UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ A BANATULUI

TIMIŞOARA

FACULTATEA DE AGRICULTURĂSPECIALIZAREA INGINERIA MEDIULUI AGRICOL

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Şef lucrări drd. ing. ANCA DRĂGUNESCU

T E H N O L O G I A P L A N T E L O R

H O R T I C O L E

TIMIŞOARA2005

Referenţi ştiinţifici:

Prof. univ. dr. AUREL LĂZUREANU - USAMVB TimişoaraDr. ing. VIRGIL GRECU - SCDVV GreacaProf. univ. dr. ARSENIE HORGOŞ - USAMVB TimişoaraConf. univ. dr. EUGEN MIHUŢ - USAMVB Timişoara

CUPRINS

CAPITOLUL I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 61.1. Definiţia şi obiectul hortiviticulturii 61.2. Importanţa hortiviticulturii 7

1.2.1. Importanţa alimentară şi terapeutică 71.2.2. Importanţa economică 9

1.3. Situaţia actuală şi tendinţele hortiviticulturii 9CAPITOLUL II. CLASIFICAREA PLANTELOR HORTIVITICOLE 122.1. Clasificarea plantelor legumicole 122.2. Clasificarea plantelor pomicole 152.3. Clasificarea viţei de vie 17CAPITOLUL III. CICLUL BIOLOGIC AL PLANTELOR

HORTIVITICOLE20

3.1. Ciclul biologic multianual 203.1.1. Ciclul biologic multianual al viţei de vie 203.1.2. Ciclul biologic multianual al speciilor pomicole 23

3.2. Ciclul biologic annual 253.2.1. Ciclul biologic anual al viţei de vie 253.2.2. Ciclul biologic anual al speciilor pomicole 31

CAPITOLUL IV. ECOLOGIA PLANTELOR HORTIVITICOLE 334.1. Cerinţele plantelor hortiviticole faţă de lumină 344.2. Cerinţele plantelor hortiviticole faţă de temperatură 374.3. Cerinţele plantelor hortiviticole faţă de apă 414.4. Cerinţele plantelor hortiviticole faţă de aer 444.5. Cerinţele plantelor hortiviticole faţă de sol 45CAPITOLUL V. BIOLOGIA ÎNMULŢIRII PLANTELOR

HORTIVITICOLE48

5.1. Înmulţirea plantelor legumicole 485.2. Înmulţirea pomilor şi arbuştilor fructiferi 525.3. Înmulţirea viţei de vie 56CAPITOLUL VI. ZONAREA PLANTELOR HORTIVITICOLE 656.1. Zonarea plantelor legumicole 656.2. Zonarea plantelor pomicole 676.3. Zonarea viţei de vie 69CAPITOLUL VII. ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA

CULTURILOR DE LEGUME75

7.1. Sisteme de culturi legumicole 757.2. Folosirea intensivă a terenului în legumicultură 767.3. Înfiinţarea culturilor legumicole 807.4. Întreţinerea culturilor legumicole 91CAPITOLUL VIII. LEGUMICULTURĂ SPECIALĂ 1018.1. Cultura legumelor solano-fructoase 1018.2. Cultura legumelor rădăcinoase 1088.3. Cultura legumelor bulboase 1128.4. Cultura legumelor vărzoase 1168.5. Cultura legumelor verdeţuri 1218.6. Cultura legumelor bostănoase 1238.7. Cultura legumelor păstăioase 126CAPITOLUL IX. TEHNOLOGIA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR

DE POMI130

9.1. Producerea materialului săditor pomicol 1309.1.1. Alegerea locului pentru pepinieră 1309.1.2. Sectoarele pepinierei pomicole 131

9.2. Tipurile de plantaţii pomicole şi sistemele lor de cultură 1349.2.1. Tipuri de plantaţii pomicole 1349.2.2. Sisteme de cultură a pomilor 135

9.3. Alegerea locului şi pregătirea terenului pentru livadă 1359.3.1. Alegerea locului pentru livadă 1359.3.2. Pregătirea terenului pentru livadă 137

9.4. Alegerea speciilor, soiurilor şi portaltoilor pomicoli 1389.5 Stabilirea distanţelor de plantare în plantaţiile pomicole 139

9.5.1. Stabilirea distanţelor de plantare 1399.5.2. Pichetarea terenului 139

9.6. Plantarea pomilor 141CAPITOLUL X. ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR POMICOLE 14410.1 Sisteme de întreţinere a solului 14410.2. Fertilizarea plantaţiilor pomicole 14610.3. Irigarea plantaţiilor pomicole 14710.4 Tăierile de formare şi întreţinere a coroanelor la pomi 14910.4.1. Operaţiuni tehnice la formarea şi întreţinerea coroanelor 14910.4.2. Tipuri şi forme de coroane 154

10.5. Întreţinerea coroanelor la maturitate 15910.6. Întreţinerea coroanelor la declin 16010.7. Îngrijirea recoltei de fructe 16110.7.1. Combaterea bolilor şi dăunătorilor 16110.7.2. Protecţia impotriva calamităţilor naturale 16210.7.3. Lucrări de îngrijire a recoltei 162

CAPITOLUL XI. POMICULTURA SPECIALĂ 16411.1. Cultura mărului 16411.2. Cultura părului 16711.3. Cultura prunului 16811.4. Cultura caisului 17011.5. Cultura piersicului 17211.6. Cultura cireşului şi vişinului 174CAPITOLUL XII. PRODUCEREA MATERILULUI SĂDITOR

VITICOL176

12.1. Producerea butaşilor portaltoi 17812.1.1. Înfiinţarea plantaţiilor portaltoi 17812.1.2. Întreţinerea plantaţiilor tinere de portaltoi 17912.1.3. Întreţinerea plantaţiilor de portaltoi pe rod 18112.1.4. Recoltarea coardelor portaltoi 182

12.2. Producerea coardelor altoi 18312.2.1. Înfiinţarea plantaţiilor furnizoare de coarde altoi 18312.2.2. Întreţinerea plantaţiilor tinere 18412.2.3. Întreţinerea plantaţiilor furnizoare de coarde altoi în producţie 18412.2.4. Recoltarea coardelor altoi 185

12.3. Producerea butaşilor altoiţi 18512.3.1. Pregătirea materialului săditor pentru altoit 18512.3.2. Altoirea 187

12.4. Producerea viţelor altoite 18812.4.1. Pregătirea terenului şi a butaşilor altoiţi pentru plantarea 188

propriu.zisă12.4.2. Lucrările de îngrijire aplicate în şcoala de viţe 19112.4.3. Recoltarea, clasarea şi păstrarea viţelor 191

CAPITOLUL XIII. TEHNOLOGIA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR DE VIŢĂ DE VIE

192

13.1. Sistemele de cultură şi tipurile de plantaţii viticole 19213.1.1. Sistemele de cultură a viţei de vie 19213.1.2. Tipurile de plantaţii viticole 193

13.2. Alegerea, organizarea şi amenajarea terenului 19413.3. Pregătirea terenului pentru plantarea viţei de vie 19513.4. Alegerea şi amplasarea soiurilor de viţă de vie 19613.5. Stabilirea distanţelor de plantare a viţei de vie 19813.6. Plantarea viţelor 19913.7. Întreţinerea viţelor tinere 201CAPITOLUL XIV. TEHNOLOGIA DE ÎNTREŢINERE A

PLANTAŢIILOR DE VIŢĂ DE VIE PE ROD205

14.1. Tăierea viţei de vie 20514.1.1. Elementele rezultate în urma tăierilor 20614.1.2. Formele de conducere a viţei de vie 20714.1.3. Sistemele de tăiere folosite în practica viticolă 20814.1.4. Tipurile de tăiere 20914.1.5. Clasificarea tăierilor 211

14.2. Conducerea coardelor 22014.3. Lucrările solului 22114.4. Fertilizarea în vii 22314.5. Irigarea în vii 22414.6. Combaterea buruienilor din vii 22514.7. Combaterea bolilor şi dăunătorilor viţei de vie 22714.7.1. Bolile viţei de vie 22714.7.2. Dăunătorii viţei de vie 229

14.8. Protecţia viţei de vie împotriva calamităţilor naturale 23014.9. Lucrări fitotehnice aplicate viţei de vie 23114.10. Recoltarea strugurilor 23414.10.1 Recoltarea strugurilor de masă 23514.10.2 Recoltarea strugurilor de vin 236BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 238

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Hortiviticultura este o ramură complexă a ştiinţelor agricole, care

studiază legumicultura, pomicultura, viticultura şi floricultura. Ea ne oferă date

privind particularităţile biologice şi tehnologice ale diverselor plante

hortiviticole, relaţiile dintre acestea şi mediul înconjurător, în scopul obţinerii

unor producţii cantitative şi calitative superioare. În cursul de faţă sunt redate

cunoştinţe teoretice şi practice din domeniul legumelor, pomilor şi viţei de vie.

1.1. DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL HORTIVITICULTURII

Hortiviticultura este o ramură complexă a ştiinţelor agricole, care

studiază agrobiologia, ecologia, agrotehnica şi tehnologia de cultură a

legumelor, pomilor, viţei de vie şi florilor. Din punct de vedere etimologic,

horticultura vine de la cuvântul de origine latină "hortus" care înseamnă

"grădină".

Hortiviticultura a apărut iniţial ca o îndeletnicire practică, apoi fiind

supusă progresului, trecând la principii şi legi, devine o ştiinţă aplicată. Astfel,

hortiviticultura aplicativă pune în practică şi teoriile altor domenii, cum ar fi:

botanica, fiziologia, genetica şi ameliorarea şi are strânse legături de

interdependenţă cu discipline agronomice, ca: pedologia, agrotehnica, protecţia

plantelor, agrochimia, mecanizarea etc., dar şi cu discipline economice

(L.Opriş şi colab., 1980)

Hortiviticultura poate fi studiată ca ştiinţă teoretică, ce se ocupă cu

studiul particularităţilor biologice şi ecologice ale speciilor în vederea obţinerii

unor producţii superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ, eşalonate

pe tot parcursul anului, cu eforturi economice avantajoase şi fără poluarea

mediului înconjurător .

Ca ştiinţă tehnologică, se ocupă de tehnologiile de producere a

materialului săditor şi de înmulţire, de înfiinţare a culturilor şi plantaţiilor

hortiviticole, de tehnologia de întreţinere şi exploatare a culturilor.

În cadrul hortiviticulturii sunt cuprinse mai multe domenii:

legumicultura, pomicultura, viticultura, floricultura şi arhitectura peisageră.

Legumicultura este ştiinţa ce se ocupă cu studiul particularităţilor

biologice şi ecologice ale speciilor şi soiurilor legumicole, cu arealul lor de

răspândire, cu tehnologiile de cultivare, în scopul obţinerii producţiilor mari, de

calitate superioară şi la un preţ de cost cât mai redus.

Pomicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul soiurilor şi speciilor

pomicole, stabilirea celor mai bune metode de cultură în scopul obţinerii de

recolte mari şi de bună calitate, cu eforturi economice reduse.

Viticultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul culturii viţei de vie.

Floricultura se ocupă cu studiul plantelor floricole.

Arhitectura peisageră este ştiinţa şi arta de a proiecta şi realiza

compoziţii din diverse plante horticole în amplasamente diferite.

Scopul horticulturii îl constituie stabilirea de noi tehnologii moderne,

care să asigure sporirea continuă a producţiei, a calităţii produselor

hortiviticole şi la un preţ de cost cât mai acceptabil.

1.2. IMPORTANŢA HORTIVITICULTURII

1.2.1. Importanţa alimentară şi terapeutică

Importanţa hortiviticulturii este dată în primul rând de valoarea

alimentară a legumelor, fructelor şi strugurilor, care atât proaspete cât şi

preparate şi conservate sunt de neînlocuit în hrana echilibrată şi sănătoasă a

omului.

O alimentaţie raţională nu poate fi concepută fără consumul zilnic de

legume, fructe, precum şi derivatele acestora. Toate acestea contribuie la

hidratarea organismului şi menţinerea vigorii acestuia, deoarece produsele

horticole conţin cantităţi mari de apă cuprinse între 75-83 % strugurii, merele

circa 84 %, castraveţii, tomatele, frunzele de ceapă 94-95 %. Ele asigură

sănătatea organismului uman cu vitaminele şi sărurile minerale necesare

(vitaminele A, B, C, P şi o parte din vitaminele E şi K, sărurile de Ca, Fe, P, K,

Mg), susţin procesul de calcifiere normală; asigură bilanţul energetic al omului

prin conţinutul de glucide din fructele şi strugurii proaspeţi, glucide ce se

regăsesc sub formă de glucoză, fructoză şi zaharoză; sursă de grăsimi şi

proteine (lipidele se găsesc în proporţie de 0,1-0,7%, iar proteinele 0,1-0,4%,

excepţie fac alunele, nucile, migdalele care conţin peste 50% lipide şi

aproximativ 18-20% proteine, iar dintre legume ardeiul are conţinutul cel mai

mare de lipide, 1% (N. Pomohaci, I. Nămoloşanu, 1999).

Legumele şi fructele asigură buna funcţionare a aparatului digestiv

datorită conţinutului în fibre celulozice.

Unele legume, cum sunt ceapa, usturoiul, hreanul, prazul, conţin

fitoncide, substanţe cu rol bactericid; de asemenea, din unele legume, ca

anghinarea se extrage anghirolul folosit în combaterea bolilor de ficat; varza

albă crudă şi sucul din varză este recomandat în tratamentul ulcerului, având

rol cicatrizant etc.

Fructele se utilizează în terapia sau profilaxia afecţiunilor

cardiovasculare, pulmonare, hepatice, renale, în anemii etc. (G. Mihăescu,

1992). Consumul de fructe este indispensabil anumitor categorii de oameni:

bolnavi, adolescenţi, femei gravide, bătrâni, precum şi sportivilor, celor

suferinzi de anumite afecţiuni ş.a.

Strugurii se recomandă în convalescenţă sau în terapia bolilor

cardiovasculare, bolilor renale, în rahitism, nevroze, în eliminarea

colesterolului şi a acizilor urici. Vinul are însuşiri terapeutice şi farmacologice

recunoscute încă din antichitate. El are efecte benefice asupra organismului,

dacă este consumat în cantităţi moderate; unele cercetări recente au dovedit

rolul protector al resveratrolului (compus fenolic din vin) faţă de ateroscleroză

(Teissedre şi colab., 1996).

1.2.2. Importanţa economică

Cultura legumelor prin caracteristica sa de complexitate (producţii

ridicate la unitatea de suprafaţă, grad mare de intensivizare) asigură venituri

importante şi eşalonate pe tot parcursul anului.

Pomii şi viţa de vie valorifică bine terenurile nisipoase şi terenurile în

pantă, improprii culturilor cerealiere şi plantelor tehnice. De asemenea, fructele

pomilor şi strugurii constituie materie primă pentru industria alimentară

(acestea sunt folosite în obţinerea compoturilor, gemurilor, dulceţurilor, sucului

de struguri, vinului, distilatelor ş.a.).

În hortiviticultură, muncile se eşalonează pe tot parcursul anului,

realizând o bună utilizare a forţei de muncă faţă de culturile de câmp.

Unele specii, ca nucul şi cireşul, asigură lemnul necesar pentru industria

mobilei.

Cultura pomilor ajută la combaterea poluării aerului cu noxe şi a celei

fonice.

Produsele hortiviticole reprezintă o sursă importantă pentru export,

România fiind o ţară exportatoare de vin, şampanie, fructe şi legume, datorită

calităţilor deosebite pe care acestea le au, datorită condiţiilor naturale ale ţării

noastre.

1.3. SITUAŢIA ACTUALĂ ŞI TENDINŢELE HORTIVITICULTURII

Până în 1990, hortiviticultura a cunoscut o perioadă de dezvoltare

semnificativă, materializată prin: înfiinţarea de plantaţii pomicole şi viticole în

zone de favorabilitate maximă, în cultură intensivă şi superintensivă, creşterea

suprafeţelor ocupate cu soiuri de struguri pentru masă şi vinuri roşii, a

suprafeţelor cu măr, cais, piersic şi căpşun; creşterea suprafeţelor cu legume în

câmp şi spaţii protejate; construirea de depozite pentru păstrarea fructelor,

legumelor, strugurilor şi a combinatelor de vinificaţie; organizarea şi

dezvoltarea sectoarelor de producere a materialului săditor viticol şi pomicol,

în scopul obţinerii unui material cu valoare biologică ridicată (N. Pomohaci, I.

Nămoloşanu, 1999).

După 1990, în perioada de tranziţie, sectoarele hortiviticulturii au

suferit o puternică degradare, constatată prin diminuarea suprafeţelor şi

producţiilor obţinute la plantele hortiviticole. Micşorarea suprafeţelor precum

şi a producţiilor de produse hortiviticole au dus la scăderea consumului de

fructe şi legume pe cap de locuitor, la reducerea exporturilor la aceste produse

şi nu în ultimul rând, la creşterea preţurilor materialelor necesare aplicării unei

tehnologii corespunzătoare.

Producţia de legume a scăzut în anul 1998 la 2,62 milioane tone faţă de

3,45 milioane tone în 1989, de asemenea suprafeţele cultivate cu legume au

scăzut cu 7% din 1996 până în 1999. Această producţie a fost diminuată şi

datorită reducerii suprafeţelor de legume cultivate în sere, datorită crizei

agentului termic (N. Pomohaci, I. Nămoloşanu, 1999).

Patrimoniul pomicol era în 1998 cu cca 13 % mai mic decât în 1989

(tabelul 1), iar producţia de fructe cu aproximativ 15 % mai scăzută, în aceeaşi

perioadă.

Tabelul 1

Evoluţia suprafeţei pomicole (mii ha)

1989 1992 1995 1998

Total suprafaţă 241,7 229,6 225,8 212,1

d.c: privat 48,0 160,2 156,2 151,7

În viticultură, imediat după 1990, o dată cu promulgarea legii fondului

funciar (Legea 18/1990), suprafeţele viticole s-au extins, ca apoi datorită

dificultăţilor economico-financiare această evoluţie să fie stopată, încât astăzi

suprafaţa României este de aproximativ 245 000 ha, cu tendinţă de scădere

(tabelul 2).

Tabelul 2

Evoluţia suprafeţelor cultivate cu viţă de vie în România

1989 1992 1994 1996 1998 2000

Total vii pe rod 213,4 217,2 246,9 253,8 249 245

Sector public şi mixt 89 59,7 60,3 60,5 56 55

Sector privat 124,4 157,5 186,6 193,3 193 190

Viticultura românească este afectată de creşterea accentuată a

suprafeţelor de vii cultivate cu hibrizi direct producători (soiuri HPD),

deoarece costul înfiinţării şi întreţinerii unor astfel de culturi este cu mult sub

cel al plantaţiilor înfiinţate cu soiuri nobile, de calitate superioară.

Hortiviticultura se află în prezent în etapa de trecere la economia de

piaţă şi instaurarea proprietăţii private. Pentru aceasta trebuie luate o serie de

măsuri, dintre care mai importante sunt: accelerarea privatizării societăţilor

hortiviticole cu pierderi mari; elaborarea şi adoptarea unor acte normative

pricind activitatea din hortiviticultură, precum şi stimularea producătorilor

particulari; stabilirea cantităţilor de produse hortiviticole necesare consumului

intern şi la export; asigurarea necesarului de material săditor pomicol şi viticol;

dezvoltarea cercetării ştiinţifice pentru asigurarea trecerii la o hortiviticultură

ecologică (folosirea de soiuri rezistente la boli, combaterea biologică a

dăunătorilor, regenerarea materiei organice pentru fertilizare, menţinerea unui

echilibru ecologic) (I. Scurtu, 1997 citat de N. Pomohaci, I. Nămoloşanu,

1999).

