persevereze în însușirea de noi cunoștințe, precum istoria încărcată a neamului Românesc. Intrând pe porțile Școlii Militare Superioare de Ofițeri Nicolae Bălcescu – arma infanterie, primul contact a fost unul dur.

Cuvintele „ați terminat liceul militar, gata cu civilia, – aici e armată”. Toate acestea l-au pus pe gânduri, dar în mintea sa a renăscut acel îndemn al tatălui său „eu am fost pe front, trăiesc, nu ceda – ești tânăr – vei învinge,”. În această instituție a acumulat cunoștințe de istorie și artă militară, s-a format ca ofițer, și și-a însușit acele deprinderi de instructor și educator ai fiilor patriei. Apreciază că a fost în același timp și locul unde a început diferențierea unuia față de altul, fapt confirmat cu prilejul executării stagiului de practică militară în diferite unități din țară, cu specific de la o zona la alta. Această școală a fost (prin bogatul tezaur militar și cultural pe care-l posedă) un prilej de a asimila noi cunoștințe (unele dintre ele nu erau date publicității), fapt ce a contribuit la crearea de caractere puternice, cu o voință de fier.

Totodată, Școala Militară i-a creat și posibilitatea de a-și perfecționa cunoștințele în domeniul științelor exacte, având profesori universitari cu experiență, foarte bine pregătiți, ceea ce a constituit pentru dânsul un imbold de a urma mai târziu și instituții tehnice de învățământ superior, fiind unul din cei care a absolvit Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic București, promoția 1975.

Cu deosebit respect evidențiază pe cei care, timp de patru ani de zile i-au îndrumat pașii și gândirea, l-au învățat ce idealuri trebuie să aibă un ofițer al Armatei, care de multe ori își jertfea obligațiile de bărbat, tată, soț sau bunic: generalul Spirea Stănescu, colonelul Biriș Augustin (un om de o probitate profesională rar întâlnită, având metode didactice și pedagogice de a te atrage, de a transmite cunoștințe, de a forma la elev deprinderi de pedagog), lt. col. Medianu, Neagoe și Firu Aurelian, care mai târziu au fost cei care l-au îndrumat și în Academia Militară Generală, Roibu, căpitan Vălimăreanu Ion, care tot timpul școlii i-a fost și „mamă și tată”, fiindu-i comandant de pluton, pentru care are toată stima și admirația și astăzi.

Școala militară a fost perioada în care și-a cristalizat cunoștințele atât militare, cât și cele în domeniul societății civile. A fost o perioadă


156

tumultoasă în care remarcă faptul că Școala militară nu a însemnat numai și numai instrucție, ci erau și alte forme de educare, ca de exemplu, concursurile cultural-sportive, teme care se desfășurau la locuri istorice din județul Sibiu (Șelimbăr, Muzeul Brukenthal), prilej cu care li se prezentau și transmiteau cursanților cunoștințe temeinice de către cadrele universitare de la facultățile din Sibiu.

După ce a absolvit Școala Militară s-a prezentat ca tânăr locotenent pe data de 08 septembrie 1968 la Regimentul 2 Mecanizat București, zi religioasă – Adormirea Maicii Domnului – lăsându-și mama Maria cu lacrimi în ochi acasă. Aici, împreună cu colegii săi locotenenți au fost întâmpinați de comandantul de regiment colonelul Bumbea Gheorghe, un om cu o cultură vastă, un om care se impunea nu prin fizic, ci prin modul de comportare cu subordonații, om educat și crescut în familie de militari. După urările de „bun venit” adresate tuturor locotenenților, comandantul le-a prezentat unitatea, iar aceștia, la unison, au spus că știu tradițiile istorice ale regimentului și organizarea lui. Comandantul a rămas foarte surprins și întrebându-i de unde știu, i s-a raportat participarea la paradele militare din anii 1964, 1965, 1966 ca elevi ai liceelor și școlilor militare și care au fost cazați în acest regiment, în perioadele respective, cunoscând în detaliu tradițiile și organizarea acestui regiment. Acest om a fost un idol, dar în același timp i-a creat și ambiția de a munci, de a învăța să promoveze în cariera militară.

Un sprijin deosebit în scopul realizării obiectivelor pe care și le asumase și a scopului de a promova pe scara ierarhiei militare l-a primit din partea familiei-fără aceasta nu ar fi putut să-și îndeplinească visurile, de multe ori fiind nevoit chiar să o neglijeze.

Din 1968 până în 2002, mai puțin trei ani, activitatea de ofițer și-a desfășurat-o în garnizoana București, trecând prin toate funcțiile de comandă și stat major, de la comandant de pluton, companie, batalion, regiment mecanizat la șef de stat major de divizie mecanizată, comandant de comandament militar teritorial și șef direcție în Statul Major General. A lucrat ca ofițer de stat major la nivel de regiment, divizie, armată și Marele Stat Major, luând aici contact cu persoane și structuri de la care a învățat foarte mult. Toate acestea i-au dat încredere în forțele proprii, dar în același timp și obligația de a se pregăti permanent.

Un rol determinant în cariera sa l-au avut comandanții din structurile în care și-a desfășurat activitatea, de la pluton, companie până la șef direcție în Statul Major General.

Cariera militară i-a fost încărcată de evenimente istorice mari, cum ar fi:

• după absolvirea școlii militare, în care ministrul ForțelorArmate, General de Armată Ion Ioniță, le ura succes în cariera militară, forțele Tratatului de la Varșovia, mai puțin România, în 1968, invadau


157

Cehoslovacia, iar, după prezentarea la unitate a intrat direct in dispozitivul de luptă al regimentului, care avea misiune de pază și apărare a unui obiectiv strategic - aeroportul Băneasa;

• marile inundații din 1970;• tot în anul 1970, când la Oradea a avut loc prima deturnare a

unei aeronave civile românești, Regimentul 1 Mecanizat a primit misiunea să asigure paza și apărarea aeroportului Băneasa (care atunci era și aeroport internațional). A fost primul comandant al gărzii de pază și apărare care a avut o misiune ingrată, grea, pentru că a intrat în contact atât cu structuri militare, cât și civile, prilej cu care timp de 6 luni a învățat procedurile ce se execută la sol și în aer pentru organizarea, dirijarea la sol și în aer a aeronavelor;

• inundațiile din 1975;• cutremurul din 1977;• iar în perioada cât a fost comandantul Regimentului 1 Mecanizat

(1986-1990) evenimentele cruciale din istoria poporului nostru, culminând cu evenimentele din decembrie 1989, în care a răspuns de paza și apărarea unui obiectiv de importanță strategică – Televiziunea Română.

Prin modul cum și-a îndeplinit misiunea, Regimentul 1 Mecanizat a contribuit la Victoria Revoluției din decembrie 1989, în urma căreia era să-și piardă viața, rămânând totuși cu un grad de invaliditate, pentru tot restul vieții.

Își amintește cum un tânăr ofițer de pe meleagurile Caracalului fredona, următoarele versuri:

„O surpriză de proporții, Zgudui viii și morții, Și-n decembrie ’89 Se deschise o era nouă.”

În dimineața zilei de 20 decembrie la Timișoara, dar mai cu seamă în noaptea de 21/22 și în dimineața zilei de 22 Decembrie 1989 la București din inimile cetățenilor capitalei și nu numai, a izbucnit, sub semnul victoriei, sentimentul deplinei descătușări: „ARMATA E CU NOI”, iar faptul, că armata suferea împreună cu poporul, că era supusă acelorași privațiuni materiale și morale, a dus la simbioza atestată de Revoluția din Decembrie 1989, când oștirea a respins încercarea de a fi călăul națiunii și a contribuit decisiv la VICTORIA REVOLUȚIEI, împreună cu poporul.

În același timp, este cunoscut rolul pe care Televiziunea Română l-a avut în declanșarea și susținerea Revoluției la București.

Trebuie afirmat încă o dată că, pentru prima dată în lume, la 22 decembrie 1989, TVR a realizat transmiterea principalelor momente ale REVOLUȚIEI ROMÂNE ÎN DIRECT.

Pentru câteva ceasuri, în acele zile de decembrie, Televiziunea devenise un adevărat stat-major al noii puteri revoluționare și, în același timp, o fereastră, permanent deschisă de comunicare cu țara. În nici o


158

revoluție de până atunci emisiunile micului ecran nu au jucat un asemenea rol major, transmisiile TVR au conectat întreaga suflare românească la ideile revoluției.

Dată fiind importanța strategică cu totul deosebită a Televiziunii Române, apărarea ei s-a situat pe prim plan în sfera largă a misiunilor ce au revenit unităților militare în acele zile.

Pe data de 22 decembrie 1989, orele 15.00-15.15, a primit ordin de la eșaloanele superioare, ca Regimentul 1 Mecanizat, dislocat în București, să organizeze apărarea localului și personalului Televiziunii Române, împreună cu detașamente de parașutiști din localitățile Titu și Caracal.

Deplasarea la TVR, s-a executat sub aclamațiile maselor de cetățeni ai Capitalei care ieșiseră pe străzile acesteia, scandând permanent „ARMATA E CU NOI”.

Accesul în incinta TVR a unității comandate s–a executat pe baza unei parole stabilite anterior „OANĂ – ONEȘTI”.

A fost numit Comandant unic al forțelor. Începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, pe măsura

sosirii forțelor au fost precizate comandanților de unități și subunități misiunile, sectoarele de foc, modul de cooperare.

Datorită presiunii exercitate asupra Televiziunii și a evoluției imprevizibile a situației, pe parcursul desfășurării evenimentelor dispozitivul a fost întărit cu încă un batalion de infanterie.

Fizionomia dispozitivului s-a menținut, dar a crescut densitatea și puterea de foc a acestuia. Efectivele și tehnica de luptă destinate pentru apărarea Televiziunii Române, au rămas, în linii mari, neschimbate până la 27 decembrie 1989.

Trebuie subliniat că, desfășurarea acțiunilor militare în incinta Televiziunii era îngreuiată de prezența masivă a grupurilor de revoluționari, care își ofereau voluntar serviciile, sau a unor subunități din gărzile patriotice. Situația creată a impus adoptarea unor măsuri cu totul excepționale: conducerea acțiunilor prin stația de amplificare a TVR, procedeu neobișnuit, dar impus în condițiile date de necesitatea protejării grupurilor de revoluționari interpuse între elementele dispozitivului de apărare.

În incinta TV, se scanda „Libertate, libertate!”, „Armata e cu noi”, „Jos cu dinastia Ceaușescu”.

Au început să se transmită pe postul TV, tot felul de știri, care mai de care mai hazlii, că sunt otrăvite sursele de apă, că se duc lupte în diferite localități Cluj, Sibiu, Timișoara, Brașov, că unități de infanterie și blindate, se îndreaptă către București, sau că podul Grant este minat.

Au urmat zile și nopți de groază, fiecare dintre ele cu evenimente specifice, care puneau în pericol un punct strategic de cea mai mare importanță. S-au petrecut multe evenimente cruciale, infiltrări de necunoscuți până la etajul XI. Nu pot fi uitate acțiunile unor elicoptere fără


159

inscripții, sau focul executat la etajul XI al TVR, concomitent cu informațiile false, că un puternic desant aerian va ataca televiziunea.

Se trăgea din toate direcțiile, inclusiv la etajul XI, unde se lucra pe sub mese, conducerea fiind nevoită să se mute în cabinetul directorului.

Noapte grea, agitată, presărată cu situații critice, de neprevăzut. Dimineața zilei de 24 decembrie 1989, începe cu foc intens, din

toate direcțiile, se pătrunde în incinta parterului de la studiouri și Turn, dar, se reușește refacerea apărării inițiale.

Între orele 07.00 și 07.15, împreună cu un ofițer din unitate, teleormăneanul Oană Marin a coborât la etajul întâi, din blocul TURN, de unde putea supraveghea Calea Dorobanților, curtea interioară a TV, cât și pasarela. Ferestrele de la parter, etajul unu și parțial doi (partea interioară) nu mai aveau geamuri, deoarece s-a tras cu tunul de 100 mm de pe tanc, în vilele de pe Calea Dorobanți.

Se discuta despre cele observate, din poziția în genunchi, ce măsuri trebuiau luate, pentru a evita pierderile de vieți omenești. Când s-au ridicat să plece în acel timp a fost rănit. Căpitanul Răducu, ofițerul de stat major însoțitor, nu a suferit nimic, deși au fost trase două lovituri, acesta reușind să se culce repede.

La etajul IV, unde se organizase un punct sanitar, format din medici și asistenți veniți voluntari, a fost pansat repede, în condiții dificile din punct de vedere medical, iar cu mâinile bandajate și feșele înroșite de sânge, scrâșnind din dinți de durere, nu și-a pierdut cumpătul, n-a părăsit comanda, a avut curaj, rezistență pe care le-a transmis și celorlalți din subordine.

S-a dus vestea că a decedat. Începând cu după amiaza zilei de 24 decembrie 1989, s-a constatat o

vizibilă scădere a intensității acțiunilor teroriste împotriva TVR, ele devenind sporadice și nesemnificative ca efect.

În zilele de maximă intensitate a confruntării cu teroriștii, militarii care au apărat eroic TVR au plătit un dureros tribut de sânge, care a constat în moartea unui ofițer și a 11 militari în termen (3 de la unitățile mecanizate și 9 de la unitățile de parașutiști) și rănirea a 2 ofițeri și 23 de militari în termen (19 de la unitățile mecanizate și 6 de la unitățile de parașutiști).

Televiziunea nu putea să-și îndeplinească rolul de a transmite în direct Revoluția Română, fără aportul nemijlocit al întregului personal, de la operatori la sunetiști, de la electricieni la redactori, mașiniști și până la regizorii de imagine și a rolului incomensurabil ai celor din Studioul 4. Dar, cu calmul caracteristic și ticul specific, cu ochii pe monitoare, îndrăznea să pună mâna pe butoanele de transmitere a imaginilor adevărate către Țară.

Aceștia, au constituit „echipajul”, „NAVEI AMIRAL”, care au transmis Poporului Român și lumii întregii, non stop, Revoluția Română.


160

Zilele de 21-25 decembrie 1989, rămân de neuitat, în activitatea și viața sa de ofițer al Armatei Române – zilele, dar mai ales nopțile cu evenimente des schimbătoare, fără informații clare și precise în timp și spațiu, de cele mai multe ori contradictorii cu realitatea, pe care, nu mai dorește să le mai trăiască în viața sa.

De 29 ani, asistă la unele încercări de discreditare a armatei, de către unele persoane sau structuri, create după 1989. Nu dorește să incrimineze pe nimeni, dar, nici nu poate accepta minciuni, insinuări care, de fapt, nu îl afectează, ci denaturează ceea ce ar trebui să constituie un patrimoniu istoric pentru noi toți.

Cu sau fără voia noastră, în Decembrie 1989, s-a încheiat o etapă a istoriei ROMÂNIEI, la care fără să vrea a participat, dar, începe o nouă eră istorică a țării.

Dorește să aducă la cunoștința cititorilor acestor rânduri un autograf dat de către General de brigadă dr. Florian Tucă la data de 05.09.2005, din care rezultă:

„Bunului meu amic cu A mare, general Marin Oană, erou al evenimentelor din Decembrie 1989, însemnat la mâna dreaptă în timpul acelor evenimente dramatice, această carte, cu recunoașterea pornită din suflet, de azi, spre amintirile din viața sa deosebit de tumultoasă și nerecunoscută de cei de azi!”.

În loc de concluzii, dar, IMPORTANT: • Din experiență proprie, afirmă că viața de oștean este foarte

frumoasă, grea, dar și dură. • Ea îți oferă mari și evidente satisfacții de ordin material și moral

(uniformă atrăgătoare și chiar cochetă, solde bunișoare, în comparație cu cele ale altor categorii sociale, grade și funcții onorante și înalte).

• Dar, ea implică, în mod evident, o gamă largă de eforturi și desacrificii, făcute cu bună știință și în continuu, fie că este vorba de zi sau de noapte, de sărbătoare națională sau religioasă, de grijile și preocupările specifice vieții de familie.

• Cu frumusețile și cu privațiunile ei, viața de oștean se impune a fitrăită și a trăit-o, mereu și mereu, cu adâncă intensitate, cu suflet și cu dăruire, iar dacă este cu putință, redată sau reflectată apoi și în scris, pentru a putea fi cunoscută și apreciată și de către generațiile următoare de ostași ai ROMÂNIEI.

• Aceasta a fost crezul, este și va fi deviza și convingerea sinceră șicurată a unui cadru militar al zilelor noastre, care poartă cu mândrie, cu cinste și cu o înaltă demnitate gradul de general de brigadă în rezervă, inginer Oană Florea Marin.

• Nutrește un adânc respect și recunoștință pentru cei care aucontribuit la formarea sa ca general al armatei române.

161

GENERAL DE DIVIZIE DUMITRU T. POPESCU

A CONDUS CU PRICEPERE ȘI TEMERITATE UNITĂȚILE PE CARE LE-A COMANDAT LA ODESSA, ÎN COTUL DONULUI, STEPA KALMUKĂ, CAUCAZ ȘI CRIMEEA, DOVEDIND MULTĂ INIȚIATIVĂ, CUPLATE CU SPIRIT MANEVRIER, CONCEPȚIE

LARGĂ ȘI ÎNCREDERE DESĂVÂRȘITĂ ÎN SUCCES.

Urmaș demn al generalului David Praporgescu din Turnu Măgurele, primul general erou al Armatei Române, generalul de divizie DUMITRU T. POPESCU s-a născut tot la Turnu Măgurele la 11 octombrie 1893, iar după terminarea celor opt clase de liceu în orașul natal, a îmbrățișat uniforma de elev al Școlii Militare de Ofițeri Cavalerie.

Ca elev al acestei instituții militare de învățământ, Dumitru T. Popescu s-a situat în cei doi ani de studii 1912-1914, la înălțimea predecesorilor săi, generalii de mai târziu, NICOLAE RĂDESCU, CONSTANTIN SĂNĂTESCU, MIHAIL RACOVIȚĂ și alți bravi cavaleriști.

Pe băncile școlii din Târgoviște, în manejul de călărie sau pe câmpul de instrucție din preajma Mânăstirii Dealu, unde se află capul primului unificator de țară, Mihai Viteazul, tânărul elev în vârstă de 19 ani, Dumitru N. Popescu a legat o strânsă prietenie cu Ilie Antonescu, care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a comandat pe rând Diviziile 5 și 9 cavalerie. După absolvirea Școlii Militare de Ofițeri cavalerie și avansarea la gradul de sublocotenent, în ziua de 1 iulie 1914, timp de peste două decenii și jumătate (1914-1940), ofițerul s-a aflat la comanda unor subunități și unități de cavalerie, fiind avansat la gradul de locotenent în timpul Primului Război Mondial, la 1 septembrie 1917.

Între cele două războaie mondiale, ofițerul a urcat pe scara ierarhică militară, până la gradul de colonel, fiind avansat maior în 1925, locotenent-colonel în 1934 și colonel în 1938, când i s-a încredințat comanda Regimentului 5 Roșiori. În această calitate, colonelul Dumitru T. Popescu și regimentul său, făcând parte din Brigada 9 Cavalerie, comandată de generalul Traian Cocorăscu a luat parte, cu începere de la 24 august 1941 la luptele din zona orașului port Odessa, mai precis, între limanurile Bol Adjalik și Mal Adjalik. De la 2 octombrie 1941, Regimentul 5 Roșiori, precum și celelalte unități ale brigăzii (Regimentul 5 Roșiori, Regimentul 13 Călărași și Regimentul 6 Artilerie Călăreață), au fost dislocate în nordul Odessei pentru a organiza și executa paza și ordinea în


162

județele Iambol, Tulcin și Mogilev. De la 21 decembrie 1941 până la 10 februarie 1942, deoarece

comandantul Brigăzii 6 cavalerie, generalul Ion Codreanu a fost rechemat în țară, colonelul Dumitru T. Popescu a fost numit temporar la comanda Brigăzii 6 cavalerie care avea în compunerea sa Regimentele 5 Călărași, 9 Roșiori, 10 Roșiori Purtat și 4 Artilerie Călăreață. La data numirii colonelului Dumitru T. Popescu, la conducerea acestei mari unități de cavalerie, efectivele ei se găseau pe litoralul Mării de Azov, între Marianopol și vărsarea Niprului în mare, cu misiunea de a face paza litoralului. În lipsa fostului comandant al brigăzii, colonelul Dumitru Popescu, ajutat de ofițerii din statul major a verificat și a luat măsurile necesare consolidării aliniamentului de apărat, având în atenție, datorită condițiilor atmosferice, a gerului și iernii anilor 1941-1942, bunul trai al militarilor (232 ofițeri, 225 subofițeri și 5.613 gradați și soldați), adăposturi și furaje pentru cai în număr de 4248. Capacitatea organizatorică, spiritul de prevedere, puterea de muncă, dovedite de colonelul Dumitru T. Popescu, în funcțiile destinate, au fost luate în calcul atunci când conducerea Armatei Române și în mod special mareșalul Ion Antonescu au hotărât promovarea colonelului Dumitru T. Popescu și numirea sa în funcția de comandant al Diviziei 5 Cavalerie, la 3 noiembrie 1942.

Succedându-l la comandă pe colonelul Haralambie Bossie, colonelul Dumitru T. Popescu a luat comanda diviziei când aceasta abia sosise în Stepa Kalmukă, la sud de Stalingrad, după ce executase un marș lung obositor între 7 și 21 octombrie 1942, fiind îmbarcată în garnituri de tren la Krasnodar. Compunerea Divizie 5 Cavalerie la data când colonelul Dumitru T. Popescu a luat comanda era următoarea: Regimentele 6, 7 și 8 Roșiori și 2 Artilerie Călăreață, care în urma acțiunilor de luptă de la Krimskaia și Caucaz avusese mari pierderi în oameni și cai.

La 15 noiembrie 1942, colonelul Dumitru T. Popescu și divizia pe care o comanda au fost subordonate Corpului 7 Armată de la care a primit misiunea „să apere fără gând de retragere” sectorul încredințat, să interzică pătrunderea inamicului pe direcțiile Șanata – Șarnut și Șebereni – Țata și să acopere flancul stâng al Corpului 7 Armată. Forța combativă era reprezentată de două regimente de cavalerie (cu escadroane reduse), un escadron (patru baterii) de artilerie călăreață, câteva subunități de anticar și antiaeriană, câteva tanchete, un pluton de motocicliști cu jumătate din mijloacele de acțiune în stare de funcțiune, ulterior și un divizion de artilerie grea (trei baterii) ca întărire. Ca dotare, dispunea de 100 puști mitralieră, 13 mitraliere, 11 aruncătoare brandt, calibrul 81,4 mm, 14 tunuri antiaeriene și anticar de calibru mic, 15 tunuri de câmp de calibru 75 mm și 12 obuziere, calibru 150 mm. După plasarea a șase puști mitralieră la flancul drept, pentru siguranță și constituirea unei mici rezerve (12 puști mitralieră, două mitraliere, 2 branduri, 2 tunuri anticar și 1 tanchetă), au


163

rămas în sector pentru „rezistență fără gând de retragere”, doar 82 puști mitralieră, 11 mitraliere, 12 tunuri anticar și antiaeriene, 11 aruncătoare, care, raportate la cei 22 km de front, asigurau o densitate de armament de o pușcă mitralieră pe 300 m, o mitralieră pe 2000 m, un tun anticar sau antiaerian pe 2000 m, o baterie calibru 75 mm pe 5-6 km și o baterie grea pe 7 km.

Jumătate din aceste forțe trebuiau să asigure și constituirea unui centru de rezistență în zona Șarnut. Toate acestea au făcut ca misiunea încredințată diviziei să nu corespundă cu caracteristicile, proprietățile, mijloacele de foc cu care era dotată și cu frontul mare încredințat. Pentru a suplini aceste lipsuri, divizia a trecut la organizarea terenului, construind în limita posibilităților, adăposturi și amplasamente chiar și pentru un trăgător izolat. A plantat mine anticar, numai pentru 1 km de front, pe direcția Șanata, pe un singur rând și numai 150 metri. Din cauza terenului înghețat și în lipsa mașinilor speciale nu a putut construi șanț anticar.

Din punct de vedere tactic, terenul nu favoriza pe apărător. Primele acțiuni ofensive, declanșate de inamic în dimineața zilei de 20 noiembrie 1942, au constat în executarea unui atac de la N la S în flancul stâng al diviziei, cu scop de fixare și luare de contact. A doua zi, inamicul a executat un atac, de la E spre V, asupra centrului de rezistență de la Șarnut, cu circa un batalion întărit cu tancuri ușoare. A urmat apoi un atac de noapte sprijinit de katiușe și artilerie, 80 de militari sovietici înfiltrându-se în dispozitiv. Pentru lichidarea lor s-a intervenit cu rezervele diviziei. Primele două zile de luptă au relevat capacitatea de manevră a sovieticilor, care, încercând să surprindă atenția apărătorilor, au atras rezervele spre N, atacând apoi la adăpostul întunericului unul din flancurile centrului de rezistență.

Unitățile române s-au remarcat prin calmul cu care au lăsat pe sovietici să se apropie de dispozitiv, în timpul zilei, până la 150 metri, distrugându-l apoi cu foc automat și cu artilerie. Noaptea au dovedit însă insuficientă pregătire de luptă, cedând ușor în fața incursiunilor inamice inferioare numeric. În fața rezistenței constatate pe frontul Diviziei 5 Cavalerie, inamicul și-a regrupat la 22 noiembrie, forțele spre N.

Neclarificarea totală și la timp a relațiilor de subordonare față de Armata 4 blindată Germană sau Armata 4 Română a făcut ca, în ziua de 23 noiembrie Divizia 5 Cavalerie să primească, într-un timp extrem de scurt, o succesiune de ordine contradictorii: eventuală repliere spre Obilnoe (la ora 13.30), rezistență pe linia ocupată (la ora 17.30), retragere imediată spre Obilnoe, deși inamicul nu presa (ora 18). Până a doua zi, 24 noiembrie, a ocupat dispozitivul ordonat în zona Obilnoe, dar situația sa continua să fie precară din cauza inexistenței legăturii cu Divizia 4 Infanterie, frontului de peste 40 km, lipsei informațiilor despre inamic, care continua să execute incursiuni eficiente și surprinzătoare, chiar în spatele diviziei (la 25 noiembrie).


164

Sub presiunea inamicului și a respingerii Diviziei 4 Infanterie, Divizia 5 Cavalerie a fost obligată să-și replieze, în condiții grele, forțele la marginea de N a localității Obilnoe și să contraatace în zilele următoare pentru restabilirea legăturii cu Divizia 4 Infanterie. Succesivele deplasări de forțe de la flancul drept la cel stâng au avut ca rezultat cucerirea de către inamic a localității Perednaia Elișta. La 7 decembrie a primit misiunea să înlocuiască forțele Diviziei 4 Infanterie cu trei-patru escadroane și două – trei baterii, în zona Iki Sorgakin și să concentreze restul forțelor, până la 9 decembrie, în zona Donbass, Molk, fiind în măsură să acționeze spre E.

În această etapă a luptelor, deși avea un front întins și subțire în zona Șarnut, Divizia 5 Cavalerie a reușit prin rezistență fermă să determine inamicul să-și mute centrul de greutate al acțiunii spre N., deși în condiții grele, replierea s-a făcut în ordine, întârziind înaintarea inamicului. După datele proprii, s-a luptat împotriva a cinci divizii inamice. S-a apărat cu calm, deschizând focul în ultimul moment. Când inamicul, superior ca număr, a reușit să pătrundă cu unități mici, a reacționat prin contraatacuri puternice, sprijinite de artilerie, respingându-le sau ținându-le pe loc.

Începând cu 8 dec. 1942, a acționat în cadrul manevrei concepute de Armata 4 pentru a respinge infiltrațiile inamice între Corpurile 6 și 7 Armată, a constituit un front la adăpostul căruia să se pregătească contraofensiva blindată germană și a garanta siguranța zonei Șebalin, Remontnaia, unde se refăceau forțele principale ale unităților române. În această etapă a luptelor, Divizia 5 Cavalerie a atacat cu un regiment spre Iki Sorgakin, pe care l-a ocupat la 11 dec. în cooperare cu o mică formațiune blindată germană – două tunuri de asalt, două plutoane purtate și patru piese anticar. După declanșarea contraofensivei Corpului 57 Blindat spre Stalingrad (12 dec.), Diviziile 5 și 8 Cavalerie au constituit Grupul de divizii „colonel Popescu”, cu misiunea de a însoți forțele blindate germane. În acest context Divizia 5 Cavalerie s-a deplasat în zona Zaras, Krainaia Balka, Krilov, de unde a declanșat acțiunea, cucerind succesiv colhozul Krainaia Balka și localitățile Șomin și Șarnutovscki (până la 17 dec.). În continuare, Regimentele 7 și 8 Roșiori au apărat, până la 26 dec. Șutov 2. În fața puternicelor atacuri inamice, Divizia 5 Cavalerie s-a repliat la Krilov, apoi a trecut râul Manici (1 ian. 1943) și, deplasându-se spre V, a ajuns în garnizoana de reședință (apr. 1943).

După revenirea resturilor Diviziei 5 Cavalerie, în garnizoanele de reședință în cursul lunilor martie-aprilie 1943, colonelul Dumitru T. Popescu a fost încadrat pentru o lună și câteva zile, de la 5 aprilie la 10 mai 1943, în funcția de comandant secund al Diviziei 6 cavalerie. În ziua de 10 mai 1943, a fost avansat la gradul de general de brigadă și numit în funcția de comandant al Diviziei 9 Cavalerie, aflată la acea dată în Kuban, cu misiunea de a apăra aliniamentul cuprins între Limanul Bugaz


165

și Valea Zibanovo. Compunerea de luptă a Diviziei era cea prevăzută în statele de organizare, respectiv Regimentele 3, 5 Roșiori, 13 Călărași și 6 Artilerie Călăreață, iar efectivele se ridicau la 153 ofițeri, 215 subofițeri și 7369 gradați și soldați.

Timp de câteva luni încheiate, de la 12 mai la 23 septembrie 1943, generalul Dumitru T. Popescu și subordonații săi, în frunte cu comandantul de regiment de roșiori și călărași au fost de neclintit de pe acest aliniament, respingând aproape zilnic atacurile date de inamic și suportând zecile de atacuri de bombardamente ale aviației acestuia. La 23 septembrie 1943, generalul Dumitru T. Popescu a primit o nouă misiune, în cadrul operației „BRUNHILD”, inițiată, organizată și condusă de comandamentul german. Timp de trei zile (23, 24 și 25 septembrie) Divizia 9 Cavalerie, comandată cu energie de generalul Dumitru T. Popescu a luptat în condiții grele și poziții înaintate în zona localității Blagkoe. În seara zilei de 25 septembrie, generalul Dumitru T. Popescu a primit ordin să rupă lupta și să-și regrupeze marea unitate în raionul delimitat de localitățile Krasnîi Partizan și Sof Bugas.

În ziua de 26 septembrie, Divizia a fost dirijată pe fracțiuni spre Taman, în vederea ducerii în Crimeea. În zilele de 27 și 28 septembrie, generalul Dumitru T. Popescu și statul major al diviziei au organizat și condus îmbarcarea și trecerea strâmtorii Kerci, a altor trei regimente de roșiori și călărași și a Regimentului 6 Artilerie Călăreață.

Pe măsură ce subunitățile de cavalerie s-au regrupat în zilele de 29 și 30 septembrie în raionul localității Saramin, generalul Dumitru T. Popescu le-a deplasat prin Starâi Krim până la sud de orașul Eupatoria, unde a primit misiunea să treacă la apărare pe un front lung de 260 km între Eupatoria și Kisil Bay. Prin măsurile luate de comandantul Diviziei, acest aliniament a fost apărat de la 20 octombrie 1943 până în prima decadă a lunii aprilie 1944. Deoarece trupele sovietice reușiseră să rupă frontul în zona istmului Pericop, Divizia 5 Cavalerie s-a repliat cu începere de la 10 aprilie 1944, în capul de pod de la Sevastopol. La 17 aprilie 1944, generalul Dumitru T. Popescu a primit ordin de evacuare. În consecință, având în vedere mijloacele de transport avute la dispoziție, a organizat militarii în opt loturi, eșalonul de comandament în frunte cu generalul Dumitru Popescu sosind cu avionul la Mamaia în ziua de 28 aprilie 1944, ora 5,30.

Până la 2 mai 1944, resturile diviziei transportate cu vapoarele de la Sevastopol la Constanța, au reușit să se regrupeze în zona Straja, voievodul Mihai, de unde cu trenul au fost transportate în garnizoanele de reședință din Banat, până la 10 mai 1944.

În capul de pod de la Sevastopol din cadrul diviziei, au continuat să ducă lupta până la ultimul cartuș două detașamente, unul format din aproximativ 1000 militari comandat de locotenent colonelul Bracacescu și altul din aproximativ 300 militari comandat de maiorul Fărcășanu.


166

În intervalul 10 mai – 23 august 1944, generalul de brigadă Dumitru T. Popescu a condus operațiunea de reorganizare, refacere, încadrare și dotare a recruților din structura Diviziei, precum și întregul proces de pregătire a rezerviștilor chemați sub arme. De la 23 august până la 19 septembrie 1944, generalul Dumitru T. Popescu a condus cu măiestrie lupta diviziei sale împotriva trupelor germane care pătrunseseră în Banat. Despre lupta eroică dusă pentru stăvilirea contraofensivei hitleriste executată cu o mare unitate de tancuri din Iugoslavia și apărarea orașului Timișoara, generalul Dumitru T. Popescu a scris, pe baza documentelor aflate în arhiva M.Ap.N., a registrelor istorice și a notițelor personale păstrate cu grijă în scrinul amintirilor, o valoroasă și documentată lucrare memorialistică pe care a publicat-o în Editura Militară, în vara anului 1968, la lansarea căreia am avut plăcerea să fiu printre ofițerii și generalii prezenți. Intitulată sugestiv „La porțile Timișoarei”. Lucrarea generalului Dumitru T. Popescu cuprinde pagini de epopee, din acțiunile grele desfășurate cu entuziasm de unitățile subordonate pentru apărarea orașului Timișoara și nimicirea grupării hitleriste.

În încheierea lucrării, distinsul general, ca un veritabil cronicar al vremurilor pe care le-a trăit, consemna la pagina 101 cu o profundă satisfacție:

„A devenit evident că bătălia Timișoarei a fost încheiată în favoarea apărătorilor.

Hitleriștii neputând ocupa Timișoara se vedeau siliți să renunțe la planurile inițiale și să accepte lamentabilul eșec. Ei au trebuit să soarbă și aici din amara cupă a înfrângerii, ca de altfel peste tot pe teritoriul patriei noastre.

În bătălia Timișoarei, inamicul s-a străduit în zadar timp de 8 zile să înfrângă rezistența eroică a apărătorilor. În acest timp s-au dat atacuri peste atacuri, sprijinite de aviație, de artilerie, de aruncătoare și tancuri; au încercat atacuri și manevre de tatonare, atacuri în forță, atacuri coordonate pe trei direcții deodată, de la N, S și V; au combinat atacurile pe aceste direcții cu manevra de învăluire a Timișoarei pe la sud-est. Totul a fost zadarnic… Ei nu au reușit să străpungă liniile apărate cu dârzenie de ostașii Regimentelor 13 Călărași, 5 Vânători, 17 Infanterie și a celorlalte unități și formațiuni care au luat parte la lupte.

Ecoul înfrângerilor suferite de inamic în fața Timișoarei a ajuns până la Înaltul comandament german. Aceasta arată cât de mare a fost miza acțiunii din zona Timișoara.

În acest sens, fostul comandant al grupului de armate hitlerist „Ucraina de sud”, generalul Hans Fricssner, notează în memoriile sale: „Divizia 4 SS de poliție… trebuia să cucerească Timișoara și apoi, împreună cu Corpul 4 Armată ungar, să răzbată spre est, de-a lungul comunicației de șes, pentru a zăvorî trecătorile (defileurile) la


167

Caransebeș și Deva. Înfăptuirea acestor misiuni ale diviziei a întârziat din diverse motive. Încercarea ei de a cuceri, prin surprindere, Timișoara a eșuat…

Luptătorii Diviziei 9 Cavalerie și-au arătat dârzenia și vitejia. Ei și-au îndeplinit din plin datoria. Timișoara atât de vizată în planurile hitleriștilor, nu a putut fi ocupată. Prin aceasta, ostașii români au binemeritat de la Patrie. Succesul obținut în această dramatică încleștare a fost pecetluit prin sângele a 8 ofițeri, 7 subofițeri și 337 soldați și sergenți căzuți pe câmpul de onoare”.

În Ordinul de Zi nr. 16 din 20 noiembrie 1944 al Ministerului de Război, a fost citată Divizia 9 Cavalerie, alături de alte mari unități și unități care au luptat în august – septembrie 1944 împotriva trupelor hitleriste: „Divizia 9 Cavalerie – menționa Ordinul de Zi amintit – sub comanda generalului Dumitru T. Popescu a reușit între 12-18 septembrie 1944, printr-o apărare îndârjită, să păstreze orașul Timișoara, respingând puternicele atacuri inamice. Menționez în mod deosebit acțiunea Regimentului 13 Călărași al cărui comandant, locotenent colonel Enescu Ioan a căzut eroic în fruntea unității sale. Pentru faptele de arme arătate, aceste mari unități se citează «prin ordin de zi pe armată»“.

Aceste importante documente păstrate cu grijă în arhiva M.Ap.N. în dosarul nr. 1/ 270 la fila 42, poartă semnătura Președintelui Consiliului de Miniștri și Ministru de Război, ad-interim, generalul de corp de armată adjutant Constantin Sănătescu.

Pentru a eterniza memoria eroilor Diviziei 9 Cavalerie care și-au jertfit viața pentru apărarea orașului Timișoara, Biroul Cultură al acestui frumos oraș a propus primarului să omagieze faptele de arme ale diviziei și eroilor ai, prin denumirea unor străzi ale căror nume să fie rostite cu recunoștință și pioșenie de trecători.

Astfel, prin Decizia Municipiului Timișoara nr. 23939 din 1944, s-au adoptat următoarele măsuri, care merită a fi amintite cu acest prilej:

„Noi, primarul Municipiului Timișoara, asupra referatului Biroului Cultural Municipal, privitor la denumirea unor străzi din Timișoara, după numele ofițerilor eroi, care au căzut, apărând și salvând orașul cu ocazia evenimentelor ce au avut loc în decursul lunii septembrie 1944.

Având în vedere că dușmanul apropiindu-se de Timișoara, în zilele de 16 și 17 septembrie 1944, s-au dat lupte hotărâtoare în preajma orașului, cu care ocazie unitățile armatei române au oprit înaintarea năvălitorilor și ieșind biruitoare în luptă au salvat orașul și avutul cetățenilor, evitând ca acestea să încapă în mâinile dușmanilor.

Având în vedere că în luptele date în zilele de mai sus, s-au distins „Divizia 9 Cavalerie” și în special „Regimentul 13 Călărași”, comandant de eroul lt. colonel Enescu, că această mică dar hotărâtoare și vitează


168

unitate de cavalerie cu ofițeri bravi în frunte, a barat înaintarea dușmanului superior ca număr și după lupte grele, întrebuințând ofițerii pentru această destoinicie și abnegația lor, precum și toată capacitatea lor militară, ca și dragostea și iubirea lor de țară, au salvat orașul și populația lui.

Având în vedere aceste considerente, conducerea Municipiului ca și populația orașului adânc recunoscătoare față de apărătorii cetății lor, dorește să eternizeze memoria lor, prin denumirea unor străzi din Timișoara, după numele lor.

În virtutea depozițiilor art. 15 din Legea Administrativă, DECIDEM: I. Schimbăm pe data prezentei deciziuni, numele străzilor de mai

jos, după cum urmează: 1. Strada Milano din circ. I, pe toată porțiunea de la Piața

Horațiu până la strada M. Polit, se denumește „Strada Divizia 9 Cavalerie”;

2. Strada Gen. Hochberg din circ. I, pe toată porțiunea de laPiața Teba și până la strada Aurel Novac, se denumește „Strada Regimentul 13 Călărași”;

3. Strada Turin, din circ. I, pe toată porțiunea de la strada Sf. Ionpână la strada Milano, se denumește „Strada colonel Ionel Enescu”;

4. Strada Saxonia, din circ. V, pe toată porțiunea ei de la stradaMatei Basarabi până la strada Ion Vidu, se denumește „Strada maior Titus Mureșanu”;

5. Strada Săcălaz, din circ. V, pe toată porțiunea de la stradaAlexandrescu până la linia CFR spre Arad, se denumește „Strada locotenent Ovidiu Balea”;

6. Strada Cameliei, din circ. IV, pe toată porțiunea de la stradaBudai Deleanu până la Splaiul Tudor Vladimirescu, se denumește „Strada căpitan Alexei Donici”.

În cuvinte pline de căldură și admirație, generalul de divizie Dumitru T. Popescu descrie astfel lupta și eroismul de care au dat dovadă foștii lui subalterni din Regimentul 13 Călărași, ale căror nume sunt astăzi binecunoscute de locuitorii orașului de pe Bega.

„La ora 16,30 hitleriștii, aducând întăriri și dezlănțuind un puternic foc de artilerie grea și de aruncătoare în sectorul de sud, a reușit să pătrundă în Chiroda și Giroc.

Inamicul, la acea oră, având asigurat prin manevra făcută în dimineața zilei, dispozitivul de atac cu care să prindă în clește Timișoara își intensifică eforturile pentru atacul final, sigur că va pătrunde, de această dată, în oraș și va nimici Divizia 9 Cavalerie.

Planul însă nu i-a reușit. În lupta înverșunată care s-a dat pentru stăvilirea inamicului a

căzut rănit comandantul divizionului 2 din Regimentul 13 Călărași –


169

maiorul Ioan Petrică, care a fost evacuat la spitalul din Timișoara. La comanda divizionului a fost trimis maiorul Titus Mureșanu.

Situația creată prin pierderea celor două sate cerea măsuri urgente, bine organizate și mai ales bine conduse. Ca în toate ocaziile grele care reclamau măsuri excepționale, lt. colonelul Ion Enescu nu s-a menajat. El se afla și acum în teren, în prima linie, conducând personal operația.

Orice defecțiune în poziție, orice eroare cât de mică în dispozitiv, putea aduce după sine străpungerea apărării. Satele pe care le pierduseră trebuiau recucerite. Operațiunea nu era ușoară. Era nevoie da capacitate, experiență și energia unui încercat comandant.

Inamicul pătruns adânc în partea stângă a sectorului, dirija focul asupra punctului în care se afla Enescu, prin observatorii experimentați ce-i avea în prima linie.

Un proiectil a căzut în apropiere, al doilea și mai aproape. Era evident că Enescu era reperat și că pe el îl căutau proiectilele. Neînfricat, el a continuat să rămână pe loc pentru a dirija acțiunea. Alt proiectil a căzut în fața lui. apoi o lumină puternică la câțiva pași. Șuieratul nu se auzise. Locotenentul Ovidiu Balea, adjutantul regimentului, pe care îl lega de comandant un profund devotament, izvorât din prețuirea aleselor calități ale șefului său a sărit să se interpună între comandant și explozia care-i asurzi pe toți cei dimprejur, învăluindu-I într-o volbură de flăcări și fum. Dar schijele au fost mai repezi decât locotenentul Balea. Locotenent colonelul Ion Enescu se clatină o clipă, apoi căzu grav rănit. Alături de el căzu locotenentul Balea, fără suflare.

Dar Regimentul 13 Călărași nu era încă la capătul încercărilor. În momentul când comandantul era evacuat, au fost grav răniți de un proiectil comandantul Divizionului 2, maiorul Titus Mureșan și comandantul escadronului 4, căpitan Donici Alexei, pe când organizau în teren stăvilirea atacului inamic. De același proiectil a fost omorât și sergentul sanitar Ion Balica, care a dat dovadă de un înalt devotament – continuu în linia întâi, pansând și evacuând pe cei răniți.

Îndârjirea apărătorilor Timișoarei a fost mai presus de orice laudă. Călăreții Regimentului 13 Călărași, animați de eroismul comandantului lor, locotenent colonelul Ion Enescu, depuneau toate sforțările spre a corespunde grelei sarcini ce li se încredințaseră.

Plutonierul Constantin Neagu a avut prilejul ca în atâtea momente din acele zile, de a-și pune în valoare calitățile sale de neînfricat luptător. Se găsea cu plutonul ce-l comanda la stânga dispozitivului Regimentului 13 Călărași și lupta în grupul de case de la nord de cota 91, lângă calea ferată Timișoara-Buziaș. Față de apărarea noastră anticar, care se realizează destul de bine, tancurile inamice au fost extrem de prudenți și sprijineau atacul infanteriei numai pe teren favorabil, care le ferea mai mult sau mai puțin de acțiunea focului nostru antitanc, dar și atunci cu


170

multă rezervă. În schimb, armamentul greu și artileria hitleristă erau foarte active.

Din poziția pe care o ocupa, subunitatea plutonierului C. Neagu jena foarte mult atacul inamic. De aceea fasciștii dezlănțuiră împotriva plutonului român o puternică concentrare de foc, cere-i provoacă pierderi grele, subțiindu-i efectivele. Dar inamicul trebuia oprit. O ceruse comandantul de regiment, îi mai atrăsese atenția și comandantul escadronului care-i precizase că apărarea sa se sprijinea pe poziția ocupată de subunitatea lui. Plutonierul Neagu, exemplu de vitejie, a primit ordinul cu simțul de responsabilitate care-l caracteriza. Se pregătea un contraatac, terenul nu trebuia cedat. Plutonul urma să constituie un pivot în sprijinul contraatacului hotărâtor.

Înțelesese și inamicul că acest punct interesa mai mult ca oricare altul apărarea românească și de aceea se înverșunase să-l zdrobească sub concentrările puternice ale armamentului greu.

În această luptă acerbă a căzut trăgătorul puștii-mitraliere care interzicea orice mișcare în fâșia de acțiune a plutonului. Plutonierul Neagu, dintr-un salt, a luat pușca-mitralieră amuțită, dar încă caldă și a tras. Nimic nu scăpa tirului precis al acestei arme mânuite de dibaci.

Inamicul, stânjenit mult de focul puștii-mitraliere, a încercat să o reducă la tăcere, concentrând asupra ei focurile întregului armament. Rănit. plutonierul C. Neagu a continuat totuși lupta. Contraatacul nostru nu pornise, dar el trăgea mai departe, până ce un glonte dușman l-a lovit mortal. A căzut cu pușca-mitralieră în mână.

Vitejia și abnegația plutonierului C. Neagu au fost cinstite prin decorarea lui cu Virtutea Militară cls. I, post mortem. El a rămas o pildă vie de vrednicie ostășească în inimile camarazilor săi….”.

La 4 octombrie, generalul Dumitru T. Popescu a primit misiunea să-și deplaseze divizia pe frontul din Ungaria, unde la 13 octombrie 1944 a constituit un cap de pod la sud de localitatea Sztnteș. La 20 octombrie, generalul Dumitru T. Popescu și-a deplasat divizia spre Ocsod pe Criș, unde trupele germane executase o puternică contralovitură. Trei zile mai târziu marea unitate a fost din nou dirijată spre Tisa, pe care a forțat-o în ziua de 26 octombrie 1944 cu Regimentul 13 Călărași la Tiszakürt, generalul Dumitru T. Popescu găsindu-se tot timpul la punctul de trecere peste râu, pentru a interveni imediat, astfel încât forțarea să se execute fără pierderi și în timpul ordonat.

Tot generalului Dumitru T. Popescu i-a revenit meritul organizării acțiunilor ofensive pe direcția orașului Budapesta, declanșate cu începere de la 30 octombrie 1944 de Corpul 7 Armată, comandat de bravul general Nicolae Șova.

La 31 octombrie 1944, generalul de brigadă Dumitru T. Popescu, despre care în notarea de serviciu se menționa că „a condus cu pricepere și temeritate unitățile pe cale le-a comandat la Odessa, în Cotul Donului,


171

Stepa Kalmuka, Caucaz și Crimeea și după 23 august 1944, dovedind multă inițiativă, cuplate cu spirit manevrier, concepție largă și încredere desăvârșită în succes”, a fost rechemat în țară, unde după un binemeritat concediu, a fost mutat la 1 decembrie 1944 la comanda Diviziei 1 Cavalerie aflată cu Regimentele 1 și 2 Roșiori, 11 Călărași și 1 Artilerie Călăreață pe frontul din nord-vestul Ungariei.

Timp de o lună (1 decembrie 1944–4 ianuarie 1945) cât s-a aflat la comanda acestei divizii (până la înapoierea titularului, colonelul Constantin Talpeș), generalul de brigadă Dumitru T. Popescu a organizat și coordonat acțiunile de luptă desfășurate de cele trei regimente de roșiori și călărași în lungul văii Bodrog și în sectorul ungar Hidașnemeti și a localității slovace Szina. După revenirea la comandă a colonelului Constantin Talpeș, din ziua de 5 ianuarie 1945, generalul Dumitru T. Popescu a revenit la București, unde în perioada 6 ianuarie-20 februarie 1945 s-a aflat la dispoziția Ministerului de Război, iar cu începere de la 20 februarie 1945 a fost numit Director al Liceelor și Colegiilor Armatei române.

Cu experiența dobândită în cei 30 de ani de carieră militară, precum și în anii celor două războaie mondiale, generalul de brigadă Dumitru T. Popescu a îndeplinit în foarte bune condiții funcția ce i s-a încredințat, până la terminarea războiului, respectiv până la 12 mai 1945, când a primit alte însărcinări în cadrul Ministerului de Război. În anul următor, la 10 mai 1946, a fost avansat la gradul de general de divizie, iar la 9 august, având vârsta de 53 de ani a fost trecut în cadrul disponibil.

La 9 august 1947, a fost pensionat. I-a fost dat generalului de divizie Dumitru T. Popescu să cunoască transformările politice, social-economice și militare, ce au avut loc în societatea românească în deceniile ce au urmat, actului istoric de la 23 august 1944. A închis ochii la vârsta de 86 de ani, în ziua de 24 iunie 1979, fiind înmormântat la București, cu onorurile militare menționate în regulamente.

Pentru modul cum a comandat Divizia 9 Cavalerie, generalul Dumitru T. Popescu a fost distins cu Ordinele „Coroana României”, cls. a III-a și „Mihai Viteazul”, cls. a III-a. În Decretul Regal nr. 3267 din 20 decembrie 1943 prin care a fost distins și comandantul Corpului de Cavalerie, generalul de divizie Gh. Cealîk, în dreptul colonelului Dumitru T. Popescu se menționează că a fost decorat: „Pentru bravura excepțională și priceperea cu care și-a comandat divizia în luptele din Stepa Kalmukă, precum și în capul de pod KUBAN”.

172

GENERAL DE BRIGADĂ DAVID PRAPORGESCU

EROUL DE LA COȚI: „NU SLĂBIȚI CREDINȚA, A NOASTRĂ E IZBÂNDA!”

David a fost cel de-al treilea copil al familiei Praporgescu și a văzut lumina zilei în 10 decembrie 1865 la TURNU MĂGURELE. Documentele vremii semnalează că numele Praporgescu provine de la un străbunic, fost „praporgic”, adică purtător de steag (prapor) în cetele de luptători ale lui Preda Buzescu, unul din bravii căpitani ai lui Mihai Viteazul. Străbunicul a luptat și a acoperit de glorie drapelul pe care însuși biruitorul oștilor otomane de la Călugăreni i-l încredințase, iar locuitorii din Turnu Măgurele i-au zis Costea Praporgicu. Urmașii lui au moștenit atât numele cât și hotărârea de a lupta pentru apărarea patriei, un asemenea exemplu fiind David Praporgescu, fiul plugarului din Turnu, Pascu Praporgescu.

Școala primară și gimnaziul le-a absolvit în orașul natal. Elev sârguincios, cu reale aptitudini pentru învățătură, a fost remarcat de profesori, motiv pentru care, începând cu clasa a III-a a fost trimis, ca bursier al județului Teleorman, la Școala Normală pentru Învățătura Poporului Român din București.

Începând din anul 1882, David Praporgescu a frecventat cursurile acestei școli și unul dintre colegii săi relata în paginile revistei „Albina”: „că a obținut diploma de absolvire printre cei dintâi clasificați. S-a prezentat înaintea comisiei examinatoare județene și, în urma rezultatelor deosebit de mulțumitoare, fu numit învățător cu titlu


173

provizoriu la școala din comuna Lița, județul Teleorman”. Vărul său, Constantin Praporgescu l-a îndemnat pe proaspătul

membru al corpului didactic din Lița, iar David s-a hotărât rapid să intre în armată și s-a înrolat ca soldat voluntar în Regimentul 11 Călărași din Botoșani. Astfel începea un drum lung al carierei pe întreaga ierarhie a gradelor militare de la soldat, la general „singur și neajutat de nimeni, fără rubedenii sus-puse – cum arăta profesorul universitar Nicolae Bănescu – numai prin forța caracterului său, prin dârza lui voință, prin inteligență și puterea sa de asimilare”. Avansat la gradul de sergent, când era doar soldat, David Praporgescu s-a dovedit un desăvârșit instructor și educator, motiv pentru care i s-a propus să fie trecut în rândul cadrelor active ale armatei și i s-a aprobat să meargă direct la examenul de absolvire la Școala de Ofițeri de Cavalerie. Aici a cunoscut cei 100 de elevi care frecventaseră școala timp de doi ani, dar s-a clasificat pe primul loc și a obținut gradul de sublocotenent, la 1 octombrie 1889.

Animat de dorința de a-și îmbogăți cunoștințele, tânărul ofițer a mers în anii 1889 – 1890 la Școala Specială de Cavalerie din București, pe care a absolvit-o tot pe primul loc.

Primii trei ani de stagiu la unitate l-au readus în regimentul de unde plecase (Regimentul 11 Călărași) unde a fost avansat la 1 aprilie 1893 la gradul de locotenent și apoi repartizat la Regimentul 6 Călărași din Craiova.

Rezultatele obținute îl recomandau și a fost selecționat să fie trimis la Școala de Echitație de la Samur. Despre absolventul român, la 10 august 1894, comandantul școlii avea o apreciere elogioasă: „Domnul locotenent David Praporgescu este un ofițer inteligent, instruit, care a făcut proba zelului său și a marii sale asiduități. Muncind într-un mod remarcabil, el și-a însușit excelent cursurile predate. Caracterul său este din cele mai plăcute, iar atitudinea sa, din cele mai corecte. El vorbește bine franceza și poate uza ușor de această limbă. La echitație al a obținut excelente rezultate, dovedind reflexe viguroase. Domnul David Praporgescu este un ofițer de valoare.”

Ca răspuns la elogii, Ministerul de Război i-a oferit locotenentului șansa de a se perfecționa în arma pe care o îndrăgise, aprobându-i să execute stagiul de un an tot în Franța, la Regimentul 5 Dragoni din Compiegne. Rezultatele strălucite obținute și aici i-au atras respectul, stima și admirația ofițerilor francezi.

Reîntors în țară, în anul 1895, a fost avansat la gradul de căpitan și repartizat la Regimentul 1 Roșiori din Tecuci. Nu peste mult timp s-a prezentat la examenul de admitere în Școala de Război și a reușit de asemenea printre primii. Ca elev al acestei școli, timp de doi ani, și-a probat și mai pregnant calitățile sale de militar, afirmându-se ca un teoretician, doctrinar și excelent practician în meseria armelor. Totodată, și-a probat și pus în valoare adevărata sa pasiune pentru istorie și în


174

cercetarea modului cum au luptat renumiții comandanți de oști din trecutul glorios al românilor și al altor popoare. În aceeași măsură era pasionat de cartografie și s-a preocupat de evoluția și aplicarea acesteia pe plan militar pentru îmbunătățirea procesului de întocmire a hărților. Pentru meritele din acest domeniu a fost ales membru activ în Societatea Română de Geografie, care este de fapt, singurul onor public pe care l-a acceptat în timpul vieții.

În anii 1902-1903, căpitanul David Praporgescu a fost trimis din nou peste hotare pentru a-și perfecționa pregătirea militară, dar de această dată în Austria, la Regimentul 12 Ulani, la comandamentul Brigăzii 4 Cavalerie și cel al Corpului 4 Armată. La fel ca în Franța și în Austria ofițerul și-a afirmat din plin personalitatea, puterea de a învăța, dorința de a cunoaște cât mai mult și a executa cât mai bine misiunile primite.

„Silința sa intensă – nota comandantul Regimentului 12 Ulani într-o adresă către Ministerul de Război al Austro-Ungariei – priceperea sa și interesul său pentru meseria militară, precum și ambițiunea pe care a arătat acest ofițer au contribuit ca într-un timp atât de scurt să fie în stare să cunoască detaliile serviciului unui escadron, divizion și regiment, atât în ceea ce privește instrucția, cât și serviciul administrativ”. Este demnă de remarcat strădania ofițerului român pentru a reprezenta cât mai bine țara și armata peste hotare. El a participat cu mult succes inclusiv la manifestări sportive și concursuri aplicativ-militare pe națiuni, clasându-se fie pe primul loc, fie printre laureați.

Căpitanul Praporgescu era astfel așteptat în țară cu mare interes, unde a revenit la sfârșitul anului 1903 și timp de 13 ani (până la 1916) a îndeplinit diferite funcții prin care s-a ridicat în centrul atenției superiorilor prin modul său ireproșabil de îndeplinire a atribuțiilor. Mai întâi, cinci ani (până în 1908) a fost șef de secție la Școala de Ofițeri de Infanterie și Cavalerie din București și profesor de cavalerie și de tactica armei cavalerie. Pasul următor în profesia de dascăl militar l-a făcut câțiva ani mai târziu, când a fost numit șef de catedră pentru tactica cavaleriei, la Școala Superioară de Război. Era un instructor și pedagog remarcabil care căuta să inspire elevilor încredere în propriile lor cunoștințe, dragostea de a se pregăti continuu și convingerea de a fi buni patrioți.

„Ofițerii sunt la înălțimea sarcinilor lor – spunea David Praporgescu – și inspiră trupelor încrederea necesară, numai atunci când ei au conștiința îndeplinirii datoriei, sentiment final al profesiunii, o mare valoare marcată și, mai presus de toate, tăria de caracter, pentru a–și lua răspunderea totdeauna când împrejurările o cer”. După cum spunea el, ostașul trebuie crescut în ideea de a fi în orice timp și împrejurare „gata de a-și jertfi viața pentru țară”.

Prelegerile pasionatului și experimentatului dascăl militar erau adesea punctate cu referiri la rolul pe care trebuie să-l joace exemplul personal al ofițerului de război. „Ascendentul exemplului personal devine


175

mai necesar ca în timp de pace. Ofițerul nu trebuie să facă în nici un caz paradă de existența sa, de exemplul său în disprețuirea pericolului și abnegația sa. Trebuie să așterne în inima soldatului, sentimente nobile”.

Odată cu avansarea la gradul de locotenent-colonel (14 aprilie 1909) i-a venit și mutarea la Inspectoratul General al Armatei, iar trei ani mai târziu (1 aprilie 1912) a primit și gradul de colonel. Până la intrarea României în Primul Război Mondial, a comandat Brigada 2 cavalerie din Roman. Tot timpul cât a comandat unități și mari unități, s-a concentrat în primul rând, ca un adevărat pedagog, asupra educării subordonaților pentru deprinderea acestora cu măiestria conducerii trupelor și i-a antrenat în executarea exercițiilor cât mai apropiate realităților câmpului de luptă.

O atenție deosebită a acordat-o pregătirii ofițerilor prin aplicații pe hartă și în teren, cerând statelor majore conceperea acelor situații a căror rezolvare să necesite o judecată profundă, să dezvolte spiritul de inițiativă, curajul și răspunderea de a adopta rapid hotărâri oportune și cât mai juste. Prin dispozițiile și ordinele scrise ale colonelului David Praporgescu, păstrate în arhiva M.Ap.N., se poate constata insistența sa de a cere comandanților eșaloanelor subordonate să-și instruiască militarii în condiții cât mai aproape de realitățile câmpului de luptă.

„Regimentele să lucreze numai pe teren și numai în vederea războiului… Atunci când se poate aprecia vrednicia gradelor și oamenilor unei trupe, când toți în condiții grele de lucru nu dau înapoi, nu cedează intemperiilor și merg tot înainte, căci prin muncă și străduință se capătă totul”. Iată de ce era firesc și normal cu puțin timp înaintea declanșării mobilizării generale a Armatei Române să fie avansat la gradul de general de brigadă și numit să comande Divizia 20 Infanterie. I-au trebuit doar câteva săptămâni, pentru energia care l-a caracterizat, să muncească la organizarea și pregătirea unităților pentru lupta cea mare, care avea să înceapă în 1916 la mijlocul lunii august. Când s-a decretat mobilizarea și-a concentrat toată atenția asupra îndeplinirii în cele mai bune condiții a misiunii primite de a apăra malul Dunării din sudul Olteniei, între Calafat și Islaz. Conștient fiind că participă la un război al eliberării și unității naționale, generalul de brigadă David Praporgescu și-a pus întreaga sa capacitate și deosebitul său talent în slujba poporului al cărui fiu devotat era.

Când începea a doua decadă a lunii septembrie 1916, ofensiva trupelor generalului Falkenthayn punea într-o situație critică unitățile Corpului 1 Armată, comandat de generalul Popovici, care apărau un cap de pod la sud de Sibiu, cu flancul drept sprijinit pe Munții Făgăraș, iar cu cel stâng pe Munții Cibinului. Pentru a veni în sprijinul Corpului, comandamentul român a hotărât să constituie „Detașamentul Lotru din trupele Diviziei 20 Infanterie” și să-l transporte pe calea ferată până în zona acțiunilor de luptă.

La comanda detașamentului a fost numit generalul David


176

Praporgescu, iar la 14 septembrie, comandantul Armatei 1 îi specifica în ordinul de luptă: „Primul obiectiv al detașamentului dumneavoastră trebuie să fie îndepărtarea inamicului de la linia ferată a Oltului. Aceasta o puteți obține prin cucerirea înălțimilor care domină această linie ferată dintre vest: Vârful Rigla, Vârful Gorganului, Dealul Vadului”. În dimineața zilei de 14 septembrie, comandantul detașamentului a sosit în zona de operații, concomitent cu primele sale unități care au început să debarce în gara Lotru, dar inamicul declanșase ofensiva încă din ziua precedentă (13 septembrie) cu acțiuni energice și în această situație erau necesare măsuri oportune și hotărâri rapide, ferme.

Comandantul și statul său major au analizat situația și au concluzionat că pentru degajarea comunicației din valea Oltului și izgonirea trupelor cotropitoare spre vest era necesar să se execute un atac de-a lungul defileului, pe direcție Câineni, Turnu Roșu, concomitent cu o manevră de flanc și spate în Munții Cibinului. Pe măsură ce unitățile din compunerea detașamentului au debarcat în gara Lotru, prin grija statului major care acționa pe baza datelor date de generalul David Praporgescu, acestea au fost dirijate pe pozițiile de plecare la atac. Chiar în seara zilei de 14 septembrie, o parte din unități au luat contact cu inamicul atât în defileul Oltului, cât și în Munții Cibinului, încingându-se lupte grele care au continuat și pe timpul nopții.

Retragerea precipitată a Corpului 1 Armată spre sud punea în pericol căile de comunicații care erau amenințate să fie tăiate de inamic. De aceea, generalul David Praporgescu a continuat să-l respingă din această zonă prin contraatacuri hotărâte date de unitățile detașamentului. Apoi, folosind întăririle primite în ziua de 15 septembrie 1916, el a hotărât să intensifice reacțiile ofensive pe tot frontul detașamentului și să execute un atac puternic peste culmile munților de la vest la est, pentru a cădea în spatele rezistențelor inamicului de pe șirul de înălțimi din dreapta Oltului. Această acțiune se desfășura concomitent cu atacul în forță al subunităților române car apărau Munții Cibinului. În zorii zilei de 16 septembrie, generalul David Praporgescu a ordonat declanșarea ofensivei preconizate, printr-o scurtă manevră dublu învăluitoare, menită să ducă atât la întoarcerea, cât și la încercuirea trupelor inamice pătrunse pe valea Oltului.

Izbit puternic de forțele „Detașamentului Lotru”, inamicul a fost silit să se replieze spre vest și apoi să se retragă, lăsând pe câmpul de luptă un număr mare de morți și răniți. Episodul eroic în care s-a reliefat capacitatea de organizare și fermitatea actului de comandă ale generalului David Praporgescu, precum și calitățile soldaților și ofițerilor din unitățile subordonate este frumos relatat de Mircea Rădulescu autorul izbutitei monografii „Războiul neamului românesc”:

„În această împrejurare au putut cunoaște dușmanii valoarea ostașului român. Lupta era din ce în ce mai grozavă, bombardamentul dușman ajunsese la o intensitate formidabilă, iar înverșunarea soldaților


177

noștri de a veni pe pământul lor a silit ea însăși presa dușmană să spună că românii opun o rezistență sălbatică. Carpații păreau că au de gând să-și niveleze văile cu cadavrele luptătorilor. Grație hotărârii de a învinge cu orice preț a generalului Prapogescu și puterii de sacrificiu a trupelor sale, cu enorme pierderi de ambele părți, Corpul alpin (german, n.n.) a fost împins și respins, lăsând armatei de Olt trecătoarea liberă, pentru a se putea retrage”.

La rândul său, Constantin Găvănescu, autorul lucrării „Războiul nostru pentru întregirea neamului” sublinia posibilitățile create pentru retragerea unităților Corpului 1 Armată de sub comanda generalului Ion Popovici. „Scăparea acestor forțe se datorește în primul rând acțiunii energice și înțelepte a generalului Praporgescu, apoi inițiativei și hotărârii diferiților comandanți din subordine, cât și mai ales eroismului fără seamăn al trupelor, al soldaților”.

Marele Cartier General român, la 18 septembrie 1916 i-a încredințat generalului David Praporgescu onoarea să comande trupele Corpului 1 Armată din Defileul Oltului. Analizând cu multă luciditate situația extrem de critică din zona de acțiune a corpului, noul comandant și-a concentrat eforturile atât pentru menținerea cu orice preț a pozițiilor din defileu, spre a nu permite inamicului să pătrundă pe Valea Oltului, cât și pentru cunoașterea exactă a inamicului, a unităților proprii și nevoilor acestora, a moralului ostașilor. Apoi a dat un ordin prin care insista asupra unor legături cât mai strânse între unități și cooperării infanteriei cu artileria.

Începând din ziua de 22 septembrie 1916, inamicul a reluat ofensiva în Defileul Oltului. Trupele române, având la cârmă noul comandant, s-au apărat timp de o săptămână cu o înverșunare de nedescris pentru menținerea înălțimilor Pleșu, Măgura, Pietrosu, Gorganul, Vârful Arsuri și Coți. Bizuindu-se pe bravii lui ostași, generalul David Praporgescu a făcut apel la sentimentele lor patriotice îndemnându-i să nu-și precupețească forțele pentru a-și îndeplini datoria față de patrie.

„În urma luptelor de peste 40 de zile – arată el într-un Ordin de Zi dat la 25 septembrie 1916 – Corpul 1 Armată se găsește la hotarele țării, față în față cu dușmanul secular. Acum datoria sfântă a fiecăruia este să stea neclintit la postul său. Încrezători în propriile puteri și în tăria șefilor și încredințați că inamicul este mult slăbit și nu poate fi mult mai tare ca noi, fiecare trebuie să lupte și să moară mânat de un singur gând: a nu veșteji renumele pe care ostașul român și l-a câștigat de veacuri, a nu întuneca amintirea bravilor eroi ce au căzut pe câmpurile Transilvaniei și a vitejilor noștri părinți, a nu lăsa în mâini vrăjmașe nici o palmă din pământul strămoșesc. Nimeni nu mai are dreptul să dea unpas înapoi, nimănui nu-i mai este îngăduit să șovăiască, ci agățându-se cu îndârjire de munții care ne-au ajutat și ferit întotdeauna, să învingem sau să murim cu glorie pentru patrie.”


178

Cuvintele înflăcărate din Ordinul de Zi amintit au avut darul să însuflețească luptătorii Corpului 1 Armată care au săvârșit numeroase fapte de vitejie. Începând cu ziua de 27 septembrie, trupele inamice au atacat în forță unitățile române care apărau înălțimea Coți. Apreciind gravitatea situației create în această zonă, generalul David Praporgescu s-a deplasat în primele rânduri ale luptătorilor pentru a adopta măsurile necesare, pentru a îmbărbăta soldații copleșiți de superioritatea numerică și tehnică a inamicului. „Când a sosit în mijlocul nostru domnul general Praporgescu – spunea câțiva ani mai târziu sergentul Ivan Ispas din Cucuieții Plătărești– simțeam o adevărată îmbărbătare. Inspecta pozițiile cele maiprimejdioase și se interesa de toate, cum luptăm, cum trăim, dacă suferim de frig. Vorbele sale erau pline de încredere.”

În ziua de 30 septembrie însă, pe când se afla în mijlocul luptătorilor de pe înălțimea Coți, explozia unui proiectil de artilerie l-a rănit mortal pe generalul David Praporgescu, precum și mai mulți ofițeri și soldați. De pe targa pe care fusese așezat generalul a mai reușit să se adreseze celor din jur: „NU SLĂBIȚI CREDINȚA, A NOASTRĂ E IZBÂNDA”.

Au fost ultimele sale cuvinte izvorâte dintr-o curată și înaltă conștiință pătrunsă de dragostea fierbinte față de patria pe care a slujit-o până în ultima clipă a vieții sale. Erau cuvintele primului general român căzut pe câmpul de luptă.

O zi mai târziu, în Ordinul de Zi numărul 9 din 1 octombrie 1916, dat de Marele Cartier General, se menționa că în luptele de la Coți, în munții din stânga Oltului, generalul David Praporgescu s-a distins prin bravură și curaj „contribuind astfel a respinge totdeauna atacurile crâncene ale vrăjmașilor. Generalul David Praporgescu moare bărbătește pe câmpul de luptă, în primele rânduri.”

Vestea morții generalului David Praporgescu a îndurerat sufletele ostașilor armatei române, ale multor cetățeni de pe meleagurile patriei noastre. Publicistul Constantin Mille scria în ziarul „Adevărul”: „Vitejia strămoșească… s-a redeșteptat. Soldații și ofițerii dau dovadă de strălucite calități… de la generalul Praporgescu, care, comandant de corp de armată, moare ca un simplu soldat, până la cel din urmă om, toți sunt eroi. Altă pană, mai măiastră decât a mea ar trebui să-i cânte și să-i preamărească.” La rândul său Nicolae Iorga consemna în „Neamul românesc” următoarele: „Moartea în fruntea trupelor sale, pe care le comanda personal, a generalului Praporgescu arată ce energii capabile de supremul sacrificiu se găsesc în rândurile ofițerilor superiori.” Ziarul „Viitorul”, care făcea un amplu portret generalului, arăta: „Militar înnăscut, cucerind fiecare grad al carierei cu hotărâre de viteaz, ridicat la cea mai înaltă cinste ostășească, încă în plină putere, generalul Praporgescu va rămâne în amintirea viitorimii printre cele mai luminoase glorii și printre cele mai curate bravuri române”.

În memoria generalului erou, comandantul Corpului Grănicerilor a


179

hotărât în anul 1923 ca mai multe pichete să poarte numele de General Praporgescu.

În anul 1927, generalului David Praporgescu i s-a conferit post-mortem, Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a, în decret menționându-se că a fost acordat „pentru vitejia și destoinicia cu care a condus personal operațiunile trupelor pe Valea Oltului și Munții Coți în anul 1916, căzut… pe când îmbărbăta pe soldați la luptă crâncenă contra inamicului.”

Cinci ani mai târziu, tot în memoria eroului, Regimentul 3 Călărași a primit denumirea de „Generalul Praporgescu”. Personalitate militară marcantă, generalul David Praporgescu constituie un exemplu de slujire a patriei, de abnegație și curaj, numele lui figurând pentru totdeauna în Cartea de Aur a eroilor neamului românesc.

Monument ridicat la Turnu-Măgurele, în cinstea eroului teleormănean.

180

GENERAL DE BRIGADĂ ION RIZEA

CONVINGEREA SA FERMĂ ESTE CĂ ÎN VIAȚĂ TE POȚI REALIZA CONVINGĂTOR ȘI PE DEPLIN, NUMAI

PRIN MUNCĂ ȘI MORALITATE, CORECTITUDINE, PERSEVERENȚĂ, PRIN STABILIREA ȘI RAPORTAREA

CONTINUĂ LA UN SISTEM DE VALORI ȘI, NU ÎN ULTIMUL RÂND, PRIN CREDINȚA NECLINTITĂ ÎN DIVINITATE.

S-a născut la 2 februarie 1949 în comuna Plosca, situată în inima Câmpiei Burnasului, pe meleagurile foștilor codrii de stejari ai Teleormanului.

Părinții săi, asemenea majorității localnicilor, deși modești ca poziție socială, erau oameni harnici, gospodari, cu o aleasă educație, adevărați creștini evlavioși. Deși zona de câmpie excela printr-un potențial funciar agricol deosebit de valoros, seceta prelungită făcea ca oamenii din partea locului să fie foarte săraci, câștigându-și cu greu cele necesare traiului.

„Învață carte – îl povățuia tatăl – pentru că pământul nu te va îmbogăți niciodată, doar te va ajuta să supraviețuiești cu mare trudă”. Din fragedă copilărie, părinții și-au revărsat toată bogăția sufletească asupra sa, copleșindu-l cu grija lor pentru a-i asigura, din puținul lor, cele necesare pregătirii școlare.


181

După absolvirea Școlii generale din localitate, tatăl i-a cerut, fără a fi convingător, să se orienteze către o școală profesională care oferea condiții gratuite de școlarizare. Fără acordul său, s-a înscris și a dat examen la liceul A.I. Cuza din Alexandria, punându-l în fața faptului împlinit. Spre surprinderea sa, tatăl s-a bucurat foarte mult când i-a spus de reușita sa la liceu, deși acest lucru l-a costat ulterior. Pentru a-l întreține la liceu era nevoit să-și vândă în fiecare an aproape jumătate din recolta anuală de cereale.

Deseori își aduce aminte despre chipurile părinților săi frământate de grijile neajunsurilor materiale, privirea blândă și înțelegătoare a mamei, suferindă și plăpândă, a tatei cu fața stigmatizată de silnicia muncii fizice, de grijile pentru cei 4 copii (3 băieți și o fată), dar dominată de un echilibru sufletesc pe care i-l inducea credința în Dumnezeu.

Situația materială foarte grea, dar și dragostea și respectul pentru haina militară, insuflate de tatăl său, veteran de război, l-a determinat să nu aibă nici o ezitare la selecția pentru Liceul militar.