CAPITOLUL II

CLASIFICAREA PLANTELOR HORTIVITICOLE

Originea, evoluţia şi criteriile de clasificare a speciilor şi soiurilor de

plante horticole ne ajută să le cunoaştem mai bine, să le asociem după familii şi

să le cultivăm în cele mai bune condiţii. Clasificarea acestora a fost făcută după

mai multe criterii, în funcţie de speciile cărora le aparţin.

2.1. CLASIFICAREA PLANTELOR LEGUMICOLE

Clasificarea botanică. Din punct de vedere botanic, plantele

legumicole aparţin mai multor familii, genuri, specii, soiuri. Cele mai

importante familii din care fac parte plantele legumicole sunt:

Familia Solanaceae care cuprinde: tomatele, ardeiul, vinetele, cartofii.

Acestea sunt specii de mare importanţă economică, cultivate pe suprafeţe mari;

sunt plante anuale, erbacee, cu perioada de vegetaţie lungă şi cu pretenţii mari

la umiditate şi căldură.

Familia Cruciferae (Brasicaceae) - care include plantele legumicole,

ca: varza albă, varza roşie, varza creaţă, varza de Bruxelles, gulia, conopida,

ridichea, hreanul etc. Sunt specii anuale şi bienale, rezistente la frig,

pretenţioase la umiditate.

Familia Liliaceae în care se încadrează specii de mare valoare

alimentară aşa cum sunt: ceapa, usturoiul, prazul, sparanghelul etc. Acestea

sunt plante anuale, bienale sau perene.

Familia Umbeliferae (Apiaceae), care cuprinde speciile: morcov,

pătrunjel, păstârnac, ţelină, leuştean, mărar, chimion etc. Acestea sunt specii

anuale sau bienale, se cultivă pentru rădăcini, peţioluri şi frunze, au o perioadă

de vegetaţie relativ lungă şi sunt mai puţin pretenţioase la căldură.

Familia Cucurbitaceae cuprinde specii anuale, rezistente la temperaturi

ridicate, aşa cum sunt: castravetele, dovlecelul, pepenele galben, pepenele

verde şi dovleacul comestibil.

Familia Leguminoasae (Papilionaceae). Din această familie fac parte:

mazărea, fasolea şi bobul; sunt specii cu rezistenţă diferită la frig şi cu

capacitate de a fixa azotul din aer în nodozităţile de pe rădăcini.

Familia Chenopodiaceae, este reprezentată de sfecla roşie, spanacul şi

loboda.

Familia Compositae, înglobează alături de salată, larg răspândită şi

cunoscută şi alte specii ca: anghinare, cicoare de grădină, tarhon etc., fiind

specii anuale, bienale sau perene, cu pretenţii moderate faţă de temperatură.

Familia Agaricaceae, din care fac parte ciupercile comestibile.

Familia Malvaceae: bamele.

Familia Labiatae: cimbrul

Familia Polygonaceae: reventul, măcrişul, ştevie.

Familia Tetragoniaceae: spanacul de Noua Zeelandă.

Familia Convolvulaceae: batatul sau cartoful dulce.

Familia Gramineae: porumbul zaharat.

Clasificare după longevitate. După acest criteriu speciile legumicole

pot fi clasificate în :

specii anuale - care produc sămânţa în anul în care sunt semănate;

specii bienale - ciclul de viaţă se desfăşoară pe parcursul a doi ani,

astfel: în primul an formează organe vegetative folosite ca părţi

comestibile, iar în anul următor seminţele;

specii trienale - produc sămânţa numai în anul trei de la semănat

(ceapa prin arpagic);

specii perene (multianuale) - specii care se comportă la începutul

vegetaţiei ca plante bienale, după care cresc şi fructifică în fiecare

an, timp de mai mulţi ani (4-15).

Clasificare după partea comestibilă:

plante de la care se consumă inflorescenţa: conopida, broccoli

anghinarea;

plante de la care se consumă fructele mature: tomatele, pepenii,

ardeiul sau fructele tinere: ardei, vinete, castraveţi, dovlecei, fasole şi mazăre

păstăi;

plante legumicole de la care se consumă seminţele: mazărea pentru

boabe, fasolea pentru boabe, bobul, porumbul zaharat;

plante legumicole de la care se consumă rădăcini îngroşate:

morcov, pătrunjel, ţelină, păstârnac, sfecla roşie, ridichea, hreanul etc.;

plante legumicole de la care se consumă tulpina îngroşată: gulia;

plante legumicole de la care se consumă rădăcini tuberizate:

cartoful dulce;

plante de la care se consumă tuberculii: cartoful;

plante de la care se consumă bulbii: ceapa, usturoiul, prazul.

plante legumicole de la care se consumă frunzele verzi: salată,

spanac, loboda, ţelina, măcriş, mărar, leuştean, pătrunjel, cimbrul etc.;

plante de la care se consumă căpăţânile (mugurii terminali sau

axilari): varza albă, roşie, creaţă, salata pentru căpăţână, varza de Bruxelles;

plante de la care se consumă lăstarii etiolaţi: sparanghel sau

frunzele etiolate: andiva;

plante legumicole de la care se consumă tulpini false şi frunze

verzi: prazul, ceapa verde, ceapa de iarnă, ceapa de Egipt, usturoiul verde;

carpofori: ciuperci comestibile cultivate.

Clasificare plantelor legumicole după tehnologia de cultură:

plantele legumicole rădăcinoase: morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, sfeclă

roşie, ridichi etc.

plantele legumicole pentru tuberculi: cartoful

plantele legumicole din grupa cepei: ceapă, usturoi, praz

plantele legumicole din grupa verzei: varza, conopida, broccoli, gulia

plantele legumicole verdeţuri: salata, spanacul, loboda, ţelina şi sfecla pentru

peţioluri şi frunze, fenicul

plantele legumicole pentru păstăi, seminţe şi capsule la maturitate: mazărea,

fasolea, bobul, bamele, porumbul zaharat

plantele legumicole Solanaceae: tomate, ardei, vinete

plantele legumicole Cucurbitaceae: castravete, pepene galben şi verde,

dovlecel, dovleac comestibil şi pentru plăcintă

plantele legumicole aromatice şi condimentare: mărar, pătrunjel de frunze,

cimbrul, cimbrişor, busuioc, măghiran

plantele legumicole perene: sparanghel, revent, hrean, anghinare, măcriş,

ştevia, tarhon, leuştean

cicoarea pentru forţat: andive

ciupercile comestibile de cultură

2.2. CLASIFICAREA PLANTELOR POMICOLE

Clasificarea botanică, se face dupã criteriile sistematicii vegetale. Cele

mai multe şi mai importante plante pomicole aparţin familiei Rosaceae, ce

cuprinde 3 subfamilii:

subfamilia Pomoideae, cu 3 genuri mai importante:

- genul Malus, cuprinde mărul cultivat, sălbatic şi pitic;

- genul Pirus, cuprinde părul cultivat, părul pădureţ (folosit ca

portaltoi);

- genul Cydonia, din care face parte gutuiul, ce este folosit şi ca

portaltoi pentru păr;

- genul Mespilus, din care face parte moşmonul.

subfamilia Prunoideae cuprinde genurile:

- genul Prunus, cuprinde soiurile de prun cultivat şi corcoduşul;

- genul Armeniaca, cuprinde caisul şi zarzărul;

- genul Persica, cuprinde piersicul;

- genul Cerasus, cuprinde specii cultivate ca cireşul şi vişinul şi specii

sălbatice folosite ca portaltoi (vişinul turcesc, mahalebul, cireşul păsăresc);

- genul Amygdalus: migdalul.

subfamilia Rosoideae cu genurile:

- genul Fragaria: frag şi căpşun;

- genul Rubus: zmeur şi mur.

Pe lângă familia Rosaceae, mai întâlnim şi familiile Saxifragaceae, din

care fac parte: coacăzul negru şi roşu, agrişul, familia Iuglandaceae care

cuprinde nucul, familia Eleagnaceae care cuprinde cătina, familia Fagaceae

din care face parte castanul comestibil, familia Moraceae, din care fac parte:

smochinul, dudul şi familia Betulaceae ce cuprinde alunul.

Clasificarea după fruct (V.Popescu, 1992) cunocută şi sub denumirea

de clasificare pomicolă. După această clasificare pomii şi arbuştii fructiferi se

clasifică în:

1.Seminţoase (pomaceae), cuprind pomi ale familiei Pomoideae, care

au fructe cu seminţe: măr, păr, gutui, moşmon; formează fructe false, numite

poame, rezultate din dezvoltarea receptaculului împreună cu ovarul; sunt specii

cu longevitate mare, intră încet pe rod şi înfloresc primăvara târziu; mugurii de

rod se află în vârful ramurilor de rod.

2.Sâmburoase (drupaceae), produc fructe adevărate, numite drupe, care

au câte un sâmbure: prun, cireş, vişin, cais, piersic; au durată mai scurtă de

viaţă, intră repede pe rod, înfloresc primăvara devreme, fiind expuse gerurilor;

mugurii floriferi ai acestor specii se află la baza ramurilor de rod.

3.Nucifere, au partea comestibilă reprezentată de sămânţă, bogată în

lipide şi proteine la nuci şi alun, în amidon la castanele comestibile;

4.Bacifere sunt plante pomicole din familii botanice diferite, cu fructe

foarte perisabile; fructele sunt bace false la coacăz, afin şi agriş, sau polidrupe,

ca la zmeur şi mur, sau fructe compuse - poliachene ca la căpşun şi frag. Se

prezintă sub formă de tufă şi se înmulţesc vegetativ.

Clasificare după habitus, adică după aspectul general, se diferenţiază

în: pomi propriu-zişi, arbustoizi, arbuşti fructiferi, semiarbuşti, plante fructifere

semiierboase, plante pomicole ierboase şi liane.

Pomii propriu-zişi: nuc, castan, măr, păr, prun, cais, cireş, vişin şi

piersic. Sunt plante cu vigoare mare, cu un singur trunchi, cu longevitate mare

(care poate ajunge şi la 100 de ani) şi cu coroană omogenă.

Arbustoizii: gutuiul, vişinul arbustoid, alunul, cătina; sunt plante cu mai

multe tulpini inegale, cu durată de viaţă mai scurtă (25-35 ani) şi ciclu de

dezvoltare mai scurt.

Arbuştii fructiferi: coacăz, agriş, afin. Sunt plante cu tulpini numeroase

(10-20) şi dese, crescute de la bază, cu aspect de tufă, de înălţime şi vigoare

mică. Fiecare tulpină trăieşte 5-8 ani, datorită mugurilor existenţi la baza lor şi

din care pornesc lăstari (care înlocuiesc aceste tulpini), iar tufa trăieşte 15-20

ani. Ei se înmulţesc prin drajoni, marcote sau butaşi.

Semiarbuşti: zmeur şi mur. Au aspect de tufă, cu tulpini multe şi subţiri,

ce fructifică în al doilea an de la formare şi apoi se usucă. Plantele se

regenerează prin drajoni şi trăiesc 12-15 ani.

Plante fructifere semiierboase: căpşun şi frag. Sunt plante cu port mic

şi tulpini târâtoare, frunzele se reînnoiesc anual, iar tulpinile trăiesc 6-8 ani.

Partea aeriană dezvoltă stoloni, care reprezintă organele lor de înmulţire.

2.3. CLASIFICAREA VIŢEI DE VIE

Viţa de vie se poate clasifica după mai multe criterii, dar cele mai

recunoscute sunt: clasificarea botanică, clasificarea ecologico-geograficã şi

clasificarea economică.

Clasificarea botanică. Viţa de vie face parte din încrengătura

Terebinthale-Rubiales, clasa Dicotiledonate, ordinul Rhamnales (flori cu

corola verde), familia Vitaceae. Vitaceele sunt reprezentate prin 12 genuri,

după cei mai mulţi autori, iar după alţii prin 14 sau 18 genuri. Cele mai

importante sunt: genul Ampelopsis şi Parthenocissus - folosite ca plante

ornamentale şi genul Vitis Linné, în care sunt incluse speciile de viţă de vie

cultivate pentru producţia de struguri şi speciile de viţă de vie folosite ca

portaltoi. Genul Vitis a fost împărţit în anul 1887, de Planchon, în două secţii:

secţia Muscadinia, care cuprinde viţe cu caractere asemănătoare, din

punct de vedere morfologic şi anatomic, cu genul Ampelopsis. Aici sunt

incluse speciile de viţe răspândite în regiunile tropicale şi subtropicale ale

Americii de Nord: Vitis rotundifolia, Vitis musoniana, Vitis popenoei. Aceste

specii sunt imune la filoxeră, rezistente la mană şi oidium, dar foarte sensibile

la ger. Prezintă struguri mici, cu boabe puţine, cu gust foxat, ce acumulează

cantităţi mici de zaharuri.

secţia Vitis cuprinde viţele roditoare, răspândite în zonele temperate ale

Europei şi Asiei, Americii de Nord, Americii Centrale şi nordul Americii de

Sud. Strugurii sunt mari, cu multe boabe, care acumulează cantităţi mari de

zaharuri. Toate speciile se pot altoi şi încrucişa între ele, rezultând descendenţi

viabili şi fertili.

Clasificarea ecologico-geograficã

Speciile subgenului Vitis pot fi după originea geografică: viţe (specii)

americane - 28, viţe (specii) mexicane - 2, viţe (specii) asiatice - 20 şi viţe

(specii) euroasiatice - 2 (Ţârdea C. şi colab., 1995).

Branas, în 1974, împarte speciile subgenului Vitis din punct de vedere

ecologo-geografic în 8 grupe: grupa americană orientală, grupa americană

centrală, grupa americană occidentală, grupa americană floridă, grupa

mexicano-tropicală, grupa asiatică nord-estică, grupa asiatică sud-estică, grupa

euro-asiatică.

Grupa euro-asiatică cuprinde 2 specii: V.vinifera - include soiurile de

viţă roditoare, denumite şi soiuri nobile şi V. silvestris sau viţa sălbatică.

Soiurile de viţă roditoare sunt grupate după Negrul A.M., în 1969, în 3

prolesuri (grupe ecologice): proles orientalis, proles occidentalis şi proles

pontica.

Proles orientalis este subdivizată în două subgrupe: antasiatica,

cuprinde soiurile de viţă roditoare formate în Orient, Asia Mijlocie, Iran,

Afganistan, Armenia, Azerbaidjan etc., fiind specializate în struguri de masă

(Muscat de Alexandria, Ohanez etc.) şi stafide (Kiş-miş etc.) şi foarte puţine în

struguri de vin şi subgrupa caspica, ce cuprinde soiurile de viţă roditoare

formate în Marea Caspică, în special folosite pentru struguri de vin.

Proles occidentalis, cuprinde soiurile de viţă roditoare formate în vestul

Europei; acestea sunt soiuri destinate strugurilor pentru vin (Riesling, Pinot

gris, Cabernet Sauvignon).

Proles pontica este formată din două subprolesuri: georgica, cuprinde

soiurile formate în Asia Mică, Georgia (Rkaţiteli etc.) şi balcanica, cuprinde

soiurile de viţă roditoare formate în zona Balcanilor, folosite pentru struguri de

masă (Ceauş, Coarnă), stafide (Corinth) şi pentru vin (Furmint, Fetească,

Galbenă etc.).

Clasificarea economicã (utilitarã)

Soiurile cultivate se împart în două categorii: viţe roditoare, de la care

se obţin strugurii şi viţe portaltoi destinate producerii butaşilor pentru altoire

(viţele americane).

La rândul lor viţele roditoare se împart în trei grupe:

Viţe nobile (europene). Acestea aparţin speciei V. vinifera sativa, dau

producţii mari de struguri şi de calitate superioară, dar sunt sensibile la filoxeră

- forma radicicolă, ger şi boli criptogamice.

Hibrizi direct producători (HPD). Aceştia provin din speciile

americane sau euroamericane, dau producţii mici de struguri şi de calitate

inferioară, în schimb sunt în general rezistenţi la filoxeră, ger şi boli.

Soiuri rezistente. Sunt viţe cu rezistenţă biologică sporită la filoxeră,

ger şi boli. Ele sunt rezultatul încrucişării viţelor nobile cu viţele americane şi

prezintă producţii mari de struguri, de o calitate apropiată de cea a soiurilor

nobile.

Din punct de vedere tehnologic soiurile viţelor roditoare se împart în:

soiuri pentru struguri de masă: extratimpurii, timpurii, mijlocii, târzii,

foarte târzii;

soiuri apirene (fără seminţe), pentru consum în stare proaspătă şi

pentru industrializare;

soiuri pentru struguri de vin (vinuri albe, roze sau roşii, vinuri aromate

etc.)

soiuri pentru sucuri de struguri (albe sau negre);

soiuri pentru vinuri speciale (spumante, vermuturi etc.);

soiuri pentru distilate de tip coniac.

Viţele portaltoi aparţin speciilor americane, sunt rezistente la filoxeră

şi se cultivă pentru coardele lor care se folosesc la altoirea soiurilor nobile sau

a unora din viţele rezistente, cărora le imprimă toleranţă la filoxeră - forma

radicicolă (V. riparia, V. rupestris, V. berlandieri).

CAPITOLUL III

CICLUL BIOLOGIC AL PLANTELOR

HORTIVITICOLE

Prin ciclul biologic se înţelege modul de creştere şi dezvoltare a

plantelor hortiviticole de la semănat sau plantat şi până la dispariţia lor datorită

bătrâneţii.

În biologia lor, plante hortiviticole au două cicluri de viaţă: un ciclu

biologic anual şi un ciclu biologic multianual.

Viţa de vie şi plantele pomicole au longevitate mare şi se caracterizează

printr-un ciclu de viaţă multianual, ce reprezintă o succesiune a ciclurilor

biologice anuale; plantele legumicole anuale se caracterizează printr-un ciclu

biologic anual.

3.1. CICLUL BIOLOGIC MULTIANUAL

Ciclul biologic multianual sau perioadele de vârstă ori ciclul de viaţă al

unei plante este reprezentat de schimbările fiziologice şi morfologice ce au loc

de la semănat sau plantat, de la formarea plantei ca entitate biologică şi până la

pieirea ei naturală (moarte) sau artificială (desfiinţarea culturii).

3.1.1. Ciclul biologic multianual al viţei de vie

Ciclul biologic multianual (ontogenetic) al acesteia este strâns legat de

longevitate şi vârstă (Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995).

Longevitatea este durata mare de viaţă a viţei de vie ca plantă cultivată

şi este condiţionată de următorii factori:

a) genetici - sunt cei mai importanţi, fiind reprezentaţi de speciile şi

soiurile care au în general o longevitate diferită. Astfel, V. silvestris are o

longevitate de 100-150 ani; în schimb soiurile din V. vinifera, cultivate ca viţe

nealtoite au o longevitate de 50-60 ani. De asemenea, in aceleaşi condiţii de

mediu soiurile au longevitate diferită: soiurile autohtone sunt mai longevive,

comparativ cu cele străine.

b) biologici - influenţează longevitatea prin modul de înmulţire a

viţelor, astfel: viţele obţinute din seminţe au longevitate mult mai mare decât

cele obţinute din butaşi, iar viţele nealtoite sunt mai longevive decât cele

altoite.

c) ecologici - acţionează prin temperatură şi lumină. Astfel, în climatul

temperat-continental viţele trăiesc în general sub formă de arbuşti şi au o durată

de viaţă mai scurtă, comparativ cu cele din zona tropicală, unde viţa de vie

trăieşte ca liană.

d) tehnologici - pot amplifica sau scurta longevitatea viţei; cel mai

important factor este tăierea. Astfel, prin tăierea neraţională, longevitatea se

reduce, în schimb prin amplificarea potenţialului de creştere prin tăiere,

longevitatea se măreşte.

Vârsta - reprezintă durata în timp de la obţinerea viţei ca plantă

independentă, până la finele existenţei sale.

În desfăşurarea ciclului ontogenetic al viţei de vie sunt stabilite 5

perioade de vârstă, caracterizate prin modificări morfologice şi fiziologice

(Ţârdea C. şi Dejeu L., 1995):

perioada embrionară sau intramugurală

perioada juvenilă (de tinereţe)

perioada de maturitate progresivă (începutul rodirii)

perioada de maturitate deplină (producţii maxime)

perioada de bătrâneţe sau declin.

Perioada embrionară sau intramugurală - se întâlneşte la viţele

obţinute din seminţe şi cuprinde perioada de la fecundarea ovulului până la

germinaţia seminţei (exteriorizată prin alungirea radicelei).

La viţele înmulţite vegetativ perioada embrionară este înlocuită cu

perioada intramugurală şi durează de la formarea mugurelui şi multiplicarea

lui în pepinieră sau "in vitro" - când rezultă o nouă plantă.

Perioada juvenilă începe cu germinaţia seminţelor sau pornirea în

vegetaţie a mugurelui şi se încheie o dată cu apariţia primelor inflorescenţe,

respectiv primul an de rodire. În această perioadă sunt specifice creşterile

vegetative progresive, care duc la formarea şi consolidarea viţei (formarea

scheletului butucului şi a organelor lemnoase) şi la stabilirea unui echilibru

între organele aeriene şi sistemul radicular, deci la pregătirea plantei pentru

rodire. Perioada durează 5-7 ani la plantele obţinute din seminţe şi numai 3-4

ani la cele obţinute prin butaşi.

În cursul acestei perioade se urmăreşte formarea butucului cu

elementele de rod ale viţei.

Perioada de maturitate progresivă (început de rodire) - începe cu

primul an de rodire şi durează 5-7 ani, perioadă în care se manifestă o creştere

progresivă a productivităţii. Pe lângã creşterile vegetative (începute în perioada

anterioară) apare şi fenomenul de rodire. La începutul acestei perioade

creşterile vegetative sunt foarte puternice şi încep să scadă progresiv în fiecare

an, în schimb rodirea este redusă la început şi sporeşte an de an.

În derularea acestor perioade se urmăreşte ca prin tehnologia de cultură

care se aplică să fie stimulată formarea coardelor de rod, asigurarea hranei,

combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Perioada de maturitate deplină (productivitate maximă) - începe o

dată cu obţinerea producţiilor maxime, care se menţin relativ constante an de

an timp de circa 20 de ani. Viţa atinge perioada de maturitate maximă după 10-

15 ani de la plantare.

Tehnologia de cultură aplicată vizează aplicarea îngrăşămintelor,

normarea încărcăturii de rod prin tăiere, combaterea bolilor şi dăunătorilor,

protecţia viţelor faţă de accidentele climatice, menţinerea solului curat de

buruieni şi alte verigi tehnologice, toate în scopul asigurării unor producţii

constante an de an, pe o perioadă de timp cât mai lungă.

Perioada de declin (îmbătrânire) - se instalează treptat şi se manifestă

prin scăderea an de an a producţiei şi uscarea progresivă a organelor viţei de

vie. Durata perioadei de declin este de 7-8 ani. Dacă această perioadă de

îmbătrânire este sesizată din timp, există posibilitatea ca prin tăieri de

regenerare, susţinute prin fertilizări, să fie cât mai mult amânată.

3.1.2. Ciclul multianual al speciilor pomicole

În ciclul multianual al acestor specii se disting mai multe perioade de

vârstă, în funcţie de intensitatea cu care se desfăşoară creşterea, rodirea şi

uscarea, care sunt funcţii biologice de bază, variind în raport de specie, soi şi

portaltoi (Drăgănescu E., 1998, Mihuţ E., 2001).

După unii autori, ciclul biologic este format din 3 perioade de vârstă,

după alţii 6 sau 9 perioade.

Perioadele de vârstă ale pomilor:

1.Perioada embrionară - durează de la fecundarea ovulului şi

formarea seminţei până la germinare şi apariţia cotiledoanelor. Această

perioadă se întâlneşte numai la plantele pomicole obţinute din seminţe, la

portaltoi. Seminţele fiind obţinute prin polenizare încrucişată dau naştere la

pomi hibrizi care segregă, nepăstrând caracterele plantelor mamă.

2.Perioada juvenilă - începe de la apariţia frunzelor adevărate sau de la

creşterea altoiului şi se termină la apariţia primelor fructe. În această perioadă

pomii cresc viguros, îşi dezvoltă sistemul radicular, iar coroana îşi desăvârşeşte

elementele de schelet. Lucrările care se execută în această perioadă sunt:

tăierile de formare, apărarea pomilor de rozătoare, fertilizarea, irigarea,

tratamentele fitosanitare, instalarea mijloacelor de susţinere la măr şi păr, în

cazul culturilor intensive. Tăierile trebuie reduse la strictul necesar şi înlocuirea

lor cu înclinarea şi arcuirea ramurilor.

Această perioadă durează 1-2 ani la măr, 2-3 ani la piersic, 3-4 ani la

prun şi cais, iar la nuc şi castan până la 10-15 ani.

3.Începutul rodirii - durează de la formarea primelor fructe şi până la

obţinerea primei producţii maxime. Durata în ani a acestei perioade este

variabilă, în funcţie de specie, soi, portaltoi şi sistemul de livadă; de la 2-3 ani

în livezile superintensive şi până la 6-8 ani în livezile clasice.

Acum creşterile vegetative slăbesc în intensitate, ramurile de rod apar la

început sub formă prefloriferă (pinteni, smicele), apoi apar elementele

fructifere propriu-zise (ţepuşe, nuieluşe, buchete de mai, ramuri mijlocii);

rodirea este modestă la început, apoi creşte constant; lucrările de îngrijire

urmăresc definitivarea formării coroanei, întreţinerea solului, fertilizarea,

irigarea dacă e nevoie, protecţia fitosanitară. Tăierile de formare se împletesc

cu cele de rodire.

4. Perioada de mare producţie - începe o dată cu obţinerea de

producţii maxime şi se termină când acestea încep să scadă semnificativ şi

continuu. Este cea mai importantă perioadă şi durează: 10-12 ani în plantaţiile

superintensive de măr, păr, piersic; 12-15 ani în cele intensive, 20-25 ani şi

chiar 30 de ani în cele clasice.

- creşterile vegetative slăbesc în intensitate, ramurile de rodire se

amplifică numeric până la mijlocul perioadei apoi rămân constante şi spre

sfârşitul ei scad. Ramurile de rod formate în tinereţe se usucă de la baza

şarpantelor spre vârf. Ritmul de uscare este la început lent, numărul ramurilor

nou apărute este mai mare, iar spre sfârşitul etapei uscarea devansează

formarea ramurilor.

Procesele biologice de bază se desfăşoară în următoarea ordine: rodire,

creştere, uscare. Vegetaţia începe primăvara mai devreme şi se sistează toamna

mai repede, fiind necesară protejarea florilor de îngheţurile târzii de primăvară

şi a fructelor de cele timpurii de toamnă. Pomii au nevoi maxime în ceea ce

priveşte fertilizarea şi administrarea apei. În această perioadă apare alternanţa

de rodire, adică ani fără muguri de rod, după ani de producţii maxime.

Lucrările aplicate în această perioadă sunt numeroase şi urmăresc

obţinerea de producţii mari, de bună calitate şi constante. Normarea producţiei

se face prin tăieri de rodire diferenţiate. Se aplică atent fertilizarea,

tratamentele împotriva bolilor şi dăunătorilor, irigarea şi lucrările de

întreţinere a solului.

5. Perioada de diminuare a rodirii - începe din momentul în care

producţiile scad relativ constant de la un an la altul şi se încheie o dată cu

sistarea rodirii. În această perioadă creşterile vegetative slăbesc, coroanele se

lărgesc excesiv şi apar lăstari lacomi la baza şarpantelor.

Rodirea se deplasează spre exteriorul coroanei, fructele devin tot mai

mici şi de calitate slabă. Rodirea este alternantă, suprafaţa foliară se reduce

continuu, procesul de formare a ramurilor de rod este lent şi are loc îndeosebi

spre exteriorul coroanei sau pe ramurile lacome.

Uscarea ramurilor de rod se accentuează. Lucrările tehnologice aplicate

sunt aceleaşi ca şi în perioada anterioară, dar se intensifică tăierile de reducţie

şi de regenerare.

6. Perioada de bătrâneţe (declinul pomilor)- reprezintă scăderea

aproape totală a rodirii, producţiile realizate fiind nesemnificative.

3.2. CICLUL BIOLOGIC ANUAL

Ciclul biologic anual reprezintă totalitatea manifestărilor biologice cu

caracter periodic, pe care le desfăşoară plantele hortiviticole în timpul anului.

Schimbările care se succed de-a lungul anului sunt denumite faze fenologice

(fenofaze); ele au un caracter ereditar şi se manifestă indiferent de tipul

climatului, dar în corelaţie cu condiţiile climatice.

În funcţie de ritmul şi intensitatea proceselor biologice, ciclul anual se

împarte în: a) perioada activă de vegetaţie; şi

b) perioada de repaus .

3.2.1. Ciclul biologic anual al viţei de vie

I. Perioada activă de vegetaţie. Durata ei depinde de condiţiile

climatice (170-220 zile în zonele temperate şi se prelungeşte până la 335 zile în

apropierea ecuatorului), precum şi de natura genetică a soiurilor (soiuri cu

perioadă scurtă, mijlocie sau lungă de vegetaţie).

Începutul perioadei active de vegetaţie este marcat de ascensiunea sevei

în coarde (plânsul) primăvara, iar sfârşitul de căderea frunzelor, toamna.

Calendaristic, în zona noastră această perioadă activă este cuprinsă, cu unele

abateri, între 1 IV şi 25 X. În această perioadă au loc procesele de creştere şi de

fructificare ale viţei de vie.

Fenofazele viţei de vie pot fi grupate după specificul lor, astfel:

- fenofazele organelor vegetative: dezmuguritul, creşterea lăstarilor şi

maturarea ţesuturilor lăstarilor;

- fenofazele organelor de rod: inducţia antogenă, diferenţierea

mugurilor de rod, înfloritul şi legatul florilor, creşterea boabelor şi maturarea

strugurilor;

- fenofazele de trecere de la repaus la activitate şi invers: plânsul şi

respectiv căderea frunzelor.

Plânsul este fenofaza care marchează ieşirea din repausul fiziologic şi

trecerea la perioada activă. Se manifestă prin apariţia picăturilor de sevă la

vârful coardelor, primăvara la tăierea viţelor. Calendaristic, are loc la sfârşit de

martie-început de aprilie, în funcţie de temperatură (cea a solului de 8-100C) şi

de umiditate; ea durează între 2 zile şi maximum 2 săptămâni. Se elimină prin

plâns între 0,2 l sevă/butuc şi 8 litri, în unii ani. Pentru a evita aceste pierderi

mari de apă se recomandă tăierile cât mai devreme primăvara, chiar de la

sfârşitul iernii. Datorită conţinutului ridicat în săruri minerale şi acizi aminici

seva se poate fi folosită la tratarea conjuctivitelor.

În această fenofază, braţele şi coardele butucului au cea mai mare

elasticitate, putând fi conduse pe mijloacele de susţinere, în direcţia dorită fără

a se rupe.

Dezmuguritul - declanşarea acestei fenofaze este condiţionată de

temperatura aerului, care trebuie să fie de peste 100C. Durata acesteia este de 5-

10 zile şi prezintă 2 subfaze: înmuguritul (umflarea mugurilor) şi dezmuguritul

propriu-zis. Are loc desfacerea mugurilor şi apariţia primelor vârfuri verzi ale

frunzuliţelor. Sub influenţa polarităţii se desfac mai întâi mugurii de la vârful

coardelor.

În afara condiţiilor climatice ale anului, începutul dezmuguritului este

diferenţiat şi în funcţie de specie şi de soi. Dezmuguritul durează de la 5-6 zile

la portaltoi până la 7-14 zile la soiurile vinifera; acest lucru are importanţă

practică legată de zonarea soiurilor, în sensul evitării plantării celor cu

dezmugurit timpuriu în zonele cu frecvente îngheţuri târzii de primăvară.

Creşterea lăstarilor - în lungime se realizează prin activitatea

meristemelor apicale şi intercalare, pe baza diviziunii celulare şi respectiv a

alungirii celulelor; iar creşterea in grosime se realizează prin activitatea

meristemelor secundare. Fenologic, creşterea lăstarilor începe primăvara şi

durează până toamna la distrugerea apexului (pe durata a 4-5 luni, respectiv

120-150 zile). Cuprinde trei etape:

a - creşterea progresivă ce durează 2-3 săptămâni şi se realizează în

prima parte a perioadei de vegetaţie, pe baza substanţelor de rezervă din coarde

şi apoi pe activitatea fotosintetică a frunzei, cumulată cu nutrienţii obţinuţi din

sevă.

b - creşterea intensă a lăstarilor coincide cu intrarea în mitoză a

meristemului apical; apare atunci când temperatura creşte şi procesul de

fotosinteză se amplifică. Lăstarii cresc în lungime, numărul de frunze şi

suprafaţa foliară sporesc rapid, frunzele sunt mari, internodurile din ce în ce

mai lungi şi nodurile mai proeminente. Începe după 15-20 mai şi durează până

la 15-25 iunie (30-35 zile), cu un maxim în timpul înfloritului. Concomitent cu

creşterea lăstarilor are loc şi creşterea organelor aferente (frunze, inflorescenţe,

cârcei, copili, struguri).

c - creşterea încetinită sau regresivă - durează de la înflorit până la

începutul lunii septembrie. În această perioadă activitatea viţei de vie este

concentrată mai mult spre formarea rodului.

Factorii care influenţează creşterea lăstarilor sunt : climatici (de

favorabilitate maximă fiind: temperatura între 25-320C, umiditatea solului 60-

80% şi lumina 35-45 mii lucşi); biologici (soiuri viguroase: Fetească neagră şi

Afuz Ali, soiuri mai puţin viguroase Fetească regală, Chasselas, soiuri cu

vigoare slabă Alidor, Pinot); şi tehnologici (printre care: formele de conducere

ale viţelor, sarcinile de ochi la tăiere, tipul de tăiere etc.).

Maturarea ţesuturilor lăstarilor corespunde perioadei de lignificare a

acestora şi depunerea substanţelor de rezervă. Durează de la sfârşitul lunii iulie

şi se termină toamna o dată cu căderea frunzelor (pe durata a 60-70 zile).

Activitatea fotosintetică se reduce mult, iar substanţele rezultate sunt folosite

pentru dezvoltarea mugurilor. Procesul de maturare începe de la baza lăstarilor

şi avansează treptat către vârful acestora.

Factorii care influenţează maturarea lăstarilor sunt: factorii biologici

(cel mai important fiind soiul - la soiurile cu perioadă de vegetaţie scurtă

maturarea lăstarilor începe devreme); factorii ecologici (media temperaturii

din timpul verii să fie de peste 190C, umiditatea solului de 50-60% din IUA,

durata perioadei active de vegetaţie de minimum 160 zile) şi factorii

tehnologici (tăierea, fertilizarea etc.)

Inducţia florală - reprezintă fenofaza de început a formării mugurilor

de rod şi se datorează unor hormoni specifici din frunze, care migrează apoi în

muguri. Cercetări mai recente, susţin că inducţia florală se datorează unui aflux

mai accentuat de metaboliţi spre zona centrală a conurilor de creştere din

muguri, sub acţiunea stimulilor termici şi fotoperiodici. Inducţia florală la viţa

de vie începe în mai-iunie (Victoria Lepădatu, 1956) în mod eşalonat.

Diferenţierea mugurilor de rod - este continuarea inducţiei, care

începe în mugure (diferenţierea intramugurală) şi se termină înainte de

înfloritul viţei (diferenţierea extramugurală). Formarea mugurilor de rod se

datorează apariţiei substanţelor proteice, fără de care aceştia nu s-ar putea

forma.

Diferenţierea intramugurală - în această etapă are loc formarea

inflorescenţelor. Procesul începe din vară şi se continuă până toamna târziu.

Diferenţierea extramugurală - în această etapă are loc formarea

florilor (procese de macro şi microsporogeneză). Această etapă începe la

sfârşitul lui martie şi durează până în mai. Concomitent are loc şi creşterea

inflorescenţelor.

Factorii care influenţează diferenţierea mugurilor sunt factorii interni,

de natură fiziologică (raportul substanţe organice/substanţe minerale şi sinteza

hormonilor antogeni), de natură genetică (soiul) şi factorii externi, lumina şi

temperatura.

Înfloritul şi legatul florilor - această fenofază are loc concomitent cu

fenofaza creşterii vegetative a lăstarilor. Când lăstarul are 6-7 cm, apar

inflorescenţele cu bobocii florali. Înfloritul are loc în mod obişnuit (prin

desprinderea corolei de receptacul prin acţiunea de împingere a staminelor) sau

în formă de stea ca la unele soiuri (Braghină).

Înfloritul se produce la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie, în

ordinea : soiurile de portaltoi, HPD, soiurile vinifera. Înfloritul durează 6-12

zile, astfel: primele cele de la mijlocul inflorescenţei, apoi cele de la bază şi la

urmă cele de la vârf. La fel se produce şi la dispunerea pe lăstar a

inflorescenţelor. Începe la orele 8-9 dimineaţa, maximum fiind înainte de

amiază.

Factorii care influenţează înfloritul sunt: temperatura (minimă de 15-

170C, iar cea optimă de 20-250C) şi umiditatea relativă a aerului (optima este

55-65%), precipitaţiile (sunt dăunătoare, ducând la avortarea florilor, meierea

şi mărgeluirea boabelor), măsurile agrotehnice (în perioada înfloritului nu se

recomandă irigarea şi nici tratamentele fitosanitare).

Legarea florilor. Se referă la procesele de polenizare şi fecundare a

florilor din perioada înfloritului, în scopul formării rodului. Polenizarea poate

avea loc: înainte de deschiderea florii, fenomen denumit cleistogamie; în

timpul înfloritului (ca la majoritatea soiurilor); sau după căderea corolei.

Polenul ajunge pe stigmatul florii prin cădere liberă (flori hermafrodite

normale), prin transportul curenţilor de aer şi într-o mică măsură prin

transportul insectelor (heteropolenizare). În cazul soiurilor cu flori funcţional

femele, heteropolenizarea este nelipsită. Receptivitatea stigmatului pentru

polen este maximă în a 2 a zi după înflorit, apoi se reduce. Germinarea

polenului se reduce treptat: în a 7 a zi de la înflorit, polenul germinează în

proporţie de 11-76%, iar după 14 zile de 5-33%. Temperatura minimă de

germinare a polenului este de 12-130C, iar cea optimă de 25-300C.

Fecundarea - din momentul depunerii polenului pe stigmat, începe

secreţia unui lichid zaharos ce persistă 1-7 ore, timp în care germinează mai

multe granule de polen.

În cazul soiurilor apirene, fecundarea florilor nu are loc (partenocarpie -

boabele strugurilor sunt complet lipsite de seminţe ca la Corinth noir) sau este

incompletă (stenospermocarpie - soiurile prezintă rudimente de seminţe, ca la

Sultanină, Călina).