Își amintește cu emoție de o întâmplare care putea să-i marcheze decisiv evoluția ulterioară în viață. După examenul de admitere la Liceul militar au fost adunați toți candidații pe platou și un ofițer morocănos, striga pe toți cei respinși. La un moment dat a anunțat ca nereușit, pe un anume Rizea Marin. Colegii îl tot împingeau să iasă din formație. A încercat să-i spună ofițerului respectiv că îl cheamă altfel, dar acesta nici n-a vrut să asculte. Ajuns acasă, a compus o scrisoare comandantului liceului rugându-l să-i spună cauza nereușitei, deoarece rezolvase foarte bine toate subiectele examenului. În timp record a și primit răspuns: „Dintr-o gravă eroare ați fost declarat nereușit. Ați fost confundat cu un elev din Argeș, Rizea Marin, care fusese respins în urma probelor sportive”.

Istoria vieții sale s-ar fi scris altfel. Cu siguranță că ea ar fi fost mai săracă, din ea lipsind complexitatea și frumusețea trăirilor intense din armată. Un tânăr care suportase cu stoicism o serie de privațiuni materiale, nu avea cum să nu se acomodeze foarte repede într-o instituție care oferea din belșug condițiile necesare obținerii performanței școlare.

Faptul că aici nu mai avea apăsări de natură materială i-a dat entuziasmul, puterea și determinarea necesară de a se concentra pe învățat, reușind să ajungă în final șef al promoției. Nu s-a gândit niciodată că va atinge un asemenea nivel de performanță, având în vedere calitatea deosebită a elevilor selecționați pentru acest liceu.

După primul an de școală a avut loc întâlnirea comandantului liceului și a profesorilor cu părinții elevilor. La ieșirea din sală, după terminarea ședinței, tatăl plângea de fericire, după cuvintele frumoase care le auzise despre copilul său. La prima vacanță a primit un cadou nesperat: un aparat de radio care-l costase foarte mult. Mama i-a spus că a vândut tot ce putea vinde din casă și i-a cumpărat acel aparat de radio. Chiar


182

dacă nu mai e funcțional de mult, îl păstrează toată viața în amintirea tatălui său.

În pofida unor frustrări, a greutăților inerente din viața unui tânăr chemat la o vârstă fragedă să suporte o serie de privațiuni, nu a avut niciodată intenția de a renunța la cariera militară. Este ferm convins că perioada de cantemirist și-a pus decisiv amprenta pe formarea, educarea și pregătirea sa pentru viață. Aici a fost învățat cu munca riguroasă, cu respectarea unor reguli stricte de viață, cu necesitatea ordinii și disciplinei, privite ca înalte virtuți ale militarului în devenire. În această instituție de învățământ a crescut rapid în maturitate, a conștientizat necesitatea luptei continue pentru depășirea oricăror obstacole, a învățat să respecte valorile identificate prin acei dascăli de elită, de care a beneficiat la majoritatea disciplinelor școlare, adevărate modele de urmat în viață.

Spiritul cantemirist i-a insuflat dorința de a se perfecționa continuu, de a fi corect și obiectiv în toate, de a fi mereu în competiție cu sine însuși, de a prefera întotdeauna consecvența și a rezista compromisului. Educația primită în mediul familial și-n anii de liceu militar l-a marcat și l-a urmat tot cursul vieții: „Învață pe copil calea pe care trebuie să o urmeze și când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” (Proverbe, 22, 6). Conduita ireproșabilă, respectul față de valorile creștine, principiile morale l-au călăuzit până la bătrânețe.

La o aniversare a liceului, a avut onoarea de a transmite un mesaj în numele șefilor de promoție ai acestei prestigioase instituții de învățământ. De participarea sa la această aniversare se leagă un alt episod foarte important în cariera militară. La câteva zile după aniversare, șeful Statului Major General, domnul General Dumitru Cioflină, prezent la acea festivitate, l-a chemat la minister și după un interviu de două ore l-a numit șef de armă în Statul Major al Forțelor Terestre.

A urmat cursurile Liceului militar cu dorința fermă de a ajunge ofițer al armatei. Deși nu cunoștea prea multe detalii despre arma chimică (acum Apărarea NBC) fără ezitare a ales această armă tehnică, influențat în mare măsură de posibilitatea continuării studierii chimiei, una din cel mai îndrăgite materii școlare. Deși se vehicula pe atunci ideea că infanteria oferea posibilități mai mari de afirmare, alegerea nu a regretat-o niciodată. În primul rând, a urmat ce i-a plăcut, iar ascensiunea în cariera militară a sa și a colegilor de armă, au dovedit că primordială este valoarea, munca, și, de ce nu, un dram de șansă.

Școala militară l-a făcut ofițer. Aici și-a însușit toate cunoștințele necesare, și-a format și perfecționat deprinderile de bază ale luptătorului și comandantului de subunitate. Nu a fost deloc ușor. Școala militară superioară de ofițeri era o instituție dură, pentru oameni puternici și hotărâți, care-ți solicită la maximum calitățile intelectuale, fizice și psihice. Nu pot fi uitate complexitatea și frumusețea orelor de clasă și de laborator, dar nici dificultatea alergărilor și deplasărilor rapide, marșurilor


183

epuizante și exercițiile tactice de specialitate. S-a căsătorit ca tânăr locotenent, la vârsta de 23 ani cu o fată

admirabilă, care i-a fost mereu alături pe parcursul anilor de căsnicie. Succesele aparțin în egală măsură și soției care și-a subordonat toate interesele proprii pentru reușita sa în viață. Are un băiat deosebit care a îmbrățișat tot cariera militară. Familia, deși nevoită să se mute dintr-o garnizoană în alta, i-a fost tot timpul aproape, asigurându-i liniștea necesară îndeplinirii obiectivelor ce și le-a propus.

A avut parte de o carieră militară frumoasă, interesantă, diversificată, cu succese pe măsura pregătirii profesionale, a strădaniei și a dăruirii în muncă.

După absolvirea Școlii militare, fiind printre primii în promoție și având dreptul de a alege, a optat pentru garnizoana cea mai apropiată de locul natal. Așa a ajuns la Regimentul 3 Mecanizat „OLT” din Caracal, o unitate de elită a armatei, comandată atunci de colonelul Petrișor Paul, uncomandant remarcabil. În primii 27 de ani de activitate a lucrat în domeniul armei în care s-a format ca ofițer, ocupând diferite funcții, de la cea de comandant de pluton, până la acea de șef Apărare NBC, cea mai importantă funcție pe linie de armă din Trupele de Uscat.

În ultimii 8 ani de activitate a lucrat în domeniul resurselor umane. Desființându-se instituția șefilor de arme, a fost nevoit să se orienteze către un alt domeniu. A optat pentru resurse umane, fără a intui uriașul volum de muncă din acest sector de activitate. A îndeplinit funcții foarte importante de la cea de șef personal în Statul Major al Forțelor Terestre, la șef Direcție în Statul Major General, la finalul activității ca militar.

Împreună cu minunații săi colaboratori, având șefi responsabili și înțelegători, care n-au pus presiune asupra lor, a reușit să gestioneze foarte bine reforma de personal a Armatei după anii ‘90. Disponibilizările masive de personal, rezolvarea situației numeroaselor cadre aflate la dispoziție, aplicarea - cu toate piedicile inerente - a Ghidului Carierei Militare, evaluarea continuă a personalului în comisiile de selecție, încadrarea posturilor repartizate în Comandamentele NATO, organizarea grupurilor țintă pe competențe lingvistice și nivel de competență profesională etc. sunt doar câteva din activitățile care au solicitat la maximum priceperea, îndelunga răbdare, rezistența fizică și psihică.

Din păcate, stresul excesiv i-a adus mari prejudicii în planul sănătății.

Pasiunea pentru studiu dobândită încă din primii ani de liceu, i-a fost de un real folos pe parcursul întregii activități din armată. Drept urmare, nu a ratat nici o formă de învățământ universitar și postuniversitar la care a avut acces. A elaborat și publicat o serie de studii în diferite publicații militare, a întocmit metodologii, instrucțiuni și lucrări de sinteză în domeniul armei. A fost coautor la redactarea Doctrinei pentru sprijinul cu


184

personal. Reforma armatei reprezintă un proces complex și continuu. Noii

artizani ai modernizării instituției militare, la fel sau mai bine pregătiți decât cei dinainte, au sarcina de a continua pe alt plan ceea ce nu au putut realiza predecesorii lor.

Este convins că vor reuși pentru că au vocație, o altă deschidere, aceeași mentalitate de învingători, un alt statut, acela de ofițeri NATO care spune totul.

Este mândru ca printre acești ofițeri destoinici, instruiți în structurile de învățământ NATO, se afla și băiatul său, mr. Rizea Cristian.

De la lampasul cantemirist la cel de general și până la vârsta de azi, a maturității depline, au trecut câteva decenii bune, timp în care și-a sporit ca tot omul rațional, zestrea de învățăminte, fiind ceea ce este: un om educat, împăcat cu sine și cu Dumnezeu, capabil în continuare de trăiri intense; un om care și-a însușit știința modului simplu de a obține cinstit și cu eforturi echilibrate ceea ce își dorește cu adevărat; un om încrezător în propriile resurse, care-și recunoaște limitele, preocupat constant pentru a-și asigura libertatea de gândire.

După ce a ieșit la pensie, un glaucom într-o fază avansată l-a făcut inactiv, începând să se confrunte cu sentimentul lipsei de importanță. Rând pe rând, așa-zișii prieteni l-au părăsit, ajungând la concluzia poetului ADRIAN PĂUNESCU: „Toți prietenii pe care i-am avut erau exact aceia care aveau mai mare nevoie de mine.”

Tratamentul pentru această viață banală, insignifiantă, trăită, aparent fără nici un sens, îl găsești doar la Dumnezeu. L-a cunoscut pe Dumnezeu cu adevărat, atunci când a început să-l caute din toată inima, atunci când i-a resimțit acut lipsa din viața sa.

Foarte mulți oameni sunt contrariați pentru că-l caută pe Dumnezeu, dar nu-l găsesc. Octavian Paler, spre finalul vieții consemna: „Dumnezeu există pentru cei ce au nevoie de El. Nu-i adevărat. Eu am nevoie și nu l-am găsit.” Nu L-a găsit pentru că nu L-a căutat în paginile Scripturii Sfinte.

„Mă veți căuta și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13).

Toți oamenii au nevoie de a acorda timp special studiului Bibliei, pentru schimbarea de mentalitate și trăirea vieții în conformitate cu principiile lui Dumnezeu.

Când a fost întrebată care este secretul măreției Marii Britanii, regina Victoria a răspuns: „Biblia, domnule, Biblia este secretul măreției noastre.”

Uneori se întreabă, cum ar arăta lumea dacă ar aplica toți oamenii regula de aur a Bibliei?: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, făceți-le și voi la fel” (Matei 7,12).

„Evanghelia – spunea Napoleon – posedă o virtute secretă, ceva


185

care influențează cu putere, o căldură care lucrează asupra rațiunii și care formează inima.”

Cu aproape două mii de ani în urmă, marele apostol Pavel afirma cu fermitate: „Fac totul pentru Evanghelie, ca să am și eu parte de ea.” (1 Corinteni 9:23).

Alături de Dumnezeu viața capătă perspectivă, se nasc priorități care dau sens existenței noastre efemere.

Având asemenea convingeri, cu opt ani în urmă, s-a înrolat în armata lui Hristos, fiind dispus să suporte toate privațiunile pe care le presupune Sfânta Scriptură.

Ca ostaș al lui Hristos a înțeles că, înainte de orice, să se comporte în chip vrednic de Cartea Sfântă.

Evanghelia lui Hristos este unicul „regulament” de studiu al ostașului creștin, în care este cuprinsă temelia adevăratei științe – știința mântuirii.

Le dorește din toată inima foștilor camarazi, prietenilor, cunoscuților și tuturor oamenilor doritori de mântuire, să-și pună toată încrederea în Dumnezeu și să nu uite ca „Bibliile prăfuite dau naștere la vieți murdare”.

În ceea ce privește viitorul, are speranța că problemele grave cu care se confruntă societatea noastră se vor rezolva, iar cetățenii României vor învăța să trăiască frumos, în dragoste și temere de Dumnezeu, recâștigându-și aprecierea și prestigiul în lume.

Convingerea sa fermă este că în viață te poți realiza convingător și pe deplin, numai prin muncă și moralitate, corectitudine, perseverență, prin stabilirea și raportarea continuă la un sistem de valori și nu în ultimul rând prin credință neclintită în divinitate.

„DUMNEZEU SĂ BINECUVÂNTEZE TELEORMĂNENII DE PRETUTINDENI !” .

Logo-ul Asociației cadrelor militare specialitatea chimie (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

186

GENERAL DE BRIGADĂ NEDELEA SAVU

GENERAL CARACTERIZAT PRIN ENERGIE, SPIRIT DE ORGANIZARE ȘI INIȚIATIVĂ.

PE TIMPUL LUPTELOR DE LA ODESSA A FOST ÎN PUNCTELE DE COMANDĂ ALE UNITĂŢILOR DIN PRIMA LINIE.

Născut la 24 septembrie 1890, la ROȘIORII DE VEDE, județul TELEORMAN, SAVU NEDELEA, după ce a absolvit liceul din orașul natal la vârsta de 19 ani împliniți, a intrat prin concurs, în toamna anului 1909, în Școala Militară de Ofițeri de Artilerie și Geniu din București. Timp de doi ani (1909-1911), sub îndrumarea atentă a colonelului Eremia Grigorescu, comandantul școlii, și a unui corp de cadre din rândurile căreia au făcut parte: colonelul C. Hârjeu la geometrie descriptivă, locotenentul-colonel C. Coandă, la algebră superioară, colonelul Vasile Rudeanu, la științele aplicate și alții, elevul Savu Nedelea s-a remarcat printre cei mai silitori, conștiincioși și buni executanți tunari ai școlii.

În anul întâi de studii l-a avut ca instructor pe elevul sergent Alexandru Ioanițiu, acela care, patru decenii mai târziu, în 1941, a fost numit de generalul Ion Antonescu, conducătorul Armatei Române și a statului, în importanta funcție de Șef al Marelui Stat Major.

În sălile de clasă, în localul de pe Calea Griviței, colț cu strada


187

Theodor Aman, pe platoul școlii, în manejul de pe Calea Plevnei, pe câmpul de instrucție de pe Dealul Cotroceni (dincolo de cazarma geniului) și în poligonul de tragere de la Mihai Bravu, elevul Savu Nedelea a dovedit reale însușiri de instructor și trăgător.

La absolvirea școlii, la 1 iulie 1911, l-a despărțit doar câteva sutimi de șeful promoției, colegul și bunul său prieten Chirilă G. Șerbu, al cărui nume este înscris pe Tabla de onoare a instituției ce își desfășoară astăzi activitatea de învățământ în orașul Sibiu, sub denumirea de Școala de Aplicație Artilerie și Rachete. În timpul Primului Război Mondial, având gradul de locotenent de la 10 mai 1914, a îndeplinit funcția de comandant baterie tragere în unul din regimentele de artilerie hipo, având în dotare tunuri de câmp calibru 75 mm Regele Ferdinand. La 1 septembrie 1917 a fost avansat la gradul de căpitan și promovat totodată în funcția de comandant baterie în același regiment.

După terminarea Primului Război Mondial și reîntregirea teritoriului, în granițele firești, maiorul (avansat la 10 mai 1920) Savu Nedelea a fost selecționat și trimis să susțină, în vara anului 1920, examenul de admitere la Școala Superioară de Război. Timp de doi ani (1920-1922) a deprins tainele activității de stat majorist, lucrul pe hartă și modul de organizare și conducere a activității ofițerilor din statele majore de unități și mari unități tactice și operative. După terminarea Școlii Superioare de Război, ofițerul a executat stagiul la diferite unități de infanterie și artilerie, apoi a fost încadrat timp de aproape două decenii (toamna anului 1923 – primăvara anului 1941) în diferite funcții de comandă și stat major și a fost avansat succesiv la gradul de locotenent-colonel în 1929 și colonel în 1934.

La intrarea Armatei Române pe făgașul greoi și încercat de mari sacrificii a celei de-a Doua Mare Conflagrație Mondială, colonelul Savu Nedelea a fost încadrat în funcția de comandant secund al Diviziei 8 Infanterie.

În această calitate, împreună cu generalul Alexandru Orășanu, în perioada iunie – 1 septembrie 1941 și apoi cu generalul Dumitru Carlont, până la 10 februarie 1942, care au fost la comanda acestei mari unități de infanterie, colonelul Savu Nedelea a condus lupta Regimentelor 7, 8 Vânători, 29 Infanterie, 12 și 17 Artilerie, a căror efective s-au ridicat la 22 iunie 1941 la 520 ofițeri, 476 subofițeri, 16898 gradați și soldați, 5838 de cai, precum și 1283 căruțe, 215 mașini de transport și utilitare, 92 tunuri, 70 aruncătoare de mine, 10714 puști, 391 puști mitralieră și 144 mitraliere.

Ofițerul s-a distins în mod cu totul deosebit prin energie, spirit de organizare și inițiativă, cu prilejul dispunerii Diviziei 8 Infanterie în zona de concentrare din nordul Moldovei, între Movila Ruptă și Santa Maria, iar de la 2 iulie 1941 la constituirea capului de pod de la Badarai, Chetriș, Moara Domnească și înaintării până la 14 iulie 1941 pe direcție generală Glodeni, Chetrosu, Dârcăuți și trecerea Nistrului la 3 august 1941.


188

Pe timpul luptelor de la Odessa, colonel Savu Nedelea s-a găsit tot timpul în preajma unităților din prima linie, în unele cazuri chiar în punctele de comandă ale batalioanelor de infanterie, luând parte la grelele lupte de la Molokis în zilele de 4 și 5 august Freudenthal și Dalnik între 27 august și 8 septembrie 1941, sud-est Leninthal în zilele de 11 și 12 septembrie, de la Marienthal, Neuburg, în zilele de 12-17 septembrie și Tatarca, la 27 septembrie.

Din cauza pierderilor înregistrate care s-au cifrat la 295 ofițeri, 135 subofițeri și 7235 gradați și soldați, în ziua de 27 septembrie 1944, Divizia 8 Infanterie a fost trecută în rezerva Armatei 4 Române, în zona satelor Iaska, Grădinița, unde a rămas până după cucerirea orașului Odessa. În acest raion, timp de aproape o lună de zile, colonelul Sava Nedelea a desfășurat o rodnică activitatea pentru reorganizarea subunităților luptătoare, pentru îmbunătățirea stării de igienă sanitară a cadrelor și trupei și pentru aprovizionarea unităților cu alimente, furaje și înlocuirea tehnicii de luptă distrusă sau defectă.

La 18 octombrie, colonelul Savu Nedelea, ajutat de ofițeri din statul major al Diviziei, a organizat și coordonat marșul unităților de la Odessa în garnizoanele de reședință din nordul Moldovei, astfel comandamentul diviziei, Regimentele 8 Vânători și 12 Artilerie au ajuns la mijlocul lunii noiembrie 1941 la Cernăuți, Regimentul 7 Vânători la Suceava, Regimentul 29 Infanterie la Dorohoi și Regimentul 17 Artilerie la Rădăuți. Din iarna anilor 1941/ 1942, colonelul Sava Nedela a coordonat refacerea unităților în procesul de instruire a contingentului chemat sub arme și a rezerviștilor.

La 10 februarie 1942 a fost avansat general de brigadă și promovat în funcția de comandant al Diviziei 11 Infanterie. Timp de mai bine de jumătate de an (februarie – 22 august 1942) noul comandant al Diviziei care l-a succedat pe generalul Romulus Ioanovici, a dat o mare atenție încadrării, dotării și instruirii efectivelor Diviziei în vederea acțiunilor de luptă din toamna anului 1942. De altfel, la 22 august 1942, generalul Savu Nedelea și unitățile sale (Regimentele 2, 3 Dorobanți, 19 Infanterie, 21 și 26 Artilerie Divizionară, ale căror efective s-au ridicat la 14581 militari, au început să se îmbarce în garnituri de tren și din Oltenia, zona orașului Slatina, a fost deplasată la nord-est de Stalingrad, în marele cot al râului Don. În perioada 19-25 noiembrie 1942, întreaga Divizie în frunte cu generalul Savu Nedelea a participat în cadrul Armatei 4 Române la luptele de apărare în zona localităților Krivskoi – Iacodni. Din cauza contraofensivei sovietice dezlănțuită în zorii zilei de 19 noiembrie 1942, Divizia a pierdut 7989 de militari, toate tunurile (115 tunuri), 113 aruncătoare de mine, 372 puști mitraliere și majoritatea armamentului individual.

Printre numeroșii prizonieri români capturați în ziua de 22 decembrie 1942, s-a aflat și generalul de brigadă Savu Nedelea,


189

comandantul Diviziei 11 Infanterie. După aproape patru ani de prizonierat, generalul Savu Nedelea s-a

înapoiat din captivitate la 10 septembrie 1946. Fiind reîncadrat în armată, a fost numit în funcția de Inspector General al Trupelor Motomecanizate la 1 decembrie 1946.

Jumătate de an mai târziu, la 1 iulie 1947, a fost numit secretar general al Ministerului Apărării Naționale, iar la 1 ianuarie 1948 a fost pensionat având vârsta de 58 de ani.

Încă două decenii a fost martor ocular la numeroase evenimente ce s-au derulat pe scena politică românească, pentru că la 22 noiembrie 1971, generalul de brigadă Savu Nedelea a închis ochii pentru totdeauna, având vârsta de 81 de ani.

Monumentul eroilor din Primul Război Mondial din municipiul Roșiorii de Vede (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

190

GENERAL DE BRIGADĂ VALENTIN SILVESTRU

A COOPERAT FOARTE BINE, PE LINIE DE GARNIZOANĂ, CU PREFECTUL JUDEȚULUI,

PREȘEDINTELE CONSILIULUI JUDEȚEAN, PRIMARUL ȘI VICEPRIMARUL MUNICIPIULUI ALEXANDRIA.

S-a născut în ziua de 17.07.1949 în comuna CORBU, județul CONSTANȚA, pe plaiurile însorite ale DOBROGEI și aproape de malul mării. A urmat cursurile școlii generale în mai multe localități din Dobrogea și a terminat 7 clase, cu diplomă de absolvire în anul 1963, în Constanța la Școala generală nr. 15.

În vara aceluiași an a fost declarat reușit la Șc. Medie nr. 3 (mai târziu Liceul nr. 3) secția reală matematică-fizică pe care l-a absolvit, cu diplomă de maturitate, în anul 1967. De când era în clasa a-III-a primară a dorit să ajungă militar. Dorea, de fapt, să se facă parașutist, dar după susținerea examenului de admitere la Liceul militar „Dimitrie Cantemir” a picat la vizita medicală (probleme auditive). Totuși nu s-a descurajat, și la terminarea liceului a dat examen la Școala militară U.M. 01512 SIBIU pentru arma transmisiuni. Nereușind la admitere, s-a reîntors în Constanța și s-a angajat la cooperativa ARTA FOTOGRAFICĂ, unde a lucrat până în data de 24 octombrie 1967, când a plecat voluntar în armată, fiind încorporat la marină.

După perioada de instrucție a fost repartizat pe R.M. 101, pe funcția


191

de electrician aparate navigație (E.A.N.), dar fiind singurul cu liceul pe navă, comandatul navei l-a încadrat pe funcție de subofițer (avea în primire cambuza de alimente, scria ordinul de zi pe navă, întocmea tabelul săptămânal de hrană și nota de primiri-distribuție). În februarie 1968, pentru că schimbul de cart la timonă era descompletat, a fost numit și timonier.

Evenimentele din august 1968 l-au prins la Școala de șefi de echipaje. În luna octombrie cei care aveau liceul și își satisfăceau stagiul militar în armată au fost trimiși la Făgăraș în vederea susținerii examenului de admitere la Școlile militare. A optat pentru artilerie și a fost declarat reușit (chiar printre primii). După această reușită la Făgăraș, s-a întors la navă a predat gestiunea și începând cu data de 10 Noiembrie, Ziua Artileriei, a ajuns elev al Școlii Militare de Ofițeri Activi de Artilerie, când, practic, a început formarea sa ca ofițer. A fost comandant de obuzier, elev de frunte, elev fruntaș, caporal, elev plutonier la anul său (anul III) la bateria a V-a. Comandantul de baterie i-a fost căpitanul Crăciun Ștefan, iar comandant de pluton, Cinteză Gheorghe (supranumit Gigi, pumn de fier).

A terminat Școala militară printre primii. Înălțarea în grad a avut loc la București, în data de 21 august 1971, pe platoul din fața Academiei Militare, deoarece în această zi se împlineau 125 de ani de la Mișcarea Revoluționară a lui Tudor Vladimirescu (mai târziu denumirea promoției a fost Tudor Vladimirescu). Prima repartiție a fost în funcția de comandant pluton 1 tragere (comandant Baterie tragere), la Brigada 17 Artilerie Rupere din Bârlad

În luna decembrie 1971, generalul locotenent Popescu Ion, Comandantul Artileriei, vine la Bârlad și selecționează 5 locotenenți din promoția 1971 pentru Școala militară de artilerie „IOAN VODĂ”, iar la 03 ianuarie 1972 au fost trimiși la cursul de perfecționare cadre didactice la București. Începând cu data de 20 februarie 1972 a fost încadrat comandant pluton elevi (funcție de căpitan). Pe scurt, după funcția de comandant de pluton a îndeplinit următoarele funcții:

• 31.07.1976 – 22.09 1978, comandant baterie elevi;• 23.09. 1978 – 19.08.1980, elev în Academia Militară Facultatea

Arme – Secția Artilerie (locul 3 la absolvire); • 29.08. 1980 – 01.11.1984, Șef de Stat Major – Divizionul 42

Artilerie Antitanc Sighișoara. Această unitate era nouă și a lucrat la înființarea și organizarea acesteia, de la prima cărămidă;

• 01 11.1984 și până la 02.12.1993 a îndeplinit următoarele funcțiiîn Comandamentul Artileriei Forțelor Armate (din 1992 INSPECTORATUL GENERAL AL ARTILERIEI): ofițer 2 la Secția operații; ofițer 1 la Biroul cercetare din Secția operații; șef birou Cercetare și șef Birou pregătire tactic-operativă și locțiitor șef Secție operații.

În luna septembrie 1989 a însoțit, din partea Comandamentului Artileriei la trageri, Brigada de rachete de la Ineu. Tragerile s-au executat


192

în poligonul KAPUSTINIAR de lângă Volgograd (fost Stalingrad). Pe data de 17.02.1990 este avansat, înainte de termen, la gradul de locotenent-colonel.

• 02.12.1993 – 01.09.1994 Șef birou Artilerie la Inspectorulpentru artilerie din Inspectoratul General al Statului Major General.

• 24.09.1994 – 31.01.1997 Comandant al Brigăzii 29 ArtilerieAntitanc din Alexandria. Numirea în funcția de comandant de brigadă a fost o surpriză, Pe data de 24.09.1994 a revenit în țară din Grecia unde, împreună cu colonelul Adam Badea (acesta la revenirea în țară a fost numit Secretar al Consiliului Suprem de Apărare a Țării) au fost observatori militari la aplicațiile desfășurate de marile unități ale armatei Greciei în partea de nord-est a Greciei.

Își aduce aminte cu emoție, că la venirea la serviciu, în dimineața zilei de 24.09.1994 gl. Mihai Popescu i-a spus „fugi la Armata 1, te așteaptă generalul Costache Tiberiu să mergeți la Alexandria pentru a te prezenta unității, deoarece ești numit Comandant de Brigadă.”

S-a prezentat la domnul general Costache și împreună cu acesta a venit la Alexandria, unde unitatea era adunată și îi aștepta. A fost citit ordinul Ministrului Apărării Naționale de numire în funcție, după care generalul Costache l-a prezentat mai în amănunt. Trebuia să înființeze Brigada prin desființarea Regimentului și toate aceste activități trebuiau înfăptuite până la data de 24.10.1994, deși ordinul de desființare a regimentului și de înființare a brigăzii era la unitate din luna iunie, dar până la numirea sa nu se făcuse nimic.

A trebuit cu statul major al unității să închidă gestiunea regimentului, să recunoască alte locuri de mobilizare, să schimbe toate documentele și indicativele de mobilizare. S-a lucrat zi și noapte pentru realizarea altor spații de depozitare pentru toate indicativele Brigăzii. Cert este că a reușit prin munca susținută a întregului efectiv, uneori cu ceartă, chiar cu nervi să se execute ordinul. Cam la o săptămână de la numire a fost numit, prin ordinul comandantului Armatei I și comandantul garnizoanei, funcție în care, pe lângă atribuțiile specifice comandatului de garnizoană, a reușit cu ajutorul domnilor generali Mihai Popescu și Ghitaș Gavril să termine un bloc de locuințe destinat cadrelor militare din garnizoana Alexandria (locul și documentele premergătoare fuseseră finalizate de domnul colonel Matei Marin, comandantul Centrului Militar Județean Teleorman și fost comandant al garnizoanei).

Încă de la sosire, a organizat festivități militare deosebite: primirea drapelului de luptă al unității, 25 octombrie – Ziua Armatei, Ziua Artileriei și a participat la diferite activități conduse de primăria Alexandria și Consiliul Județean Teleorman, activități cu deosebită încărcătură patriotică și unele de mare răspundere (asigurarea pazei secțiilor de votare).

A cooperat foarte bine, pe linie de garnizoană, cu prefectul județului, președintele Consiliului Județean, primarul și viceprimarul municipiului


193

Alexandria. Pe timpul cât a îndeplinit funcția de comandant, unitatea a fost vizitată de generalii Mihail Popescu, Ghitaș Gavril, Cioflină Dumitru, Șeful Statului Major General. În calitate de comandant al garnizoanei, cu sprijinul Brigăzii 30 Gardă, a asigurat primirea Președintelui României, Domnul Ion Iliescu.

Pe data de 01 octombrie 1996 a fost trimis la cursul de limba franceză – curs de 6 luni - pe care l-a terminat pe locul III. Pe data de 27 martie 1997 s-a prezentat la Brigadă și a predat funcția colonelului Roșu Ion, iar începând cu data de 01 aprilie 1997 s-a prezentat la Corpul 1 Armată, unde a luat în primire funcția de LOCȚIITOR al COMANDANTULUI și ȘEF al ARTILERIEI (în locul colonelului Ioan Sorin care fusese numit șeful artileriei Forțelor Terestre), funcție pe care a îndeplinit-o până pe data de 15 decembrie 1998.

În această perioadă pe lângă îndeplinirea atribuțiilor specifice funcției (conducerea marilor unități și unități de artilerie și rachete, controale depozite, controale la marile unități și unități subordonate) a reomologat toate poligoanele din subordine, a pregătit/primit unitățile care au plecat/venit în/din misiuni externe (Albania, Somalia).

În luna mai 1997 a plecat împreună cu domnul general Mihai Popescu în vizită la artileria Armatei Poloneze unde au purtat discuții cu statul major al artileriei, referitoare la intrarea în NATO la standardele impuse și acceptate și a vizitat Brigada 5 Artilerie TORUN.

În perioada 01.01.1998-30.06.1998 a urmat cursurile Colegiului Superior de Stat Major – Conducere Strategică pe care l-a absolvit printre primii. Pe 28 noiembrie același an, când era în concediu de odihnă, a fost sunat la telefon, acasă de către comandantul Corpului 1 Armată, care i-a transmis să se prezinte la Statul Major al Forțelor Terestre (SMFT), pentru a participa la un interviu de ocupare a unei funcții. S-a prezentat la SMFT, unde împreună cu alți 3 ofițeri a participat, în prezența generalului Popescu, la interviul pentru ocuparea funcției de Șef al Direcţiei Doctrină și Instrucție, funcție care rămânea disponibilă prin plecarea domnului colonel Băhnăreanu la Colegiul Național de Apărare. După interviu, participanții la selecție au fost înștiințați că vor primi verdictul până la data de 10 decembrie 1998.

Cert este că pe data de 10 decembrie 1998, a primit ordinul de numire în funcția pentru care a participat la interviu, Șef al Direcției Doctrină și Instrucție. Această structură era una dintre cele mai mari (117 ofițeri, 15 maiștri militari și subofițeri și 15 salariați civili), dar și cea mai complexă, din punct de vedere organizatoric.

Avea în subordine Secția Arme (infanterie, tancuri, vânători de munte, artilerie), Secția Învățământ (liceele militare, care în anul 1999 s-au transformat în colegii, Academia Forțelor Terestre și toate Școlile de Aplicație ale armelor), Secția Doctrină, Secția Planificare, Biroul Tradiții Militare, Biroul Pregătire prin Simulare, Biroul Pregătire Fizică,


194

Documente Secrete. Datorită complexității problemelor avea un locțiitor care îl ajuta în rezolvarea problemelor.

Pe timpul cât a îndeplinit această funcție a condus pregătirea de comandament, pregătirea prin simulare, spartachiadele militare, patrula Carpaților. A participat la summit-ele NATO pe linia standardizării instrucției și la crearea luptătorului secolului XXI, care să fie integrat într-un sistem unitar și care pentru anumite misiuni să poată fi condus independent prin intermediul sateliților.

Împreună cu coloneii Sandu Ciocan și Oprișor Ion și a Statului Major al Armatei a IV-a a organizat desfășurarea aplicațiilor COOPERATIVE BEST EFORT din anul 2000 și 2001 la care au participat 18 țări membre NATO (inclusiv SUA) și țări care erau pe punctul de a fi primite în această organizație. În anul 2000, Președintele României, Domnul Emil Constantinescu, pe baza propunerilor înaintate de Ministerul Apărării Naționale, îi acordă „Ordinul SERVICIU CREDINCIOS ÎN GRAD DE CAVALER”, care se alătură celorlalte ordine și medalii primite pe parcursul carierei militare.

De asemenea, la inițiativa generalului Mihai POPESCU și împreună cu rectorul Academiei Forțelor Terestre, generalul Habian, a realizat într-o clădire din sediul fostei Școli de maiștri militari din Sibiu, Centrul pentru învățarea Limbii Engleze, care funcționează și în prezent. Acest centru a fost înființat, deoarece toți cei care plecau în teatrele de operații trebuiau să cunoască limba engleză, iar Academia de Înalte Studii Militare nu avea locuri suficiente de a pregăti aceste efective.

Întrucât avea toate armele în subordine (infanterie, tancuri, artilerie, geniu, Nuclear-Bacteriologic-Chimic, vânători de munte) erau în sarcina Direcției Doctrină și Instrucție selecționarea, verificarea și pregătirea efectivelor care plecau în teatrele de operații. În această perioadă, la Predeal, la Școala de Aplicație a vânătorilor de munte, au fost primiți și s-au instruit, împreună cu militarii noștri, efective din forțele speciale ale țărilor membre NATO, dar și din Iordania.

În anul 2001, în luna aprilie, după ce venise de la al doilea summit NATO, de la Istanbul, unde fusese împreună cu generalul Ioan SORIN, după o discuție cu Șeful Statului Major al Forțelor Terestre, generalul EugenBădălan, pe linia organizării subunităților si unităților de artilerie a hotărât să treacă în rezervă, și astfel, cu data de 30 mai 2001 devine pensionar militar.

În anul 2006, la solicitarea patronului firmei ROKURA s-a angajat ca director administrativ la ROKURA SYSTEMS (verificări metrologice) și la ROKURA TECHNOLOGIES (sisteme energetice și probleme energetice), unde a lucrat până în anul 2009.

În anul 2010 este cooptat la Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere la Comisia de Analiză a Respectării Prevederilor Statutare în funcția de vicepreședinte. În anul 2011, pe 31 mai, de Ziua


195

Rezervistului Militar, i se acordă Medalia Rezervistul Militar. În luna noiembrie, mai exact pe data de 28 a anului 2013, prin decretul prezidențial nr. 1030 Președintele României, Domnul Traian Băsescu îl avansează la gradul de general de brigadă cu o stea.

S-a căsătorit în anul 1972, pe data de 03 august, în Sibiu, cu Bleoca Mariana, de profesie coafeză, care l-a sprijinit extraordinar de mult pentru a realiza ceea ce a realizat. Aceasta l-a înțeles foarte bine și avea mereu o vorbă „mergi să faci pentru copii ceea ce faci, eu mă descurc cu copiii”.

În anul 1973, pe data de 26 noiembrie a venit pe lume, în maternitatea din Sibiu, Diana. Doi ani mai târziu, pe data de 24 noiembrie 1975, vine pe lume, în aceeași maternitate, Valentin. (Pentru că soția se simțea foarte rău și nu a putut să îi spună doctorului ce nume pune noului născut, doctorul s-a uitat în certificatul de căsătorie și a spus „Să te cheme ca pe tatăl tău - Valentin” și așa a rămas).

În anul 1981, pe data de 03 august (de ziua căsătoriei - împlineau 9 ani de la căsătorie), se naște cel de-al treilea copil, Adrian. Diana a terminat AGRONOMIA și este inginer economist. A lucrat la Mercedes ca directoare de leasing și la Volksbank. Până în prezent are 2 nepoți de la Diana, care s-a căsătorit cu Dan Alecu, pe care îl cunoștea din liceu și care i-a fost coleg și în facultate. Acesta este director de vânzări la firma Cocorico.

În ziua de 07.06.2006, vine pe lume nepotul Octavian, iar pe data de 18 august 2008, se naște Mara. Sunt doi copii deosebiți. Băieții, deocamdată, nu au copii. Dintre ei, numai Valentin este căsătorit. A terminat Facultatea de Matematică și Facultatea de Psihologie. Este director executiv la o firmă în domeniul vopselelor auto, are cabinetul lui propriu de recuperare și tratament psihologic și un cabinet într-un spital în cartierul Militari. Adrian nu este căsătorit și este tehnician în domeniul vopselelor auto. Toți trei au apartamente în București, iar domnul general locuiește în casa pe care a construit-o, după ieșirea la pensie, aproape de Ploiești.

Sarcofagul domnitorului Dimitrie Alexandru Ghica din incinta Catedralei episcopale Alexandria


196

GENERAL DE DIVIZIE IOAN STĂNCULESCU

PRINTR-O MANEVRĂ ÎNDRĂZNEAȚĂ ȘI O HOTĂRÂRE FERMĂ ȘI TENACE, CU POSTUL DE COMANDĂ AL DIVIZIEI

ÎN LINIA ÎNTÂI, SUB PLOAIA DE BOMBE DE TOATE CALIBRELE ȘI CU AMBELE FLANCURI ALE DIVIZIEI ÎNVĂLUITE, REUȘEȘTE SĂ SPARGĂ FRONTUL ȘI SĂ

DESCHIDĂ DRUMUL PENTRU PĂTRUNDEREA ÎN MORAVIA.

Născut la 4 august 1890, în comuna TRIVALEA MOȘTENI, din județul TELEORMAN, Ioan Stănculescu a urmat cursurile liceului teoretic din Turnu Măgurele și cu începere de la 30 septembrie 1911, cursurile Școlii Militare de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină din București. În cei doi ani de studii s-a dovedit a fi, după cum îl caracterizează unul dintre ofițerii instructori „un elev foarte studios, conștiincios, disciplinat, cu o mare putere de asimilare, promițând a fi un bun instructor”.

La 23 iunie 1913 a fost avansat la gradul de sublocotenent și repartizat la Regimentul 13 Artilerie în funcția de comandant pluton. În cei trei ani cât a lucrat la acest regiment, a dovedit cu prisosință, calitățile reliefate mai sus, la care s-au adăugat cele de bun trăgător la tragerile reale cu tunul în poligon, cunoscător a teoriei probabilităților și un mânuitor cu ușurință a aparaturii topografice din dotare. În preajma intrării Armatei Române în prima mare conflagrație mondială alături de statele Antantei, la 1 iulie 1916, a fost înaintat la gradul de locotenent, ca și ceilalți colegi din


197

promoția sa și mutat la Regimentul 25 Artilerie, cu care a participat la luptele pentru apărarea Dobrogei, în vara și toamna anului 1916 și la cele de la Mărăști, în vara anului 1917.

Pentru modul cum s-a comportat în cele două campanii ale războiului, la 1 septembrie 1917 a fost avansat la gradul de căpitan și numit comandant de baterie. După redeschiderea cursurilor și reluarea activității de învățământ la Școala Militară de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină, în vara anului 1918, căpitanul Ioan Stănculescu a fost încadrat pentru o perioadă de doi ani (24 iulie 1918 – 1 octombrie 1920), în funcția de ofițer instructor, în instituția pe care o absolvise cu numai cinci ani în urmă. A avut meritul de a fi pregătit primele promoții de ofițeri ale perioadei postbelice, când în școala militară a început să se pună tot mai mult accentul însușirii de către elevi a învățămintelor reieșite din desfășurarea Primului Război Mondial și a unor noi procedee de luptă determinate de apariția noilor arme: aviația și tancurile în special, arma chimică, în general.

Și în calitate de pedagog într-o școală de ofițeri, căpitanul Ioan Stănculescu a dovedit aceleași frumoase calități amintite mai sus, dăruindu-se fără rezerve, activităților cuprinse în planul de învățământ al școlii, cu precădere pregătirii în cele mai mici detalii a exercițiilor practice și metodice cu elevii, aplicațiilor în teren și tragerilor în poligon, a cunoașterii la perfecție a prescripțiilor regulamentare, atât de necesare unui viitor cadru al armatei.

Pentru completarea pregătirii sale de specialitate, după cei șapte ani de stagiu la unitate și în școală, căpitanul Ioan Stănculescu a fost trimis, în perioada 1 noiembrie 1920 – 1 noiembrie 1922, la Școala Superioară de Război din București, Căpătând o mare deprindere în lucru pe hartă și o ușurință în rezolvarea unor teme tactice la diferite eșaloane, în timpul aplicațiilor executate la clasă sau în teren, la absolvirea acestei instituții militare de învățământ superior, a fost încadrat la Marele Stat Major, unde a lucrat timp de 15 ani (1922-1937), fiind avansat la gradul de maior la 24 noiembrie 1923 și locotenent-colonel la 15 aprilie 1933. În toată această lungă perioadă a participat direct la înfăptuirea complexului proces de reorganizare și modernizare a Armatei Române, de reactualizare a unor planuri operative și a unor directive, de înființare de noi unități și instituții de învățământ, de elaborare și avizare a unor regulamente militare etc.

Apariția Legii organizării armatei din 1924, a prilejuit ofițerului să desfășoare în cadrul Marelui Stat Major o amplă activitate privind organizarea celor șapte regiuni militare, corespunzătoare celor șapte corpuri de armată, a înființării unui mare număr de mari unități, unități, comandamente, școli etc.

Cu o competență deosebită a participat la pregătirea documentelor necesare pentru aplicarea altor două legi din aprilie 1930 și din aprilie 1932


198

pentru perfecționarea continuă a cadrului organizatoric al marilor unități, structura acestora fiind modificată în funcție de categoriile de arme intrate în compunere, coordonării acestui amplu proces în unele zone ale țării, organizării diviziilor de infanterie pe brigăzi, a brigăzilor de artilerie și motorizării unor subunități. Paralel cu această activitate, locotenent-colonelul Ioan Stănescu a contribuit la redactarea unor directive de mare importanță privind pregătirea de luptă a armatei române, așa cum au fost: „Directiva generală pentru instrucția în armată pe anul 1935-1936” și „Directiva generală pentru executarea manevrelor din toamna anilor 1935, 1936, 1937”.

Pe timpul inspecțiilor la unități sau a manevrelor anuale, locotenent-colonel Ioan Stănculescu a manifestat multă solicitudine față de comandanții de unități și ofițerii din statele majore, împărtășindu-le acestora din experiența acumulată în cursul anilor, sprijinindu-i în adoptarea celor mai juste hotărâri și măsuri optime îndeplinirii în bune condiții a misiunilor. În vederea obținerii gradului de colonel, conform legilor în vigoare la 1 noiembrie 1937 a fost numit comandant al Regimentului 28 Artilerie, iar două luni mai târziu, la 24 ianuarie 1938, a fost înaintat la gradul de colonel.

Cu această unitate a luat parte la primele acțiuni ale Armatei Române în cel de-al Doilea Război Mondial, apoi a fost promovat comandant de Brigadă de artilerie, iar în anul 1942 a fost avansat la gradul de general de brigadă și promovat în funcția de comandant al artileriei Corpului 2 Armată. Și în această funcție a dovedit competență în folosirea artileriei divizionare și de corp de armată, în conducerea focului și asigurarea unităților cu cele necesare ducerii luptei. În urma frumoaselor rezultate obținute la 14 octombrie 1944, când trupele române duceau lupte grele pentru eliberarea părții de nord-vest a Transilvaniei, generalului de brigadă Ioan Stănculescu i s-a încredințat funcția de comandant al Artileriei Armatei 1 Române. Două luni și jumătate mai târziu, la 1 ianuarie 1945, l-a succedat pe generalul de corp de armată Costin Ionașcu, la comanda Diviziei 9 Infanterie. Timp de 5 luni, cât această mare unitate a participat la eliberarea Cehoslovaciei, generalul de brigadă Ioan Stănculescu s-a remarcat prin modul cum a condus lupta celor trei regimente de infanterie și două de artilerie subordonate, în condiții atmosferice grele, în teren muntos și lipsit de comunicații.

Prin măsurile judicioase luate și transmise în timp oportun comandanților din subordine, prin concepțiile și manevra de forțe și mijloace executate cu efective minime de unități, prin organizarea judicioasă a cooperării între arme, în special în sprijinirea infanteriei de către artileria divizionară și antitanc, Divizia 9 Infanterie a adăugat noi lauri ai gloriei militare la cei dobândiţi pe timpul luptelor din Dobrogea, de la Oarba de Mureș și Carei. Numele comandantului este în strânsă legătură cu succesele obținute de marea unitate la Roznava,


199

Banska–Bystrica, în Munții Tatra și la vest de râul Morava. Subliniind contribuția generalului de brigadă Ioan Stănculescu la

dobândirea acestor importante succese, generalul de corp de armată Costin Ionașcu scria în propunerea de decorare a generalului cu Ordinul de război „Mihai Viteazul cls. III cu spade”: „În zona Strany, printr-o manevră îndrăzneață și o hotărâre fermă și tenace, cu postul de comandă al diviziei în linia întâi, sub ploaia de bombe de toate calibrele și cu ambele flancuri ale diviziei învăluite, reușește să spargă frontul și să deschidă drumul pentru pătrunderea în Moravia, distrugând în același timp, prin măsurile luate personal, un apreciabil număr de care de luptă (tancuri, n.n.) inamice”. În afara acestei decorații, după terminarea războiului, generalul a mai fost distins cu Ordinul „Steaua României cls. V, IV și III cu spade”, precum și Ordinul „Leul cehoslovac”.

S-a înapoiat în țară, în fruntea diviziei, în vara anului 1945, iar un an mai târziu, la 23 august 1946 a fost avansat la gradul de general de divizie și mutat pentru o scurtă perioadă la Marele Stat Major, după care a fost pensionat.

A încetat din viață la București, la data de 9 martie 1956, având vârsta de 66 de ani.

Statuia lui Mircea cel Bătrân din municipiul Turnu-Măgurele (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

200

GENERAL DE BRIGADĂ TRAIAN STĂNESCU

ÎN CALITATE DE COMANDANT AL BRIGĂZII 6 INFANTERIE A ORGANIZAT ȘI CONDUS LA COTUL DONULUI LUPTA DIVIZIEI 6 INFANTERIE, MOTIV PENTRU CARE A FOST

JUDECAT ȘI CONDAMNAT DE URSS LA 25 DE ANI PRIVARE DE LIBERTATE.

Născut la 2 iunie 1889, în satul Talpa, comuna Bâscoveni, județul Teleorman, Traian Stănescu a urmat Școala Militară de Ofițeri Infanterie din București, în anii 1909-1911 și Școala Superioară de Război din București, în anii 1921-1923.

Ca ofițer de infanterie și în calitate de comandant companie pușcași a participat la Primul Război Mondial și, în funcția de comandant secund iar apoi de comandant girant al Diviziei 6 Infanterie, la cel de-al Doilea Război Mondial. Ca absolvent al celor două instituții militare de învățământ și a rezultatelor obținute în instruirea militarilor din unitățile pe care le-a comandat, ofițerul a fost avansat succesiv la gradele: sublocotenent la 1 iulie 1911, locotenent la 10 mai 1914, căpitan la 1 septembrie 1917, maior 1920, locotenent colonel 1929, colonel 1936 și general de brigadă 1942.

Din primele zile ale anului 1941, mai precis la 10 ianuarie având stagiul în grad de colonel de peste patru ani, a fost promovat în funcția de comandant secund la Divizia 6 Infanterie, funcție pe care a deținut-o timp de un an de zile. Alături de cei doi comandanți, generalii Romulus Ioanovici și Vintilă Davidescu, care au comandat succesiv Divizia 6 Infanterie, primul în perioada 10 mai – 10 septembrie 1941 și al doilea 10 septembrie 1941 – 10 februarie 1942, colonelul Traian Stănescu a organizat și îndrumat pregătirile de război în perioada ianuarie – iunie 1941 și apoi în perioada 22 iunie 1941 – 10 februarie 1942 lupta celor trei regimente de dorobanți (Regimentul 10, 15 și 27 Dorobanți) și celor două regimente de artilerie (Regimentul 11, 16 Artilerie) din compunerea diviziei.

În luna iunie 1941 colonelul Traian Stănescu a recunoscut, împreună cu ofițerul cu operațiile din statul major al diviziei, raioanele de dislocare a unităților subordonate în nordul Moldovei, pentru ocuparea și dispunerea acestora pe Valea Baseului, între Movila Ruptă și Teioasa, cu misiunea de a interzice pătrunderea inamicului spre Botoșani.

Între 22 iunie și 2 iulie 1941 colonelul Traian Stănescu a organizat și condus câteva acțiuni de cercetare în dispozitivul inamic, dincolo de Prut,


201

iar după 2 iulie 1941, a condus activitatea pentru realizarea unui cap de pod la Movila Ruptă–Coșoveni și acțiunile ofensive ale diviziei pe direcția Ripicieni-Moghilev. După trecerea Nistrului în zilele de 20-21 iulie pe la Moghilev, întreaga Divizie a fost angajată în acțiunea de curățire a acestui oraș și la nimicirea rezistențelor inamice din zona localităților Tibulevka, Pavlovka (26-29 iulie), Balta și Moșnegi (2-6 august 1941). Colonelul Traian Stănescu s-a găsit în primele rânduri pe direcția de efort pentru a lua imediat măsurile impuse de situație.

După 8 august 1941 Divizia 6 Infanterie a fost introdusă pe frontul de luptă de pe căile de acces ale orașului Odessa, colonelului Traian Stănescu, revenindu-i misiunea de a organiza și conduce acțiunile ofensive din zona localităților Vajani, Oktiabri și Dalnik, unde s-au dat grele lupte până la 16 octombrie, când unitatea diviziei a fost printre primele, care la orele 13.00 au pătruns în Odessa, după două luni de crâncene încleștări.

Cu începere de la 1 noiembrie 1941 generalul Vintilă Davidescu, ajutat de colonelul Traian Stănescu și ofițerii din statul major al diviziei au organizat marșurile celor cinci regimente (cu un efectiv de 442 ofițeri, 362 subofițeri, 12.454 gradați și soldați, 6.614 cai, 1576 căruțe, 49 tunuri și 70 autovehicule), în vederea deplasării de la Odessa, în garnizoanele de reședință din nordul Moldovei (Bacău, Piatra Neamț, Suceava).

La 10 februarie 1942, a fost avansat la gradul de general de brigadă și numit în funcția de comandant girant al Diviziei 6 Infanterie. În această calitate, i-a revenit misiunea de a pregăti efectivele acestei mari unități, în scopul plecării din nou pe frontul de est.

La 10 martie 1942, la comanda Diviziei a fost numit generalul Mihai Lascăr, iar în perioada 15 august – 22 septembrie 1942, divizia a fost deplasată cu trenul în Cotul Donului unde, sub atenta îndrumare a generalului Traian Stănescu, care a fost numit comandantul Brigăzii 6 Infanterie, fiecare unitate a fost dispusă în raioanele ordonate, la est de localitățile Raspotinskaia și Bascovski. Punctul de comandă al diviziei a fost fixat în satul Golovski – conform dispozițiilor date de generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 4 Române.

Generalii Mihail Lascăr și Traian Stănescu au înlocuit cu unitățile de dorobanți din compunerea diviziei, trupele Diviziilor 79 și 113 Infanterie germană, după care până la declanșarea marii ofensive sovietice de la Stalingrad, în ziua de 19 noiembrie 1942, au respins contraatacurile executate de inamic. În urma contraofensivei sovietice, divizia în frunte cu cei doi generali a dus lupte grele de apărare, rezistând zi și noapte până la ultimul cartuș, până în ziua de 23 noiembrie 1942, când au fost luați prizonieri.

În aceste lupte, Divizia 6 Infanterie a suferit mari pierderi care s-au ridicat la 312 ofițeri, 300 subofițeri, 9.528 gradați și soldați, 5.115 cai, 10.965 arme, 337 puști mitralieră, 147 mitraliere, 30 de tunuri antitanc, 137 mașini etc.


202

Ani în șir, generalul Traian Stănescu a cunoscut viața de lagăr cu toate servituțile ei, pentru ca în anul 1948, la 3 ani de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, în loc să fi fost de mult eliberat din prizonierat, organele puterii judecătorești sovietice au început să-l judece. Sentința a fost extrem de aspră, 25 de ani privare de libertate, cu precizarea ca aceștia să fie petrecuți în lagărele sovietice, lagăre de tristă amintire, pentru mulți, foarte mulți militari ai Armatei Române.

25 de ani de detenție pentru faptul că în calitate de comandant al Brigăzii 6 Infanterie a organizat și condus în Cotul Donului lupta Diviziei 6 Infanterie, alături de generalul de divizie Mihail Lascăr – menținut prizonier de la 23 noiembrie 1942 până al 23 aprilie 1945, când i s-a încredințat misiunea de a organiza și comanda divizia de voluntari români (Horia, Cloșca și Crișan).

Abia la 3 noiembrie 1955, după exact 13 ani de prizonierat generalul Traian Stănescu a fost eliberat, cu precizarea consemnată în documentele respective că „a fost absolvit de orice pedeapsă”. Dar, în momentul sosirii sale în țară, chiar la Iași a fost arestat de organele represive ale regimului comunist și închis la Gherla, în Transilvania într-unul dintre recunoscutele locuri de detenție ale multor generali și oameni politici din țara noastă.

După doi ani, la 11 aprilie 1957, Tribunalul Regional Cluj a reconfirmat sentința Tribunalului Militar de la Moscova, urmând ca generalul Traian Stănescu să mai execute 3 ani, 9 luni și 11 zile de închisoare. După șapte luni, în același an, la 3 noiembrie 1957, generalul Traian Stănescu (în vârstă de 68 de ani, dintre care 31 ca ofițer al Armatei Române și 15 ca prizonier de război și deținut pe nedrept în umezeala unor celule de la Gherla) a fost grațiat conform decretului 522/1957.

Biserica din lemn din Videle-Cârtojanca (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

203

COLONEL INGINER LUCREȚIU ȘATALAN

O VIAȚĂ – O CARIERĂ. DACĂ VREI – POȚI! COMANDANT SĂ FII, DAR DE FRICĂ TOT SĂ ȘTII!

TOT CE A REALIZAT A FOST RĂSPLATA UNOR EFORTURI SUSŢINUTE DIN COPILĂRIE PÂNĂ LA MATURITATE

S-a născut la 17 august 1948 în comuna Botoroaga, fiind al treilea băiat al lui Marin și al Elenei Șatalan, căci înaintea sa mai erau frații Ion și Constantin, iar după el a mai urmat o soră Eugenia. Părinții săi, de condiție materială modestă, au avut un nivel de instrucție tot modest, mama și tatăl absolvenți a numai patru ani de școală, dar erau oameni cu frică de Dumnezeu, nu aveau conflicte sau divergențe cu consătenii. Tatăl său a participat la al Doilea Război Mondial, ajungând cu frontul până în Caucaz, unde a fost grav rănit și declarat invalid de război gradul 1 (pensionar I.O.V.R.).

Școala primară (ciclul 1 școlar) a urmat-o în comuna Botoroaga în perioada 1955-1959, iar gimnaziul (ciclul 2 școlar) l-a urmat în satul Târnava, sat component al comunei natale (1959-1961). Rezultatele la învățătură s-au reflectat în obținerea de diplome pentru premiile I și II. Simultan cu școala, mai îndeplinea, alături de frații mai mari și de părinți, anumite sarcini specifice mediului rural (îngrijirea vitelor, lucratul pământului, culesul roadelor etc.). La terminarea clasei a 7-a a fost în mare cumpănă privind ceea ce va urma în continuare, fiindcă avea două


204

variante: ori să urmeze ca ceilalți doi frați mai mari școala profesională de mecanizatori (tractoriști) ori să se înscrie la examenul de admitere la liceul din Drăgănești-Vlașca. Mama l-a îndemnat să meargă la liceu, căci se săturase de spălat salopetele de tractoriști de la frații săi, iar dacă era să se ia după tatăl său, acesta ar fi vrut să rămână acasă, la munca pământului (ca fiind cel mai mic dintre frați, exceptând pe sora).

Știind cât de grea și împovărătoare este munca pământului (mai ales când nu ai utilaj agricol) „și-a luat avânt” și a mers la liceu, cu o călimară cu cerneală și cu un toc cu peniță, a susținut examenul de admitere pe care l-a trecut, și astfel în perioada ʼ62 - ʼ64 a parcurs doi ani de liceu civil (clasa a 8-a și a 9-a) unde nu a excelat, dar nici nu era categorisit ca elev îndărătnic. A întâmpinat o serie de greutăți privind cazarea (trebuia ca iarna să stea în gazdă), pe timpul toamnelor și primăverilor făcea naveta cu bicicleta, condiția financiară a părinților fiind modestă și cu multe alte neajunsuri.

La sfârșitul clasei a 9-a (1962) a venit un ofițer de la Comisariatul Militar Raional Drăgănești-Vlașca și i-a propus acestuia și la încă trei colegi (având în vedere rezultatele la învățătură și starea disciplinară) să meargă la Liceul Militar Dimitrie Cantemir-Breaza.

În familie nu a avut antecedenți militari de carieră, nu a avut cu cine să se consulte sau cine să îl influențeze. Un singur unchi (frate de-al mamei) a fost subofițer reangajat, dar nu l-a cunoscut, întrucât a căzut pe front la încercuirea de la Cotul Donului. Starea materială a familiei, condițiile în care făcea liceul civil, condițiile care erau descrise despre Liceul militar (povestite cu lux de amănunte de către ofițerul recrutor atât în ceea ce privește greutățile, cât și avantajele), l-a determinat să accepte să se prezinte la examenul de admitere la acest liceu. De la liceul Drăgănești-Vlașca din promoția sa au participat la examenul de admitere (și ce examen!?, cu probe fizice și medicale, dar și teoretice) patru elevi și toți patru au fost admiși.

La această instituție, a cunoscut o altă viață, un alt trai; program riguros, învățământ exigent, profesori de calitate de care cu drag își amintește, pregătire fizică intensă (a intrat în acest liceu cu înălțimea de 1,58 de cm și după o jumătate de an avea deja 1,76 cm), hrană de calitate și la timp conform programului.

Pe perioada Liceului Militar (1964-1966) s-a pregătit intens pentru a urma ulterior pregătirea ca medic militar, dar întrucât s-a emis un ordin prin care absolvenții liceelor militare nu aveau voie să urmeze decât studiile la școlile militare specifice, a optat pentru aviație militară și pentru radiolocație. Examenele fizice și de sănătate pentru piloții militari erau foarte stricte (firesc și normal), a ales în final specialitatea radiolocație unde a susținut examen de admitere și unde a fost acceptat.

În perioada 1966-1969 a urmat cursurile Școlii Militare Superioare de Ofițer Radiolocație „Leonte Sălăjan” Brașov, instituție în care s-a


205

pregătit timp de trei ani și jumătate după programa de învățământ superior. Deși durata școlii trebuia să fie de 4 ani, evenimentele din Cehoslovacia (invazia sovietică – august 1968) au grăbit și scurtat perioada.

La terminarea școlii a obținut echivalența de doi ani de studii specialitatea telecomunicații, electronică și electrotehnică, precum și gradul militar de locotenent. A primit repartiție să-și desfășoare activitatea ca ofițer tehnic de radiolocație în munții Apuseni, unde pe vârful Muntele Mare exista o unitate de radiolocație. Condițiile de acolo erau foarte grele, datorită izolării și condițiilor atmosferice de la altitudinea de 2000 m. Iarna dura 8 luni pe an, iar pe perioada de vară trebuiau să fie rezolvate problemele de logistică (aprovizionare cu alimente, carburanți, combustibil, medicamente etc.).

Simultan cu aceste activități trebuia să fie îndeplinite, în primul rând, misiunile de luptă, adică să fie cercetat spațiul aerian, să fie supravegheate toate zborurile aviației civile, să fie asigurate dirijarea avioanelor militare și zborurile de instrucție ale piloților militari. După trei ani de zile (1969-1972) datorită unui raport de mutare și insistența tatălui său (invalid de război) pe la ministrul apărării naționale (prin memorii și solicitări) a fost mutat la U.M. 01861 Furculești, pentru a fi mai aproape de părinți care încet, încet dar sigur se îndreptau spre senectute.

În perioada 1972-1980 a activat la Furculești, îndeplinind serviciul de luptă în ture, a instruit contingente de militari în termen, a participat la perfecționarea proprie prin cursuri de lungă durată (de 3 și 6 luni) la Centrul de instrucție de la Ploiești. A obținut rezultate bune și foarte bune reflectate în aprecierile de serviciu și a avut relații bune de camaraderie cu toți componenții unității, fie șefi și subalterni sau superiori și inferiori în grad.

În anul 1974 a făcut încă un pas important în viața sa, prin căsătoria cu Maria Ignat (Mioara) tehnician proiectant la Institutul de Proiectări Alexandria, cu care a întemeiat o bună familie și cu care se află și în prezent în această familie consolidată și prin cei doi băieți pe care-i are și pe care-i consideră realizați: unul, cel mare Vlad ofițer inginer de geniu–construcții și fortificații având gradul de maior, iar celălalt – Răzvan medic chirurg urolog, fiecare la casa lui cu familii întemeiate și cu copii (fetițe) – nepoate de care, în calitate de „tataie”, se bucură nespus de mult.

Urmare a activităților sale profesionale, în 1980 a fost selecționat pentru a se prezenta la examenul de admitere la Academia Militară Generală. De la U.M. Furculești au participat la examen patru ofițeri, dar au fost admiși numai doi. A parcurs cei doi ani de pregătire cu greutăți și servitute, fiind înțeles și ajutat de familie (soția și cei doi copii mici, unul de 5 ani și celălalt sub un an, rămași în Alexandria).

A parcurs un program sever, aproape auster, cu mare dificultate putând să intervină în cazuri urgente pentru ajutarea familiei. Cu multe sacrificii au trecut și cei doi ani (1980-1982), și a absolvit cursurile


206

Academiei cu nota 9 și a fost repartizat ca ofițer de stat major într-o mare unitate (brigadă) de radiolocație cu comandamentul la Ploiești. În perioada 1982-1984 a lucrat la această unitate, iar la sfârșitul acestei etape a fost solicitat de eșaloanele superioare și întrebat dacă acceptă să vină comandant la Furculești, unitate din care plecase la Academie. Deși lucra în Ploiești, deși soția avea aici serviciu într-o unitate militară cu profil de fabrică și bază de reparații tehnică militară, faptul că unul din băieți (cel mic – Răzvan) se afla la Alexandria în îngrijirea socrilor a socotit împreună cu soția că pot accepta această propunere și astfel a ajuns comandantul celor ce le fusese egal sau mai mic în funcție.

În 1984 a luat în primire patrimoniul unității din Furculești și responsabilitatea totală a îndeplinirii de calitate a misiunilor de luptă. Această unitate se afla la intersecția unor culoare importante de zbor a curselor aeriene civile și în apropierea Regimentului de aviație de vânătoare ce a funcționat la Caracal. Zi și noapte personalul unității a asigurat cercetarea spațiului aerian, a înștiințat comandamentele superioare despre starea aeriană și a asigurat dirijarea avioanelor de vânătoare.

La evenimentele din 1989, personalul a acționat conform documentelor operative de luptă, nu au fost incidente sau accidente, chiar dacă situația era deosebit de încordată și confuză, datorită dezinformărilor ce erau prezente pe toate canalele de comunicare. A avut mult de lucru cu unitatea sa, pe timpul evenimentelor din 1989, cu simulatoarele de ținte aeriene ce s-au întrebuințat de către diversioniști. Cu unele mici excepții, personalul și-a înțeles menirea în situații complicate și nu a existat disfuncționalitate în îndeplinirea misiunilor de luptă. Le-a mulțumit și le mulțumește și acum celor pe care i-a avut în subordine și cu care a avut și necazuri de depășit dar a avut și multe succese.

Pe parcursul activității de la absolvirea Școlii militare până la trecerea în rezervă a obținut succesiv și la termene (nici mai scurte și nici mai lungi) gradele militare de la locotenent până la colonel inclusiv. În perioada februarie – august 1987 (un semestru) a îndeplinit prin detașare funcția de asistent la catedra de Apărare Antiaeriană la Academia Militară, ca urmare a faptului că 1985 a obținut la un curs postuniversitar de 6 luni nota de 9,45.

A refuzat însă să accepte mutarea pe o funcție de cadru universitar în București la Academia Militară, fiind sentimental legat de Furculești, de județul Teleorman.

În anul 2001 i s-a propus trecerea în rezervă cu drept integral de pensie, întrucât armata definitiva procesul de restructurare, proces impus de aderarea țării noastre la alianța NATO.

A acceptat această propunere și a spus „Adio arme” și la 53 de ani s-a trezit „avansat” la funcția de pensionar militar, fără să intuiască că după 15 de ani, unii politicieni vremelnici îl vor numi pensionar cu „pensie nesimțită”.


207

La ieșirea la pensie s-a înscris și în acțiuni politice, a devenit membru al Partidului România Mare, iar în perioada 2004-2008 a fost consilier în cadrul Consiliului Local al municipiului Alexandria, din partea acestui partid.

Atât ca militar activ, cât și ca rezervist, dar și ca activist politic a avut bune relații instituționale (în calitate de comandant), edilitare (ca membru al consiliului local), personale (cu membrii Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere „General David Praporgescu” – Teleorman, unde activează acum, ca prim-vicepreședinte).

Aceasta este pe scurt istoria unei vieți și a unei cariere și în final poate spune cu mândrie: „EHEI FUGACES LABUNTUR ANI!” („CE REPEDE TREC ANII”) – traducere liberă.

Exprimă, totuși, câteva concluzii, pe care nu le impune nimănui: 1) tot ceea ce a realizat nu a fost rodul unor intervenții sau „pile”, ci

a fost răsplata unor eforturi susținute din copilărie până la maturitate, dar și concursul unor împrejurări favorabile;

2) a respectat întotdeauna omul, nu a urmărit jignirea sau insultareaoamenilor cu care a venit în contact, ci îndreptarea comportamentelor neadecvate ale acestora;

3) în timpul celor 17 ani cât a fost comandant a condus și coordonatacțiunile unității, pe baza consultării locțiitorilor;

4) indiferent de regimul în care a funcționat ca lider de unitate (atâtînainte de 1989, cât și după) a avut o bună colaborare cu organele administrației locale, cu celelalte forțe din sistemul de apărare (organe ale Ministerului de Interne, Pompieri, SRI, Transmisiuni Speciale) cu întreprinderile și societățile comerciale etc.;

5) totdeauna a aplicat deviza „Dacă vrei – poți!”, iar referitor lafuncția de comandant a avut sloganul „comandant să fii, dar de frică tot să știi”.

6) referitor la hopurile din viață, totdeauna am aplicat zicala: „Aicăzut, ridică-te, vezi din ce cauză ai căzut, scutură-te și mergi mai departe!”.

7) Cea mai importantă deviză i-a fost „NIHIL SINE DEO!” –NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU!

208

GENERAL MAIOR BENONE ȚOROPOC

CA FIU AL TELEORMANULUI A CONTRIBUIT NEMIJLOCIT LA PROIECTAREA, CONSTRUIREA ȘI DAREA

ÎN EXPLOATARE A ACTUALELOR EDIFICII ALE GRUPULUI DE POMPIERI TELEORMAN ȘI COMPANIEI TURNU

MĂGURELE, PRECUM ȘI LA DOTAREA CU MAȘINI DE LUPTĂ A UNOR FORMAȚIUNI PSI DIN MEDIUL RURAL, INCLUSIV A

COMUNEI NATALE – BUJORU.

S-a născut la 5 septembrie 1926 în comuna Bujoru, județul Teleorman unde a urmat cursurile școlii generale. În perioada 1938-1946 a fost elev al Liceului „Ion Maiorescu” din Giurgiu.

A îmbrățișat cariera militară ca elev al Școlii de Ofițeri jandarmi, fiind înaintat la gradul de sublocotenent la data de 1 mai 1948.

A îndeplinit diferite funcții de ofițer instructor și comandant în centrele de instrucție ale M.A.I. Arad, Tășnad, Mizil și Școala de ofițeri Radna (Lipova).

În perioada 1951-1953, a urmat cursurile Academiei Militare Generale – Facultatea de Arme Întrunite, după absolvirea căreia a fost numit șef de Stat major al Regimentului 6 Tecuci. Între anii 1954-1956 a fost profesor, șef catedră și locțiitor al Comandantului Școlii Ofițeri Trupe


209

M.A.I Oradea. În urma aprecierilor deosebite din notările de serviciu în îndeplinirea

sarcinilor încredințate, în anul 1956 a fost numit șeful Statului Major al Direcției Pază Contra Incendiilor.

Timp de aproape două decenii, evoluția acestui important organism a fost legată de personalitatea generalului (r) Țoropoc Benone. Punând accent pe pregătirea cadrelor și militarilor în termen, sub conducerea și contribuția nemijlocită a sa, au fost elaborate Instrucțiunile organizatorico-metodice, Planuri ale pregătirii de luptă, regulamentele specifice „Instrucțiunile de cunoaștere a tehnicii de luptă din dotare (P5)”, „Regulamentul de instrucție la tehnica de luptă (P1)” și „Instrucțiunile referitoare la tehnica lucrului la incendii” și diferite manuale.

În perioada 1974-1975 a fost Comandant al Comandamentului Trupelor de Pompieri, iar din 1975 până în 1984 a funcționat în corpul de control al Ministrului de Interne, de unde a fost trecut în rezervă la cerere.

În întreaga activitate a dovedit competență și exigență, urmând cu perseverență îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, în spiritul cerințelor regulamentelor și jurământului militar și al legilor țării.

Pentru rezultatele deosebite obținute în activitate a fost decorat cu 14 ordine și medalii românești și 2 distincții străine.

A participat ca șef al delegației la Congresele Internaționale ale pompierilor de la Munster (R.F.G.), Praga, Budapesta, Bratislava și București, unde prin prezentarea unor referate de specialitate și activitățile desfășurate, a contribuit la ridicarea prestigiului pompierilor români.

Ca fiu al Teleormanului a contribuit nemijlocit la proiectarea, construirea și darea în exploatare a actualelor edificii ale Grupului de Pompieri Teleorman și Companiei Turnu Măgurele, precum și la dotarea cu mașini de luptă a unor formațiuni P.S.I. din mediul rural, inclusiv a comunei natale – Bujoru.

În semn de recunoștință pentru întreaga carieră militară, la 12 septembrie 1994, președintele României i-a acordat gradul de general maior în retragere, prin decretul cu numărul 178.

S-a stins din viață pe 20 mai 2014. Va rămâne în memoria pompierilor şi teleormănenilorca un om

cinstit și modest, energic și deschis, dar și ca un marcant lider militar și un reper pentru generațiile viitoare de salvatori.

210

GENERAL MAIOR CONF. UNIV. DR. GEORGE VELICU

ÎNAINTE DE TOATE SĂ FII OM, IAR PROFESIONAL SĂ AI DEVOTAMENT

FAȚĂ DE INSTITUȚIE ȘI TOLERANȚĂ ZERO ÎN CEEA CE PRIVEȘTE ORDINEA ȘI DISCIPLINA, PRECUM ȘI FAȚĂ DE PROTEJAREA VALORILOR

STATULUI ROMÂN.

S-a născut la 20 octombrie 1947 în municipiul Turnu Măgurele și a urmat cursurile Școlii Generale și ale Liceului „Unirea” din aceeași localitate. În urma concursului de admitere a intrat în Școala Superioară de Ofițeri „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, în anul 1965, pe care a absolvit-o în anul 1968. Pe timpul școlii de ofițeri a dovedit reale calități de militar, absolvind-o cu rezultate foarte bune, ceea ce i-a permis să aleagă din locurile disponibile garnizoana SLATINA, județul OLT, unde a funcționat în calitatea de comandant pluton, companie și ofițer în statul major.

A fost admis în Academia Militară Generală (actuala Universitate Națională de Apărare „Carol I”) în anul 1972, în urma unui examen de admitere foarte dificil, aceasta fiind, practic, perioada de pregătire și lansare către funcțiile de conducere din structurile Trupelor de Securitate (actuala Jandarmeria Română), pe care a absolvit-o în anul 1974.

A îndeplinit pe rând următoarele funcții: Comandant de pluton și companie în perioada 1969-1972, locțiitor al comandantului de batalion, pentru educație și cultură, în perioada 1974-1980; Comandant de batalion,

http://www.indiscret.ro/vechi/rks_images/articles/image_2174.jpg

http://www.indiscret.ro/vechi/rks_images/articles/image_2174.jpg�


211

în perioada 1980-1984; Șef de stat major al Unității Speciale de securitate, în perioada 1984-1985; comandant al unității Speciale din CRAIOVA, în perioada 1985-1990; Comandantul Brigăzii de Jandarmi CRAIOVA, în perioada 1990-1995 și începând cu 1995, Comandant al Comandamentului de Jandarmi Teritorial CRAIOVA, până în anul 2005.

Conform Decretului nr.107/4 martie 2005, semnat de președintele Traian Băsescu, generalul Velicu a fost trecut în rezerva, prin pensionare la cerere, începând cu 28 februarie 2005. Decretul președintelui a fost comunicat jandarmeriei craiovene abia miercuri după-amiaza.