Creşterea boabelor şi a ciorchinelui (formarea strugurilor) - începe

o dată cu căderea ultimelor corole ale florilor şi durează până la intrarea în

pârgă. Fenofaza durează obişnuit 5-6 săptămâni, în funcţie de soi şi condiţiile

climatice, din care temperatura este cea mai importantă (peste 200C). Creşterea

boabelor se realizează prin multiplicarea celulelor (durează 2-3 săptămâni),

apoi se instalează elongaţia celulelor.

Meierea şi mărgeluirea boabelor. După legarea florilor, pot avea loc

anumite fenomene în evoluţia boabelor: bobul rămâne mic, cât sămânţa de mei

(meiere - lipsa fecundării), după care se usucă şi cade sau rămâne verde pe

ciorchine; bobul creşte până la mărimea unei mărgele (mărgeluire - întâlnită la

soiurile cu polen steril, ca Muscat de Hamburg, Bicane; bobul de mărimea

celui de mazăre) şi este lipsit de seminţe; bobul evoluează normal.

Maturarea strugurilor - încheie ciclul reproductiv al viţei de vie şi

începe cu intrarea strugurilor în pârgă şi se termină la maturarea deplină a

boabelor, când seminţele sunt capabile să formeze o nouă plantă. Prezintă 2

perioade distincte: pârga (acumularea zaharurilor, epicarpul îţi schimbă

culoarea verde, bobul devine translucid şi începe să se înmoaie) şi maturarea

propriu-zisă (boabele continuă să sporească în volum şi greutate). Maturarea

strugurilor evoluează în funcţie de soi şi condiţiile climatice.

II. Perioada repausului fiziologic - procesele vitale se desfăşoară cu

intensitate foarte redusă. Această stare de repaus este o necesitate biologică şi o

reacţie de adaptare a viţei de vie la condiţiile din timpul iernii. Începutul

repausului este marcat de căderea frunzelor, în XI, iar sfârşitul perioadei, de

plânsul viţei de vie (sfârşitul lui martie). În medie perioada de repaus durează

4-5 luni pe an.

Repausul fiziologic poate fi obligatoriu sau facultativ. Repausul

fiziologic obligatoriu durează între 30 şi 70 de zile şi începe o dată cu căderea

frunzelor, atunci când au loc procese fiziologice şi schimbări biochimice.

Repausul fiziologic facultativ începe la sfârşitul lui decembrie şi continuă până

la circulaţia sevei, respectiv plânsul viţei de vie. În această perioadă, pe măsură

ce temperatura creşte încep să se intensifice procesele fiziologice şi

biochimice.

În această perioadă au loc tăierile de rodire, plantarea viţei la locul

definitiv sau în goluri, aplicarea îngrăşămintelor, mobilizarea solului,

revizuirea sistemelor de susţinere etc.

Căderea frunzelor - marchează sfârşitul perioadei active de vegetaţie

şi intrarea în repausul fiziologic. Începe în jurul datei de 10-15 octombrie şi

durează până la 15 noiembrie. Înainte de căderea frunzelor are loc migrarea

substanţelor de rezervă spre coarde, braţe; îmbătrânirea şi moartea frunzelor

are loc prin distrugerea cloroplastelor care nu mai sintetizează amidon, sporirea

cantităţii de acid abscisic care grăbeşte îmbătrânirea ţesuturilor, astfel la baza

peţiolului frunzei se formează suber, care provoacă căderea frunzelor.

3.2.2. Ciclul anual al speciilor pomicole

I. Starea de repaus relativ - de la căderea frunzelor până primăvara la

dezmugurit. Funcţiile vitale ale pomilor continuă, dar lent. În această perioadă

se execută numeroase lucrări de îngrijire în livadă şi anume: tăierile de rodire şi

întreţinere a coroanei, tratamentele fitosanitare, plantarea, fertilizarea, lucrarea

solului etc.

II. Perioada activă de vegetaţie:

- fenofazele de creştere (vegetative): dezmuguritul şi începutul creşterii

lăstarilor; creşterea intensă a lăstarilor; încetinirea şi încetarea creşterii

lăstarilor; maturarea lăstarilor şi pregătirea pomilor pentru iernare

- fenofazele de rodire: diferenţierea mugurilor de rod; înfloritul şi

legatul fructelor; creşterea fructelor; maturarea fructelor.

Fenofazele creşterii:

1.-dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor - de la umflarea

mugurilor vegetativi şi până la formarea primelor 5-6 frunzuliţe. Substanţele

organice necesare desfăşurării acestei fenofaze provin din rezervele acumulate

în anul precedent. În această perioadă se efectuează tratamente chimice pentru

prevenirea instalării bolilor şi combaterea dăunătorilor.

2.-creşterea intensă a lăstarilor - de la formarea primelor 5-6 frunzuliţe

şi până ritmul de creştere începe să încetinească. În această perioadă se

recomandă fertilizarea suplimentară, udarea, operaţiuni în verde şi tratamente

fitosanitare.

3.-încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor - de la reducerea ritmului

de creştere şi până la formarea mugurelui terminal. Fotosinteza este maximă,

încep procesele de maturare a ţesuturilor, frunzele devin mai rezistente la boli,

iar lăstarii se acoperă parţial cu suber protector, unii muguri încep procesele de

diferenţiere în organele florale.

4.-maturarea lăstarilor şi pregătirea pomilor pentru iernare - este

fenofaza în care au loc procesele de acumulare a substanţelor de rezervă în

ţesuturi, formarea suberului protector, îngroşarea pereţilor celulelor etc.

Fenofazele organelor de rodire - se eşalonează pe 2 ani: -în primul an

se diferenţiază şi se formează mugurii de rod, iar în anul II are loc fructificarea

(înflorit, legarea fructelor, creşterea şi maturarea acestora).

1.-diferenţierea mugurilor de rod - începe în lunile iunie - iulie, cu o

serie de transformări morfologice şi fiziologice datorită cărora se formează

organele florale. Pentru a avea loc declanşarea diferenţierii, pomii nu trebuie să

fie supraîncărcaţi şi să aibă un frunziş bogat, sănătos. Diferenţierea este

influenţată de încărcătura de fructe la sămânţoase şi mai puţin la sâmburoase.

2.-înfloritul şi legatul fructelor - are loc primăvara devreme,

desfăşurându-se adesea în condiţii vitrege (ploi, ceaţă, brume), pe seama

substanţelor de rezervă. Înfloritul are loc eşalonat pe specii şi soiuri, începând

de la 10-25 martie (caisul) şi până la 5-10 mai (gutuiul). Pentru a realiza un

grad bun de legare trebuie să se realizeze condiţii favorabile de climă (lumină,

căldură, umiditate atmosferică), să existe insecte polenizatoare (albine) şi să fie

asigurate soiuri compatibile pentru polenizarea încrucişată (majoritatea florilor

pomilor sunt autosterile sau slab autofertile). Combaterea bolilor, dăunătorilor,

buruienilor şi a îngheţurilor târzii de primăvară este obligatorie. Se asigură

producţii bune atunci când leagă fructe, în următoarele proporţii 10-15% din

flori la măr şi păr, 25-30 % la prun şi cais, 30-35 % la cireş şi vişin.

3.-creşterea fructelor - durează de la fecundarea florilor şi până la

intrarea fructelor în pârgă (80-85% din greutate şi coloraţie specifice).Durata în

zile este de la 30-35 zile la primele cireşe şi până la 160-170 zile la cele mai

târzii soiuri de măr şi păr. Creşterea fructelor se face pe baza substanţelor

organice produse de frunze, însă influenţează mult şi substanţele hormonale din

seminţe. În această fenofază au loc două valuri de cădere: în iunie (fiziologică)

şi cu 10-14 zile înainte de cules - căderea prematură.

4.-maturarea fructelor - începe o dată cu intrarea în pârgă şi se încheie

cu recoltarea. În acest interval au loc procese fiziologice şi biochimice (de

transformare a amidonului în glucide simple, de hidroliză a substanţelor

pectice, a taninurilor etc.) care duc la formarea gustului dulce, înmuierea

pulpei, formarea sau accentuarea aromei specifice. La multe fructe maturarea

se prelungeşte după recoltare, în depozite.

CAPITOLUL IV

ECOLOGIA PLANTELOR HORTIVITICOLE

Termenul de ecologie este folosit pentru prima dată de E. Hackel, în

1866. Cunoaşterea cerinţelor plantelor faţă de factorii de mediu, care

condiţionează prin interacţiunea lor procesele vitale de creştere şi dezvoltare,

oferă posibilitatea dirijării producţiei pe baze ştiinţifice, în condiţii de eficienţă

economică superioară. Principalii factori de mediu sunt lumina, apa, aerul şi

solul.

Ecologia hortiviticolă se ocupă cu studiul interacţiunii dintre factorii de

mediu şi aceste plante, dar şi cu studiul interacţiunii dintre plantele hortiviticole

şi organismele din mediu, deci şi cu cunoaşterea ecosistemului hrespectiv.

Omul, datorită acţiunilor sale în ecosistem (fig. 1) a creat două subsisteme

(după N. Pomohaci şi I. Nămoloşanu, 1999):

subsistemul agrofitotehnic, care reprezintă totalitatea intervenţiilor

umane în ecosistem, cunoscut sub numele de tehnologii de cultură şi care

constituie obiectul horticulturii; şi

cel economico-social - care constituie obiectul de studiu al ştiinţelor

economice.

Cunoaşterea relaţiilor dintre plantele hortiviticole şi complexul acestor

factori are mare însemnătate în "mărirea producţiei, a calităţii şi a profitului,

precun şi reducerea costurilor şi a forţei de muncă, folosirea raţională a

resurselor ecologice şi economice în conservarea habitatului împotriva

poluării" ( după C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).

Factorii de vegetaţie (căldura, lumina, apa, aerul şi hrana) sunt

obligatorii şi indispensabili, influenţând egal creşterea, dezvoltarea şi

fructificarea plantelor.

Fig.1. Ecosistemul hortiviticol

4.1. CERINŢELE PLANTELOR HORTIVITICOLE FAŢĂ DE

LUMINĂ

Lumina este unul dintre factorii indispensabili pentru realizarea

fotosintezei. Fotosinteza este cel mai important proces fiziologic al plantelor,

de stocare a energiei sub formã de materie organicã. Fotosinteza se desfãşoarã

doar în prezenţa energiei luminoase. De asemenea, ea influenţează şi alte

procese ca: transpiraţia, respiraţia, creşterea şi dezvoltarea plantelor, procese

care se reflectă asupra cantităţii şi calităţii producţiei.

Atât excesul cât şi insuficienţa luminii au efecte negative asupra

creşterii şi fructificării plantelor.

Cunoaşterea cerinţelor faţă de lumină este necesară pentru amplasarea

corectă pe teren a speciilor şi soiurilor, stabilirea distanţelor de plantare,

alegerea formelor de coroană (la pomi) ori de conducere (la viţa de vie),

precum şi orientarea rândurilor.

a) Speciile pomicole sunt, în general, plante heliofile. Cerinţele

pomilor şi arbuştilor fructiferi faţă de lumină sunt diferenţiate în funcţie de

specie.

În condiţii de lumină asigurată suficient (ca intensitate şi durată)

frunzele asimilează intens, fructele sunt de bună calitate, ramurile de rod au

longevitate mai mare, iar starea fitosanitară este bună.

În condiţii de lumină slabă, coroanele cresc mai ales în înălţime,

frunzele rămân mici şi subţiri, fructele nu se colorează normal şi sunt slab

aromate, dacă fenomenul se manifestă înainte cu 4 săptămâni de cules, se

păstrează mai greu, iar atacul de boli este mai intens.

Speciile cu mari pretenţii la lumină sunt : nuc, cais, piersic, migdal,

cireş, precum şi unele specii de păr, motiv pentru care acestea se amplasează pe

versanţii mai însoriţi. Dintre speciile cu pretenţii medii la lumină, enumerăm:

gutui, prun, vişin, măr, păr. Iar speciile cu pretenţii relativ mici sunt: coacăz,

agriş, mur, zmeur, căpşun şi unele soiuri de măr, care reuşesc şi în zonele mai

puţin însorite.

Rezistenţa la umbrire se poate aprecia după desimea coroanei. Speciile

pretenţioase la lumină au coroana rară. Partea cea mai luminată a unui pom este

periferia coroanei. Interiorul coroanei primeşte de la 5 la 20 de ori mai puţină

lumină.

Gradul de iluminare într-o livadă este influenţat favorabil prin :

- asigurarea unei expoziţii corespunzătoare;

- alegerea unor distanţe de plantare favorabile;

- asigurarea prin tăieri a unor coroane bine luminate.

În livezile clasice, pomii cu coroane globuloase, plantaţi la distanţe mici

sunt iluminaţi numai în partea superioară, în timp ce pomii plantaţi la distanţe

normale, lasă să treacă o parte din lumină şi să ajungă la sol, pomii fiind astfel

mai bine luminaţi.

Pomii din livezile intensive conduşi sub formă de garduri fructifere,

sunt mai bine luminaţi decât cei din livezile clasice.

În livezile superintensive, unde pomii au talie redusă şi distanţe de 3,5 -

4 m, se reduce umbrirea dintre rânduri şi se accentuează cea dintre pomi pe

rând.

b) Legumele au cerinţe diferite faţă de lumină, în funcţie de intensitatea

sa, astfel:

- plante cu cerinţe ridicate: tomatele, ardeii, vinetele, castraveţii,

pepenii, fasolea, mazărea;

- plante cu cerinţe medii: morcov, pătrunjel, vărzoase, ţelină, ridichi de

lună, salata, spanac;

- plante puţin pretenţioase: plantele perene, ceapa verde, sfecla pentru

frunze;

- plante nepretenţioase (ce nu au nevoie de lumină pentru formarea

părţilor comestibile): ciupercile, sparanghelul, andivele, ţelina de peţiol.

În general, în condiţiile unei lumini intense, plantele cresc şi fructifică

mai bine.

La întuneric plantele se alungesc foarte mult, clorofila dispare şi se

produce etiolarea. Etiolarea este importantã în practica legumicolã, prezentând

importanţă în procesul de înălbire a unor legume, ca: ţelina de peţiol, ceapa,

sparanghel, andive, praz.

Aceleaşi plante, în diferite faze ale vegetaţiei, prezintă cerinţe variate la

intensitatea luminii, acestea fiind mai mari în faza de răsad, precum şi în

perioadele de înflorire şi legare a fructelor, atunci când sintetizează o cantitate

mare de substanţe hrănitoare. Când lumina nu este suficientă are loc fenomenul

de căderea a florilor, deci plantele vor avea un procent redus de legare a

fructelor.

Legumele au cerinţe diferite şi faţă de durata luminii, putând fi:

- plante de zi lungă, care necesită 16-18 ore de lumină/zi pentru a avea

o creştere şi fructificare normale, cum sunt: salată, spanac, ridichi, varză,

mărar, morcov; mazăre;

- plante de zi scurtă ce necesită pentru creştere şi fructificare 12-14 ore

de lumină/zi, printre care: tomatele, ardeii, vinetele, castraveţii, fasolea;

- plante neutre - care înfloresc indiferent de lungimea zilei:

sparanghelul, .

Viţa de vie este o plantă heliofilă tipică, care valorifică iluminarea în

modul cel mai eficient şi nu suportă umbrirea. La umbră intensă nu rodeşte sau

strugurii sunt puţini şi firavi.

Lumina influenţează o serie de funcţii vitale şi procese fiziologice de

bază ale viţei de vie ca: asimilaţia clorofiliană, respiraţia, transpiraţia, creşterea

şi fructificarea, ritmul de desfăşurare al unor fenofaze şi durata perioadei de

vegetaţie. Ca plantă heliofilă viţa de vie este prin excelenţă pretenţioasă la

lumină, astfel încât s-a încetăţenit ideea că nu îşi suportă “nici propria sa

umbră” ( după E. Drăgănescu şi I. Mihacea, 1993; Şt. Oprea, 1995).

Prin fotosinteză, lumina devine principala sursă în procesul de

sintetizare a substanţelor organice. Sub acţiunea directă a luminii, asimilaţia

clorofiliană este mult mai intensă decât la umbră, strugurii sunt mai coloraţi şi

acumulează cantităţi mai mari de zaharuri.

Cerinţele viţei de vie faţă de lumină sunt mai mari în perioada de

vegetaţie, faţă de cea de repaus, iar dintre fenofaze: înfloritul, creşterea

lăstarilor, coacerea boabelor şi a lemnului sunt influenţate în cel mai ridicat

grad de către lumină.

Influenţa luminii se exercită prin durată, intensitate şi calitatea acesteia.

În ceea ce priveşte durata de strălucire a soarelui, resursele de lumină

ale unei podgorii se apreciază în funcţie de suma orelor de strălucire a

soarelui. În condiţiile ţării noastre durata de strălucire a soarelui este cuprinsă

între 1200-1600 ore/an, valorile ridicate ale acestui indicator favorizând

acumularea antocianilor în boabele soiurilor pentru vinuri roşii (după Şt.

Teodorescu şi colab., 1967, A. Lăzureanu, 1991, 1993 ).

Studiile privind intensitatea luminii au arătat că viţa de vie îşi

desfăşoară procesul de fotosinteză la nivel optim în intervalul de 30-50 de mii

de lucşi. Abaterea de la aceste valori influenţează procesul de fotosinteză, fie

prin blocarea lui, la peste 100 mii de lucşi, fie prin scăderea intensităţii sale cu

până la de 5-6 ori (după T. Martin, 1968).

4.2. CERINŢELE PLANTELOR HORTIVITICOLE FAŢĂ DE

TEMPERATURÃ

Cãldura este un factor limitativ al culturii plantelor atât în câmp cât şi

în spaţiile protejate. Ea influenţează toate procesele vitale ale plantelor

începând cu germinarea seminţelor şi încheind cu maturarea fructelor şi

seminţelor, valorile sale corespunzătoare asigurând desfăşurarea normală a

proceselor biologice.

O serie de procese fiziologice, cum ar fi: fotosinteza, respiraţia,

transpiraţia etc. au loc la o anumită temperatură.

Pentru toate speciile există valori caracteristice ale temperaturilor

minime, optime şi maxime, precum şi a gradelor de temperatură necesare

plantelor în fiecare fenofază, dar şi pe întreaga perioadă de viaţă a ciclului

anual.

Pentru seminţele aflate în procesul de germinaţie şi pentru sistemul

radicular se ţine seama de temperatura solului, iar pentru organele aeriene ale

plantelor interesează îndeosebi temperatura aerului.

Plantele legumicole au cerinţe foarte variate privind temperatura, ca

urmare a originii lor ecologice diferite. Astfel, seminţele de salată, mazăre,

spanac, ceapă, varză, morcov, pătrunjel, germinează la 3-50C; cele de tomate şi

ardei la 12-140C, iar cele de castraveţi, pepeni, dovlecel şi bame la 14-160C.

În ceea ce priveşte cerinţele faţă de temperatură, plantele legumicole se

împart în :

-plante cu cerinţe ridicate- necesitând pentru germinarea seminţelor

12-140C, iar pentru vegetare şi fructificare 22-280C; ex.: castraveţi, pepeni,

dovlecei, vinete, tomate, ardei, fasole, bame;

-cu cerinţe reduse: necesitând pentru germinare 3-50C, iar pentru

formarea părţii comestibile 14-210C: varza albă şi roşie, creaţă, conopidă,

gulie, morcov, pătrunjel, păstârnac, ridichi, ceapa, usturoi, praz, mazăre, salată,

spanac;.

-cu rezistenţă mare la frig: legumele perene (multianuale), cu durata

de viaţă 8-20 ani.

După Maier (1969), legumele au fost clasificate în 5 grupe:

legume foarte rezistente la frig: sparanghel, hrean, ştevie

legume rezistente la frig: morcov, pătrunjel, păstârnac, varza,

spanacul, salata

legume semirezistente la frig: cartoful

legume pretenţioase la căldură: tomatele, ardeiul, vinetele, fasolea

legume rezistente la căldură: castraveţii, pepenii.

În perioada dintre germinare şi răsărire cerinţele plantelor legumicole

faţă de temperatură sunt mai mari. După răsărire şi până la apariţia primei

frunze adevărate, temperatura optimă este mai scăzută decât la germinarea

seminţei cu 4-60C.

În faza de răsad se acordă o atenţie deosebită dirijării temperaturii,

deoarece la temperaturi prea ridicate răsadurile se alungesc şi se etiolează la

bază.

Regimul optim de temperatură pentru principalele specii legumicole, pe

perioade şi faze de vegetaţie sunt redate în tabelul 3.

Cunoaşterea cât mai bună a reacţiei plantelor legumicole faţă de

temperatură permite o alegere judicioasă a speciilor pentru fiecare etapă

calendaristică a anului.

Tabelul 3

Regimul optim de temperatură la plantele legumicole pe perioade şi faze de

vegetaţie (0C), după N. Stan, 1992

Specia

SămânţăPerioadele de

creştere vegetativă-fazele

Creştere generativă

Tem

p.op

t. de

cr

eşte

re

vege

tati

vă

Ger

min

aţia

Apa

riţi

a co

tile

doan

e

Cre

şter

ea

răsa

dulu

i

Acu

mul

area

su

bsta

nţel

or d

e re

zerv

ă

Înfl

orir

e

Fru

ctif

icar

e şi

m

atur

area

fr

ucte

lor

Castraveţi, pepeni galbeni şi verzi 25 32 18 25 25 23 32

Tomate, ardei, vinete, fasole,

dovleac22 29 15 22 22 20 29

Sfeclă, sparanghel, ceapă, usturoi,

ţelină19 26 12 19 19 17 26

Cartofi, salată, mazăre, morcov,

pătrunjel, păstârnac, cicoare,

spanac, mărar, măcriş, revent

16 23 9 16 16 14 23

Varză, ridiche, hrean 13 20 6 13 13 11 20

Plantele pomicole prezintă anumite temperaturi minime, optime şi

maxime pentru creşterea şi dezvoltarea lor, care variază în funcţie de diferitele

fenofaze prin care trec în decursul perioadei de vegetaţie. Temperatura minimă

ca pomii să intre în activitate este de 6-80C, iar la arbuşti de 4-60C. Optimul de

temperatură pentru fotosinteză este de 12-250C, mai puţin pentru măr, mai mult

pentru cais, nuc, piersic. Pragul minim este de 40C, iar cel maxim de 37-400C.

Pentru parcurgerea fenofazelor temperatura are o mare influenţă asupra

următoarelor: inducţia florală, maturarea ţesuturilor, maturarea fructelor şi

căderea frunzelor.

După pretenţiile faţă de căldură, speciile pomicole sunt:

- specii cu cerinţe mari: cais, piersic, smochin, migdal, alun, castan.

Aceste specii au anumite zone de cultură, bine stabilite pe baza unor cercetări

efectuate. Ele pot fi grav afectate de geruri, brume şi îngheţuri târzii de

primăvară;

- specii cu cerinţe mijlocii: măr, păr, nuc, gutui, cireş, vişin; aceste

specii rezistă bine la geruri, fiind afectate doar de brume şi îngheţuri târzii de

primăvară, excepţie făcând gutuiul, care înfloreşte mai târziu.

- specii cu cerinţe reduse: arbuştii fructiferi, căpşunul, unele soiuri de

prun; aceste specii nu suportă căldurile din timpul verii şi sunt puţin afectate de

brume şi îngheţuri târzii, deoarece suportă geruri mari.

În cazul în care temperatura scade sub limita de rezistenţă a speciilor se

produc o serie de dereglări ale metabolismului, care pot conduce chiar la

uscarea plantelor.

Înfloritul, germinarea polenului, fecundarea, legarea fructelor sunt mult

influenţate de temperatura aerului. Temperaturile de 15-250C sunt favorabile

pentru fecundarea florilor.

Temperaturile negative, brumele târzii, ploile reci, ceaţa, vânturile

constituie calamităţi pentru flori. Sunt sensibile la îngheţ florile (-2 ÷ -2,50C),

dar mai ales fructele abia legate (-1,5 ÷ -1,80C).

c) Viţa de vie. Temperatura determină aria de răspândire a culturii viţei

de vie, sistemul de cultură, declanşarea şi parcurgerea fenofazelor, cantitatea şi

calitatea producţiei (după T. Martin, 1972; C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).

Viţa de vie este considerată o plantă pretenţioasă faţă de căldură,

necesitând o temperatură medie anuală de peste 100C pentru obţinerea de

produse viti-vinicole de calitate. Condiţii favorabile pentru obţinerea diferitelor

produse vinicole sunt date de temperatura medie a lunii celei mai calde, astfel:

17-180C pentru obţinerea vinurilor albe de consum curent şi a celor spumante;

peste 190C pentru vinuri de calitate superioară; peste 210C pentru vinuri de

calitate superioară cu denumire de origine şi peste 220C pentru maturarea

strugurilor de masă cu coacere târzie (după C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).

Influenţa temperaturii se exercită şi la viţa de vie, atât printr-un nivel

minim, optim şi maxim, cât şi prin suma gradelor de temperatură. Pentru

fotosinteză temperatura optimă este de 25-300C. Depăşirea pragului minim de

60C, după (Slavceva, 1983) şi maxim de 420C determină stagnarea procesului

de fotosinteză. Declanşarea şi desfăşurarea fenofazelor sunt determinate de

anumite praguri de temperatură, dintre care cel mai important este pragul

biologic de 100C. Temperatura optimă pentru înflorit este de 20-250C.

O importanţă deosebită pentru cultura viţei de vie o reprezintă

temperaturile minime nocive. Mugurii viţei de vie îngheaţă la temperaturi

cuprinse între -16…-180C la soiurile de struguri pentru masă şi -22…-240C la

soiurile de struguri pentru vin; coardele anuale rezistă până la -20…-210C,

lemnul multianual până la -22…-240C (M. Oşlobeanu şi colab., 1991). În

timpul perioadei de vegetaţie, temperaturile sub 00C, determină îngheţarea

lăstarilor şi inflorescenţelor, afectează frunzele mature.

Suma gradelor de temperatură ajută la evaluarea resurselor termice ale

unei podgorii.

4.3. CERINŢELE PLANTELOR HORTIVITICOLE FAŢĂ DE

APĂ

Apa este un component de bază, indispensabil al celulelor vegetale,

participând la toate procesele vitale ce se petrec în plante. Apa menţine starea

fizică normală a celulelor, având rol de termoreglare, condiţionează

desfăşurarea proceselor biochimice şi este sursa de hidrogen pentru fotosinteză,

cu ajutorul ei sunt transportate substanţele minerale în sol şi plantă.

În rădăcini, apa se află în proporţie de 65-85%, în frunze 70-75%,

fructele conţin 80-85% apă, iar seminţele au 12-14% apă.

Atât excesul cât şi deficitul de apă, sunt dăunătoare creşterii, dezvoltării

şi fructificării plantelor.

a) Speciile legumicole au în general, cerinţe ridicate faţă de umiditate,

motiv pentru care trebuie amplasate lângă o sursă de apă.

După mai mulţi autori, în raport de cerinţele faţă de apă, legumele se

împart în: -foarte pretenţioase: vărzoase, ceapă, spanac, salată;

-pretenţioase: castraveţi, solano-fructoase, fasole, mazăre;

-moderat pretenţioase: sparanghel, hrean, leuştean morcov, pătrunjel,

ridichi;

-puţin pretenţioase : dovlecel, pepeni.

Lipsa apei sau existenţa acesteia în cantităţi insuficiente influenţează

negativ desfăşurarea normală a fotosintezei, intensifică respiraţia determinând

scăderea producţiei şi deprecierea calitativă a acesteia.

Rădăcinile îngroşate (morcov, pătrunjel, pătrunjel) şi ceapa de bulb au

un conţinut relativ mare de apă, iar pepenii verzi şi castraveţii au în fructele lor

cel mai mare conţinut de apă.

Plantele legumicole necesită o cantitate de apă cu atât mai mare cu cât

temperatura este mai ridicată şi lumina mai puternică. Marea majoritate a

speciilor legumicole au sistemul radicular slab dezvoltat şi răspândit în stratul

de la suprafaţa solului, de aceea pentru o creştere şi dezvoltare normală

plantele au nevoie ca stratul superficial al solului să aibă o umiditate optimă

realizată prin aplicarea unor udări repetate.

b) Speciile pomicole. Şi în cazul acestor specii apa este un factor

deosebit de important pentru creşterea şi rodirea pomilor. O cantitate mare de

apă este utilizată de pomi în procesul de transpiraţie. Pomii cresc şi rodesc bine

dacă solul are 75-85 % din spaţiile dintre particulele solide ocupate de apă, iar

umiditatea optimă a aerului este de 65-80%. Dacă solul reţine prea multă apă şi

lipseşte aerul, frunzele se îngălbenesc, apoi pomii se usucă, deoarece rădăcinile

nu mai pot respira (se asfixiază). Foarte sensibili la asfixiere sunt: caisul,

cireşul, piersicul şi migdalul; iar rezistenţi sunt: gutuiul, prunul altoit pe

corcoduş şi mărul.

După cerinţele faţă de apă, speciile pomicole au fost grupate astfel:

-cu cerinţe foarte mari de peste 700 mm anual - coacăz, agriş, zmeur

-cu cerinţe mari de 650-700 mm/an - măr, prun, gutui

-cu cerinţe moderate, de 600 mm/an - păr, nuc, cireş, vişin

-cu cerinţe reduse, de 500 mm/an - piersicul, caisul, migdalul.

Nevoia de apă a pomilor depinde de: vârsta lor, dimensiunea sistemului

radicular şi a celui aerian, soiul, tipul de sol etc.

Pomii nu suportă secetele mari şi prelungite, arsiţele, dar nici excesul

de apă în zona rădăcinilor.

În prima parte a perioadei de vegetaţie, pomii necesită cantităţi mai

mari de apă comparativ cu cea de a doua parte a perioadei de vegetaţie. La

înflorit, coacerea fructelor şi căderea frunzelor pomii au nevoie de mai puţină

apă în comparaţie cu fazele de creştere intensă a lăstarilor şi a fructelor (E.

Mihuţ, 2001).

c) Viţa de vie consumă mai cantităţi de apă şi asigură cele mai

corespunzătoare producţii în zone cu 600-650 mm precipitaţii/an. Datorită

sistemului său radicular bine dezvoltat, viţa de vie reuşeşte să asigure necesarul

de apă chiar şi în zone cu precipitaţii de 450 mm anual, motiv pentru care este

considerată plantă rezistentă la secetă.

Cerinţele viţei de vie faţă de umiditate sunt mai mari la soiurile de

masă, comparativ cu cele de vin. De asemenea, cerinţele sunt mai mari în faza

de creştere a lăstarilor şi strugurilor, comparativ cu cea a maturării.

Procesele de creştere şi fructificare ale viţei de vie se desfăşoară în

optim la o umiditate relativă a aerului de 60-80 %.

Excesul are efecte negative asupra creşterii şi fructificării viţei de vie,

ţesuturile sunt mai puţin dense şi ca urmare au rezistenţă mai scăzută la

temperaturile negative din timpul iernii, rezistenţa la boli este mai scăzută, deci

calitatea strugurilor este afectată.

Seceta prelungită afectează diferenţierea mugurilor, cantitatea şi

calitatea recoltei din următorul an.

4.4. CERINŢELE PLANTELOR HORTIVITICOLE FAŢĂ DE

AER

Aerul constituie un amestec gazos, din care pentru viaţa plantelor rolul

cel mai important îl au oxigenul şi dioxidul de carbon. Oxigenul este folosit în

procesul respiraţiei, iar dioxidul de carbon în procesul fotosintezei.

a) Speciile legumicole. Aerul din atmosferă şi din sol influenţează

creşterea şi dezvoltarea plantelor prin compoziţia sa şi gradul de impurificare.

În atmosferă, oxigenul se află în proporţie de 21% şi se menţine, în timp ce în

sol poate scădea de la 12% la 1-2 %, afectând buna desfăşurare a proceselor

biologice din organe subterane.

Dioxidul de carbon se află în atmosferă în proporţie de 0,03 %, de unde

este preluat de către plante şi folosit în procesul de fotosinteză. O creştere de

până la 0,13% poate dubla activitatea fotosintezei şi să asigure sporuri de

recoltă. Această creştere a CO2 se poate realiza prin măsurile: fertilizarea cu

îngrăşăminte organice, încălzirea cu biocombustibil şi suplimentarea directă

(după L. Opriş şi colab., 1980).

Creşterea conţinutului de CO2 peste 1% este dăunătoare, iar la 3%

plantele pier.

Aerul acţionează asupra plantelor nu numai prin componentele sale, ci

şi prin mişcările sale (a vântului). Mişcarea aerului influenţează transpiraţia

plantelor, reduce procentul de flori legate şi fructificarea plantelor legumicole.

b) Speciile pomicole sunt influenţate de aer, în creştere şi rodire, prin

compoziţia şi mişcările lui. Atmosfera normală cu 0,03% CO2 şi 21% O2 este

convenabilă creşterii pomilor. Concentraţia în CO2 mărită până de peste 10 ori,

sporeşte fotosinteza şi deci producţia. Atmosfera poluată cu dioxid de sulf,

clor, fluor, praf de ciment, fum reduce fotosinteza, produce arsuri pe frunze şi

fructe, determină căderea acestora şi apoi pieirea pomilor.

Un alt element din aer cu rol în nutriţia pomilor şi arbuştilor este

azotul, ce se găseşte în atmosferă în proporţie de 78 %. El ajunge în sol prin

intermediul bacteriilor fixatoare de azot (după E. Mihuţ, 2001).

Mişcările aerului de intensitate slabă sunt favorabile pomilor, întrucât

primenesc atmosfera şi înlătură excesul de umiditate. Curenţii reci şi/sau uscaţi

sunt însă de nedorit. Vânturile puternice sunt cele mai nefavorabile, deoarece

scutură fructele, stânjenesc polenizarea, rup ramurile şi dezrădăcinează pomii.

c) Plantaţiile viticole sunt influenţate de mişcările maselor de aer, în

funcţie de direcţia şi viteza lor. Vânturile puternice pot rupe lăstarii şi uneori

disloca butucii din sol; iarna spulberă zăpada, iar în perioada de vegetaţie

accelerează transpiraţia şi stânjenesc procesul de fecundare a florilor (după C.

Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).

În compensare, adierile de vânt, după perioade lungi de ploi, sunt foarte

bine venite deoarece contribuie la reducerea atacului de boli, prin zvântarea

frunzelor.

4.5. CERINŢELE ALE PLANTELOR HORTIVITICOLE

FAŢÃ DE SOL

În scopul valorificării la un nivel cât mai ridicat a potenţialului de

producţie al plantelor, acestea trebuie - în general - să fie cultivate pe terenuri

cu fertilitate medie sau ridicată. Datorită specificului biologic, unele plantele

horticole şi viţa de vie, sunt capabile să ocupe terenuri improprii altor culturi.

Solul este sursa principală pentru asigurarea hranei plantelor,

influenţând acest proces prin însuşirile fizico-chimice, biologice, precum şi

prin potenţialul său de fertilitate, fiind în acelaşi timp şi suportul lor mecanic.

Pentru toate tipurile de plante hortiviticole, solurile cu aciditatea prea

mare se amendează, iar pe cele cu deficit de elemente nutritive se aplică

îngrăşăminte.

Plantele legumicole au nevoie de terenuri reavene, bogate în substanţe

nutritive şi cu un conţinut ridicat de humus, care este hotărâtor în alegerea

terenului. Acesta variază între 3-4% în grădini şi până la 10% în serele cu

castraveţi (V. Berar şi colab., 2000).

Cele mai mari pretenţii faţă de sol le au culturile timpurii, ele solicitând

solurile mijlocii luto-nisipoase, lutoase, bogate în humus.

Reacţia chimică neutră (6,3-7,4) a solului, este optimă pentru

majoritatea speciilor legumicole. Sunt însă şi specii care preferă o reacţie acidă,

de 5,5-7, cum ar fi: tomatele, ardeii, dovleceii; iar altele uşor alcalină: ceapa,

varza, fasolea.

Plantele legumicole se caracterizează prin cerinţe mari faţă de hrana din

sol şi accesibilitatea elementelor nutritive componente.

Speciile legumicole cu perioadă scurtă de vegetaţie, au un ritm mai

intens de consum al elementelor nutritive. De exemplu: salata consumă 12 g

elemente nutritive pentru 100 g de recoltă (în timp ce tomatele consumă doar

4,4 g/100 g de recoltă), deci acestea au nevoie de terenuri bine fertilizate şi cu

îngrăşăminte care se dizolvă uşor în apă.

Legumele au cerinţe diferite faţă de hrană în perioada creşterii şi

fructificării lor. Perioada de consum maxim la morcov, pătrunjel şi pătrunjel

este în faza îngroşării rădăcinilor, iar castraveţii în faza creşterii intense a

fructelor.

Speciile legumicole sunt mari consumatoare de azot, fosfor, potasiu,

magneziu, precum şi de microelemente ca bor, cupru, mangan, molibden, fier,

zinc, deşi sunt absorbite în cantităţi foarte mici, au influenţă asupra creşterii şi

fructificării plantelor.

b) Speciile pomicole se cultivă cu bune rezultate pe solurile cu textură

mijlocie şi cu un conţinut în humus de 2-3 % (E. Mihuţ, 2001).

În zonele secetoase trebuie preferate solurile mai grele, căci reţin mai

multă apă, iar în cele umede, solurile uşoare. Caisul, piersicul, părul şi cireşul

cresc şi rodesc mai bine pe solurile uşoare, iar prunul, mărul, vişinul, pe cele

grele.

Solurile pentru pomi nu trebuie să fie prea acide (în zonele de deal) şi

nici prea alcaline (în zonele de stepă).

Conţinutul solului în elemente nutritive trebuie să fie relativ bogat, în

caz contrar se administrează gunoi de grajd între 30-60 t/ha înainte de plantare

şi apoi cu 25-40 t/ha tot la 3 ani.

Apa freatică să fie la o adâncime de sub 0,8 m pentru arbuşti; 1 m

pentru gutui şi merii altoiţi pe portaltoi cu vigoarea slabă şi 2 m pentru restul

speciilor.

c) Viţa de vie valorifică bine aproape toate tipurile de sol, dar cu

variaţii ale producţiei, în funcţie şi de soi. Cele mai bune rezultate le asigură pe

soluri cu textură mijlocie, lutoasă.

Pe solurile argiloase, se obţin producţii mari, dar se întârzie maturarea

strugurilor, iar aroma este diminuată. Aceste soluri argiloase se recomandă

pentru cultura soiurilor destinate producerii vinurilor roşii, deoarece argila

contribuie favorabil la formarea şi intensificarea culorii bobului şi conţinutului

său în antociani (după C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).

Pe solurile nisipoase maturarea strugurilor se face mai repede, lucru

important pentru cultura soiurilor de struguri pentru masă cu maturare

extratimpurie şi timpurie.

Valorificarea solurilor nisipoase prin plantarea cu viţă de vie, se pare a

fi cea mai potrivită, datorită sistemului radicular care pătrunde la adâncimi

mari şi fixează solul nisipos, astfel planta este asigurată cu apă şi substanţele

nutritive (după M. Oprean şi I. Olteanu, 1984; C. Târdea şi L. Dejeu, 1995).