În cadrul unei conferințe de presă, generalul George Velicu a ținut să își expună motivele care l-au determinat să ceară pensionarea: „Am aproape 40 de ani de activitate sub arme și de 25 de ani am îndeplinit tot felul de funcții de conducere. Îmi pare rău că n-am apucat să îndeplinesc și funcții mai înalte, ăsta a fost nivelul până la care am ajuns și sunt mulțumit. Am 58 de ani și cam tot atâția de ani de muncă, dacă ar fi să luăm în calcul faptul că cea mai mare parte a activității a fost în grupa I de muncă. Am scos la pensie aproape toți locotenenții care au fost în subordinea mea, așa că era timpul să mă retrag și eu. Un alt motiv ține de faptul că în cei 40 de ani de activitate am avut foarte puțin timp pentru mine, iar acum a venit momentul să-mi fac timp pentru mine și familia mea”.

În tot acest timp, a îndeplinit funcțiile încredințate cu responsabilitate, profesionalism și dăruire, obținând numai calificative FOARTE BUNE și un număr însemnat de recompense. Concomitent cu exercitarea profesiei și cu ocuparea, într-o evoluție conformă, a tuturor funcțiilor de comandă până la eșalonul mare unitate, inclusiv, din Jandarmeria Română, a urmat perfecționarea pregătirii sale în domeniul militar și al celei juridice absolvind pe rând: Academia Militară Generală (A.M.G.); Cursul Postacademic Profil Unic din A.M.G.; Facultatea de Drept „Nicolae Titulescu” din CRAIOVA și Cursul postuniversitar la aceeași facultate.

În perioada 1996-1998, a fost admis și a absolvit doctoratul, fiind declarat „Doctor în Științe Militare” specializarea „Strategia securității și apărării naționale” susținând teza, „Desfășurarea strategică a sistemului național de apărare”.

Ca o apreciere a calităților și a abilităților sale teoretice și practice, începând cu 1998, a fost selectat pentru a preda, la Facultatea de drept Nicolae Titulescu din CRAIOVA, cursul intitulat „Drept și legislație în materia asigurării apărării naționale”.

Începând cu anul universitar 1999-2000, în urma concursului a obținut titlul didactic de conferențiar, continuând să gestioneze cursurile, „Dreptul apărării și al conflictelor armate” și „Protecția juridică a drepturilor”, în cadrul aceleași facultăți.

În urma măsurilor stabilite de guvern prin care pensionarii nu au dreptul să obțină venituri de la stat, fără a renunța la pensie, în 2009 a


212

încetat raporturile de muncă cu Facultatea de Drept Nicolae Titulescu, fiind cooptat, în 2010, în colectivul didactic al Facultății de Drept și Științe Administrative „Spiru Haret” din Craiova, susținând cursurile de „Drept Internațional Public”, „Drept diplomatic și consular” și „Dreptul comerțului internațional”, până în anul 2012, când conform Legii învățământului a ieșit la pensie și din această structură.

Parcurgerea acestor etape de studii i-au permis să desfășoare o relevantă activitate de cercetare științifică și de comunicare în domeniul securității naționale și în domeniul juridic, publicând: peste 50 de articole și studii în reviste militare și ale Facultății de Drept Nicolae Titulescu; un număr de 7 cărți și 2 note de curs; a coordonat elaborarea a 5 lucrări cu conținutul a 5 simpozioane organizate de acesta pe teme ca: „Drepturile omului între deziderat și realitate”; „Victimizarea și delincvența juvenilă”; „Drepturile și libertățile fundamentale. Garanții constituționale”; „Ordinea și siguranța cetățeanului, componentă a securității naționale”; „Prevederi ale legislației interne și internaționale privind drepturile omului”.

Atât în cadrul instituției Jandarmeriei, cât și în spațiul universitar a îndrumat și coordonat întocmirea a peste 20 de lucrări personale de către ofițeri cu funcții de conducere și 25 de lucrări de licență întocmite de studenți, care au fost apreciate cu note foarte bune de către comisiile de examinare.

În paralel cu preocupările prezentate, din anul 2006, s-a dedicat activității de apărare a drepturilor omului, devenind Comisar și Înalt Comisar în Organizația Pentru Apărarea Drepturilor Omului-OADO, organizație de „utilitate publică” și cu Statut consultativ special al „ECOSOC”, coordonând această activitate la nivelul a nouă județe pentru cunoașterea, promovarea și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Ca o recunoaștere a muncii sale a fost decorat cu: medalia „Virtutea Ostășească”; medaliile și ordinele „Meritul Militar”; „Virtutea Militară în grad de ofițer”; diplome de excelență și de onoare precum și premii pentru activitate editorială ale Editurii All și Editurii Scrisul Românesc. În întreaga sa activitate s-a dovedit a fi înainte de toate OM, remarcându-se prin calitățile de conducător, dar și de executant al atribuțiilor funcționale. A ieșit în evidență în mod deosebit prin: spiritul practic-aplicativ al acțiunilor științifice; responsabilitatea, demnitatea și profesionalismul; spiritul de echipă și de formare a resursei umane; aptitudinile administrative-gospodărești și de protejare a resurselor material-financiare; preocupările în domeniul psihopedagogiei, a muncii de educație și cultură; cultivarea relațiilor interumane în interiorul instituției, dar și în afara acesteia; devotamentul față de instituție și toleranță zero în ceea ce privește ordinea și disciplina, precum și față de protejarea valorilor statului român.


213

Titlurile cărților publicate sunt următoarele:

• ACTUALITATEA STRATEGIEI;• DESFĂȘURAREA STRATEGICĂ A SISTEMULUI

NAȚIONAL DE APĂRARE; • DREPT ȘI LEGISLAȚIE ÎN MATERIA ASIGURĂRII

APĂRĂRII NAȚIONALE; • DREPTUL ASIGURĂRII APĂRĂRII NAȚIONALE;• DREPTUL APĂRĂRII ȘI AL CONFLICTELOR

ARMATE; • POLIȚIA ÎN SISTEMUL POLITIC;• PROTECȚIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI;• DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC – NOTE DE CURS;• DREPT DIPLOMATIC ȘI CONSULAR – NOTE DE CURS.

Subunitățile de jandarmi dau onorul domnului general Velicu George (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

214

COLONEL GRIGORE-MARIAN VLADU

DUPĂ 34 DE ANI DE ACTIVITATE NEÎNTRERUPTĂ ÎN SLUJBA PATRIEI, RĂMÂNE VEȘNIC RECUNOSCĂTOR

CELEI CARE L-A FORMAT ȘI DESĂVÂRȘIT CA OM, CETĂȚEAN ȘI OFIȚER – INSTITUȚIA MILITARĂ.

Născut la 4 iunie 1959 în municipiul Roșiori de Vede, județul Teleorman, unicul copil al unei familii de militari, tatăl, Radu VLADU – ofițer de tancuri și mama, Victoria VLADU – o femeie admirabilă, devotată trup și suflet familiei. Cursurile Școlii generale le-a urmat în municipiul Roman, județul Neamț. Grigore-Marian VLADU a fost atras dintotdeauna de cariera militară. Dragostea pentru armată insuflată de tatăl său, l-a determinat să susțină cu succes examenul de admitere la Liceul militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung- Moldovenesc, județul Suceava, pe care l-a absolvit în anul 1978 cu media 9,22.

Rigoarea care îl caracterizează l-a făcut să urmeze cursurile Școlii militare de ofițeri activi de artilerie și rachete „Ioan Vodă” din Sibiu, pe care a absolvit-o în anul 1981 și i-a fost acordat gradul de locotenent. Tot în anul 1981 familia sa s-a mutat în municipiul Alexandria.

Nostalgia plaiurilor natale, acolo unde și-a petrecut primii ani de viață, frumusețea Teleormanului, l-a chemat însă acasă. Astfel, a solicitat repartiție în garnizoana Alexandria la Regimentul 29 Artilerie Antitanc.


215

Fiind remarcat ca un foarte bun profesionist, instructor și educator, cu rezultate deosebite la comanda plutonului în aplicațiile cu trageri de luptă, este promovat în funcția de comandant de baterie antitanc și apoi ca ofițer în cadrul statului major al regimentului.

Experiența acumulată la comanda subunităților de artilerie a căpătat noi valențe prin participarea activă în campanii agricole, pe șantierele economiei naționale pentru construirea de locuințe, ridicarea barajului de pe Râul Mare – Retezat și la parada militară din anul 1989.

Preocupat fiind de perfecționarea pregătirii profesionale, urmează cursurile necesare evoluției în cariera militară organizate la Centrul de Perfecționare a Pregătirii Cadrelor de Artilerie din Ploiești și la Academia Militară (actuala Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București). Setea de cunoaștere îl îndeamnă să se înscrie la Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, pe care o absolvă în anul 2002, obținând licența în Managementul Organizațiilor. De asemenea, în anul 2005, a absolvit cu rezultate foarte bune cursul postuniversitar de conducere a organizațiilor militare din cadrul Universității Naționale de Apărare „Carol I”, din București.

Anul 1990 a reprezentat o noua etapă în cariera ofițerului prin activitatea desfășurată în cadrul Centrului Militar Județean Teleorman, unde a îndeplinit diferite funcții de ofițer specialist, șef de birou și șef de stat major. Pentru rezultatele remarcabile obținute în activitatea de asigurare cu resurse umane și materiale și a celorlalte responsabilități specifice la nivelul județului, în anul 2006 este numit comandant al acestei instituții, totodată și al garnizoanei Alexandria, și înaintat la gradul de colonel.

Din toamna anului 2008, în contextul unui mediu de securitate și apărare tot mai dinamic și mai complex și în virtutea obligațiilor profesionale, își desfășoară activitatea în cadrul Direcției Generale de Informații a Apărării, unde a îndeplinit cu responsabilitate sarcinile profesionale la comanda structurii ce i-a fost încredințată.

Vara fierbinte a anului 2015, reprezintă momentul în care își încheie cu demnitate și satisfacția datoriei împlinite cariera militară. După 34 de ani de activitate neîntreruptă în slujba patriei, rămâne veșnic recunoscător celei care l-a format și desăvârșit ca om, cetățean și ofițer – instituția militară.

216

COLONEL OCTAV VOROBCHIEVICI1F

1

OFIȚER CULTIVAT, CORECT, DE O RARĂ EXACTITATE ȘI ÎNALTĂ MORALITATE, CU DOI OCHI CARE PĂTRUNDEAU

PÂNĂ-N ADÂNCUL SUFLETULUI, PLIN DE BUNĂTATE ȘI ÎNGĂDUINȚĂ, VORBIND FLUENT MAI MULTE

LIMBI STRĂINE.

Oamenii n-au înțeles că împotriva mediocrității nu se poate lupta decât cu suferință. Nu schimbi mare lucru prin cultură sau spirit; dar modifici inimaginabil de mult prin durere. Singura armă împotriva mediocrității este suferința. Prin ea schimbi temperamente, concepții, atitudini și viziuni, schimbi direcțiuni de existență deoarece orice suferință mare și durabilă afectează fondul intim al ființei, ea modifică implicit și raportul acesteia cu lumea. Acesta a fost crezul colonelului și diplomatului Octav Vorobchievici.

S-a născut la 19 aprilie 1896 la Bârlad, într-o familie de intelectuali bucovineni. Urmează cursurile școlii primare gimnaziale la Bârlad, apoi

1 Profil preluat și adaptat din lucrarea „Personalități roșiorene”, autor Argentin Șt. Porumbeanu.


217

clasele liceale le face la Ploiești. Între 1914-1916 urmează Școala militară de infanterie din București. La absolvirea școlii se află în fruntea promoției și își începe activitatea de ofițer de carieră cu gradul de sublocotenent.

Participă la Primul Război Mondial, este rănit de mai multe ori și este recompensat cu cele mai înalte distincții militare. După încheierea războiului, instruiește mai multe serii ale Școlii militare de ofițeri din Sibiu și este repede remarcat pentru calitățile deosebite de care dădea dovadă în instruirea viitorilor ofițeri. Este avansat „la excepțional”, pentru incontestabilele-i merite, și în 1926 intră prin concurs, la Școala Superioară de Război, cea mai înaltă instituție de studii militare din țară.

Tânărul ofițer Octav Vorobchievici, reușește la absolvire să se claseze pe primul loc, și nu era deloc ușor să fii șef de promoție. Este trimis, în 1928, la specializare în Franța, la Școala Superioară de Război din Paris.

În 1930, încheie specializarea din Franța, se întoarce în țară și funcționează, pentru început, la Marele Stat Major al Armatei Române. Îndeplinește funcții de mare răspundere, grație înaltei sale competențe. Octav Vorobchievici, ofițerul cultivat, corect, de o rară exactitate și înaltă moralitate, cu doi ochi care pătrundeau până-n adâncul sufletului, plin de bunătate și îngăduință, vorbind fluent mai multe limbi străine, nu putea scăpa ochilor discreți ai Serviciului de Informații al Armatei Române.

Colonelul Radu Dinulescu, prieten al lui Octav Vorobchievici spune: „Moruzov a pus mâna pe Octav Vorobchievici, l-a îmbrăcat în haine civile, i-a umplut buzunarele cu bani și l-a trimis în Spania ca observator al războiului civil, care era în toi; se pare că avea și calitatea de atașat militar la Lisabona”. În fine, o combinație „à la Moruzov, în afara tuturor legilor uzanțelor internaționale...”. În 27 iunie 1940, este rechemat în țară pus la dispoziția Marelui Stat Major al Armatei Române.

La 15 octombrie 1940, este numit comandant al Regimentului 53 Infanterie–fortificații, și pregătit pentru a pleca pe front. Darul de căpetenie al acestei figuri militare românești de seamă a stat în aceea că a știut să cunoască oamenii și, ca atare, să-și aleagă colaboratorii, întrebuințând pe fiecare la locul de trebuință, după calitățile și pornirile lor, dându-le toată libertatea de muncă și inițiativă, pentru a dobândi cât mai mult și cât mai cu suflet curat; la nevoie acoperind activitatea lor rodnică, cu autoritatea persoanei sale.


218

Regimentul 53 Infanterie-fortificații pleacă pe front (anul 1940)

La 15 mai 1943, este pus la dispoziția Corpului 3 Armată, iar la 15 august 1943, este numit comandantul Detașamentului anticar de le Dadilov. Luptă eroic pe frontul de răsărit, se distinge ca un militar excepțional, fiind citat de mai multe ori pentru vitejia și iscusința sa.

La 20 februarie 1944, colonelul Octav Vorobchievici este pus la dispoziția Corpului 1 Armată, iar la 4 aprilie 1944, este pus la dispoziția Marelui Stat Major, iar la 29 aprilie, este trecut în rezervă din oficiu.

În 1951, este arestat sub acuzația de „criminal de război”, și în 1953 este condamnat de autoritățile statului comunist la 20 de ani temniță grea. (Aceeași soartă o are și ginerele său, profesorul universitar dr. Alexandru Posescu, căruia i se reproșează și căsătoria cu Octavia, fiica colonelului Vorobchievici). În 1955, este amnistiat, dar în 1956 i se redeschide procesul, sub acuzația de „dușman al clasei muncitoare”. Tribunalul Militar teritorial București îl achită și îl repune în toate drepturile. În 1968, Ministerul Forțelor Armate îi acordă „Virtutea ostășească”, clasa I. Între timp, în 1946, colonelul Vorobchievici se căsătorește cu Virginia Gheorghiu, fiica unui negustor din Roșiorii de Vede și se stabilește pentru totdeauna în acest oraș.

Octav Vorobchievici, a fost un om foarte instruit. Încă din 1940 este membru corespondent al Academiei de Științe, secțiunea militară, alături de generalii Florea Țenescu și Dumitru Petrovanu. A fost redactor la revista „România militară”, fondator al revistei „Lumea


219

militară ilustrată” și fondator al Asociației scriitorilor și autorilor militari români. Este autorul unui număr mare de volume din care cităm:

• „Doi ani de garnizoană la Paris”, Sibiu, 1931;• „Hotar de țară”, 1934;• „Polonia, vecina necunoscută de la miază-noapte”;• „Armata noastră”;• „Educația militară”;• „Banatul”, București, 1937;• „La noi în Bucovina”, 1937 și altele.La Roșiorii de Vede, s-a consacrat lecturilor și scrisului. Și-a iubit

prietenii și concetățenii roșioreni, a îndrăgit pentru totdeauna aceste locuri, cărora le-a dedicat versuri deosebit de frumoase în balada „Vedea-Vedița”. Octav Vorobchievici s-a stins din viață la 7 aprilie 1987, în Roșiorii de Vede, la vârsta de 91 de ani. Este înhumat în cripta familiei din cimitirul vechi al orașului.

Muzeul municipal Petre Voivozeanu din municipiul Roșiori-de-Vede (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

220

GENERAL MAIOR DR. MARIN VUȚĂ

PROFESIA DE SPP-IST: A APĂRA VIAȚA ALTUIA, DÂNDU-ȚI VIAȚA TA!

Plecând din ALEXANDRIA, capitala județului TELEORMAN, spre nord-vest, după ce ai trecut de ROȘIORII DE VEDE, la numai 30 minute de mers cu mașina, adică la aproximativ 17 km, după ce ai lăsat în urmă comunele MĂLDĂIENI și SCRIOAȘTEA, un indicator, ca multe altele instalate pe drumurile noastre județene, îți atrage atenția că localitatea STEJARUL, se află în apropiere. Ajunși la STEJARUL, un drum comunal care o ia spre stânga, te va duce în satul BRATCOV, ale cărui căsuțe abia se zăresc, printre coroanele bogate ale salcâmilor și duzilor. Dacă pașii te vor purta pe aceste meleaguri ale Teleormanului, merită să zăbovești câteva ceasuri și în satul cu harnici gospodari, BRATCOV. Ca și în alte așezări teleormănene, aici țăranii sunt mari cultivatori de ricin, tutun, porumb și grâu, iar ospitalitatea, dragostea de pământ, credința în Dumnezeu sunt caracteristici definitorii în simțăminte, atitudini, trăiri sufletești. În discuțiile cu ei, fără doar și poate îți vor relata de producțiile obținute de pe ogoarele lor mănoase, dar nu vor uita să lege prezentul pe care-l făuresc prin muncă de trecutul istoric moștenit de la moșii și strămoșii lor.

Caierul vieții generalului maior dr. Marin Vuță a început să fie depănat într-o zi frumoasă de toamnă și trebuie spus că la BRATCOV ca și în multe din satele și comunele județului Teleorman, toamnele au un


221

farmec cu totul deosebit. Țăranii nu mai prididesc cu strânsul recoltelor de pe ogoare. Porumbul este depozitat cu grijă în pătule, bumbacul este dus la dărăcit, viile își primesc oaspeții veseli, iar gospodinele pregătesc la țest, pâine proaspătă. Într-o astfel de toamnă, la 10.11.1950, în căsuța modestă, cu prispă, a familiei RADU și ELENA VUȚĂ, a fost mare veselia. La această dată, a venit pe lume micul vlăstar al soților VUȚĂ, căruia ursitoarele i-au prezis o viață ordonată, cuprinsă în tiparele organismului militar, cu multe obstacole pline de satisfacții.

Bunicii au hotărât ca pe noul născut să-l cheme MARIN, un nume des întâlnit în familiile teleormănenilor. Înconjurat cu multă dragoste și afecțiune, Marin Vuță a avut o copilărie frumoasă și lipsită de griji. De mic a semănat cu mama sa, o femeie cu trăsături fine, cu tenul curat și alb ca spuma laptelui, cu priviri blânde dar expresive, cu sprâncene ușor arcuite, cu părul negru, bogat, îngrijit și frumos pieptănat, dar ascuns sub o basma albă. De la tatăl său a moștenit spontaneitatea în gândire și mișcări, ordinea, disciplina, dragostea de carte și muncă. Ajutat de ambii părinți, stimați în sat prin hărnicia, cinstea și onestitatea lor, Marin a început să deslușească taina literelor din abecedar, să numere, să recite poezii, să socotească chiar înainte de a merge la școală, să țină creionul în mână și să aștearnă pe hârtie litere și cuvinte întregi.

De mic a așteptat nerăbdător să-și ia ghiozdanul în spate și cu ceilalți copii de pe ulița satului său, să-și îndrepte pașii către porțile școlii larg deschise pentru școlarii din BRATCOV. La 3 septembrie 1957, cu două luni înainte de a împlini vârsta de 7 ani, Marin Vuță, a pășit cu hotărâre și elan, în curtea școlii din BRATCOV. La primul clinchet al clopoțelului, a trecut pragul clasei rezervată celor mai mici elevi ai acestei instituții de învățământ sătesc. Și astăzi păstrează imaginea primului învățător care i-a modelat comportamentul, care i-a sădit în suflet dragostea de carte și școală, care l-a dotat cu un frumos bagaj de cunoștințe folositoare în viața de toate zilele.

Din primele clase ale școlii din BRATCOV, Marin Vuță a aflat de contribuția sătenilor din Teleorman și împrejurimi, proprietari de căruțe și boi, la efectuarea unor transporturi de materiale pentru construirea în vara anului 1877 a podului peste Dunăre, de ajutorul dat de femeile din Teleorman la îngrijirea răniților aduși în vara și toamna anului 1877, la spitalele armatei și ale Crucii Roșii Române existente în Turnu Măgurele, Roșiorii de Vede, Alexandria, Piatra, chiar din focul marilor bătălii de la Grivița, Nicopole, Rahova și Opanez. Tot din clasele primare a aflat că primul general al armatei noastre, David Praporgescu, care a căzut la datorie în toamna anului 1916, a fost fiu al Teleormanului, originar din Turnu Măgurele.

După absolvirea printre primii a Școlii generale din Stejarul, în toamna anului 1965, Marin Vuță a susținut examenul de admitere la Liceul teoretic din Roșiorii de Vede, un liceu de pe băncile căruia s-au ridicat o


222

pleiadă întreagă de oameni de știință și cultură ale căror nume figurează la loc de cinste în filele Istoriei culturii naționale. În cei patru ani de liceu (1965–1968), elevul Marin Vuță s-a numărat printre elevii silitori, sârguincioși, conștiincioși, respectuoși cu profesorii, prietenos și comunicativ cu ceilalți elevi din clasele mai mici sau mai mari. Educat de mic copil în spiritul cinstei și dreptății, Marin Vuță nu a pregetat niciodată să ia apărarea celor nedreptățiți, să dea o mână de ajutor celor săraci și lipsiți de posibilitățile materiale.

În anii de liceu, Marin Vuță s-a remarcat ca un elev studios, cu reale posibilități intelectuale, cu înclinații vădite spre două discipline de bază: istoria și literatura română, cu o personalitate formată, cu trăsături frumoase de caracter, virtuți care l-au detașat vizibil de restul elevilor din clasa sa. Merită de subliniat că flacăra pasiunii pentru studiul Istoriei poporului român a fost aprinsă elevului Marin Vuță chiar din primii ani de liceu și aceasta a continuat să ardă cu intensitate până în zilele noastre. În ciuda deceniilor care s-au scurs de la absolvirea Liceului teoretic din Roșiorii de Vede, generalul maior dr. Marin Vuță își amintește și astăzi cu multă recunoștință și aleasă prețuire, de profesorii săi, de bunii pedagogi, care prin erudiția lor fac cinste cu prisosință școlii românești și făuritorilor ei: Gheorghe Lazăr, I.H. Rădulescu și Spiru Haret. Când uneori pașii îl poartă spre meleagurile natale, în orașul copilăriei, Roșiorii de Vede, generalul maior dr. Marin Vuță se interesează de foștii pedagogi care i-au călăuzit pașii către zidurile cetății eterne ale științei și culturii, către turnurile bine clădite, dar ușor de cucerit prin muncă ale acestei cetăți.

Și astăzi generalul maior dr. Marin Vuță are cuvinte de admirație pentru soții Delcescu, ambii profesori de istorie, pentru profesorul de chimie, Marin Gâdea, pentru cel de fizică, Iulian Buzu, pentru dirigintele clasei, profesorul Ștefan Răgălie, un bun pedagog, îngăduitor, drept și iubit de elevii săi. Cu multă plăcere își amintește de scurta și interesanta călătorie de documentare făcută în penultimul an de liceu cu profesorul Eugen Delcescu și colegii de clasă, la Turnu Măgurele. Cu acest prilej, a fost vizitată casa în care s-a născut și a crescut primul general erou David Praporgescu. Tot cu această ocazie, a fost contemplat impunătorul monument din centrul orașului Turnu Măgurele, dedicat eroilor Teleormanului, căzuți pe câmpul de luptă în timpul Războiului pentru Independența de Stat a României. Aducând un pios omagiu celor care și-au sacrificat viața pentru acest mare ideal al independenței, elevul Marin Vuță a admirat cu viu interes opera de artă a renumitului sculptor italian Rafaello Romanelli, deslușindu-i semnificația și mesajul patriotic. A contemplat cu emoție și cele două basoreliefuri de pe postamentul masiv al monumentului realizat de sculptorul român Gheorghe Boboc, care ilustrează scene de luptă din confruntările armate de la Grivița din vara fierbinte a anului 1877.

Educativă, plăcută și de neuitat pentru elevul Marin Vuță din ultima


223

clasă a Liceului teoretic din Roșiorii de Vede, cu prilejul aniversării a 120 de ani de la revoluția din 1848 în Țara Românească, a fost și excursia făcută în vara anului 1968 la Muzeul din Golești. Aici distinsul profesor de istorie Eugen Delcescu a realizat o lecție de istorie în aer liber având ca material didactic și instructiv, un bogat tezaur muzeografic, literar și arhitectural. Fostul conac al Goleștilor este un valoros monument de arhitectură clădit în urmă cu trei secole, mai precis în anul 1660 de un meșter moldovean trimis în acest scop de Domnitorul Vasile Lupu. În clădirea de lângă poartă, în cele două camere existente, a fost amenajat un mic muzeu al primei școli sătești, unde Dinicu Golescu înființase o școală gimnazială destinată copiilor de țărani.

Pășind în curtea muzeului, dincolo de poarta boltită de la intrare, deasupra căreia odinioară se înălța un foișor în care sălășuia zi și noapte paznicul conacului, elevul Marin Vuță și colegii săi de clasă au fost copleșiți de emoție aflând de la profesorul lor de istorie că aici și-a petrecut ultima noapte a vieții sale Tudor Vladimirescu, înainte de a fi ucis mișelește de căpitanul de panduri Iordache, aflat în slujba Eteriei. De o firească emoție au fost cuprinși și în momentul când au pătruns în incinta casei soților Dinicu și Zoe Golescu, la gândul că obiectele din încăperile fostului conac au fost folosite de cei patru fii ai familiei Golescu, toți patru fruntași ai Revoluției de la 1848, că la masa ovală din sufrageria casei în fotoliile comode din jurul acesteia au stat zile în șir și au făurit planuri îndrăznețe pentru emanciparea poporului român, Nicolae Bălcescu, Cristian Tell, I.H. Rădulescu, C.A. Rosetti, Ion Ghica, Ștefan Nicolae, Radu și Alexandru Golescu.

Pe lângă cele câteva excursii și călătorii de documentare făcute în împrejurimile orașului Roșiorii de Vede, lecțiile ținute în clasă la orele de curs, seminariile recapitulative și lecțiile de sinteză, profesorii liceului frecventat între anii 1965 și 1969 de elevul Marin Vuță, au meritul că au sădit în sufletul elevilor lor sămânța încrederii în viață, în viitorul familiilor, al orașului în care s-au născut, au crescut și învățat, că au aruncat sămânța embrionară a dorinței de a învăța, de a se afirma, de a lupta cu greutățile vieții. Trebuie spus că sămânța care a fost sădită cu grijă și pasiune de profesorii acestui liceu a răsărit și crescut cu vigoare în rândul colegilor promoției generalului maior dr. Marin Vuță, deoarece mulți dintre aceștia au ajuns astăzi în funcții importante de stat.

După absolvirea Liceului teoretic din Roșiorii de Vede, în vara anului 1969, Marin Vuță, ca urmaș și continuator a unor vechi și bogate tradiții ostășești, străbunicul fiind veteran al Războiului de Independență, bunicul veteran al Primului Război Mondial, iar tatăl veteran al celui de-al Doilea Război Mondial, a fost atras de viața ordonată impusă de cariera militară. Din acest motiv, a susținut examenul de admitere la Școala militară de ofițeri tancuri și auto „Mihai Viteazul” din Pitești.


224

În vara anului 1969, tânărul de 19 ani Marin Vuță nu avea prea multe cunoștințe despre tancuri, dar a optat să devină tanchist din două motive, unul mai important decât celălalt. În primul rând, școala din TRIVALE se găsea la aproximativ o oră de mers cu mașina de la Roșiorii de Vede la Pitești și, în acest fel, nu se considera rupt de meleagurile copilăriei. În al doilea rând, în luarea hotărârii de a urma Școala militară de ofițeri tancuri și auto, un rol important l-au avut parăzile militare organizate la București, cu prilejul zilei de 23 august. Încă de copil, apariția coloanelor motorizate, a tancurilor, în special, i-au înflăcărat imaginația. Atunci i-a încolțit în minte ideea unei cariere militare ca ofițer de tancuri. Acum când cunoaștem fișa biografică a generalului de divizie dr. Marin Vuță, subliniem, fără putință de tăgadă, că alegerea a fost bine făcută, că arma tancurilor este o armă modernă pe câmpul de luptă, cu o mare putere de foc și pătrundere, cu mari posibilități tactico-operative în obținerea succeselor scontate de combatanți.

Cei trei ani de școală militară (1969-1972) au constituit pentru tânărul Marin Vuță o etapă importantă în pregătirea și formarea sa ca viitor ofițer de tancuri al Armatei române. Dotat cu o construcție fizică sănătoasă, cu o inteligență nativă, cu o nemărginită putere de muncă, cu multă voință și hotărâre, cu un dezvoltat spirit altruist și de voluntariat, elevul Marin Vuță a depășit cu ușurință perioada de aclimatizare impusă de programul școlii strict ordonat și planificat, de rigoarea prescripțiunilor existente în regulamentele de ordine interioară. Cu ușurință a trecut de la viața lejeră a liceanului venit dintr-un oraș patriarhal ca Roșiorii de Vede, la viața încorsetată a regulamentelor unei școli militare, ale cărei activități se desfășoară zilnic după un program bine stabilit, controlat. A îmbrăcat cu plăcere uniforma școlii cu vipușca neagră la pantaloni cu epoleți la veston cu însemnele tancului și centura bine strânsă pe talie, cu cascheta frumos aranjată pe cap. Tot de bună voie, Marin Vuță a înlocuit servieta plină de cărți, caiete, rigle și pixuri necesare unui elev de liceu cu ranița de spate, sacul de merinde, baioneta la șold și arma pe umăr, atât de utile unui elev de școală militară.

Unul dintre emoționantele momente trăite din plin și cu o profundă semnificație pentru elevul tanchist Marin Vuță l-a constituit acela din ziua de 12 decembrie 1969, când a depus jurământul militar. A fost un moment unic și înălțător din viața sa. Și astăzi își amintește de intensitatea trăirii acestuia, de clipele emoționante când a jurat cu mâna pe drapelul tricolor al țării că își va servi patria cu sacrificiul vieții, dacă va fi nevoie. Ceremonia a avut loc într-un cadru festiv, sărbătoresc și a fost onorată de prezența unor distinși reprezentanți ai Ministerului Apărării Naționale, Marelui Stat Major, Direcției Învățământului Militar, de cadrele și elevii celorlalți ani de studiu, ai Școlii militare de ofițeri tancuri și auto „Mihai Viteazul”.

Orele de curs din programul de învățământ al școlii au alternat cu


225

orele de practică la simulatoare și în tancodromuri, cu aplicațiile de la Cincu Mare, lângă Făgăraș și tragerile din poligonul de la Babadag. Toate au contribuit din plin la formarea tinerilor ca buni cunoscători ai tancului „T-34” (care își dobândise o frumoasă faimă pe câmpurile de bătaie ale celui de-al Doilea Război Mondial), ca buni conducători ai acestor mașini blindate, ca buni instructori ai subunităților de tancuri și folosirii lor în ofensivă și apărare, în urmărire și în puncte fixe de foc etc. Bagajul de cunoștințe militare, generale și de specialitate, acumulate în cei trei ani de școală militară, a fost definitoriu pentru cariera de tanchist a generalului maior dr. Marin Vuță. La buna sa pregătire, au contribuit din plin și cu mult profesionalism coloneii Ion Zgarbura, și Gheorghe Raicu, destoinici profesori ai școlii, Ion Fliundra, comandantul său de pluton, care cu o răbdare și un tact deosebit i-a îndrumat întreaga activitate de pregătire pentru cariera de ofițer, i-a modelat temperamentul, l-a ajutat să treacă mai ușor unele greutăți inerente unui începător, ale unui tanchist în formare. Tuturor, generalul maior dr. Marin Vuță le păstrează un profund respect. Amintiri frumoase îl leagă și de foștii camarazi de pluton, mai ales de șeful grupei sale de studiu (colonelul de tancuri de mai târziu Iosif Rogojan), un tânăr bine clădit fizicește, inteligent, disciplinat din cale afară, bun executant al ordinelor și cu o mare dorință de a învăța, cât toți colegii din grupă și plutonul său.

La 23 august 1972, promoția de tanchiști a generalului maior dr. Marin Vuță a absolvit Școala militară de ofițeri tancuri și auto. La această dată, harnicilor absolvenți ai acestei instituții de învățământ militar din Pitești, ca și colegilor lor din Sibiu, Râmnicu Vâlcea, Brașov și Constanța, li s-au acordat gradul de locotenent, iar ceremonia avansării s-a desfășurat după tipicul regulamentelor militare. Ziua de 23 august 1972 a marcat pentru tânărul ofițer de tancuri începuturile carierei sale de militar. După un scurt concediu de odihnă de numai două săptămâni (de la 23 august la 10 septembrie) petrecut cu părinții la Roșiorii de Vede, tânărul locotenent Marin Vuță s-a prezentat la Regimentul 20 Tancuri din București, unde fusese repartizat, un regiment cu cadre bine pregătite în meseria de tanchist și care îl avea comandant pe locotenent-colonelul Constantin Bodorin.

În acest regiment și-a făcut ucenicia ca ofițer instructor, îndeplinind funcțiile de: comandant pluton tancuri (septembrie 1972 – iulie 1974), comandant companie tancuri (iulie 1977 – iulie 1978) și Șef de stat major Batalion tancuri (iulie 1978 – septembrie 1981). Tot în această unitate a fost avansat la gradul de locotenent major, la 30 decembrie 1976 și la căpitan, la 23 august 1981. În toți acești ani cât s-a aflat în Regimentul 20 Tancuri, ofițerul a fost notat de absolut toți comandanții pe care i-a avut, numai cu calificativul „Foarte bine”.

La 1 iulie 1977, locotenentul-major Marin Vuță a fost promovat comandant de companie tancuri, obținând și în această calitate aceleași frumoase rezultate, motiv pentru care un an mai târziu, la 11 iulie 1978, a


226

fost avansat Șef de stat major al Batalionului 1 Tancuri, din același regiment. Timp de nouă ani (1972 – 1981), ofițerul a constituit un exemplu pentru restul cadrelor militare din Regimentul 20 Tancuri din toate punctele de vedere, ca instructor, organizator, educator, trăgător, comandant și șef de stat major, anual fiind notat cu calificativul „Foarte bine”.

În urma succeselor obținute în pregătirea sa și a subordonaților, în exercitarea multiplelor atribuții de comandant de subunitate tancuri, la 23 august 1981 a fost avansat la gradul de căpitan și trimis să urmeze Academia Militară Generală. S-a despărțit cu greu de ofițerii, maiștrii, subofițerii, sergenții și soldații Regimentului 20 Tancuri, deoarece, așa cum afirma adesea generalul-maior dr. Marin Vuță: „Anii petrecuți în Regimentul 20 Tancuri și-au pus o amprentă deosebită asupra modului de a privi și înțelege viața ostășească” și am adăuga noi că acești ani și-au pus amprenta și asupra stilului de muncă cu subordonații, cu mecanicii-conductori de pe tanc, cu ochitorii-trăgători din turela tancului, cu tehnicienii din cadrul atelierului de reparat mașinile blindate și, mai mult, și-au pus amprenta asupra personalității sale, în calitate de comandant de subunitate și de ofițer de tancuri.

În afara disciplinelor de bază ale Facultății de arme întrunite, Secția tancuri, prevăzute în programul de învățământ, de nenumăratele ore de tactică, ședințe metodice, antrenament, aplicații pe hartă și în teren, în jurul Capitalei, la Predeal, Brad, Sibiu, Câmpulung Moldovenesc, căpitanul Marin Vuță a îndrăgit lecțiile de istorie și geografie militară ținute în amfiteatrele academiei, de reputații profesori ai catedrei de specialitate: coloneii Costică Popa, V. Pricop și Neculai Ciobanu, discipoli credincioși ai istoricilor militari, generalilor Ion Cupșa, Victor Atanasiu, Alexandru Cogorici și ai coloneilor Gheorghe Tudor și Constantin Ucrain. Vechea pasiune pentru istorie, însămânțată elevului Marin Vuță de profesorul de istorie Eugen Deculescu, a încolțit cu vigoare, încă din primul an de studii la Academia Militară Generală.

Căpitanul Marin Vuță a îmbinat, în mod armonios, studiul individual al regulamentelor, manualelor de tactică, al lecțiilor privind folosirea tancurilor și grupărilor mobile de tancuri, în principalele forme ale luptei și operației, în cazuri speciale (lupta în localitate, în munți, în forțarea cursurilor de apă etc.) cu studiul lucrărilor de istorie militară aflate în biblioteca Academiei Militare Generale, privind rolul jucat de marii comandanți de oști și unele personalități militare ca: Gingis Han și Timur Lenk, Hanibal și Cezar, Traian și Decebal, Mircea cel Bătrân și Ștefan cel Mare, Ioan Vodă și Mihai Viteazul, Ușakov și Suvorov, Napoleon și Kutuzov și mulți alții.

În anul doi de studiu al Academiei Militare Generale (1982 – 1983) căpitanul Marin Vuță s-a situat pe primul loc, obținând pe linie calificativul „Foarte bine” și nota 10 la examenul de absolvire, motiv pentru care a fost


227

declarat șef de promoție al Secției tancuri. În urma frumoaselor rezultate obținute, căpitanul Marin Vuță a fost

reținut după terminarea Academiei Militare Generale, la data de 23 august 1983, în rândurile cadrelor acestei prestigioase instituții de învățământ militar, în funcția de asistent la Catedra de tactică generală. De la această dată, ofițerul a desfășurat timp de 13 ani o bogată activitate didactică, îndeplinind succesiv și cu mare profesionalism științific, funcțiile de: lector la Catedra de Istoria artei militare (01.07.1985 – 25.02.1988); conferențiar la aceeași catedră (25.02.1988 – 28.04.1989); conferențiar la Catedra de strategie, artă operativă și Istoria artei militare (28.04.1989 – 15.08.1990); conferențiar la Catedra de Istoria artei militare și Geografie militară (15.08.1990 – 15.02.1995) și profesor și șef la comisia didactică la Catedra de doctrine și geografie a Colegiului Superior de Stat Major din cadrul Academiei de Înalte Studii Militare (15.02.1995 – 01.03.1996).

În acești ani, ofițerul a fost avansat la gradul de maior, la 23 august 1987, locotenent colonel, la 01 august 1990 și colonel, la 01 decembrie 1995. Pentru continua sa pregătire, a urmat în perioada 01.02.1988 – 30.07.1988, Cursul postacademic cu profil unic pentru toate armele, pe care l-a absolvit printre primii cursanți, cu media 9,40, apoi în perioada 25.09.1995 - 06.11.1995, a urmat Cursul postuniversitar pentru perfecțio-narea pregătirii psihopedagogice și metodice a cadrelor didactice din Academia de Înalte Studii Militare, pe care l-a absolvit cu media 9,00. În funcțiile amintite mai sus a fost notat de șefii ierarhici numai cu calificativul „Foarte bine”.

Cea de-a treia componentă a carierei militare a generalului maior dr. Marin Vuță este cea din cadrul Serviciului de Protecție și Pază (S.P.P.). Mutat la SPP, la data de 01.03.1996, ofițerul a fost încadrat în funcția de șef Birou specialiști în Secția Operații a Statului Major al acestui important organism militar. După două luni, la 01.05.1996, a fost promovat locțiitor la Secția Operații și la 31.05.1997, în funcția de locțiitor al comandantului Centrului de pregătire al cadrelor din SPP.

Pe lângă promovarea colonelului Marin Vuță în funcția amintită mai sus, anul 1996 a însemnat și realizarea unui obiectiv major în activitatea sa de istoric și analist militar. După câțiva ani de investigare a arhivelor militare din București, Pitești, a Arhivelor Statului din București și a altor izvoare de prima mână, colonelul Marin Vuță a reușit să elaboreze lucrarea „Evoluția Armatei române și arta ei militară în perioada septembrie 1917 – decembrie 1924”. În anul 1996, cu această temă a susținut în fața uneicomisii formată din istoricii: prof. univ. dr. Ioan Scurtu, prof. univ. dr. Florin Constantiniu, prof. univ. dr. Ioniță, gl. dr. Valentin Arsenie, teza de doctorat. Ca atare, ofițerului i s-a înmânat diploma Ministerului Învățământului, care atestă titlul științific de „Doctor în știința militară”.

Câteva luni mai târziu, la 10.02.1997, a fost împuternicit să îndeplinească atribuțiile Primului Locțiitor al Șefului Statului Major al


228

SPP, iar la 29.07.1997, a fost numit în funcția de Locțiitor al Șefului Statului Major al SPP. În anul următor, la 11.05.1998, a fost împuternicit să asigure îndeplinirea atribuțiilor funcției de prim-adjunct al Directorului SPP și Șef al Statului Major. Zece zile mai târziu, la 22.05.1998, a fost promovat prin Decret Prezidențial, în funcția de prim-adjunct al Directorului Serviciului de Protecție și Pază, Șef al Statului Major. „În toate situațiile – scria generalul de brigadă dr. Anghel Andreescu, la 21.01.1999, Directorul Serviciului de Protecție și Pază – ofițerul a dat dovadă de un spirit de observație ridicat, o bună putere de memorare și o gândire flexibilă, calități care i-au permis identificarea cu ușurință a soluțiilor pentru problemele cu care s-a confruntat”.

Dornic să-și perfecționeze pregătirea sa la un eșalon superior, ofițerul a urmat în perioada 18.01.1999-16.07.1999, cursul Colegiului Național de Apărare, iar după absolvirea acestuia, la 1 decembrie 1999, a fost avansat la gradul de general de brigadă. Noul director al Serviciului de Protecție și Pază, generalul maior dr. Neculai Stoina, profund mulțumit de activitatea primului său adjunct, scria la 20 ianuarie 2000: „Ofițerul a organizat și condus cu competență misiunile de protecție și pază care i-au fost încredințate atât în țară, cât și în străinătate. S-a preocupat permanent de elaborarea și actualizarea documentelor operative ale serviciului, a celor de alarmare și mobilizare. În anul 1999 a urmat, cu rezultate foarte bune, cursurile Colegiului Național de Apărare. Pentru modul exemplar de îndeplinire a sarcinilor de serviciu a fost înaintat la gradul de general de brigadă”.

În calitatea sa de prim-adjunct al Directorului Serviciului de Protecție și Pază și Șef al Statului Major, generalul maior dr. Marin Vuță a avut în subordine nemijlocită un număr de șase unități importante: Statul Major, Secțiile de protecție și pază, Secția Protecție și Intervenție Antiteroristă și Secția Transport, respectiv 70% din efectivele SPP. Prin grija generalului maior dr. Marin Vuță și a ofițerilor din Statul Major, a fost realizată o metodologie cuprinzătoare privind modul de execuție a misiunilor din toate punctele de vedere atât în țară, cât și în străinătate și s-a elaborat o concepție clară privind organizarea și executarea în timp și spațiu a misiunilor specifice și s-a stabilit o cooperare strânsă și eficientă între structura SPP și alte instituții.

Într-un termen relativ scurt, generalul maior dr. Marin Vuță, de comun acord cu Directorul SPP, generalul maior dr. Neculai Stoina, a reorganizat și modernizat procesul de pregătire profesională a cadrelor SPP. Acesta a început cu selecția ofițerilor și subofițerilor și a continuat cu structurile organizatorice responsabile de pregătirea profesională în regim curent, cu constituirea standardelor și baremurilor, pentru fiecare specialitate și categorie de personal, asigurarea raportului optim între dimensiunea teoretică și cea practică a instruirii, reelaborarea normativelor de funcționare a sistemului și metodologiilor de evaluare a


229

performanțelor, reproiectarea bazei tehnico-materiale a întregului proces de întrunire și perfecționare conform noii concepții privind profesiunea de S.P.P.-ist pus în permanență în situația de a înfrunta pericolul și de „a apăra viața altuia, dându-și viața”.

În conformitate cu Legea nr. 191/1998 și a regulamentului de organizare și funcționare a Serviciului de Protecție și Pază, aprobat de către C.S.A.T., generalul maior dr. Marin Vuță, cu Statul său major, a condus întreaga activitate specifică de protecție și pază a persoanelor prevăzute în documentele amintite, a coordonat și îndrumat activitatea de pregătire a personalului și în calitate de organ de concepție, analiză, sinteză, prognoză și diagnoză, a condus și ținut evidența principalelor activități desfășurate de unitățile SPP. Merită de subliniat faptul că, în afara atribuțiilor multiple și de mare răspundere ce-i revin adjunctului directorului Serviciului de Protecție și Pază, generalul maior dr. Marin Vuță a desfășurat o laborioasă activitate în calitate de Președinte al Comisiei superioare pentru realizarea regulamentelor și instrucțiunilor, în baza cărora funcționează toate compartimentele SPP.

Sub directa sa îndrumare s-a elaborat Regulamentul de organizare și funcționare a Serviciului de Protecție și Pază, după cum tot sub directa sa coordonare au fost elaborate și alte acte normative cum au fost: Regulamentul privind paza și apărarea obiectivelor, Regulamentul de semne și prescurtări convenționale, Instrucțiunile privind pregătirea și desfășurarea controalelor, Instrucțiunile privind organizarea și desfășurarea serviciului operativ și a serviciului de zi, Regulamentul privind protecția demnitarilor, etc.

La 1 martie 2001, generalul maior dr. Marin Vuță a fost numit în funcția de șef al Corpului de control al ministrului Apărării Naționale.

Prin Decretul nr.98 din 13 februarie 2007 a fost trecut în rezervă. Activitatea generalului maior dr. Marin Vuță ca ofițer de tancuri și

profesor în Academia de Înalte Studii Militare, ca prim-adjunct al directorului Serviciului de Protecție și Pază și șef al Statului Major, precum și cea de șef al Corpului de control al ministrului Apărării Naționale, a fost și este apreciată în cele trei decenii de carieră ostășească, de un mare număr de bravi comandanți și șefi de instituții de învățământ.

Munca fără preget, desfășurată de generalul de divizie dr. Marin Vuță, un militar cu o aleasă și vastă cultură, un istoric și teoretician de profunzime, constituie un frumos exemplu pentru cadrele SPP, pentru toți militarii armatei române, pentru studenții Academiei Militare și nu în ultimul rând pentru toți tanchiștii români și teleormănenii, al căror fiu cu mândrie se declară.

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=78778

230

GENERAL DE BRIGADĂ TOMA ZOTTER

VETERAN AL CELOR DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE DIN SECOLUL XX, A LUPTAT SUB FALDURILE TRICOLORE

ALE UNITĂȚILOR ÎN CARE ȘI-A DESFĂȘURAT ACTIVITATEA, LUÂND PARTE LA LUPTELE PENTRU ELIBERAREA

BASARABIEI ȘI BUCOVINEI DE NORD.

Veteran al celor două războaie mondiale ale secolului trecut, generalul de brigadă Toma Zotter, este unul dintre distinșii cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul” cl. a III-a cu spade distins cu această înaltă decorație pentru modul cum a organizat apărarea zonei petrolifere Valea Prahovei, în vara fierbinte a anului 1944 și a condus lupta unităților din Corpul 5 Teritorial din Ploiești în zilele de 23-31 august 1944.

Născut la Alexandria la 25 aprilie 1899, Toma Zotter este unul dintre cei patru copii ai maistrului mecanic Iosif Zotter și al Ecaterinei Zotter, casnică. A copilărit și a urmat patru clase primare și gimnaziul „Alexandru Ghica” la Alexandria, iar Liceul „Mihai Viteazul” din București, după care în anii 1915-1917, Școala militară de ofițeri artilerie și geniu din București. La 1 iunie 1917, a fost avansat la gradul de sublocotenent și repartizat în funcția de comandant pluton tunuri de câmp la Regimentul 2 Artilerie, aflat cu subunitățile sale în poziții de tragere în imediata apropriere a orașului Mărășești. În această calitate tânărul ofițer a luat parte în lunile iulie-august 1917, la marea bătălie de la Mărășești, unde trupele Armatei I Române, conduse până în ziua de 30 iulie, de generalul Constantin Cristescu, iar de la această dată, de generalul Eremia Grigorescu au obținut o răsunătoare victorie.

După terminarea războiului, ofițerul a fost avansat, la 1 aprilie 1919, la gradul de locotenent și promovat inițial în funcția de comandant baterie tunuri de câmp, la partea sedentară a Regimentului 2 Artilerie hipo și apoi ajutor al Șefului Biroului mobilizare la acest regiment. Pentru pregătirea sa a fost trimis să urmeze, în anii 1922-1923, cursurile Școlii de aplicații de artilerie din Timișoara. Ca absolvent al acestei școli a fost avansat la gradul de căpitan și încadrat la Școala de aplicație de artilerie, întâi în funcție de comandant pluton la bateria trupei, apoi ofițer cu aprovizionarea (în anii 1924-1926). În primăvara anului 1926, căpitanul Toma Zotter a fost mutat la regimentul 39 Artilerie și a fost promovat în funcția de comandant baterie tunuri de câmp, funcție pe care a îndeplinit-o


231

în bune condiții timp de cinci ani, respectiv până în vara anului 1931, când a fost trimis să urmeze cursurile Școlii Superioare de Război din București.

După absolvirea acestei instituții în 1933, ofițerul a efectuat stagiul de stat majorist la Marele Stat Major (1933-1934), la Divizia 20 Infanterie (1934-1935) și la Regimentul 82 Infanterie (1935-1936). La 10 mai 1935 a fost avansat la gradul de maior, iar la terminarea stagiului a fost încadrat în funcția de Șef Stat Major al Regimentului 39 Artilerie din Târgu-Mureș, unitate în care în anul 1926 îndeplinise funcția de comandant baterie.

Având gradul de locotenent-colonel, cu acest Regiment a luat parte, în perioada 22 iunie 1941-24 decembrie 1942 la luptele dure pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, precum și la acțiunea ofensivă desfășurată pentru cucerirea orașului Odessa. După reîntoarcerea Regimentului 39 Artilerie în țară, în toamna anului 1941, locotenentul-colonel Toma Zotter în calitatea sa de Șef Stat Major a organizat și condus întregul proces de pregătire a cadrelor, de instruire a trupei și de perfecționare a serviciului servanților de la tunuri și a cercetașilor observatori din grupele de comandă ale bateriilor și divizioanelor de tunuri.

La 21 aprilie 1942, ofițerul a fost promovat în funcția de Șef Stat Major al Diviziei 13 Pază din Transnistria, iar câteva luni mai târziu, la 17 octombrie 1942, în aceeași funcție, la Divizia 13 Infanterie, care se găsea în Cotul Donului. În această calitate a coordonat lupta unităților subordonate Diviziei pe timpul grelelor lupte de apărare, desfășurate în condițiile puternicei contraofensive sovietice din toamna anului 1942, de la Stalingrad și Cotul Donului.

La 9 decembrie 1942, locotenentul-colonel Toma Zotter, a fost numit Șef Stat Major al Diviziei 10 Infanterie, luând parte la luptele acestei mari unități desfășurate în Caucaz. După o perioadă destul de lungă pe frontul de est, la 31 octombrie 1943, a fost avansat la gradul de colonel și adus în țară, unde a fost încadrat în funcția de Șef Stat Major al Corpului 5 Armată din Ploiești, iar de la 23 august 1946 în aceeași funcție la Corpul 5 Teritorial din Ploiești.

După terminarea victorioasă a celui de-al Doilea Război Mondial, în primăvara anului 1945, colonelul Toma Zotter, a fost mutat în funcția de Șef Secție în Direcția Personal din Ministerul de Război, iar de la 24 ianuarie 1947, când a fost avansat la gradul de general de brigadă, a îndeplinit succesiv, funcțiile de comandant al Diviziei de Gardă, comandant de artileriei Regiunii 3 militare, comandant al Diviziei 18 Infanterie și apoi Șef Stat Major al Regiunii 3 militare.

Pentru modul cum a organizat și condus lupta unităților din compunerea Diviziilor 13 și 10 Infanterie, a fost distins cu Ordinele „Coroana României” cl. a IV-a cu spade și panglică de „Virtute Militară” și „Steaua României” cl. a V-a, iar pentru acțiunea energică și hotărâtă din


232

zilele 23-31 august 1944, a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” cl. a III-a cu spade. La 15 iunie 1950, generalul de brigadă Toma Zotter, veteran a două războaie mondiale, a fost trecut în rezervă, conform decretului MApN nr. 564/50, având vârsta de 51 de ani și 33 ani, 8 luni și 14 zile servite sub faldurile cu trei culori ale unităților în care și-a desfășurat activitatea.

COMANDANȚI DE INSTITUȚII MILITARE DE ÎNVĂȚĂMÂNT

235

GENERAL MAIOR ILIE GHEORGHE DRAGOMIR

ROMÂNIA A FOST PRINTRE PRIMELE ȚĂRI DIN SUD-ESTUL EUROPEI CARE S-A ORIENTAT SPRE ÎNZESTRAREA

ARMATEI CU TEHNICĂ BLINDATĂ, ACEASTĂ NEVOIE FIIND PRIVITĂ CA IZVORÂND DIN CONDIȚIILE DE ORDIN

POLITICO-STRATEGIC.

S-a născut la 01 noiembrie 1940, Roșiori de Vede, județul Teleorman. Este căsătorit, are 2 copii, o fată ofițer în Ministerul de Interne și un băiat ofițer în Ministerul Apărării Naționale.

A absolvit Școala generală și Liceul teoretic în Roșiorii de Vede, apoi Școala Militară Ofițeri Tancuri și Auto „Mihai Viteazul”, arma tancuri, în 1960; în 1974 absolvă Academia Militară, Facultatea de arme întrunite, secția tancuri. A absolvit, de asemenea, numeroase Cursuri de perfecționare.

A îndeplinit numeroase funcții astfel: • comandant pluton tancuri la Școala Militară Ofițeri Tancuri și

Auto – Pitești (1960 – 1961); • comandant pluton elevi tancuri la Școala Militară Ofițeri Tancuri

și Auto – Pitești (1961 -1969); • comandant companie tancuri la Școala Militară Ofițeri Tancuri și

Auto „Mihai Viteazul – Pitești (1969-1970); • comandant companie elevi la Școala Militară Ofițeri Tancuri și


236

Auto „Mihai Viteazul – Pitești (1970-1972); • ofițer elev în Academia Militară (1972 -1974);• lector în catedra tactică și instrucția tragerilor la Școala Militară

și Ofițeri Activi Tancuri și Auto „Mihai Viteazul – Pitești (1974-1978); • ofițer 2 în secția învățământ și pregătire de luptă la Școala

Militară Ofițeri Tancuri și Auto „Mihai Viteazul – Pitești” (1978-1981); • comandantul Liceului Militar „Dimitrie Cantemir” Breaza (1981

-1984); • șef catedra tactică și instrucția tragerilor la Școala Militară de

Maiștri și Subofițeri „Basarab I"- Pitești (1984 -1985); • șef de stat major (este primul locțiitor al comandantului) la

Școala Militară de Maiștri și Subofițeri „Basarab I” – Pitești(1985-1987); • șef secție învățământ și pregătire de luptă la Școala Militară și

Ofițeri Activi Tancuri și Auto „Mihai Viteazul” - Pitești (1987-1990); • comandant al Școlii Militare de Tancuri „Mihai Viteazul” –

Pitești (1990-1991); • comandant al Institutului Militar de Tancuri „Mihai Viteazul” –

Pitești (1991 -1997); comandant al Școlii de Aplicație pentru Tancuri și Auto „Mihai Viteazul” – Pitești (1997-2001).

Activitatea didactică și de comandă se sintetizează în 44 de ani în învățământul militar, de formare a cadrelor militare din armele tancuri și auto.

Procesul de reformă a organismului militar al României declanșat după anul 1990 a avut consecințe multiple asupra evoluției armei tancuri în armata noastră, nota dominantă a acestora fiind diminuarea rolului tancurilor, sub influența tendințelor în materie de organizare și înzestrare a trupelor, care se manifestă în cele mai dezvoltate armate ale lumii.

Pentru merite deosebite în activitatea didactică și de comandă i se atribuie următoarele ordine și medalii: Medalia „Meritul Militar clasa a II-a”, 1965; Medalia „Meritul Militar clasa I”, 1970; Medalia „25 de ani de la proclamarea Republicii”, 1972; Ordinul „Meritul Militar clasa a III-a”, 1975; Ordinul „Meritul Militar clasa a II-a”, 1981; Ordinul „Meritul Militar clasa I”, 1989; Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de comandor, 2000.

237

CONTRAAMIRAL INGINER MARCEL DRAGU

SUBORDONAȚII, AȘA CUM ȚI-I FORMEZI, ȚI-I PREGĂTEȘTI CA LUPTĂTORI, MORAL ȘI FIZIC, AȘA ÎI VEI AVEA ȘI ÎN

LUPTĂ! DAR, SĂ AI NEȘANSA SĂ-ȚI DESFIINȚEZI UNITATEA, SĂ PREDAI DRAPELUL DE LUPTĂ LA ARHIVE ȘI MUZEE,

SĂ-ȚI VEZI OAMENII DISPERAȚI, CU GÂNDUL LA UN NOU LOC DE MUNCĂ SAU LA NIMIC,

ESTE DESTUL DE MULT ȘI DUREROS!

Caerul biografic al celui ce avea să devină contraamiralul Dragu a început să fie tors într-o frumoasă zi de vară, mai precis 6 iulie 1937, în comuna Lița, județul Teleorman, când în casa învățătoarei Cornelia I. Dragu și a sublocotenentului de grăniceri Ilie R. Dragu a fost mare veselie. De fapt, stilistic spus „în casa” celor amintiți, pentru că a fost, de fapt, casa bunicilor din partea mamei, bunicul fiind și el învățător în comună la acea vreme, tatăl și mama având serviciul undeva prin Basarabia, la frontiera de pe Nistru!

Comuna Lița este situată la numai 7 km nord de orașul patriarhal și liniștit, Turnu Măgurele, multă vreme, și atunci, capitală a județului. Ca și celelalte comune și sate din împrejurimi, Segarcea-Vale, Saelele, Slobozia-Mândra, Beciu, spre Slatina, Crângul (Ologi), Furculești spre Alexandria (actuala capitală de județ), Putineiu, Salcia, undeva Crângeni, spre Roșiori de Vede sau Ciuperceni, Traian, Seaca spre Zimnicea, așezate parcă într-un evantai, ca niște mărgele pe ața șoselelor, Lița este o comună de câmpie, cu locuitori iubitori de Glie, care își îngrijesc ogoarele din zori până în noapte.


238

Ea și-a dobândit din cele mai vechi timpuri o faimă deosebită datorită oamenilor care din tată în fiu, au dus o frumoasă tradiție mai departe, acea a cinstei, a muncii, hărniciei, dragostea de neam, iubitori de țară! Născuți, crescuți și educați, din primii ani ai copilăriei, cu credința în puterea Celui de Sus, locuitorii județului sunt iubitori de frumos, fiind binecunoscuți pentru modul în care își construiesc și îngrijesc casele, cu prispe împodobite cu ghivece cu mușcate și viță de vie, cu pătulele pline de porumb și grâu, cu podurile caselor încărcate cu bumbac.

Tot atât de cunoscute sunt țesăturile gospodinelor, lucrate manual, cu răbdare și migală, folclor autentic, păstrat cu sfințenie din moși-strămoși. Sunt oameni mândri de trecutul lor, de virtuțile înaintașilor, dobândite în momentele fierbinți ale istoriei poporului nostru. Participanți în confruntările armate duse de Mircea cel Bătrân și mai târziu, Mihai Viteazu, au dovedit frumoase virtuți ostășești, de bravi apărători ai Dunării și țării Românești. Dorobanți, luptători în Războiul pentru Independența de Stat a României din 1877 și 1878, soldați în timpul celor două războaie mondiale, prin toată Europa, și-au făcut cu prisosință datoria către Țară și Neam. Mărturie a vitejiei și eroismului cu care au luptat și s-au jertfit sunt monumentele și cimitirele de eroi ridicate de posteritate.

Un astfel de monument, Monumentul „Dorobanțului” (Tudorică Dorobanțul), cu pușca la picior și cu mâna întinsă parcă să arate, nouă, celor de azi, Patria, pe care ne-au dat-o, ei, soldații, țărani neaoși ai Teleormanului, a fost așezat la loc de mare cinste la intrarea în parcul central al orașului Turnu Măgurele. Mai târziu, din obediență, un primar mai exaltat, din vremurile socialiste, l-a mutat pe Tudorică mai la dos pentru a face loc unui alt monument, mai mare, ce-i drept, dar parcă cu durere pentru memoria ostașului simplu, acest „talpa țării”, reprezentativ pentru memoria colectivă. Acum mâna soldatului pare să ne spună: „acolo a fost locul meu” și oricâte alte monumente se vor mai ridica, el va rămâne reprezentativ și unic! Printre eroii neamului românesc se numără și tatăl contraamiralului, maior „post-mortem”, Ilie Dragu, căzut pe frontul Ardealului. Grănicer, cu serviciul pe granița de Est, și-a adus familia alături, în Basarabia, locuind împreună în clădirea pichetului sau a companiei.

Așa că primii ani de viață, în cazarmă, cu soldați și două refugii, Marcel Dragu i-a trăit departe de locurile natale. Ultima oară și-a văzut tatăl, pe peron, în gara Călărași (Republica Moldovenească de astăzi), după ce, pe geamul vagonului, cu două bagaje, mamă și fiu, au reușit să scape din vacarmul refugiului. Ajunși din nou în casa bunicilor, în comuna Lița, mama a reluat serviciul de învățătoare în comună, iar fiul a fost înscris direct în clasa a doua, clasă preluată de învățătoarea Cornelia Dragu. Corespondență, din ce în ce mai puțină, cu mai puține vești, până când, pe 19 septembrie 1944, au primit-o pe ultima și cea mai dureroasă, „căpitanul Ilie Dragu căzut eroic la cota 604, Nadașa, Mureș”! Un trăznet! Un


239

strigăt de durere! O viață distrusă, de chinuri, de căutări zadarnice, în speranța că, totuși, a fost o eroare, că poate, alături de alți părinți, s-o întoarce și al lui și n-a fost așa, războiul l-a înscris definitiv în rândul orfanilor, marcându-l pentru toată viața. Disperare, durere, o viață plină de greutăți, de căutări zadarnice.

Pentru că mama era învățătoare, Marcel Dragu n-a primit nici pensie, mai mult, în loc de recunoaștere și apreciere, Ministerul Apărării, spre rușinea lui și a celor care îl conduceau, a cerut despăgubiri bănești văduvei căpitanului Dragu, pentru materialele pierdute în refugiu de Compania a 3-a, Bat. I, Rg. 6 Gr.! Culmea culmilor, în loc de „Mihai Viteazul cls a III-a”, cum s-a anunțat și cum se merita, să primești o imputație pentru ce n-a fost în stare o Națiune întreagă să păstreze! Cu timpul, greutățile și necazurile au început să se amplifice, o descendență politică imputabilă (bunicul fost țărănist – PNȚ, deputat și senator), determinând mutarea fiicei, Cornelia Dragu, cu serviciul în comuna Seaca. Cum și unde să se ducă, cu un copil, văduvă, tocmai la Seaca. Drept pentru care, ani mulți, a fost nevoită să lucreze ca dactilografă la Inspectoratul școlar. Între timp, s-au mutat în Turnu Măgurele, în casa cumpărată de pe când erau în Basarabia, de parcă se știa că se va ajunge aici! Clasa a 3-a, a 4-a, Liceul de Băieți, reforma Învățământului, clasa a 6-a elementară, Liceul Mixt Turnu Măgurele, absolvit în 1954.

Orfan la șapte ani, a crescut în dragoste de țară, mândru și cu adânc respect pentru memoria tatălui. Atât cât au putut, cu toate grijile materiale, mamă și fiu, au mers în Ciheru de Jos, să-l caute pe cel care le-a fost soț și tată. Într-un cimitir de eroi, cu cruci proaspete, la acea vreme încă cu căștile de metal pe ele, se afla și mormântul eroului Dragu. Din locul unde un blestemat de brandt a curmat și viața comandantului, un alt blestem, într-un fel mai dureros, din necunoaștere, din prostie sau răutate, oameni nerecunoscători au tăiat și dus la joagăr stejarul pe care un ostaș a scris cu briceagul: „Aicea a căzut eroul căpitan ILIE DRAGU. Dormi în pace! Nu te vom uita!”. Cu aprobări speciale și umilitoare, stejarul a fost cumpărat și din el s-a făcut o troiță sfințită pe locul unde a murit. Acum i se spune „Crucea căpitanului” și drumul spre ea, spre vârful dealului, se numește „drumul căpitanului”!

Așa l-a informat cu ani în urmă, pe căpitanul de rangul I Dragu, un țăran din partea locului, întrebat dacă cunoaște unde și cum se ajunge sus. Așa se face că, în sandale și pantaloni de postav gros, cu o maletă subțire și un stilou, cu bani numai pentru „dus”, în iunie 1954, în ziua de naștere, intră cu note mari la Academia Tehnică Militară. Se împăcau, într-un fel, și mamă și fiu. Viitor inginer, dar și militar!

Cursurile au început la Galați, acolo era Facultatea de Marină. Uniformă, instrucție, cursuri, facultatea s-a mutat, ulterior, la București. Zile mai bune, zile mai rele, muncă, învățat, proiecte, practică pe nave la Giurgiu, Constanța și Mangalia, practică pe șantierele navale Galați și


240

Constanța, în uzine la Reșița, Hunedoara, Călan, examene, sublocotenent 1957, absolvent 1960 luna mai, cu gradul de locotenent inginer. Din respect pentru dăruirea mamei lui, în noua calitate de ofițer inginer, se prezintă la Inspectoratul școlar, cere și obține reintegrarea acesteia în Învățământ și numirea la o școală din orașul Turnu Măgurele, alături de multe alte soții tinere de ofițeri, lângă care văduva unui erou și mama unui ofițer nu a avut loc, mulți ani!

La 8 mai 1960, este numit ajutor comandant unitate de luptă 5 pe Dragorul de radă 6, la Mangalia. La 30 decembrie, același an, locotenent major, în 1961, mutat pe Dragorul de radă 8 - comandant unitate de luptă, în 1962, la Vânătorul de submarine 3, tot în garnizoana Mangalia. Un marș ocazional spre Sevastopol, cu comandantul Marinei Militare la bord, oferă șansa unei evidențieri profesionale. Un motor avariat, o supapă de lansare căzută în capul pistonului, motoare mari, marea destul de agitată, chiar furtună - era de Anul Nou, 1962 spre ʼ63, se repară în timpul marșului, cu mijloacele bordului și dimineața se acostează după o noapte de chin și muncă.

Așa se face că, în februarie 1963, este numit inginer șef pe Atelierul Plutitor 347, la Tulcea. O viață nouă, satisfacții profesionale deosebite, dăruire totală, responsabilități din ce în ce mai mari și în 1967 este numit comandant. Posibilitate nelimitată de implicare în educație, în formarea militarilor, cu dragostea și respectul pentru memoria tatălui. O șansă de a educa, dar și de a fi educat. Spiritul muncitoresc, satisfacția muncii, să vezi ceva ieșit din mâna ta, din munca și inteligența ta și a maiștrilor militari, șefii de secții cu care lucrezi, și-au pus din nou amprenta, formându-l pentru o carieră nouă. La 03 octombrie 1975 a fost numit comandant al Școlii Militare de Marină.

Tulcea rămâne o amintire frumoasă pentru tinerețea și maturizarea sa; se căsătorește cu Dragu (Nica) Ecaterina, medic, doi copii, fată și băiat, astăzi arhitect, respectiv medic, fiecare la casa lui, dăruindu-i patru nepoți; anul 1964, căpitan locotenent, 1970, căpitan de rangul 3, 1974, avansat la „Excepțional” căpitan de rangul 2. Așa, pe scurt, s-ar putea vorbi despre „Perioada Tulcea”. În realitate nu se pot trece cu vederea 12-13 ani din viața unui om. Din amintirile ofițerului și a celor care l-au cunoscut, știa, ca tatăl său, să îmbine utilul cu frumosul. Un program sever și disciplinat de muncă urmat de relaxare și prietenie.

Este deja un mit barca metalică cu motor, poreclită „Pueblo”, cu care remorca duminică de duminică câte trei bărci pline cu soldați. Cu familiile cadrelor (maiștri și ofițeri) în Pueblo și cât încăpeau, soldați în bărci, cu mâncare, chiar și băutură, cu muzică (brigada artistică mereu pe locul I, în Brigada Fluvială), și picnic în Deltă! De fiecare dată în alte și alte locuri, care mai de care mai frumoase și mai pitorești! Pescuit, sport, înot cu toate măsurile de siguranță, cum să nu muncești o săptămână, pe ruptelea pentru a prinde o duminică?! Spre mirarea multora, soldații lui


241

Dragu nu cereau să fie învoiți în oraș, ci numai pentru eventuale cumpărături (mereu gărzile de onoare erau date de Atelierul Plutitor), căci, din când în când, în timpul săptămânii, câte un pluton mergea la filme, sub comanda unui simplu sergent, în timp ce alte unități erau nevoite să-i trimită sub comanda ofițerilor!

Era cea mai mare pedeapsă pentru un soldat să fie exclus din lista celor care intrau în bărci! Acum, peste ani și ani se întâlnesc, prieteni, în Constanța și încă mai deapănă amintirile din Tulcea. Anul 1968, conflictul „Cehoslovacia”, precum și iminența unui război la frontieră, pune ofițerul într-o nouă ipostază și-l formează definitiv pentru o carieră de comandant, mai mult decât aceea de ofițer tehnic, inginer. Să fii singur, în Deltă, cu o mână de oameni pe care-i iubești, pe care-i respecți și trebuie să-i duci, întregi și pe toți, acasă, nu este un lucru simplu. Mereu își punea întrebarea: Chiar să fie un destin, să moară, tată și fiu, pentru Țară?

Concluzia, așa cum ți-i formezi, ți-i pregătești ca luptători, moral și fizic, așa îi vei avea și în luptă! Cu acest moral și pricepere, într-o zi frumoasă de toamnă, pe 15 octombrie 1975, căpitanul de rangul 2 Marcel Dragu este prezentat efectivelor Școlii Militare Maiștri de Marină și i se înmânează Drapelul de Luptă de către locțiitorul comandantului Marinei Militare pentru învățământ, Căpitanul de rangul I, Ioan Tiuhan. Cu noi întrebări, necunoscut, efective numeroase, în jur de două mii de ochi ațintiți asupra lui, speranțe, incertitudini, specific, alt nivel, cu foști comandanți, de data asta în subordinea lui, a pornit la drum, un drum care l-a înscris definitiv în istoria Marinei Militare.

Specificul noii funcții „Învățământ”, cu toată experiența acumulată, era ceva nou. Spre mirarea tuturor, cere și foarte greu i se aprobă, să urmeze un curs de perfecționarea pregătirii comandanților de companii, plutoane și lectorilor din instituțiile militare de învățământ. Cursul a fost condus de cadre cu funcții mai mici, comandanți de batalioane, lectori, cu experiență prin alte școli, dar modestia l-a așezat sârguincios în bancă, alături de subordonații lui. Cu mult curaj, cu noile cunoștințe acumulate, trece la reorganizarea școlii, și eforturile îi sunt încununate de transformarea școlii dintr-o „Școală de meserii”, la nivelul unor elevi absolvenți de 7 clase elementare plus 3 profesionale, într-o școală postliceală, cu perspectiva de „studii superioare de scurtă durată”. Matematici superioare în loc de aritmetică, cu electronică și electrotehnică, în loc de fizică, mai târziu chiar calculatoare electronice și limbi străine (la început rusa, ca astăzi să se învețe engleza). Concomitent face eforturi, obține fonduri și aprobări, peste acceptul noului comandant al Marinei Militare (Ioan Mușat) și începe în 1979 construcția unui nou local, modern, proiectat după concepția lui, cu desen și calcule, cu sprijinul și afecțiunea unei distinse familii de arhitecți militari (Ghițulescu), cu amenințările și antipatia comandantului care voia, neapărat, să mute școala la Mangalia.


242

Antipatia se amplifică, desigur, pe undeva devine reciprocă, dar dreptul de decizie aparține celui mai mare și așa se face că după examenul de colonel (Căpitan de rangul I), luând cea mai mare notă din toată grupa, rămâne singurul neavansat. Amânat în grad cu un an, comandant de școală, „exemplu” pentru elevi și poate că tocmai acest incident a adăugat noi simpatii și recunoaștere, a suportat ofensa cu mândrie, cu capul sus, conștient, că tot ce a depins de el, făcuse. Ca și tatălui său după moarte, i se făcuse o mare nedreptate.

Anii se scurg, în 1987, școala este desființată abuziv și trecută ca „secție” în cadrul Institutului de Marină „Mircea cel Bătrân”. Să ai neșansa să-ți desființezi unitatea, să predai Drapelul de Luptă la arhive și muzee, să-ți vezi oamenii disperați, cu gândul la un nou loc de muncă sau la nimic, este destul de mult și dureros. A avut sentimentul umilirii, de parcă a pierdut o bătălie pe front, luându-i-se pentru dezonoare și Drapelul. Și în condițiile acestea refuză o funcție de șef de facultate, cerând insistent funcția de șef de catedră în Institut. Șef al catedrei de tehnologia și tehnica navei, preia disciplina neacoperită de alte cadre didactice, Tehnologia materialelor și prelucrării metalelor. O activitate nu neapărat nouă, pentru că și în școala de maiștri predase „Doctrina militară”, dar care cerea cunoștințe noi, ceea ce învățase cu ani în urmă fiind depășit. Cu studiu, cu dăruire, se integrează noilor condiții, fiind trecut în subordinea unor persoane care se bucurau dinainte, dacă le zâmbea la salut.

Așa este viața, când cu suișuri, când cu coborâșuri, așa te formezi. Revoluția îl prinde șef de Catedră, organizează Statul Major al Facultății de electromecanică, este detașat la Regionala Căi Ferate pentru două luni, participând efectiv, în noua postură la bunul mers al transporturilor, reorganizează Miliția feroviară, decapitată, dezarmată, cu doi morți, eroi căzuți în revoluție. În concediul de odihnă pentru anul 1989, luat în 1990, la televizor, dezgustat de gestul nesăbuit al unor ofițeri care făceau „greva foamei” pe scările Guvernului, se hotărăște să treacă în rezervă! Soția, medic la Spitalul Militar din Constanța, trăită alături de el și Armată, împărțind sentimente și greutăți, îl încurajează și-l îndeamnă să refacă Școala de Maiștri și, după aceea, să treacă în rezervă, dacă mai vrea. Erau motivate și invocate speranțele tuturor celor care au crezut și sperat în el. Și așa a fost; cu înțelegerea unei noi conduceri a Marinei Militare, concepe statul de funcțiuni, întocmește toate actele necesare și școala este reînființată, în luna aprilie 1990. În luna mai, cu o întârziere nejustificată, este numit din nou comandantul școlii și trece la reorganizare.

Cu insistență a cerut și facilitat reîntoarcerea foștilor angajați ai școlii, militari și civili, dacă, și numai dacă doreau (unii ocupaseră între timp funcții mai bune, mai mari...). Preia efectivele de elevi de la care nu mai avea aceeași recunoaștere și respect din anii trecuți. Mari frământări, elevii care, la mintea lor, au sperat că fiind în curtea Institutului, chiar dacă aveau programe școlare diferite, vor fi avansați ofițeri, s-au integrat foarte


243

greu. Cadrele, chiar dacă erau, majoritar, dintre cele vechi, veneau acum pe alte funcții, multe mai mari, cu responsabilități diferite.

O nouă etapă de dăruire, de muncă, readuce Drapelul de Luptă și pentru prima oară în Armată, un Sobor de preoți, în frunte cu arhiepiscopul Tomisului, participă la ceremonialul înmânării. Cu sprijinul și înțelegerea noului comandant al Marinei Militare, amiralul Anghelescu Gheorghe, Marcel Dragu pornește la drum, cu toate pânzele sus și vânt din pupa, înscriind cei mai prodigioși ani din cariera sa. Obține o „Zi de Aniversare” a școlii, obține un nume pentru școală, „Amiral Murgescu” - comandantul marinei, care a înființat prima școală de maiștri în 1897, o „Zi de Aniversare” pentru Corpul Maiștrilor Militari de Marină, atrage maiștrii militari vechi și-i reorganizează, le înființează și înscrie Liga Maiștrilor Militari de Marină la Judecătoria Constanța, cu semnătura, ștampila și responsabilitatea sa.

Noi și noi promoții de maiștri primesc diploma de maistru cu semnătura lui, se integrează în flotă cu rapiditate și pricepere recunoscută de toți în iureșul prefacerilor, revenirii la tradiții, prezintă și obține aprobarea pentru noi însemne de grad la maiștrii militari de marină, trese ca ale ofițerilor, o uniformă nouă pentru elevi, la nivelul școlilor de ofițeri. Continuă cu discoteca, prima discotecă într-o școală militară, dacă nu și ultima, fiind singurii și acum. Obține dreptul pentru elevi să poarte haine civile și-i învață cum să se poarte în societate, teatru, balet, concerte simfonice, cu o dăruire chiar mai mare decât s-a implicat în educația copiilor săi. Ceremonialurile prevăzute în regulamente erau un tabu, se desfășurau cu mare fast, cu asistență din afara cazărmii. Și ultimul a fost și cel mai mare, pe 6 mai 1994, Ziua de Aniversare a Corpului Maiștrilor Militari, zi în care, pentru a lega definitiv numele lui de cel al maiștrilor în marină, a cerut expres și a obținut trecerea în rezervă și pensionarea, concomitent cu alți doi maiștri subordonați.

Bucurie mare, festivitate pe măsură, drapel, fanfară, defilare, participarea întregii conduceri a Marinei Militare, în frunte cu amiralul Anghelescu și, surpriză totală, se dă citire Decretului Prezidențial, cu data de 5 mai 1994, căpitanul de rangul I Marcel Dragu a fost avansat la gradul de contraamiral, cu data de 6 mai aprobându-se trecerea în rezervă a contraamiralului. Primul contraamiral din istoria școlii la comanda ei! La bucuria tuturor celor din școală, participă și familia lui, soția și fiul, fiind poate un caz unic, participă toată conducerea Marinei.

Desigur că astfel de evenimente sunt o bucurie, dar și momente de incertitudine. La cererea comandantului Marinei, amiralul Anghelescu, până la numirea noului comandant, rămâne, pensionar, la comandă, funcționând cu autoritatea naturală, cea instituțională fiind încheiată odată cu Decretul de avansare la gradul de contraamiral. Așa că, tocmai prin luna iulie, predă noului comandant Drapelul de Luptă, în fața școlii, din nou adunată pentru a-și lua rămas bun.


244

Când analiștii militari se vor încumeta să scrie o nouă ediție a învățământului militar, desigur, vor așeza, la loc de cinste numele amiralilor Grigore Marteș, comandant al Marinei Militare, fost șef al Academiei Tehnice Militare, Sebastian Ulmeanu, comandantul Marinei Militare, care a văzut, primul, în Dragu, un merituos comandant de școală, Gheorghe Anghelescu, comandant al Marinei Militare, fost comandant al Institutului de Marină, cel de care se leagă aprecierea și avansarea surprinzătoare, făcând „dreptate pentru maiștrii de marină”. Vor așeza în același loc de cinste și numele altor amirali care au contribuit la învățământul militar, ca Marcel Diaconescu, Constantin Tomescu Ilie Ștefan, Eugen Dumitrescu și, alături de ei, îl vor trece, pentru posteritate, și pe cel al lui Marcel Dragu. În fișa de evidență a ofițerului sunt înscrise decorații și ordine: Medaliile „Meritul Militar” cls. III; Ordinele „Meritul Militar” cls. III, II, I; Medalia „Virtutea Ostășească” cls. I, Medalia „25 de ani de la înființarea Republicii”; Medalia „30 de ani de la Eliberarea de sub jugul Fascist”; Medalia „A XXX-a Aniversare a Zilei Armatei Române” și Ordinul „23 August” cls. a V-a.

De asemenea, sunt calificativele de serviciu, „Foarte Bun”, cu ceva excepții, în perioada când a fost amânat în grad. De aici, o viață nouă, o lume, întotdeauna necunoscută militarilor de profesie și cu atât mai mult, lui, care nu a știut decât cazarma și, din când în când, familia.

Din 1991, în marile prefaceri postrevoluționare, un grup de veterani de război și cadre militare în rezervă, în dorința reînvierii tradițiilor, cer comandantului marinei „un amiral” care să preia din mers reînființarea Asociației „Cultul Eroilor”, desființată abuziv în 1948. Și cum nici amirali nu se prea găseau, nici înclinații nu aveau prea mulți, orientarea a fost spre Comandantul Școlii de Maiștri, căpitanul de rangul I, Marcel Dragu.

În paralel cu atribuțiile școlii, cu respectul cel mai cuvenit pentru Eroii Neamului, fostul orfan de război s-a dovedit cel mai indicat și util. Reînființează asociația: statut, înscriere în instanță, membri, obține sediu și astăzi este încă președintele Filialei Constanța, afiliată la Asociația Națională „Cultul Eroilor”, militând pentru renașterea și dezvoltarea recunoștinței pentru eroi. Descoperă o altă viață, un oraș, chiar locuri și oameni pe care n-a avut timp ca militar să le cunoască. Se implică în viața socială a urbei. Cunoscut și recunoscut, este numit la 8 august 1995, Prefect al județului Constanța. Convulsiile politice, ruperea actelor politice între partide, îl determină să-și ceară demisia.

Pentru prima oară, după o carieră cu fruntea sus, după 40 de ani serviți în armată, contraamiralul Marcel Dragu, din motive de onoare, își dă demisia dintr-o funcție de răspundere, nu pentru că nu ar fi putut să o ducă, ci pentru că refuza să treacă dintr-un partid în altul. Această „plimbare” din partid în partid, până găsești un loc mai „cald”, este caracteristică pentru clasa noastră politică, dar nu coincidea cu principiile unui ofițer ca el. Și-a dorit să fie, totuși, util, orașului și în 2000 candidează


245

„independent”, pentru o funcție de consilier în Consiliul Local Municipal. Orientările politice și pionieratul votanților nu l-au dus în consiliu,

dar, după alegeri, a fost voluntar în Primăria Constanța. Se ocupă în special de „ordinea” din oraș, reglementează relațiile cu Gardienii publici, pune de acord Primăria, Jandarmeria și Poliția în Planul comun de asigurare a ordinii și pazei obiectivelor, creând premisele actualului Serviciu, atunci ocupându-se doar o tânără care doar calcula și făcea propuneri de plată a serviciului gardienilor. A întocmit Regulamentul de plată a serviciului gardienilor. A întocmit Regulamentul de funcționare a cimitirelor orașului, incluzând prevederi și pentru cimitirele de eroi existente. Și astăzi, acest regulament, aprobat de Consiliul Local Municipal, funcționează.

A organizat, întocmind de asemenea, un regulament, activitatea de salvamar pentru plajele Constanței. S-a ocupat de „Dotările Urbane” (statui, monumente, în special cele ale eroilor) și lista poate continua. În ianuarie 2001 este ales președinte al Uniunii Județene a Asociațiilor de Locatari pe care o transformă în „Uniunea Asociațiilor de Proprietari Constanța” și o reorganizează, în conformitate cu noua legislație, astăzi fiind o organizație neguvernamentală (ONG), apolitică, puternică, de „utilitate publică”, recunoscută de autorități.

Rămas o „persoană publică” primește calitatea de consilier voluntar al prefectului. Se ocupă intens de organizarea și transformarea asociațiilor de locatari în asociații de proprietari. Este membru activ al Ligii Navale Române și al Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere, colaborează și sprijină Asociația Veteranilor de Război, într-un cuvânt, nu are timp să stea acasă.

Din respect pentru memoria părinților, în dorința de a-i avea alături, la 19 septembrie 1994, după 50 de ani, își deshumează tatăl din Ardeal și-l aduce în Constanța, lângă cimitirul eroilor, în locul de veci al familiei, în care, în luna mai, după 15 ani de la deces, o va aduce și pe mama lui.

Pentru bogata activitate desfășurată, în calitate de Președinte al Asociației Naționale „Cultul Eroilor”, Filiala Constanța, contraamiralul inginer Marcel Dragu a fost distins, la 10 decembrie 2004, cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de cavaler.


246

Școala militară de maiștri de marină „Amiral Murgescu” (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

247

GENERAL DE FLOTILĂ AERIANĂ PROFESOR UNIVERSITAR DOCTOR

GABRIEL-FLORIN MOISESCU

„EDUCAȚIA NU ESTE CÂT DE MULT AI MEMORAT, NICI MĂCAR CÂT ȘTII. ESTE CAPACITATEA

DE A DIFERENȚIA ÎNTRE CEEA CE ȘTII ȘI CEEA CE NU ȘTII.”

(ANATOL FRANCE)

S-a născut la 30 noiembrie 1959, în comuna Balaci, județul Teleorman. Deoarece tatăl său, Moisescu Aurel era ofițer de aviație, la un an de la nașterea sa, în urma desființării regimentului de aviație de la Siliștea-Gumești, familia se mută la Bărăganu, localitate unde se constituise un nou regiment de aviație.

După un an petrecut în „colonie” (Bărăganu), se stabilește împreună cu familia în orașul Fetești-Gară.

În acest orășel de câmpie și-a petrecut copilăria și a început primele clase primare. Datorită tatălui sau, încă de mic copil intră în contact cu specificul vieții de aerodrom, cu zborurile de zi, mixte și de noapte, cu ștrandul unității, unde pe timp de vară petreceau clipe minunate toți copiii cadrelor militare din unitate. În anul 1965 se naște și al patrulea membru al familiei, sora sa - Moisescu Aurelia. După ce a absolvit Școala Generală


248

nr. 7 din Fetești în anul 1974, fără aprobarea tatălui său, dar cu acordul mamei (Moisescu Lenuța), în perioada când tatăl său era la un curs de pregătire în Bacău, susține examenul de admitere la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza unde este declarat admis.

Perioada petrecută aici (1974-1978) a fost dedicată acumulării de noi cunoștințe și a avut drept efect o maturizare timpurie a adolescentului care, în septembrie 1974, intră pe poarta acestui prestigios și cunoscut liceu cu inima „plângând” din cauza despărțirii de cei dragi.

Impactul vieții cazone a determinat inițial efecte negative asupra pregătirii elevului Moisescu Gabriel-Florin care, în primul an de studii a avut rezultate relativ bune. Ulterior după o acomodare destul de greoaie cu noile condiții de viață și învățătură, termină cu rezultate foarte bune liceul. Dorind să urmeze cariera tatălui său optează pentru Școala de Ofițeri de Aviație „Aurel Vlaicu”, specialitatea piloți, dar fiind respins la vizita medicală pentru această specialitate, optează pentru specialitatea nenaviganți. Contactul cu aerodromul Boboc nu a adus nimic nou din punct de vedere al vieții de aerodrom, tânărul elev, fiind deja familiarizat cu specificul activității într-o asemenea unitate. Sub conducerea unor dascăli de excepție și având cunoștințe vaste atât de specialitate, cât și psihologice, este introdus în tainele aviației de care se va simți legat pentru totdeauna.

După trei ani de pregătire susținută, în anul 1981 este declarat absolvent și șef de promoție la specialitatea nenaviganți, fiind recompensat de către ministrul Apărării Naționale, Constantin Olteanu, cu un stilet personalizat. Datorită rezultatelor deosebite obținute în școală este repartizat pe funcția de navigator cu coordonarea zborurilor, la Regimentul 99 Aviație-Transport și, ulterior, la Divizia 70 Aviație (Grupa de planificare-coordonare, zbor care funcționa în cadrul Diviziei 16 Apărare Antiaeriană a Teritoriului Ploiești).

Timp de cinci ani și jumătate își perfecționează pregătirea pe această funcție cu o întrerupere de șase luni, perioadă în care urmează cursul de navigator, Punct de Comandă, Punct de Dirijare și Stație Dirijare Aerodrom pe care îl absolvă în 1984.

Dornic a se perfecționa continuu, în anul 1987 participă la concursul de admitere la Academia Militară și este declarat admis. Își amintește cu mare plăcere de cei doi ani petrecuți aici, de minunații dascăli care și-au adus contribuția la pregătirea de specialitate și de expertiză în domeniul de referință. Această perioadă o consideră determinantă pentru opțiunea ulterioară de carieră a sa.

După absolvirea Academiei Militare a fost repartizat ca ofițer 2 de Stat Major la Grupul de Aviație Școală Transport, unitate comandată atunci de colonelul Virgil Bucătaru. Noua funcție pentru tânărul ofițer, care avea atunci gradul de locotenent-major, era o adevărată piatră de încercare, deoarece trebuia să pună în practică cunoștințele teoretice acumulate în


249

Academie. Momentul mult dorit de afirmare nu s-a lăsat așteptat prea mult,

întrucât comandatul unității i-a dat ordin să elaboreze o aplicație tactică cu Grupul de Aviație Școală-Transport și să valideze elementele teoretice printr-un exercițiu de alarmare. Atât aplicația, cât și exercițiul de alarmare au constituit o reușită.

Evenimentele din decembrie 1989 l-au găsit pe ofițer în garnizoana Buzău, la aceeași unitate menționată mai sus, garnizoană care a fost și locul de desfășurare al mai multor acțiuni militare, deja cunoscute și intrate în istoria recentă.

În vara anului 1990 ca urmare a rezultatelor foarte bune obținute pe timpul studiilor în Academia Militară este solicitat de șeful catedrei de Aviație de atunci, col. Aureliu Cioabă, ulterior general de flotilă aeriană, să susțină concurs în vederea ocupării funcției de asistent la această catedră. Este declarat admis și își începe activitatea de dascăl în învățământul militar superior.

În această perioadă, ofițerul a susținut inițial seminarii și ședințe practice și, ulterior, prelegeri la ofițerii studenți la Academia de Înalte Studii Militare și Academia Tehnică Militară. Activitatea sa a fost concentrată în direcția aprofundării problematicii acțiunilor de luptă din aviație în folosul Forțelor Terestre și pentru cunoașterea Forțelor Aeriene Militare, din cadrul unor armate moderne. În anul 1991, în urma concursurilor desfășurate, obține titlul de lector, iar în 1995, ca urmare a înființării Catedrei de Informații și Asigurare Psihologică, pe cel de lector universitar. Obține titlul de conferențiar universitar, în 1998. În anul 2001, obține titlul de doctor în științe militare sub conducerea profesorului universitar doctor Ion Bălășescu, iar cea de profesor universitar, în 2005. În același an, a fost investit să îndeplinească funcția de șef comisie didactică. În întreaga sa activitate a urmărit cu consecvență perfecționarea continuă a pregătirii sale, a absolvit cursuri de limba engleză și franceză în țară și în străinătate (2000 și 2003).

Menționăm că și-a continuat pregătirea și în sfera civilă, la Universitatea Hyperion, Facultatea de Psihologie-Sociologie și Științe Politice, devenind licențiat în domeniul socio-psiho-pedagogie / specializarea psiho-sociologie, în anul 2004.

A urmat un curs de resurse umane, în anul 2000, apoi cursul postuniversitar de perfecționare în conducerea strategică (2006) și cursul de comunicare și relații publice pentru comandanții de mari unități și comandamente (2009).

Activitatea științifică și publicistică a generalului de flotilă aeriană, Moisescu Gabriel-Florin este deosebit de fecundă fiind materializată în nouă cărți și cursuri de specialitate; 60 de comunicări științifice și articole publicate în reviste de specialitate; membru în colective pentru 15 proiecte de cercetare științifică.


250

Este căsătorit, din anul 1982, cu Moisescu Carmen (absolventă a Facultății de istorie-filozofie din Universitatea București, 1987) și au o fată Alexandra-Florina licențiată în management turistic și comercial în anul 2006 și un masterat în marketing internațional la Academia de Științe Economice București, 2008.

Din data de 29 ianuarie 2013 are de la fiica sa, un frumos și sănătos nepot, pe nume Rareș, raza de lumină, bucurie și speranță a întregii familii, iar faptul că este tânăr bunic îi dă putere, vigoare și mândrie!

În februarie 2005 este ales șeful Catedrei de Sisteme Informaționale Militare și Informații pentru Apărare, iar de la 1 octombrie 2006 este numit șeful Colegiului de Informații pentru Apărare, din Universitatea Națională de Apărare Carol I.

În aceste responsabilități s-a ocupat de elaborarea planurilor de învățământ și programe analitice, de repartiție a sarcinilor de învățământ pe lectori, de cercetare științifică aprofundată, precum și de întocmirea și avizarea materialelor didactice.

În februarie 2008 a fost numit comandant (rector) a Academiei Forțelor Aeriene „Henri Coandă” din Brașov, funcție deținută până în ianuarie 2014. Aici, pe lângă înalta responsabilitate de comandant (rector), a desfășurat și activitate profesională la Departamentul de Științe Militare și Manageriale, structură a acestei instituții de învățământ superior militar.

Din ianuarie 2014 și până în 2016, a fost comandant (rector) al Universității Naționale de Apărare „Carol I” din București.

Prin Decretul nr. 279/2016 este înaintat în gradul de general-maior cu două stele, și trecut în rezervă.

Frumoase clipe de aducere aminte și neuitare a păstrat permanent cu județul Teleorman, prin socializarea cu cadrele militare originare din acest județ și de la înălțimea nobilei sale profesiuni privește cu ochi de azur peste plaiurile teleormănene, plaiuri de istorie și binecuvântare dumnezeiască.

Universitatea Națională de Apărare (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

251

GENERAL MAIOR PROFESOR UNIVERSITAR DR. MIHAIL-VASILE OZUNU

ÎN CEI PESTE 35 DE ANI DE CARIERĂ DIDACTICĂ A FĂCUT PARTE DIN NUMEROASE COMISII DE ADMITERE,

DE ABSOLVIRE, DE LICENȚĂ, DE MASTERAT ȘI DOCTORAT, ÎN DIFERITE INSTITUȚII DE ÎNVĂȚĂMÂNT SUPERIOR, IAR ÎN CALITATE DE CONDUCĂTOR DE DOCTORAT, A COORDONAT

PESTE 25 DE DOCTORANZI, TEZELE DE DOCTORAT FIIND APRECIATE DE SPECIALIȘTI ÎN DOMENIU, UNELE FIIND

PUBLICATE ÎN EDITURI DE PRESTIGIU.

S-a născut la 4 decembrie 1948, într-un orășel de câmpie, Videle, județul Teleorman. Este căsătorit cu Lavinia-Teodora, profesoară, și are o fată, Ileana, absolventă a două facultăți, masterat în Relații Internaționale și doctor în Securitate Națională, de profesie ofițer de poliție.

A absolvit școala generală și liceul teoretic în localitatea natală, iar în perioada 1967-1970 a urmat cursurile Școlii Militare Superioare de Ofițeri Activi tancuri și auto „Mihai Viteazul” din Pitești.

Este repartizat ca tânăr ofițer la Regimentul 18 tancuri din localitatea Basarabi, județul Constanța, pe funcția de comandant de pluton, apoi comandant de companie.

În anul 1977 este admis, în urma unui concurs, la Academia Militară


252

și urmează cursurile Facultății Politico-Militare pe care o absolvă în vara anului 1979. Datorită rezultatelor deosebite obținute, este numit pe funcția de asistent universitar la Catedra de Științe Sociale din Academia Militară. În anul 1981 este promovat pe funcția de lector universitar, iar în anul 1985 pe cea de conferențiar universitar la aceeași catedră.

În perioada 1982-1987 urmează cursurile Facultății de Filosofie-istorie la Universitatea București, iar în anul 1992 este admis la doctorat în științe militare, în Academia de Înalte Studii Militare și obține titlul de doctor în anul 1997, cu o teză despre bătălia de la Stalingrad. În anul 1992 este promovat pe funcția de profesor la Colegiul Național de Apărare.

În anul 1993 urmează Cursul OSCE la Colegiul NATO din Roma (Italia), iar în anul 1994 absolvă Cursul de Studii de Securitate și Apărare Națională la Colegiul Național de Apărare, precum și Cursul OSCE de securitate și apărare al Școlii NATO de la Oberamergau din Germania. În anul 2000 absolvă Institutul pentru Înalte Studii de Apărare, sesiunea SICEB, Paris (Franța).

În anul 1998 este numit șef de catedră la Colegiul Național de Apărare, iar în anul 2000 este promovat pe funcția de locțiitor pentru învățământ la aceeași instituție. În perioada 2001-2005 a condus Colegiul Național de Apărare. Începând cu anul 2002 este profesor universitar și prodecan, apoi Șeful Catedrei Relații Internaționale și Studii Europene la Universitatea Spiru Haret din București.

În perioada februarie 2010 – mai 2012 este numit Șeful Departa-mentului pentru Relația cu Parlamentul, Informare Publică și Creșterea Calității Vieții Personalului, secretar de stat în Ministerul Apărării Naționale. În perioada martie 2011 – iunie 2012 este Președintele Comisiei de Științe Militare, Informații, Securitate Națională și Ordine Publică din Ministerul Educației și Cercetării, pentru atestarea titlurilor științifice de doctor, conferențiar și profesor universitar, iar din aprilie 2015, în urma unui concurs, este numit directorul Colegiului Național de Apărare.

Ca urmare a recunoașterii academice, în anul 2005 este selecționat și i se conferă calitatea de conducător de doctorat în științe militare prin Ordinul Ministrului Educației și Cercetării.

De la începutul carierei didactice, generalul maior (r.) prof.univ.dr. Mihail Vasile-Ozunu a elaborat în calitate de autor, prim autor sau coautor numeroase articole în publicații de specialitate și a susținut comunicări la diferite manifestări științifice. Printre lucrările publicate amintim:

- Corupția și securitatea națională, Ed. Paralela 45, București, 2010;

- Geopolitică și Geostrategie, Studii, Ed. Bucureștii Noi, București, 2002;

- Arhitectura europeană de securitate, Ed. Bucureștii Noi,


253

București, 2002; - Elemente de artă strategică românească, Ed. Bucureștii Noi,

București, 2001; - Golgota Estului (coautor), Ed. Cartier, 2001; - Înfrânți și uitați, Românii în bătălia de la Stalingrad, Ed. Ion

Cristoiu, București, 2000; - Relații Internaționale contemporane, Ed. Academia Militară,

1978; - Securitatea economică într-o lume globalizată, Ed. Universității

Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2013; - Geopolitică și geostrategie în analiza securității, Ed. Militară,

București, 2011. O parte a lucrărilor au fost premiate astfel: în anul 2000, lucrarea

„Înfrânți și uitați, Românii în bătălia de la Stalingrad” a obținut premiul „Gheorghe Magheru” acordat de Fundația culturală Magazin Istoric și Premiul „Oștirea României” acordat de Revista de Istorie Militară, iar în anul 2001, lucrarea „Golgota Estului” a obținut Premiul „Mihai Viteazul” acordat de Revista de Istorie Militară.

În cei peste 35 de ani de cadru didactic a făcut parte din numeroase comisii de admitere, de absolvire, de licență, de masterat și doctorat, în diferite instituții de învățământ superior, iar în calitate de conducător de doctorat, a coordonat peste 25 doctoranzi, tezele de doctorat fiind apreciate de specialiști în domeniu, unele fiind publicate în edituri de prestigiu.

Din anul 1998 este Președintele Fundației Colegiului Național de Apărare care are ca obiect de activitate promovarea intereselor naționale ale României. În prezent este Președinte de onoare al Fundației.

Din anul 2014 este membru al Academiei de Științe ale Securității Naționale, unde a fost ales vicepreședinte.

În anul 1986 a primit Ordinul Meritul militar cls. a III-a, iar apoi a primit succesiv Ordinul Meritul militar cls. a II-a și cls. I.

Pentru merite deosebite în activitatea sa, a fost decorat de Președintele României, în anul 2002, cu „Ordinul Virtutea Militară” în grad de comandor, în 2010, cu „Ordinul Național Steaua României” în grad de cavaler, în anul 2012, cu „Ordinul Serviciul Credincios” în grad de cavaler, iar în anul 2011 de către Ministrul Apărării Naționale, cu Emblema de Onoare a Armatei Române.

254

GENERAL DE BRIGADĂ EUGENIU CONSTANTIN SIBIANU

FOST COMANDANT AL ȘCOLII MILITARE DE OFIȚERI ACTIVI DE ARTILERIE „IOAN VODĂ”.

„ARTILERIA - PUMNUL DE FOC AL FORȚELOR TERESTRE”

„Rezultatele muncii comandantului unei instituții militare de învățământ, depinde în cea mai mare măsură de calitatea personalului subordonat, de dragostea și interesul pe care acesta o manifestă față de materia primită pe care o modelează – ofițerul elev, elevul, iar fără o pregătire temeinică a cadrelor didactice, a comandanților de subunități nu se poate face nimic”.

Unul dintre distinșii ofițeri de artilerie, care și-a dedicat 28 de ani din viață învățământului în Școala Militară de Ofițeri de Artilerie, este fostul comandant al acestei instituții militare de învățământ, în anii 1981-1990, generalul de brigadă EUGENIU CONSTANTIN SIBIANU.

Născut la 27 mai 1933, în comuna Moșteni, județul Teleorman Eugeniu Constantin Sibianu a urmat și absolvit Liceul „Dinu Golescu” din Câmpulung Muscel, după care, în anii 1952-1955, s-a numărat printre elevii bine pregătiți ai Școlii Militare de Ofițeri de Artilerie Sibiu, comandată de colonelul Grigore Popa, unul dintre ofițerii de artilerie ai Armatei Române, cu frumoase virtuți ostășești și de comandă. Timp de trei ani avându-l model pe căpitanul Nicolae Pavelescu, comandantul său de


255

baterie, elevul Eugeniu Constantin Sibianu s-a străduit să dezlege tainele artileriei, ale regulamentelor de tragere și topografie, ale cursurilor de balistică interioară și exterioară, de trigonometrie, mecanică, calculul probabilităților etc. „Nu pot să uit nici astăzi – își amintește după o aproape jumătate de veac, generalul de brigadă Eugeniu Constantin Sibianu – pe primul meu comandant de baterie, la venirea în școala militară în toamna anului 1952, pe căpitanul Nicolae Pavelescu, care pentru noi cei veniți din viața civilă a reprezentat prototipul militarului model. El a contribuit la formarea noastră pentru cariera de ofițer, dar nu bănuiam atunci că peste exact 29 de ani, în 1981, colonelul Nicolae Pavelescu, fostul și primul meu comandant de baterie, ajuns la anii pensionării îmi va transmite mie ștafeta și funcția onorabilă de comandant al Școlii Militare de Ofițeri de Artilerie «Ioan Vodă» din Sibiu”.

Deși o fire puțin mai libertină, cu accentuate influențe ale elevului de liceu civil, crescut și educat într-un mediu sănătos și elevat al orașului străvechi Câmpulung-Muscel, Eugeniu Constantin Sibianu s-a adaptat cu ușurință programului școlii militare, activităților de învățământ, instrucție și gospodărie prevăzute în orarul zilnic, executării tuturor ordinelor la timp și în cele mai bune condiții, în sălile de clasă, pe platoul școlii, pe câmpul de instrucție dintre văile Săpunului și Cibinului, pe platoul dintre localitățile cu rezonanță istorică Șelimbăr și Cisnădie, precum și în poligoanele de tragere cu armamentul de infanterie de la pădurea Șopa sau la Noul Daia, cu tunul, obuzierul și aruncătorul de mine.

Elevul Eugeniu Constantin Sibianu s-a remarcat ca un elev cu multă voință, putere de muncă, conștiinciozitate, inteligență și cu o dorință nestăvilită de a cunoaște cât mai mult despre folosirea subunităților de artilerie, în diferite forme de luptă, a acestei arme în cooperare cu infanteria, tancurile, vânătorii de munte, aviația de asalt și bombardament. Încă din primul an de studii în această instituție de învățământ, de pe strada „Armata Roșie” din Sibiu se dovedise neîntrecut în determinarea elementelor pentru tunul de bază, în folosirea cu ușurință a tablelor de tragere, a tabelelor cu funcții trigonometrice și de logaritmi, în executarea recunoașterii și alegerii pozițiilor de tragere. Pe timpul aplicațiilor tactice executate în împrejurimile orașului Sibiu, cu colectivul întregii baterii, aplicații care au solicitat din partea elevilor și a cailor de șa și atelaje, mari eforturi fizice, elevul Eugeniu Constantin Sibianu a fost un model de urmat, un exemplu de conștiinciozitate, rezistență și camaraderie. Aceleași frumoase calități au fost demonstrate și cu alte prilejuri: în perioada 14-25 octombrie 1953, când școala a participat la concursul de trageri cu armamentul de infanterie, o echipă bună de trăgători sub comanda maiorului Traian Sigmiereanu, obținând locul I la categoria „școli militare”; în vara anului 1954 pe timpul campaniei topografice de la Topâlcea și organizării taberei de instrucție, din apropierea localității Daia, când profesorii și elevii au avut onoarea să fie inspectați personal de


256

ministrul apărării naționale de atunci (generalul de armată Emil Bodnăraș). Un exemplu a constituit și activitatea extrașcolară desfășurată de

elevul Eugeniu Constantin Sibianu, numărându-se printre primii voluntari ai bateriei sale, care în perioada 14-21 noiembrie 1954, timp de o săptămână a ajutat țăranii din comuna Noul la strângerea grabnică a porumbului care risca să se deprecieze din cauza înrăutățirii vremii. În scrisoarea adresată părinților, la sfârșitul anului II de învățământ (16.09.1954) se arăta că: „elevul Eugeniu Constantin Sibianu în urma succeselor obținute a fost distins cu titlul onorific de «Artilerist de frunte», iar recent a fost decorat cu «Medalia Muncii»”.

La capătul a trei ani buni de pregătire, în ziua de 23 august 1955, tânărul absolvent al Școlii Militare de Ofițeri de Artilerie din Sibiu, în categoria întâi a fost avansat la gradul de locotenent, în frunte cu locotenentul Ioan A. Constantinescu „șeful promoției 1955” și bun prieten al tânărului absolvent Eugeniu Constantin Sibianu. Conform ordinului de repartiție dat de ministrul apărării naționale, locotenentul Eugeniu Constantin Sibianu a fost încadrat pentru numai un an (23 august 1955 – 1 septembrie 1956), în funcția de comandant pluton tunuri la Brigada 7 Artilerie Grea din Florești – Cluj.

În vara anului 1956, ofițerul a fost selecționat și mutat la Sibiu, la Școala Militară de Ofițeri de Artilerie, pe care o absolvise cu un an în urmă. În cadrul acesteia a desfășurat o rodnică activitate didactică de stat-major și de comandă, până în anul 1990, cu o intermitență de câțiva ani, când a urmat cursul de comandanți de divizioane de artilerie, în perioada 1970-1971 (11 luni), Academia Militară Generală, Facultatea de Arme, în anii 1972-1974 (2 ani) și Cursul Postacademic Superior în perioada 1984-1985 (11 luni).

În cadrul Școlii Militare de Ofițeri de Artilerie a îndeplinit cu profesionalism și cu pregătirea necesară funcțiile de comandant de subunitate elevi (1956-1962); lector și apoi lector-șef la Catedra tragerile artileriei (1962-1970); iar după terminarea Academiei Militare, lector-șef la aceeași catedră (1974-1979); șef de stat major al Școlii Militare de Ofițeri de Artilerie Sibiu (1979-1981) și în continuare – după ieșirea la pensie a colonelului Nicolae Pavelescu – comandant al aceleiași instituții (1981-1990), adică aproape un deceniu.

În preajma împlinirii a 120 de ani de la data de 7 aprilie 1881, când a luat ființă Școala Militară de Ofițeri de Artilerie și Geniu, generalul Eugeniu Constantin Sibianu arăta: „...majoritatea activității mele s-a desfășurat în Școala Militară de Ofițeri de Artilerie, trecând prin diferite funcții. Am participat direct la toate transformările prin care aceasta a trecut în perioada 1956-1990, iar toate gradele militare le-am primit aici. Am muncit în mijlocul unor oameni, a unor ofițeri de artilerie minunați cu multă dragoste față de meseria aleasă instructori și educatori, cu maximă receptivitate față de ceea ce este nou, cu deprinderile necesare pentru


257

îndeplinirea la cel mai înalt nivel a sarcinilor școlii și care și-au pus amprenta și în formarea mea ca militar, ca ofițer și comandant, ca om. În această ultimă funcție pe care am preluat-o de la distinsul meu predecesor, colonelul Nicolae Pavelescu, am înțeles că rezultatele muncii comandantului unei instituții militare de învățământ, depinde în cea mai mare măsură de calitatea personalului subordonat, de dragostea și interesul pe care acesta o manifestă față de materia primită pe care o modelează – ofițerul elev, elevul, iar fără o pregătire temeinică a cadrelor didactice, a comandanților de subunități nu se poate face nimic”.

Într-adevăr, în cadrul școlii, ofițerul a fost avansat succesiv la gradul de locotenent-major la 23.08.1959, căpitan la 23.08.1964, maior la 23.08.1969, locotenent-colonel la 23.08.1975 și colonel la 23.08.1982. Tot în cadrul școlii, generalul de brigadă Eugeniu Constantin Sibianu a trăit alături de camarazii săi zile de tristețe, în urma amplei acțiuni de reorganizare a învățământului militar, începută la 1 iunie 1960, când Școala Militară de Ofițeri de Artilerie a fost inclusă în cadrul Școlii Militare de Ofițeri „Nicolae Bălcescu”, instituție de învățământ arme, printre care și artileria. Nu mică i-a fost bucuria generalului Eugeniu Constantin Sibianu, atunci când pe 1 decembrie 1970 a sărbătorit împreună cu toți artileriștii garnizoanei reînființarea „Școlii Militare de Ofițeri de artilerie”, respectiv readucerea școlii pe vechiul ei făgaș, croit la 7 aprilie 1881, de generalul de divizie George Slăniceanu, ministrul de război, conform istoricului Decret nr. 996 și de primul ei comandant, generalul de divizie Arion Eracle, reprezentantul României la Tratatul de pace, după terminarea războiului de la 1877-1878.

„Nu pot uita, sublinia cu satisfacție generalul Eugeniu Constantin Sibianu – perioada care a urmat după reînființarea Școlii Militare de Ofițeri de Artilerie în 1970, când întregul personal militar și civil a muncit cu elan, entuziasm, abnegație și dăruire pentru reconstrucția școlii (24 de ore din 24) mutată în altă cazarmă care într-un timp relativ scurt a devenit aceeași instituție de învățământ cu care ne mândrim toți artileriștii și toți militarii armei noastre. Prin acțiunea unită a personalului școlii și ajutorul dat de comandamentul artileriei s-a reușit ca școala să devină o unitate etalon a armatei române vizitată și elogios apreciată de numeroase și importante delegații străine”.

În toamna anului 1974, generalul Eugeniu Constantin Sibianu în timp ce îndeplinea funcția de lector-șef la Catedra de tragerile artileriei, prin Decizia Prezidențială nr. 28 din 21.10.1974 Școlii Militare de Ofițeri Activi de Artilerie i s-a atribuit denumirea de „Ioan Vodă”, voievodul Moldovei, care la Cahul în marea bătălie de pe malul stâng al Prutului a folosit pentru prima oară în istoria armatei noastre guri de foc de artilerie de calibre diferite. Generalul Eugeniu Constantin Sibianu a participat la ceremonia din 22 octombrie 1974, care s-a organizat în prezența comandantului artileriei române și a trăit alături de cadrele școlii


258

clipe emoționante și de neuitat. Nu puține au fost astfel de momente în cele peste două decenii de rodnică și îndelungată activitate în folosul școlii.

De pildă: • la 21.11.1997 s-a înmânat Drapelul de luptă școlii;• în 1972, 1977, 1979, pentru merite deosebite în formarea

viitoarelor cadre ale artileriei române, Drapelul de luptă al școlii a fost decorat cu înalte ordine al patriei;

• în noiembrie 1980 ministrul apărării naționale acordă școlii pentruanul de învățământ 1979-1980, calificativul „foarte bine”;

• în decembrie 1989 întregul personal al școlii a participat, alăturide popor, la apărarea idealurilor revoluționare, aducându-și o bună contribuție la victoria acesteia.

Fidel continuator al distinsului său predecesor, generalul Eugeniu Constantin Sibianu, în cei nouă ani cât a îndeplinit funcția de comandant al școlii a desfășurat o înțeleaptă activitate în domeniul îmbunătățirii programelor școlare, urmând asigurarea unui raport optim între latura teoretică și cea practică, antrenând în această importantă activitate și mari unități și unități de artilerie de pe teritoriu. A acordat o atenție deosebită încadrării școlii cu un corp de cadre valoros. Baza materială a școlii, sălile de specialitate, laboratoarele, poligoanele de camere și de câmp s-au modernizat, calculatoarele au intrat în acțiune, ducând implicit la creșterea nivelului de pregătire al elevilor.

Cu fiecare an de învățământ, conform planului de pregătire, au fost organizate și desfășurate trageri de luptă în teren, exerciții tactice complexe, în condiții variate de relief și anotimp, precum și stagiu la unități. Mii de kilometri au fost parcurși cu folos în poligoanele Cincu, Cârțișoara, Văleanu, Frumoasa, Grojăhotiș pentru executarea acestor trageri și a aplicațiilor planificate. În acest timp, s-a continuat activitatea în cazarmă și în apropierea ei, de închidere și acoperire a poligonului redus de antrenament la tragerile artileriei, construirea bazei materiale de câmp, a spațiilor pentru gospodăria ajutătoare. Cadrele școlii au reușit să formeze colective sudate, cu dragostea și responsabilitatea muncii bine făcute, ce le-au fost transmise de înaintași.

La 2 martie 1990, având vârsta de 57 de ani dintre care 38 de ani dăruiți serviciului militar, ofițerul a fost pensionat, iar ca o recunoaștere a neobositei sale activități, numele a fost înscris pe tabla de onoare a comandanților Școlii Militare de Ofițeri de Artilerie și în semn de recunoștință, la propunerea ministrului apărării naționale, Președintele României l-a avansat, la 1 Decembrie 1996 la gradul de general de brigadă în rezervă.

Pentru artilerie și Armata Română constituie o mare cinste să avem și să omagiem activitatea unor astfel de generali.

ÎNVĂȚĂMÂNT, CULTURĂ, EDUCAȚIE

261

COLONEL CONSTANTIN BREZOIANU

TOPOGRAFIA – ȘTIINȚA MĂSURĂTORILOR TERESTRE CE ARE CA OBIECT DE STUDIU TOTALITATEA OPERAȚIILOR

DE TEREN ȘI DE CALCUL, CARE SUNT EFECTUATE ÎN VEDEREA REPREZENTĂRII PE PLAN SAU HARTĂ A

SUPRAFEȚEI TERESTRE ÎNTR-O ANUMITĂ PROIECȚIE CARTOGRAFICĂ ȘI SCARĂ TOPOGRAFICĂ.

Născut la 23 septembrie 1926, în comuna Tătăreștii de Jos, județul Teleorman, localitate geografică așezată în Câmpia Română, în nordul județului, în apropierea localității Siliștea Gumești, cea care a dat țării pe unul dintre marii scriitori români – Marin Preda – cel care a dat viață „Moromeților”, „Celui mai iubit dintre pământeni” și multe alte scrieri de o rară frumusețe.

Părinții Petre și Ecaterina Brezoianu, lucrători ai pământului mai puțin roditor în nordul județului, au decedat de tineri, rămânând orfan la vârsta de 7 ani. Împreună cu alte 3 surori, au fost crescuți de bunicii Ion și Ilinca, cărora le poartă o veșnică amintire pentru tot ce au putut face pentru 4 copii, datorându-le din suflet dragoste, stimă și profund respect.

A urmat cursurile primare ale școlii generale din localitatea natală și apoi ale Liceului teoretic George Coșbuc din București.

În perioada august 1949–august 1951 a urmat cursurile Școlii militare de topografie din București, pe care a absolvit-o cu gradul de locotenent și a fost repartizat la unitatea de cartografie și fotogrametrie din București.

A urmat și alte cursuri de perfecționare și specializare: 1) Cursul de perfecționare ofițeri topografi de 10 luni, echivalat

cursului de perfecționare comandanți de batalioane. Cursul a funcționat pe lângă școală militară de topografie, în cadrul Centrului de instrucție Căi Ferate și Topografie de la Chitila, pe care l-a absolvit în anul 1956.

2) Cursul de specializare interpretatori fotoaerieni cu durata de 3 luni,organizat pe lângă Direcția Topografică Militară absolvit în anul 1961.

3) Cunoștințele de psihopedagogie militară le-a obținut prinparcurgerea disciplinelor prevăzute la cursul cu acest profil prin studiul individual. Cursul a fost organizat și condus de Direcția Cadre și Învățământ și a funcționat în cadrul MApN.

În anul 1974 a susținut și a promovat examenul de colonel în arma topogeodezie militară, dat în prezența comisiei de examinare în specialitate


262

în cadrul Academiei Militare Generale. De-a lungul carierei militare a îndeplinit următoarele funcții de

specialitate: • Cartograf clasa a doua în Biroul I hărți scară mare din Unitatea

de Cartografie și Fotogrametrie, în perioada august 1951–aprilie 1953; • În aprilie 1953 a fost avansat excepțional la gradul următor –

locotenent-major și numit șef al Biroului de Planificare, după restructurare fiind șeful Biroului pentru reproducere a hărților al statului major al Unității de Cartografie și Fotogrametrie, funcții ce le-a îndeplinit până în iulie 1963;

• Începând cu 1 august 1963 a fost numit la eșalonul superior pefuncția de ofițer cu pregătirea topografică a trupelor în Biroul Pregătire Topografică și de Lupta din Direcția Topografică Militară a Marelui Stat Major, funcție ce a îndeplinit-o până în decembrie 1981, când a fost trecut în rezervă, la cerere, prin aplicare art. 43, litera „a” din statutul corpului ofițerilor;

• În perioada august 1963 – decembrie 1981 a îndeplinit în paralelcu funcția de bază și pe cea de „ofițer cu învățământul” din specialitățile Direcției Topografice Militare, formând cadrele militare active și de rezervă în instituțiile militare de învățământ de profil care aveau catedre de topogeodezie (școlile militare de ofițeri activi din Sibiu, și cele de ofițeri de rezervă nr. 1 București și nr. 2 Bacău, precum și de maiștri militari poligrafi Pitești).

După trecerea în rezervă a mai lucrat la următoarele firme și asociații:

1) La firma Terra Malia SRL societate cu statul de funcționarelucrativ cu profil topogeodezic, în perioada august 1992 - decembrie 1998, când s-a desființat, fiind membru fondator al acesteia și îndeplinind funcția de director tehnic;

2) La Asociația Națională „Cultul Eroilor”, din 19 noiembrie 1991,îndeplinind funcția de vicepreședinte al acesteia și al Biroului Executiv Central.

Ca lucrări de specialitate a executat nivelmentul Cimitirului Eroilor „Șarja de la Prunaru”, comuna Bujoreni, județul Teleorman și profile topografice la ridicarea monumentului General Ion Dragalina, din comuna cu același nume, din județul Călărași.

3) În Asociația „Cultul Eroilor” a mai îndeplinit și funcția desecretar general al redacției revistei „România Eroică” – organul de presă al Asociației Naționale „Cultul Eroilor” și de membru al consiliului de coordonare al revistei.

Pentru întreaga activitate a fost distins cu ordinul Meritul Militar Clasele I, II, și III.

263

COLONEL PROFESOR UNIVERSITAR DR. OCTAVIAN BURCIN

NU SE SFIEȘTE SĂ DECLARE ȘI ASTĂZI CĂ NU EXISTĂ LOC PE LUMEA ASTA MARE, CARE SĂ EMANE MAI MULTĂ

CĂLDURĂ, LINIȘTE ȘI RELAXARE DECÂT LOCURILE SALE NATALE – ȚINUTURILE MĂLDĂIENE.

„DAR, CINE SUNT EU SĂ EMIT SENTINȚE ASUPRA, SĂ ZICEM, LUI ION ANTONESCU?”

S-a născut la 6 iulie 1947, în comuna Măldăieni, județul Teleorman, într-o familie de țărani, de religie creștin-ortodoxă, nașterea fiind trecută în Registrul Stării Civile–Măldăieni la nr. 50, din 7 iulie 1947. Mama Elisabeta (1907–1959) și tatăl Radu (1905–1972), căsătoriți în anul 1930, i-au dat copilului o educație aleasă. La Măldăieni, în casa soților Burcin, s-au născut și au copilărit cei cinci copii ai lor: Minel (n. 1930), ofițer de tancuri (1949–1960), inspector în Centrala Transporturi Auto; Radu (n. 1933), conducător auto, decedat; Florea (n. 1933), cantonier, pensionar; Maria (n. 1945) țesătoare, pensionară; Octavian (n. 1947), mezinul familiei.

Clasele primare și elementare le-a făcut la Măldăieni (1954–1961); Școala Medie „Tudor Vladimirescu” din Roșiorii de Vede, clasele VIII–IX (1961–1963); Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” Breaza, clasele X–XI (1963–1965); Școala Militară Superioară de Ofițeri „Nicolae Bălcescu” din Sibiu (1965–1968); Curs cercetare în adâncimea dispozitivului inamic prin parașutare organizat de Direcția Informații a Armatei (1972); Facultatea de


264

Istorie – Universitatea București (1970–1975); Facultatea Politică Militară – Academia Militară Generală, azi Universitatea Națională de Apărare„Carol I”, București (1977–1979); Curs postacademic pentru pregătirea metodică și didactică a cadrelor nou numite în învățământul militar superior (1979–1980); Facultatea de Arme Întrunite – Academia de Înalte Studii Militare (1991–1993); Curs postacademic interarme – Universitatea Națională de Apărare Carol I (1995); Doctoratura la Universitatea Națională de Apărare Carol I, București (1990 – 1993); Doctor în Știință Militară, specialitatea Istorie Militară (1994), cu teza de doctorat „Acțiunile armatei române la flancul sudic al frontului germano–sovietic în 1941. Bătălia pentru Odessa”, conducător științific comandor prof. univ. dr. Jipa Rotaru ș.a.

Ofițer de carieră (1968 –2003), pensionat cu pensie militară de stat și gradul de Colonel.

Elev – fruntaș – caporal – sergent – sergent major (1963–1968); locotenent (30 decembrie 1968); locotenent-major (1972); căpitan (1977); maior (1983); locotenent-colonel (1989); colonel (1995).

Și-a început cariera militară ca și comandant de pluton la Regimentul 3 Mecanizat din Caracal (1968–iunie 1969). Apoi a îndeplinit următoarele funcții: comandant grup cercetare prin parașutare în adâncimea dispozitivului inamic, București (1969–1972); comandant companie cercetare la Regimentul 1 Mecanizat din București (1973–1975); locțiitor comandant de batalion (1975–1977); ofițer – elev (student militar) la Academia Militară Generală–Facultatea Politică Militară (1977–1979); asistent universitar la catedra Istoria poporului român din Universitatea Națională de Apărare „Carol I” (1979–1980); locțiitor comandant Regimentul 64 parașutiști Titu (iulie 1980 – decembrie 1983); lector la Catedra de logistică a armatei, catedra Științe Sociale (1984–1985); lector (mai 1985–septembrie 1988), conferențiar (1988 –1993), catedra Istoria poporului român și conferențiar la catedra Tactică generală, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, București (1993–1995); ofițer specialist 1 la Secția cercetare, analiză și sinteză (1995–1996), Șef Serviciu Tradiție Educație și Sport (1996–1999) – Inspectoratul General al Jandarmeriei; profesor la catedra Pregătire Militară, Facultatea de Drept din Academia de Poliție „Al. I. Cuza” (1999–2007); profesor la Universitatea „Andrei Șaguna”, Facultatea de Drept din Constanța (2007–2008); decan al Facultății de Științe Politice și Științele Comunicării la Universitatea „Andrei Șaguna” (2008–2009); profesor la Universitatea „Bioterra” din București, Facultatea de Drept (2009, prezent).

A fost căsătorit cu Maria, născută Rușanu (din Măldăieni), economist, decedată (1989).

Are doi copii, Alina-Cristina Cosac (n. 1974), economist, la Compania 3M; Mihaela Manea (n. 1977), economist, ofițer „Serviciu Telecomunicații Speciale” și doi nepoți: Andrei Cosac (n. 2008), elev clasa


265

I; Tudor Manea (n. 2009), elev clasa 0. A fost: membru P.C.R. (1969–1989); membru al Asociației

Diplomaților Militari în Rezervă și Retragere „Alexandru Ioan Cuza”; membru al Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere, membru al Asociației Naționale a Cadrelor în Rezervă și Retragere din Ministerul Afacerilor Interne.

Pe timpul școlarizării și activității profesionale a obținut următoarele distincții: titlul „Elev de frunte”; medalia „Meritul Militar cl. a II-a și cl. I; Ordinul „Meritul Militar” clasa a III-a; titlul „Parașutist militar” cl. a III–a , cl. a II-a și cl. I; numeroase Diplome de Onoare și de Excelență oferite cu diverse prilejuri (aniversări) ș.a.

Studiind mult și fiind preocupat de cercetarea evenimentelor istorice și sociale a colaborat la următoarele publicații: „Analele Universității București”, „Buletinul Academiei Militare”, „Anale de Istorie”, „Revista Sanitară”, „Apărarea Patriei”, „Viața Militară”, „România Eroică”, „Lupta Întregului Popor”, „Buletinul Trupelor de Jandarmi”, „Revista Jandarmeriei”, „Pentru Patrie”, „Almanahul Jandarmeriei”, „Analele Academiei de Poliție Al. I. Cuza”.

Activitatea științifică și publicistică este susținută prin aproximativ 40 de lucrări publicate în reviste de specialitate; 30 de lucrări publicate în volumele unor manifestări științifice naționale și internaționale; 30 de lucrări susținute la manifestări științifice; 21 cărți tipărite în edituri (cu ISBN – autor unic sau coautorat); 50 note de curs, culegeri de lecții.

Ca realizări editoriale mai importante în ultimii 5 ani: a) Cărți publicate:• „Comunicarea în instituțiile publice”, Editura Moroșan,

București, 2009; • „Istoria statului și dreptului românesc”, Editura Sitech,

Craiova, 2009; • „Teoria generală a comunicării”, Editura Sitech, Craiova,2010;• „Logica Juridică”, Editura Euroacademia, Buzău, 2014;• „Istoria statului și dreptului românesc”, ed. a 2-a, Editura

Sitech, Craiova, 2015. b) Volume de conferințe cu referenți:Simpozioane desfășurate la „Academia de Poliție Al. I. Cuza” –

dedicate zilei Jandarmeriei Române. • „Tradiție și perspectivă”: 2011-2015, Editura Sitech, Craiova;• Retrăiri istorice în veacul al XXI-lea, desfășurate la Maia Catargi

sub egida Academiei Oamenilor de Știință din Romania, 2009-2015. Întrucât amintirile susțin mărturisirile, nu se sfiește să declare și

astăzi că nu există loc pe lumea asta mare care să emane mai multă căldură, liniște și relaxare decât locurile sale natale – ținuturile măldăiene.

A avut o copilărie marcată de greutățile materiale, dar mai ales, pierderea mamei sale la vârsta de 12 ani. În aceste condiții s-au format și


266

dezvoltat trăsăturile de caracter, a calităților umane deosebite ale colonelului Octavian Burcin.

Mai târziu a constatat că această perioadă din viață i-a creat o dependență spirituală față de locurile pe care le-a bătătorit în acei ani.

De la început a fost convins de educația prin muncă și pentru muncă. Aceasta este specifică copiilor de țărani, unde tot timpul era de lucru, iar viața era destul de dură și grea.

Din aceste motive, consideră că în viața sa, singura etapă când s-a considerat cu adevărat independent, când putea să acționeze liber, a fost aceea de elev în clasele I – VII, la Școala generală din Măldăieni. Nu trebuie uitat niciodată că prestigiul unei școli este dat, înainte de toate, de valoarea și prestigiul moral, științific, și didactic al cadrelor sale. Acest principiu i-a călăuzit viața ca profesor.

A avut șansa de a întâlni în anii de formare, cât și ulterior, nu unul ci mai mulți „maeștri”, de la fiecare însușindu-și câte ceva bun și folositor din ceea ce constituia dominanta sa profesională.

Se închină cu evlavie în fața dascălilor săi, deoarece datorită talentului și dăruirii în munca de care au dat dovadă, tinerii din generația sa s-au realizat profesional și au avut un comportament de înaltă ținută civică și patriotică în societate.

Își aduce aminte cu plăcere de dascălii săi, dintre care evidențiază câteva nume. Faptul că la clasele I-– IV a avut-o ca învățătoare pe doamna Pârvan (domnișoara Ciurea) a constituit un mare noroc pentru el. Cu câtă îngăduință, răbdare și bunătate în glas i-a pus condeiul în mână, sieși și colegilor săi! Consideră că a fost unul dintre dascălii care se simțea responsabil pentru elevul care, la absolvirea celor patru clase primare, trebuie să știe să citească, să scrie corect și să stăpânească cele patru operații aritmetice. Nu uită toată viața această unică personalitate care l-a ajutat să treacă în clasa a V-a, cu un bagaj de cunoștințe cotat cu calificativul maxim.

La clasele V-VII, de asemenea, a avut marea șansă să fie pregătit și îndrumat de niște profesori de toată isprava, precum profesorul de sport Sandu Jan, care desfășura ședințele cu aceeași atenție ca la oricare altă disciplină, fiind convins că dictonul „minte sănătoasă în corp sănătos” a fost și va rămâne universal valabil. De asemenea, i-au rămas în memorie profesorii de limba română, soții Vulpe și cumnata sa Pompilia Burcin, care predau limba română. Dar și orele de istorie predate de domnul profesor Iliescu nu au fost uitate până la bătrânețe, aducându-și aminte cu plăcere de cuvintele sale „istoria este și va rămâne frumoasă; nu uitați acest lucru, toți care vă iubiți patria!”.

De-a lungul anilor, întâlnindu-se întâmplător cu foști colegi, își aduce aminte, cu nostalgie, și cu toții recunosc că, la Măldăieni, „s-a făcut carte!”.

Toți acești mentori ai școlilor comunale din acea vreme i-au


267

învățat să muncească cinstit, să fie drepți și să se lupte cu greutățile vieții fără să facă rabat de la demnitate!

Cu acest bagaj solid de cunoștințe a plecat la Breaza pentru a urma cursurile Liceului Militar „Dimitrie Cantemir”. Aici domneau niște reguli foarte stricte. De aici nu se putea pleca acasă decât în vacanțele școlare. Greu, extrem de greu i-a fost să se acomodeze cu acest regim cazon.

Dar, cu un deosebit respect, amintește de rolul important pe care l-au jucat în pregătirea și educația sa, cadrele didactice și instructorii militari.

Îmbrățișarea carierei militare a făcut-o din pasiune, din dragoste pentru armată, insuflată de fratele Minel, fost ofițer de tancuri. Așa a ajuns să fie „cantemirist”, cum își dorise. Mândria de a fi „cantemirist” a stat mereu la temelia carierei sale militare și o are și acum!

În perioada în care a fost elev la Școala Militară Superioară de Ofițeri la Sibiu (1965–1968) a rămas cu multe amintiri semnificative. În pofida multor aspecte cazone inerente, în școala militară au fost o sumedenie de lucruri frumoase, în sensul că acolo a consumat ultimele momente ale adolescenței și a intrat cu adevărat pe poarta bărbăției atât la propriu, cât și la figurat. Prietenia și camaraderia cu foștii săi colegi de an din școala militară: Gancearenco Nicolae, Tomescu Constantin, Cioară Ion, Aranics Antal, Șari Iosif, Colceriu Vasile, Herescu Viorel, ce i-a legat în acea perioadă este și astăzi în vigoare, superbă.

Un loc special îl ocupă anii petrecuți la comanda unor subunități de cercetare prin parașutare în adâncimea dispozitivului inamic, cele petrecute la cursurile de pregătire organizate în cadrul convocărilor Direcției de Informații a Armatei și, nu în ultimul rând, anii petrecuți la comanda unui regiment de parașutiști.

Dintre multele momente speciale pe care le-a trăit, menționează executarea a peste 600 de parașutări în toate condițiile de teren, meteo, și situații tactice, încununate cu realizarea baremului pentru acordarea înaltului titlu de parașutist militar, clasa I.

Da, o spune cu îndreptățită mândrie, a fi parașutist militar era o înaltă mândrie care obliga însă la o totală responsabilitate profesională și morală. Totodată, menționează rolul deosebit acordat educației, cea care a contribuit din plin la întărirea spiritului de corp, dragostea și atașamentul de instituție și față de valorile supreme ale patriei române.

Remarcă faptul că numai grație exemplarei pregătiri la parașutajul la sol a reușit în cursul anilor 1970–1971 să rezolve trei incidente extrem de grave („fuior”, „lărgirea dispozitivului de prindere a suspantelor”, și „spargerea panourilor parașutei principale”), care au dus la închiderea parașutei principale, în final reușind să se salveze cu ajutorul parașutei de rezervă.

Devenirea sa ca istoric militar de profesie s-a realizat greu, cu mari eforturi, cu riscuri chiar, dar și cu un oarecare noroc. Nu te naști istoric. Istoric devii, te faci. Te naști poet, pictor, muzician etc., dar istoria, ca


268

disciplină științifică este una foarte grea. A numit-o „disciplină a capcanelor”. Are capcanele cunoașterii. Ce înseamnă asta? Reconstitui faptele și le interpretezi. Când interpretezi, poți cădea în postura judecătorului, adică să emiți sentințe.

„Cine sunt eu să emit sentințe asupra, să zicem, lui Ion Antonescu?” Pentru asta sunt tribunale naționale sau internaționale, cum, de fapt, au fost sau de exemplu, actualele reglementări privind personalitățile românești controversate.

Vocația sa pentru istorie s-a iscat din fragedă copilărie, datorită tatălui său, care pur și simplu îl fascina cu povestioarele sale de istorie națională. De atunci a auzit proverbul românesc pe care îl consideră având cea mai mare semnificație practică, acela că „Ce se naște din pisică, tot șoareci mănâncă”.

Totuși, a trebuit să treacă un timp până când a conștientizat că pentru a deveni istoric militar era necesar să îndeplinească cel puțin trei cerințe:

• să ai studii de specialitate – facultate civilă sau militară, doctorat;• să practici profesia de istoric – profesor, muzeograf, cercetător

științific; • să ai o operă istorică – lucrări, studii și articole științifice etc.Din păcate, disciplina Istoria poporului român a fost scoasă din

programa de învățământ a Universității Naționale de Apărare. La 1 Decembrie 1993, în vâltoarea reformei post-decembriste, catedra de Istorie a poporului român, la care slujiseră în prima parte a veacului al XX-lea, savanții Nicolae Iorga și Gheorghe I. Brătianu, a fost brutal desființată, iar cadrele didactice risipite care încotro. Așa a ajuns să fie redistribuit conferențiar la Catedra tactică generală, motiv pentru care, după doi ani s-a transferat la Inspectoratul General al Jandarmeriei (1995–1999), iar apoi a ajuns la „Academia de Poliție Al. I. Cuza”, Facultatea de Drept (1999 – 2007) ca profesor la disciplinele „Istoria Jandarmeriei Române” și „Comunicare Educațională”.

Astfel, a încheiat o carieră militară de aproape patru decenii în slujba Armatei și Patriei, o carieră cu multe reușite, cu multe căutări, dar și cu multe privațiuni, cu bucurii pe măsură, însă și cu necazuri, unele inevitabile, cu destule drame, uneori întâmplate sub ochii săi, cu o carieră de admirat și invidiat.

Nu poți greși niciodată atunci când ții și lupți pentru valorile fundamentale ale Neamului tău.

Se consideră un om împlinit din toate punctele de vedere, ca om, ca profesie, ca viață în general. Părinte, bunic, cercetaș, parașutist militar, jandarm, profesor, istoric... !

Poate să spună în acest timp istoric, că este, că are încredere în Neamul Românesc, în sensul că se va regăsi pe sine, cu valorile sale autentice!

269

COLONEL INGINER GHEORGHE M. CÂNDEA

DE-A LUNGUL ACTIVITĂȚII MILITARE A ELABORAT STUDII FUNCȚIONALE PRIVIND NIVELUL UNITĂȚII DE FOC PENTRU

ARMAMENTE, UNIFICAREA BAZELOR DE REPARAȚII ÎN SISTEM INTEGRAT, DISPOZIȚII TEHNICE PRIVIND

MÂNUIREA ȘI PĂSTRAREA ÎN SECURITATE A ARMAMENTULUI ÎN UNITĂȚILE MILITARE, ORDINE ȘI

PRECIZĂRI LEGATE DE ARMAMENT, MUNIȚII ȘI ASIGURAREA CU PIESE DE SCHIMB, PRECUM ȘI DE

DOMENIUL MENTENANȚEI ARMAMENTELOR.

S-a născut la 9 decembrie 1952, în Comuna Drăgănești–Vlașca, județul Teleorman.

Provine dintr-o familie de militari, tatăl Marcel, locotenent-colonel (r) la arma Artilerie, veteran de război, fiu de țăran, urmaș al unui voluntar ardelean din familia Cândea, din zona Hațegului, încartiruit după Războiul de Independență în Teleorman, și Rada, fiică de țăran gospodar cu carte și avere, din familia Sârbu.

A urmat Școala generală nr. 6, și a absolvit cu bacalaureat, în anul 1971, Liceul teoretic nr.1 „Ioniță Asan” din orașul Caracal.

A absolvit Academia Militară Tehnică, Facultatea de Armament, în anul 1976 cu Licența de inginer în Specialitatea Artilerie și Rachete Terestre. Ulterior, a urmat Cursul de specializare în asigurarea cu armament și muniții, Cursul de specializare în artilerie, rachete antiaeriene și radiolocație, Cursul postacademic de perfecționare în sisteme balistice, Cursul de perfecționare în mijloace informatice și microcalculatoare, Cursul intensiv de limba engleză nivel 2.

De-a lungul carierei militare a îndeplinit funcții de specialitate: Locțiitor tehnic al Comandantului la Divizionul 57 Artilerie Antiaeriană din Târgoviște între anii 1984–1988; Ofițer 2 cu probleme de asigurare cu rachete terestre în compartimentul asigurare tehnică cu armament și muniții la Șeful Artileriei Armatei 1 din București între anii 1976-1984; Ofițer 1 în Biroul asigurare tehnică cu armament și muniții al Armatei 1 din București, între anii 1988–1995; este avansat la gradul de maior în anul 1990; șef al Biroului asigurare tehnică cu armament și muniții al Armatei 1 din București, în perioada 1995–1997; fiind avansat la gradul de locotenent-colonel, în anul 1995 devine șef al Secției Reparații Armament din Direcția Tehnică din Statul Major al Trupelor de Uscat din București, în perioada


270

1997-1998, iar apoi șef al Biroului Asigurare cu piese de schimb pentru Artilerie terestră antiaeriană și de radiolocație din Serviciul logistic al Statului Major al Forțelor Terestre, din 1998 până în 2001.

Este avansat la gradul de colonel, în anul 2000, și recunoscut ca ofițer specialist principal în grupul de experți la Inspectorul șef pentru armamente din Inspectoratul Ministerului Apărării Naționale, între anii 2001-2002.

De-a lungul activității militare a elaborat o serie de lucrări de specialitate, astfel: Studii funcționale privind nivelul unității de foc pentru armamente, unificarea bazelor de reparații în sistem integrat, dispoziții tehnice privind mânuirea și păstrarea în securitate a armamentului în unitățile militare, ordine și precizări legate de armament, muniții și asigurarea cu piese de schimb, organizator al convocărilor de pregătire de specialitate, legate de domeniul mentenanței armamentelor.

A conceput: • Ordinul M.75/2001 al MApN privind portul armamentului din

dotare pentru pază și autoapărare de către cadrele militare; • Dispoziția S.M.G. 10/2001 - Instrucțiuni privind portul

armamentului din dotare pentru pază și autoapărare de către cadrele militare;

• Ordinul M.129 / 2001 privind demilitarizarea armamentului deartilerie și transferul acestora către instituțiile publice care au în administrare monumente istorice sau de război;

• Anexa nr. 4 din Regulamentul serviciului interior R.G.-2.O perioadă lungă de timp a fost și este colaborator al ziarului

Observatorul militar, cu peste 50 de articole de specialitate sau din domenii de interes privind fenomenul militar; fondator al cercului rebusist „Magic” din Târgoviște, în anul 1980.

Datorită înaltului profesionalism, a fost selecționat pentru a îndeplini și misiuni internaționale astfel: în Turcia, în anul 1998, vizită la Școala de Artilerie și Rachete din Polatlî, 60 km de Ankara; în Croația, Bosnia-Herțegovina, în anul 2001, la contingentul românesc din cadrul SFOR de asemenea, și misiuni în țară, cu participare internațională, astfel: diverse schimburi de experiență cu delegații franceze, americane, israeliene, sud-africane, germane și canadiene, pe linia unor prezentări de tehnică, modernizări, sisteme de codificare a materialelor și informatizare, managementul logisticii militare.

În anul 2002 a făcut parte din delegația MApN la întâlnirea internațională de la București a Grupului de lucru sud-est european al ministerelor apărării (SEDM) privind traficul de armamente, securitatea frontierelor și lupta antiteroristă.

271

COLONEL VIOREL CIOBANU

„Argintul brazilor cărunți Depus pe fruntea milenară Și azi vorbește despre mulți, Care-au slujit această țară... Am datoria de-a cinsti Prin versul meu de închinare Pe cei ce veșnic vor clădi Istoria nemuritoare!”

Profesor Doctor VIRGINIA POPESCU

A văzut lumina zilei la 10 octombrie 1954, într-o localitate cu nume de legendă și de ape învolburate, pe malul Dunării, străvechea „Cetate a Câmpiei” - Giurgiu.

Părinții i-au luminat și ocrotit copilăria cu întreaga vibrație a sufletului lor, preocupându-se încă de la răsăritul vieții să-i creeze un frumos viitor, cel puțin pe măsura virtuților părintești; tatăl său fiind un admirabil oștean al armatei române, ajungând până la gradul de colonel, iar mama sa, fiind o femeie destoinică, cu preocupări de seamă în familie, în domeniul creșterii și educării celor doi copii pe care îi avea, în menținerea unui climat familial normal, cu toate greutățile prin care a trecut.

După nevoile obiective ale profesiunii părinților, tatăl este obligat ca din 1959 să schimbe meleagul însorit al Giurgiului cu cel al Câmpiei Burnasului – Teleormanul, unde desfășoară o diversă și bogată activitate de


272

instruire și educare a tinerilor ostași și, fapt hotărâtor, îi deschide perspective fiului său să se pregătească asiduu, încă din primii ani de școală, pentru frumoasa și responsabila profesiune militară.

Orașele Turnu Măgurele și Alexandria au fost leagănul devenirii sale, copil fiind, apoi adolescent integrat în dificila activitate a formării școlare, deoarece aici, la Școlile generale numărul 1 din Turnu Măgurele și numărul 2 din Alexandria, prin exemplul convingător al profesorilor pe care i-a avut, prin rezultatele consemnate zilnic în cataloagele școlare, l-au recomandat pentru a se înscrie la vestitul Liceu Militar din Breaza, cu certitudinea reușitei totale, fapt care de la opțiune la realizare s-a împlinit admirabil.

Absolvirea Liceului Militar „Dimitrie Cantemir” cu rezultate foarte bune, în 1973, i-a amplificat ambițiile firești de a-și urma cursul desăvârșirii profesionale pe toate treptele lui, dând examen și reușind – printre primii - în vara aceluiași an, la Școala Militară de Ofițeri Activi de Artilerie „Ioan Vodă” de la Sibiu, pe care o absolvă în aceleași coordonate de foarte bine, în anul 1976. Este repartizat la Regimentul 18 Mecanizat „Ecaterina Teodoroiu” din Caransebeș, unitate militară fanion a Armatei Naționale și care s-a constituit, pentru tânărul ofițer de atunci, într-un exemplu admirabil de profesionalism și grijă față de oameni.

Totuși, locurile copilăriei, acolo unde s-au așezat primele pietre de temelie la edificiul viitoarei cariere militare, l-au chemat peste ani la „iarba verde de acasă”, împlinindu-și doleanțele profesionale pe meleagurile Teleormanului. Aici, respectând o mai veche dorință de auto-perfecționare, păstrată din timpul școlii, trecând prin greutăți deosebite, reușește la examenul de admitere la Facultatea de Matematică a Universității București, pe care o absolvă în anul 1988. În perioada 1989-1998, prin străduință și voință, este obligat de viață să urmeze 7 cursuri de perfecționare, în domeniul informaticii și automatizării conducerii trupelor.

A îndeplinit funcții de răspundere la nivelul județului, în structuri militare, ocupându-se de Pregătirea Tineretului Pentru Apărarea Patriei și de asigurarea cu resurse umane și materiale, prin procesarea datelor și informațiilor, prin produse informatice de specific la centrul Militar Județean Teleorman. În anii din urmă, datorită competenței profesionale este desemnat șef la conducerea unei noi structuri specializate – Biroul Informare Recrutare pentru promovarea profesiei militare, informarea și recrutarea tinerilor pentru cariera militară.

Totodată, având și înclinații de analiză și interpretare a documentelor și scrierilor militare, s-a integrat cu relativă ușurință, în activitatea de creație și compoziție, încercându-și „condeiul” în paginile ziarelor și revistelor de specialitate sau în emisiunile de radio și televiziune.

Astfel, debutează în 1982, în volumul „Romantism al timpului și angajare în activitatea socială”, cu studiul „Tradiții ale pregătirii militare


273

a tineretului în secolul XIX și începutul secolului XX”, urmat de o serie de articole și exegeze de profil, ce se constituie într-o continuare a preocupărilor de cercetare și analiză, încă de pe băncile școlii, când este menționat ca autor, coautor și rezolvitor de probleme și exerciții de matematică, fizică, chimie, în revistele de specialitate locale și naționale.

Este prezent și din punct de vedere editorial, în 1996, fiind coautor la lucrarea „Securitatea informațiilor”, Editura Militară, București.

Are contribuții în gândirea militară românească, în ceea ce privește evidențierea necesității îmbinării matematicii nuanțate cu procesul conducerii militare și cu optimizarea actului de decizie operațională, îndeosebi în abordarea complexității proceselor sociale și militare și securitatea lor informațională, securitatea, ca resursă și dimensiune științifică în războiul modern, aplicațiile inteligenței artificiale în domeniul militar și căile concrete de realizare a unui factor de medie convergență între domenii care, până acum, nu au fost abordate, părând disolubile, conexiunile război cibernetic-inteligența artificială, reliefarea dimensiunii ecologice a acțiunilor militare, a coordonatelor războiului „ecologic” și a reperelor etnologice în condiționarea acestora cu cele ecologice în conflictele militare moderne.

O altă direcție de cercetare a fost aspectarea consonantică a actului de conducere în devenirea militară. Ca membru al Academiei de Cibernetică „Ștefan Odobleja” (1993) a susținut un ciclu de referate și comunicări, vizând spectrul ideatico-acțional militar și demersul pull-back de analiză și confirmare valorică în dimensiunea rezonanței odoblejiene, ontic și consonantism într-o posibilă devenire a inteligenței naturale și artificiale, cicluri deschise și închise în dezvoltarea științelor tehnice, cibernetizarea asistării medicale, educația medico-farmaceutică și controlul actului specific.

A participat la simpozioane naționale și academice, la întruniri științifice internaționale, a organizat manifestări de profil pe plan județean. A prezentat o serie de lucrări, sub semnătură proprie sau în colaborare, care se referă la cunoașterea vizionară și determinările obiective și subiective ale fenomenelor parapsihologice, abordarea filozofică și științifică a sferelor tempologice și ludice (de la joc la gândire și acțiune militară) și a conexiunii jocului cu timpul (timpul – ca factor important al oricărui joc strategic), teoria atomilor de cuvânt (teorie care explică mecanismul creării cuvintelor și limbii, evoluția acestora în arealul vechi românesc), vechimea poporului român, fazele și ratele de umanizare.

A realizat programe informatice cu aplicabilitate militară, medicală și școlară. A publicat articole și studii în „Conferința națională de cibernetică 15-16 nov. 1993”, Editura Europa Nova, 1994, „MEDINF 95 - Extended Abstract”, Societatea română de informatică, 1995, revista departamentală „Gândirea militară românească”, „Sintes-International


274

symposium on systems theory, robotics, computers & process informatics”, Craiova, 1998, „Conferința națională de informatică medicală”, Arad, 1998; „Conferința națională de cibernetică”, București, 1998; Conferința națională de cibernetică a Academiei „Ștefan Odobleja”, Oradea, mai 1999; MEDINF’99, Sibiu, octombrie 1999, ziarul Teleormanul 1999-2010.