Pentru obţinerea vinurilor de înaltă calitate, cu aromă şi buchet alese, se

recomandă plantarea viţei de vie pe solurile scheletice, deoarece acestea nu

sunt expuse excesului de umiditate, nu sunt compacte şi sunt bine aerate.

CAPITOLUL V

BIOLOGIA ÎNMULŢIRII PLANTELOR

HORTIVITICOLE

Înmulţirea reprezintă funcţia biologică a tuturor organismelor vii prin

care se multiplică numărul de indivizi. Acest proces are importanţă deosebită în

producerea seminţelor şi a materialului săditor, în procesele de selecţie şi

ameliorare, pentru îmbunătăţirea calităţilor soiurilor aflate în cultură şi

obţinerea de forme noi, cu însuşiri superioare.

Înmulţirea plantelor hortiviticole se face pe două căi:

- pe cale sexuată, adică prin seminţe; şi

- pe cale asexuată sau vegetativ, prin intermediul diferitelor porţiuni de

plantă.

În practică, înmulţirea sexuată, este generalizată la fasole, mazăre, unii

portaltoi, iar cea asexuată la ceapă de Egipt, usturoi, viţă de vie şi pomi.

Înmulţirea pe cale sexuată se realizează prin organe specializate, având la bază

polenizarea şi fecundarea, de unde rezultă zigotul, deci o nouă plantă în stadiu

embrionar. La plantele alogame fecundarea se face cu polen străin, iar la cele

autogame cu polen propriu. Alogamia este specifică majorităţii speciilor şi

soiurilor. Înmulţirea asexuată se obţine prin intermediul unor organe sau

porţiuni de organe, care puse în condiţii prielnice dau naştere unor plante

întregi.

5.1. ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE

Plantele legumicole se înmulţesc pe două căi: sexuat (generativ) şi

asexuat (vegetativ).

În practica legumicolă se alege metoda cea mai eficientă de înmulţire a

plantelor legumicole, deoarece în multe cazuri acestea se înmulţesc pe mai

multe căi şi anume:

- generativă (sexuată sau prin seminţe), la tomate, ardei, vinete,

castraveţi, dovlecei, pepeni, varză, conopidă, gulie, ceapă, praz, frunzoase,

morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, sfeclă roşie, spanac, salată etc.;

- vegetativă (asexuată) - usturoi, cartof, hrean etc.;

- vegetativă şi generativă - sparanghel, ştevie, măcriş, tarhon, anghinare;

- asexuat, în sens strict - înmulţirea prin gameţi asexuaţi specializaţi

(spori), specifică ciupercilor.

Înmulţirea sexuată (foloseşte pentru înmulţire seminţe) se practică pe

scară largă în legumicultură deoarece prezintă o serie de avantaje:

- de la o plantă se obţine un număr foarte mare de descendenţi;

- datorită volumului redus şi a conţinutului scăzut de apă, seminţele se

pot păstra uşor un timp mai îndelungat;

- lucrarea de semănat se poate efectua mecanizat;

- permite introducerea în practică a hibrizilorvaloroşi, cu vigurozitate şi

productivitate sporite.

Dintre dezavantajele acestui mod de înmulţire mai importante sunt:

- posibilitatea impurificării soiurilor;

- costul ridicat al seminţei hibride.

Însuşirile principale ale seminţelor. Producerea, circulaţia şi controlul

seminţelor sunt reglementate prin legi şi prin norme tehnice elaborate de

Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei. În fiecare judeţ există inspectorate

pentru controlul seminţelor şi materialului săditor, ai căror inspectori fac

controale în câmp la culturile semincere şi aprobă în fiecare an comercializarea

acestora. Laboratoarele de control de pe lângă aceste inspectorate determină la

seminţe o serie de indici de calitate, iar probelor analizate care corespund li se

eliberează documentele necesare circulaţiei (certificatul de puritate biologică şi

buletinul de analiză).

Indici care se analizează sunt grupaţi astfel:

-indici biologici: autenticitate, formă, mărime, culoare, luciu, miros;

-indici fiziologici: facultate germinativă, energie germinativă;

-indici tehnologici: puritate, stare sanitară, greutate, umiditate.

Autenticitatea garantează că sămânţa este din soiul respectiv.

Puritatea biologică reprezintă proporţia plantelor care întrunesc

ansamblul caracterelor morfologice şi fiziologice şi este redată prin procentul

de seminţe normal dezvoltate şi nevătămate care corespund speciei sau soiului

ca mărime, formă, culoare etc.

Facultatea germinativă - reprezintă capacitatea seminţelor de a germina

sau procentul de seminţe capabile să producă germeni normali. Pentru fiecare

specie de legume este un procent minim admis al facultăţii germinative, astfel:

mărar, leuştean - 50%, ardei, vinete, morcov - 65%; ridichi, ceapă - 70%;

varză, tomate, fasole - 75%; castraveţi, mazăre - 80%. Aceste valori pot scădea

datorită duratei de păstrare cât şi condiţiilor necorespunzătoare de păstrare.

Înmulţirea vegetativă la legume este cea mai veche şi mai simplã metodã

de înmulţire pentru speciile legumicole care nu produc seminţe în condiţiile

ţării noastre (hrean, cartof, ceapa de Egipt, usturoi etc.) sau care produc

seminţe puţine sau sterile (leuştean, tarhon etc.).

Această metodă prezintă avantajele: transmiterea întocmai a caracterelor

la urmaşi, obţinerea de producţii timpurii şi chiar din primul an de cultură la

unele specii perene.

Prezintă şi unele dezavantaje: coeficient de multiplicare mai mic,

cantitatea de material necesar înmulţirii este mare; păstrarea mai anevoioasă

datorită conţinutului ridicat de apă (cartof); spaţii de păstrare mari şi cheltuieli

mai ridicate pentru menţinerea în limite corespunzătoare a factorilor necesari

păstrării etc.

Înmulţirea vegetativă la legume (fig. 2) se face prin următoarele metode

(în funcţie de partea de plantă folosită):

-bulbi şi bulbili: la usturoi şi ceapă; plantarea se face în toamna

(septembrie) sau primăvara devreme (martie), manual sau mecanizat.

-tuberculi: la cartof; se folosesc tuberculi cu diametrul de 30-45 mm

până la 45-60 mm, care se plantează întregi sau secţionaţi, manual sau

mecanizat, primăvara sau vara.

-rădăcini tuberizate: la batat şi hrean; se folosesc rădăcini de 5-15 cm în

lungime şi 0,5-2 cm în diametru cu muguri la ambele extremităţi; se pot planta

direct în câmp sau se pot forţa în spaţii protejate.

-drajoni (lăstari formaţi din mugurii radiculari): la anghinare, tarhon etc.;

drajonii se detaşează cu o porţiune din rădăcină şi se plantează direct în câmp

sau se înrădăcinează în răsadniţe, ghivece; plantarea se face manual, primăvara

devreme.

-despărţirea tufelor: se practică la speciile perene care formează tufe

bogate, cum ar fi la leuştean, anghinare, tarhon, ştevie, măcriş etc., pentru

reîntinerirea culturilor sau completare de goluri; se despart tufele cu cuţitul şi

se plantează primăvara după pornirea în vegetaţie.

- înmulţirea prin rizomi: se practică la ştevie, măcriş, folosindu-se

porţiuni de rizomi care prezintă muguri vegetativi; se plantează primăvara

devreme.

- înmulţirea prin butaşi: se foloseşte pentru speciile care emit uşor

rădăcini adventive din lăstari vegetativi (batat şi tarhon); butaşi se

fragmentează astfel încât să aibă 10 cm şi 3-5 frunze (cele de la bază se

îndepărtează, iar cele de la partea superioară se fasonează; se plantează

primăvara, manual.

- înmulţirea prin marcotaj: se practică la tarhon şi cardon, plante care

emit cu uşurinţă rădăcini adventive când vin în contact cu solul; se face un

muşuroi la baza plantei iar când s-au format rădăcini se detaşează de planta

mamă şi se plantează la loc definitiv, toamna sau primăvara.

- altoire: la pepeni, castraveţi, tomate, vinete etc. Are drept scop

creşterea rezistenţei la atacul ciupercii Fusarium şi la nematozi.

-culturi de ţesuturi şi celule vegetale, practicată "in vitro" pe medii de

cultură nutritive şi condiţii aseptice; este folosită pe scară largă în Olanda, a

început să se folosească şi la noi.

Fig. 2. Înmulţirea plantelor legumicole pe cale vegetativă: a-prin drajoni; b-prin

rizomi; c- prin despărţirea tufelor

5.2. ÎNMULŢIREA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR

FRUCTIFERI

Înmulţirea prin seminţe

În pomicultură se înmulţesc sexuat populaţiile locale de nuc şi castan

comestibil, speciile pentru obţinerea portaltoilor şi pentru obţinerea unor pomi

la care înmulţirea vegetativă este greu de realizat; se foloseşte în ameliorarea

genetică a speciilor pomicole. După extragerea din fructe, seminţele şi sâmburii

se condiţionează şi se stratifică, iar apoi se seamănă în pepinieră sau în ghivece

nutritive. Avantajele sunt asemănătoare celor de la plantele legumicole, din

punct de vedere tehnico economic, în plus pomii rezultaţi din seminţe au o mai

bună rezistenţă la condiţiile nefaste de mediu şi o longevitate mai ridicată.

Cauzele de natură biologică limitează acest tip de înmulţire, acesta fiind folosit

îndeosebi în lucrările de ameliorare.

Înmulţirea vegetativă

Înmulţirea vegetativă prezintă o serie de avantaje: descendenţii obţinuţi

reproduc întocmai caracterele parentale, prezintă uniformitate şi intră repede pe

rod, la care se poate adăuga şi influenţa favorabilă a portaltoiului în cazul

altoirii.

Metodele de înmulţire vegetativă sunt specifice organului supus

înmulţirii:

-înmulţirea prin butaşi: lignificaţi (în uscat) sau erbacei

(semilignificaţi)

-marcotajul: -vertical (prin muşuroire),

-orizontal simplu (aplecare)

-orizontal multiplu (chinezesc)

-şerpuitor

-aerian

-înmulţirea prin drajoni

-înmulţirea prin stoloni

-înmulţirea "in vitro"

-înmulţirea prin altoire (grefare)

-înmulţirea prin despărţirea tufei.

I. Înmulţirea prin butaşi (fig. 3) se bazează pe însuşirea porţiunilor de

plante (porţiuni de tulpină sau de rădăcină) detaşate de planta mamă, care puse

în condiţii favorabile de mediu îşi refac părţile pierdute, formând plante noi.

Butăşirea este de mai multe feluri, în funcţie de:

-organul utilizat la înmulţire (tulpină sau rădăcină)

-de fenofaza în care se execută (în uscat sau în verde)

-de modul de fasonare al butaşilor (simpli, cu călcâi sau cu cârlig).

Fig.3 Tipuri de butaşi: a - simpli; b - cu călcâi; c - cu cârlig

Butaşii de tulpină se folosesc în majoritatea cazurilor şi pot fi lignificaţi

(ramuri de un an) = butăşirea "în uscat" ( se practică la coacăz, agriş, mur, afin)

sau semilignificaţi (în verde), care se practică aproape la toate celelalte specii

pomicole.

Butăşirea în uscat. Ramurile pentru confecţionarea butaşilor se

recoltează toamna, apoi se secţionează în butaşi lungi de 10-15 cm la arbuşti şi

de 40-50 cm la portaltoii vegetativi. După recoltare se secţionează bazal sub

mugure (1-3 mm), iar secţionarea apicală la 10-15 mm deasupra ultimului

mugure; după fasonare se leagă în pachete de 25-50 de bucăţi, bază la bază, se

tratează cu biostimulatori şi cu fungicide sistemice, apoi se stratifică la 2-100C.

Înrădăcinarea (fig.4) este mai bună dacă plantarea se face pe platforme

încălzite în nisip sau perlit, fie în camere cu temperaturi de 21-250C, cu baza în

nisip. Durata preforţării este de 3-4 săptămâni, după care butaşii se păstrează

până la plantare în camere la 0-100C, stratificaţi în nisip. Primăvara se

plantează în şcoala de butaşi.

Butăşirea în verde - recoltarea butaşilor se face în lunile mai-iunie,

până la ora 10. După recoltare butaşii se pun în vase, cu baza în apă rece şi se

acoperă cu tifon umed. Fasonarea se face la 15-20 cm, tăind la 2-3 mm sub nod

şi la 5-10 mm deasupra ultimului nod. Primele 2-3 frunze de la bază se înlătură,

restul se lasă întregi sau se reduc la jumătate. Se leagă în pachete, se tratează cu

biostimulatori. Înrădăcinarea se face în solarii sau sere înmulţitor, cu

temperatura la baza butaşului de 24-250C şi o umiditate ridicată, prin

pulverizarea apei.

Înmulţirea prin butaşi de rădăcină se poate practica la speciile

pomicole cu muguri adventivi pe rădăcini (zmeur, prun, vişin etc) şi constă în

recoltarea de rădăcini, segmentarea lor în butaşi de 2-5 cm şi plantarea acestora

în poziţie verticală în lădiţe cu pământ nisipos.

Fig. 4. Butaş înrădăcinat

II. Înmulţirea prin marcotaj - se realizează prin ramuri sau lăstari

îngropaţi în sol, până prind rădăcini, după care se desprind de planta-mamă,

devenind plante noi, denumite marcote. Se aplică la agriş, coacăz, alun, cătină

şi gutui (fig.5).

Marcotajul poate fi : - vertical (constă în acoperirea succesivă, de 2-3

ori, a bazei lăstarilor sau a ramurilor de un an cu pământ mărunt şi reavăn),

- şerpuitor (constă în deschiderea mai multor şanţuri

concentrice în care se apleacă tulpinile respective)

- orizontal simplu (constă în deschiderea unui şanţ

circular în jurul tufei, la 25-30 cm depărtare, în care se apleacă tulpinile mai

lungi şi bine alese, iar vârful lor se palisează de picheţi).

- orizontal multiplu

III. Înmulţirea prin drajoni - drajonii sunt lăstari care cresc din

mugurii de pe rădăcini, se utilizează la înmulţirea zmeurului, murului, la unele

soiuri de prun şi vişin.

IV. Înmulţirea prin stoloni (fig.6) se practică la căpşun; constă în

formarea a numeroşi lăstari târâtori numiţi stoloni, din ale căror noduri în

contact cu solul, se formează rădăcini şi rozetă de frunze, iar prin separare se

formează noi plante.

Fig.5. Înmulţirea prin marcotaj Fig. 6. Înmulţirea prin stoloni

V. Înmulţirea prin micropropagare "in vitro" - presupune

următoarele faze:

- pregătirea materialului de înmulţire denumit "cap de clonă"

- prepararea mediilor de cultură pe faze de creştere

(multiplicare, alungire, înrădăcinare)

- prelevarea ţesuturilor

- introducerea explantelor pe mediile artificiale din eprubete şi

introducerea în camere cu condiţii speciale de temperatură, lumină şi umiditate

- transplantarea plăntuţelor în ghivece nutritive pe sol sterilizat

până la aclimatizarea şi fortificarea completă,

- plantarea în câmp a plantulelor.

VI. Înmulţirea prin altoire. Altoirea reprezintă un procedeu

tehnologic foarte complex, ce constă în îmbinarea a două porţiuni de plantă -

portaltoiul (partea subterană) şi altoiul (care va forma tulpina-partea aeriană-

şi ce va da ulterior rod) care vor forma o nouă plantă. Concreşterea sau unirea

altoiului cu portaltoiul se realizează în 3 faze: calusarea, sudarea şi

vascularizarea.

Factorii care influenţează reuşita la altoire sunt numeroşi şi anume :

factori biologici (compatibilitatea, starea fitosanitară, starea fiziologică a

partenerilor), factori climatici, polaritatea (partenerii concresc prin îmbinarea

polilor opuşi, apical la portaltoi şi bazal la altoi), factori tehnici (calificarea

altoitorilor, curăţenia secţiunilor, rapiditatea legării, izolarea perfectă a rănilor,

protejarea altoirilor de factori mecanici).

Metode de altoire: prin apropiere (alipire); cu muguri detaşaţi; cu

ramuri detaşate.

5.3. ÎNMULŢIREA VIŢEI DE VIE

În viticultură, scopul înmulţirii este determinat de necesităţile

menţinerii calităţii soiurilor şi sporirea numărului de indivizi. Înmulţirea prin

seminţe (sexuată) este folosită în lucrările de ameliorare a viţei de vie, iar

înmulţirea vegetativă (asexuată) se foloseşte în tehnologiile de obţinere a

materialului săditor viticol.

Înmulţirea sexuată sau generativă

Înmulţirea sexuată sau generativă are la bază procesul de fecundare;

descendenţii obţinuţi au de obicei informaţia genetică a doi indivizi diferiţi,

deoarece soiurile viţei de vie în majoritatea lor sunt plante alogame, însă există

şi cazuri în care organismul nou are informaţia doar a unui individ, rezultat prin

autofecundare (autogamie). Un caz deosebit al acestui tip de înmulţire îl

reprezintă reproducerea prin apomixie, proces prin care indivizii rezultaţi nu au

avut la bază fecundarea embrionului, embrionul dezvoltându-se direct din

nucleul nefecundat (soiurile apirene) (C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).

Plantele obţinute din înmulţirea prin seminţe se caracterizează printr-o

mare variabilitate şi nu reproduc în totalitate soiul din care provin. Viţele

obţinute din seminţe intră târziu pe rod, rodirea este neuniformă, sunt sensibile

la diferite intemperii ale mediului, iar cele nealtoite pe portaltoi rezistenţi, pe

terenurile filoxerate sunt expuse distrugerii. Această variabilitate este folosită

cu succes în lucrările de ameliorare a viţei de vie, prin metoda hibridărilor

sexuate (Şt. Oprea, 1995).

Înmulţirea vegetativă

Înmulţirea vegetativă sau asexuată are la bază procesele de refacere şi

de creştere a organelor prin diviziunea celulelor în mitoză. În acest caz de

înmulţire, formarea noilor indivizi depinde de informaţia genetică a unei

singure plante.

Înmulţirea vegetativă nu duce la schimbări genetice, însă acestea pot

apărea datorită factorilor mutageni; cele mai frecvente sunt mutaţiile mugurale,

care duc la schimbarea mărimii şi culorii strugurilor şi a vigorii de creştere a

viţelor (cum ar fi soiul : Pinot gris - provenit din soiul Pinot noir, Băbească gri

- provenit din soiul Băbească neagră).

Înmulţirea vegetativă se foloseşte des în practica viticolă, deoarece

prezintă următoarele avantaje: viţele obţinute asigură reproducerea fidelă a

însuşirilor şi caracterelor, intră devreme pe rod, rodirea este uniformă şi relativ

constantă an de an, metoda este puţin laborioasă şi economică (Şt. Oprea,

1995; C. Ţârdea şi L. Dejeu, 1995).

Metode de înmulţire vegetativă:

- înmulţirea prin butaşi (butăşirea),

- înmulţirea prin marcotaj,

- înmulţirea prin altoire,

- înmulţirea prin culturi "in vitro".

I. Înmulţirea prin butaşi (butăşirea). Butaşii sunt părţi vegetative

constituite din cel puţin un mugure şi un fragment de lăstar sau coardă, care

detaşate de planta-mamă şi puse în anumite condiţii de mediu, au capacitatea

de a reproduce o nouă plantă, asemănătoare cu cea din care provine.