În prezent, continuând activitatea profesională la înălțimea exigențelor impuse, încă de la începuturile ei, colonelul Viorel Pavel Ciobanu este un neostoit analist științific al problematicii complexe a carierei militare, privind: Reforma managementului resurselor umane, ale oștirii naționale; Armata - de la caracterul de masă la cel profesionist; Evoluția războiului, de la lupta cu ghioaga la războiul geofizic; Acțiunile militare altele decât războiul; Crizele și factorii de risc – cunoaștere și gestionare; Imagologia, componentă indispensabilă a războiului modern; Perversitatea războiului și războiul pervers; Terorismul – maladia noului veac, și Războiul antiterorist, ca o nouă specie apărută pe „Câmpul lui Marte”.

Succesul profesional a atins treptele împlinirii și ale satisfacției unei vieți, pusă în slujba Patriei și apărării sale.

(Profil realizat de General de brigadă (r.) Constantin Ucrain, în lucrarea „PERSONALITĂȚI MILITARE DIN TELEORMAN”, Editura Pro Transilvania, București, 2002).

CĂRȚI DE COAUTOR ȘI AUTOR

1) SECURITATEAINFORMAȚIILOR, Editura Militară, București, 1996.

Coautori: col. dr. ing. Gheorghe Ilie, Col. Ion Stoian

În această lucrare, se propune reliefarea sau adâncirea unor aspecte privind:

- jurisdicția dreptului și necesității proceselor sociale în general, a rețelelor de calculatoare în special, precum și a informației în particular;

- deontologia și comportamentul de securitate;

- necesitatea socială a protecției informațiilor;

- aspecte ale protecției diferențiate a informațiilor destinate cunoașterii, procesării


275

sau transmiterii, a datelor nominative (personale) și a programelor informatice;

- mediul de securitate a calculatoarelor și rețelelor de calculatoare; - strategii și modele de securitate a calculatoarelor și metodologia

de implementare a acestora; - instituția administratorului de securitate a rețelelor de

calculatoare. REFERINȚE DESPRE CARTE OBSERVATORUL MILITAR, 22 - 18 IANUARIE 1997 În continuarea unei lucrări de referință într-un domeniu unde

bibliografiile sunt mai mult decât discrete, frecvent convenționale și precis direcționate spre cei avizați, am numit, evident, insolitul volum „Securitatea sistemelor militare”, apărut tot la Editura Militară și pe care l-am semnalat cititorilor noștri la momentul respectiv, a văzut lumina tiparului o carte pe care, răsfoind-o și, poate, timorați de numeroasele scheme, tabele și de abundența unor termeni și formule de abordare preponderent la îndemâna profesioniștilor managementului și ingineriei informațiilor, s-ar putea, prea grăbiți, s-o fi ignorat. Este vorba de „SECURITATEA INFORMAȚIILOR”, elaborată de un colectiv de specialiști militari.

Așa cum remarcă și domnul general de brigada (r) ing. Virgil Dobrin într-o sugestivă aserțiune reprodusă pe subcoperta volumului, ne aflăm în fața unei lucrări de deschidere în domeniu, menită să asigure bazele ingineriei și integrării unor mecanisme de securitate complexe și eficace în rețelele de calculatoare, în vederea eliminării posibilității de distorsiune, fraudelor, sabotajelor și încălcării confidențialității, fiind prima carte, la noi, care încearcă să răspundă constatărilor lui Alvin Toffler, potrivit căruia dezvoltarea teleinformaticii „va ridica întrebări încuietoare despre relațiile dintre date, informație și cunoștințe, despre limbaj, despre etică și modelele absconse pe care le conține software-ul; (…) responsabilitatea erorii sau părtinirii, problemele intimității și ale echității se vor aglomera în cascadă”.

Consumatoare de resurse, uneori greu de prevăzut și cu atât mai greu de suportat – țin să ne avertizeze autorii în introducerea studiului lor, securitatea ar trebui privită și din perspectiva contribuției sale ca resursă de fiabilitate, de viabilitate, de stabilitate și de remodelare parametrică și structurală. Ajutând și impunând transformarea conducerii dintr-un element pasiv de dictat și ascundere, într-un element reflexiv de toleranță rațională, pentru controlul permanent al eficienței măsurilor și contramăsurilor proprii și al reacțiilor partenerilor (sau/și ale inamicilor), securitatea sistemelor se dezvoltă astăzi ca o aplicație științifică de stringentă actualitate, având un caracter intregrator față de fiabilitate și viabilitate, dar manifestă și un puternic caracter pragmatic, prin rezolvarea unor probleme


276

de siguranță și stabilitate ale sistemelor mari, de covârșitoare importanță atât în conservare (monotonie), cât, mai ales, în devenire (dinamică).

Autorii au optat pentru inechivocul termen de SECURITATE, ca sintagmă și înțelegere a esenței fenomenului investigat, cu deschidere exactă către valorile universale ale democrației autentice, care se întemeiază pe faptul recunoscut că; „de când a apărut, omul își bate joc de frică doar când este liniștit”. Evident, un atare comportament, aparent paradoxal, este susținut și cultivat de starea de securitate, prin posibilitatea sa de predicție a imprevizibilului și prin potențialul său de combatere a pericolului.

Pledoaria cea mai pregnantă a autorilor și a cărții de referință rămâne aceea că, preîntâmpinând infracționalul particular prin metode sistemice (general-dinamice) de comportament predictiv și adaptativ, securitatea păstrează un echilibru democratic (conform legilor) între infraroșul Liberului-Arbitru și ultravioletul Determinismului-Totalitar, oferindu-i sistemului posibilitatea de a-și dirija razele de lumină ale existenței prin prisma translucidă a propriei structuri. Altfel spus, securitatea – ca element esențial al calității – pune la dispoziția fenomenelor, proceselor, sistemelor, dar și a colectivităților și indivizilor garanția cvasijuridică a dezvoltării morale și fizice.

De asemenea, determinând limitele dezvoltării normale, securitatea nu o îngrădește, ci o încurajează, deoarece, deși are în fața sa un teren accidentat spre devenire, fenomenului aflat în securitate i se oferă posibilitatea să-și aleagă drumul sau traiectoria de traversare, să înfrunte pregătit pericolele, să riște rațional și să se concentreze spre adaptare și eficientă.

Dar, neîndoielnic, pentru realizarea celui mai sigur și eficient management al securității, țin să ne încredințeze autorii, mai salutară decât oricare alta rămâne remarca unui specialist francez în materie de securitate a informațiilor, invocată în chiar finalul cărții: „Nu te sfii să aperi, nu te zgârci în cheltuieli pentru apărare, chiar dacă nu ai fost atacat niciodată, pentru că siguranța dată te-a făcut să te orientezi spre alte domenii prioritare și te-a răsplătit nu numai cu liniște, ci și cu un câștig sigur”.

Colonel ALEXANDRU BODEA

TELEORMANUL, MARȚI 26 AUGUST 1997 Lansată la Alexandria spre finele anului trecut, lucrarea

„SECURITATEA INFORMAȚIILOR” se adresează unei palete largi de specialiști, de la teleinformaticieni la juriști, de la economiști la futurologi, dar și parlamentarilor și guvernanților, ea fiind prima carte din România care abordează și asigură, cu înaltă competență în materie, bazele ingineriei și integrării unor mecanisme de securitate, complexe și eficiente, în rețelele de calculatoare electronice, în vederea preîntâmpinării alterării informațiilor, încălcării confidențialității, a fraudelor și sabotajelor.


277

Deși militari, autorii: colonel dr. ing. Gheorghe llie, colonel lon Stoian și maior Viorel Ciobanu, astăzi locotenent-colonel, acesta fiind și conjudețeanul nostru care activează la Centrul Militar Teleorman, tratează global problematica securității informațiilor, deoarece, ca proces cibernetic, cu o legislație specifică și un suport tehnologic adecvat, ea are și un obiectiv precis: stabilitatea, stare necesară în orice domeniu, fie el civil sau militar, cu atât mai mult cu cât volumul cel mai mare al cheltuielilor, pe plan mondial, efectuate pentru protecția sistemelor de informații se înregistrează în domeniul economic, unde, de altfel, se și produc cele mai multe distorsionări și deturnări ale informațiilor, prin penetrare în rețelele de calculatoare.

Adoptând termenul de securitate, cu riscul de a trezi resentimente, autorii se explică prin utilizarea lui în plan internațional de către mai toți specialiștii în domeniu, dar și ca măsură a justei înțelegeri a fenomenului, cu deschidere către valorile democratice adevărate, care se bazează pe faptul recunoscut, că „de când a apărut, omul își bate joc de frică, doar când este liniștit”. Pe tot parcursul lucrării, răzbate ideea, exprimată încă din partea introductivă, că securitatea este o componentă, primordială, a calității unui fenomen, proces, sistem sau produs, din punctul de vedere al „Stabilității în devenire”.

Adresându-se, poate, mai întâi, economiștilor, când afirmă că securitatea informațiilor este o „consumatoare de resurse, uneori greu de prevăzut și cu atât mai greu de suportat”, autorii demonstrează, cu o logică peremptorie și numeroase exemple din experiența internă și din străinătate, că ea trebuie privită de către societate și din perspectiva contribuției sale ca resursă de fiabilitate, de viabilitate, de stabilitate și remodelare parametrică și structurală, cu valoare indiscutabil superioară investiției, iar atunci când este vorba de securitatea națională, calculul contabil nici nu-și mai găsește locul.

Studiul se deschide cu tratarea greșelilor, accidentelor și infracțiunilor de securitate, aici fiind dezbătută și problema faimoaselor „virusuri”, și cu legile care reglementează securitatea informațiilor, dar și cu o serie de coduri deontologice care trebuie să guverneze în domeniu, la noi și în lume, un capitol adresat, spunem noi, poate, în primul rând parlamentarilor și staff-urilor serviciilor de informații civile și militare, continuând cu demonstrarea, exemplar argumentată, a necesității sociale a securității informațiilor. Lucrarea abordează apoi problema definirii securității calculatoarelor și a mediului de securitate a unei rețele de calculatoare, cu toate proiecțiile (laturile protecției) lui: legislativă, fizică, tehnologică, informațională, de personal.

Capitolul final, al patrulea, este cel care constituie, într-o evoluție logică, zona de prezentare a strategiilor și modelelor de securitate pentru calculatoare și rețele de calculatoare și a metodologiei de implementare a acestora, dimpreună cu o „instituție” a administratorului de securitate a


278

rețelei de calculatoare, diferită de „instituția” administratorului de rețea, dar colaborând strâns cu aceasta. Ultimele rânduri ale cărții sunt idei condensate, niște îndemnuri pertinente, din care am ales unul, cu o largă valabilitate: „Nu suprimarea cheltuielilor te salvează de faliment, ci numai și numai justa lor dimensionare și repartiție”. A propos și de cheltuielile pentru realizarea securității informațiilor.

Benoni SCHMIDT

2. PERSONALITĂȚI MILITARE DIN TELEORMAN, EdituraPro Transilvania, București, 2002.

Coautor General de brigadă Constantin Ucrain

Prefață Cu începuturile pierdute în

negura veacurilor Teleormanul – străvechiul teritoriu de la extremitatea sudică a spațiului geografic românesc – atestă, prin neîntreruptele semne pe care le-a transmis de-a lungul timpului, permanența pe aceste meleaguri, dar și locul distinct bine definit al teleormănenilor în geografia spiritualității românești și istoria acestui neam.

Spațiul din proximitatea Oltului cu Dunărea – o provincie culturală deosebit de bogată în tradiții și în resurse – este mai cunoscut ca loc unde au studiat, s-au format ori și-au desfășurat activitatea câteva personalități militare de ieri sau de astăzi,

emblematice pentru armata, poliția, jandarmeria, pompierii sau medicina militară din România.

Cartea de față „Personalități militare teleormănene” completează mai slaba densitate a informației dintr-un domeniu în care Teleormanul se poate mândri cu o pleiadă de militari de excepție, care se întinde pe durata unui veac. Începând cu David Praporgescu, „eroul de la Coți” sau Florea Țenescu, fost șef al Marelui Stat Major, până la generalii de astăzi. Prin conținut, prin bogăția datelor cu caracter biografic, prin mesajul educativ, transmis generației care „vine din urmă”, lucrarea își găsește locul în curentul de reconsiderare a valorilor perene și a tradițiilor poporului român creat în decembrie ‘89, motiv pentru a sprijini financiar apariția sa.


279

Gestul nu este singular, ci este suficient să amintesc că am înțeles și vom înțelege întotdeauna să cinstim eroii neamului, să acordăm tot sprijinul pentru ca aceștia să rămână mereu vii în memoria generațiilor care le-au urmat. Venerația și respectul pentru memoria eroilor au făcut posibile mutarea și punerea în valoare a Monumentului închinat eroilor din Războiul de Reîntregire 1916-1918, precum și construirea Monumentului ridicat în memoria celor peste 11 mii de teleormăneni căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial și, nu în ultimul rând, reconstruirea „Cimitirului Eroilor de la Prunaru 1916-1919”.

Acum, când armata este într-o perioadă de prefaceri și transformări menite să faciliteze integrarea României în structurile Euro-Atlantice, ne bucurăm că tradițiile acesteia nu sunt date uitării. Alături de Biserică, prin care ni s-a conturat și perpetuat caracterul de popor creștin, alături de Școală, cea care a cultivat cu asiduitate și perseverență conștiința națională, Armata a fost în multimilenara istorie a românilor scutul și pavăza care au garantat suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a țării, iar faptele de arme ale acestor înaintași trebuie să constituie permanent un exemplu.

„Personalități militare teleormănene” conține suficient de multe exemple de urmat, motiv pentru care o recomandăm spre lecturare cititorilor, și în special tinerilor, nu numai celor care au ales o carieră militară.

Liviu Nicolae Dragnea, președintele Consiliului Județean Teleorman

3. PAȘI… ÎN COLUMNELEVIEȚII, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2003.

Cuvânt înainte Dintotdeauna, ritmurile cuvân-

tului ostășesc s-au constituit în conștiințele tinere în adevărate trepte ale columnei devenirii noastre prin vreme. Dacă la aceasta închipuim și stema distincției militare, care încununează marile virtuți de care dispune un bărbat la vârsta marilor decizii ale vieții, ne vom da seama că haina militară reprezintă pentru un om și pentru o națiune un adevărat prilej de împlinire și o reală posibilitate de confirmare a


280

certitudinilor prezente și viitoare. Am fost conștienți, încă de la intrarea în amfiteatrele Liceului

Militar „Dimitrie Cantemir” că optăm pentru o profesiune pe cât de nobilă, pe atât de responsabilă și de frumoasă, în care pe primele locuri am așezat dragostea și prețuirea față de viața oamenilor, ne-am străduit ca atât noi, profesioniștii într-ale armelor, cât și cei care ne înconjoară în viața de toate zilele să avem un standard de viață și de civilizație cât mai ridicat și prin profundă generozitate umană, pe care am probat și o probăm, să fim deosebit de utili în viață, nouă și familiilor noastre și, deopotrivă, tinerilor cu care am intrat și intrăm în contact zilnic, pe câmpurile de instrucție, în poligoane, în tancodroame, în ateliere, centre de cercetări, unități economice și de producție.

Aceasta este menirea fundamentală a Armatei Naționale, aceea de a contribui cu toate eforturile specifice pentru a-i vedea fericiți pe cei din preajmă și laolaltă cu aceștia și noi, Promoția 1973 a Liceului Militar, iar în condițiile statului democratic de azi, când imperativele sociale mondiale converg către liniștea și pacea fiecăruia dintre noi, ne-am ridicat permanent exigențele în scopul îndeplinirii dezideratelor de bine și mai bine pentru oameni.

Liceul Militar pe care l-am absolvit a fost un adevărat prilej de instrucție și educație, pe cele mai înalte cote ale desăvârșirii umane. Noi, absolvenții de atunci ai anul 1973, maturii de azi, am întâlnit aici un corp profesoral de excepție, o bază didactico-materială fără reproș, posibilități de instruire militară multiple și putem afirma cu tărie că am regăsit în acest lăcaș al științei și culturii o a doua familie, care ne-a dat tot ce ne trebuie pentru viață. Aici și numai aici am regăsit pe tot traseul devenirii noastre profesionale apa vie a înălțării noastre pe treptele profesiunii. Acolo, și în familiile de unde provenim fiecare, am regăsit pridvorul satisfacțiilor și împlinirilor viitoare, căci tot aici ne vom întoarce pe un anumit suiș al vieții, încununați de roadele muncii și binecuvântați de picurii albi ai centenarului vieții pe care ni-l dorim să-l atingem cu toții.

Și în acest fel, patria ne va fi recunoscătoare, iar noi vom fi pentru veșnicie oștenii ei cei mai devotați!

Am întocmit această lucrare cu întreaga generozitate a ființei noastre, spre a fi pusă la dispoziția tinerilor, care doresc să-și ia în viață ca model, izbânzile domeniului militar. Și nu numai, deschizându-se noi posibilități de afirmare și de împlinire.

Și am dorit atât de mult ca această cronică să contureze povestea tuturor ce au dat viață și sclipire clipelor de atunci din Grădina lui Vodă Cantemir și tot noi, cronicarul, mărturisim regretul că nu toți au răspuns chemării la strigarea „catalogului” ...iar unele profile sunt sumar evaluate, datorită lipsei obiective de date concludente.

Credem că, această carte poate fi utilă și Birourilor Informare-Recrutare și Centrelor Zonale de Selecție și Orientare, pentru promovarea


281

profesiei militare și pentru punerea în lumina frumuseții și a exigențelor sale, cât și a absolvenților de licee în căutarea unor modele de viață și profiluri profesionale.

4. PIRAMIDA CANTEMIRISTĂ, vol. I, Editura Centrului TehnicEditorial al Armatei, București, 2007.

Coautori: Prof. Constantin Giurgincă, General-locotenent Florian Pință

Motto: „În lumina stelelor, noi pământenii n-avem umbre” Lucian Blaga

Argument Istoria națională a

evoluției poporului român consemnează ca o efigie a permanentei și nobilei mândrii ostășești și locul de taină și de adâncă recunoștință al perpetuei nașteri și renașteri a românismului, de la poalele Carpaților, al orașului Breaza, acolo unde, parcă pentru prima oară a avut loc întâiul „descălecat” al numelui de România eternă.

Aici, se pare că timpul a stat în loc, așteptând peste decenii și epoci ca semințele acelui moment fertil să germineze, să rodească și să înflorească în fructele unei istorii, mai plină de seve și de lumini, care să pună încă o aură sacră peste fruntea unui neam hărăzit de Dumnezeu, întru binecuvântarea păcii și a nemuririi.

Noi, cei care am fost meniți să călcăm cu sfială și pietate peste pragul acestei cetăți de lumină – Liceul militar „Dimitrie Cantemir” Breaza – ne-am mărturisit sub cupolele vieții și cunoașterii umane, dorința curată de a continua peste vremuri și vremi, acest spirit al marelui voievod al culturii naționale –Dimitrie Cantemir – și al prestigiosului lăcaș de învățământ și cultură din Alma Mater Cantemir.

Fie ca această flacără a sufletelor noastre, întreținută de focul științei și învățăturii primit și dăruit cu generozitate și altora, să se întrupeze în realități palpabile, acum și totdeauna pentru binele și mai binele oamenilor din mijlocul cărora facem parte.


282

Rememorându-ne vârstele și evenimentele sociale prin care am trecut, fiecare dintre noi, trăim un sentiment al îndatoririi continue că parcă nu am făcut totul, la cel mai înalt nivel de recunoștință, pentru oamenii și locurile pe unde am trecut și ne simțim mereu chemați la obârșii, cu ofrandele noastre de preaplin și de matură înțelepciune.

Tocmai de aceea, corola de prețuire și respect care o punem lângă tâmpla încărunțită a celor mai de seamă personalități ale Armatei naționale, se vrea și un simbol de omagiere și de mulțumire adusă Dumneavoastră, celor care sunteți un reper al perfecțiunii profesionale și morale, și pe care noi îl cinstim și îl respectăm cu toată noblețea sufletelor noastre – generalii Armatei Române, foști cantemiriști.

Cartea oferă doar o față a ceea ce este cantemirismul, luminat printr-un criteriu de performanță profesională – generalii formați la Alma Mater Cantemir, liceul militar fiind roata olarului pentru cadeții cantemiriști, vatra în care s-a modelat măiestru alfabetul tainic al devenirii adolescenților. Performanțele profesionale ale absolvenților cantemiriști antologate în acest remember învederează acel mesaj simbolic încrustat de Nicolae Iorga: „O viață de om așa cum a fost”.

Roadele devenirii profesionale sunt extrapolate la nivelul unor promoții și nu la nivelul unui individ, unde aprecierea ar putea fi de multe ori subiectivă. Toate cele făurite în timpul uceniciei cantemiriste nu pot fi cuantificate cu exactitate, dar roadele semănatului de atunci pot fi cântărite cu obiectivă detașare. Nu întâmplător pe cantemiriști îi întâlnești în partea superioară a ierarhiilor sociale.

Această carte încearcă să fie o privire dinăuntru asupra unei instituții militare de învățământ liceal, Colegiul Militar Liceal „Dimitrie Cantemir”, Breaza.

Volumul a dorit să spicuiască și să sintetizeze file de viață din curgerea și devenirea unei memorii, plecată pe lunga timpului cărare, plătind cuvenitele vămi de trecere, destinului. Adunate la un loc, toate aceste file, într-o cronică a timpului trăirii, ca timp al regăsirii, deschid poarta intrării într-un univers cu tărâmuri înalte, tărâmul „Cuibului de șoimi” din grădina lui Vodă-Cantemir, coborâți de sus, sub veghea albastrului cantemirist, în statura ucenicilor păzitori ai testamentului Voievodului.

Cartea are valoare și de document social-istoric pentru că o întreagă derulare de evenimente petrecute de-a lungul unei jumătăți de veac (1950-2000) în România au fost trăite pe viu, de către domnii generali, fie ca martori, fie ca actanți ai întâmplărilor.

Deși cariera militară are etape și jaloane cu exactitate trasate, replica la social a fiecărui martor este particulară și este rezultatul ecuației personale a conștiinței fiecăruia. Pentru destinul ofițerilor Armatei Române, din perioada sus amintită, ar trebui reamintit poemul lui Nichita Stănescu („Poetul și soldatul”):


283

„Poetul e ca și soldatul Nu are viață personală”. Sperăm să fie o lectură captivantă, un fel de „Poveste a vorbei” ori o

„Halima” ori un revelat „Hanu-Ancuței”, care să ofere cititorului o poveste într-o poveste și tot așa mai departe în caierul timpului neostenit și fără de sfârșit…

Toți cei care au încropit aceste file de poveste sunt coautori ai cărții, și îngrijitorii cărții le mulțumesc cu fraternă iubire. Unii dintre domnii generali nu au participat la scrierea cărții, neavând încă răgazul cuvenit liniștii cerute de popasul în fața foii albe de scris, alții poate nu au primit chestionarul oferit de autori. Oricum, dorința autorilor a fost să fie cuprinși în această piramidă cantemiristă toți generalii cantemiriști (uneori am apelat la interviuri, alteori, la evocarea unora dintre ei), de aceea și regretul nostru pentru cei absenți din carte.

REFERINȚE DESPRE CARTE TELEORMANUL, MIERCURI, 24 OCTOMBRIE 2007 Generațiile în succesiune au datoria morală și interesul pragmatic de

a învăța de la înaintași tot ceea ce poate folosi evoluției pozitive, dezvoltării, mai binelui lor. Pentru aceasta, predecesorii trebuie să lase urmașilor slova scrisă a experienței lor și a preceptelor care se desprind din ea, cernând cu grijă, cu răspundere, faptele și sensurile acestora. Este ceea ce se și face de către autorii volumului „PIRAMIDA CANTEMIRISTĂ” – De la lampasul cantemirist, la vipușca de general – respectiv profesorConstantin Giurgincă, general-locotenent doctor Florian Pință și colonel (r) Viorel Ciobanu, cel de-al treilea numit în ordine fiind concetățeanul nostru din Alexandria, vechi colaborator al Ziarului „Teleormanul”, personalitate bine cunoscută în cercurile intelectuale din județ și nu numai, actualmente președintele Organizației județene a cadrelor militare în rezervă și retragere „General David Praporgescu”. Domniile lor își zic cu modestie „îngrijitorii cărții”, atunci când mulțumesc coautorilor – un șir foarte lung de generali, absolvenți ai Colegiului Militar Liceal „Dimitrie Cantemir”, din Breaza. Dar, numai văzând și răsfoind rapid opusul de 632 de pagini, apărut la Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, în condiții grafice excelente, cititorul înțelege eforturile necesare și dificultățile întâmpinate, întru ducerea la bun sfârșit a unei asemenea temerare întreprinderi, ceea ce, neîndoios, amplifică valoarea lucrării și meritele realizatorilor.

„Piramida Cantemiristă” este istoria de cinci decenii, din perioada 1950-2000, a înalt prestigioasei instituții de învățământ militar românesc, cu toate avatarurile ei, este, în fond, o istorie a țării noastre și, în același timp, o radiografie, chiar dacă numai parțială, a unor destine personale, ale generalilor care au contribuit, la rându-le, în depănarea acestei istorii. „Cartea oferă doar o față a ceea ce este cantemiristul, luminat printr-un


284

criteriu de performanță profesională – generalii formați la Alma Mater Cantemir... Performanțele profesionale ale absolvenților cantemiriști antologate în acest remember învederează acel mesaj simbolic încrustat de Nicolae Iorga: „O viață de om așa cum este”, se spune în „Argumentul” din deschidere, autorii justificându-și demersul și metoda, adăugând că: „Deși cariera militară are etape și jaloane cu exactitate trasate, replica la social a fiecărui martor este particulară și este rezultatul ecuației personale a conștiinței fiecăruia”. Autorii au trimis un set de 22 de întrebări câtorva sute de generali, solicitând răspuns, întrebările având în subtext ceea ce arătam la început: ideea că, prin experiența personală descrisă, să se cristalizeze, pentru generațiile tinere, reperele de orientare în acțiune, principiile de urmat, o filosofie care să le insufle optimism, voința de a învinge greutățile vieții, nu puține nici în noul context social-politic.

„PIRAMIDA CANTEMIRISTĂ” este o carte de valoare, atât pentru publicul larg, cât și pentru specialiștii artei militare, istoriei, psihologiei, filosofiei. Azi, iată, în ajunul sărbătoririi Zilei Armatei României, ca un omagiu adus acesteia, se face lansarea volumului și în Alexandria, în sala mare a Bibliotecii Județene „Marin Preda”, unde sunt invitați, deopotrivă, tineri și vârstnici, civili și militari, la orele 13:00.

BENONI SCHMIDT

5. PIRAMIDA CANTEMIRISTĂ, vol. II, Editura Alma – Craiova,2012. Coautori: Prof. Constantin Giurgincă, Col. dr. Constantin Moraru.

MOTTO: „În lumina stelelor, noi pământenii n-avem umbre.”

Lucian Blaga


285

Argument

Volumul II este închinat aniversării centenarului întemeierii învățămân–tului militar modern românesc, la 04 iunie 1912, prin ctitorirea Liceului militar de la Mânăstirea Dealu, de către marele patriot Nicolae Filipescu.

Colegiul Militar Liceal «Dimitrie Cantemir» a preluat nobilele tradiții ale Colegiului Militar «Nicolae Filipescu” de la Mânăstirea Dealu, consolidându-le și îmbogățindu-le în timp.

Cartea „PIRAMIDA CANTEMIRISTĂ – DE LA LAMPASUL CANTEMIRIST LA VIPUȘCA DE GENERAL” este și o călăuză pentru o MAGNA EPICA, epopeea spiritului cantemirist militar.

Diploma de excelență acordată volumului II al cărții PIRAMIDA CANTEMIRISTĂ

6. DIMITRIE CANTEMIR – PUNTE A CUNOAȘTERIIÎNTRE ORIENT ȘI OCCIDENT, Editura Prouniversitaria, București, 2016. Coautor Mihail Țăpârlea


286

POSTFAȚĂ Un colectiv de cercetători și profesori entuziaști, sub referențierea

științifică a domnilor generali Gheorghe Văduva, Ion-Aurel Stanciu, și coordonarea domnului general Mihail Țăpârlea și a domnului col. r. Viorel Ciobanu oferă, așadar, cititorului român și european interesat, o nouă lucrare dedicată celui mai mare savant pe care poporul român l-a dăruit științei și culturii universale, la începutul Epocii Luminilor – „DIMITRIE CANTEMIR – PUNTE A CUNOAȘTERII ÎNTRE ORIENT ȘI OCCIDENT”. Sunt dascăliși cercetători militari, proveniți din marile centre universitare și ale învățământului militar București, Craiova, Iași, Târgu-Mureș, Suceava, Constanța, Alba-Iulia, Onești, Breaza etc., dedicați vieții și operei marelui savant, proveniți din unități de învățământ, cultură și cercetare care îi poartă numele și reuniți într-o asociație programatic denumită Asociația Europeană „Dimitrie Cantemir”.

Obiectivul principal al Asociației, care se prezintă prin program și realizări în Anexe, ca și obiectivul principal al volumului, este acela de a readuce, în sfera de interes a actualelor generații, viața și opera lui Dimitrie Cantemir, așa cum au fost, cu umbre și lumini, ca model și sursă de inspirație pentru o analiză politică realistă a momentului istoric pe care îl trăim și care are multe din reperele epocii în care Cantemir s-a format, a gândit, a creat și a acționat, inclusiv ca om politic.

„DIMITRIE CANTEMIR – PUNTE A CUNOAȘTERII ÎNTRE ORIENT ȘI OCCIDENT” nu este o operă exhaustivă. Este o culegere de studii și articole de specialitate, care încearcă să abordeze toate laturile personalității domnului-cărturar, a cărturarului-domn și, în primul rând, remarcabilele sale contribuții în cercetarea istorică, sociologică, filosofică, etnografică, geografică, dar și geopolitică și geostrategică a epocii sale. În


287

același timp, volumul analizează și epoca, de un acut grad de periculozitate pentru poporul român, epocă în care încep marile rășluiri teritoriale pe seama sa, operate de Imperiul Romano-German și Imperiul Rus, și în care atitudinea otomanilor față de românitatea nord-dunăreană se schimbă.

În regres după asediul Vienei (1683), sultanii renunță la doctrina statului universal, Casa Islamului recunoscând oficial, după 1699, și existența altor state și înțeleg, pentru salvarea Porții, necesitatea constituirii unui stat românesc puternic la Dunăre, ca tampon sau scut în calea expansiunii ruso-germane spre Mediterana. Aceasta este schimbarea majoră, care i-a scăpat lui Dimitrie Cantemir, strict ancorat în mentalul românesc al momentului său istoric. Dacă a analizat corect Creșterea și descreșterea puterii otomane, anunțând românilor și Occidentului sfârșitul Imperiului Otoman, el nu a intuit potențialul pericol reprezentat de Rusia. Un pericol pe care, la data aceea, fermecat de calitățile lui Petru I, un stăpânitor care lupta pentru scoaterea rușilor din starea reală de înapoiere față de Occident, nu avea cum să-l prevadă, dat fiind faptul că noul competitor la stăpânirea spațiului românesc, avea să-și dea „arama pe față” abia în cursul războiului ruso-germano-turc din 1736-1739, când a renunțat la masca solidarității ortodoxe, dovedindu-se, potrivit lui Ion Neculce, un adversar mai crud și mai rapace decât fuseseră vreodată otomanii și tătarii.

La data aceea, însă, Dimitrie Cantemir își ocupase demult locul printre „nemuritori”, urmașii săi deveniseră generali și exponenți ai politicii țariste în spațiul românesc și majoritatea celor 4000 de români care îl urmaseră în exil în zona Harkovului se încovoiase sub cnutul noului stăpân. Pentru elita care l-a urmat, însă, șocul a fost atât de puternic încât mulți dintre boierii exilați, în frunte cu hatmanul Ion Neculce, s-au întors în țară pentru a-și preveni compatrioții asupra intențiilor reale ale „fratelui mai mare” ortodox.

Alianța cu rușii, soluția gândită și aleasă de Cantemir, s-a dovedit dezastruoasă pentru români. La fel, soluția boierimii muntene de a coopera cu germanii. Soluția Brâncoveanu, de echilibru între marile puteri s-a dovedit extrem de riscantă pentru promotori. Care ar fi fost răspunsul corect căutat de generația Cantemir? Poate va fi descoperit de actualele generații de români, în împrejurări externe extrem de asemănătoare, dacă vor ști să învețe ceva din căutările și experiența înaintașilor. Și acesta este scopul ultim al prezentului volum. Să înarmeze actualele tinere generații de români cu armele cunoașterii, bazată pe experiența acumulată de părinții și părinții părinților lor.

Cele 30 de studii și articole ale lucrării pe care Asociația Europeană „Dimitrie Cantemir” le oferă cititorului, ca și materialul bogat din Anexe sunt menite, așadar, să trezească mult prea grăbitelor actuale tinere generații de români și europeni, în genere, gustul pentru cercetarea autentică, în scopul cunoașterii, pentru adevăr și prin asumarea contribuției


288

înaintașilor la cultura, civilizația și aspirațiile politice europene, a realizărilor și erorilor comise de acestea în împrejurări asemănătoare, să le faciliteze găsirea soluțiilor optime pentru revitalizarea, prin acțiune comună, a continentului care, timp de peste două milenii, a determinat politica planetei, soarta popoarelor, culturilor și civilizațiilor și însăși evoluția umanității.

Mircea Dogaru Colonel în rezervă, doctor în istorie militară, specialitatea

„Istorie militară antică, medievală și arheologie”, Membru în Consiliul Director al Asociației Europene

„Dimitrie Cantemir”.

8. SUNT FIU AL ALEXANDRIEI, TELEORMĂNEAN, EdituraBluementhal, București, 2016.

PREFAȚĂ Colonelul Viorel Ciobanu a adunat într-un volum câteva din scrierile

sale foarte importante, atât pentru memoria faptelor de arme ale ostașilor români și ale țării, din perspectiva unuia dintre cele mai frumoase și mai sensibile județe ale țării –Teleorman – și municipii – Alexandria, evident, pentru spiritul acestui neam românesc, care a reușit să reziste tuturor tragediilor prin care a fost nevoit să treacă de-a lungul miilor de ani de existență neîntreruptă pe același pământ al strămoșilor. Popoarele care au reușit să-și mențină nealterate și viguroase, prin secole și milenii, limba, patrimoniul ancestral, teritoriul (atât cât mai este el acum) și, mai ales, cultura, sunt rare. După fiecare mare încercare a istoriei și a vremurilor trecute, poporul român a ridicat un semn sau un simbol, iar acestea


289

strălucesc pe frontispiciul României nu doar ca un blazon, ci mai ales ca un însemn vital al binecuvântării acestui popor cu pământ din Pământul lui Dumnezeu și cu suflet din Sufletul lui Dumnezeu.

Deopotrivă, pământul, ca și gândul românilor, are ceva special, cu totul special. Ca și cum pământul ar fi o ființă vie, o ființă ce ființează, în nemărginirea duratei și în ecourile reverberante ale unui trecut care, în pofida presiunilor globalizării și distrugerii identităților naționale, stă cu noi la masă și ne poartă pe cărările noastre, din trecut spre viitor.

În aceste vremuri, când multinaționalele trec agresiv și primitiv peste hotarele politice, etnice și spirituale, legea lor fiind în exclusivitate profitul, când școala, diriguită de oameni fără scaun la cap, vrea să scoată tânăra generație din templul istoriei naționale și din cel al limbii „vechilor cazanii”, când chiar în conștiința unora dintre noi se cuibăresc drumurile fără drumuri, drumurile spre nicăieri, colonelul Viorel Ciobanu reușește să concentreze în același spațiu vital al spiritualității omenești, al unui patrimoniu uriaș, puternicele sentimente care ne dau, de patru milenii încoace, onoarea și demnitatea de a fi români, cel mai vechi și mai statornic popor din Europa.

Este uimitor cât de harnic, de puternic și de complex poate fi acest om! Aproape că nu există domeniu de care să nu se fi ocupat de-a lungul anilor. Deși se pare că vremea enciclopediștilor a trecut, colonelul Viorel Ciobanu continuă să caute în toate bibliotecile, în toate instituțiile și în toate izvoarele posibile, informație și, mai ales, cunoaștere. Fiind artilerist la origine, are în sânge pasiunea pentru științele exacte, mai ales pentru matematică – unii jurnaliști îi spun matematicianul – dar și pentru științele umaniste, pentru științele militare, pentru tot ceea ce este valoros și important pentru cunoaștere, pentru patrimoniul cognitiv, pentru înțelegerea complexă a vremurilor în care trăim, a fenomenului păcii și a fenomenului războiului, îndeosebi.

Este un nerăbdător, un om jovial și neobosit, cu principii foarte puternice și statornice, ca mai toți camarazii săi, cu un univers ideatic bine conturat și deschis spre noutățile vremii, cu o înțelegere superioară a vremurilor și vremuirilor. Și, mai ales, cu calități omenești alese. Pentru că, înainte de orice, inclusiv în ceea ce scrie, colonelul Ciobanu este un om de profunzime și de mare caracter. Napoleon spunea că, între un ofițer inteligent și un ofițer de caracter, îl preferă pe cel de caracter. El este însă, deopotrivă, un om foarte inteligent – un inteligent harnic, cum l-ar fi caracterizat generalul Moltke – și unul de caracter. În viața sa, în trăirile sale, în cunoștințele, priceperile și abilitățile sale, chiar și în suferință (pentru că nu este ușor să suporți un transplant de ficat și să continui să trudești pe cuvânt, pe idee și pe tărâmul cercetării), el se comportă totdeauna cu optimism și cu o sinceritate pe care parcă ți-o dorești.

Textele selectate pentru acest volum sunt vibrante, foarte variate și, în același timp, construite pe un filon de modestie și temeinice, în care


290

condiționalele și optativele păstrează misterele sugerate de Blaga în conceptul cunoașterii luciferice. Cu cât cunoști mai profund un lucru, cu atât se adâncesc și se multiplică necunoscutele. Judecățile formulate de autor sunt, mai degrabă, asertorice, chibzuite cu multă grijă și foarte atent construite. Ele dau cititorului dimensiunea universului unui om, de dincoace și de dincolo de ceea ce se vede, chiar dacă sugerează nemărginirea. Textele par să aibă în subtext acel Ego sum qui sum (Sunt cel ce sunt), iar interviurile, convorbirile cu oameni importanți, comunicările prezentate cu diferite prilejuri, articolele scrise pe diferite teme, punctele de vedere și atitudinile, neliniștile și chiar îngrijorările, mesajele transmise nu sunt altceva decât niște izvoare care sunt menite să iasă din adâncuri și să curgă spre nemărginirea apelor și oamenilor Planetei Albastre.

Toate aceste texte reprezintă o carte de vizită a distinsului ofițer și a profesorului de vocație. Această carte de vizită are meritul frumos al adunării în același buchet a unor lucrări diferite, dar cu același puternic mesaj de soldat și de om al cetății, de românism și de patriotism. Fiecare dintre cele 2 părți cu 4 secțiuni reprezintă, pe de o parte, o construcție specifică, foarte solidă, cu desfășurări prilejuite de un eveniment sau de o tematică și, pe de altă parte, toate se regăsesc în același filon sinergic și frumos, care definește un om și o operă care, aici, în paginile numeroase ale acestei cărți de vizită, sunt doar sugerate.

Referindu-se la importanța colosală a monumentelor și mormintelor care umplu spațiul Teleormanului, ca și pe cel al țării (nu există loc pe acest pământ românesc, pe acest pământ sfânt, care să nu fi fost, de-a lungul veacurilor, udat de sângele românilor care l-au apărat totdeauna cu arma, cu plugul, cu viața și cu cartea!), el adaugă spusa lui Kogălniceanu: „Marile nădejdi ale unui popor nu înfloresc decât în zona sfintelor morminte ale eroilor. Vai de popoarele care uită de ele!” Și mormintele, ca și marile realizări ale unui popor fac parte din ceea ce înseamnă spațiul, timpul, ființarea, viața și durata.

Volumul cuprinde câteva din reperele importante ale unei activități intense, ale unei prezențe active, ale unui patriotism intrinsec, ce se constituie, într-o adevărată carte de vizită. Este tabloul unui om, unui ofițer, unui intelectual, unui patriot pictat prin cuvintele sale, prin scrierile sale. Dar, mai ales, este un mesaj despre implicare, despre trebuința de a cunoaște, despre o mulțime de oameni care au reușit să mai păstreze – cu imensa lor putere de a dura, de a păstra, de a ierta, de a muri și de a reînvia – unul dintre cele mai frumoase și mai nobile suporturi pentru viață aleacestui neam. Sângele apă nu se face.

Oamenii știu încă să fie împreună – deși pe frontispiciul prezentului și pe cel al viitorului scrie: Nu Naționalismului, Nu Patriotismului, Nu Românismului, Nu Patriei, Nu Vetrei, Nu Istoriei, Nu Limbii Române, Nu Armatei și Sistemului de Apărare Națională și


291

Da, de o mie de ori Da Multinaționalelor, Noilor Invadatori, Deznaționalizării și Imigrării Masive în Neștiutele Orizonturi ale unui Deșert fără orizonturi, pierdute într-un concept de globalizare pe care fiecare îl înțelege cum vrea și îl impune cum trebuie. Oamenii știu încă să fie acasă, în România Străbună, în România Frumoasă.

Acesta sunt eu! spune cartea de vizită a colonelului Viorel Ciobanu, un camarad de mare nădejde, un truditor fără odihnă pe ogorul României și un om minunat.

Gheorghe Văduva Gl. bg. dr. (ret.), cercetător științific gradul I,

Institutul de Studii Strategice de Securitate, București, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Știință din România.

9. SUNT FIU AL TELEORMANULUI, ALEXĂNDREAN,Editura Bluementhal, București, 2016.

POSTFAȚĂ De un patriotism demn de cele mai strălucitoare stele și un interes

deosebit pentru cultura locală și națională, colonelul Viorel Ciobanu, mândru de locul în care s-a format și a profesat vreme de patru decenii, este unul din cei care și-a făcut județul cunoscut și recunoscut prin activitatea sa.

Militar de carieră și licențiat în științe matematice, colonelul Viorel Ciobanu și-a organizat mintea, și-a desăvârșit gândirea și logica, în clasele primare și gimnaziale la Școala generală nr.1 Turnu-Măgurele și Școala generală nr. 2 din Alexandria, și-a conturat apoi personalitatea la Liceul militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza și Școala de Artilerie de la Sibiu și


292

a pornit ulterior pe drumul cunoașterii avansate, prin munca de cercetare științifică.

Transpusă în lucrări, activități științifice și cărți, munca de-o viață, a acestui om de cunoaștere și învățare, este impresionantă. Domeniile la care se face referire în această scriitură sunt deosebit de multe și interesante, cartea de față fiind o adevărată incursiune în lumea fascinantă a culturii.

Pentru că o parte din publicațiile sale am avut plăcerea să le parcurg, încă de la apariție și să-mi dau seama de nivelul preocupărilor, de capacitatea de cuprindere și înțelegere a problemelor majore ale lumii în care trăim, am răspuns cu plăcere invitației de a face câteva referiri la acest volum, cu mândrie intitulat „SUNT FIU AL TELEORMANULUI, ALEXĂNDREAN”.

Un volum al cărui cuprins are șase pagini se recomandă singur! Diseminarea în scopul informării publicului larg a cunoștințelor

și experiențelor personale despre unele teorii, concepții și concepte moderne sunt: opiniile sale privind introducerea matematicii nuanțate în procesul conducerii militare; aplicațiile inteligenței artificiale în domeniul militar; formele structurale, tehnico-materiale și conturul ecologic în conflictele beligene actuale; ordinea prestabilită și ordinea circumstanțială în acțiunea militară și socială; procesele sociale și securitatea lor informațională; conexiunile războiului cibernetic cu inteligența artificială; viața ca o expresie a informaționalului; strategia militară și socială actuală, precum și unele aspecte ale evoluției relațiilor internaționale de astăzi.

În special, studiile și cercetările autorului abordează o tematică de absolută noutate și de mare interes pentru specialiști, dar și pentru publicul larg. Problematica acestora cuprinde: raportul rutină-creativitate în exercitarea comenzii militare; timp și contratimp, dimensiuni ale acțiunilor sociale; modelarea matematică în conducerea militară; rolul ciberneticii și informaticii în domeniul militar și medical; viața și viața artificială; stabilitate, mobilitate și flexibilitate în activitatea actanților; strategii sociale și umane în societatea globalizată etc. Toate aceste subiecte abordate contribuie la ridicarea valorii lucrării și îi dau originalitate.

Trecerea de la știința armatei la științele de vârf ale vremurilor pe care le trăim, la aplicațiile lor tehnice și pragmatice, de la filosofie la medicină, de la cunoaștere la consonantism, de la tempologie la ecologie și implicațiile ei în lumea contemporană este un firesc al gândurilor și cunoștințelor autorului Viorel Ciobanu.

Sinergia scrierilor sale conduce la constituirea lor într-un original și reprezentativ corpus de teze, idei, concepte, chiar pionier al unor teorii cum ar fi cea a cunoașterii vizionare și definirea unei noi discipline, VIZIONICA, care interferează elementele obiective ale vieții cu cele subiective, cu parapsihologia și paranormalul, a fenomenelor predominant bioinformaționale cu cele energetice și de medium-tehnicum.

Cu spiritul investigației și al cultivării relațiilor cu oameni de certă


293

valoare științifică, de comunicare și aprofundare, colonelul Viorel Ciobanu le dedică capitolul „CONVORBIRI CU DIFERITE PERSONALITĂȚI” în care sunt propuse teme de interes deosebit, precum:

• Rolul medicinii, antropologiei, a științelor de graniță și ainterdisciplinarității în contemporaneitate (Convorbire cu academicianul Victor Săhleanu);

• Direcțiile și tendințele actuale în științele socio-umane șicomportamentale ale secolului XXI (Convorbire cu filosoful Lucian Culda);

• Studiul istoriei vechi naționale și europene, interacțiunea om-natură-artifex, pașii organizării științelor, personalități românești remarcabile în domeniul științelor electrice, buclele cibernetice Conta, cosmogonia informațională (Convorbire cu prof. univ. dr. Ing. Margareta Adela Simonescu);

• Problematica securității informațiilor în domeniul militar șisocial, raportul dintre risc și securitate, conceptul de securitate deplină, modelare-simulare-identificare sisteme, conducerea proceselor tehnice și economice, comunicare-negociere-mediere (Convorbire cu generalul Gheorghe Ilie);

• Fenomenul războiului și păcii, agresivității și violențelor dinzilele noastre, triada război-terorism-criminalitate, globalizarea și implicațiile sale, forțele speciale în Armata României, operațiile postconflict (Convorbire cu domnul col. (r.) prof. univ. dr. Lucian Stăncilă);

• Problematica timpului sub aspect filosofic și fizic, divinitatea șinedumeririle despre aceasta, receptarea operei lui Cioran etc. (Convorbire cu domnul colonel (r.) Anghel Hoțu);

• Vechimea și perenitatea neamului românesc pe aceste meleaguri,studiul limbii și civilizației autohtone (Convorbire cu cercetătorul Liviu Teleoacă).

Ultimul capitol lucrării este dedicat cărților publicate ca autor și coautor.

Opera colonelului Viorel Ciobanu, temele militare și umane abordate, sunt pansamente sterile puse pe multele răni deschise ale omului și ale omenirii.

Cu respectul cuvenit, pentru tot ce a făcut spre binele și frumosul culturii, a comunității locale îmi exprim întreaga prețuire și dedic colonelului Viorel Ciobanu și colaboratorilor săi, versurile: „Argintul brazilor cărunți/ Depus pe fruntea milenară/ Și azi vorbește despre mulți,/ Care-au slujit această țară./.../…/ Am datoria de-a cinsti,/ Prin versul meu de închinare, / Pe cei ce veșnic vor clădi/ Istoria nemuritoare!” (din poezia „Argintul brazilor cărunți”- Virginia Vini Popescu - vol. „ÎNTRE PORȚI DE UNIVERS”-Editura Anamarol, 2016).

Profesor DOCTOR VIRGINIA POPESCU

294

COLONEL ANGHEL HOȚU

ÎN TOȚI ANII ÎN CARE A SLUJIT CU DEVOȚIUNE SISTEMUL MILITAR, S-A CONDUS DUPĂ CÂTEVA PRINCIPII GENERAL VALABILE: PRINCIPIUL ÎNALTEI COMPETENȚE

PROFESIONALE ȘI AL MORALITĂȚII ÎN RELAȚIA PROFESOR-ELEV (STUDENT), ȘI MORALITATEA DOCIMOLOGICĂ, CARE IMPUN RESPECTUL REAL AL TUTUROR PARTENERILOR DE

COMPETIȚIE. A ȚINUT ÎNTOTDEAUNA SEAMA DE PRINCIPIUL TOLERANȚEI ȘI AL PRIETENIEI SINCERE, ALEGÂNDU-ȘI AMICII DUPĂ ATRIBUTE ȘI CONCEPȚII

COMUNE, DUPĂ ÎNSUȘIRI REALE.

S-a născut la 15 iunie 1938, în comuna Peretu, județul Teleorman. A absolvit Școala generală în comuna natală, iar Liceul în

străvechiul oraș Roșiorii de Vede. În 1956 a intrat, prin concurs, în Școala militară de artilerie din Sibiu, pe care a absolvit-o în 1959, fiind repartizat la Unitatea militară 01478 Slatina, pe funcția de comandant pluton; în 1963, Unitatea s-a mutat la Brăila, având aceeași funcție. În anul 1964 a susținut examenul de admitere la Facultatea de Filosofie a Universități București, fiind admis în anul I, iar în 1971 a absolvit-o, promovând examenul de Licență.


295

În activitatea militară, a lucrat (între 1965-1971) în cadrul Biroului mobilizare al Unității militare 01478 Brăila.

Din 1971, a fost numit lector la Școala militară de artilerie din Sibiu, - catedra de Științe Sociale.

Din anul 1973, activitatea personală a fost diversificată axându-se, în principal, pe pregătirea profesională și didactică, dar și publicistică. Totodată, a desfășurat activități extraprofesionale cum sunt: șahul și activitatea literară. Referitor la ultimele două aspecte, în Sibiu a obținut prima sa calificare șahistă, prin participare la mai multe concursuri de șah. Sibiul avea o puternică echipă de șah, în care se detașa maestrul Gheorghe RĂȘINARU. În ceea ce privește activitatea literară, în cadrul Școlii a coordonat apariția unei reviste literare în care se publicau realizările de profil ale studenților.

În perioada cât a locuit în Sibiu, obișnuia să facă dese excursii prin împrejurimi, unde a avut satisfacții deosebite. Spre exemplu, la Păltiniș, l-a întâlnit pe Constantin Noica într-un restaurant, la o ceașcă de ceai. A avut o scurtă convorbire cu dânsul, iar cineva le-a făcut niște fotografii, pe care, la mutarea sa în București, i le-a dat lui Gabriel Liiceanu. Se oprea deseori în Rășinari, localitatea lui Octavian Goga și Emil M. Cioran. Despre Cioran nu știa nimic, fapt pe care l-a compensat după 1989. De asemenea, a poposit de mai multe ori în comuna natală a lui Lucian Blaga (Lancrăm) și a fost și în comuna Săliște, comună în care s-a născut un alt filosof ardelean, D. D. Roșca, cel care, în timpul comunismului l-a tradus, în românește, pe G.W.F. Hegel.

În activitatea didactică din Școala militară de artilerie „Ioan Vodă” nu întocmea manuale, ci lecții dactilografiate, proces care-i dădea mari bătăi de cap din partea dactilografelor, absolut neobișnuite cu termenii filosofici.

În 1976 și-a dat examenul de definitivat în învățământ, susținând lecții de profil la Liceul pedagogic de fete din Sibiu, devenind astfel profesor atestat. A susținut acest examen, întrucât titlurile profesional-didactice din învățământul militar nu erau asimilate cu cele din învățământul civil. Din păcate, nici astăzi nu sunt clarificate aceste probleme. În 1977, după absolvirea unui curs de specialitate cu rezultate foarte bune a fost promovat pentru a deveni cadru didactic la Catedra de filosofie a Academiei Militare.

În 1978 a fost numit asistent la această catedră, iar până în 1995 a parcurs toate treptele didactice, când a fost scos la pensie din funcția de șef de catedră.

Între anii 1964-1995 a scris numeroase Studii și articole de specialitate, precum și cu profil psiho-pedagogic, cât și articole care investigau fenomenul militar.

În anul 1984 a urmat un stagiu de perfecționare în cadrul Catedrei de filosofie a Universității București, pe funcția de Cercetător științific, prilej


296

cu care a susținut diverse activități didactice și științifice. La finalizarea acestui stagiu, a susținut și promovat examenul de

admitere la doctorat cu o temă bazată pe normă și valoare, examen marcat de o serie de inechități docimologice, fapt care l-a determinat să renunțe pentru totdeauna la un astfel de demers.

În perioada 1978-1995 a participat amplu la elaborarea de cursuri și manuale specifice disciplinei Filosofiei, fiind și unic autor al unor cursuri dintre care se detașează: „Momente din Istoria filosofiei”.

După 1989 a continuat cu publicarea altor lucrări specifice ca: „Normă și valoare în acțiunea militară”. L-a pasionat acest domeniu al normativității și axiologiei. Există și o specie logică a normelor intitulată „logica deontică”, cu patru accepțiuni: obligatoriu, permis, indiferent, interzis. Este de la sine înțeles că în domeniul militar, respectiv al acțiunilor militare prevalează aspectele „obligatoriu” și „interzis”.

Ceea ce nu intră în sfera acestora este permis. Aceste aspecte ale normativității acțiunilor militare au fost abordate extins în respectiva lucrare. De altfel, în sfera normativității se pleacă de la CUTUME, care nu sunt norme, ci tradiții, obiceiuri etc. și se ajunge la legi fundamentale, așa cum sunt constituțiile.

În domeniul militar, forma supremă NOMOLOGICĂ (de exprimare a legilor obiective) sunt regulamentele, care se pun în mișcare prin ordine și dispozițiuni. Există și o logică a ordinelor. În lucrare a tratat și acest tip de logică. Unii comandanți, după ce au citit lucrarea îl întrebau cum explică faptul că ordinele nu sunt nici adevărate nici false. Ordinele nu se supun bivalenței logice de tip aristotelic. Ele pot fi corecte sau mai puțin corecte sub aspect regulamentar. Ele se pot îndeplini sau nu într-un timp dat, fapt ce în contextul acțiunilor beligene (de război) are o deosebită implicare asupra eficienței acestor acțiuni.

Un alt aspect prezentat în această carte este cel consacrat conceptului de VALOARE. Conceptul de valoare exprimă o relație între un subiect care valorizează (apreciază) și un obiect ce dispune de însușiri valorizatoare. În absența unuia sau amândurora dintre acești factori nu se poate vorbi de valori. Nu există valori în sine și pentru sine. Spre exemplu, oricât de bună ar fi o carte, ea rămâne sub forma manuscrisului de sertar, rămâne ca valoare „în sine”. Desigur, o apreciază autorul ei, dar circuitul se oprește aici. De aceea, actul valorizării are nevoie de un subiect colectiv. Nu-i suficient să ne privim în oglindă și să afirmăm despre noi cât de frumoși suntem. Subiectul exterior nouă, subiectul colectiv este cel care dă verdictul. Dar și aici depinde de capacitatea de valorizare a acestui gen de subiect, de dorința sinceră de valorizare, de voința sa, întrucât, până la urmă „de gustibus non disputandum”.

Din păcate, în sfera militară sunt situații când valorizarea se „decretează”. Sunt situații când subordonații își apreciază comandantul (au și ei dreptul de a valoriza), dar valorizarea vine „de sus”. Și în loc de a-l


297

promova, un altul este cel ce se bucură de avansări, fiind valorizat pe principii contestabile. Prin urmare, aprecierea „celor mulți” este exclusă. A prezentat tangențial acest aspect întrucât deranja, chiar dacă ne aflam după alungarea dictaturii comuniste. De aceea, a acordat un spațiu larg valorii tehnicii de luptă și pregătirii profesionale a decidenților.

„Timpul și acțiunea militară”, lucrare care n-a izvorât ca Minerva din capul lui Zeus, ci ea era rezultatul unor frământări personale despre CRONOS. Pentru domnia sa, timpul a reprezentat o temă care îl copleșea, el fiind o dimensiune fundamentală a existenței. Astăzi, după ce l-a citit pe marele fizician și cosmolog englez Stephen W. HAWKING, își dă seama infinit mai mult ce reprezintă de faptul timpul, mai ales la scară universală. În lucrarea sa, a urmărit să coreleze conținutul acesteia cu fenomenul militar, în special cu natura sa beligenă. Totodată, a arătat că timpul este puternic implicat în psihologia umană, fapt care în condiții de război, el capătă alte conotații decât cele obișnuite. Din păcate, nimeni până astăzi n-a reușit să-l definească. Mulți cercetători și savanți, mulți matematicieni și fizicieni l-au utilizat în diverse formule, dar fără a-și propune să-l definească. Își amintește cu plăcere de ceea ce scria Sfântul sau Fericitul AUGUSTIN în celebra sa operă „Confesiuni”: „Dacă mă întrebați ce este timpul, nu știu; dacă nu mă întrebați, știu”. Sau, Platon, care spunea că „Timpul este imaginea mișcată a veșniciei”. Raportat la macro-Existență (la Univers), timpul este o consecință a Big Bang-ului. Înainte de acest fenomen nu exista timp. Prin urmare, înainte de formele existențiale nu avem de-a face cu timp, ci cu VEȘNICIE. Are chiar o teorie personală despre timp, pe care, probabil, o va expune într-o carte care este în faza de redactare. De asemenea, este coautor la numeroase cărți publicate în „Editura militară”.

Totodată, la revista de profil a armatei „Gândirea militară românească” a publicat diverse studii și articole, ca de exemplu: „Manifestări entropice în actul de conducere și modalități de soluționare a acestora” sau „Caracterul sistemic al puterii armate”. În cadrul activității didactice, mulți ani a fost conducător științific al diverselor lucrări de diplomă, membru în comisiile examenelor de admitere, promovare și absolvire, conducător (un fel de diriginte) al grupelor de ofițeri-elevi, membru al Senatului Academiei etc.

De-a lungul anilor dedicați muncii didactice din Academie, a participat la numeroase sesiuni de comunicări științifice, expunând teme incitante de stringentă actualitate și de larg interes.

În întreaga sa activitate, în toți anii în care a slujit cu devoțiune sistemul militar, s-a condus după câteva principii general valabile: principiul înaltei competențe profesionale și al moralității în relația profesor-elev (student), și moralitatea docimologică, care impun respectul real al tuturor partenerilor de competiție. De asemenea, a ținut seamă de principiul toleranței și al prieteniei sincere, alegându-și amicii după


298

atribute și concepții comune, după însușiri reale. În data de 05 octombrie 1995 a fost trecut în rezervă din funcția de

șef catedră științe socio-umane. Fusese ales în această funcție de către membrii catedrei prin vot deschis, întrucât acestea erau regulile democratice în acel timp.

Odată cu trecerea sa în rezervă, spiritul și-a declanșat noi resorturi care mocneau. A început să scrie poezii (are deja un volum publicat) și să susțină un serial despre Emil CIORAN într-o revistă din capitală numită „Amurg sentimental”, sub coordonarea scriitorului Ion Machidon. Totodată, în aceeași revistă intercalează și texte ce țin de reflecțiile sale privind sfera literară, în genere, și alte texte ce vizează alte domenii, precum: „Talent și orgoliu în creația artistică”, „Zece nedumeriri despre divinitate”, „Mesaj, metaforă și emoție în creația poetică”.

De asemenea, a prefațat unele cărți apărute în editura cu același nume, „Amurg sentimental”, ca și revista. În același timp, în cadrul CMN (Cercul Militar Național, alias Casa Centrală a Armatei) conduce activitatea unui cerc de șah, fiind și coparticipant activ la această activitate, în anul 1980 obținând titlul de „candidat de maestru” la șahul practic.

Are, de asemenea, în lucru publicarea altor cărți: volumul al doilea de poezii și o lucrare mai amplă intitulată „Conceptul de divinitate”. N-a reușit să publice o lucrare deja încheiată și intitulată „Cazonismul militar”. Poate-i va veni rândul. În această ultimă lucrare face un adevărat rechizitoriu cazonismului militar dinainte de 1989, dar nu în sens distructiv pentru sistem, ci constructiv, prezentând, astfel „o altă față a sistemului militar”. Este foarte activ pe facebook cu texte care se bucură de mare interes din partea cititorilor, precum și postarea unor linkuri din domeniile cosmologiei, religiei, psihologiei și sociologiei.

Din textele de pe facebook prezintă interes subiectele: • om cult și om de cultură;• inteligență și comportament;• suveranitatea națională și capcanele sale;• libertatea omului – o himeră;• meandrele valorii;• nesimțirea și purtătorul său, nesimțitul;• Este Parlamentul României un for autentic al democrației?;• Este democrația cea mai bună formă de guvernământ?;• legalitate și legitimitate.Toate aceste microeseuri le va publica într-o cărticică, fie în

București, fie la o altă editură din țară. Pentru domnia sa este un exercițiu spiritual, dar reprezintă și o dorință privind confruntarea de idei prin acest mijloc modern de comunicare.

„Cine are prea mulți prieteni, de fapt nu are nici unul… !” (Aristotel)

299

GENERAL MAIOR DOCTOR ILIE GHEORGHE

CREZUL SĂU A FOST MUNCA. FĂRĂ MUNCĂ NU EXISTĂ SUCCES. ȘTIINȚA ȘI ECHILIBRUL GENERAȚIILOR –

CALITATE, SIGURANȚĂ ȘI STABILITATE.

S-a născut lângă București, în comuna Pantelimon. Dorea să se facă aviator. Citea tot ce era la bibliotecă în domeniu și chiar și-a cumpărat, cu bani mulți pe atunci (13 lei), cartea „Tehnica pilotajului”.

Groaznic este sentimentul de pierdere a personalității, dar apreciază, în mod deosebit, ținuta și profesionalismul profesorilor săi de la școala generală până la studii universitare și îi sunt și astăzi vii în memorie: hărțile de la geografie, problemele înlănțuite de la matematică, explicațiile cu suflet de la română, lecțiile de patriotism de la istorie și multe altele.

Scria poezii și încerca și diferite alte „genuri” literare. Se mândrea cu ușurința cu care așternea pe hârtie întâmplări și gânduri. A avut o teză la română cu Neamul Șoimăreștilor și a făcut-o în versuri. Aștepta o notă mare. Când a venit teza a venit și „palma”: „Scrii bine, dar faci greșeli gramaticale, multe și oribile. Nu se mai poate așa. Fără notă! Repetăm teza.” De atunci, s-a apucat să învețe gramatică și n-a regretat.

Familia sa, tata, mama și frații săi au fost deosebit de apropiați. I-a stimat în permanență și l-au ajutat la greu. Distanța și timpul de despărțire lasă însă urme.


300

A învățat să gândească mai mult și să se controleze mai mult. Din coleric a devenit sangvinic, echilibrat. A avut un singur ideal. Dorința de a răzbate peste greutăți. A uitat ce a fost răutate, tot ce a fost încercarea de a i se atinge demnitatea.

Totdeauna a afirmat că cel puțin jumătate din ceea ce a făcut – dacă a făcut ceva remarcabil în viața sa – s-a datorat și familiei sale.

Evoluția în carieră n-a fost spectaculoasă, a fost însă instructivă și mulțumitoare.

De la șef de stație de radiolocație – prima responsabilitate în domeniul militar – în anul 1962, la Furculești, lângă Alexandria, la lector, ofițer în Statul Major General și șef de direcție.

Generațiile se respectă și își dovedesc totdeauna știința și echilibrul. Devenirea omenirii a probat faptul că fiecare generație este mai performantă decât cea trecută.

Întotdeauna a susținut că modelele nu se implementează așa cum sunt, ci se adaptează la sistem. Sistemele și mediul se schimbă mai greu, ele fiind însă influențate de model. Modelele se adaptează și se prelucrează. Este de acord cu următoarea afirmație a unui om deosebit: „Imediat după anii ʼ50 se traducea din limba rusă, acum se traduce din limba engleză. Diferența este însă că cei din anii ʼ50 înțelegeau ce traduceau, dar nu puteau schimba decât foarte puțin. Pe când astăzi traducătorii își afirmă fără discernământ gloria copierii”.

Crezul său a fost munca. Ziua și mai ales noaptea, cu sine însuși. Nu a fentat, a mers poate prea abrupt, fără suficientă abilitate de a încerca să facă ceva pentru sine însuși. A crezut totdeauna că munca va fi răsplătită. În parte, nu s-a înșelat.

A luat totul așa cum a fost. Nu a trișat, decât poate în ultimul an de liceu militar (Dimitrie Cantemir, Breaza). S-a acomodat mai greu aici, a strâns din dinți și chiar a plâns, uneori, singur. Nu a regretat însă nici atunci și nu regretă nici acum pasul făcut.

A fost o experiență dură, dar necesară. Spiritul de ordine și camaraderie au rămas și peste ani. Ca nivel de învățământ, liceul militar a fost remarcabil, și s-a mândrit întotdeauna că a absolvit un astfel de liceu.

Era mai firav decât alții, dar era ambițios la sport. Iubea jocurile și ura bara fixă și paralelele. Îi plăceau româna și fizica și iubea matematica, dar îl îngrozeau limbile străine. Nu-i displăcea instrucția, dar nici nu o iubea. Îl atrăgeau disciplina, ordinea și demnitatea.

În instituția militară era un spirit de colectivitate, de respect și de ajutorare. Era un spirit care înlocuia, de multe ori, spiritul de familie. Nu se purta ranchiună și nici nu se invidia. Spiritul de camaraderie, de concurență loială, de respectare și apreciere a valorilor au rămas esențiale pentru tot restul vieții.

A vrut din tot sufletul să facă aviație, de altfel, pentru acest lucru s-a dus la liceul militar, dar în acel an în care a absolvit (1959) a avut


301

probleme de repartizare. A ales apoi dintre transmisiuni și radiolocație – radiolocația (avea ceva cu aviația și era în București).

Școala militară de ofițeri activi de radiolocație „Leontin Sălăjan” a însemnat prima treaptă de învățământ profesional. L-au fascinat radioelectronica și tehnica de radiolocație, lucrul operativ și tot ceea ce ținea, cu adevărat, de învățătură. Făcea destul de mult sport, călătorea în jurul Brașovului, iar cărările munților îi dădeau senzația de libertate deplină.

A început ca ofițer de radiolocație într-un dispozitiv în apropiere de Alexandria, garnizoana Furculești, a urmat, începând cu 1968, Academia Tehnică Militară cu specialitatea radiotehnică (radiolocație), a lucrat în Centrul de pregătire al radiolocației, apoi în Statul Major General (respectiv Marele Stat Major), în Direcția Informatică și apoi în Serviciul Criptologic al Armatei.

La Alexandria s-a și căsătorit cu o fată din localitate și astfel a rămas legat sufletește de frumoasele plaiuri teleormănene.

A pornit ca specialist în radiolocație (pe care nu a trădat-o niciodată). A continuat în domeniul informaticii, 23 de ani și apoi 8 ani, în domeniul securității informațiilor, domeniu pe care l-a abordat încă din anii 1973-1975, cu aspecte pentru radiolocație (combatere bruiaj și acțiuni antiradiolocație) și apoi în informatică (securitatea sistemelor informatice, securitatea mijloacelor de luptă cibernetice, securitatea comunicațiilor etc.).

Din 1978, a început să lucreze ca reprezentant militar, în organizația internațională INTER-ASU, a țărilor participante la Tratatul de la Varșovia, care construia sisteme automatizate pentru conducerea diviziilor și armatelor.

Pleca de multe ori în cele șase țări ale Tratatului și avea posibilitate să „facă rost” de lucrări și literatură de specialitate adecvată.

A început să scrie pe la diferite reviste și ziare militare și să participe la întâlniri științifice pe temele de informatizare, cibernetizare și securitatea informațiilor.

Au apărut și primele lucrări la care a fost coautor. Prima lucrare a fost „Statele majore și conducerea trupelor” apărută

la Editura Militară, în 1986. Era al cincilea dintre autorii care au semnat, alături de generalii

Eftimescu și Dobrin, de coloneii Grad și Olivo, cu o prefață semnată de academicianul Nicolae Teodorescu, care remarca: „Un loc important a fost afectat prezentării problematicii limbajului informațional al sistemelor mari de conducere, pe care personal le văd realizate ca sisteme expert și a căror abordare concordă cu viitorul ciberneticii și informaticii.”

Structurată pe 3 părți și 8 capitole, lucrarea adâncea elementele de cercetare operațională pentru conducerea trupelor: utilizarea riscului în


302

luarea hotărârii, asigurarea lingvistică, informațională, matematică și cu programe a sistemelor de conducere și problemele practice de perfecționare a lucrului statelor majore. Crede că cel mai realizat capitol (aparține în întregime generalului Virgil Dobrin), este cel referitor la aplicarea noțiunilor de teoria informației la studiul datelor cercetării.

Se încerca atunci impunerea unor noi metode de cercetare operațională, precum și indicatori de apreciere a rezultatelor conducerii, operațiilor și cercetării.

La această lucrare îi aparține, în principal, partea de asigurare, dar lucrul într-o echipă de o asemenea forță științifică a însemnat un examen hotărâtor în viața sa.

Erau vremuri grele, de mare încordare, când pentru informatica militară, și nu numai, se punea problema împlinirii și probării prin rezultate palpabile în conducerea militară, trecând peste promisiuni și demonstrații.

Era momentul necesității saltului către o conducere a trupelor eficientă și operațională, utilizând diferite metode de management modern, printre care informatizarea conducerii și cibernetizarea tehnicii de luptă, și, deși întâmpinau rezistență, începuseră a fi înțelese și acceptate.

Modelarea se dovedise a fi viabilă, iar simulările demonstraseră apropierea modelelor de realitatea câmpului de luptă al sfârșitului de veac și mileniu.

Orizonturile anului 2000 se conturau cu schimbări majore și doar rezistența închistării se mai opunea noilor viziuni. Era totuși o rezistență îndârjită, din ignoranță ascunsă, după veșnica lipsă de fonduri.

În această încrâncenare, de la informatică conta doar paritatea rezultat - posturi disponibilizate, fără a se lua în seamă acuratețea iterațiilor, precizia calculelor și, mai ales, înțelegerea cu adevărat a fenomenelor militare. Era doar o mână de oameni care se războiau cu trecutul, făcând cu greu față respingerii; să recunoaștem, relativ corect, fundamentată și pe o limită practică a rezultatelor doar demonstrate, negeneralizate.

Nu ajuta prea mult suportul tehnic, calculatoarele personale erau încă la început și doar cele câteva importate nu erau suficiente. Cu eforturi deosebite, produceam și noi românii, tehnică de calcul, chiar cu destinație sau aplicație militară, dar costurile erau încă mari, iar decalajele dintre modele, prototipuri și producția de serie ne împiedicau să fim operaționali.

Deși efortul principal era orientat spre suportul tehnic, se căutau, în continuare, soluții pentru bazele matematice, informatice și de programare ale acțiunilor de luptă și ale conducerii militare.

Radiolocația este o armă de cercetare și protecție, dar și de dirijare a unor sisteme de armament spre țintă. Lucrează cu imagini, procesează impulsuri și informații cu ajutorul cărora se sintetizează imaginile dinamice ale sectoarelor aeriene supravegheate.

Stațiile de radiolocație sunt supuse unor puternice acțiuni de blocare


303

sau de diminuare a capacităților de descoperire și însoțire, prin procedee tehnice deosebit de sofisticate.

Lupta împotriva bruiajului a fost scânteia care l-a făcut să se aproprie de securitatea informațiilor. A făcut o adevărată pasiune pentru securitate, orientându-se, în primul rând, spre dimensiunile (siguranță și stabilitate) și componentele securității (procesuală, fizică, informațională și de personal). Recunoaște că în acea perioadă structuralitatea securității nu era suficient de clară, dar intuia și chiar a încercat să-i demonstreze complexitatea.

Descoperise încă de atunci legătura–integrabilitatea dintre componente și mai ales cea dintre procesual (specifică și radiolocației) și cea fizică: sisteme de detecție a efracției, control acces și pază fizică, precum și necesitatea monitorizării și intervenției la obiective în caz de producere a unor incidente de securitate.

După 13 ani de activitate în Direcția Mecanizare și Automatizarea Conducerii Trupelor (Secția Informatică), în august 1990, s-a mutat la Secția a 12-a (Serviciul Criptologic al Armatei), dedicându-se, cu adevărat problemelor de securitate, în general, și de securitatea informațiilor, în special.

A fost un moment greu, despărțindu-se de cel mai bun camarad din cariera sa, colonelul Mircea Mândrescu, cu profund regret, păstrând însă ideea de a așeza elementele de cibernetizare a tehnicii de luptă acolo unde trebuiau să fie considerate.

A pășit spre înfăptuirea ideii colonelului Mihai Tănase, de a reconsidera Serviciul Criptologic al Armatei, așa cum era el înainte de 1946.

Păcat că acest om, căruia îi datorează mult, a plecat repede la pensie. A continuat să asigure dezvoltarea acestui serviciu, în condiții destul de grele, de restructurare (prin reducere doar numerică – nu prin consolidare funcțională).

În 1993 a obținut titlul de doctor în științe militare și a publicat teza „Securitatea sistemelor militare”, în Editura Militară, 1995.

Din 1996, s-a îndreptat însă și spre modelare, simulare și identificare sisteme (este conferențiar universitar și predă aceste discipline), precum și spre managementul operațional al producției, proceselor sau sistemelor. Cele mai mari satisfacții științifice le-a dobândit în domeniul securității, acolo unde a avut o oarecare notă de originalitate. Este autor și coautor a 25 de cărți de specialitate, a 12 cursuri și a peste 150 de articole și comunicări științifice.

Lucrarea „Securitatea informațiilor” (1996) a fost publicată în coautorat și a avut o bună primire în rândul specialiștilor, nu numai militari; impunându-se prin câteva elemente remarcabile.

A scos în evidență existența acestei lucrări chiar în introducere: „…A vorbi astăzi despre securitate înseamnă a analiza calitatea unui


304

fenomen, proces, sistem sau produs din punctul de vedere al stabilității în devenire. …Nu poți aborda științific problema securității fără a te raporta la disponibilitatea sa de agregare la calitate și fără a recunoaște rolul hotărâtor al dinamicii și importanța riscului rezultat, acceptat sau compensat, în raport cu costul ce poate fi suportat”.