În prezent butăşirea se foloseşte pentru înmulţirea rapidă a soiurilor şi

clonelor valoroase de viţă de vie, înmulţirea hibrizilor direct producători, a

viţelor portaltoi, a unor soiuri rezistente, a viţelor nealtoite care se plantează pe

nisipuri.

Principiile fiziologice pe baza cărora se sprijină înmulţirea fiziologică

sunt restituţia organelor (formarea organelor care îi lipsesc), independenţa

fiziologică (capacitatea de a păstra şi continua funcţiile vitale un anumit timp

după ce a fost separat de planta mamă), polaritatea, formarea şi circulaţia

substanţelor de creştere.

Clasificarea butaşilor.

după gradul de lemnificare: butaşi verzi (proveniţi din lăstari în

stadiul ierbaceu) şi butaşi lemnoşi sau uscaţi (proveniţi din coarde de un an).

după lungime, în cm sau număr de ochi: butaşi scurţi (1-2 ochi,

max. 10 cm), mijlocii (3-4 ochi, respectiv 25-32 cm), lungi (5-6 ochi, respectiv

40-50 cm), foarte lungi peste 60 cm.

după grosime, în mm: subţiri, cu diametrul sub 6 mm, mijlocii

7-11 mm, groşi, peste 12 mm.

Înrãdãcinarea butaşilor - presupune adesea două etape distincte:

formarea calusului (puncte mici albe-sidefii apărute pe suprafaţa

secţiunii de la baza butaşului)

formarea rădăcinilor - care apar în dreptul razelor medulare şi străbat

scoarţa spre exterior.

Formarea calusului şi a rădăcinilor sunt procese independente, cu toate

că ele au loc în acelaşi timp sau succesiv, iar rădăcinile adventive ce apar,

străbat calusul. Mult timp s-a crezut că ele îşi au originea în calus (C. Ţârdea şi

L. Dejeu, 1995).

Prezenţa mugurelui la butaşi stimulează procesul de rizogeneză,

datorită substanţelor biostimulatoare pe care le furnizează (auxine).

Reuşita butăşirii este condiţionată de factori biologici (acţiunea

substanţelor biostimulatoare şi enzimelor în rizogeneză, vârsta plantelor şi

organelor de plante folosite la butăşire, conţinutul în hidraţi de carbon şi azot,

speciile şi soiurile de viţă de vie) şi de factori tehnologici (factori de mediu -

temperatură, umiditate şi lumină; biostimulatori folosiţi la înrădăcinare).

Înmulţirea prin butaşi verzi - se poate face numai în condiţii de seră.

Schema tehnologică pentru butăşirea în verde este redată mai jos (fig. 7).

Fig.7 Înmulţirea prin butaşi verzi

Înmulţirea prin butaşi lemnoşi - se foloseşte cu rezultate bune în

practica viticolă; se utilizează coarde de un an care înrădăcinează uşor.

Prezintă următoarele verigi tehnologice:

- recoltarea coardelor pentru butaşi lemnoşi (toamna după căderea

frunzelor), iar păstrarea peste iarnă se face în saci din polietilenă la temperatura

de 0-40C, sau în nisip;

- confecţionarea butaşilor lemnoşi (butaşi scurţi, mijlocii sau lungi, la

care se face extirparea ochilor, lăsând numai 1-2 ochi la vârf);

- tratamentul butaşilor cu biostimulatori (se introduc butaşii cu baza în

soluţia de tratament pentru umectare, apoi se zvântă şi se mocirlesc);

- preforţarea butaşilor lemnoşi ( în rumeguş umed, la 25-280C timp de 2

săptămâni, iar după umflarea mugurilor şi apariţia punctelor radiculare se

întrerupe căldura şi se menţin la 2-40C până la plantare);

- înrădăcinarea butaşilor (plantarea lor în sere sau în solarii, în luna

martie, ori în câmp în şcoala de viţe, în aprilie-mai);

recoltarea viţelor obţinute din butaşi şi păstrarea lor peste iarnă.

Recoltarea se face toamna, după căderea frunzelor şi se păstrează însilozate în

nisip până primăvara la plantare.

II. Înmulţirea prin marcotaj. În practică, marcota este porţiunea de

coardă sau de lăstar, care în condiţii favorabile de mediu formează rădăcini,

fără a fi detaşată de planta-mamă. Procesul de rizogeneză se realizează pe

porţiunea de lăstar sau de coardă care se acoperă cu pământ, unde datorită

lipsei de lumină şi acţiunii umidităţii, ţesuturile se menţin mai tinere şi

formează mai uşor rădăcini adventive.

Marcotajul se foloseşte la completarea golurilor în plantaţiile de

portaltoi, mai rar în cele de vii roditoare (din cauză nu sunt rezistente la

filoxeră, cu toate că viţele obţinute pot să rodească chiar din primul an), sau

chiar pentru înmulţirea rapidă a soiurilor şi genotipurilor valoroase şi pentru

obţinerea viţelor nealtoite, care se folosesc la înfiinţarea plantaţiilor pe nisipuri.

Principiile înmulţirii prin marcotaj sunt la fel ca şi cele de la butăşire,

cu excepţia fenomenului de independenţă fiziologică care dispare, deoarece

separarea de planta-mamă se face în urma formării rădăcinilor.

Factorii care determină înrădăcinarea marcotelor sunt asemănători cu

cei de la butăşire, cu excepţia celor ecologici care nu se pot influenţa, deoarece

verigile tehnologice au loc în câmp.

Metodele de marcotaj se clasifică după:

- organele vegetative: a) marcotaj în verde (se folosesc lăstarii)

b) marcotaj în uscat (se folosesc coarde de un an)

- procedeele de executare a marcotajului (după C. Ţârdea şi L. Dejeu,

1995):

a) marcotaj prin muşuroirea lăstarilor sau coardelor (fig.8)

constă în acoperirea coardelor unui butuc cu un muşuroi de pământ, primăvara

devreme, imediat după tăiere, iar lăstarii se acoperă cu pământ în iulie-august.

Toamna, după căderea frunzelor, se desfac muşuroaiele, apoi se recoltează

marcotele prin tăiere şi se plantează la locul definitiv.

Fig.8.Înmulţirea prin muşuroirea lăstarilor sau coardelor

b) marcotaj prin îngroparea coardelor în şanţuri (fig.9) la

anumite adâncimi (15-40 cm), se execută după căderea frunzelor sau primăvara

devreme.

Fig. 9. Înmulţirea prin îngroparea coardelor în şanţuri

c) marcotaj prin prăbuşirea butucilor (fig. 10), se practică

pentru eliminarea golurilor din plantaţiile pe nisipuri şi constă în prăbuşirea

butucului într-o groapă, acoperirea acestuia cu pământ şi scoaterea la suprafaţă

a 2-3 coarde, care se marcotează şi din care se va forma noul butuc.

Fig. 10. Înmulţirea prin prăbuşire

în raport de numărul marcotelor obţinute sau a golurilor completate

(după Şt. Oprea, 1995) marcotajul poate fi: a) marcotaj simplu şi b) marcotaj

multiplu (fig. 11)

Fig. 11. Înmulţirea prin marcotaj

III. Înmulţirea prin altoire este o practică foarte veche, care a devenit

"de bază" pentru înmulţirea viţei de vie după pătrunderea filoxerei în Europa

(1863), anul de debut fiind considerat 1880, fiind o metodă de luptă împotriva

ei.

Altoirea reprezintă un procedeu tehnologic foarte complex, în care cei

doi simbionţi (parteneri) sunt portaltoiul (care va deveni partea subterană a

butucului, rezistentă la filoxeră) şi altoiul (care va forma partea aeriană a

butucului). Ea se bazează pe principiul sudării suprafeţelor secţionate prin

formarea calusului (ţesut intermediar), diferenţierea acestuia şi concreşterea

între cei doi parteneri.

Concreşterea sau unirea altoiului cu portaltoiul se realizează în 3

etape: calusarea, sudarea şi vascularizarea.

Reuşita altoirii este condiţionată de o serie de factori: biologici

(afinitatea, vârsta partenerilor, gradul de maturare al lemnului, densitatea

lemnului coardelor, umiditatea fiziologică), ecologici (temperatura, umiditatea,

lumina, aerul) şi tehnologici (dimensiunile partenerilor, starea fitosanitară a

materialului, executarea operaţiei de altoire, viabilitatea mugurilor altoilor etc.)

Metode de altoire:

- după materialul biologic folosit:

- altoirea în verde (se folosesc lăstarii);

- altoirea în uscat (se folosesc coardele de un an).

- după procedeul de execuţie a altoirii:

-altoirea în copulaţie simplă sau perfecţionată;

-altoirea mecanizată, în diferite sisteme.

- după gradul de înrudire genetică:

- heteroplasmică (partenerii aparţin unor specii sau soiuri diferite);

- homeoplasmică (partenerii aparţin aceluiaşi soi sau individ).

Altoirea în verde (fig 12) se foloseşte fie în scopul înmulţirii rapide a

soiurilor nou create, fie la completarea golurilor în plantaţiile de vii roditoare.

Epoca altoirii în verde este în timpul înfloritului (sfârşitul lunii mai-începutul

lui iunie); metoda obişnuită de altoire este în copulaţie simplă.

Fig. 12. Altoirea în verde

Altoirea în uscat la masă (fig.13) se execută manual sau mecanizat;

altoirea manuală foloseşte metoda de altoire clasică, în copulaţie perfecţionată

cu pană; altoirea mecanizată presupune îmbinarea simbionţilor în mai multe

sisteme: omega, vârf de lance, fulger, nut şi feder etc.

Fig. 13. Altoirea în uscat

a) în copulaţie perfecţionată b) mecanizată

IV. Înmulţirea "in vitro" (înmulţirea prin micropropagare) constituie

o cale de înmulţire vegetativă modernă, cu următoarele avantaje: rată

superioară de multiplicare a plantelor în comparaţie cu celelalte metode de

înmulţire; obţinerea materialului săditor liber de boli virotice; posibilitatea

stocării materialului vegetal, ca rezervă biologică utilă.

Înmulţirea prin micropropagare constă în regenerarea şi creşterea de

plante noi din explante vegetale de provenienţă variată: ţesuturi meristematice,

organe de plantă (antere, ovare, muguri), celule de calus sau celule regenerate

din protoplaşti, ce se pun pe medii nutritive aseptice adecvate.

Cel mai mare inconvenient al clonării "in vitro", îl reprezintă faptul că

viţele obţinute nu pot fi folosite direct la înfiinţarea plantaţiilor, datorită

obligativităţii altoirii lor pe viţe americane rezistente la filoxeră, cu excepţia

plantării pe soluri nisipoase. Acest inconvenient nu împiedică folosirea acestor

tehnici în înmulţirea soiurilor şi clonelor valoroase pentru înfiinţarea

plantaţiilor furnizoare de coarde altoi.

CAPITOLUL VI

ZONAREA PLANTELOR HORTIVITICOLE

Zonarea a fost efectuată în ţara noastră pe criterii ştiinţifice încă din

1960 şi a avut drept scop valorificarea la cote înalte a însuşirilor calitative şi

cantitative ale producţiei soiurilor şi speciilor.

Zonarea se referă la repartizarea teritorialã a plantelor hortiviticole în

cele mai potrivite areale (centre, podgorii, bazine) de cultură, în funcţie de

cerinţele lor faţã de factorii de vegetaţie, de condiţiile ecologice, pedologice şi

social-economice. Aceste areale sunt grupate pe spaţii geografice mai mari,

denumite zone. Zona este un teritoriu natural, mai mult sau mai puţin

delimitat, cu caracteristici asemănătoare, rezultat din interacţiunea factorilor de

vegetaţie cu cei social economici şi care duc la stabilirea unui anumit profil de

producţie.

Un factor determinant în zonarea plantelor hortiviticole îl reprezintă

clima cu toţi factorii ei, însă nu trebuie minimizat rolul celorlalţi factori

pedologici, social-economici, conservarea habitatului, poluarea mediului etc.

6.1. ZONAREA PLANTELOR LEGUMICOLE

În zonarea plantelor legumicole se ţine cont de factorii geografici

(altitudine, latitudine şi longitudine), climatici (căldură, lumină, precipitaţii şi

vânturi), pedologici şi socio-economici (cerinţele populaţiei faţă de consumul

de legume, asigurarea forţei de muncă, tradiţie pentru cultura legumelor,

asigurarea bazei tehnico-materiale).

În prezent plantele legumicole sunt repartizate în 3 zone (fig.14), astfel:

1.Zona I - reprezentată de Câmpia de Sud şi cea din vest;

Se cultivă toate speciile legumicole, cu precădere: tomate, ardei, vinete,

bame, fasole, pepeni; se practică toate sistemele de cultură; sunt dezvoltate

culturile timpurii.

-subzona I - S şi SE;

-se caracterizează prin: -temperatura medie anuală 10-110C

-precipitaţii 400-500 mm anual

-umiditatea atmosferică = 55-65%

-soluri brun deschis de stepă, cernoziomuri, nisipuri.

-subzona II - SV ţării (Câmpia de Vest a Banatului şi Crişanei)

-se caracterizează prin: : -temperatura medie anuală 10,5 -110C

-precipitaţii 550-650 mm anual

-umiditatea atmosferică=65-75%

-soluri - cernoziomuri, nisipuri solificate, soluri

aluvionare.

2.Zona II - cuprinde N. Munteniei şi Olteniei (PH,DB,AG,VL), Câmpia

Moldovei, o parte din Podişul Transilvaniei.

-caracteristici: -temperatura medie anuală 9-100C

-precipitaţii 450-550 mm anual

-umiditatea atmosferică=65-80% (zona subumedă)

-soluri brun roşcat

-ocupă ~30%, se cultivă specii puţin pretenţioase la căldură: ceapă, usturoi,

vărzoase, rădăcinoase, ardei, castraveţi, fasole. Predomină culturile de vară în

câmp.

3.Zona III - cuprinde dealurile din Transilvania (CJ, Mediaş, Turda,

Sibiu, MS), Muntenia, Oltenia şi Moldova.

-se caracterizează prin -temperatura medie anuală 8-8,70C

-precipitaţii 550-650 mm anual

-umiditatea atmosferică=57-65%

-se cultivă specii mai puţin pretenţioase la căldură: vărzoase, rădăcinoase,

castraveţi, fasole; culturi de vară şi toamnă.

Fig. 14. Zonarea plantelor legumicole

6.2. ZONAREA PLANTELOR POMICOLE

Zonarea pomiculturii constă în delimitarea regiunilor, bazinelor şi

centrelor favorabile pentru cultura acestor specii, în dependenţă de cerinţele lor

faţă de factorii climatici şi pedologici, precum şi de condiţiile pedo-climatice.

Aceasta s-a realizat în cadrul a trei zone de vegetaţie naturală şi anume: zona

pădurilor de foioase, zona de silvostepă şi zona de stepă.

1.Zona pădurilor de foioase: cuprinde 3 subzone:

subzona pădurilor de fag ce se caracterizează prin: dealuri

înalte 500-800 m, temperatura medie anuală 6-80C, precipitaţii anuale 650-900

mm, soluri podzolice, argilo-iluviale, brune-luvice, rendzine. Se cultivă

predominant speciile: coacăz, agriş, afin şi unele soiuri de măr.

subzona pădurilor de gorun ocupă dealurile mijlocii şi partea

inferioară a celor înalte; 300-800 m altitudine. Se caracterizează prin:

temperatura medie anuală 7-100C, precipitaţii 600-800 mm annual, soluri

eumezobazice, brune-luvice şi cenuşiu de pădure. Speciile pomicole care se

cultivă: măr, prun, vişin, zmeur şi unele soiuri de păr.

subzona pădurilor de stejar, gârniţă şi cer ocupă partea nordică

a Câmpiei Române, Piemontul Getic şi piemonturile extreme vestice, cu o

altitudine de 50-500 m. Caracteristicile zonei: temperatura medie anuală 8,5-

100C, precipitaţii anuale 500-700 mm, soluri brune roşcate, brune luvice,

luvisoluri, pseudogleizate, cenuşii de pădure etc. Specii pomicole ce se cultivă:

măr, păr, prun, gutui, cireş, vişin, nuc, alun, căpşun.

2. Zona de silvostepă ocupă suprafeţe mai mari sau mai mici în toate

provinciile, altitudinea 50-500 m. Se caracterizează prin: temperatura medie

anuală 9-10,50C, precipitaţii 400-500 mm anual, soluri cenuşii, brune-roşcate,

brune luvice, cernoziomuri, aluviuni. Se cultivă toate speciile pomicole.

3. Zona stepei danubiene este reprezentată de partea de est şi de sud a

Câmpiei Române, Dobrogea, platforma Bârladului, insule în Câmpia Siretului,

altitudinea 0-200 m. Caracteristicile zonei: temperatura medie anuală 9-11,50C,

precipitaţii anuale 350-450 mm, solurile sunt cernoziomuri ciocolatii şi

castanii, soluri bălane de stepă, aluviuni. Speciile pomicole cultivate sunt: cais,

piersic, migdal, prun, cireş, vişin, soiuri văratice de măr şi păr, nuc în condiţii

de irigare.

În cadrul acestor zone naturale s-au identificat 13 zone pomicole, astfel:

5 în zona subcarpatică a piemonturilor (pădurile de fag, gorun şi stejar ), 3 pe

podişuri şi platforme, 4 în zona colinară şi de şes, 1 în zona inundabilă a

Dunării:

I. Dealurile subcarpatice meridionale

II. Piemonturile de vest

III. Podişul Someşan

IV. Bordura Podişului Transilvaniei şi Ţara Bârsei

V. Subcarpaţii Orientali

VI. Podişul Târnavelor

VII. Câmpia Transilvaniei

VIII. Podişul Moldovei

IX. Câmpia Română de Vest

X. Câmpia de Vest a Banatului şi Crişanei

XI. Câmpia Moldovei

XII. Bărăganul şi Dobrogea

XIII Zona inundabilă a Dunării şi gura Siretului

Sub aspectul concentrării culturii pomilor, zona subcarpatică a Olteniei

şi Munteniei ocupă primul loc, cu aproximativ 42 % din suprafaţa pomicolă a

ţării.

În celelalte regiuni pomicole, există bazine şi centre renumite ca:

Bistriţa Năsăud, Baia Mare (măr), Geoagiu (nuc, măr), Fălticeni (măr şi păr),

Cisnădie, Cotnar (cireş), Medgidia, Mangalia (piersic şi cais) etc.

6.3. ZONAREA VIŢEI DE VIE

Ţara noastră prezintă deosebiri sub raport ecoclimatic şi ecopedologic,

ceea ce a determinat împărţirea în 8 regiuni viticole (fig. 15) (M. Oşlobeanu şi

colab., 1991).

Regiunea viticolă este un habitat ce prezintă unele particularităţi

privind condiţiile ecologice, soiurile cultivate, tehnologiile aplicate, nivelul

producţiilor obţinute şi însuşirile calitative ale produselor vitivinicole rezultate.

Regiunile viticole:

I. Regiunea viticolă a Podişului Transilvaniei cuprinde

plantaţiile viticole începând de la Apold (SB) până la Bistriţa-Năsăud şi Dej.

Se caracterizează prin resurse heliotermice moderate (temperatura medie

anuală 90C), resurse hidrice bogate, durata medie a perioadei de vegetaţie este

de 173 zile. Toate celelalte valori ale temperaturilor (temperatura din timpul

înfloritului, media multianuală a lunii iulie, media temperaturilor maxime din

august) şi media precipitaţiilor, indică prezenţa unui climat răcoros.

Condiţiile ecoclimatice permit obţinerea unor produse vinicole de

calitate superioară, datorită toamnelor lungi şi însorite. Se produc vinuri albe

de calitate superioară, vinuri aromate şi vinuri materie primă pentru spumante.