Câteva dintre ideile despre care nu se scrisese decât foarte puțin până atunci sunt următoarele:

• securitatea – cu două dimensiuni – siguranță și stabilitate;• aplicații ale teoriei riscurilor în securitate;• calitatea și oportunitatea juridicului în consolidarea securității;• norme și coduri deontologice în securitate;• categorisirea informațiilor, în funcție de valoarea socială a

acestora; • informația, ca factor dinamizator al devenirii, precum și valoarea

socială și intrinsecă a acesteia; • mutații în procesul securității informației sociale;• necesitatea protecției diferențiate a informațiilor;• strategia de protecție a mediului procesării informațiilor;• modele și clase de securitate a informațiilor procesate;• omologarea, automatizarea, acreditarea și operaționalizarea

sistemelor de securitate. Este edificatoare aprecierea domnului general Virgil Dobrin despre

această lucrare: „…de deschidere în domeniu, menită să asigure consolidarea bazelor ingineriei și integrării mecanismelor complexe de securitate a informațiilor.”.

Măsura pregătirii permanente, pentru domnia-sa, a fost continua profesionalizare în domeniu. Acest lucru l-a făcut mai mult singur, decât prin cursuri. Examenele vieții au fost cele care i-au arătat cu cât succes a adoptat acest gen de pregătire. Mai mult a predat, decât a participat la cursuri. Satisfacția supremă a pregătirii rămâne totuși doctoratul. Se mândrește cu cel de-al doilea titlu de doctor obținut la Universitatea Națională de Apărare, după 1990. (În 1993, primul doctorat în securitate). Ce ciudat suna pe atunci acest cuvânt și aproape nimeni nu-i atribuia valoarea de domeniu științific!).

După ieșirea la pensie (1998), a abordat cariera universitară (conferențiar universitar, încă din 1996) și, în paralel, lucrează la compania UTI GRUP, în domeniul sistemelor de securitate.

Apreciază că munca nu poate fi decât promotorul succesului. Fără muncă nu există succes. Cine trișează și are și satisfacții va

plăti greu totuși, fie și prin generațiile lui viitoare. De asemenea, este convins că sensul dezvoltării omenirii este de

la bine spre mai bine. Turbulența mediului în care trăim astăzi este apăsătoare, dar nu dezamăgitoare. Generațiile viitoare vor avea suficientă înțelepciune și putere nu numai ca să supraviețuiască, ci să se și dezvolte.


305

Credința sa este că Armata trebuie să rămână principala forță de ripostă în cazul crizelor, în care armele au încetat să tacă. Militarul, oșteanul, este elementul fundamental al armatei – profesionist, curajos, disciplinat, demn și corect în tot ceea ce trebuie să facă atât în timp de pace, cât și în timp de război.

Are o vârstă care se apropie de respectabilitate, dar este încă activ în domeniul securității, care reprezintă elementul principal al calității vieții, de aceea, dorește tuturor cititorilor acestui profil, SĂNĂTATE, SIGURANȚĂ ȘI STABILITATE și, cât se mai poate, posibilitatea de a mai spune ceva în acest domeniu !

ARASEC ROMÂNIA (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

306

COLONEL IOAN PĂLĂLĂU

A AVUT O CONTRIBUȚIE REMARCABILĂ PE LINIE DE INFORMARE, EDUCARE ȘI PREVENIRE RUTIERĂ,

DESFĂȘURATĂ PE DURATA A 25 DE ANI, PRIN INTERMEDIUL MASS-MEDIEI CENTRALE (RADIO,

TELEVIZIUNE, PRESA SCRISĂ ȘI CINEMATOGRAFIE) – FIIND REALIZATORUL ȘI CONSULTANTUL

DE SPECIALITATE PENTRU SUTE DE FILME DOCUMENTARE ȘI PENTRU MII DE EMISIUNI LA RADIO ȘI TELEVIZIUNE.

S-a născut la 16 septembrie 1949, în satul Văceni, comuna Drăgănești-Vlașca, județul Teleorman.

Locuiește în București din anul 1971, când a fost angajat în rândul cadrelor active ale Ministerului de Interne.

Școala primară a urmat-o în satul natal, iar clasele gimnaziale și liceale le-a terminat la Drăgănești-Vlașca, făcând, timp de 7 ani, naveta pe jos sau cu mijloace ocazionale de transport.

Distanța de 7 km, parcursă zilnic dus-întors, a fost efectuată pe Drumul Național ce poartă astăzi nr. 6 în România, porțiune care a fost integrată, din anul 2000, în rețeaua de artere rutiere europene, fiind identificat prin sigla E 70, ce leagă Bucureștiul de litoralul Mării Negre, Varna în Bulgaria și cu țărmul oceanului Atlantic, la Bordeaux în Franța, după ce tranzitează teritoriile Serbiei, Croației, Sloveniei, Italiei și Elveției – măsurând aproximativ 3050 km. Această arteră rutieră națională șicontinentală, în același timp, cu intensul său trafic local și în tranzit de vehicule, a constituit mai târziu factorul determinant în alegerea și desfășurarea timp de 3 decenii a carierei militare de asigurare a fluenței și securității circulației pe drumurile publice din România.

Este absolventul Facultății de Drept din București și și-a susținut doctoratul aceleiași Facultate din Capitală, având ca temă aleasă: „Regimul juridic al circulației pe drumurile publice în dreptul românesc și cel al țărilor din Uniunea Europeană”.

În decursul anilor a desfășurat următoarele activități mai importante:

• imediat după bacalaureat, în perioada 1967–1968 a activat, încalitate de cadru didactic suplinitor, la Școlile generale Milcovăț din județul Giurgiu și Valea Cireșului din comuna Botoroaga, județul Teleorman;


307

• între 1968 și 1969 a satisfăcut serviciul de militar în termen laU.M.02045 Mihail Kogălniceanu, județul Constanța, din subordinea MApN – în specialitatea de radiotelegrafist, clasa a II–a, la batalionul de transmisiuni;

• imediat după armată, în perioada 1969–1970 a continuatactivitatea de cadru didactic suplinitor la Școala generală Comoara, comuna Drăgănești-Vlașca;

• între 1970–1971 a renunțat la învățământ și a lucrat, pentru un ande zile, ca funcționar la Industria Laptelui Teleorman;

• de la 15.10.1971 și până la 31.10.2001, timp de 3 decenii a fostcadru activ în Ministerul de Interne, pe probleme de circulație rutieră, dintre care primii 5 ani la Brigada de Poliție Rutieră a Municipiului București, iar restul de 24 ani i-a desfășurat numai în Direcția Poliției Rutiere din Inspectoratul General al Poliției – în ultimii 4 ani, fiind șeful serviciului național de educație rutieră;

• începând cu 01 noiembrie 2001 a acceptat să treacă anticipat înrezervă la propunerea și nevoile Ministerului de Interne.

În paralel cu sprijinul și îndrumarea pe care le-a acordat întregii munci naționale de circulație executate atât de serviciile județene de poliție rutieră din întreaga țară, cât și de Brigada de Poliție Rutieră a Capitalei, a avut și o contribuție remarcabilă pe linie de informare, educare și prevenire rutieră, desfășurată pe durata a circa 25 de ani, prin intermediul mass-mediei centrale (radio, televiziune, presa scrisă și cinematografie) – fiind realizatorul și consultantul de specialitate pentru sute de filme documentare și pentru mii de emisiuni la radio și televiziune.

Prin întreaga activitate dedicată ordinii pe drumurile publice și-a adus o benefică și importantă contribuție la realizarea a câteva milioane exemplare de tipărituri diverse pe teme rutiere (cărți, manuale școlare, reviste, broșuri, pliante, afișe, fluturași, planșe, etc.), multe fiind realizate și difuzate în colaborare, inclusiv cu MApN, pentru toate categoriile de participanți la trafic.

A cooperat pe plan național și internațional cu organisme guvernamentale și neguvernamentale cu atribuții în domeniul legislației și transporturilor rutiere, punând accentul pe educarea participanților la trafic și prevenirea implicării acestora în accidentele de circulație.

Deoarece este hotărât „să nu tragă pe dreapta” și totodată să contribuie pe mai departe la îmbunătățirea condițiilor de circulație și disciplină ale traficului rutier românesc, va continua neîncetat colaborarea pe probleme de prevenție și civilizație rutieră la televiziune, radio și la câteva cotidiane și reviste centrale, fără însă a neglija literatura de specialitate, inclusiv activitatea de cercetare în domeniu.

308

COLONEL PROF. UNIV. DR. EMIL ION

ȘCOALA SUPERIOARĂ DE RĂZBOI ȘI ACADEMIA MILITARĂ AU AVUT UN ROL PRIMORDIAL LA DEZVOLTAREA

ȘTIINȚEI ȘI ARTEI MILITARE ROMÂNEȘTI

S-a născut la 29 iunie 1949 în localitatea Izvoarele, județul Teleorman.

A absolvit următoarele studii militare: Școala Militară de Maiștri și Subofițeri de Artilerie „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, în anul 1969; Școala Militară de Ofițeri de Artilerie și Rachete „ Ioan Vodă” din Sibiu, în anul 1978; Facultatea Politică Militară din cadrul Academiei Militare, în anul 1986; Academia de Înalte Studii Militare, Facultatea de Arme, specialitatea artilerie și rachete, în anul 1993; Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul Universității din București, în anul 2001; Doctorand în științe militare, specialitatea istorie militară, obținând titlul de doctor în științe militare în anul 1999.

După absolvirea Școlii Militare din anul 1969 este repartizat în București, îndeplinind diferite funcții pe linie de comandă și cultură în cadrul unor Unități militare din Ministerul Apărării Naționale.

Din anul 1988 și-a desfășurat activitatea în Academia de Înalte Studii Militare, devenită, ulterior, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”.

Preocupat de istoria Școlii Superioare de Război din București și de


309

rolul personalităților militare și civile pentru îmbogățirea gândirii militare românești, a desfășurat o intensă activitate de cercetare științifică. Susține în februarie 1999 teza de doctorat cu tema „Contribuția Școlii Superioare de Război și Academiei Militare la dezvoltarea științei și artei militare românești”, obținând titlul de doctor în științe militare, specialitatea istorie militară.

Este autor și coautor al volumelor: • „Cartea amintirilor absolvenților”, 1994;• „Comandanți, profesori, absolvenți”, 1995;• „Promoția 100 de ofițeri de comandă și stat-major pentru

România”, 1996; • „Personalități ale gândirii militare românești”, vol. I–1997, vol.

II – 2001; • „100 de ani Școala Superioară de Război din România” – 1999;• „The Academy of High Military Studies”, 1999;• „General Constantin Găvănescul – Ocolul Pământului în șapte

luni și o zi” – 2001; • „Elemente de teorie generală a științei militare”, 2002.• „Fundamente ale scrierii științifice”, 2002• „Istoria militară a lumii” – 5 volumeȘi-a adus, de asemenea, contribuția la realizarea cursului

„Istoria secolului XX” – 2000, care se predă la Școala Națională de Studii Politice și Administrative.

Este autor al cursului de istorie militară privind activitatea Școlii Superioare de Război 1889-1989 și coautor la cursul de geopolitică și istorie care se predă în Academia de Înalte Studii Militare.

A publicat 52 de articole, 7 lucrări de cercetare științifică. A participat la 42 de manifestări științifice unde a prezentat materiale din domeniul istoriei, comunicării și relațiilor publice, geopoliticii și istoriei, managementului organizațional, teoria generală a științei militare.

A fost consultant științific la 2 filme video despre Academia de Înalte Studii Militare. A efectuat cercetare științifică și a realizat „Galeria comandanților” și „Galeria profesorilor” în Academia de Înalte Studii Militare.

A desfășurat activitate didactică în calitate de profesor universitar în cadrul Universității Naționale de Apărare unde a predat disciplinele: „Fundamente ale comunicării scrise” și „Istoria Școlii Superioare de Război”.

Decorat cu „Medalia Meritul Militar” cls. a II-a, 1974, cls. I, 1979, „Ordinul Meritul Militar” cls. a III-a, 1984, cls. a II-a, 1999, cls. I, 1994.

Deține premiile Revistei de Istorie Militară pentru lucrarea „Editarea cărții de istorie militară” - 1998, „Valori editoriale întru Clio”- 1996, „Oștirea României” – 1998, „Activitate editorială pe frontul istoriografiei” - 1999.


310

Este membru al Biroului Executiv al Comisiei Române de Istorie Militară din anul 1997, cetățean de onoare al localității istorice Călugăreni, 1994.

Este director al Revistei Cultural Științifice „Mihai Viteazul – Călugăreni”, din anul 2000.

Din anul 2002 este membru asociat al Academiei Oamenilor de Știință din România.

În perioada 1995-2010 a fost directorul Editurii Universității Naționale de Apărare.

A fost conducător de doctorat în specialitatea Securitate și Informații.

Crezul domnitorului Mihai Viteazu (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

311

COLONEL PROFESOR DOCTOR ION LEONTE

„…EDUCAȚIA FIZICĂ A SOLDATULUI NU TREBUIE SĂ FIE PĂRĂSITĂ, TREBUIE DUSĂ LA BUN SFÂRȘIT, ASIGURÂND O

CHIBZUITĂ, ENERGICĂ ȘI NECONTENITĂ ACTUALITATE PENTRU STAREA FIZICĂ A ARMATEI NOASTRE, CARE SE

CONFUNDĂ CU ÎNSĂȘI NAȚIUNEA ROMÂNEASCĂ”. (GENERAL DE DIVIZIE GHEORGHE MĂRDĂRESCU,

FOST MINISTRU DE RĂZBOI, 1922-1926)

S-a născut în orașul Roșiorii de Vede, după o biciuire disperată a boilor, de către tatăl său, mama fiind în travaliu și neputând să îl nască la spitalul Caravaneți, la 1 iunie 1952. A copilărit în localitatea Călmățuiul-Cârligați, fiind fiul lui Florea (Mitrică) și Alexandra.

Absolvă Școala generală, în comuna natală și Liceul Teoretic, în 1971, Salcia, Teleorman.

Fiind atras de uniforma militară și plăcându-i activitatea militarilor, încă din clasele primare, urmează, din 1972, Școala Militară de Ofițeri Activi de Geniu, Construcții și Căi-Ferate (arma geniu), pe care o absolvă în 1975. Activitatea de educație fizică și sport a fost o constanță a preocupărilor sale, încă de când era elev de liceu (campion județean la fotbal), soldat, ulterior elev în școala militară, campion și vice-campion militar în probe de atletism și triatlon militar. Această preocupare l-a


312

urmărit de-a lungul timpului, reușind să absolve Academia Națională de Educație Fizică și Sport, în anul 1992.

Este doctor în științe pedagogice, cu translare în educație fizică și sport, susținând lucrarea în 2006, pe relația Ministerul Învățământului din România (cu bursă), Ministerul Învățământului din Republica Moldova – Chișinău.

Activitatea profesională militară are următoarele repere: în 1975 este comandant de pluton la Regimentul 2 Pontonieri Turnu Măgurele. La mai puțin de un an de zile, datorită rezultatelor deosebite a fost mutat la Școală Militară de Ofițeri Activi de Geniu, Construcții și Căi Ferate, în funcția de comandant pluton elevi (arma geniu), 1976-1979, iar apoi Comandant companie aprovizionare și transport (1980-1982), la aceeași unitate. Datorită calităților de sportiv, dovedite în școală, a fost învestit în funcția de Ofițer instructor cu pregătirea fizică, în perioada 1982-1984.

În 1982-1983, urmează cursurile de pregătire fizică militară specială din Ministerul Apărării Naționale, prilej cu care este remarcat și promovat în Secția Pregătire Fizică și Sport ca inspector, având ca fundament și calitatea de student la Institutul Național de Educație Fizică și Sport.

În Comandamentul Infanteriei și Tancurilor – Secția pregătire fizică și sport – a ocupat succesiv funcțiile de ofițer 2 cu pregătirea fizică și sportul de masă (1984-1989); iar apoi ofițer 1 cu pregătirea fizică și sportul de performanță (1990-1991).

În perioada 1991-2001 este numit profesor și șef al Catedrei de sporturi aplicativ-militare, al comisiei didactice, și, ulterior, al Catedrei de pregătire științifică și de specialitate, din aceeași instituție (Facultatea Militară de Educație Fizică și Sport).

Este atestat ca lector universitar de către Senatul Academiei Naționale de Educație Fizică și Sport la disciplinele „Metodica educației fizice și sportului”, „Management sportiv”, „Practică pedagogică” și „Schi”. Din 1996 până în 2001 este membru în Biroul Departamentului de Formare și Perfecționare Psiho-Pedagogică (atestare definitivat și gradul I didactic ).

Din octombrie 2001, până în octombrie 2009, este expert sportiv (metodist) la Clubul Sportiv al Armatei „Steaua” București (când este scos din sistem, printr-o eroare națională), incompatibilitatea de fost militar cu poziția de bugetar.

Din anul 2010, până în prezent este membru al Consiliului Științei Sportului din România.

Este autorul următoarelor lucrări: „Înotul aplicativ – mijloc de optimizare a educației fizice militare, studiu experimental”; „Parametrii fiziologici – suport al acțiunilor motrice (înregistrarea și interpretarea valorilor de volum și fiziologice raportate la efort)”.

Editează: „Metodica educației fizice militare”, 1998 și 2000; „O șansă pentru viață” (rezultat al lucrării de doctorat în pedagogie);


313

„Didactica disciplinelor montane”; „Sport și comunicare managerială”; „Schiul și alpinismul”; „Orientarea sportivă și turismul”.

Realizează filmul „O șansă pentru viață” (utilitatea înotului aplicativ în instrucție și război, difuzat în Ministerul Apărării Naționale și prezentat la Festivalul Internațional al Filmului Militar, Roma, 1998).

Realizează montajul video: „Educația fizică militară-suport al acțiunilor de luptă”; are numeroase participări la convocări și sesiuni științifice naționale și internaționale, la sesiuni ale Comitetului Olimpic – filiala București.

Realizează numeroase articole și interviuri în ziarul „Observatorul militar”.

La Facultatea Militară de Educație Fizică și Sport, în perioada 1994-2001, este șeful cursului didactic al următoarelor discipline: Metodica educației fizice școlare și militare; Practica pedagogică; Managementul educației fizice și sportului (curs universitar și curs postuniversitar).

Conduce, de asemenea, comisia didactică, în perioada 1991-2001. În perioada 2007-2014 este lector univ. dr. la Universitatea

Ecologică din București pe discipline montane. În paralel, din 2011, până în prezent este lector universitar doctor în Departamentul de Educație Fizică și Sport al Academiei de Studii Economice, București (ASE).

În prezent, este profesor cu gradul I didactic și la Școala gimnazială numărul 131, București: clasa pregătitoare, clasele I, a II-a, a III-a; Liceul sportiv „Doamna Chiajna”, Ilfov: clasele a VI-a, a VII-a, a VIII-a, a X-a și ASE (6 grupe, Facultatea de Finanțe). I se spune „Domnul profesor Sistem”.

Revoluția din decembrie 1989, îl găsește în Secția sport a Comandamentului Infanteriei și Tancurilor (fostul Minister de Război, actuala Direcție Națională Anticorupție). La solicitarea comandantului, general locotenent Ion Hortopan, acceptă funcția temporară de șef al Pazei clădirii, protejând cele patru comandamente. Măsurile prompte și categorice stabilesc imediat siguranță și cooperare între comandamente, evitând pierderi umane.

A refuzat avansarea în grad, înainte de termen. S-a mulțumit cu ce i-a oferit viața prin muncă trudnică și responsabilă.

În demersurile sale este sprijinit de către soția Irinela (învățătoare) și fiica Mihaela-Alexandra, absolventă ASE.

Are în curs de apariție următoarele lucrări: „Tradiții teleormănene – călușul, govia, sorcova” și „Soldatul pontonier între Flămânda șiIzlaz”.

Amintește, cu recunoștința fiului-militar, de tatăl său, care l-a dorit pe el preot, ca după ce bolnav fiind în tranșee, și totuși având noroc de viață, să fie repatriat din încleștările militare de la Odessa, cu bucuria însănătoșirii ulterioare și trăitor până la vârsta de 82 de ani.

La susținerea cu public a Tezei de doctorat în Republica Moldova la


314

Chișinău, unul dintre participanți, profesor doctor docent (savant), Ukrainov i-a pus o întrebare. Înainte de a-i răspunde s-a uitat către sala arhiplină, și făcând o mică pauză a răspuns: „Ce bine că soldatul Leonte Florea nu a fost un bun ochitor. Astăzi, fostul militar de la Odessa… nu ar mai fi fost auzit de către doctorandul Leonte!”. Sala a zâmbit cu simpatie.

Se mândrește cu familia sa și cu socrul său, pe nume Mihalache Paraschiv (Pavel), din satul Nicolae Bălcescu, trecut din tranșee în tranșee până pe Nistru și înapoi în Moldova. De asemenea, a reținut și povestirile imaginar-sentimentale ale cumnatului său, Stoicea Florea (zis-Gică), din localitatea Lița, al cărui tată, Stoicea Constantin (Costică), a sfârșit în Cotul Donului. Sigur, acolo Costică și-a imaginat cum va fi arătat fiul său, pe care, însă, nu avea să-l mai vadă niciodată. Stoicea Florea are la rândul lui doi fii, fiecare tot cu câte doi copii. Toți oameni.

„Să fim sinceri cu noi oamenii: până și civilizația nu ar exista fără războaie, iar istoria, nu se va mai putea repeta!”

Trăirile și realizările sale pentru haina militară merg mai departe. Nepoții săi, din partea fratelui Dinu și cumnatului Gică, sunt: Alin, agent șef adjunct la Poliția de Frontieră, Turnu Măgurele și Sorin, maistru militar cls. a III-a la Statul Major al Forțelor Navale, care au preluat ștafeta și probabil o vor transmite copiilor lor.

A rămas fidel concepției și promovează aprecierea generalului de divizie Gheorghe Mărdărescu, ministru de război care spunea: „Educația fizică a soldatului nu trebuie să fie părăsită, trebuie dusă la bun sfârșit, asigurând o chibzuită energică și necontenită actualitate pentru starea fizică a armatei noastre, care se confundă cu însăși națiunea românească”.

Dorește ca Dumnezeu să fie cu toți teleormănenii, al cărui fiu este și recomandă cu căldură tuturor celor ce vor citi acest profil:

„Faceți ca exercițiile spiritului și ale fizicului să fie odihnă unele pentru altele” (J. J. Rousseau).

Discobolul (Atlet aruncător de disc) (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

315

GENERALUL DE BRIGADĂ DR. IOAN N. MAILAT2F

1

A FOST UN OM DE MARE CULTURĂ, UN ISTORIC APRECIAT, ELABORÂND LUCRĂRI CU VALOARE ISTORIOGRAFICĂ INCONTESTABILĂ, PRECUM ȘI NUMEROASE STUDII DE

ISTORIE A MONUMENTELOR DE ARHITECTURĂ RELIGIOASĂ DIN JUDEȚUL TELEORMAN.

Oamenii mari au vocația dăruirii totale. Ca oameni de excepție, trăiesc pentru alții, nu pentru ei. Sunt fericiți cei ce muncesc și trăiesc în preajma unor asemenea oameni. Un asemenea om de excepție a fost și generalul de brigadă, doctor în științe, loan N. Mailat. S-a născut la 26 iulie 1904, în comuna Crângeni, județul Teleorman, ca fiu al unei familii de țărani săraci. Are o copilărie marcată de multe greutăți și griji, rămânând orfan de tată, mort pe front în 1913, în campania din Bulgaria.

Școala primară o urmează în comuna natală, având ca învățători pe cunoscutul Marin Șeiculescu și mai tânărul său ginere, învățător de excepție Marin Preoteasa. Cei doi învățători sunt cei ce-l vor aprecia și îl vor sfătui să-și continue studiile. Urmează cursurile „Gimnaziului Anastasescu” din Roșiorii de Vede, fiind ajutat de unchii săi, Niță Mănoiu-

1 Profil preluat și adaptat din lucrarea „Personalități roșiorene”, autor Argentin Șt. Porumbeanu.


316

Mocanu și Gheorghiță (Ghiță) Neguș, negustori de cherestea în oraș. Este coleg, în aceeași clasă, cu Zaharia Stancu, Anghel Manolache, Florea Bratu și Victoria Cristescu.

Studiile liceale le urmează la Câmpulung Muscel, și le încheie mod strălucit la liceul „Sfântul Haralambie”, din Turnu Măgurele, obținând nota maximă și clasificându-se primul. Cu multă dragoste îmbracă haina militară, urmând Școala militară de Infanterie de la Sibiu. Devine ofițer de carieră, cu gradul de sublocotenent și este repartizat la Regimentul 1 Dorobanți. Se remarcă destul de repede, printre colegi, fiind un bărbat înalt, bine făcut, cu deosebite cunoștințe de istorie și istorie militară, în special, ordonat și meticulos. Urmează și Școala superioară de Război și este avansat în grad. Este licențiat al Universității din Chișinău și doctor în științe social-economice din anul 1934. Ioan N. Mailat a fost și profesor de tactică la Școala Superioară de Război. Era cunoscător al limbilor germană și franceză și avea o viață destul de liniștită. Aceasta până spre sfârșitul anului 1938, când datorită recomandării colonelului Ilarie Popescu este încadrat la Biroul II Informații, în cadrul Marelui Stat Major al Armatei Române.

Devine cunoscut și apreciat, după ce în iulie 1939, conduce un colectiv de ofițeri ce elaborează pentru Șeful statului un studiu preventiv: „Expansiunea germană către estul și sud-estul Europei”, cu informații exacte și previziuni ce s-au adeverit nu peste multă vreme.

La 22 iunie 1941, căpitanul Ioan N. Mailat, este numit șeful biroului de studiu din cadrul Eșalonului Operativ „Frontul de Est” al Secției a II-a Informații, din Marele Stat Major al Armatei Române. Acest birou avea o agentură cu 3 centrale care funcționau, adânc implantate, în teritoriul inamic. Participă la mai multe întâlniri cu maiorul Herman von Stransky, colonelul Rodler (trimișii lui Canaris), secondându-i pe colonelul C. Gh. lonescu Micandru și colonelul Borcescu.

În primele luni de la începutul războiului în Est, este șeful Biroului II, în cadrul Grupului de armate „General Ion Antonescu”, alcătuit din Armata 11 germană și Armatele 3 și 4 române, grup de armate condus de generalul Ion Antonescu și generalul Eugen von Schobert. După operațiunea „Odessa”, încununată cu succes, este înaintat în grad și evidențiat de generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a 4-a române. Maiorul Ioan N. Mailat, îl aduce la Biroul II, pe locotenentul Dumitru Almaș, istoricul și profesorul universitar de mai târziu.

După 23 august 1944, a participat la luptele împotriva trupelor hitleriste și horthyste, evidențiindu-se în luptele din Ungaria, când a „fost o pildă de eroism și de vitejie”. Se remarcă și în luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei. Sfârșitul războiului îl găsește cu gradul de locotenent colonel. În anul 1946, apare legea trecerii ofițerilor în cadru disponibil al armatei. Ca să mai rămână în activitate i se cere să intre în rândul membrilor PCR, dar el refuză și-și face dosarul de ieșire la pensie.


317

Spera să primească pensia. Dar nu a fost așa. Pensionarul Ion Mailat a fost încercat de alte și alte dezamăgiri. A fost evacuat din locuința proprietate, din strada Dr. Râmniceanu nr. 13 și dus în strada Zambaccian, nr. 17, pentru a face loc de cazare unui șef din Ministerul de Interne. Dar și de aici este evacuat rapid, pentru cazarea unor comuniști greci. I s-a oferit locuință – o cameră – cu hol, casă stil vagon, în „fundul curții”, în zona Foișorul de Foc (abia după 17 ani a reușit să-și recapete casa).

Tot în anul 1947, soția sa, profesoara Olga Mailat a fost scoasă din învățământ, pe motiv că părinții sunt chiaburi. Pentru a-și asigura existența, încearcă să practice avocatura (avea și studii de drept), dar nu era membru PCR și nu este primit în Baroul București. A funcționat pe post de contabil, mai mulți ani, la o fermă IAS din comuna Domnești.

O altă dezamăgire, a suferit-o la schimbarea livretului militar, când este înscrisă în livret, la rubrica gradul: soldat fruntaș categoria I, cu studii patru clase primare (Ioan N. Mailat avea mai multe licențe universitare, era absolvent de școală superioară de război, era ofițer de stat major, decorat cu trei ordine și diferite medalii).

Cu mare greutate a reușit să asigure existența familiei. A suferit mult, chiar foarte mult. Târziu, abia în octombrie 1990, când era aproape de zenit, este chemat la Ministerul Apărării Naționale, i se schimbă livretul militar și este înaintat la gradul de general maior în retragere.

Ofițerul Ioan N. Mailat, a fost un om de mare cultură, un istoric apreciat. În perioada războiului (1940-1945) a colaborat cu „Almanahul oștirii”. Tot în această perioadă, a publicat mai multe lucrări după cum urmează: „Rusia sovietică de la absolutismul burghez la dictatura proletariatului”, publicată la Chișinău în 1934; „Transnistria”, lucrare prefațată de Romulus Seisanu și publicată cu ajutorul lui Ion Ghelase, în 1942, la București și „Economia și finanțele de război”, publicată la București, în 1943. După război, publică numeroase articole de istorie, studii de istorie a monumentelor de arhitectură religioasă din județul Teleorman, în revista „Glasul Bisericii”, și câteva articole în revista „Noi, Tracii”, a lui Iosif Constantin Drăgan. A fost membru al Societății de Științe istorice, filiala Roșiorii de Vede. Participă la numeroase sesiuni de comunicări științifice, cu studii deosebit de bine documentate. A locuit în București, într-un bloc de pe bulevardul Iuliu Maniu.

Se stinge din viață la 86 de ani, la 27 februarie 1991 și este înhumat în cimitirul Ghencea militar.

318

COLONEL PROFESOR UNIVERSITAR DR. ION PREDA

ARE O NEMĂRGINITĂ PREȚUIRE PENTRU SATUL NATAL DRĂCȘANI ȘI LOCUITORII SĂI, ÎN MIJLOCUL CĂRORA S-A ÎNTORS, DESEORI, RITUALIC, CU DRAGOSTE ȘI PIOȘENIE.

S-a născut la 19 iulie 1951, în comuna Drăcșenei, satul Drăcșani, descris ca „o mică Românie pitorească” de poetul Gheorghe Popescu-Burdea (n. 1922 Drăcșani – m. 1993, București), poet remarcat de tânăr de Tudor Arghezi, în cenaclul „ADONIS”.

Tatăl, Ilie Preda, al treilea fiu, din patru, ai lui Ion și Rada Ilie, și mama Ilie Dumitra, al cincilea copil, din opt, ai lui Ilie și Alexandru Zamfir, sunt pentru domnul colonel profesor universitar Ion Preda „icoanele vieții sale”.

Consecință a unei erori, la naștere a fost înregistrat cu numele Preda și prenumele Ion, Preda fiind prenumele tatălui, la dorința căruia nu l-a schimbat ulterior.

Soția, Preda Lucica, este bibliotecar principal la S.N.S.P.A. (Școala Națională de Studii Politice și Administrație), București, iar cei trei copii sunt: Florin absolvent A.S.E., facultatea „Finanțe-bănci”; Ionuț, absolvent S.N.S.P.A.; Ramona Loredana, absolventă S.N.S.P.A., facultatea „Drept


319

administrativ și relații publice”. Are un singur frate, Ilie Iulian, tehnician telecomunicații. Copilăria și-a petrecut-o în satul natal, în casa părintească situată în

imediata apropiere a bisericii, datând din 1870, pictată de faimosul Iordache Popescu, din București. Din 1958, urmează cursurile Școlii generale în comuna natală (ridicată în 1871), având ca eminenți dascăli pe învățătoarele Elena Dumitrescu și Stăncuța Popescu, prof. Victoria și Andrei Mereuță, prof. Gheorghe Glonț, Ancuța Popescu, Nelu Boroană și, nu în ultimul rând, prof. Anton Popescu, ai cărui bunici (Anton și Maria) au fost primii învățători ai școlii, iar fratele mai mic – poetul Gheorghe Popescu Burdea.

Cursurile liceale le absolvă în cel mai drag oraș al sufletului său – Roșiorii de Vede, la Liceul Teoretic nr.2, unde are ca dascăli pe profesorii Nistor Teodorescu, Ion Mihalache, Ion Tecuceanu, Geta Pieptea, Ana Dumitrescu ș.a.

După absolvirea liceului, alege cariera militară. În anul 1971 susține examenul de admitere la Școala Superioară de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu”, optând pentru arma geniu. Pe timpul studiilor, la formarea viitorului ofițer își aduc contribuția personalități didactice recunoscute, precum: col. prof. ing. Constantinescu Ion (matematici superioare), cpt. prof. ing. Israel Mircea (mașini și utilaje), mr. prof. ing Riedel Alexandru (drumuri), col. prof. ing. Bulgaru Mircea (poduri) ș.a.

La absolvire obține gradul de locotenent, începându-și cariera militară pe meleagurile natale (teleormănene), la U.M.01750 (Regimentul 2 Pontonieri „Eftimie Croitoru” din Turnu Măgurele), pe atunci unitate de elită a armei geniu. Îndeplinește succesiv funcțiile de comandant „pluton construcții poduri”, comandant „companie poduri” și locțiitor comandant „batalion nave fluviale”. În această perioadă își începe activitatea de cercetare și publicistică. Participă activ la perfecționarea tehnică a „Completului de pod jos metalic (P.J.M.-72)”, foarte apreciată fiind soluția tehnică de realizare a suportului ramă reglabilă (metalic), utilizat în special în construcția podurilor peste canalele de irigație.

Pe timpul activității în această unitate își definește „modelul” pentru întreaga carieră, identificat în marea personalitate a armei geniu, cel care fost col. TITUS CREȚU (pe atunci comandantul unității). Foarte apropiat și recunoscător a rămas, de asemenea: col (r.) Calotă Florea, col. (r.) Chirilă Emil, col. (r.) Găman Mircea, col. (r.) Ion Ciocârlan, col. (r.) Ion Alexandru, care i-au îndrumat cu prietenie și competență primii pași în cariera militară.

Se face relativ repede remarcat și apreciat, fapt ce determină selecționarea sa, la numai șase ani de la absolvirea Școlii Militare, pentru susținerea examenului de admitere la Academia Militară Generală (actuala Universitate Națională de Apărare „Carol I”), visul oricărui ofițer.

În anul 1980 susține examenul de admitere cu succes, fiind al doilea


320

ofițer din istoria unității care reușea această performanță (primul fiind foarte bunul său prieten col. Chirilă Emil, fost comandant al Regimentului 2 Pontonieri). Valoroase cadre universitare vor rămâne pentru totdeauna în amintirea celui care, nu peste mult timp, le va fi coleg: col. prof. univ. Boicescu, col. prof. univ. Urzică Mihai, col. prof. univ. Dănescu Traian, col. prof. univ. Predescu Octavian, mr. lector univ. Grecu Petre, cpt. lector univ. Teodor Pop, iar în mod cu totul deosebit, cel care ulterior va fi general de brigadă prof. univ. dr. Pușchilă Octavian, șeful Catedrei, ulterior decanul Facultății de geniu. Acesta avea să fie modelul didactic al tânărului cpt. asist, univ. Ion Preda.

În anul 1982 obține licența ca absolvent al Facultății Arme, specialitatea „GENIU”, fiind repartizat șef de Stat Major la U.M. 01726 – Giurgiu.

Peste numai șase luni, având încă gradul de locotenent-major, este numit comandant al aceleiași unități. În această funcție își desfășoară activitatea, cu rezultate foarte bune, până în anul 1985, când este numit „ofițer 1” la șeful geniului Armatei 1. Având gradul de căpitan (din anul 1983), ca urmare a rezultatelor obținute la comanda unității și aprecierilor de care se bucură în noua funcție, în anul 1986 este selecționat pentru „Cursul postuniversitar de geniu”. Pe timpul studiilor postuniversitare, desfășurate în Academia Militară Generală, Catedra de Geniu, i se propune varianta carierei didactice universitare. Cei care s-au dovedit, în mod deosebit, convingători în a-l determina să îmbrățișeze cariera didactică universitară au fost col. prof. univ. Octavian Pușchilă – șeful Catedrei de Geniu și mr. lector univ. Petre Grecu, fostul conducător de grupă, din timpul studenției.

Este asistent universitar în perioada 1986 – 1989, la Catedra de GENIU, Facultatea Arme. Din 1989 până în 1993 este lector universitar în aceeași catedră. În anul 1995 primește din partea Ministerului Învățământului – Direcția Generală a Învățământului Superior, Atestatul Nr.7793, prin care i se acordă licențele universitare în următoarele specialități: inginer drumuri-poduri, inginer construcții civile, industriale și agricole; inginer construcții hidrotehnice și inginer mașini și utilaje pentru construcții.

În anul 1994 susține colocviul de admitere la doctorat, fiind declarat admis. În decembrie 1997 susține teza de doctorat cu tema „Opinii privind modernizarea armei geniu din Armata României, în perspectiva anilor 2005–2010”, obținând titlul de „Doctor în știința militară”, specializarea „Teoria organizării militare, mobilizării armatei și economiei naționale”. Multe dintre conceptele și ideile promovate prin teza de doctorat se regăsesc, în prezent, în teoria militară din domeniul armei geniu.

Prin Ordinul Ministerului Educației Naționale nr.3805/1998, Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor


321

Universitare îi conferă titlul de conferențiar universitar, iar în anul 2001, prin Ordinul Ministerului Educației și Cercetării, Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare îi conferă titlul de Profesor Universitar.

În activitatea didactică și pedagogică s-a remarcat printr-un înalt profesionalism, fiind apreciat atât de colegii din catedră și facultate, cât și de studenți și cursanți. A fost permanent preocupat de promovarea metodelor și tehnologiilor didactice moderne, punând accentul pe caracterul interactiv și creativ al învățământului. A elaborat, în calitate de autor și coautor, un număr important de cursuri și teme de curs, precum și numeroase aplicații sau exerciții practic-aplicative. A făcut cu regularitate parte din comisii de examene de admitere și examene de licență, din comisii pentru susținere a examenelor, referatelor și tezelor de doctorat.

În calitate de coordonator științific, a îndrumat activitatea multor studenți și cursanți, pentru elaborarea lucrărilor de licență și a lucrărilor de absolvire. Din 1996, îndrumă cu competență activitatea didactică și științifică a comisiei didactice de geniu. A făcut parte din delegații care au desfășurat în străinătate studii de documentare în domeniul învățământului militar superior.

Domnul colonel profesor universitar Ion Preda a efectuat un număr important de cursuri postuniversitare (postacademice), dintre care menționăm:

• Cursul postacademic de geniu, absolvit în 1986;• Cursul de perfecționare a cadrelor didactice universitate, absolvit

în 1987; • Cursul postuniversitar pentru perfecționarea psihopedagogică și

metodică, absolvit în 1995; • Cursul postuniversitar interarme;• Multinational staff officers orientation cours (NATO), absolvit

în 1997. Activitatea de cercetare științifică a domnului colonel profesor

universitar doctor Preda Ion s-a manifestat cu prioritate în domeniile tehnic-ingineresc, didactic și pedagogic, teoriei organizării, și cercetării operaționale cu aplicabilitate în domeniul militar, geopoliticii și geostrategiei. A întocmit și publicat, ca autor și coautor, peste zece lucrări de cercetare științifică, a susținut, în cadrul simpozioanelor naționale și internaționale, circa patruzeci de comunicări științifice, în cele mai multe dintre acestea promovând concepte noi, modele matematice și metode de cercetare operațională aplicabile în domeniul militar, îndeosebi pentru modernizarea armei geniu etc.

Remarcabilă este și activitatea publicistică a domnului colonel profesor universitar doctor Preda Ion. În întreaga sa activitate a publicat la reviste de prestigiu, precum: „Gândirea Militară Românească”,


322

„Buletinul Trupelor de Uscat”, „Buletinul Forțelor Terestre”, „Revista Trupelor de Uscat”, „Revista Forțelor Terestre”, „Buletinul Academiei de Înalte Studii Militare”, „Buletinul Academiei Tehnice Militare”, „Strategii XXI”, peste o sută de articole. Problematica abordată este extrem de variată, de la „Aspectele privind starea de securitate și apărare a Uniunii Europene”, „Securitatea României în context european”, „Adevărul în știința Militară”, până la „Modelul matematic de analiză și stabilire a variantelor de modernizare a armei geniu”, sau „Studiul actual al evoluției armei geniu în armatele moderne”.

A publicat în Editura Academiei de Înalte Studii Militare două importante lucrări personale, „Opinii privind modernizarea armei geniu”, respectiv „Barajele de mine –componentă a luptei împotriva blindatelor” și a coordonat colectivul de elaborare a „Doctrinei armei geniu”, document care materializează o parte importantă a conținutului tezei sale de doctorat.

De evidențiat este și faptul că domnul colonel profesor universitar Preda Ion a făcut parte din colectivul de autori care au elaborat și publicat, în Editura Militară, primul „Tratat de Știință Militară”, lucrare de referință pentru știința militară românească.

A fost unul dintre experții militari care au evaluat și comentat evenimentele conflictului din IRAK-2003 atât pentru posturi de radio și televiziune naționale, cât și pentru agenții de presă, posturi de radio și televiziuni consacrate din străinătate, prestația sa fiind deosebit de apreciată de Ministerul Apărării Naționale, analiști politici și militari români și străini.

Extraprofesional a fost preocupat de istoria culturii și civilizațiilor, precum și de parapsihologie. A avut un adevărat cult pentru: Marin Preda, Nichita Stănescu, Emil Cioran, Constantin Brâncuși și o nemărginită prețuire pentru satul natal Drăcșani și locuitorii săi, în mijlocul cărora s-a întors, deseori, ritualic, cu dragoste și pioșenie.

A fost un om minunat și un tată excepțional, precum și un bunic mândru, timp de câteva luni de zile!

A părăsit această lume în anul 2010, după o lungă și grea suferință.

323

GENERAL DE FLOTILĂ AERIANĂ, PROFESOR SOCIOLOG MARIN ROȘU

„MANIPULAREA INFORMAȚIONALĂ, O COMPONENTĂ A AGRESIUNII PSIHOLOGICE ÎN PLINĂ ASCENSIUNE”

Considerat o personalitate de marcă în viața armatei, pentru activitatea științifică și managerială desfășurată în domeniul psihologiei și sociologiei militare, generalul de flotilă aeriană Marin Roșu s-a născut la 11 iulie 1947, în comuna Secara (astăzi satul Secara, comuna Crângu), județul Teleorman, fiind fiul lui Alexandru și Ioana.

Primii pași spre învățătură îi face în satul natal, unde urmează cursurile școlii primare și în comuna Ologi (astăzi Crângu), unde urmează cursurile școlii generale.

După ce absolvă Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, în 1965 (clasele a VIII-a și a IX-a fiind parcurse la Liceul „Unirea” din Turnu Măgurele) și Școala Militară Superioară de Ofițeri Activi de Artilerie Antiaeriană și Radiolocație din Brașov, în decembrie 1968, în anul 1976 își ia licența în sociologie (șef de promoție) la Facultatea de Filozofie (secția Sociologie) a Universității din București. Absolvă, cu succes, mai multe cursuri de perfecționare a pregătirii profesionale, din care evidențiem: cursul postuniversitar în domeniul sociologiei, cu durata de doi ani și cursul pentru calificarea în arma aviație. Este absolvent al tuturor examenelor obligatorii în cadrul pregătirii prin doctorat în specialitatea „Sociologie militară” la Academia de Înalte Studii Militare din București.


324

Își începe cariera militară ca ofițer tehnic într-o mare unitate de artilerie antiaeriană, apoi lucrează în învățământul militar, astfel: lector șef la catedra de științe sociale din Școala de Maiștri de Aviație „Aurel Vlaicu” din Mediaș (august 1976 – august 1978); cadru didactic, speciali-tatea psihologie și sociologie militară, la Academia de Înalte Studii Militare (august 1978 – ianuarie 1990 și martie 1992 – septembrie 1992), unde parcurge toate gradele didactice, de la asistent la profesor.

Din februarie 1990, până în februarie 1992, conduce Secția de Asigurare Psihologică a Armatei, iar din septembrie 1992, până în martie 2000, când se pensionează, este șeful Secției de Expertiză Psihologică a Armatei, care, între timp, își schimbă denumirea în Centrul Metodologic pentru Selecția Aptitudinală și Psihologică. În perioada 1997-2000 a predat și cursul „Sociologia sportului” la Facultatea Militară de Educație Fizică și Sport din cadrul Academiei Naționale de Educație Fizică și Sport, iar din martie 2001, până în decembrie 2009, lucrează ca referent de specialitate (sociolog) la Clubul Sportiv al Armatei „STEAUA” București.

Este coautor la manuale de psihologie și sociologie destinate cursanților din învățământul militar, precum și pregătirii cadrelor militare. Este coautor la „Enciclopedia Armatei României” (2009) și colaborator la realizarea albumului „Clubul Sportiv al Armatei „STEAUA” București – Clubul de lângă inimă” (2003 și 2007).

În anul 2015, publică la editura Fundației Academia Daco-Română lucrarea „Despre viață, între subiectiv și rațional”, Fundație care prin Senatul Academiei Daco-Române îi acordă titlul și diploma de Doctor Honoris Causa „ca semn de recunoaștere pentru întreaga activitate pedagogică, de cercetare științifică în domeniul sociologiei militare și pentru remarcabila sa creativitate dacoromânească”. Lucrarea „Despre viață, între subiectiv și rațional” analizează, din perspectivă psihosociologică, relația viață–om–conexiunile cu ceilalți, diverse determinări și condiționări ce pot interveni în manifestarea ei, precum și unele aspecte ale vieții individuale și sociale, prin prisma realităților românești actuale.

Este autor a numeroase studii, comunicări și articole pe probleme de psihologie și sociologie militară, unele dintre ele publicate în reviste de specialitate sau prezentate la diferite manifestări științifice.

Tematica acestora se referă la probleme esențiale de specialitate, cum ar fi: valorile, teoria organizațională și managementul unor procese sociale; relația dintre armată, ca organizație specifică, militari și societate; abordarea interdisciplinară a conceptelor de agresivitate, agresiune și violență; aspecte ale agresiunii sociale și psihologice; particularitățile psihosociale ale comunicării în subunitatea militară; factorii psihosociali ai disciplinei militare; evaluarea potențialului psihic al personalului pentru


325

unitățile cu misiuni de menținere a păcii; reziliența armatei; intervenția psihologică în domeniul militar.

Dintre studiile, comunicările și articolele pe probleme de psihologie și sociologie militară menționăm, în mod deosebit, următoarele: „Valorile, teoria organizațională și cercetarea sociologică” (Academia Română, 1991); „Agresiunea psihologică – modalități de realizare și contracarare” (Gândirea Militară Românească nr. 2/1991); „Particularități psiho-sociale ale comunicării în subunitatea militară” (INFOCOM nr. 4/1991); „Disciplina militară – premise, principii, factori psihosociali” (Spirit Militar Modern nr. 3/1993); „Cu privire la coeziunea subunității” (INFOCOM nr. 4/1991); „Agresivitate, agresiune și violență – abordare interdisciplinară” (INFOCOM nr. 1/1995); „Elemente de evaluare a potențialului psihic al personalului pentru unitățile cu misiuni de menținere a păcii”, împreună cu psiholog Irina Tănăsescu (Spirit Militar Modern nr. 3/1997); „Armata, militarii și relația lor cu societatea” (Gândirea Militară Românească nr. 3/2013); „Agresiunea psihologică – tip specific de agresiune socială” (revista Rezerva Oștirii Române nr. 1/2013); „Despre reziliența armatei” (Gândirea Militară Românească nr. 3/2014); „Despre intervenția psihologică și reziliență în armată. Unele considerații privind managementul acestora” (Spirit Militar Modern nr. 1 - 4/2014); „Manipularea informațională, componentă a agresiunii psihologice în plină ascensiune” (revista Rezerva Oștirii Române nr. 1/ 2014).

Este membru fondator și coordonator, în perioada 1990-1992, al revistei de psihologie și sociologie militară „INFOCOM”, editată de Statul Major General din MApN. A colaborat și colaborează la revistele „Gândirea Militară Românească”, „Spirit Militar Modern”, „INFOCOM”, „Revista Trupelor de Uscat”, revista „Rezerva Oștirii Române”; a fost membru în consiliul științific al revistei „Spirit Militar Modern” (1996-2000).

În cadrul Simpozionului național de psihologie militară aplicată PSIHOMIL IX-2012 i se acordă de către Ministerul Apărării Naționale, Premiul „Valeriu CEAUȘU”, „în semn de prețuire pentru activitatea susținută privind dezvoltarea aplicațiilor psihologice în domeniul militar”.

Ca urmare a activității desfășurate, este remarcat și menționat, cu scurte date biografice și aprecieri, în lucrări, precum: „Personalități militare din Teleorman”, autori gl.bg.(r) dr. Constantin Ucrain, col. Viorel P. Ciobanu, Editura Pro Transilvania, București, 2002; „Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni”, autor Stan V. Cristea, Editura Rocriss, Alexandria, 2003; „Istoria psihologiei militare românești”, autor Constantin Edmond Cracsner, Editura Psyche, 2005; „Dicționar de psihologie”, autori Ștefan Popescu și Gheorghe Arădăvoaice, Editura Antet XX Press, 2008, vol. V și VI.; „Enciclopedia Armatei României”, Editura C.T.E.A., 2009. Din același motiv a primit: „Diplomă de


326

excelență”, din partea șefului Direcției Operații a S.M.G., 2005, „Diplomă”, din partea șefului Secției Geniu din S.M.G., 1999, „Diplomă de onoare”, din partea comandantului Brigăzii 30 Gardă „Mihai Viteazul”, 2000, „Diplomă de excelență”, din partea comandantului C.S.A. „STEAUA” București, 2007, „pentru susținere și promovare”.

A efectuat vizite pentru schimb de experiență, ca șef de delegație, în SUA - 1994, Spania - 1996, Belgia - 1997 și ca membru în delegație, în Franța - 1991 și SUA - 1995.

Vedere de ansamblu a Colegiului Național Militar Liceal „Dimitrie Cantemir” din Breaza


327

COLONEL PROFESOR UNIVERSITAR DR. LUCIAN STĂNCILĂ

ÎMPLINIRI ȘI SUCCESE ÎN PLAN PERSONAL, FAMILIAL ȘI PROFESIONAL BAZATE PE MUNCĂ, SERIOZITATE,

RENUNȚĂRI ȘI SACRIFICII.

S-a născut la 29.04.1948 în comuna Tătărăștii de Sus, localitate cu oameni harnici, gospodari, ospitalieri, cu dragoste de pământ și credință în Dumnezeu, străbătută de apele râului Teleorman, reprezentând ultima așezare din județul Teleorman pe comunicația Alexandria-Pitești la aproximativ 60 de km de municipiul Alexandria și tot atâția kilometri de municipiul Pitești. A venit pe lume, în zorii unei frumoase zile de primăvară, în familia Stăncilă, fiind primul băiat dintre cei patru frați: Costel (n. 1950), Valerian (n. 1954) și Cornel (n. 1956).

Părinții, Ana și Mihail Stăncilă și-au crescut și educat copiii în spiritul respectului față de semeni, de muncă și față de autorități. Au muncit din zori și până în noapte, străduindu-se să ofere condiții cât mai bune de pregătire și evoluție în viață și carieră pentru fiecare dintre băieți, în funcție de înclinații și cum și-a dorit fiecare: Costel, inginer, a absolvit Institutul de petrol, gaze și geologie, Valerian, inginer construcții civile și Cornel, maistru.

Ana, mama sa, o femeie credincioasă, blândă și altruistă, cu trăsături frumoase, iar tatăl său, Mihail, un bărbat drept, energic, ordonat și disciplinat i-au sădit lui Lucian, ca de altfel și celorlalți copii, dragostea față de școală și muncă, îndemnându-l să fie cinstit, omenos, demn și devotat familiei, instituției unde lucrează și țării. Ambii părinți, respectați


328

de comunitate datorită hărniciei, cumsecădeniei și moralității lor, i-au călăuzit pașii către lectură și studiu, insuflându-i un cult pentru respectarea legii, pentru muncă și simbolurile naționale. Deseori, îi este dor de părinți și atunci răsfoiește fotografiile învechite cu cei dragi, citește și recitește cu ochii înlăcrimați poeziile „Repetabila povară”, „Rugă pentru părinți” ale poetului Adrian Păunescu și sensibilul volum de poezii „Cântece pentru mama” al poetului Virgil Carianopol (în special, poezia „Pentru mama”, în care își regăsește cu fidelitate blânda și harnica sa mamă) și ascultă melodia „Casa părintească nu se vinde” pe versurile poetului Grigore Vieru.

Copilăria și-a petrecut-o în satul natal, în casa părintească din apropierea străvechilor „Ziduri”, monument cu profunde rezonanțe istorice, unic în toată zona.

Absolvirea școlii generale, în comuna natală, i-a oferit oportunitatea să susțină examenul de admitere la Liceul Teoretic „George Coșbuc” din localitatea Olteni, unde a urmat cursurile claselor a VIII-a și a IX-a (1962-1964). În vara anului 1964 a fost selecționat să susțină examenul de admitere la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, județul Prahova, fiind declarat admis și urmând cursurile claselor a X-a și a XI-a. Aici a fost inițiat, a primit primele noțiuni și a căpătat primele deprinderi practice despre complexa și plină de privațiuni viață militară pe care o va încheia prin pensionare, cu multe satisfacții și realizări la începutul secolului următor.

Fostul elev al anilor 1950-1960 își amintește cu emoție și respect de Sevastian Dumitrescu, învățătorul blând, drept, iubit de elevi, un „domnul Trandafir” al plaiurilor teleormănene, cel care se străduia și reușea să le facă elevilor orele de clasă plăcute, atrăgătoare, educative și instructive, iar în pauze, în curtea școlii de lângă „Ziduri”, eminentul învățător organiza jocuri și concursuri specifice vârstei copiilor din primele clase ale școlii. Aici a învățat să scrie și să citească și i s-au sădit germenii dragostei față de studiu și muncă.

Interesante erau și orele de matematică, limba română, istorie, geografie, ca de altfel toate obiectele de studiu din clasele V-VII desfășurate și conduse de valoroșii și dedicații întru nobila meserie de dascăl de către profesorii: M. Ioniță, E. Dinulescu, L. Doncescu, J. Nițulescu (diriginta clasei) și ceilalți membri ai corpului didactic din localitate. Corul de copii al Școlii generale din comuna Tătărăștii de Sus, pregătit și condus de profesorul Floriean-Bică Dumitrescu, fiul învățătorului Sevastian Dumitrescu, se clasa cu regularitate pe unul dintre primele locuri la concursurile organizate la nivelul fostei regiuni București și pe țară.

Cu aceeași emoție și respect își amintește de profesorii: I. Albu (geografie și științele naturii), E. Albu (limba română), P. Grigoriu (istorie), J. Preda (matematică și diriginta clasei) din Liceul Teoretic


329

„George Coșbuc” și de distinșii profesori: S. Costaș (limba română și diriginta clasei), N. Toma (matematică), C. Manoliu (istorie), Șt. Marinescu (geologie și biologie) din Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, precum și ceilalți magiștrii care au contribuit la devenirea colonelului prof. univ. dr. Lucian Stăncilă.

După obținerea diplomei de bacalaureat a susținut un examen dificil, în vara anului 1966, și a fost declarat admis la Școala militară superioară de ofițeri activi Tancuri și Auto „Mihai Viteazul”, specialitatea tancuri, din Pitești, pe care a absolvit-o în luna decembrie a anului 1969. A fost repartizat pe funcția de comandant de pluton la Regimentul 20 tancuri din Pantelimon, localitate la margine de București, iar în toamna anului 1970 a fost numit comandant de companie la același regiment, unde a desfășurat activități de planificare, coordonare și conducere a pregătirii militarilor din pluton și companie, obținând numai calificative foarte bune cu subunitățile pe care le comanda, acestea fiind declarate „pluton de frunte” și „companie de frunte”. Tot în această perioadă (în vara anului 1972) a urmat Cursul de perfecționare în carieră (comandant de companie de tancuri) din localitatea Făgăraș, județul Brașov.

În anul 1976 a susținut și a fost declarat admis să urmeze cursurile Facultății de Arme Întrunite și Tancuri, specialitatea tancuri din Academia Militară, unde și-a desăvârșit pregătirea de specialitate, de comandă și stat major în toate domeniile artei militare (tactic, operativ și strategic). În această prestigioasă instituție de învățământ superior și-a perfecționat deprinderile pentru pregătirea, planificarea, organizarea și conducerea acțiunilor militare de către unitățile și marile unități tactice, operative și strategice pe timp de pace, criză și război.

Printre cei care au contribuit la formarea și perfecționarea viitorului ofițer au fost locotenenții Gabriel Necula și Adrian Boambă, locotenenții-colonei Grigore Pielea, George Gheorghiu, Virgil Cerbu și celelalte cadre didactice din Școala militară de ofițeri. De altfel, colonelul prof. Virgil Cerbu i-a fost dascăl și conducător de grupă (diriginte) în anii de studiu din Academia Militară, care alături de generalul-maior prof. dr. Gheorghe Marin (șeful facultății), colonelul prof. dr. Valentin Arsenie (șeful catedrei), colonelul prof. dr. ing. Ioan Negru, colonelul prof. Mihai Apostolescu și alți eminenți profesori din domeniul artei militare au contribuit la desăvârșirea pregătirii militare și profesionale a ofițerului.

După absolvirea cursurilor Academiei Militare, în anul 1978, și obținerea diplomei de „Licențiat în Știință Militară” a fost repartizat pe funcția de „Șef al cercetării” la Regimentul 22 Tancuri de pe Șoseaua Olteniței din București, iar un an mai târziu a fost numit ofițer 1 în Biroul pregătire pentru luptă la același regiment. Pe aceste funcții a planificat, coordonat și condus activitățile subunităților de cercetare, de tancuri și celelalte arme din regiment, aducându-și contribuția la perfecționarea pregătirii pentru luptă de către militarii regimentului. Datorită calităților de


330

bun planificator și organizator și a rezultatelor obținute, a fost promovat la comandamentul Diviziei 57 Tancuri din București, în Biroul operații și pregătire pentru luptă. Împreună cu colectivul de ofițeri din cadrul biroului a participat la planificarea activităților de instruire și educarea trupelor și la elaborarea documentelor de organizare, desfășurare și evaluare a aplicațiilor și exercițiilor tactice cu regimentele și unitățile subordonate diviziei.

În toamna anului 1981 a fost mutat în Catedra de tactică generală nr. 2 (mari unități tactice) din Academia Militară în funcția de lector, dedicându-se nobilei și frumoasei meserii de dascăl, pe timpul căreia a avut multe realizări și satisfacții, participând la pregătirea numeroaselor generații de ofițeri și cursanți la toate nivelurile artei militare, promovând de la gradul didactic de lector, la cel de profesor universitar și conducător de doctorat în „științe militare”. A trăit un sentiment unic atunci când a devenit coleg cu foștii profesori din anii de studiu din academie.

Între anii 1981-1984 a desfășurat activități didactice (dezbateri, seminarii, prelegeri, conferințe) la grupele de ofițeri elevi (studenți) care se pregăteau în armele artilerie, geniu, protecție antichimică, artilerie antiaeriană, transporturi militare, apărare civilă și la grupele de studenți din Academia Tehnică Militară. Uneori, înlocuia conducătorii de grupe la grupele de arme întrunite și tancuri la dezbateri, activități practice în teren (studii de stat major, exerciții și aplicații tactice la munte și la mare), preocupându-se în permanență pentru perfecționarea pregătirii didactice și metodice proprii și pregătirii de comandament și stat major a ofițerilor.

Între 15.09.1982 și 15.01.1983 a participat și a absolvit „Cursul de perfecționare a cadrelor nou numite în funcții didactice în învățământul superior”, iar în perioada 17.09.1991 – 17.07.1992 a urmat „Cursul Postacademic Superior”, perfecționându-și pregătirea la nivelul strategic al artei militare obținând certificat (diplomă) de absolvire a acestor cursuri.

Datorită foarte bunelor aprecieri ale conducerii comisiei didactice, catedrei, facultății și academiei, în toamna anului 1984 este numit conducător de grupă la o grupă de ofițeri elevi (studenți) din Facultatea de Arme Întrunite și Tancuri (la grupa A12K – singura grupă cu indicativul „K” din istoria seculară a Academiei Militare), funcție (de conducător de grupă) pe care a îndeplinit-o în toți anii petrecuți în Academia Militară (ulterior, Universitatea Națională de Apărare) până la ieșirea la pensie, în anul 2013 (mai puțin în anul universitar 1991-1992, când a urmat Cursul Postacademic Superior).

În perioada 25.09–06.11.1995 a urmat „Cursul postuniversitar pentru perfecționarea pregătirii psihopedagogice și metodice a cadrelor didactice din Academia de Înalte Studii Militare”, obținând certificat de absolvire, desăvârșindu-și pregătirea psihopedagogică și metodică. Ca urmare a dorinței de perfecționare continuă și autodepășire, în perioada 2005-2006, participă și absolvă un curs la „Departamentul pentru


331

pregătirea personalului didactic” în cadrul Colegiului de Management al Resurselor Apărării, Educațional și cel al Achizițiilor din Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, curs desfășurat în colaborare cu Facultatea de Psihologie și Științele Educației din Universitatea București.

La sfârșitul anului 1997, în urma susținerii unor examene cu un grad ridicat de dificultate și a trei referate (rapoarte) de cercetare științifică cu comisii, din compunerea cărora au făcut parte profesori universitari și specialiști de prestigiu în domeniul securității și apărării naționale, a susținut teza de doctorat cu tema: „Operațiile ofensive ale trupelor de uscat în războiul de apărare a țării; urmărirea forțelor inamicului pe teritoriul acestuia”, obținând diploma de doctor în știință militară seria P nr. 0003335, pe baza avizării Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare din ziua de 11.12.1997, aprobată prin Ordinul ministrului învățământului nr. 5653 din 22.12.1997. Conducător de doctorat i-a fost omul de înaltă ținută științifică, colonelul (ulterior generalul) prof. univ. dr. Valentin Arsenie, cel care în toamna anului 1981 l-a primit în catedră și care i-a fost model (unul dintre modele) de-a lungul întregii sale cariere didactice și științifice. Nu ar fi corect dacă nu l-am aminti pe colonelul prof. univ. dr. ing. Negru Ioan-Titi, om de aleasă cultură generală și militară, integru, altruist, desăvârșit pedagog, care i-a îndrumat pașii colonelului Lucian Stăncilă, i-a fost alături și l-a ajutat ca un părinte, fiindu-i, de asemenea, model de comportare în viață și în activitatea profesională.

De la prima funcție didactică pe care a ocupat-o, cea de lector în 1981, a promovat la cea de conferențiar în anul 1988, apoi în urma desfășurării unui examen – profesor în anul 1992. După obținerea titlului științific de doctor în știință militară, în anul 1998 a ocupat funcția de profesor universitar și șef de comisie didactică în Academia de Înalte Studii Militare. Ca urmare a recunoașterii calităților de cercetător științific, a celor didactice și universitare, în urma unei selecții riguroase desfășurată de Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, la propunerea Senatului Academiei de Înalte Studii Militare, i s-a conferit, colonelului prof. univ. dr. Lucian Stăncilă, calitatea de „Conducător de Doctorat” în domeniul „Știință Militară” prin Ordinul Ministrului Educației și Cercetării nr. 5288 din 28.12.2001.

În toată cariera didactică s-a implicat în elaborarea materialelor necesare desfășurării, în cele mai bune condiții, a învățământului militar superior. Astfel, de la începutul carierei militare, a elaborat, în calitate de autor, prim autor sau coautor, peste 145 de exerciții, scenarii și aplicații tactice, operative și strategice. De asemenea, a publicat peste 110 articole în reviste de specialitate (Gândirea Militară Românească, Buletinul Universității Naționale de Apărare, Buletinul Forțelor Terestre, Colocviu Strategic etc.), a susținut peste 230 comunicări la diferite simpozioane și manifestări științifice și a fost membru în colectivul de elaborare a unor


332

lucrări de cercetare științifică și proiecte de cercetare-dezvoltare pe bază de grant.

În anii când a desfășurat activitatea didactică în Universitatea Națională de Apărare „Carol I” (Academia de Înalte Studii Militare, Academia Militară) a elaborat și publicat, în calitate de autor, prim autor sau coautor, peste 70 de cursuri și manuale universitare și 44 de cărți de specialitate din domeniul artei militare, securității și apărării naționale, toate ancorate în procesul complex și continuu al regândirii și restructurării sistemului militar, necesare procesului de învățământ desfășurat cu ofițerii studenți și cursanți.

Printre lucrările elaborate de colonelul prof. univ. dr. Lucian Stăncilă și publicate în edituri de prestigiu, pot fi amintite: Legile și principiile luptei armate, Editura AISM, București, 2000 (unic autor); Operația ofensivă a unei grupări operaționale de nivel operativ, Editura AISM, București, 2001 (unic autor); Reacția rapidă în confruntările armate moderne, Editura Olimp, București, 2002 (prim autor); Operațiile ofensive în apărarea armată a țării (eseu de artă militară), Editura Sylvi, București, 2002 (unic autor); Elemente de artă militară (posibile soluții), Editura DBH, București, 2003 (prim autor); Acțiuni militare în câmpul de luptă înalt tehnologizat, Editura UNAp, București, 2004 (prin autor); Corelația artei militare cu fenomenul militar contemporan, Editura UNAp, București, 2005 (coautor); Securitatea europeană la începutul mileniului trei, Editura UNAp „Carol I”, București, 2006 (coautor); Terorismul provocare a secolului XXI, Editura UNAp „Carol I”, București, 2007 (unic autor); Mobilitatea forțelor în câmpul de luptă modern, Editura UNAp „Carol I”, București, 2007 (coautor); Cooperarea Jandarmeriei Române cu alte forțe pentru îndeplinirea misiunilor specifice, Editura Moroșan, București, 2008 (coautor); Cecenia – independență refuzată, Editura Moroșan, București, 2009 (coautor); Securitatea energetică la începutul secolului XXI, Editura CTEA, București, 2009 (coautor); Societatea contemporană și securitatea energetică, Editura CTEA, 2010 (coautor); Uniunea Europeană și noul mediu internațional de securitate, Editura UNAp „Carol I”, București, 2010 (prim autor); Teroriștii cu laptop, Editura Moroșan, București, 2011 (prim autor); Apărarea teritoriului național în actualul mediu de securitate, Editura Moroșan, București, 2011 (unic autor); Vulturii războiului, Editura Moroșan, București, 2011 (prim autor); Abordarea cuprinzătoare a efectelor în operațiile postconflict, Editura UNAp „Carol I”, București, 2012, (prim autor); Combaterea spălării banilor și a fenomenului finanțării terorismului, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2012 (prim autor); Terorismul – răul din umbră al începutului de secol, Editura UNAp „Carol I”, București, 2014 (coautor).

De-a lungul anilor, lucrările elaborate de colonelul prof. univ. dr.


333

Lucian Stăncilă au fost selectate, nominalizate sau premiate de revista Gândirea Militară Românească, în cadrul concursurilor organizate anual, pentru contribuția remarcabilă la îmbogățirea patrimoniului teoretic al științei militare, astfel: Nominalizarea lucrării „Arta operativă între contrarii – actualitate și perspectivă” (coautor), Editura AISM, București, 2001, pentru Premiul „Mareșal Alexandru Averescu” al revistei Gândirea Militară Românească – 2001; Nominalizarea lucrării „Istoria armei tancuri din Armata României” (coautor), Editura Militară, București, 2001, pentru Premiul „General de corp de armată Ioan Sichitiu” al revistei Gândirea Militară Românească – 2001; Nominalizarea lucrării „Frământările zeului Marte. Eseuri de știință militară” (coautor), Editura Sitech, Craiova, 2004, pentru Premiul „General de corp de armată Ioan Sichitiu” al revistei Gândirea Militară Românească – 2004; Nominalizarea lucrării „Tendințe în evoluția teoriei și practicii războiului” (coautor), Editura UNAp „Carol I”, București, 2006, pentru Premiul „General de corp de armată Ioan Sichitiu” al revistei Gândirea Militară Românească – 2006; Nominalizarea lucrării „Operațiile postconflict” (prim autor), Editura UNAp „Carol I”, București, 2010, pentru Premiul „General de corp de armată Ioan Sichitiu” al revistei Gândirea Militară Românească – 2010, ediția a XIII-a; Premiul „Mareșal Alexandru Averescu” al revistei Gândirea Militară Românească pentru lucrarea „Tratat de știință militară” (coautor), Editura Militară, București, 2001; Premiul „General de brigadă Constantin Hîrjeu” al revistei Gândirea Militară Românească, pentru lucrarea „Stigmatul războiului” (coautor), Editura Sitech, Craiova, 2008.

Ca o recunoaștere a prestigiului de care se bucură în lumea academică și științifică, biografia colonelului prof. univ. dr. Lucian Stăncilă a apărut în lucrarea „Personalități militare din Teleorman”, Editura Pro Transilvania, București, 2002, în „Dicționarul Personalităților din România”, biografii contemporane ONG ECO-EUROPA, Redacția Romanian Biographic Institute, Editura Anima, București, 2011 și în „Enciclopedia Personalităților din România”, Enciclopedia biografică a femeilor și bărbaților contemporani cu carieră de succes din România, Hubners Who is Who, 2013, 2014. În anul 1997 a primit insigna de profesor „Alere Flammam” și i s-a conferit Emblema de Merit „Știința Militară” clasa I, din partea ministrului Apărării pentru elaborarea unor lucrări de valoare fundamentală în domeniul cercetării și reglementării activității sistemului militar, cu ocazia Zilei Naționale a României, la 1 decembrie 2007. În anul 1984 a primit Ordinul „Meritul Militar” cl. a III-a, în 1989 a primit Ordinul „Meritul Militar”, cl. a II-a, iar în anul 1994 a primit Ordinul „Meritul Militar”, cl. I, din partea Președintelui României. Este membru fondator al Asociației Absolvenților Universității Naționale de Apărare „Carol I”.

În perioada 2001-2003, în cotidianul „Teleormanul” și în


334

săptămânalul armatei „Observatorul Militar” au fost recenzate o parte dintre lucrările sale, i s-au luat interviuri și a fost prezentat în onoranta rubrică „Teleormăneni cu care ne mândrim”.

În cele peste trei decenii cât a fost dascăl în Universitatea Națională de Apărare „Carol I” (Academia Militară) a făcut parte din numeroase comisii de examen pentru admitere, absolvire, de licență, de masterat, de doctorat din instituția de învățământ unde și-a desfășurat activitatea, din Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, din Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” și din Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul”, ambele din București. De asemenea, a făcut parte din comisii de evaluare a referatelor (rapoartelor) de cercetare științifică pentru pregătirea prin doctorat sau a tezelor de doctorat, a coordonat multe lucrări de absolvire, de licență, de masterat, scenarii, operative și strategice. Nu în ultimul rând, a elaborat sau a făcut parte din colective destinate elaborării unor documente necesare desfășurării în foarte bune condiții a procesului de învățământ din Universitatea Națională de Apărare (planuri și programe de învățământ, caiete de sarcini, studii, documentare etc.).

În primii ani ai secolului XXI, a făcut parte din compunerea a trei delegații care au desfășurat vizite oficiale în străinătate. În perioada 27-31 martie 2000, a participat în fruntea unei delegații de cadre didactice din Academia de Înalte Studii Militare, la invitația comandantului Academiei de Război din Istanbul, la o vizită oficială în instituțiile de învățământ militar superior ale armatei din Turcia. Delegația de profesori români a urmărit desfășurarea unor activități de învățământ din Academia Trupelor de Uscat, Academia Forțelor Aeriene și Academia Forțelor Maritime, unde li s-au prezentat structura organizatorică a învățământului militar superior, conținutul programelor analitice și modelul absolventului, criteriile de selecție a ofițerilor ce urmează pregătirea la nivel operativ și strategic, precum și modalitățile de evaluare a cursanților.

De asemenea, delegația română a luat cunoștință de doctrina militară a Turciei, pregătirea ofițerilor în domeniul sistemelor de securitate și al doctrinelor militare contemporane și conlucrarea cu organismele neguvernamentale și instituțiile civile de învățământ. Profesorii militari din Academia de Înalte Studii Militare au constatat că învățământul militar superior românesc se desfășoară la înalte standarde, este performant, bineînțeles după ce au putut observa și compara cum este organizat și se desfășoară învățământul din Academiile Turciei.

Totodată, pe timpul șederii în țara vecină, delegația condusă de colonelul prof.univ.dr. Lucian Stăncilă a vizitat Palatul Topkapi, Muzeul Ayasofya, Muzeul Militar din Istanbul, Moscheea Sultanahmet și a făcut o plimbare de agrement cu vaporul în Strâmtoarea Istanbul.

În perioada 12-16 noiembrie 2006, în calitate de profesor coordonator a însoțit două grupe de studenți din anii I și II ai programului de studii universitare de master „Securitate națională” (desfășurat în


335

cadrul Facultății de Comandă și Stat Major a Universității Naționale de Apărare „Carol I”), într-o vizită de studii la Centrul pentru Politici de Securitate de la Geneva (Geneva Centre for Security Policy–GCSP), Elveția. Plecarea către Geneva s-a făcut cu o scurtă escală în Cetatea eternă – Roma, iar întoarcerea în țară s-a înfăptuit după un mic popas în Cetatea modei europene – Milano.

Această vizită i-a rămas întipărită în memorie prin câteva aspecte. În primul rând, trebuie remarcată implicarea cadrelor didactice și a studenților universității la exercițiul organizat de Centrul de la Geneva și dorința acestora de a demonstra gazdelor că ofițerii români au pregătirea, inteligența și capacitatea de a înțelege și rezolva o parte dintre problemele lumii moderne, așa cum erau prezentate și puse în context tactic, operativ și strategic de către organizatori. La sfârșitul exercițiului, delegația de ofițeri ai Universității Naționale de Apărare „Carol I”, a primit felicitări sincere din partea conducerii Centrului pentru soluțiile propuse, dar și pentru orientarea firească a țării noastre către valorile și spiritul lumii occidentale, fapt întărit pe toată perioada în care a fost în legătură academică cu reprezentanții sau invitații GCSP.

Vizita la sediul Biroului Națiunilor Unite din Geneva, locul în care Nicolae Titulescu în vremea Ligii Națiunilor, ca reprezentant al diplomației românești, și-a adus contribuția la încercarea de pacificare a lumii interbelice, călătoria pe lacul Geneva (Leman) și prilejul de a vedea în depărtare crestele înzăpezite ale Muntelui Alb (Mont Blanc), sunt alte momente de neuitat ale scurtei perioade trăite pe tărâm helvetic.

În anul 2007, în a doua decadă a lunii decembrie, împreună cu studenții din anul II ai programului de studii universitare de master „Securitate națională” a făcut o vizită oficială la Cartierul General al Alianței Nord-Atlantice de la Bruxelles, unde a avut o întâlnire cu ambasadorul României la NATO, cu reprezentanța militară a țării noastre la această organizație și cu alte oficialități. De asemenea, pe timpul șederii în capitala Belgiei, a vizitat sediul Consiliului Europei, Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa dislocat la Mons și Muzeul și câmpul de bătălie de la Waterloo.

În calitate de conducător de doctorat, începând cu anul 2001, a condus peste 20 de doctoranzi, lucrările acestora supuse evaluării unor profesori universitari și specialiști în domeniul securității și apărării naționale s-au bucurat de aprecieri reale și laudative. Un mare număr din tezele de doctorat au fost publicate în edituri și puse la dispoziția publicului și a instituțiilor de învățământ superior din sistemul național de apărare, ordine publică și siguranță națională.

La 28.02.2003 a fost trecut în rezervă cu gradul de colonel și funcția didactică de profesor universitar (la împlinirea vârstei legale de pensionare ca militar), iar după un an și patru luni, în urma examenului de ocupare a unui post didactic de profesor universitar civil, a fost încadrat în


336

Departamentul operații întrunite, studii strategice și de securitate, din Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, funcție pe care a ocupat-o și a muncit până la 30.09.2013, când a fost pensionat în conformitate cu legislația în vigoare la acea dată.

A participat și participă la diverse manifestări și a primit numeroase diplome de excelență în semn de respect și recunoștință pentru întreaga activitate profesională și academică. Pe timpul desfășurării procesului de învățământ și-a respectat ofițerii studenți și cursanți, ajutându-i și tratându-i ca pe colegi și apropiați, iar în activitatea de evaluare s-a străduit și a reușit să nu schimbe ierarhii. O preocupare permanentă a fost să nu pricinuiască rău altcuiva, iar dacă a avut posibilitatea să facă bine, nu a ezitat să-și ajute semenii, aproapele. Îi sunt străine sentimentele de invidie și ură și este fericit când ajută pe cineva. A promovat de la catedră și în alte împrejurări respectul pentru cultură, pentru înaintași și pentru frumoasa limbă română.

Dar toate aceste lucruri frumoase nu ar fi fost posibile dacă nu ar avea o familie trainică, puternică pentru a-l susține în toate demersurile sale profesionale.

Soția Filofteia, născută în localitatea Ciofrângeni, lângă vechea capitală a Țării Românești – Curtea de Argeș, i-a fost alături, a preluat multe din sarcinile gospodărești și de creștere și educație a copilului, dându-i posibilitatea să se dedice rezolvării, în foarte bune condiții, a numeroaselor și complexelor probleme de serviciu. De fapt, timpul acordat familiei de către un militar, este foarte scurt.

Copilul, Carmen-Daniela a urmat profesia bunicului din partea maternă și în parte a tatălui, a absolvit Școala Normală (Liceul Pedagogic) din București, devenind o apreciată învățătoare în școala generală unde își desfășoară activitatea. A continuat studiile obținând licența în științe ale comunicării, specializarea în „Comunicare socială și relații publice” și diploma de master în specializarea „Management educațional și comunicare instituțională”.

A susținut numeroase comunicări la diferite simpozioane și manifestări științifice și a publicat trei cărți cu tematică legată de domeniul în care își desfășoară activitatea. Este profesor pentru învățământul primar, dedicată profesiei alese, lucrul cu omul, cu copilul fiind dificil, dar cu foarte multe satisfacții.

Ginerele, Dan-Ovidiu, inginer aeronave, lucrează într-un prestigios institut de cercetare, fiind doctorand la Universitatea Politehnica București.

Carmen, Dan, Filofteia și Lucian sunt părinți și bunici fericiți și mândri pentru că cel mai important membru al familiei Luca-Ștefan, fiul și nepotul lor a venit la timp, dând cu adevărat sens vieții lor. Este un membru al societății începutului de secol, face parte din generația care cu siguranță va schimba și moderniza țara.

Extraprofesional este preocupat de istoria națională și universală,


337

istoria culturii și civilizației. Are un cult pentru simbolurile naționale, pentru marile personalități ale neamului și ale omenirii și un respect deosebit pentru omul făuritor de valori; detestă nemunca.

Așadar, colonelul (r) prof. univ. dr. Lucian Stăncilă are numeroase motive să se mândrească cu ceea ce a realizat în viață. Are multe împliniri și succese în plan personal, familial și profesional bazate pe muncă, seriozitate, renunțări și sacrificii. Pentru toate realizările din viața sa le este recunoscător părinților, familiei, școlii și slujitorilor acestei instituții fundamentale din toate timpurile și de pe toate meridianele, prietenilor, colegilor și apropiaților pentru colaborare, ajutor și tot ce a fost bun în cariera și viața sa, iar bunului Dumnezeu pentru sănătate, puterea de muncă și soarta (calea) care i-a fost rânduită.

Monumentul eroilor din comuna Tătărăștii-de-Sus (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

338

COLONEL CONFERENȚIAR UNIVERSITAR DR. ION VOIEVOZEANU

CONSILIER ÎNVĂȚĂMÂNT, CONSULTANT DE SECURITATE, INSPECTOR ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII ȘI SĂNĂTĂȚII ÎN

MUNCĂ. „ACȚIUNI MILITARE STRATEGICE SPECIFICE RIPOSTEI MAXIME ÎN APĂRAREA ARMATĂ”.

S-a născut la 13 iulie 1952, în comuna Bragadiru, județul Teleorman. Urmează școala generală în localitatea natală, iar liceul, în orașul Zimnicea. Provine dintr-o familie de țărani/gospodari.

Tatăl Gheorghe, meseriaș zidar și tâmplar a construit multe locuințe pentru consăteni și pentru alte persoane din localitățile vecine. Mama Tinca, gospodină foarte apreciată de consăteni, a dat naștere la trei copii – Elena, Ion, Ioana, toți având o carieră profesională apreciabilă, fetele, ingineri în siderurgie, băiatul, ofițer. De asemenea, bunicii Dumitru și Maria au contribuit foarte mult la creșterea și îndrumarea profesională a nepoților.

Ion, de mic jucându-se cu arcuri și săgeți, cu puști și pistoale, impresionat de povestirile bunicului său Dumitru, ca participant direct la al Doilea Război Mondial, a fost atras de cariera militară. După terminarea liceului, pentru a se împlini în domeniul armelor, urmează instituții de formare și perfecționare militară: Școala Militară de Ofițeri Activi „Nicolae Bălcescu”, arma infanterie, Sibiu, în perioada 1971-1974;


339

Academia Militară, Facultatea de Arme Întrunite, Tancuri și Auto, București, în perioada 1986-1988; Cursul post-academic cu profil unic, din Academia de Înalte Studii Militare, București, în anul 1994; Colegiul Superior de Stat Major – Cursul post-universitar de perfecționare în conducere strategică, din Academia de Înalte Studii Militare, București, în anul 1997; pregătirea prin doctorat – Academia de Înalte Studii Militare, București, în perioada 1997 –2000, susținerea tezei de doctorat – „Acțiunile militare strategice specifice ripostei maxime în apărarea armată” și obținerea titlului științific de doctor în Științe Militare; concurs pentru titlul didactic de conferențiar universitar, Academia Tehnică Militară, București, în anul 2001.

În virtutea obligațiilor profesionale, a desfășurat activități specifice în diferite funcții: comandant de pluton, în perioada 1974-1980; comandant de companie, în perioada 1981-1983; șef de stat major al batalionului de infanterie, în perioada 1984-1986, la Regimentul 3 Mecanizat Caracal, județul Olt; ofițer 2 (cu pregătirea de luptă) la Regimentul 23 Mecanizat Beiuș, județul Bihor, în perioada septembrie 1988-iulie 1989; șef de stat major la Regimentul 21 Mecanizat Oradea, județul Bihor, în perioada august 1989 - februarie 1990; locțiitor al comandantului și șef secție protocol și însoțire deplasări la Serviciul de Pază și Protecție, București, în perioada 21.02-05.06.1990; șef birou evidență și pregătire de luptă, în perioada iunie 1990-1992, șef Secție stat major, în perioada 1993-2007, la Academia Tehnică Militară, București. La această instituție de învățământ militar superior și-a dovedit virtuțile de instructor și educator, dedicându-se și carierei didactice, astfel: lector la disciplinele „Geografie militară” și „Tactică”, în perioada 1994-2000, conferențiar universitar la disciplinele „Elemente de strategie, artă operativă și tactică”, în perioada 2001-2006, la Catedra de tactică și educație fizică.

În anul 1996 și-a întemeiat o familie, căsătorindu-se cu Areta DIACONU și are 2 copii, Nadia și Alexandru. Acum, în anul 2018, se bucură din partea fetei și de doi nepoți, Maria și Mihai.

Încă de la începutul carierei militare, a îndeplinit funcții de instructor în cadrul subunităților de militari cu termen redus, militari specialiști (trăgători la mitralierele de pe TAB) și al școlilor de gradați.

În cadrul Academiei Tehnice Militare – Catedra de management, discipline umaniste și limbi străine și Catedra de tactică și educație fizică – a desfășurat activități de predare, colocvii, seminarii, verificări ladisciplinele predate cu ofițerii de la cursurile postuniversitare și cu studenții. Pentru procesul de învățământ a întocmit lecții, culegere de lecții de artă operativă și tactică, cursul de geografie militară – Zonele de operații de pe teritoriul României, aplicații operative și tactice și la redactarea materialului bibliografic.

S-a preocupat permanent pentru adaptarea acestora în conformitate


340

cu „Viziunea strategică-2010 Armata României”, (Forța proiect 2005, FARO 2005-2010), regulamentele militare intrate în vigoare și informațiile primare din diferita surse autorizate.

Activitatea științifică a fost orientată către următoarele direcții: cunoașterea și exploatarea tehnicii de luptă, a armamentului din dotarea subunităților de infanterie, instruirea individuală și colectivă a militarilor din subordine, pentru îndeplinirea unui spectru cât mai larg de misiuni pe timp de pace și de război, evoluția politico-militară în spațiul de interes al României și evaluarea riscurilor și amenințărilor de natură militară, însușirea documentelor care reglementează securitatea și apărarea națională – Strategia de securitate națională, Doctrina întrunită a forțelor armate,Doctrina operațională a categoriilor de forțe și aplicarea acestora în procesul de învățământ.

Pe timpul cursurilor post-academice, urmate în cadrul Academiei de Înalte Studii Militare, s-a documentat asupra temelor de cercetare științifică, dintre care a finalizat trei, astfel: 1. Caracteristicile strategice ale acțiunilor militate desfășurate în perioada ripostei maxime pentru îndeplinirea scopului general al apărării totale; 2. Acțiunile militare de nivel strategic specifice ripostei maxime în apărarea armată; 3. Conducerea acțiunilor militare de nivel strategic specifice ripostei maxime a apărării armate.

În cadrul activităților de cercetare științifică a elaborat diferite studii și lucrări, a participat și susținut comunicări de profil la sesiuni de comunicări cu participare internațională, organizate în Academia Tehnică Militară, în anii 1997, 1999, 2001, la Simpozionul de la Sighetul Marmației, în anul 2000, la sesiunea de comunicări științifice organizată de Academia Aviației și Apărării Antiaeriene „Henri Coandă”, Brașov, 1998, de Institutul Național de Informații, București, în anii 1999, 2000, 2002, de Academia de Înalte Studii Militare, București, în anii 1997, 1998, 2000, 2002, 2008.

În cadrul tezei de doctorat a urmărit descifrarea și rezolvarea principalelor cerințe și exigențe specifice problematicii abordate, referitoare la: apărarea armată – conținut, fizionomie, evoluții, tendințe și perspectivele acesteia pe măsura integrării graduale politico-economico-militare europene și euroatlantice; perioada riposte maxime – context geopolitic și geostrategic de manifestare, situații și condiții de desfășurare și factorii de influență a opțiunii pentru acțiuni decisive; opțiunea și adecvarea acțiunilor militare strategice ofensive, în cadrul unor atitudini active în desfășurarea și deznodământului războiului de apărare; operaționalizarea la nivel strategic a tipurilor de acțiuni adecvate perioadei ripostei maxime, inclusiv în context aliat.

A conceput și realizat în calitate de autor, coautor sau în colaborare, 15 cărți (din care 5, ca unic autor), 25 de articole în reviste de specialitate, 60 de comunicări științifice la manifestări naționale și


341

cu participare internațională. Evidențiem câteva dintre ele: „Riposta maximă în apărarea armată

– studiu strategic militar”, 2001; „Elemente de artă militară – rezultate dinanaliza unor conflicte militare desfășurate după cel de-al Doilea Război Mondial”, 2003; „Teoria artei militare – conducerea acțiunilor militare de nivel operativ”, 2003; „Rolul portavioanelor în al Doilea Război Mondial” (împreună cu fiica sa NADIA), 2007; „Ștefan cel Mare și Sfânt – remember militar – la cinci veacuri de la trecerea în nemurire” (2 iulie 1504 – 2 iulie 2004), 2004 (împreună cu dl. gl. bg. prof. univ. dr. Nicolae CIOBANU); „Oștirea română – origini, organizare, dotare, războaie”, 3 volume, 2006, 2007, 2009 (împreună cu dl. gl. bg. prof. univ. dr. Nicolae Ciobanu); „Geografia militară – zone de interes pentru România”, 2006, coautor, „Geografia militară – Frontiera de stat a României”, 2007, coautor; „Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni”, 2005, pag. 522.

A continuat activitatea de formare profesională și de practicare a unor ocupații și după ieșirea la pensie în iulie 2007. Încă din septembrie 2008, a continuat procesul de formare profesională în diferite ocupații de pe piața muncii, specifice sectorului securității private: manager de proiect, manager de securitate, evaluator de competențe profesionale, formator de formatori, formator-specialist în elaborarea, verificarea și validarea standardelor ocupaționale, în cadrul proiectului PHARE 2006, formarea de formatori ai evaluatorilor Sistemului de Management al Calității, în cadrul proiectului CALISIS-2012, Certificarea ca evaluator de competențe profesionale, evaluator de risc la securitatea fizică, evaluator de furnizori și programe de formare, inspector în domeniul securității și sănătății în muncă, auditor în domeniul calității.

A contribuit la dezvoltarea a 18 ocupații specifice sectorului securității private, adaptate la Cadrul european al ocupațiilor, care au fost înscrise în COR (Clasificare Ocupațiilor din România). În cadrul proiectului PHARE 2006 – implementat în perioada 2006-2009 – a elaborat trei SO (standarde ocupaționale) – agent gardă de corp, agent transport valori, șef tură servicii de securitate și a coordonat elaborarea SO pentru șapte ocupații specifice sectorului securității private.

După ieșirea la pensie a practicat/practică următoarele ocupații: director formare profesională; formator; evaluator de competențe profesionale; manager de proiect European – POSDRU-CRESCO; expert implementare în cadrul proiectului „Calitate într-o economie bazată pe cunoaștere”; consilier învățământ; consultant de securitate; inspector în domeniul securității și sănătății în muncă.

Cea mai mare provocare și satisfacție a fost când a condus proiectul European CRESCO, în valoare totală de 2,5 milioane EURO, în perioada decembrie 2009 – august 2011, la care au participat 44 de experți, au fost consiliați și orientați peste 6500 de persoane (cu vârste între 18 și 50 de ani, dintre care 10% femei), pentru 10 ocupații specifice


342

sectorului securității private, din toate regiunile de dezvoltare, angajați ai societăților de pază și protecție privată din România.

Calități și abilități sociale: spirit de echipă și bună capacitate de comunicare.

Competențe și aptitudini organizatorice: spirit organizatoric – experiență în formarea profesională a adulților/evaluare de competențe profesionale, în managementul proiectului.

Se caracterizează prin dinamism, comunicativitate, mobilitate, perseverență și profesionalism.

Hobby-uri: tenis de câmp, înot, schi, lucrător agricol.

Monument închinat eroilor din Bragadiru (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

343

COLONEL ZAMFIR BRĂNESCU

A EFECTUAT STUDII PRIVIND EFECTELE RESTRUCTURĂRII ORGANISMULUI MILITAR ŞI CORELAŢIA DINTRE

STRATEGIA DE ÎNZESTRARE A ARMATEI ŞI DEZVOLTAREA SECTORULUI INDUSTRIEI NAŢIONALE DE APĂRARE.

S-a născut la 13 februarie 1955, în comuna Drăgănești-Vlașca, județul Teleorman.

Urmează mai multe forme de pregătire profesională astfel: Liceul militar „Ștefan cel Mare” Câmpulung Moldovenesc, în 1974; Școala Militară de Ofițeri Activi de Tancuri și Auto, arma tancuri, Diploma nr. 1258/1997; Curs de Comandanți de batalioane tancuri – șef de promoție; Academia de Înalte Studii Militare, Facultatea de tancuri, Diploma nr. 147/1991, Șef de promoție; Atestat de licență nr. 129/1984; Curs Postacademic de pregătire psihopedagogică a cadrelor din Academia de Înalte Studii Militare, Diploma nr. B/167/1992; Curs intensiv modular pentru lucrul cu microcalculatoare, Diploma nr. B 98/1992; Curs internațional de management al apărării, Diploma 03/1997; Curs de limba franceză în cadrul Școlii de limbi străine a Forțelor canadiene, Montreal – Diploma 12/1997; Curs intensiv de perfecționare în gestiune 9707, Montreal – Diploma 10/1997; Curs de perfecționare în limba franceză, Certificat Militar de Limba Franceză, nivel 4 profesional – Paris, diploma 8354 CoFAT/05 2001; Colegiul Intercategorii de Forțe Armate pentru Apărare –Paris, Diploma 06/2001.

A fost cadru universitar la Universitatea Națională de Apărare „Carol I”.

A elaborat mai multe lucrări, cum ar fi: aplicații metodice de nivel Regiment; două aplicații metodice de nivel Brigadă; un studiu privind stadiul actual și perspectivele înzestrării armatei cu tehnică de luptă blindată; studiu privind efectele restructurării armatei și consecințele sale asupra indicelui de capabilitate al tehnicii de luptă blindată; studiu privind necesitatea modernizării tancurilor românești (pentru FMGS-București); studiu privind corelația dintre strategia de înzestrare a armatei și dezvoltarea sectorului industriei de apărare (pentru ICOMIL 99); lucrare de cercetare științifică privind degradarea mediului natural în regiunea danubiană, din perspectiva termenilor geopolitici regionali (în limba română și franceză); lucrare privind învățământul militar superior francez


344

(în limba română și franceză). A îndeplinit următoarele funcții: Comandant de pluton tancuri

(1977–1980); Secretar privind activitatea tineretului (1980–1986); Ofițer cu activitatea de personal (1986–1987); Șef de Stat Major de batalion de tancuri (1987–1989); Ofițer student în Academia de Înalte Studii Militare (1989–1991); Asistent universitar la Catedra de tancuri in Academia de Înalte Studii Militare (1991–1994); Ofițer 2 în Biroul planificarea înzestrării cu blindate automobile și tractoare din Direcția Planificare/Statul Major General (1994–1996); Ofițer 1 în Biroul planificarea înzestrării cu blindate automobile și tractoare din Direcția Planificare/Statul Major General (1996–1998); Ofițer Specialist în Biroul coordonarea înzestrării din Direcția Planificare Structuri și Resurse, Statul Major General (1998–2001); Ofițer Specialist Principal în Biroul de elaborare state de organizare pentru Forțele Terestre din Secția Organizare la Serviciul structuri din Direcția Organizare, Personal și Mobilizare din Statul Major General (2001 - 01.05.2002); iar din 01.05.2002 – șef Birou regulamente la Secția Doctrine și Regulamente în Direcția Planificare Strategică din Statul Major General.

În ultimii ani obține calificative de foarte bine și excepțional astfel: în 1997, calificativul „foarte bine”; calificativul „excepțional”, în 1998; calificativul „foarte bine”, în 1999; aprecierea „foarte bine” – CID – Paris, în 2000 și calificativul „foarte bine”, în 2001.

Mânăstirea Pantocrator din Drăgănești-Vlașca (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

MEDICI MILITARI

347

GENERAL DE DIVIZIE DR. ILIE ANTONIU

OM DE ALEASĂ CULTURĂ MEDICALĂ, PREMIAT DE ACADEMIA ROMÂNĂ, AL CĂRUI NUME FIGUREAZĂ LA LOC

DE CINSTE ÎN ISTORIA MEDICINEI ROMÂNEȘTI.

Personalitate a medicinii militare, ILIE ANTONIU, originar de pe meleagurile însorite și bogate ale Teleormanului, a condus cu mult profesionalism, Institutul Medico-Militar al Armatei Române și a desfășurat o rodnică activitate științifică în folosul oamenilor.

Generalul de divizie doctor Ilie Antoniu a văzut lumina zilei la ALEXANDRIA, în ziua de 16 iulie 1862, fiind contemporan cu anii de domnie a colonelului Al. Ioan Cuza și a regilor Carol I, Ferdinand și Carol al II-lea. Din cei 73 de ani pe care i-a trăit (a închis ochii la 18 octombrie 1938), cea mai mare parte a acestora i-a dedicat medicinii, adică 52 de ani (1883-1935). A urmat școala primară și două clase gimnaziale în orașul natal, după care restul studiilor civile le-a făcut la Liceul Mihai Viteazul și Sf. Sava din București, două instituții de învățământ care au dat țării, culturii, științei și artei, personalități de prim rang, ale căror nume pot fi găsite în lucrările de specialitate, în dicționare și monografii.

Fiind atras de știința medicală, tânărul Ilie Antoniu a susținut, în toamna anului 1880, examenul de admitere la Facultatea de Medicină din București, care în cei peste o sută de ani de existență, a format o întreagă pleiadă de cadre medicale necesare Armatei Române, zecilor de spitale militare și sutelor de ambulanțe divizionare în anii celor două războaie mondiale. Inițial, a lucrat ca intern la Spitalul Militar Regina Elisabeta, de pe str. Ștefan Furtună, astăzi Spitalul Universitar de Urgență Militar Central „Dr. Carol Davilla”. Beneficiind de o bursă, a efectuat un stagiu de trei ani, pentru specializare în diferite spitale civile și militare, din patru mari capitale vest europene – Paris, Londra, Berlin și Viena. Bine pregătit și bun cunoscător al limbilor franceză, engleză și germană, tânărul student român a lăsat o frumoasă impresie personalului medical din instituțiile în care și-a desfășurat activitatea la paturile bolnavilor.

În anul 1887, și-a pregătit și susținut teza de doctorat cu tema „Tratamentul pneumoniei cu digitină în doza terapeutică”, obținând titlul de doctor în medicină și chirurgie. După terminarea studiilor medicale, la vârsta de 26 de ani, în ziua de 10 mai 1888, prin Decretul Regal semnat de monarhul României, Carol I și de generalul medic Carol Davilla, proaspătul absolvent al Institutului Medico-Militar din București, a fost


348

avansat locotenent. În cele câteva decenii de activitate, ofițerul a parcurs, aproape toată ierarhia gradelor militare, fiind avansat succesiv: căpitan, la 10 septembrie 1891, maior, la 10 mai 1896, locotenent – colonel, la 10 mai 1901, colonel, la 16 octombrie 1910, general de brigadă, la 23 noiembrie 1915 și general de divizie, la 1 mai 1920.

Concomitent cu avansarea sa la gradul de locotenent-colonel, la 10 mai 1901, Ziua Națională a României din acele vremuri, a fost numit în funcția de medic șef al Spitalului Militar al Diviziei 1 Infanterie, cu reședința în Turnu-Severin. În noua funcție a organizat și condus timp de zece ani, serviciile militare ale unităților subordonate și dislocate în diferite localități ale Olteniei, s-a îngrijit de starea de igienă și sănătate a cadrelor și trupelor acestei divizii, luând măsurile profilactice necesare, în cazărmi, sate și comune.

În urma frumoaselor rezultate obținute, la 16 octombrie 1910, cu prilejul avansării sale în gradul de colonel, a fost promovat în funcția de medic șef al Spitalului Militar al Corpului 2 Armată din Craiova, unde a desfășurat aceeași bogată activitate mai bine de o jumătate de deceniu, mai precis până în vara anului 1916. Conform structurii organizatorice a Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, generalul de brigadă dr. Ilie Antoniu (avansat în acest grad la 23 noiembrie 1915) a îndeplinit funcția de medic șef al Corpului 2 Armată, conducând cu multă oportunitate și înalt profesionalism activitatea de acordare a primului ajutor, de evacuare și îngrijire a răniților în ambulanțe și spitale de campanie, subordonate Corpului 2 Armată, pe toată durata războiului. Mii de răniți și bolnavi au fost redați vieții și unităților, datorită muncii neobosite și fără preget, desfășurate zi și noapte de medicii militari în frunte cu generalul de brigadă Ilie Antoniu, precum și de personalul medical și voluntar de la Crucea Roșie.

În primăvara anului 1919, concomitent cu reorganizarea Armatei României, în condițiile reîntregirii teritoriului național, în urma mărețului act istoric de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, generalul de brigadă dr. Ilie Antoniu a fost numit directorul Laboratorului Centrului de Bacteriologie al Armatei Române.

În paralel cu desfășurarea activității cerută de laborator, generalul dr. Ilie Antoniu a ținut cursuri de igienă militară și anatomie în cadrul Școlii de Ofițeri de Infanterie și Cavalerie, din Dealul Spirii și al Institutului Național de Educație Fizică și Sport din București. Ca specialist în bacteriologie, a fost solicitat să țină un apreciabil număr de lecții de medicină și la Institutul Medico-Militar de lângă Gara de Nord. Timp de 5 ani (19191-1924) generalul de divizie dr. Ilie Antoniu (avansat la acest grad la 1 mai 1920, conform Înaltului Decret Regal nr. 2138) a dovedit reale calități organizatorice, didactice și de cercetare.

Pasiunea pentru munca în biblioteci a avut-o încă din anii studenției, la București, Paris, Londra și Viena. Încă din acești ani, rezultatele


349

activității sale de cercetare s-au concretizat în numeroase articole și studii ce au fost publicate în periodicele de specialitate. În peste patru decenii de activitate, generalul de divizie dr. Ilie Antoniu a elaborat și publicat peste o sută de studii și lucrări cu un pronunțat caracter științific, apreciate în lumea medicală din țară și străinătate.

Deoarece această latură a activității sale l-a situat în rândul personalităților medicale românești, ne facem o datorie de onoare de a menționa câteva din titlurile cele mai importante ale comunicărilor științifice, articolelor și lucrărilor publicate. Contagiozitatea tuberculozei (Spitalul, 1886); Un nou aparat pentru administrarea medicamentelor volatile în bolile organelor respiratorii (Spitalul, 1888); Tratamentul tuberculozei pulmonare prin inhalații (Spitalul, 1889); Asupra cazurilor de influență tratate în Spitalul Militar Central în timpul marii epidemii din anii 1889 și 1890 (Spitalul, 1890); Hematom cu pneumococi a pungii seroase prerotuliene în cazul unei gripe (Spitalul, 1891); Considerațiuni generale asupra Cursului de igienă militară de la Școala de Ofițeri (Spitalul, 1895); Asupra unui caz de dizenterie cu colibacil (Spitalul, 1896); Relațiuni asupra frecvenței bolilor venerice printre elevii Școlii de Ofițeri; Considerațiuni clinice și terapeutice (Spitalul, 1896); Introducerea în studiul epidemiologiei; Lecțiune de deschidere a Cursului de Epidemiologie și Figure 1 microbiologie de la Institutul Medico-Militar (Revista Sanitară Militară, 1897); Pneumonia tuberculoasă (Spitalul, 1887); Tratamentul tusei convulsive prin helenină (Spitalul, 1897); Prolapsul rectal la copii tratat prin fosfor (Spitalul, 1897); Asupra tratamentului diabetului zaharat (Revista Sanitară Militară, 1897); Sur la contagion directe de la fievre typhoide (Semaine Medicale de Paris, 1897); Tratamentul blenoragiei prin irigații cu hipermanganat de potasiu (Spitalul, 1898); Introducțiune în studiul igienei militare. Lecțiune de deschidere a Cursului de igienă militară de la Institutul Medico-Militar (Revista Sanitară Militară, 1899); Aldehida formică în tratamentul hiperhidrozei plantare (Revista Sanitară Militară, 1899); Dare de seamă asupra serviciului sanitar al Diviziei 1 pe timpul manevrelor regale din 1903 (Revista Armatei, 1904); Sur un cas d’hemiplegie droite, transitoires dans la convalescense d’une pneumonie (Buletin medical de Paris, 1905); Două cazuri de meningită cerebrospinală (Spitalul, 1909); Serviciul Sanitar Regimentar, Conferință ținută la București, în ziua de 16 august 1911, în fața corpului sanitar și a personalului Crucii Roșii cu ocazia primelor manevre sanitare generale române (Buletinul Sanitar Militar, 1911); Igiena bivuacurilor, cantonamentelor și retranșamentelor în timp de război (în România Militară, 1916) ș.a.

În afară de teza sa de doctorat, Tratamentul pneumoniei cu digitală în doză terapeutică (București, 1890) a mai publicat volumele: „Hidroperitonita supraacută” (București, 1890) și „Rezultatul întrebuințării limfei lui Koch în tratamentul tuberculozei pulmonare”


350

(București, 1891), ultima fiind o lucrare de pionierat, rezultatul activității de cercetare și experimentare efectuate pentru prima dată în țara noastră.

Menționăm că Ilie Antoniu a fost primul, în România, care a folosit vaccinul Koch împotriva tuberculozei pulmonare. Importantă rămâne și seria de articole intitulată Reflexiuni, privitoare la funcționarea diferitelor servicii în cadrul Spitalului Militar din Turnu-Severin, publicate anual între 1902-1910, în care se analizează frecvența bolilor și starea sănătății populației din zonă, în funcție de condițiile social-economice, de cultură și civilizație de atunci.

În 1919, în colaborare cu medicul locotenent-colonel Ioan Bălănescu, au sintetizat și comentat date referitoare la alimentația ostașilor români în Primul Război Mondial, publicând lucrarea „Quelques considerations sur la valeur qualitative de la nourriture du soldat roumain pendant la campagne 1916-1918” (Câteva considerații asupra valorii calitative a hranei soldatului român asupra campaniei din 1916-1918).

În 1920, în colaborare cu doctorul I. Pastia, a publicat lucrarea Considerații asupra febrei curente. Observațiile primelor cazuri apărute la noi în țară și armată (București), iar în anul următor, lucrarea „Chimioterapia, principiile și rolul ei” (București, 1921). Medicul general Ilie Antoniu, s-a remarcat ca un deschizător de drumuri în tratarea unor boli, motiv pentru care în anul 1921, Academia Română îi acordă premiul pentru studiul Organizarea și funcționarea serviciului sanitar militar.

Reputat medic și profesor militar, generalul de divizie Ilie Antoniu a conferențiat, în mai multe rânduri, la Academia de Medicină din Paris, Societe Medicale des Hopitaux de Paris, Societatea Științelor Medicale din București și Societatea Naturiștilor din Iași. Printre comunicările susținute la aceste prestigioase instituții și societăți științifice se numără: „L’epidemie d’influenza, observee a l’hopitaux”. Des kistes hydatiques des os du crane, Tratament de la pneumonie par la digitale a haute dose, Un caz de șancru sifilitic extragenital al buzei, ș.a. De asemenea, a fost citat în revistele medicale engleze și franceze, în marele tratat clasic de chirurgie de sub direcțiunea profesorilor din Paris, Le Dentu și A. Delebet, precum și în tratatul de terapeutică al profesorului Henry Jean din Belgia. Ca reprezentant al medicinii militare românești, a participat la o serie de congrese medicale internaționale, între care cele de la Moscova (1897) și Madrid (1903).

La vârsta de 62 de ani, după o activitate neîntreruptă de 41 de ani dedicată medicinii și 36 de ani închinați armatei noastre, generalul de divizie Ilie Antoniu a fost pensionat în anul 1924. Însă, în ciuda vârstei distinsului om de știință, a continuat să activeze, elaborând și publicând în reviste de specialitate o suită de studii și articole și să fie prezent prin conferințe și comunicări la numeroase activități științifice cu caracter medical din perioada interbelică.


351

La 18 decembrie 1935, având 73 de ani, 3 luni și 2 zile generalul de divizie dr. Ilie Antoniu a trecut în neființă, lăsând în urmă o operă științifică de mare valoare, încă insuficient de valorificată și o suită întreagă de discipoli care onorează numele și activitatea sa rodnică.

Fie ca aceste rânduri să se constituie într-un pios omagiu adus de medicina militară, omului de aleasă cultură medicală, generalului de divizie dr. Ilie Antoniu al cărui nume figurează la loc de mare cinste în Istoria medicinii românești!

Monumentul Eroilor Sanitari din București (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

352

GENERAL DE BRIGADĂ DR. MIHAIL CAPITANOVICI

REPREZENTANT AL ROMÂNIEI LA CONGRESELE MEDICALE INTERNAŢIONALE DE LA VARŞOVIA, LONDRA, GENEVA ŞI

WASHINGTON. UN NUME ÎNSCRIS ÎN FILELE „ISTORIEI MEDICINEI MILITARE ROMÂNEȘTI”

ȘI ÎN MONOGRAFIA „SPITALUL MILITAR DIN BUCUREȘTI”.

Unul dintre directorii Centrului de Instrucție Sanitară din București și al Direcției Superioare Sanitare a armatei române a fost generalul de brigadă dr. Mihail Capitanovici, născut la Alexandria, județul Teleorman la 4 noiembrie 1889. Tatăl, Anghel Capitanovici, cofetar de meserie, iar mama, Cleopatra, casnică, au dat micului copil pe care l-au avut o educație aleasă, astfel că după terminarea celor patru clase primare la Alexandria, în anul 1900, Mihail Capitanovici, a urmat, în anii 1900-1908, șapte clase de liceu la București și apoi de la 16 decembrie 1908 la 1 octombrie 1915, Facultatea de Medicină, în cadrul Institutului Medico-Militar din București.

După absolvirea anului III de facultate a fost avansat la gradul de sublocotenent, la 1 octombrie 1912, iar la terminarea institutului a fost avansat, la 1 mai 1915, la gradul de locotenent și încadrat în funcția de medic al Regimentului 20 Infanterie, din Turnu Măgurele. În această calitate a luat parte la Primul Război Mondial, acordând primul ajutor și îngrijind răniții regimentului. Pentru activitatea depusă, privind asistența sanitară a unității, măsurile profilactice luate împotriva tifosului exantematic și dizenteriei, îngrijirea zi și noapte a răniților și bolnavilor, locotenentul medic Mihail Capitanovici a fost distins cu ordinele „Coroana României” cl. I și „Steaua României” în grad de comandor, iar la 10 mai 1918 a fost avansat la gradul de căpitan.

După aproape cinci ani de activitate rodnică și cu mari satisfacții la Regimentul 20 Infanterie, la 20 februarie 1920, ofițerul a fost mutat la o unitate nou înființată după Unirea Transilvaniei cu România, respectiv medic la comandamentul Corpului 7 Armată care își avea reședința la Sibiu. Cu acest prilej a fost, în aceeași zi, avansat la gradul de maior. Câteva luni mai târziu, la 1 octombrie 1920, organizându-se Spitalul militar din Sibiu, maiorul Mihail Capitanovici, a fost încadrat la acest spital unde si-a desfășurat activitatea ca medic timp de 17 ani (1.10.1920-1.04.1937). În această perioadă a urmat un curs de specializare, și-a dat doctoratul în medicină și chirurgie, a fost avansat la gradul de locotenent-


353

colonel la 1 octombrie 1929 și colonel la 8 februarie 1934. Fiind un bun vorbitor al limbilor franceză, engleză și germană a fost

trimis să reprezinte România și corpul ei medical la Congresele internaționale ce au fost organizate la Varșovia, în 1924, Londra, în 1932, Geneva, în 1934, Washington, în 1939 etc. Tot în această perioadă a început să elaboreze numeroase studii de specialitate și să publice o parte dintre acestea în revistele de specialitate din Sibiu, Cluj și București. La 1 aprilie 1937, colonelul dr. Mihail Capitanovici, a fost mutat la București, fiind încadrat la Sanatoriul Militar de Boli Infecțioase din capitală, unde a desfășurat o bogată activitate pe multiple planuri: organizatoric, medical și publicistic timp de numai câteva luni, deoarece la 25 octombrie 1937 a fost promovat în funcția de Director al Centrului de Instrucție Sanitară din București. Datorită culturii sale generale și de specialitate, precum și experienței dobândite în cei peste 22 de ani de activitate ca medic militar, Centrul de Instrucție Sanitară a ajuns, sub conducerea colonelului dr. Mihail Capitanovici, o unitate de referință a Serviciului Sanitar Militar și a Armatei române.

La capătul a doi ani de activitate la conducerea acestei instituții de perfecționare a medicilor militari, colonelul dr. Mihail Capitanovici, a fost mutat la 16 aprilie 1939 în funcția de Șef al Serviciului Sanitar al Corpului 2 Armată din Constanța, mare unitate operativă în cadrul căreia au început să fie concentrate mari efective de rezerviști, iar capacitatea organizatorică, spiritul de inițiativă și prevedere, cunoștințele și experiența medicală a distinsului colonel dr. Mihail Capitanovici au fost necesare atât pentru medicii militari care se aflau încadrați la Diviziile 9 și 10 Infanterie, cât și pentru cei civili de pe teritoriul Dobrogei.

Cu numai câteva luni înainte ca Armata Română să intre în vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial, ofițerul a fost readus la București și încadrat, la 15 februarie 1941, la Spitalul Militar „Regina Elena”. În ziua când au început acțiunile militare în nordul Bucovinei și la Prut pentru eliberarea Basarabiei, la 22 iunie 1941, colonelul dr. Mihail Capitanovici a fost numit comandant al Spitalului Militar din București, însă în același an, la 2 decembrie 1941, a fost promovat în fruntea Direcției Superioare Sanitare a Armatei Române. În această calitate a condus cu competență întreaga activitate a direcției în primii ani de război, motiv pentru care a fost distins cu Ordinul „Steaua României” și la 25 octombrie 1942 a fost avansat la gradul de general.

Pe timpul războiului antihitlerist, generalul dr. Mihail Capitanovici a fost numit, pentru o scurtă perioadă – de la 8 martie 1945, la 25 iunie 1945 – medicul șef al Comandamentului Etapelor, perioadă în care a acționat însprijinul trupelor care au dus acțiuni de luptă pe teritoriul Cehoslovaciei, iar după terminarea acestor acțiuni, pentru întronarea unor stricte măsuri igienico-sanitare pe timpul executării marșului pe jos, din Cehoslovacia până în garnizoanele de reședință din țară.


354

La 24 iunie 1945, generalul dr. Mihail Capitanovici, asemenea multor generali și ofițeri ai armatei noastre a fost pensionat, având vârsta de 56 de ani, numele său rămânând înscris în filele „Istoriei medicinei militare românești” și în monografia „Spitalul Militar din București” elaborată și publicată de colonelul dr. Gheorghe Sanda.

Ambulatoriul Spitalului Universitar Militar Central „Dr. Carol Davilla” (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

355

GENERAL DE BRIGADĂ DR. TEODOR MARINESCU

PRIMUL PREȘEDINTE ALES AL FILIALEI TELEORMAN A VETERANILOR ȘI VĂDUVELOR DE RĂZBOI.

Născut în comuna Rădoiești, județul Teleorman la data de 12 aprilie 1909, a fost 11-lea fiu al familiei preotului Ioan Marinescu.

Școala o începe în anii 1915-1920, în comuna natală, fiind absolvent al Liceului Sfântul Haralambie din Turnu Măgurele, în anul 1928; apoi este student la Facultatea de Științe Naturale București, iar din 1931, student la Institutului Medico Militar –Secția Veterinară.

La 15 august 1936, având gradul de medic veterinar locotenent, Ministerul de Război l-a repartizat la Regimentul 21 Artilerie, în Garnizoana Slatina. După un an de stagiu la regiment, toată promoția de medici veterinari militari din 1936, au fost convocați la Școala specială Sanitar-veterinară.

La izbucnirea războiului, Regimentul 21 Artilerie era pe malul drept al Prutului, la Albița, și a participat la lupte până la căderea Odessei, la 16 octombrie 1941.

Revenit în țară, a urmat pregătirea pentru campania de la Cotul Donului. Din 1944 martie și până la 23 august, a participat cu Regimentul


356

21 Artilerie, pe frontul de la Iași. A luat parte la luptele din Ardeal – Ungaria – Slovacia. În data de 25

februarie 1945, în munții din Slovacia, în luptele de la Madri Kamer din 22-25 februarie, a fost rănit.

Este avansat la gradul de maior în 1945, iar în august 1946, este trecut în rezervă.

Prin decizie a Ministerului Agriculturii a fost numit medic veterinar de Circumscripție la Turnu Măgurele, la data de 1 septembrie 1947. În anul 1950 este numit medic veterinar șef al raionului Turnu Măgurele, unde a funcționat până la 15 mai 1954, și la cerere, a fost transferat medic veterinar al orașului Alexandria.

La data de 5 mai 1957, a fost transferat la Circumscripția rurală Țigănești unde a funcționat până la 8 ianuarie 1977, când s-a pensionat.

După revoluția din decembrie 1989, în luna martie 1990, într-o Adunare generală a veteranilor de război a fost ales Președinte al Filialei Teleorman și reales în două adunări generale succesive, activând până în 2006. Pentru merite excepționale este avansat până la gradul de General de Brigadă de către Președinția României, la propunerea Ministerului Apărării.

În anul 1999 a primit titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Alexandria.

A trecut în neființă în anul 2006, lăsând o frumoasă amintire colegilor veterani și comunității locale.

Liceul „Sfântu Haralambie” din Turnu-Măgurele (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

357

GENERAL DE BRIGADĂ DR. NICOLAE OPRESCU

DOCTOR ÎN MEDICINĂ ȘI CHIRURGIE, PARTICIPANT LA CELE DOUĂ RĂZBOAIE MONDIALE

DIN SECOLUL XX, OCUPĂ UN LOC DE CINSTE ÎN ISTORIA MEDICINEI MILITARE.

Născut la 14 decembrie 1888, la Roșiorii de Vede, Nicolae Oprescu, fiul soților Ioan și Vasilica Oprescu, doi mici funcționari, onești și respectați de locuitorii urbei, după ce a terminat școala primară din orașul natal, a urmat cele opt clase de liceu la renumitul Liceu „Carol” din Craiova, pe care l-a absolvit printre cei mai buni elevi ai acestei instituții de învățământ.

Dorind să devină medic militar, tânărul Nicolae Oprescu a susținut, în vara anului 1908, examenul de admitere la Institutul Medico-Militar din București și de la 1 noiembrie 1908, până la 1 octombrie 1912, s-a numărat pentru o perioadă de patru ani printre studenții acestei instituții militare de învățământ, care a dat armatei noastre și țării numeroși medici militari, unii dintre ei devenind mari specialiști în diferite ramuri ale medicinii, adevărate personalități medicale. După absolvirea institutului, la 1 octombrie 1912 a fost avansat la gradul de locotenent și încadrat ca medic al regimentului 27 Infanterie din Bacău.

În această calitate, a luat parte la Războiul balcanic din 1913, motiv pentru care a fost distins cu Medalia Jubiliară „Carol I” și Medalia „Avântul Țării”. În anii neutralității României, mai precis la 6 decembrie 1915, locotenentul medic Nicolae Oprescu a fost mutat de la Bacău la Tecuci, unde a fost încadrat în funcția de medic al Regimentului 25 Artilerie hipo. Cu această unitate a participat la Primul Război Mondial, fiind decorat cu mai multe medalii „Crucea Meritului Sanitar”, „Crucea Comemorativă 1916-1918”, „Victoria marelui război” și Ordinele „Coroana României” cl. a IV-a și „Steaua României” cl. a V-a.

La 11 aprilie 1917 a fost avansat la gradul de căpitan, iar după terminarea Primului Război Mondial, la 15 iunie 1918, a fost mutat la Buzău și încadrat la Spitalul Militar din Buzău, subordonat Corpului 5 Armată, care își avea reședința în acest oraș. Un an mai târziu, după venirea în această străveche garnizoană militară, mai precis, la 1 iunie 1919, căpitanul medic Nicolae Oprescu a fost mutat la București și încadrat la Spitalul Militar Central de pe Calea Plevnei, unde la 1 aprilie 1920 a fost


358

avansat la gradul de maior. În urma rezultatelor obținute în tratarea bolnavilor și a

devotamentului dovedit pentru îngrijirea acestora, la 8 noiembrie 1921 a fost promovat și mutat la Ministerul de Război, în cadrul Direcției 6 Teritorială. Aici a desfășurat o rodnică activitate de control și îndrumare, susținându-și în același timp și doctoratul în medicină și chirurgie. După patru ani, la 1 octombrie 1925, maiorul dr. Nicolae Oprescu a fost mutat la Spitalul Militar „Regina Elena” din București, iar la 10 octombrie 1927, a fost numit medicul Liceului militar „Mănăstirea Dealu” de la Târgoviște. Nu a rămas decât un an în această funcție, deoarece la 1 octombrie 1928, a fost din nou mutat la Ministerul de Război, la aceeași direcție unde, de altfel, a fost avansat la gradul de locotenent-colonel.

În pofida frumoaselor rezultate obținute și a experienței dobândite la Ministerul de Război, după doi ani, ofițerul a fost mutat la Constanța, unde, la 24 mai 1930, a fost medicul-șef al Corpului 2 Armată, iar după trei ani, la 1 octombrie 1933, medicul-șef al Diviziei 9 Infanterie din Constanța. Deținând această funcție, a avut bucuria de a sărbători cu ofițerii acestui comandament avansarea sa, survenită la 10 mai 1929, la gradul de colonel. Având acest grad, un an mai târziu, la 1 aprilie 1938, a fost promovat, conform noului plan de încadrare, în funcția de medic șef al Corpului 4 Armată din Iași, unde a organizat, îndrumat și controlat serviciile medicale de la marile unități și unități de infanterie, cavalerie, artilerie etc. dislocate în garnizoanele militare de pe teritoriul Moldovei.

Câteva luni mai târziu, în același an, la 1 noiembrie 1938, colonelul dr. Nicolae Oprescu, a fost numit șef al Serviciului Sanitar din cadrul Inspectoratului Geniului, București. Recunoscut pentru activitatea sa desfășurată pe multiple planuri, pentru energia și devotamentul său, pentru operativitatea cu care a acționat în adoptarea și executarea unor măsuri sanitare, în unități și mari unități, colonelul dr. Nicolae Oprescu, a fost mutat la 1 aprilie 1939, în funcția de medic șef la Comandamentul Trupelor de Vânători de Munte. În aceeași lună, la 18 aprilie 1939, s-a revenit asupra ordinului de mutare, fiind încadrat la Inspectoratul General Sanitar din București, în funcția de director al Direcției Sanitare. A deținut această importantă funcție, până la 22 iunie 1941. De la această dată, ofițerul a lucrat în Ministerul de război, până la 25 octombrie 1942, când a fost trecut în rezervă, dar menținut în cadrul armatei, ca mobilizat. La 20 martie 1943 a fost avansat la gradul de general de brigadă, iar un an mai târziu, la 11 noiembrie 1944, a fost desconcentrat.

Prin tot ce a făcut pentru propășirea Serviciului Sanitar Militar și pentru medicina militară, numele generalului dr. Nicolae Oprescu a rămas înscris la loc de cinste în Istoria medicinii militare. Pentru aceleași motive, autorii i-au înscris numele și i-au consemnat activitatea în filele acestei lucrări omagiale.

359

GENERAL DE BRIGADĂ DR. ZAHARIA PETRESCU

CREATOR AL INSTITUTULUI MEDICO-MILITAR, DIRECTOR GENERAL AL SERVICIULUI SANITAR

AL ARMATEI, ÎNTEMEIETOR AL TERAPEUTICII ROMÂNEȘTI ȘI FONDATOR AL „GAZETEI MEDICALE”.

Cercetătorul pasionat, generalul ZAHARIA PETRESCU, este creatorul Institutului Medico-Militar din București și cel care a introdus în terapeutică Brionia Albă ca hemostatic. În războiul din 1877 a participat ca medic-șef al Secției Sanitare a Comandamentului general. În 1879 a fost trimis în orașul Astrahan pentru a da ajutor în combaterea epidemiei de ciumă. În 1883 a fost numit director al Serviciului sanitar din Ministerul de Război și, în același an, a pus bazele Institutului Medico-Militar din București, al cărui director a fost între anii 1886-1897. A mai deținut și funcția de șef al Spitalului Militar Central, de medic inspector general de brigadă, iar în perioada 1898–1901 a fost numit inspector general al Serviciului sanitar al armatei. Ca o apreciere a meritelor sale profesionale a fost ales membru corespondent al Academiei de Medicină din Rio de Janeiro (Brazilia) și al Societății de Medicină și Igienă din Paris și a celei din Alger.

La 18 martie 1885 a fost ales membru corespondent al Academiei


360

Române. În decursul carierei sale a participat la numeroase Congrese internaționale (Torino, Milano, Viena, Geneva, Berlin, Paris etc.) și a fost în numeroase misiuni de studii și documentare în străinătate.

Fondator al „Gazetei medicale”, generalul dr. Zaharia Petrescu a colaborat și la o serie de periodice ca „Monitorul medical”, „Gazeta spitalelor”, „Gazeta medico-chirurgicală”, „Revista medicală din România”, „Columna lui Traian”, „Medicul Român”, „Revista sanitară militară” etc.

Activitatea sa de cercetare s-a concretizat în numeroase lucrări științifice, articole și conferințe publicate în țară și peste hotare; unele dintre ele, cum sunt cele referitoare la tratamentul pneumoniei, au apărut în Franța, Anglia, Germania și sunt citate în cărțile clasice de terapeutică. Parcurgând întreaga ierarhie medico-militară și didactică, generalul dr. Zaharia Petrescu a fost un dascăl de o reală valoare, care timp de aproape douăzeci de ani a contribuit din plin la formarea generală și de specialitate a medicilor pe care i-a învățat, cărora le-a insuflat dragostea pentru nobila misiune de medic militar.

Pasiunea sa pentru terapeutică și dragostea pentru elevii săi, l-au determinat să publice, în 1883, „Tratatul de terapeutică și materie medicală” (în 4 volume), considerat primul manual românesc original din domeniul medicinii interne și din istoria medicinii române. Cu această lucrare a făcut o operă de adevărat pionierat într-o vreme când, medicina internă se baza mai ales pe observația clinică la patul bolnavului. Prin activitatea și scrierile sale a afirmat justețea concepției cu privire la unitatea organică dintre medicina curativă și cea profilactică.

Ca igienist s-a preocupat, în special, de antisepsia medicală, de igiena îmbrăcămintei militarilor și de măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea îmbolnăvirilor. Ca elev al lui Carol Davila, lucrând cu abnegație alături de maestrul său, s-a distins în domeniul organizării mai departe a medicinii militare române. Tot lui i se atribuie studiul structurii moleculare în chimia farmaceutică, numărându-se printre primii medici care au relevat în activitatea și lucrările sale importanța chimiei moderne. Cercetările sale de farmacodinamie s-au bazat totdeauna pe experiențe precise făcute pe animale.

Generalul dr. Zaharia Petrescu a fost o personalitate proeminentă a medicinii militare românești, care, prin lucrările sale științifice, teoretice sau de medicină clinică și experimentală a înscris frumoase pagini în trecutul istoric al medicinii române și căruia pe bună dreptate i se atribuie titlul de întemeietor al terapeuticii românești.

VETERANI DE RĂZBOI

SE STING VETERANII!

Privește, copile, cum trec veteranii În șiruri tăcute, bătrâni luptători Se duc! Se topesc! Și-odată cu anii Dispar în neant, anonimi călători.

……………………………………

De-aceea, copile, când trec veteranii Cu fețele supte, ca de sfinți bizantini, Oprește-te-n loc, căci ei sunt titanii Istoriei noastre! Și lor să te-nchini!

Sunt candele sfinte! Cât pâlpâie încă Mai dă-le onoruri! Acești oameni triști Ți-au clădit viitorul în piatră și-n stâncă Și-au murit pentru tine, ca tu să exiști!

Col. (r) Gheorghe Lăcătușu veteran de război

363

ASOCIAȚIA VETERANILOR DE RĂZBOI TELEORMAN „GENERAL DAVID PRAPORGESCU”

De la strămoșii noștri romani am moștenit, printre altele, și cuvântul „veteran”, adică ostaș roman care după 25 de ani de serviciu militar era declarat cetățean roman și era împroprietărit. Pe teritoriul Daciei Romane, acești veterani au avut o contribuție determinantă în procesul etnogenezei poporului român. În cursul întregii istorii medievale, voievozii români au cinstit vitejia ostașilor eroi, prin împroprietărire și chiar ridicarea în ranguri boierești.

La un sfert de veac de la mobilizarea oștirii pentru războiul de independență, în care s-au sacrificat zece mii de ostași dintre cei 58.700, care au constituit Armata de Operații, regele Carol I, la solicitarea supraviețuitorilor, a promulgat Înaltul Decret prin care s-a creat, în conformitate cu Convenția Statelor Europene de la Geneva, titlul de „veteran de război”. La articolul 2, Înaltul Decret Regal, din 29 aprilie 1902, prevedea: „Pentru ca fiecărui ostaș veteran să i se asigure liniștea și ocupațiunea pentru restul de viață, i se va pune la dispoziție cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generațiile viitoare”. Se instituie onorantul titlu de „VETERAN DE RĂZBOI”.

Regele Ferdinand I a mobilizat, în 1916, la intrarea României în Războiul Sfânt de Reîntregire, 11% din populația țării, mai exact 883.601 militari, iar biruința finală, care s-a încununat în România Mare, a fost plătită cu jertfa a peste 335.000 morți și dispăruți, a 75.491 invalizi și a 650.000 morți din rândul populației civile. În vâltoarea luptelor Primului Război Mondial, Ferdinand I cel Leal, a desenat personal și apoi a instituit, cea mai înaltă distincție militară de război, Ordinul „Mihai Viteazul”, răsplătind eroismul ofițerilor în lupte, iar ostașilor din tranșee le-a promis pământ, iar prin reforma agrară din 1921, un milion și jumătate de familii au primit câte patru hectare din trupul țării. Veteranii de război își strâng rândurile și se organizează, la fel ca și cei decorați cu ordinul „Mihai Viteazul”, iar pentru cinstirea și ridicarea de monumente, sub înaltul patronaj al reginei Maria, ia ființă Societatea „Cultul Eroilor”. Veteranii de război și-au adus o contribuție semnificativă, de-a lungul anilor, la cinstirea memoriei celor căzuți pe câmpurile de bătălii.

În cei trei ani, zece luni și douăzeci de zile cât a însumat participarea armatei României în cel de-al Doilea Război Mondial, țara a pierdut 794.562 militari, dintre care 92.620 morți, 33.966 răniți și 367.966 dispăruți pe cele două fronturi. La aceștia se adaugă miile de prizonieri


364

care au pierit în gulagul sovietic. La 4 iunie 1945 s-a semnat Decretul-Lege nr. 440 privind acordarea calității de „veteran” foștilor luptători în războaiele din anii 1913, 1916-1919 și 1941-1945, dar de unele drepturi se bucurau doar cei ce luptaseră în vest, nominalizați ca „antifasciști”, dispărând din peisajul societății românești „veteranii de război”. Reforma agrară prin care participanții la cel de-al Doilea Război Mondial au fost împroprietăriți cu 1,1 hectare este anulată prin cooperativizarea agriculturii românești.

Schimbarea regimului politic din România facilitează inițiativa unui grup de veterani atât din Est, cât și din Vest, ca la 27 decembrie 1989, să înființeze Asociația Națională a Veteranilor de Război (A.N.V.R.), organizație independentă, neguvernamentală, apolitică, nepatrimonială și nepartinică – nonprofit, cu statut de utilitate publică, întrunea în rândurile sale „foștii luptători supraviețuitori în cele două războaie mondiale, văduve de război și văduve de veterani de război”.

A.N.V.R. funcționează pe baza Legii 49/1991, 44 și 68/1994, 303/2007 și 205/2008 și are personalitate juridică pe baza Hotărârii Judecătorești nr. 392/20.02.1990.

Asociația are filiale în toate județele țării și în sectoarele capitalei, este membră a Federației Mondiale a Vechilor Combatanți (F.M.A.C.), cu sediul la Paris și participă la toate activitățile acesteia, iar la structurile sale au aderat: Asociația Cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul”, Asociația Invalizilor de Război, Asociația „Tradiția Cavaleriei”, Liga Navală Română, Asociația Cavalerilor Ordinului „Virtutea Aeronautică”, Uniunea Veteranilor de Război, Veteranii de război din Ministerul de Interne ș.a.

Active în plan local, filialele județene ale A.N.V.R., în colaborare cu organele locale și societatea „Cultul Eroilor”, au renovat și ridicat un număr semnificativ de monumente dedicate ostașilor căzuți la datorie în războaiele purtate de țară pentru libertate și unitate națională.

A.N.V.R., prin Comisia de memorialistică, a publicat 11 volume de memorii, sub titlul „Veteranii pe drumul onoarei și jertfei”, care s-au bucurat de aprecierea opiniei publice.

Bucurându-se de atenția și asistența Ministerului Apărării Naționale, A.N.V.R. a avut, încă de la înființare, un reprezentant al ministerului pe lângă asociație, apoi s-a constituit Secția asistență pentru veterani de război, pentru ca, în prezent, să ființeze Direcția Calitatea Vieții Personalului, cu activitate distinctă și în domeniul veteranilor de război.

În anul 1995, Guvernul a legiferat sărbătorirea în fiecare an, la Ziua Înălțării Domnului Nostru Iisus Hristos, a „Zilei Eroilor”, iar prin Hotărârea de Guvern nr. 1222, din 10 octombrie 2007, s-a instituit „Ziua Veteranului de Război”, care se sărbătorește în fiecare an, la data de 29 aprilie. (sursa: Internet, accesat la 31 martie 2018)


365

ASOCIAȚIA VETERANILOR DE RĂZBOI TELEORMAN „GENERAL DAVID PRAPORGESCU” s-a înființat în anul 1990, în aceasta înscriindu-se un număr de peste 25.000 de veterani. În anul 2018, mai sunt aproximativ 1400 de veterani și văduve de război.

Asociația a fost înființată de domnul general Teodor Marinescu, primul său președinte, până în anul 2006.

General Teodor Marinescu Din 2006 până în 2007, a fost președinte domnul colonel, Boboc

Gheorghe În perioada 2007-2015, președinte al Asociației a fost domnul

colonel, Neblea Iordan.

Colonel Iordan Neblea


366

Din 2016 până astăzi, președinte este domnul colonel, Puchiu Nicolae.

Colonel Nicolae Puchiu Sursa: internet, accesat la 12 martie 2018.

În anul 2013, prin grija filialei Alexandria a veteranilor de război și cu sprijinul Consiliului local, s-a ridicat un monument dedicat eroilor alexăndreni căzuți în al Doilea Război Mondial, în parcul central al municipiului Alexandria.


367

ASOCIAȚIA VETERANILOR DE RĂZBOI DIN VIDELE

Din anul 2008, la Videle a fost ales, ca președinte al Filialei locale a veteranilor, domnul TOMA GHEORGHE, un om harnic, gospodar, sufletist și bun organizator.

Astfel, cu sprijinul Primăriei Videle au început să fie sărbătorite Ziua Veteranilor, Ziua Eroilor, Ziua Națională.

În orașul Videle există două monumente închinate eroilor din Primul și al Doilea Război Mondial.

Prin efortul organizatoric al domnului TOMA GHEORGHE și cu sprijinul Primăriei Videle s-a renovat Monumentul închinat celor 860 de eroi locali care au căzut pe câmpul de onoare în al Doilea Război Mondial.

Totodată, prin demersurile efectuate, s-a obținut de la Ministerul Apărării Naționale, două tunuri anticar care au fost folosite pe front și care au fost încadrate în stânga și în dreapta Monumentului.

De asemenea, monumentul a fost îngrădit cu stâlpi metalici și lanțuri, dându-i un aspect estetic civilizat.

O sărbătoare în comunitate s-a derulat pe 18 iunie 2016, când veteranul de război plutonier adjutant în retragere, POPA ION, a fost sărbătorit cu ocazia împlinirii vârstei de 100 ani. Acesta a fost recompensat bănește de Consiliul Județean Teleorman și Primăria orașului Videle, iar Ministerul Apărării Naționale, prin Centrul Militar Județean, l-a avansat la gradul de sublocotenent în retragere.

I s-a înmânat, totodată, și Diploma de Excelență a Asociației Naționale a Veteranilor de Război.


368

Neblea Iordan, președintele Filialei județene a veteranilor de război, și Toma Gheorghe, președintele Filialei Videle a veteranilor de război, în fața Monumentului celor 860 de eroi din Videle, căzuți pe câmpul

de onoare în cel de-al Doilea Război Mondial

369

AMĂLINE P. VASILE3F

1

TREI FRAȚI ȘI TATĂL LOR, VETERANI DE RĂZBOI

Amăline P. Vasile, veteran de război, cu domiciliul în orașul Zimnicea, s-a născut în data de 5 decembrie 1926, în comuna Hudești, județul Botoșani. Azi, veteranul de război zimnicean, om cumpătat, povestește:

„Am fost 8 frați la părinți. Eu am venit pe lume al treilea. Tatăl meu, Petrea, născut în anul 1889, plugar, în 1916 a participat la luptele de la Mărăști, Mărășești și Oituz. A făcut parte din Regimentul 4 artilerie grea. Fratele meu Gheorghe, plecat voluntar în armată, în anul 1939, încadrat în Regimentul 29 infanterie a fost rănit la Odessa. În munții Tatra, în luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei, a fost rănit pentru a doua oară. A fost lăsat la vatră în anul 1945.

Cel de-al doilea frate, Costache, încorporat pe data de 20 mai 1944, în Regimentul 1 Transmisiuni, a luptat în Ungaria și Cehoslovacia. Luat prizonier, a avut noroc și a scăpat cu viață. Tata și cei doi frați ai mei, toți veterani de război, pentru faptele lor de vitejie au fost decorați cu diferite ordine și medalii.

În ziua de 15 martie 1944, când rușii înaintau spre România, jandarmii din Moldova au luat de la casele lor tinerii aparținând la patru

1 Profil preluat și adaptat din lucrarea „AMINTIRI DIN TRANȘEE”, autori - Olteanu, Gheorghe și Pietreanu, Gheorghe, Editura Tipoalex, Alexandria, p. 33.


370

contigente și i-au dus la Centrele Militare. Așa s-au petrecut lucrurile și cu tinerii din comuna Hudești, care au

ajuns la Centrul Militar din Dorohoi. Încolonați, nemâncați, pe vreme ploioasă, am parcurs aproape 300 de kilometri până în localitatea Mărășești. La Mircești am fost urcați în tren și în cele din urmă am ajuns în Teleorman, la Roșiorii de Vede, unde ni s-a făcut deparazitarea. Paștele l-am petrecut în satul Băduleasa, de unde am fost transportați la Centrul Militar din Turnu Măgurele. Acolo s-a format Batalionul 1016 lucru, care a fost pus sub comanda locotenentului t.r. Liclereț. Îmbrăcați cu hainele cu care venisem de acasă și dotați cu lopeți, cazmale, târnăcoape, roabe, în perioada 6 iunie–23 august 1944, pe malul drept al Siretului, de la Pașcani până la vărsarea în Dunăre, am săpat tranșee, șanțuri anticar și am construit cazemate. Hrana consta din mămăligă, ciorbă de fasole sau de cartofi. Mulți dintre noi, deși tineri, s-au îmbolnăvit.

Îmi amintesc că moldovenii erau tare afectați de războiul care apăsa asupra lor. În noaptea de 23 august 1944, când în urma ordinului primit trebuia să ne deplasăm la Căscioarele, în Vrancea, două avioane germane ne-au bombardat timp de câteva ore. În timp ce eram adăpostit într-un șanț anticar, o bombă a explodat foarte aproape de mine. Am scăpat teafăr. La Făurei, cu două zile înainte ca Batalionul 1016 lucru să ajungă acolo, nemții incendiaseră depozitele și trenurile cu alimente.

Nemții s-au retras, dar ne-au prins rușii, care ne-au forțat să construim un pod peste Siret. De frica rușilor, noaptea am fugit. La Bârlad, rușii, înarmați, după ce ne-au luat obiectele ce le aveam asupra noastră, ne-au încolonat și ne-au pornit pe jos în direcția Vaslui. Intenția lor era ca cei 400 de tineri din componența Batalionului 1016 lucru să fie duși în Rusia. La prima pădure întâlnită, eu și încă două persoane am fugit din coloană. S-a tras asupra noastră, dar ne-a ferit Dumnezeu și gloanțele nu ne-au atins.

Pe data de 8 septembrie 1944, eram acasă la Hâncești. În anul 1948, luna octombrie, am fost încorporat la Centrul de Instruire nr. 19 Pompieri din Brașov, unde începea a doua parte a vieții mele, în ceea ce privește armata. După trei luni de instrucție, trei luni de școală de gradați și absolvirea școlii de subofițeri activi, în ziua de 23 august 1950 am fost avansat la gradul de sergent major și repartizat la Grupul de Pompieri București. După absolvirea unui curs de inspectori pompieri militari am fost trimis la Crevedia, unde m-am ocupat de organizarea și pregătirea formațiilor de pompieri civile angajate. Când îndeplineam funcția de șef al Formației de pompieri raionale am fost avansat la gradul de plutonier adjutant. Am fost trecut în rezervă, la data de 30 septembrie 1983.”

Urmare a pregătirii sale profesionale, a serviciilor militare aduse statului român, Amăline P. Vasile, în prezent având gradul de locotenent-colonel (r), de mulți ani președinte al Subfilialei Zimnicea a Asociației Naționale a Veteranilor de Război din România, a fost decorat de către


371

Președinția României cu: „Crucea Comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial, 1941-1945”. Consiliul de Stat i-a conferit Ordinul „Meritul Militar” clasele III, II și I, iar Asociația Națională a Veteranilor de Război i-a acordat Diploma de Merit cu prilejul Zilei veteranilor de război din România.

Monumentul eroilor din Zimnicea (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

372

COMĂNESCU R. ALEXANDRU4F

1

103 ANI, DECANUL DE VÂRSTĂ AL VETERANILOR DE RĂZBOI TELEORMĂNENI.

„TOATĂ VIAȚA SĂ FII CUMPĂTAT ÎN TOT CE FACI!”

Comuna Tătărăștii de Sus, satul Udupu, cu mulți ani în urmă, loc de inspirație pentru scriitorul Marin Preda. Anul 2014, „Primăvară în ianuarie”. În camera din mijlocul casei, curată, cu mușcate la fereastră, lângă soba caldă, veteranul de război Comănescu R. Alexandru, născut în comuna Ciolănești Deal, în anul 1911, din părinții Dragomira și Radu Comănescu, citea ziarul.

— La 103 ani, fără ochelari? — Văd bine, știu tot și merg sprijinit în două bastoane. — Ce mai spune presa? — Cum se ceartă, zi și noapte, mai marii țării. Păcat! Sunt atâtea

lucruri de făcut pentru ca tuturor românilor să le fie bine. — Cum a fost cu războiul început în anul 1941? — Îți spun imediat, dar răspunde-mi ce mai face Rulmentul? — Exportă rulmenți. — Nu întreprinderea, echipa de fotbal. — Rău! — La fel ca echipa națională. La Direcția Silvică, cine este director? — Inginerul Turcescu.

1 Profil preluat și adaptat din „AMINTIRI DIN TRANȘEE”, autori - Olteanu, Gheorghe și Pietreanu, Gheorghe, Editura Tipoalex, Alexandria, p.87.


373

— Și ce face, că pădurile sunt pe cale de dispariție, căprioare, iepuri, fazani nu mai sunt?... Elena, ca să nu vorbesc alături cu drumul, cum zicea tata, te rog să-mi dai dosarele 1 și 2, zice Comănescu fiicei sale.

Și veteranul a început să povestească: — În anul 1940, când, cu aprobarea lui Hitler, Rusia ocupa

Basarabia, Bucovina de Nord, Herța, Ungaria se înfrupta din Ardealul românesc, iar Bulgaria ne lua Cadrilaterul Regimentul 4 artilerie călăreață, comandat de colonelul Ion Mustață, din care făceam parte, era în garnizoana Chișinău.

Deci, am văzut cu ochii mei cum, luați fără veste, frații noștri basarabeni părăseau agoniseala de-o viață și, cu legătura sub braț, plecau în lumea largă, nu înainte de a ne întreba: „Voi de ce plecați? Pe noi cui ne lăsați?”. Soldații venetici, comandanții lor, brutali, agresivi, adresau cuvinte jignitoare, foloseau pistoalele, forțau armata română să se retragă, pentru ca 50.000 de km2 să intre în stăpânirea țării lor. Vești rele, dureroase, veneau din Ardeal și Dobrogea. Țara era în doliu. Conducătorii ei nu știau pe ce drum să apuce. Cu durere în suflet, regimentul nostru, din ordinul lui Stalin, în mai puțin de 48 de ore a trecut Prutul și s-a stabilit în județul Suceava. Și, a venit ziua de 22 iunie 1941, ora 3 și un sfert noaptea, când generalul Ion Antonescu, hotărât, a spus: „Ostași, vă ordon, treceți Prutul! Zdrobiți vrăjmașul…”. Când a fost lansată racheta verde, pământul s-a cutremurat. S-a tras cu tot armamentul din dotare în inamicul adăpostit pe malul stâng al Prutului.

Țevile s-au înroșit repede. Bine adăpostit, dușmanul a ieșit din cazemate, după ce aviația l-a bombardat strașnic și l-a sufocat cu fum. După trei zile, am trecut Prutul pe la Otaci. Menționez că din Brigada 6 cavalerie, regimentul meu a fost primul care a trecut Prutul. Să nu crezi că a fost ușor. Au fost mulți morți, răniți, dispăruți, de o parte și de alta a frontului. Prutul ducea la vale, la Marea cea mare, oameni sfârtecați. A urmat bătălia pentru Nistru, unde trei zile și trei nopți s-a luptat pe viață și pe moarte.

Pe malul stâng al râului amintit exista linia de apărare „Stalin”, bine fortificată, cu trei rânduri de cazemate, cu pereți groși, creneluri, camere cu instalație de apă, telefon, multă hrană, armament, muniție să le ajungă cel puțin un an de zile. Artileriștii au lungit tragerile, aviatorii au lansat mii de bombe, pontonierii, sub ploaia de gloanțe, au amenajat poduri plutitoare, pentru ca vânătorii de munte și infanteriștii să treacă Nistrul și să dea peste cap inamicul ce semăna moarte în rândul soldaților români și germani. Greu, foarte greu au ieșit rușii din cazemate.

Unii dintre ei, încuiați pe dinafară de către politruci, au rămas acolo pentru totdeauna. Regimentul 4 artilerie călăreață a trecut Nistrul pe la Moghilev. În urmă, după 34 de zile de foc, rămâneau libere Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Nistrul însângerat, mulți morți, răniți, dispăruți (24.346 de ostași români – n.n.) și oameni care se întorceau la


374

casele lor. Pentru curaj, vitejie, fapte de arme săvârșite în bătălia pentru

trecerea Nistrului, ostașii Regimentului 4 artilerie călăreață, 10 Roșiori purtat, 3 Călărași purtat, 7 și 8 roșiori, ai escadroanelor 2, 3 și 4 au fost citați prin Ordin de zi. După trecerea Nistrului, noul comandant al regimentului, colonelul Florescu Dumitru, mi-a zis: „Comănescule, tu ești ostaș curajos și inteligent, din acest moment iei în primire postul de observator înaintat al regimentului!”.

Ca să-mi îndeplinesc misiunea aveam lunetă, compas, foarfecă, goniometru și altele.

— Știați să lucrați cu ele? — Altfel nu mă numea observator. După eliberarea Basarabiei, se

zicea că plecăm acasă. De unde! Războiul era abia la început. Așa că am pornit în urmărirea inamicului, care se retrăgea nebunește. Pentru că Odessa căzuse, ni s-a dat ordin să înaintăm în direcția Nicolaev – Melitopol – Meriupol – Marea de Azov – Munții Caucaz. Până acolo am trecut pesteBug, Nipru, prin locuri cu mult nisip, ploi, noroi, căldură mare.

De la Nipru la Marea de Azov era un șanț anticar, adânc de 10 metri și lung de peste 100 de kilometri, piedică mare în luptele desfășurate de către aliați. Regiunea Caucaz, cu teren frământat, munți înalți, ape repezi, bogată în cărbune, petrol, punct strategic important, pentru care nemții primiseră ordin de la Hitler să o cucerească, iar rușii, de la Stalin, să o apere cu prețul vieții. Luptele duse în Caucaz, în teren ce oferea apărare inamicului, la care a participat și Corpul de cavalerie comandat de generalul Mihail Racoviță, precum și blindate germane, au fost deosebit de grele, cu multe înaintări și retrageri.

Într-o noapte cu ploaie, rușii, supărați că în urmă cu o zi fuseseră obligați să se retragă, au tras foc continuu asupra noastră, dintr-un loc greu de depistat. Au fost uciși, răniți mulți dintre camarazii mei. Acolo a căzut cel mai bun prieten al meu, inginerul silvic Ghenasie Vasile, care ținea mult la mine și eu la el. Supărat de cele întâmplate, colonelul Florescu mi-a zis: „Caporal Comănescu, nu dormi nici zi, nici noapte până nu descoperi cuibul de viespari care mi-a înjumătățit regimentul! Țin mult la tine, dar dacă nu-ți îndeplinești misiunea te trimit în fața Tribunalului militar”.

În poziție de drepți, am pocnit tare tocurile bocancilor și am zis apăsat: „Domnule colonel, să trăiți! Am înțeles!” Zona fiind foarte periculoasă, cu observatori și partizani bine ascunși, nu am luat cu mine nici un camarad. Dacă o fi și-o fi, să mor singur, gândeam eu. M-am strecurat greu, șerpește, până aproape de inamic. Doamne, de câte ori a trecut moartea pe lângă mine în noaptea aceea! Când auzeam pași, intram în fundul bârlogului, care avea mai multe ieșiri. Aproape de revărsatul zorilor, când îmi pierdusem orice speranță, am depistat locul cu pricina. Rușii se pregăteau să tragă din nou. Am calculat repede toate coordonatele locului, am stabilit exact poziția inamicului și am făcut o schiță clară. Pe


375

baza celor stabilite de mine, s-a dat tunarilor ordin de tragere. După o oră, inamicul era nimicit. Pe locul unde se aflase nu a rămas decât scrum. Nu peste mult timp, pe poziție fiind, comandantul regimentului 4 artilerie călăreață, colonelul Florescu, m-a sărutat și mi-a prins pe piept medalia „Bărbăție și Credință”, clasa a III-a cu spade, pe care vă rog să o vedeți. Cât am putut să merg, nu m-am despărțit de ea. Ultima dată am purtat-o la împlinirea vârstei de 100 de ani, când am fost sărbătorit la căminul cultural. Acum am pus-o aici, în fața mea. Iată și Brevetul cu nr. 3473 din 19 iunie 1942.

„În numele Majestății sale Regele Mihai I, din Ordinul Conducătorului Statului, Mareșal Ion Antonescu, s-a conferit caporalului Comănescu R. Alexandru, din Regimentul 4 artilerie călăreață, Medalia „Bărbăție și Credință” cu spade, clasa a III-a, pentru fapte de arme săvârșite în războiul contra Rusiei Sovietice în anul 1942.” Semnează comandantul Regimentului 4 artilerie călăreață, Locotenent Colonel D. Florescu.”

Odată cu atribuirea medaliei am fost avansat la gradul de sergent. După distrugerea inamicului, care ne făcuse atâta rău, pentru câteva zile s-a așternut liniștea. Frontul se stabilizase la Anapa, unde românii și nemții au jucat fotbal. După ce am ajutat aliații să ia peste 100.000 de prizonieri ruși, pe care i-au trimis la muncă în Germania, cu zăpada până la brâu, pe un ger cumplit și mai puțini ca număr am trecut prin localitățile Stalino, Belios, fără să tragem un cartuș. Împreună cu regimentele 5 Călărași, 9 Roșiori, „Regina Maria”, 10 Roșiori purtat, am trecut Donul pe un pod de lemn.

Pe poziție, Corpul 6 Armată trecuse în apărare. Atmosfera era îmbâcsită. Nu mirosea a bine. Intrasem în gura lupului. Trecuseră peste opt sute de zile de când mă aflam în armată, multe din ele trăite pe front cu moartea la căpătâi. Pe neașteptate m-a chemat colonelul Florescu, care a zis: „Sergent Comănescu, sublocotenentul Constantin Păunescu (tatăl poetului Adrian Păunescu) te înlocuiește. Îi predai trusa, te duci la magazie, primești haine noi și pleci acasă. Fiind funcționar la stat, ești demobilizat.”

Aici găsesc de cuviință să spun că înainte de a pleca în armată, pentru satisfacerea stagiului militar, fiind absolvent al unei școli de silvicultură și având un scris frumos, corect, am fost încadrat copist la primăria din sat, plătit pe zi cu 20 de lei și o lipie. Timp de două legislaturi am fost secretar-casier la Partidul Liberal, pe vremea președinților Gheorghe Tătărăscu și Gheorghe Brătianu. Menționez că, deși îmi era dragă cartea și doream să fac liceul, părinții, săraci, nu au putut să plătească taxele școlare, care erau foarte mari. Așa că am urmat cursurile Școlii profesionale de silvicultură.

Înainte de a pleca acasă de pe front, comandantul de regiment, colonelul Florescu, mi-a făcut o surpriză: „Sergent Comănescu, pentru că ți-ai făcut datoria și am fost mulțumit de activitatea ta, primește de la mine


376

harta cu acțiunile trupelor române și germane pentru eliberarea Basarabiei, a părții de nord a Bucovinei și a ținutului Herței. Te rog să o păstrezi!” I-am mulțumit și l-am asigurat că așa voi face. M-am ținut de cuvânt.

Harta pe care colonelul Florescu a scris „În amintirea anilor trăiți pe front”, o păstrez de 72 de ani.

Când eram pe picior de plecare, Constantin Păunescu, de profesie învățător, m-a întrebat:

— Cum este pe-aici? — Ca pe front, am răspuns eu. — Antonescu m-a trimis să mor aici, pentru că sunt prieten cu

Constantin Argetoianu. — Poetul Adrian Păunescu a știut de întâmplarea petrecută pe front? — A aflat târziu, când a fost la mine acasă și a notat tot ceea ce i-am

spus. — Pe front, unde v-a fost cel mai greu? — Greu a fost peste tot, dar foarte aproape de moarte am fost în

Caucaz. — Și ați venit la Ciolănești Deal. — Șeful de post la care m-am prezentat s-a uitat lung la mine și, pe

spatele ordinului de lăsare la vatră, nervos, a scris mare: „Lăsat la vatră în uniformă militară”. Pentru că regimentul din care făcusem parte, 4 artilerie călăreață, fusese decimat, peste două săptămâni am fost încorporat de Regimentul C.F.R., cu garnizoana la București. Comandantul, un tinerel, mi-a zis: „Sergent Comănescu, iei 12 soldați, te duci la Bod, să aperi podul și fabrica de zahăr de ruși”.

Nu după mult timp, fiind pădurar, cel puțin așa mi s-a spus, am fost lăsat la vatră. Timp de 9 ani am fost pădurar la Ocoalele Silvice Nucet și Slăvești. După 23 august 1944, pe motiv că fusesem membru al Partidului Național Liberal, oameni fără suflet m-au dat afară din serviciu. Am muncit la CAP până am ieșit la pensie.

— Familie? — Soția mea, Gica, era o femeie muncitoare, așezată, mamă și

gospodină bună, care mi-a dăruit patru copii. Când împlinise 89 de ani, a chemat-o Dumnezeu! Îl rog să aibă grijă de ea. Copiii vin pe rând de la București și mă îngrijesc. Astăzi e aici Elena, singura mea fiică.

— De ce, tată, nu vrei să vii la București? întreabă Elena. — V-am spus, de aici nu plec decât cu picioarele înainte! În afară de Medalia „Bărbăție și Credință”, primită pe frontul din

răsărit, Comănescu R. Alexandru a fost decorat, ulterior, cu „Crucea Comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial 1941-1945” și avansat la gradul de sublocotenent.

Cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani, Asociația Națională a Veteranilor de Război, al cărei președinte este generalul de armată (r)


377

Marin Dragnea, i-a conferit Diploma de Excelență și de Merit, iar Ministerul Apărării Naționale l-a felicitat. Cu același prilej, Consiliul Local și Primăria comunei Tătărăștii de Sus, în cadrul unei frumoase adunări festive, i-au acordat titlul de Cetățean de Onoare al localității. Învățătorul ziarist Leon Armeanca, sensibil, a semnalat evenimentul în presa teleormăneană.

— Domnule Comănescu, la 103 ani, așa cum ați mărturisit vedeți bine, știți tot, citiți zilnic, sunteți sănătos, vorbiți logic, cursiv, scrieți caligrafic, corect și aveți o memorie de invidiat. Există o rețetă a longevității?

— Rețetă?! Toată viața să fii cumpătat în tot ce faci.

Așa scrie Comănescu R. Alexandru, la vârsta de 103 ani.

378

EFTIMIE CROITORU5F

1

EROUL PONTONIER INTRAT ÎN ISTORIE

În ziua de 16 august 1914, în satul Sfințești, nu departe de orașul Roșiorii de Vede, județul Teleorman, în familia agricultorilor Zaharia și Lisandra Croitoru venea pe lume primul copil. Părinții săi au cerut notarului să-l treacă în acte cu numele de Marin. Notarul nu a completat pe loc actul respectiv. După o săptămână, când a vrut să întocmească certificatul de naștere, funcționarul a constatat că uitase numele copilului solicitat de părinți. În acel moment, prin fața primăriei trecea moș Eftimie. Notarul a gândit că Eftimie ar putea fi numele copilului. Așa se face că Marin Croitoru a devenit în actele oficiale Eftimie Croitoru, sub această identitate fiindu-i dat să intre în istorie.

Despre Eftimie și astăzi locuitorii satului, care l-au cunoscut, spun că era un copil model, inteligent, modest, cuviincios, respectuos. Convinși că „Meseria este brățară de aur”, părinții, după absolvirea școlii primare, l-au dat pe Eftimie la croitorie. După ce a deprins tainele meseriei în orașul Roșiorii de Vede, tânărul a practicat croitoria în satul lui. A avut o viață zbuciumată: prima soție a murit tânără, lăsându-i un băiețel. Femeia cu care



379

s-a recăsătorit i-a adus pe lume o fiică. Eftimie nu a avut timp să se bucure de fericirea pe care copiii o aduc familiei, pentru că războiul era în toi.

Chemat la Centrul Militar din Turnu Măgurele, după ce recrutase, Eftimie a fost trimis la Compania 18 Poduri-Râuri, componentă a Armatei a 4-a, aflată sub comanda cunoscutului general Gheorghe Avramescu. La

data de 8 noiembrie 1944, compania din care făcea parte soldatul Eftimie Croitoru se afla la Tiszalok, în Ungaria, unde a primit ordin să întindă peste Tisa pod de vase lung de 218 metri. Presați de mersul războiului, vrednici, exersați, pontonierii au construit podul în câteva zile.

Pentru a evita distrugerea podului de către minele lansate pe firul râului Tisa de către inamic, lucrarea trebuia supravegheată zi și noapte. În timp ce erau de serviciu, pontonierii Eftimie Croitoru și Stan Gheorghe au observat mina lansată de germano-horthyști care, mânată de apa vijelioasă a Tisei, se îndrepta în mare viteză către pod. Eftimie Croitoru, conștient de ceea ce se putea întâmpla, a atins cu cangea mina înainte ca aceasta să ajungă la pod. Mina a explodat, podul a fost salvat, pontonierul Eftimie Croitoru a trecut

în eternitate. Așa a fost posibil ca armata română să înainteze rapid și fără pierderi spre Budapesta. Fapta teleormăneanului a fost citată prin ordin de zi al armatei române, nr. 21 din 29 decembrie 1944, emis de I. Negulescu,


380

Ministru de Război, General de Corp de armată: „Podul de vase de la Tiszalok, construit de compania 21 poduri,

fiind de o mare importanță operativă a fost ținta unor numeroase încercări inamice de a-l distruge. În acest scop, în afară de alte mijloace, a încercat să dea drumul la numeroși corpi plutitori: lemne, stâlpi de telegraf, mine de curent etc. În seara de 17 noiembrie 1944, o mină de curent aruncată de inamic a scăpat măsurilor luate de sistemul de siguranță al podului instalat în susul apei și, împinsă de curent, plutea spre podul de vase. Soldații Croitoru Eftimie, contingentul 1936 și Stan Gheorghe, contingentul 1943, din compania 18 poduri; care făceau în vase siguranța apropiată a podului, conștienți de pericolul ce amenința podul și-au primejduit viața lovind mina de curent cu căngile, pentru a provoca explozia acesteia, înainte de a lovi podul. Soldatul Eftimie Croitoru a fost omorât pe loc, iar soldatul Stan Gheorghe a suferit o comoție, în urma căreia a rămas surd pe viață. Pentru vitejia și înalta conștiință de luptător, pentru exemplul de supremă jertfă pe altarul patriei, de care au dat cea mai înălțătoare dovadă; se citează prin ordin de zi pe întreaga armată, soldații Croitoru Eftimie și Stan Gheorghe, din compania 18 poduri.” 6F

2

Eftimie Croitoru a fost decorat post-mortem cu „Virtutea Militară”, cea mai înaltă distincție acordată ostașilor eroi pentru săvârșirea unor fapte de vitejie și de sacrificiu pentru țară. În motivarea ordinului se arată: „Pentru patriotismul și spiritul de sacrificiu cu care în seara zilei de 17 noiembrie 1944, fiind în gardă de întreținere a podului peste Tisa, la Tiszalok, a apărut o mină de curent lansată la apă de inamic, lovind-o, conștient de pericol, cu cangea peste catarg, provocând explozia înainte de a atinge podul, salvând astfel podul, singura arteră de comunicație a Corpului 6 Armată la sud de Tisa. Explozia minei a provocat moartea bravului pontonier Eftimie Croitoru.”

În anul 2014, când de la fapta săvârșită de teleormănean, ostaș al Armatei Române, s-au împlinit 70 de ani și 100 de ani de la nașterea lui, amintesc de numele Eftimie Croitoru denumirea unor străzi, a unui remorcher românesc, a unui traseu din munții Bucegi, documente din muzeele militare, cărțile de istorie, precum și monumentul – operă a sculptorului Marius Butunoiu – ridicat în anul 1972, în curtea unității militare de pontonieri, din orașul Turnu Măgurele.

2 „Armata română în vâltoarea războiului 1941 – 1945”, Ed. „Vasile Cârlova”, București 2002, pag. 367.


381

Mihai Cătrună – „Eroul de la Tiszalök”

Biserica din comuna Sfințești (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

382

JIGĂ NIȚĂ

PENTRU DEOSEBITELE SALE FAPTE DE ARME, L-AM PROPUS PE SUBLOCOTENENTUL JIGĂ NIȚĂ PENTRU DECORARE CU

ORDINUL „MIHAI VITEAZUL” (GENERAL-LOCOTENENT ILIE ANTONESCU, PE FRONT

COMANDANT AL DIVIZIEI DE CAVALERIE).

Jigă Niță, născut în anul 1910, în comuna Ștorobăneasa, a fost unul dintre străluciții dascăli ai județului Teleorman, foarte mulți ani făcând parte din corpul profesoral al Școlii generale din comuna Atârnați (Cernetu). Om de mare probitate morală, conștiincios, patriot, Jigă Niță, chemat în războiul din Vest, și-a făcut datoria pe deplin și ca oștean. Plecat în necunoscut, în urmă cu câțiva ani, ne-a lăsat amintiri din tranșee, publicate de Asociația Națională a Veteranilor de Război, în cartea „De la Carei în podișul Boemiei” (octombrie 1941-mai 1945), paginile 121, 153, 163, pe care le redăm în continuare.

„Locotenent (r) Niță Jigă, comandant de escadron în Regimentul 9 călărași din Divizia 9 cavalerie:

În ziua de 21 noiembrie, în apropierea localității Dány, abia luasem comanda escadronului, sublocotenentul Roșca fiind rănit și evacuat. A doua zi am trecut la urmărirea inamicului, dar înaintarea era extrem de anevoioasă, fiindcă se lăsase o ceață densă de nu se mai vedea mai mult de 4-5 metri în față, așa încât ne-am oprit întâmpinați de focul adversarului. Atacul a început abia pe la ora 10,00 când ceața s-a mai destrămat.


383

Ajunsesem în unele locuri la 100 de metri de inamic. Din cauza focului intens al inamicului nu s-a mai putut progresa nici un metru.

În ziua de 23 noiembrie am atacat de două ori poziția inamică din jurul cotei 186 (la sud de Valkó), însă fără succes. Pentru noaptea de 23 spre 24 noiembrie am pregătit un nou atac, care s-a declanșat la adăpostul întunericului, printr-o manevră de învăluire cu un pluton pe partea dreaptă a apărării dușmanului. Am pătruns puțin în linia de apărare, ocazie în care caporalul Constantin Dârjan, cu grupa sa, a luat mulți prizonieri. Mi-a rămas în amintire faptul că în primele două zile după ce luasem comanda escadronului am executat patru atacuri cu lupte îndârjite, soldate în cele din urmă cu îndeplinirea misiunii primite.”

„Când am atacat mai multe clădiri din Budapesta, apărate cu strășnicie de către inamic, era ziua de 2 ianuarie 1945. După repetate încercări, inamicul s-a retras. Ne-am pregătit în continuare pentru trecerea unei căi ferate și cucerirea fabricii Wander, puternic apărată. Înaintarea era destul de grea, inamicul fiind hotărât să nu cedeze. Mai multe atacuri directe au fost respinse. Comanda regimentului cerea însă să nu slăbim atacul și să cucerim fabrica. După o serie de asalturi din flancul stâng și presat din față, inamicul a cedat. Fabrica în care se găsea o cantitate mare de zahăr, bomboane și fel de fel de dulciuri a fost cucerită. Toate clădirile anexă din jurul fabricii au căzut, de asemenea, în mâinile noastre.

În ziua de 6 ianuarie, escadronul a continuat atacul cu aceeași vigoare. Inamicul rezista, ceda greu, dar era dat peste cap și urmărit pas cu pas. La hipodrom, unde acesta avea organizate mai multe adăposturi tari și multe puncte de sprijin bine amplasate pe grupurile de case din apropiere și în tribunele acestuia, el ținea sub foc spațiul din jur. Am încercat mai multe atacuri sprijinite și susținute de artilerie și aruncătoare de mine, dar fără rezultat. Inamicul își coordona așa de bine focul armelor sale încât făcea posibilă orice înaintare. Zeci și zeci de atacuri s-au dezlănțuit în acest timp, dar la presiunea noastră continuă, ziua și noaptea, inamicul a început să cedeze și cu eforturi sporite am reușit să-i scoatem din hipodrom, urmărindu-i îndeaproape în cazărmile Franz Joseph.”

„În ziua de 15 ianuarie, escadronul 2 și-a continuat atacul, participând la cucerirea Hotelului Astoria și a altor 6 clădiri, aproape cameră cu cameră. Ultimul bloc de 4-5 niveluri fusese transformat într-o adevărată fortăreață de către trupele germane. De aici, inamicul supraveghea și stăpânea cu focul armelor sale automate toate străzile din față, din spate și toate clădirile ocupate de trupele noastre. Am încercat în diferite feluri să ne strecurăm în interior, folosind până și sprijinul populației civile, dar n-am reușit. Am raportat aceasta prin telefon comandantului de regiment, colonelul Radu Grunau, care, cunoscând importanța blocului respectiv și motivele pentru care trupele germane îl păstrau cu atâta îndârjire, a ordonat să-i dăm foc, dacă altă posibilitate nu exista și a evita astfel sacrificiul de vieți din rândul trupelor noastre.


384

Caporalul Dârjan a îndeplinit această sarcină și pe la orele 21, blocul ardea ca o torță uriașă, luminând cu flăcările care ieșeau prin ferestre, cartierele din împrejurimi. A fost ultimul argument care i-a determinat pe nemți să părăsească acest punct cheie al apărării lor.

Atunci, în acea zi de 15 ianuarie, ne pregăteam să reluăm înaintarea spre Dunăre. Toți oamenii noștri doreau fierbinte să ajungă acolo, însă în baza ordinelor superioare a trebuit să părăsim Budapesta, atunci când aveam sub doi kilometri până la atingerea acestui important obiectiv. Am părăsit orașul cu mare părere de rău, nemulțumiți de comportarea neleală a celor care au luat această măsură, a Comandamentului sovietic. Desigur, nu se dorea ca armata română să participe la o izbândă de răsunet european!”

În cartea „Veterani pe drumul onoarei și jertfei. De la Carei în podișul Boemiei”, paginile 233 și 234, Generalul-locotenent Ilie Antonescu, pe front comandant al Diviziei de cavalerie, scrie despre Jigă Niță:

„Lupte deosebit de grele au fost susținute de ostașii Regimentului 9 călărași la sud de localitatea Dol Mladonice. Inamicul deținea o creastă de deal care se prelungea până la șoseaua ce duce din Zamiansky spre localitățile Bartik-Krupim, unde își organizase din vreme o puternică poziție, cuprinzând numeroase cazemate, unele atingând peste 10 metri lungime. Aceste cazemate flancau și blocau toate căile de acces spre Krupina. Escadronul 2, comandat de sublocotenentul Niță Jigă /…./ în zorii zilei de 28 februarie a trecut la acțiune. Dar focul armelor automate, al aruncătoarelor și artileriei inamice făcea aproape imposibilă înaintarea escadronului. Cu toate acestea, sub imboldul exemplului ofițerului, soldații au înaintat mai mult târâș, cucerind metru cu metru poziția ocupată de dușman. Inamicul a concentrat focul armamentului a trei cazemate asupra escadronului comandat de sublocotenentul Jigă Niță, dar nimeni nu a dat înapoi /…./. În după-amiaza zilei, inamicul a contraatacat cu putere, dar la căderea serii a fost azvârlit înapoi. Acțiunile au continuat toată noaptea /…/ Odată cu ivirea zorilor, focul tuturor armelor automate, mânuite cu pricepere de atacatori, sunt concentrate asupra celei mai apropiate cazemate. Din nou, în fruntea escadronului său, sublocotenentul Jigă Niță pornește la asalt /…/. În apropierea cazematei, sublocotenentul Jigă Niță a fost rănit la cap, dar a refuzat să fie evacuat și printr-un efort suprem s-a apropiat până la 10 pași de cazemata inamică, înconjurând-o, inamicii înspăimântați au început să tragă din cazemată, dar au fost respinși. Până seara au fost cucerite și alte cazemate, iar în cursul nopții următoare întreaga poziție inamică a căzut în mâinile trupelor noastre. Pentru deosebitele sale fapte de arme, l-am propus pe sublocotenentul Jigă Niță pentru decorare cu Ordinul „Mihai Viteazul”.

Distins cu titlul de „Învățător fruntaș”, pentru rezultate excepționale obținute în pregătirea elevilor, Jigă Niță, pentru faptele sale de arme, a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” și Medaliile: „Bărbăție și Credință”,


385

clasa a III-a cu spade, „Serviciul credincios”, clasa a III-a cu spade, „Eliberarea de sub jugul fascist”.

Monumentul eroilor din comuna Ștorobăneasa (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

386

LUNGU A. ANCU7F

1

„RĂZBOIUL, O STUPIDITATE CARE NU TREBUIE SĂ EXISTE”. NU VREM PE PRUT HOTARE / CU TOȚII VOM LUPTA

ȘI-OM TRECE PESTE APE / BASARABIA VOM LIBERA.

Timp de o săptămână, zi de zi, l-am căutat pe veteranul de război Lungu A. Ancu, din Alexandria, cunoscut de multă lume sub numele de nea Costică. Nu l-am găsit, pentru că omul despre care scriu, la 90 de ani împliniți, este veșnic ocupat. Persoanele pe care le-am întrebat unde se află nea Costică au răspuns:

— Este plecat să ducă veteranilor și văduvelor de război, care nu se pot deplasa, ajutoarele primite de la Uniunea Europeană.

— S-a dus în comuna Măgura, să clarifice o problemă privind pensia unui veteran de război.

— Este la dl. primar al municipiului Alexandria. — Astăzi încasează cotizațiile de la veteranii de război. — Este la Direcția Muncii, să solicite mai multe bilete de odihnă și

tratament pentru veteranii de război. — Este la Nanov, să îngrijească legumele pe care le cultivă singur și



387

să caute în sat placa comemorativă referitoare la Răscoala țăranilor din anul 1907.

— A plecat la Inspectoratul școlar județean să ceară repararea lucrării ridicată la mormântul cunoscutului pedagog Enescu Stâlpeni.

— Astăzi, participă la Crosul pensionarilor. — Sâmbăta să nu-l căutați, că este plecat la adunarea adventiștilor

de Ziua a șaptea. Și, uite așa, Lungu A. Ancu, născut la 02 decembrie 1923, în familia

Ioana și Ancu Lungu, țărani din Alexandria, era mai mult pe drum, decât acasă, cum s-ar cuveni la vârsta lui.

— Domnule, nici nu știu cum trece săptămâna, spune nea Costică. — Chiar așa?! — Sunt permanent în mișcare și pentru faptul că efortul îmi face

bine. Provin dintr-o familie de oameni vrednici, care, de mic copil, mă luau cu ei la munca câmpului, unde mânam caii la plug, ridicam porumbul acoperit de rariță, pășteam animalele. La 17 ani, sătul de agricultură, am devenit cizmar calificat, apoi fotograf cu atelier propriu. Chemarea pământului și pasiunea pentru motoare m-au determinat să devin tractorist. La 27 de ani, munceam de dimineața până seara târziu la SMT Nanov. Munca era grea.

Fragil cum eram, m-am îmbolnăvit de TBC. Doctorul Dumitru Mohora, mare profesionist și bun la suflet, Dumnezeu să-l aibă în pază, a depistat repede boala mea, m-a scos imediat din brazdă și nu s-a lăsat până nu m-a dus personal la doctorul chirurg Ștefănescu. Aici, în Alexandria, acum 63 de ani, doctorul amintit, ajutat de o asistentă, în viu, mi-a tăiat două coaste, ceva din plămânul stâng și mi-a introdus aer unde știa dumnealui. Ca să suport durerea, să nu mișc în timpul operației, scrâșneam de-mi crăpau măselele. Nu am reținut decât un singur cuvânt, cauter, ustensilă chirurgicală pe care doctorul o cerea asistentei.

„Tinere, gata, nu mai poți munci ca tractorist”, a zis doctorul Mohora Dumitru. Marin Nedea, directorul Stațiunii de Mașini și Tractoare și inginerul Dragnea Dumitru, zis Pintilică, din Alexandria, director general în Ministerul Agriculturii, oameni de mare omenie, au înțeles despre ce este vorba și m-au ajutat să ocup postul de administrator la un preventoriu TBC, lângă Bacău. Cu mine erau soția și doi copii mici. Dacă nu existau oamenii despre care v-am vorbit și soția care m-a îngrijit dumnezeiește, astăzi nu mai eram în viață.

— Armata, războiul? — Stagiul militar l-am satisfăcut la Regimentul 15 infanterie, unitate

operativă, în perioada 23-31 august 1944. Și azi păstrez în amintire imagini din perioada când tinerii plecau pe front. Locomotiva șuiera prelung, dureros, pe peronul gării mulțimea era tristă, plângea, la ferestrele vagoanelor supraîncărcate, recruții fluturau batiste și cântau:


388

Nu vrem pe Prut hotare Cu toții vom lupta Și-om trece peste ape, Basarabia vom libera. Sus nepoți ai lui Traian Spada voastră trăznet să cadă pe dușman Nu le dați o palmă de pământ Din Ardealul nostru sfânt.

Cele mai grele lupte le-am dat cu nemții, în pădurea comunei Șimian, localitate aproape de Turnu Severin. La Șimian, din compania din care făceam parte, comandată de colonelul Popescu, în urma bătăliei cu nemții, îndârjiți că se află în retragere și supărați că românii întorseseră armele, au rămas în viață doar 20 de camarazi. Acolo, pierderi mari în oameni și materiale de război au avut și adversarii noștri. Au fost luați prizonieri peste 500 de nemți, care au fost puși sub pază în cazarma Regimentului 15 infanterie, aflat pe front, apoi au fost duși în lagărul de la Craiova. În timpul transportului, nemții erau veseli. Dimineața, deși era foarte frig, făceau baie cu apă rece.

Niciodată nu am să uit pădurea Șimian însângerată, croncănitul corbilor, urletul lupilor, gemetele muribunzilor, strigătele răniților după ajutor. Războiul, o stupiditate care nu trebuie să existe.

— După lăsarea la vatră? — În ziua de 22 de august 1945, am fost lăsat la vatră. Ca să pot

întreține familia, copiii în școli, am muncit ca administrator la o bază sportivă, la liceu și conducător auto pentru transportul muncitorilor la I.A.I.C.A., de unde am ieșit la pensie.

De 23 de ani sunt vicepreședintele subfilialei din Alexandria a Filialei Teleorman a Veteranilor de Război „General David Praporgescu”. Referitor la munca desfășurată în această funcție, colonelul Iordan Neblea, președintele Filialei Teleorman a veteranilor de război, în caracterizarea făcută, scrie: „Veteranul de război Lungu A. Ancu este o persoană activă, reușind să cunoască nevoile veteranilor și văduvelor de război și să ajute la rezolvarea lor. Este o persoană cinstită, corectă, apropiată de veterani, fapte pentru care este


389

bine apreciat. Participă la acțiunile inițiate de Filiala noastră și face propuneri concrete pentru rezolvarea problemelor. Personal a cercetat arhiva din timpul celui de-al Doilea Război Mondial și a reușit să stabilească exact eroii alexăndreni căzuți în războiul din 1941-1945.

La propunerea și insistențele veteranului Lungu A. Ancu, primăria municipiului Alexandria a ridicat în centrul orașului o placăcomemorativă, cu numele eroilor alexăndreni căzuți pe câmpul de luptă în cel de-al Doilea Război Mondial. Locotenentul în rezervă Lungu A. Ancu este un om pe care se poate conta, respectă legile și este deosebit de sociabil, corect în raporturile cu semenii săi. Propun să i se acorde titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Alexandria”.

— Gânduri pentru viitor? — Bucuros de rezultatele muncii mele, fericit că am crescut doi

copii, unul inginer, altul profesor, că nepoților le place munca și cartea, cât voi trăi vreau să fiu de folos oamenilor.

Urmare a activității desfășurate, veteranul de război Lungu A. Ancu a fost decorat cu: Medalia „Crucea Comemorativă a celui de-al Doilea


390

Război Mondial”, pentru serviciile militare aduse statului român; Emblema de Onoare a Armatei României, în semn de înaltă cinstire și recunoștință pentru faptele de arme săvârșite pe câmpul de luptă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Asociația Națională a Veteranilor de Război i-a acordat veteranului Lungu A. Ancu, Diploma de Excelență și Distincția Membru de Onoare al Asociației Naționale a Veteranilor de Război.

Primăria Municipiului Alexandria și Consiliul Local i-au atribuit: Diploma de Excelență, ca semn de prețuire pentru efortul depus în întreaga carieră pentru dezvoltarea și promovarea Municipiului Alexandria și a comunității locale și Diploma de Merit pentru fapte deosebite în activitatea social-economică.

391

ULMEANU DUMITRU8F

1

NU AM BĂUT ALCOOL, CAFEA, NU AM FUMAT! ”MERITAȚI TOT RESPECTUL NOSTRU, ADÂNCĂ PREȚUIRE ȘI VEȘNICĂ RECUNOȘTINȚĂ PENTRU EXEMPLUL DE ONOARE

MILITARĂ, SERVICIUL PENTRU NEAM ȘI ȚARĂ ȘI DEMNITATEA CU CARE TRECEȚI PESTE POVERILE VIEȚII”.

(2012 – PRIMAR VICTOR DRĂGUȘIN)

În după-amiaza unei zile însorite de septembrie, 2013, am bătut insistent în poarta casei cu numărul 92 din Alexandria, strada Viitorului.

— Vreau să vorbesc cu pensionarul Ulmeanu Dumitru. — Acum o jumătate de oră l-am dus la spital. Dacă vă rog să veniți

mâine, după ora 10, vă supărați?, a vorbit fiul persoanei căutate de autorul rândurilor pe care le citiți.

Omului din fața mea, cu ochii obosiți, așezat în pat, îi spun cum mă cheamă și de ce am venit la el. Mă privește mirat, încearcă să se ridice, nu poate și nici răspuns nu primesc.

— A, nu așa! Vorbiți-i la ureche, că tata, de ceva vreme, nu mai aude, zice fiul domnului Ulmeanu.

Cu palmele făcute pâlnie la urechea stângă, mai puțin șubredă, îl rog pe bătrânul Ulmeanu să spună ceva despre viața lui. Și omul de 92 de ani, veteran de război, începe să vorbească:

— Sunt alexăndrean din tată-n fiu, născut în dimineața zilei de 21

1 Profil preluat și adaptat din lucrarea „AMINTIRI DIN TRANȘEE”, autori - Olteanu, Gheorghe și Pietreanu, Gheorghe Editura Tipoalex, Alexandria, p. 254.


392

iunie 1921. Pe tata îl chema Ion și pe mama Floarea, nume românești, frumoase. Erau țărani săraci, cu un cârd de copii. Eu sunt al șaptelea, din opt. Tatăl meu a luptat în Primul Război Mondial, de la început până la sfârșit. A fost decorat și avansat la gradul de sergent.

De copil am muncit la câmp, alături de părinți și frați. Ca să avem d-ale gurii am muncit cu ziua la oameni avuți. Viața mea a fost grea. Acum, uleiul din candelă este pe sfârșite.

— Război, veteran… — Nu înțeleg, vorbește mai tare!

— Război! Nu vreau să-mi amintesc de el, că și acum îmi face rău, deși au trecut atâția ani. Cât am pătimit și câte rele au văzut ochii mei, greu de spus. Oamenii trebuie să fie cu ochii-n patru ca să nu se mai întâmple asemenea nenorociri.

Începând cu 22 iunie 1941, ca soldat în Regimentul 6 „Mihai Viteazul” de gardă, în războiul din Răsărit am luptat până la Stalingrad, deși, pe ici pe colo, șoptit se zicea că după ce luăm Basarabia, furată de ruși, venim acasă. Uite că nu a fost așa. Și, din 1200 de luptători, cât număra

regimentul meu la începutul războiului, la sfârșitul lui s-au întors în țară numai trei sute și ceva. Cei mai mulți au rămas la Țiganca, Crimeea, Odessa, Cotul Donului…

Acțiunile Grupului 5 Armată în capul de pod Țiganca, la 22 iunie – 18 iulie 19419F

2

Dumnezeu a vrut ca eu, soldat-observator, să fiu unul dintre cei rămași în viață.

În Stepa Kalmukă, unde a fost prăpădul lumii, o bombă dușmană a omorât o grupă întreagă, formată din 13 soldați. O schijă, sub ochii mei, a

2 Asociația „PROMOTIN”, „26 de zile. Acțiunile Corpului 5 Armată în cadrul Armatei 4 Române în capul de pod Țiganca”, ed. Contrast, București 2006, p. 155.


393

retezat de la jumătate corpul comandantului de pluton, Ion Urdeanu, sublocotenent teterist, din Galați. Minunea minunilor, pe care numai bunul Dumnezeu poate să o facă, s-a întâmplat. Așa cum era, retezat în două, adică picioarele într-o parte și trunchiul în altă parte, Ion a întins mâna stângă spre mine și mi-a spus: „Să duci soției mele acest inel!”

Au fost ultimele cuvinte rostite de bunul meu prieten, de pe malurile Dunării. La trei zile după ce am venit acasă, am plecat la Galați să îndeplinesc ultima rugăminte a comandantului meu de pluton. Să știi că un an de zile, pe front, am păstrat inelul ca pe ochii din cap.

Gloanțe dușmane au ucis și alți oameni dragi sufletului meu: Căldăraru Marin, din Măgura, Neațu Ion, din Piatra, Fane Țigăneșteanu, din Alexandria. Am adunat ceea ce mai rămăsese din trupurile lor risipite și le-am îngropat în pământ străin, departe de părinți și de țară. Nu credeam că pot să fac așa ceva, dar Dumnezeu m-a întărit. Să spun ce mai îmi amintesc?

— Vă rog! — După ruperea frontului de către ruși, ceea ce mai rămăsese din

efectivul Regimentului 6 „Mihai Viteazul”, puțin peste 300 de ostași, organizat, în retragere ne-am luptat zdravăn cu inamicul, provocându-i pagube însemnate în oameni și materiale de război. Am trăit totuși zile de coșmar.

Toți eram între viață și moarte. Dacă puneau mâna pe noi partizanii ne predau armatei ruse, iar prizonierii erau duși în Siberia. Pe drum, bolnavii, neputincioșii, răniții, mureau cu zile. Ca să scăpăm cu viață, timp de două luni de zile, puțini câți mai rămăsesem, am mers mai mult noaptea prin păduri și lanuri de porumb, feriți de ochii celor ce doreau să ne prindă. Mâncarea de bază erau frunzele, știuleții de porumb, sfecla de zahăr.

Apă beam din lacuri, râuri curgătoare, pentru că fântânile erau otrăvite. Când am ajuns acasă, mama frământa coca în căpistere. „Aoleo, Dumitre, tu ești viu și noi te-am îngropat, ți-am făcut și pomană!” Atât a apucat mama să zică și a leșinat. Tata era cu caii și căruța în porumb, se ascundea de ruși. Dar au dat peste el și astfel caii și căruța, tot ce aveam noi mai de preț, au luat drumul Berlinului. Mai târziu, am muncit ca brigadier la CAP „16 februarie” din Alexandria, de unde am plecat repede, pentru că primeam la zi muncă doar 4 lei, două kilograme de grâu și patru de porumb. Un kilogram de brânză era opt lei. Nu au vrut să mă lase să plec, ziceau că nu are cine să muncească pământul. Dar nici eu nu puteam să întrețin familia cu ceea ce-mi dau ei. Am dus ce trebuia unui șef, nu prea mare, și am ajuns muncitor la Drumurile Naționale, unde a fost foarte bine. Munceam zilnic peste program, chiar și duminicile, dar ne plăteau. 25 de ani nu am avut concediu de boală, de odihnă, nu am lipsit și nu am întârziat la program niciodată. Echipa mea a construit, printre altele, pista de aterizare a Aeroportului Otopeni...

— 92 de ani de viață!


394

— Nu am băut alcool, cafea, nu am fumat. Pe front, porția mea de țigări o dam gratis fumătorilor. Mulți vreau să-mi dea, în locul țigărilor, porțiile lor de pâine și de zahăr. Nu m-a lăsat inima să fac așa ceva.

Pe peretele dinspre răsărit al camerei ocupate de Ulmeanu Dumitru se află icoana Maicii Domnului cu Fiul ei și candela aprinsă. Pe peretele dinspre sud există, înrămată, Medalia „Crucea Comemorativă a celui de-al Doilea Război Mondial 1941-1945”, atribuită lui Ulmeanu Dumitru de Președintele României, Ion Iliescu, pentru „serviciile militare aduse statului român în timpul celui de-al Doilea Război Mondial”.

Pe Diploma acordată de Primărie și Consiliul Municipal Alexandria scrie:

„Pentru tenacitate, generozitate și patriotism dovedite în momentele grele ale luptei pentru libertatea țării străbune,

Meritați tot respectul nostru, adâncă prețuire și veșnică recunoștință pentru exemplul de onoare militară, serviciul pentru Neam și Țară și demnitatea cu care treceți peste toate poverile vieții”.

2012 – Primar Victor Drăgușin.” Pentru activitatea depusă în construcții, Ulmeanu Dumitru a fost

decorat cu Medalia Muncii. Veteranul de război Ulmeanu Dumitru, exemplu de dăruire în

muncă, cinste, omenie, corectitudine.

Ansamblu arhitectonic din Alexandria (sursa Internet, accesat la 30 martie 2018)

395

CUGETĂRI ȘI MAXIME MILITARE

PATRIE ȘI PATRIOTISM

Nu există nenorocire mai mare decât pierderea patriei. (EURIPIDE)

Este frumos și îți face onoare să mori pentru patrie. (HORAȚIU)

În vremuri de întristare fii bărbat și cu neclintit curaj; dar mai învață și să strângi bine pânzele când le umflă un vânt neprielnic. (HORAȚIU)

Omul să-și amintească mereu că nu s-a născut numai pentru sine, ci și pentru patrie și pentru semenii săi. (CICERO)

Pentru un om destoinic nu există faptă mai măreață decât să-și salveze patria aflată în pericol. (CICERO)

Nu trăiți ca pasărea aceea ce se cheamă cuc, care-și dă ouăle de le clocesc alte păsări și-i scot pui, ci fiți ca șoimii și vă păziți cuibul vostru.

(NEAGOE BASARAB)

Frumusețea și rodnicia pământului nostru nu au seamăn pe lume. (MIRON COSTIN)

Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor. (TUDOR VLADIMIRESCU)

Suntem datori să ne jertfim pentru patria noastră. (TUDOR VLADIMIRESCU)

Moștenitori ai drepturilor pentru păstrarea cărora părinții noștri au făcut atâtea jertfe în veacurile trecute, fie ca suvenirea acelor timpuri eroice să deștepte în noi sentimentul datoriei ce avem, de a mări și de a păstra pentru viitorime această moștenire părintească. (NICOLAE BĂLCESCU)

Patria, această ființă ideală pe care locuitorii ei sunt gata a o apăra cu viața, este identitatea intereselor, ideilor, pasiunilor care-i strânge și întrunește în apărare binelui comun. (NICOLAE BĂLCESCU)

Astăzi numele de român și de România, ca națiune și ca stat, sunt cunoscute în toate colțurile lumii civilizate și orice fiu al patriei îl poartă cu


396

mândrie… frumoasă a fost tinerețea oamenilor generației din care am făcut parte, generație care a trăit cu mintea ațintită la fapte mari și patriotice…

(ION GHICA)

Foarte greșiți au fost și sunt cei care cred că nu este un mare pericol național de a sta cu brațele încrucișate și de a crede sfaturile și făgăduielile străinilor… (C.A. ROSETTI)

În mijlocul grozavelor nenorociri care au căzut ca un plop negru asupra neamului românesc, acest neam a știut a feri de înecare toate odoarele naționalității sale, portul, limba, credințele, poezia, cântecele și numele său atât de falnic. (VASILE ALECSANDRI)

Firea ne-a așezat într-o patrie ca împreună să sudăm cultivând-o, împreună să gustăm dulceața fructelor ei… Pe noi ne-au răsculat nerecunoașterea naționalității politice, tiraniile și barbariile feudalilor și aristocraților…

(AVRAM IANCU)

Patriotismul este ceva mai mult decât tărâmul unde ne hrănim. Este locul unde am văzut lumina, unde sunt afecțiile, tradițiile, speranțele, proprietățile familiei… Amar cetățenilor a căror inimă nu bate la numele patriei… Patriotismul nu există numai în amorul țării sale, dar în a ști a subordona și sacrifica interesele sale particulare la cele generale, sau cel puțin să nu facă a se prețui aceste interese private asupra celor publice, când unele sunt contradictorii celorlalte. Aici este una din manifestările patriotismului. (DIMITRIE BOLINTINEANU)

Studiați, lucrați, produceți fără a pierde nici un minut din vedere nici simțul frumosului, nici conștiința de patrie. (ALEXANDRU ODOBESCU)

Patriotismul este dreptul cel mai scump și cea mai sacră datorie a fiecărui cetățean. (BOGDAN PETRICEICU HAȘDEU)

Patria?... să cunoști, în trăsături generale, lunga și chinuita poveste omenească și, mai amănunțit, istoria gliei tale băștinașe așa cum ți-au durat-o din vremurile cele mai cărunte, cu zilnice sudori și cu mult, prea mult sânge moșii și strămoșii… să ai idee ce este pământul de care ți-e legată soarta și să cunoști plaiurile și munții, apele și câmpiile, unde ai să trăiești, unde au trăit și s-au prăpădit cei ce te-au făcut și unde au să trăiască sau să se prăpădească cei pe care îi faci tu. (EMIL RACOVIȚĂ)

Viața este un mare dar al naturii, dar adevărata fericire este să faci bine țării și poporului tău. (GHEORGHE MARINESCU)

Mă gândesc tot timpul la țară, sunt cu tot sufletul, în fiecare clipă, alături


397

de poporul nostru… Lumea trebuie să cunoască țara mea, așa cum e. Peste tot unde mă duc, eu nu uit că aceasta este prima mea datorie!

(GEORGE ENESCU)

Fără patrie nu se poate închipui existența de națiune și fără națiune, patria e numai un cuvânt deșart. (NICOLAE IORGA)

O țară nu se poate clădi nici pe cel mai netăgăduit avânt al unui suflet genial, care urmărește cu mândrie zborul aripilor sale puternice și încă mai puțin pe mărăcinii împleticiți ai dibăciei politice, ci numai pe nemișcata piatră de temelie a caracterelor ce s-au jertfit pentru ca să creeze o patrie.

(NICOLAE IORGA)

Dragostea de patrie este dragostea cea mai caldă care atinge fibrele inimii noastre, este datoria cea mai sfântă. (ION JITIANU)

Patria este un nume care nu trebuie pronunțat în zadar, este o dragoste pe care trebuie să o dovedești cu sângele, este un ideal pe care trebuie să-l plătești cu viața. (C. DELACROIX)

Cunoașteți-vă patria! Cunoașteți-i istoria zbuciumată, cunoașteți-i marile și neîntrecutele frumuseți geografice și bogățiile, și inimile voastre tinere o vor iubi deplin pe această zână cu păr bălai și ochi albaștri…

(EUSEBIU CAMILAR)

Pacea e patria și patria e pacea – și una și cealaltă sunt scumpe. Cei care au moștenit de la trândavii și trântorii înfumurați, din Roma antică, principiul că Ubi bene ibi patria (Că acolo e patria unde se trăiește bine) nu sunt patrioții țării lor sau presupusei țări a lor. Patria se leapădă de acești ciocnitori de pahare străine. (TUDOR ARGHEZI)

Nu este pământ mai dulce ca al patriei. (HOMER)

Cât de scumpă este patria pentru toate inimile nobile. (VOLTAIRE)

Nu poți lua patria cu tine pe tălpile pantofilor. (DANTON – Răspuns celor care îl sfătuiau să fugă în străinătate pentru a-și salva viața).

Dragostea de patrie este prima virtute a omului civilizat. (NAPOLEON)

Orice bun cetățean are datoria de a se ocupa de viitorul patriei sale. (EMINESCU)

Dacă știința nu are patrie, omul de știință are o patrie. (LUIS PASTEUR)

A-și părăsi cineva patria pentru o vreme îndelungată este un chin de moarte prelungit cu încetul; a o părăsi veșnic… ar fi o osândă de moarte…

(FLORIAN ARON)


398

Este trist faptul că adeseori, pentru a fi bun patriot, unii își închipuie că trebuie să fie inamicii restului omenirii. (VOLTAIRE)

A fi patriot… înseamnă că viața ta aparține tuturora și că tu nu ești decât un luptător într-un război care tinde spre fericirea și gloria țării tale.

(VASILE CONTA)

Patriotismul nostru, legitimat prin robia veacurilor trecute, cât și prin greutatea ce au neamurile mici de a trăi independente în mijlocul arsenalului european, nu-și va manifesta ființa nici prin lovituri aduse neamurilor străine, nici prin revendicările care ar fi mai mari decât permite… adevărul istoric. (C. BACALBAȘA)

Patriot nu e acela care privește doar spre trecut, ci omul care respectând trecutul înlesnește creșterea viitorului. (GEORGE CĂLINESCU)

E frumos să moară, căzând în primele rânduri, un bărbat viteaz care luptă pentru patria sa. (TYRTUES)

Patria este leagănul eroilor, vatra în care se călesc caracterele, căpătând tăria diamantului și a oțelului. (L.N. TOLSTOI)

Este o datorie sfântă să-ți iubești patria care te-a hrănit și te-a crescut ca o mamă. (M.A. ȘOLOHOV)

Deîndată ce nu mai are patrie, omul încetează de a mai fi. (J.J. ROUSSEAU)


399

CARACTER

Caracterul este baza dreptunghiului, iar inteligența este înălțimea. Perfecțiunea o atingem când baza este egală cu înălțimea. Dacă ar fi să avem preferința pentru una din aceste calități, atunci eu aș prefera caracterul și nu inteligența. (NAPOLEON BONAPARTE)

Caracterul este temelia demnității personale. (LA ROCHEFOUCAULD)

Un caracter puternic îl are acela care-și păstrează echilibrul în ciuda emoțiilor violente. Prin caracter sau tărie de caracter denumim perseverența într-o convingere, indiferent dacă aceasta este rezultatul judecății proprii sau a unei alte persoane… numai acei oameni se pot zice că au caracter ale căror păreri sunt constante.

(KARL VON CLAUSEWITZ – (1780-1831), general prusian, teoretician militar).

Caracterul este mai presus decât oricare altă calitate a comandantului… Împreunarea unei înțelepte teorii cu un mare caracter va construi un căpitan de seamă. (HENRI JOMINI –1779-1869, general de origine elvețiană, autor al multor lucrări de strategie și istorie militară).

Caracterul este condiția esențială pentru a conduce o armată. (C. CORSI, 1826-1905, general italian)

Caracterul este mai rar decât inteligența. (ANDRE GANET – ofițer francez).

Cu cât se adaugă experiența vieții, cu atât pun caracterul mai presus de știință și talent. (TITU MAIORESCU)

Între caractere și inteligențe n-ar trebui să existe alegere. Inteligențele se găsesc foarte adesea, caracterul foarte rar. (MIHAI EMINESCU)

Caracterul are drept fundament voința și inteligența. (EPIDEME BOCCACIA – 1871-?, ofițer italian).

Omul de caracter este neschimbat în vorbă, în judecată, în fapte. Stăpânește în cel mai înalt grad curajul răspunderii și e plin de inițiative. Nu se


400

sprijină decât pe valoare și munca sa proprie. Fuge de protectori și nu are protejați. Disprețuiește pe lingușitori și ariviști. Nu se îndoaie decât în fața dreptății și a adevărului. Vorba este vorba. Fapta este faptă. Ce spune în față spune și în dos. (CONSTANTIN DRAGU – general român, 1873 -?).

Șeful de caracter nu fuge de responsabilitate, ci el o caută. (ION JITIANU - general român 1867-?).

Podoaba vieții este talentul, cununa talentului – caracterul. (SIMION MEHEDINȚI)

Caracterul fără inteligență poate mult, dar inteligența fără caracter nu valorează nimic. (CICERO)

Învățătura îți dă lumină, dar nu te înalți decât prin caracter. (O. DENSUSIANU)

Caracterul este virtutea vremurilor grele. (DE GAULLE)

Caracterul omului e destinul său. (HERACLIT)

Omul este el însuși făuritorul caracterului său. (LEONARDO DA VINCI)

Unde caracterul nu este mare, nu poate fi om mare; e numai idol găunos pentru mulțimea josnică: timpul distruge și pe unii și pe alții. Succesul n-are însemnătate. Totul e să fii mare și nu să pari mare.

(ROMAIN ROLLAND)

Pentru a fi erou ți se cere caracter, pentru a juca un erou talentat. (NICOLAE IORGA)

Una este prudența vulturului și alta a cârtiței. Prima constă în a-ți urmări cu îndrăzneală caracterul, acceptând cu curaj dezavantajele și inconvenientele pe care el le poate produce. (NICOLAS CHAMFORT)

Vitejia față de soartă și față de urmările propriilor noastre fapte este puterea și temelia caracterului. (F.W. FORSTER)

Acesta e prea frumos caracter, pe bătrânii tăi a-i iubi și a-i cinsti. (DIMITRIE ȚICHINDEAL)


401

Inteligența te face să cugeți; caracterul să lucrezi. Rolul caracterului este preponderent. (GUSTAVE LE BON)

Numim caracter o voință care lucrează consecvent și fără șovăire după principii neclintite. (EMANUEL MARTIG)

Este necesar să ai un astfel de caracter încât să faci numai ce spui. (A. I. HERZEN)

CURAJ

Curajul este o virtute care scapă ipocriziei; el nu se poate preface. (NAPOLEON BONAPARTE)

Natura produce puțini oameni curajoși, însă educația bună formează un număr mare. (VEGETIUS)

Sunt mai multe feluri de curajuri: acel care provine din temperament la soldați; acel care provine din rațiune la ofițer; acel generat de dragostea de patrie pe care orice bun cetățean trebuie să-l posede.

(FREDERIC AL II-LEA)

Pierderea banilor este o pierdere reparabilă; pierderea onoarei este o mare pierdere; pierderea curajului este o pierdere ireparabilă. (J. W. GOETHE)

Curajul poate fi mai întâi indiferența față de pericol… curajul poate fi însă și rezultatul unor motive pozitive ca: ambiția, dragostea de țară sau entuziasm… Ambele feluri întrunite la un loc, dau cel mai perfect curaj.

(CARL VON CLAUSEWITZ)

Curajul este vederea peste propria ființă și peste orice primejdie, a unui scop. (NICOLAE IORGA)

Curajul este ceva care se formează, care trăiește și moare – și care trebuie întreținut ca și armele. (ANDRE MALRAUX)

Curajul și starea de spirit ale armatei au multiplicat în toate timpurile forțele fizice și vor face la fel și de aici încolo.

(CARL VON CLAUSEWITZ)


402

Este un curaj bărbătesc a privi răul în față, a-l sili să se oprească, a-l pătrunde liniștit, rece și stăpân și a-l descompune în părțile sale.

(FICHTE)

Cea mai înaltă și mai sigură dovadă de curaj nu stă numai în a disprețui moartea, ci în a-și stăpâni frica de alți oameni și neliniștea în fața străinilor.

(FR. W. FORSTER)

Curajul este începutul biruinței. (PLUTARH)

Disprețuiesc tot atât de mult pe acela care caută un pericol inutil, ca și pe acela care fuge din fața unei primejdii ce trebuie învinsă.

(J.J. ROUSSEAU)

Păstrarea în toate împrejurările a părerii juste și legale despre lucrurile înfricoșătoare și neînfricoșătoare numesc eu curaj. (PLATON)

Ce înseamnă să ai curaj? Ți-e frică și totuși faci ceea ce trebuie să faci. (A.S. MAKARENKO)

Curajos nu e numai cel ce învinge pe dușmani, ci și acela ce-și înfrânge propriile păcate. (DEMOCRIT)

Norocul însoțește curajul. (CICERO)

Felurile curajului care sunt necesare îndeosebi tineretului sunt: sinceritatea și stăruința în muncă. (COMENIUS)

Curajul și dragostea de libertate fac minuni. (BALZAC)

Știți cum se numește veselia oamenilor care gândesc? Se numește curaj al spiritului. (ANATOL FRANCE)

Dacă vrei să treci drept un om de caracter și de curaj în proprii tăi ochi, nu face concesii de conștiință în directivele vieții tale. Dacă vrei să treci drept un om de caracter și de curaj în ochii altora, ajunge să nu faci concesii la lucrurile mici, zilnice. (GARABET IBRĂILEANU)

Trebuie să avem hotărârea și curajul să ținem pas cu vremea, dacă nu să facem un pas înaintea vremii. (PETRU GROZA)

Curajos este cel care știe a-și înăbuși frica… Credeți oare că cel care merge la moarte sub gloanțe nu simte nimic, nu se teme de nimic? Nu, acela știe să-și învingă teama. (MAKARENKO)


403

Există trei feluri de curaj: cel fizic, cel moral și cel spiritual. Trupul neînfricat în fața durerii și morții; sufletul neînfricat în fața tentațiilor plăcerii, ale rușinii sau ale onoarei sociale; spiritul neînfricat în fața căilor nebătătorite, în fața ideilor pe care nimeni nu le împărtășește. Curajul fizic este cel mai des răspândit – nimic nu-i mai nobil decât disprețul față de moarte. Curajul spiritual este cel mai rar întâlnit – pe acesta se sprijină civilizația umană. Curajul moral există întotdeauna, ca un reazem în spatele celorlalte două feluri de curaj. De el are nevoie atât trupul, cât și spiritul. Este ceea ce numim virtute. (CONSTANTIN TSATSOS)

Curajul unei singure personalități de a reprima erorile colective, infiltrate în conștiință, e un fapt istoric de mare valoare.

(POMPILIU CONSTANTINESCU)

E adevărat că în curaj e multă inconștiență, dar are în el ceva sublim. Fără el nu există progres. (EUGEN BARBU)

Curajul vine treptat, dar se exprimă odată. În fața curajului totul pălește. Pe cei curajoși nu-i cauți, îi vezi, îi simți, îi stimezi.

(MARIN VOICULESCU)

VICTORIA

De două ori este învingător cel care știe să se stăpânească atunci când iese victorios. (PUBLILIUS)

Victoria nu trebuie numai repurtată, ci – întocmai ca și o locuință încăpătoare – trebuie întreținută. (K. CLAUSEWITZ)

Nici o victorie nu se obține fără luptă. (F. FOCH)

Când o națiune este bogată în resurse economice, bogată în pregătire militară, bogată sufletește și mai ales bogată în patriotism, acea națiune oricare ar fi împrejurările istorice, este sigură de victorie, căci ea este invincibilă. (DIMITRIE GUSTI)

Există unele victorii datorate geniului comandantului, și altele datorate capacității trupelor. (C. DELACROIX)

Victoria în război nu se câștigă cu grade mari, ci prin valoarea ofițerilor. (NICOLAE ALEVRA)


404

Victoria va fi de partea aceluia care va putea rezista mai mult, de partea aceluia care va avea mai multă putere morală. (ION JITIANU)

Nu este victorie dacă ea nu pune capăt războiului. (MICHEL DE MONTAIGNE)

Prețul victoriei se judecă după dificultate. (MICHEL DE MONTAIGNE)

Victoria… este rezultanta unei munci îndelungate și răbdătoare în toate domeniile activității naționale, ea nu se poate improviza, oricare ar fi valoarea conducătorilor militari, căci ea trebuie pregătită și organizată în timp de pace. (DIMITRIE GUSTI)

Victoria, în adevăratul sens al cuvântului, presupune ca starea de pace și situația poporului să fie mai bune după război decât înainte.

(LIDDELL HART)

Victoria aparține celui care știe să se reînnoiască. (JEAN PAUL CHARNAY)

IMNUL VIEȚII

Viața e o șansă – nu o lăsa să se piardă! Viața e frumoasă – admir-o! Viața e bucurie – gust-o din plin! Viața e un vis – transformă-l în realitate! Viața e o sfidare – înfrunt-o! Viața e o datorie – împlinește-o! Viața e un joc – joacă-l! Viața e prețioasă – ai grijă de ea! Viața e o bogăție – păzește-o! Viața e dragoste – bucură-te de ea! Viața e un mister – încearcă să-l pătrunzi! Viața e o promisiune – n-o lăsa neîmplinită! Viața e tristețe – treci peste ea! Viața e un imn – cântă-l! Viața e o luptă– accept-o! Viața e o tragedie – fii tare! Viața e o aventură– îndrăznește să ți-o asumi! Viața e fericire – fii astfel încât să o meriți! Viața e viață – ocrotește-o!

Maica Tereza de Calcutta


405

BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe Olteanu, Gheorghe Pietreanu, „Amintiri din tranșee”,Editura Tipoalex, Alexandria

2. Argentin Porumbeanu, „Personalități roşiorene”.3. Constantin Ucrain, Viorel Ciobanu, „Personalități militare din

Teleorman”, Editura Pro Transilvania, București, 2002.

406

POSTFAȚĂ

„TELEORMAN. NUME INTRATE ÎN ISTORIA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ” –

O NOUĂ STEA A COLONELULUI VIOREL CIOBANU ȘI A GENERALULUI CONSTANTIN UCRAIN

Motto: Am datoria de-a cinsti, Prin versul meu de închinare, Pe cei ce veșnic vor clădi Istoria nemuritoare.

Pe vechi coloane de granit Rămâne falnic templul lor, Al celor care au pătimit Pentru un neam nemuritor.

Promptitudinea cu care am răspuns invitației autorului -Colonelul Viorel Ciobanu- de a-i lectura cartea „TELEORMAN. NUME INTRATE ÎN ISTORIA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ”, pe care a realizat-o împreună cu Generalul Constantin Ucrain, și am nota părerile despre ea are izvorul în adâncul meu, în respect. Este vorba despre respectul pe care-l port celor care au slujit și slujesc patria sub semnul jurământului militar și respectul pentru noblețea acelora care, recunoscându-le meritele, îi așază la locul cuvenit, ajutând, astfel, la întregirea adevărului istoric, la realizarea unui act cultural și educativ de valoare.

Sub rezerva că ierarhizarea valorică a celor prezentate de autori revine specialiștilor din domeniu și istoricilor, voi prezenta punctul de vedere al unui cititor cu dragoste de țară.

Colonelul Viorel Ciobanu și generalul Constantin Ucrain vin cu o carte document, esențializată, reprezentativă pentru domeniul respectiv, în fața căreia rămâi cu răsuflarea tăiată când ți se prezintă faptele de excepție ale celor mai valoroși ofițeri superiori ai armatei române născuți în județul Teleorman.

Parcurgându-i paginile, m-am simțit părtașul unui fior istoric. Cele


407

citite mi-au mângâiat sufletul cu mătasea mândriei că sunt româncă. Stilul în care este realizată este științific, riguros, pe baza

documentelor, fără interpretări inutile sau nejustificate. Numeroasele surse de documentare dovedesc strădania autorilor de a cuprinde realitatea în forma ei cât mai amplă.

După cuvântul de deschidere și câteva date generale despre județul Teleorman, apare un conținut bogat, structurat în 8 părți, despre: „Miniștrii de război ai României” , „Șefi și locțiitori ai statului major general”, „Șefi de stat major și locțiitori ai categoriilor de arme”, „Comandanți de mari unități și unități”, „Comandanți de instituții militare de învățământ”, „Învățământ, Cultură, Educație” , „Medici militari”, „Veterani de război”.

Cartea „TELEORMAN. NUME INTRATE ÎN ISTORIA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ” este un adevărat dicționar bio-bibliografic, în care am fost plăcut surprinsă să găsesc și numele unei doamne: general-locotenent Ileana Chiriță.

Militarii de carieră prezentați în filele ei provin din toate zonele județului, din orașele lui, dar și din localități dintre cele mai puțin cunoscute. Acest lucru arată potențialul extraordinar al județului Teleorman, dacă ne gândim la înaltele grade militare purtate de ei, la funcțiile și misiunile încredințate. În multe familii de ofițeri, cariera militară a reprezentat o tradiție.

Meritul colonelului-autor Viorel Ciobanu este multiplicat de dăruirea sa față de Teleormanul care, deși nu-i este natal, totuși îl iubește, despre care scrie cu pasiune, județ în care și-a îndeplinit sarcinile militare de la absolvirea studiilor până la trecerea în rezervă.

Citind această carte m-a încercat și gândul trist că nu reușim niciodată să facem pentru înaintașii noștri și pentru oamenii de valoare cât ar merita.

Cei doi autori, prin cartea lor, au șters o parte din această neputință și din uitarea care se așterne învingătoare când îi lăsăm nepomeniți.

Ca fiică de veteran al celui de-al Doilea Război Mondial (Anton Alexandrescu – (1916-1992) – născut în Scurtu-Mare, Teleorman, Cavaler în Garda Călare) și strănepoata bunicului- erou secerat în Șarja de la Prunaru (Constantin Rădoi) nu pot uita niciodată istoria neamului meu și nu pot trece pe lângă „Cimitirului Eroilor de la Prunaru” fără să port un moment de reculegere la statuia din fața lui.

Este dureros să amintesc că, din familia mea, rude apropiate, frați și cumnați ai tatălui meu - „cei care au dus războiul” - au rămas „pe câmpul de luptă în Basarabia” (fratele tatălui meu- Stelian Alexandrescu) sau au venit acasă schilodiți de gloanțe ori purtători de schije în trup. Frumoșii tineri, falnici și sănătoși, plecați în lupta pentru țară, loviți de tragedia vieții


408

au rămas imobilizați pe viață (cazul unchiului meu -Petre Iorgulescu- invalid de război ), sau și-au oblojit durerea schijelor și suferința situației lor până la moarte (fratele tatălui meu -Alexandru Alexandrescu- „luptător pe ambele fronturi”, medaliat).

Cu doi ani în urmă, dintr-un prezidiu în care mă aflam lângă colonelul Viorel Ciobanu, cu ocazia lansării cărții „Amintiri din tranșee” a autorului teleormănean Gheorghe Olteanu, m-am destăinuit pentru prima dată publicului, pe această temă, spunând:

„Sunt fiică de veteran! Cu ochii umezi și inima zbătându-se de emoție am retrăit, de sute de

ori, alături de familie, scene ale celui de-al Doilea Război Mondial, descrise cu un talent deosebit și cu detaliile care au rămas întipărite pe veci în mintea și inima tatălui meu, Anton Alexandrescu, soldat al Armatei Române, participant la ceea ce a fost și a rămas, până la ultima-i clipă, evenimentul marcant al vieții lui.

Însă, plecarea la cele veșnice mi-a rănit sufletul și mi l-a sărăcit. Am rămas fără amintirile pe care numai el avea puterea și răbdarea să mi le țină vii. Poate că le tălmăcește și acum cu leatul și cu frații sosiți la cer înaintea sa, grăbiți de schijele cu care s-au întors la vatră. A luat cu el pentru vecie, printre altele, și povara luptelor din tranșee.”

… „Din păcate, despre veteranii care nu mai sunt în viață nu sescrie în cartea „Amintiri din tranșee”,

„Sper într-o întregire a memoriei Teleormanului!”.

Pentru toți eroii, pentru cei rămași pe câmpul de luptă, pe pământ românesc sau străin, pentru cei necunoscuți dar renumiți prin faptele lor, pentru cei cuprinși doar în statistici, îmi croiesc în gând o biblie a nemuririi neamului românesc, din care las cititorului câteva strofe ale grupajului poetic intitulat „ECOUL NEMURIRII”, pe care l-am așezat, cu smerenia cuvenită, la loc de cinste, în cartea „ÎNTRE PORȚI DE UNIVERS” a cărei cerneală s-a uscat de doi ani:


409

S-A ÎNTORS C-O STEA,

RANIȚA TA

Soldatule! Simbol de țară,

Plecat în lupte-mbărbătat!

Eu ți-am dorit o primăvară,

Dar gloanțele te-au secerat.

S-a întors c-o stea ranița ta,

Soldatule iubit de Zei.

Într-un catarg s-o ridica,

Când tu te vei uni cu ei.

Va flutura drapelul țării,

Vei fi slăvit și decorat,

Trecut în cartea neuitării,

Tu vei rămâne neplecat.

Soldatule, simbol de țara!

Eu nu te mai pot ajuta,

Dar voi sădi în primăvară

Un brad în nemurirea ta.

ȘARJA DE LA PRUNARU

( Bunicului meu )

Mă doare ziua înnegrită,

Când vieții i se taie dreptul,

Când țara este ciopârțită,

Când sabia zdrobește pieptul.

Un glas de colonel răsună,

Apare regimentu-n stele,

Șarja Prunaru se răzbună,

Soldații strălucesc în ele.

Imnul se-nalță către Cer,

Statuia-și pleacă fruntea lată,

Prin ea vorbește-un cavaler

Cu vocea calmă, măsurată.

Trăi-vom într-o altă lume

Prin jertfa noastră săvârșită,

Șarja Prunaru e un nume,

Pentru o țară reîntregită!


410

MAI SCÂRȚÂIE UN CAR

CU BOI

Mai scârțâie un car cu boi,

Și-acum, în amintirea mea.

Stăpânii i-au rămas eroi

Pe câmp, în Basarabia.

La casa carului atârnă,

Și-acum, în amintirea mea

O cruce, un ștergar, o strună

O încercare mult prea grea.

Din carul vechi cu boi greoi,

Din cruce, din ștergar și strună,

Din încercarea pentru noi

Se trage seva mea cea bună.

TEMPLUL

Pe vechi coloane de granit

Rămâne falnic templul lor,

Al celor care au plătit

Pentru un neam nemuritor.

Pe el se sprijină Pământul,

Cerul întreg cu bolta sa,

Din el răsună azi cuvântul

Și sfatul, când viața ni-i grea.

Un gând nebun de nopți pustii,

Adesea-n zborul lui îmi spune,

Să las avere, la copii,

Templul frumos ce se impune.


411

NEMURITORII

Eu cred în nemurirea lor,

Le simt în mine trăinicia.

Sufletul lor îmi e izvor

Și-mi dăruiește veșnicia.

Încerc, de dragul lor, de dor,

Către urmași o plecăciune,

Să facă nemurirea lor

Icoană pentru rugăciune.

Și mă mai rog ca nemurirea

Acestui neam nemuritor,

Să-i fie veșnică menirea,

Să mor în locul tuturor!

Prof. dr. VIRGINIA POPESCU

412

CUPRINS10F

*

ARGUMENT ............................................................................................................................... 7 PREFAȚĂ ..................................................................................................................................... 9

CÂTEVA DATE DESPRE JUDEȚUL TELEORMAN ......................................................... 11

MINIȘTRII DE RĂZBOI AI ROMÂNIEI GENERAL DE CORP DE ARMATĂ COMAN ION ................................................................ 19 GENERAL DE DIVIZIE MANU GHEORGHE ........................................................................ 22 GENERAL DE DIVIZIE NEGULESCU ION ............................................................................ 30 GENERAL DE CORP DE ARMATĂ UICĂ NICOLAE ........................................................... 34

ȘEFI ȘI LOCȚIITORI AI STATULUI MAJOR GENERAL GENERAL MAIOR DR. BECHERU VALENTIN .................................................................... 41 GENERAL-LOCOTENENT TONEA ADRIAN ........................................................................ 45 GENERAL DE ARMATĂ ȚENESCU FLOREA ...................................................................... 48

ȘEFI DE STAT MAJOR ȘI LOCȚIITORI AI CATEGORIILOR DE ARME AMIRAL ANGHELESCU GHEORGHE ................................................................................... 59 GENERAL LOCOTENENT BUNOAICA ION ......................................................................... 62 GENERAL-LOCOTENENT CHIRIȚĂ ILEANA ...................................................................... 69 GENERAL DE BRIGADĂ DR. CHIȚU OCTAVIAN .............................................................. 74 GENERAL DE BRIGADĂ SOBOLU FLOREA ....................................................................... 77 GENERAL DE BRIGADĂ GEAMPALIA IOAN ..................................................................... 80

COMANDANȚI DE MARI UNITĂȚI ȘI UNITĂȚI COLONEL BĂNICIOIU NICOLAE .......................................................................................... 85 COLONEL BOBOC TUDOR MARIN ...................................................................................... 89 GENERAL DE BRIGADĂ CHIOȚEA MARIN ........................................................................ 92 COLONEL CIOABĂ IONEL ................................................................................................... 106 GENERAL DE BRIGADĂ DĂNESCU IOAN ........................................................................ 111 GENERAL DE DIVIZIE DOROBANȚU CONSTANTIN GHEORGHE ............................... 116 COLONEL DRĂGAN ION ...................................................................................................... 118 GENERAL DRAGNEA MARIN ............................................................................................. 121 COLONEL DULĂ MARIAN ................................................................................................... 126 COLONEL GARGAZ MARIAN ............................................................................................. 135 CHESTOR PRINCIPAL DE POLIȚIE DR. IANCU ȘTEFAN ................................................. 140 GENERAL DE CORP DE ARMATĂ IONESCU TEODOR .................................................... 143 GENERAL DE BRIGADĂ ING. MINCU CONSTANTIN ..................................................... 146 GENERAL DE BRIGADĂ NICOLAU VASILE ..................................................................... 149 GENERAL DE BRIGADĂ INGINER OANĂ MARIN ........................................................... 152 GENERAL DE DIVIZIE POPESCU DUMITRU T. ................................................................ 161 GENERAL DE BRIGADĂ PRAPORGESCU DAVID ............................................................ 172 GENERAL DE BRIGADĂ RIZEA ION .................................................................................. 180 GENERAL DE BRIGADĂ SAVU NEDELEA ........................................................................ 186 GENERAL DE BRIGADĂ SILVESTRU VALENTIN ........................................................... 190 GENERAL DE DIVIZIE STĂNCULESCU IOAN .................................................................. 196 GENERAL DE BRIGADĂ STĂNESCU TRAIAN ................................................................. 200 COLONEL ȘATALAN LUCREȚIU ........................................................................................ 203 GENERAL MAIOR ȚOROPOC BENONE ............................................................................. 208

* Personalităţile militare sunt evidenţiate pe funcţii, în ordine alfabetică a numelor

413

GENERAL MAIOR CONF. UNIV. DR. VELICU GEORGE .................................................. 210 COLONEL VLADU GRIGORE–MARIAN ............................................................................. 214 COLONEL VOROBCHIEVICI OCTAV .................................................................................. 216 GENERAL MAIOR DR. VUȚĂ MARIN ................................................................................. 220 GENERAL DE BRIGADĂ ZOTTER TOMA .......................................................................... 230

COMANDANȚI DE INSTITUȚII MILITARE DE ÎNVĂȚĂMÂNT GENERAL MAIOR DRAGOMIR ILIE GHEORGHE ............................................................ 235 CONTRAAMIRAL ING. DRAGU MARCEL ......................................................................... 237 GENERAL DE FLOTILĂ AERIANĂ MOISESCU GABRIEL-FLORIN ............................... 247 GENERAL MAIOR PROFESOR UNIVERSITAR DR. VASILE-OZUNU MIHAIL ........................ 251 GENERAL DE BRIGADĂ SIBIANU EUGENIU CONSTANTIN ......................................... 254

ÎNVĂȚĂMÂNT, CULTURĂ, EDUCAȚIE COLONEL BREZOIANU CONSTANTIN .............................................................................. 261 COLONEL PROFESOR UNIVERSITAR DR. BURCIN OCTAVIAN ................................... 263 COLONEL INGINER CÂNDEA GHEORGHE M. ................................................................. 269 COLONEL CIOBANU VIOREL .............................................................................................. 271 COLONEL HOȚU ANGHEL ................................................................................................... 294 GENERAL MAIOR DOCTOR GHEORGHE ILIE .................................................................. 299 COLONEL PĂLĂLĂU IOAN .................................................................................................. 306 COLONEL DOCTOR EMIL ION ............................................................................................ 308 COLONEL PROFESOR DOCTOR LEONTE ION .................................................................. 311 GENERALUL DE BRIGADĂ DR. MAILAT IOAN N. .......................................................... 315 COLONEL PROFESOR UNIVERSITAR DR. PREDA ION ................................................... 318 GENERAL DE FLOTILĂ AERIANĂ, PROFESOR SOCIOLOG ROȘU MARIN ............................ 323 COLONEL PROFESOR UNIVERSITAR DR. STĂNCILĂ LUCIAN .................................... 327 COLONEL CONFERENȚIAR UNIVERSITAR DR. VOIEVOZEANU ION ......................... 338 COLONEL BRĂNESCU ZAMFIR .......................................................................................... 343

MEDICI MILITARI GENERAL DE DIVIZIE DR. ANTONIU ILIE ........................................................................ 347 GENERAL DE BRIGADĂ DR. CAPITANOVICI MIHAIL ................................................... 352 GENERAL DE BRIGADĂ DR. MARINESCU TEODOR ...................................................... 355 GENERAL DE BRIGADĂ DR. OPRESCU NICOLAE .......................................................... 357 GENERAL DE BRIGADĂ DR. PETRESCU ZAHARIA ........................................................ 359

VETERANI DE RĂZBOI ASOCIAȚIA VETERANILOR DE RĂZBOI TELEORMAN „GENERAL DAVID PRAPORGESCU” .................................................................................. 363 ASOCIAȚIA VETERANILOR DE RĂZBOI DIN VIDELE .................................................... 367 AMĂLINE P. VASILE ............................................................................................................. 369 COMĂNESCU R. ALEXANDRU ............................................................................................ 372 EFTIMIE CROITORU .............................................................................................................. 378 JIGĂ NIȚĂ ................................................................................................................................ 382 LUNGU A. ANCU .................................................................................................................... 386 ULMEANU DUMITRU ........................................................................................................... 391

CUGETĂRI ȘI MAXIME MILITARE ................................................................................. 395

BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................................... 405 POSTFAȚĂ .............................................................................................................................. 406

Tipar digital executat la S.C. TIPOALEX S.A. Alexandria

str. Ion Creangă nr. 53 Tel./Fax: 0247 311884

e-mail: [email protected] www.tipoalex.r

TELEORMAN -...

Documents

Transcript of TELEORMAN -...