Cuprinde 5 podgorii cu 17 centre viticole şi 1 centru viticol independent, din

care mai importante sunt: Târnave, Alba Iulia, Sebeş-Apold.

II. Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei cuprinde

plantaţiile de la Hlipiceni (BT) până la Tâmboieşti (VN) şi Smârdan (GL).

Climatul prezintă valori heliotermice superioare celei anterioare (temperatura

medie anuală este de 9,30C), dar cu resurse hidrice mai mici (precipitaţii 350

mm în perioada de vegetaţie); verile sunt călduroase şi secetoase, iar iernile

lungi şi geroase, temperaturile coboară până la -26,50C, uneori -32,50C. Durata

perioadei de vegetaţie este de 190 de zile. Regiunea are 12 podgorii cu 44

centre viticole şi 6 centre viticole independente, cu importanţă mare fiind:

Odobeşti, Coteşti, Panciu, Cotnari, Nicoreşti şi Huşi. Se produc vinuri albe şi

roşii de consum curent, vinuri albe de calitate superioară, vinuri dulci naturale

la Cotnari şi vinuri materie primă pentru spumante. De asemenea, zona deţine

aproximativ 30% din suprafaţa cultivată cu soiuri de struguri pentru masă.

Fig. 15 Delimitarea zonelor viticole

III. Regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei cuprinde

plantaţiile din sudul ţării, de la Rîmnicu Sărat până la Halânga (MH) şi

Segarcea (DJ). Datorită poziţiei sudice climatul are valori heliotermice mai

ridicate, dar cu resurse hidrice mai mici, comparativ cu celelalte regiuni şi mai

ales cu cea a Transilvaniei; toate celelalte valori ale factorilor ecoclimatici sunt

ridicate apreciabil; lungimea perioadei de vegetaţie este de 185 zile; iernile au

valori extreme de -29,90 ÷ -35,20C (la Banu Mărăcine). Se produc vinuri roşii

şi albe de calitate superioară şi mai rar de consum curent. Are 8 podgorii cu 31

centre viticole şi 3 centre viticole independente, din care mai importante:

Drăgăşani, Ştefăneşti - Argeş, Pietroasele, Tohani, Sâmbureşti, Segarcea.

IV. Regiunea viticolă a Dealurilor Banatului - de la Moldova Nouă

(CS) până la Teremia Mare (TM), cuprinde plantaţii viticole cu caracter

insular. Această regiune prezintă un climat cu valori heliotermice asemănătoare

cu cele ale Moldovei, dar cu resurse hidrice mai mari, iernile cu valori extreme

de -33,60 ÷ -25,70C; restul componentelor (numărul zilelor fără îngheţ, al celor

cu temperaturi medii diurne active, lungimea perioadei de vegetaţie-190 zile şi

numărul zilelor cu temperaturi maxime > 300C) sunt apropiate de regiunea

Munteniei şi Olteniei. Se produc vinuri albe şi roze de consum curent şi de

calitate superioară în 5 centre viticole independente: Moldova Nouă, Tirol,

Silagiu, Recaş, Teremia.

V. Regiunea viticolă a Dealurilor Crişanei şi Maramureşului este

limitată în sud de Centrul viticol Miniş, iar la nord de Centrul viticol Halmeu

(SM).

Se caracterizează prin climat cu valori heliotermice ridicate comparativ

cu Transilvania, dar cu resursele hidrice cele mai ridicate comparativ cu

celelalte 7 regiuni. Se caracterizează printr-un număr redus de zile fără îngheţ

(213 zile), al celor cu temperaturi medii diurne active (187), al lungimii

perioadei de vegetaţie (175) şi al numărului zilelor cu temperaturi maxime >

300C (8-31); cât şi al iernilor cu valori extreme de -27,20….-30,10C (adesea la

Măderat).

Plantaţiile ocupă soiuri de struguri pentru vinuri albe de calitate

superioară, vinuri materie primă pentru spumante şi puţine pentru vinuri roşii.

Regiunea are 4 podgorii cu 11 centre viticole şi 2 centre viticole independente.

VI. Regiunea viticolă a Colinelor Dobrogei cuprinde plantaţii viticole

de la Mangalia până la Tulcea şi Măcin. Climatul este secetos, cu veri foarte

călduroase. Temperatura medie anuală este de 10,90C, iar durata perioadei de

vegetaţie este de 185 zile. Iernile sunt mai puţin aspre, cu valori extreme de -

26,60 C, dar şi cu centre viticole unde minima coboară până la -330C (la

Murfatlar).

Regiunea este destinată producerii vinurilor albe şi roşii de calitate

superioară, dar şi specializată în producerea soiurilor de struguri pentru masă.

Are 3 podgorii cu 9 centre viticole şi 5 centre independente, mai importante

fiind: Murfatlar, Mangalia, Sarica-Niculiţel.

VII. Regiunea viticolă a Teraselor Dunãrii se întinde de la Zimnicea

(TL) la Feteşti (IL), de-a lungul Dunării.

Datorită poziţiei sale geografice deţine cele mai mari resurse

heliotermice în condiţii de resurse hidrice modeste; de asemenea prezintă

condiţii foarte favorabile în ceea ce priveşte: numărul de zile fără îngheţ (230

zile), cel cu temperaturi medii diurne active (198), lungimea medie a perioadei

de vegetaţie (188) şi numărul zilelor cu temperaturi maxime > 300C (24-42);

iernile cu valori extreme de -27,00 ÷ -30,20C (la Zimnicea şi la Greaca).

Regiunea viticolă are 2 podgorii şi anume: Greaca (3 centre viticole) şi

Ostrov cu 5 centre viticole.

Zona este specializată în producerea soiurilor de struguri pentru masă şi

a vinurilor albe şi roşii de consum curent.

VIII. Regiunea viticolă a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din

sudul ţării. Aceasta cuprinde podgoriile şi centrele viticole dintre Vraţa (MH)

şi Râmnicelu (BR).

Condiţiile ecopedologice, ecoclimatice şi orografice ale acestei regiuni

sunt mai apropiate de cele de pe Terasele Dunării, însă mai puţin prielnice viţei

de vie datorită temperaturilor din timpul verii şi iernii (de -29,80 ÷ -33,40C).

Predomină arealele viticole sub formă insulară, grupate mai mult în

centre viticole independente ( are 3 podgorii cu 8 centre viticole şi alte 11

centre independente).

În cadrul fiecărei regiuni viticole se exercită influenţa diferită a unor

factori ecologici, dând naştere acelor areale denumite podgorii şi centre

viticole ( după M. Oşlobeanu şi colab.,1991), fiind caracterizate astfel:

Podgoria reprezintă unitatea viticolă naturală şi tradiţională, cu condiţii

relativ asemănătoare privind factorii ecologici, direcţiile de producţie, soiurile

cultivate şi tehnologiile vitivinicole aplicate, care împreună duc la obţinerea

unor producţii cantitative şi calitative cu caracteristici asemănătoare.

Centrul viticol - cuprinde un areal viticol mai mic, inclus într-o

podgorie sau în afara acesteia (centrul viticol independent), concentrat în jurul

unei localităţi cu importanţă economico-socială.

Zonarea soiurilor de struguri pentru masă

O problemă importantă a soiurilor de struguri pentru masă o constituie

asigurarea unui consum în stare proaspătă o perioadă cât mai mare de timp din

an, cu cerinţe la nivelul exigenţelor consumatorilor, prin cultivarea unor soiuri

cu potenţial ridicat de producţie.

În ţara noastră, în funcţie de resursele heliotermice au fost delimitate

următoarele zone:

Zona foarte favorabilă - terasele Dunării. Această zonă prezintă cele

mai bune resurse heliotermice din perioada de vegetaţie a viţei de vie din ţara

noastră, aici ajung la maturitate toate soiurile de struguri pentru masă. De

asemenea, în această zonă se obţine o timpurietate în maturarea strugurilor,

putând fi valorificaţi ca trufandale.

II. Zona favorabilă de cultură cuprinde podgoriile şi centrele viticole

din Dobrogea, din regiunea viticolă a Dealurilor Munteniei şi Olteniei

(podgoria Dealu Mare, Dealurile Buzăului, Severinului, Dealurile Craiovei),

precum şi unele areale din Regiunea viticolă a nisipurilor şi altor terenuri

favorabile din sudul ţării (podgoriile Dacilor, Calafat, Sadova-Corabia, centrul

viticol Drăgăneşti Olt).

În această zonă soiurile de masă constituie o direcţie secundară de

producţie (20%). Maturarea strugurilor se face cu 1-2 săptămâni mai târziu

decât în zona precedentă.

III. Zona de favorabilitate mijlocie cuprinde numeroase centre viticole

şi podgorii din Regiunea viticolă a Dealurilor Moldovei (Odobeşti, Panciu,

Nicoreşti, Huşi, Iaşi), a Dealurilor Munteniei şi Olteniei (Ştefăneşti, Drăgăşani,

Tg. Jiu), a Dealurilor Banatului şi a nisipurilor din Brăila şi Buzău. În această

zonă se asigură maturarea soiurilor mijlocii, dar cu o întârziere de 2-3

săptămâni faţă de zona foarte favorabilă. Soiurile târzii nu ajung la maturitate,

iar cele timpurii şi extratimpurii asigură o eficienţă economică redusă.

IV. Zona tolerată - cuprinde podgorii şi centre viticole din Moldova,

Transilvania, Crişana, Maramureş, cu resurse climatice insuficiente pentru

cultura economică a soiurilor de struguri pentru masă. Se cultivă soiuri de

struguri pentru masă cu maturare mijlocie, pentru consum local, care ajung la

maturitate cu o întârziere de 3-5 săptămâni faţă de zona foarte favorabilă.

Zonarea soiurilor pentru struguri de vin se face după:

- aptitudinile productive, în: - soiuri de mare producţie (Galbenă de

Odobeşti, Roşioară etc.)

- soiuri de calitate (Pinot gris,

Chardonnay etc.)

- direcţia de producţie: a) pentru vinuri albe de consum;

b) pentru vinuri albe de calitate superioară;

c) pentru vinuri roşii şi roze de consum curent;

d) pentru vinuri roşii de calitate superioară;

e) pentru vinuri albe aromate de calitate

superioară ca: Muscat Ottonel la Blaj şi Iaşi; Tămâioasă românească la

Pietroasa-Buzău, la Ştefăneşti-Ag. şi la Drăgăşani

f) pentru vinuri spumante: Fetească albă,

Fetească regală, Riesling italian, Pinot noir şi Muscat Ottonel pe Târnave,

precum şi la Alba-Iulia, Sebeş, Iaşi şi Panciu.

g) pentru distilate învechite obţinute din vin, în

care unele soiuri de struguri pentru vinuri albe de consum curent (Mustoasă de

Măderat, Fetească regală etc.) pot fi destinate acestei producţii în podgoriile

Diosig, Valea lui Mihai, Odobeşti, Vaslui ş.a.

CAPITOLUL VII

ÎNFIINŢAREA ŞI ÎNTREŢINEREA CULTURILOR

DE LEGUME

Înfiinţarea culturilor de legume se poate realiza prin: semănat direct în

câmp (mazăre, fasole etc.), plantarea răsadurilor (tomate, vinete, vărzoase etc.)

cât şi prin plantarea de părţi vegetative (cartof, ceapa de arpagic). Alegerea

corespunzătoare a metodei de înfiinţare depinde de specie şi de sistemul de

cultură ( în câmp, în solarii, sere).

7.1. SISTEME DE CULTURI LEGUMICOLE

Principalele sisteme de culturi legumicole sunt legate de

tehnologiile care se folosesc. Diferenţele care apar în funcţie de locul unde se

face cultura, de perioada de cultură şi de destinaţia producţiei. Astfel, după

locul de cultură avem:

- culturi în câmp

- culturi protejate (în solarii şi tunele)

- culturi forţate (în sere şi răsadniţe)

Culturile în câmp ocupă ponderea cea mai mare atât ca suprafaţă

cât şi ca volum al producţiei. Acestea pot fi: extratimpurii, timpurii,

semitimpurii sau de vară, de toamnă (târzii) şi întârziate.

La culturile extratimpurii şi timpurii în câmp sortimentul este

destul de restrâns, şi anume: verdeţuri, legume din grupa verzei, rădăcinoase,

tomate timpurii. Producţiile obţinute sunt destinate consumului proaspăt.

Culturile de vară ocupă ponderea cea mai mare dintre culturile de

câmp. Sortimentul este foarte larg (lipsesc verdeţurile). Producţia este destinată

consumului proaspăt sau pentru industrializare.

Culturile de toamnă în câmp au o pondere mare, sunt constituite

dintr-un sortiment bogat, iar producţiile obţinute se folosesc fie pentru

industrializare (tomate), fie pentru depozitare şi păstrare (ceapă, rădăcinoase).

Culturile protejate în tunele şi solarii se practică în 2 cicluri: ciclu

scurt (primvara-vara) şi ciclul prelungit (primăvara-toamna); se înfiinţează cu

2-3 săptămâni mai devreme decât în câmp; producţiile se realizează cu un

avans de 2-3 săptămâni faţă de cele din câmp. Sortimentul este asemănător cu

cel de la culturile timpurii din câmp: verdeţuri, varză timpurie, conopida

timpurie, tomate timpurii.

Dacă practicăm culturi protejate pentru toamnă, atunci se pot folosi

aceste spaţii până în decembrie; sortimentul fiind mai larg: castraveţi de

toamnă, verdeţuri pentru consum de toamnă.

Destinaţia producţiei: consum în stare proaspătă.

Culturi forţate - culturi în sere şi răsadniţe încălzite. La culturile în

sere deosebim: culturi în ciclul I (iarnă-vară), ciclul II (vară-iarnă), culturi în

ciclul I decalat (primăvară-vară sau primăvară-toamnă). Acestea asigură

consumul de legume în perioadele reci ale anului, sortimentul este mai restrâns

decât în câmp şi anume: tomate, castraveţi, ardei şi vinete - culturi de bază şi

verdeţuri, ardei iute, gulioare - culturi asociate. Se folosesc soiuri specifice,

adaptate condiţiilor climatice din seră. Tehnologiile de cultură sunt mai

complexe, încât permit obţinerea unor producţii foarte mari.

Destinaţia producţiei: pentru consum în stare proaspătă.

7.2. FOLOSIREA INTENSIVĂ A TERENULUI ÎN

LEGUMICULTURĂ

Asigurarea cu legume proaspete o perioadă cât mai mare de timp

din an şi obţinerea producţiilor sporite de legume, presupune organizarea mai

multor cicluri de cultură pe aceeaşi suprafaţă, prin culturi succesive, asociate,

duble şi intercalate.

Asolamentele şi rotaţia culturilor. Prin asolament se înţelege

stabilirea structurii speciilor în cadrul unei ferme legumicole şi modul de

repartizare a acestora pe suprafaţa de teren (în anul de cultură), iar rotaţia

reprezintă repartizarea speciilor din cadrul asolamentului, pe aceeaşi suprafaţă

de teren, timp de mai mulţi ani.

În cadrul unui asolament raţional, speciile legumicole sunt

repartizate pe baze ştiinţifice. Astfel, la stabilirea structurii culturilor, speciile

să fie diferite din punct de vedere sistematic, pentru a preîntâmpina

transmiterea bolilor şi dăunătorilor specifici plantelor din aceeaşi familie

botanică. Revenirea pe acelaşi teren trebuie să aibă loc după cel puţin 3-4 ani.

Monocultura este dăunătoare legumelor.

Legumele cu sistem radicular profund (morcov, pătrunjel etc.) vor

alterna cu cele care au un sistem radicular superficial (ceapă, castraveţi etc.).

Modul de valorificare a îngrăşămintelor organice şi minerale este

de asemenea foarte important în stabilirea asolamentului, respectiv a rotaţiei.

Legumele mari consumatoare de îngrăşăminte (varza, ardeiul, vinetele) se

plantează în solele îngrăşate în primul an sau după plantele care ameliorează

fertilitatea solului.

Durata de vegetaţie a speciilor prezintă un rol deosebit, deoarece în

asolament şi respectiv în rotaţie trebuie să fie plante care eliberează terenul

diferit. Speciile legumicole care se seamănă primăvara devreme (morcov,

pătrunjel etc.) vor urma după culturi care eliberează terenul toamna devreme

(tomate, ardei, vinete etc.), pentru a putea fi pregătit terenul. Culturile timpurii

se amplasează pe sole pe care în anul anterior au fost plante care se recoltează

devreme (de exemplu, fasole). Pentru legumele rădăcinoase se recomandă ca

premergătoare foarte bune solanaceele, cucurbitacee, bune premergătoare

cerealele şi contraindicate, rădăcinoasele, bulboasele, verdeţuri.

Durata de vegetaţie are rol important şi în combaterea buruienilor,

deoarece buruienile nu au timp să crească şi seminţelor să ajungă la maturitate.

Structura culturilor din asolament, destinaţia producţiei, modul de

înfiinţare a culturilor (prin semănat direct sau prin plantare) şi lucrările de

întreţinere determină stabilirea unui anumit tip de asolament şi o rotaţie

corespunzătoare.

Speciile legumicole cu desime mare şi cu tendinţă de îmburuienare

trebuie să urmeze celor prăşitoare, care lasă terenul mai curat de buruieni.

Se pot întocmi asolamente legumicole pentru culturi în câmp cu 4-5

culturi de bază şi o solă săritoare de lucernă, ce durează 3-4 ani, de trifoi de 2

ani sau de cereale păioase. După lucernă se obţin rezultate foarte bune

cultivând tomatele, castraveţii, vărzoasele.

Numărul solelor din cadrul asolamentului trebuie să fie egal cu

numărul anilor de rotaţie. În cadrul asolamentului se stabilesc 2-4 culturi de

bază ce ocupă fiecare câte o solă, iar speciile cu pondere mică, dar cu

tehnologii asemănătoare se grupează în cadrul aceleaşi sole, pentru o mai bună

rotaţie. Numărul culturilor de bază poate fi micşorat (pentru producţie destinată

industrializării) sau mărit (în fermele mici, familiale).

Cele mai bune rotaţii se obţin atunci când suprafeţele solelor sunt

egale.

În tabelul 4 este prezentată orientativ o schemă de asolament a

culturilor, de 4 ani, iar în tabelul 5 o schemă de asolament din grădinile de

lângă case.

Tabelul 4

Schemă de asolament legumicol cu suprafeţe egale ale solelor

SolaAnul

I SolanaceaeRădăcinoase sau

bulboaseVărzoase

Bostănoase sau

păstăioase

IIRădăcinoase sau

bulboaseVărzoase

Bostănoase sau

păstăioaseSolanaceae

III VărzoaseBostănoase sau

păstăioaseSolanaceae

Rădăcinoase sau

bulboase

IVBostănoase sau

păstăioaseSolanaceae

Rădăcinoase sau

bulboaseVărzoase

Tabelul 5

Scheme de asolament în grădinile de lângă casă şi microferme

ParcelaAnul

1 2 3

ITomate, ardei,

pătlăgele vinete

Legume pentru rădăcini

tuberizate şi pentru bulbi

Varză timpurie + culturi

succesive

II

Legume pentru

rădăcini tuberizate şi

pentru bulbi

Varză timpurie + culturi

succesive

Tomate, ardei, pătlăgele

vinete

IIVarză timpurie +

culturi succesive

Tomate, ardei, pătlăgele

vinete

Legume pentru rădăcini

tuberizate şi pentru bulbi

Culturi succesive, asociate, duble şi intercalate - reprezintă un

mijloc de diversificare şi eşalonare a producţiei legumicole, precum şi o

folosire mai rentabilă a terenului, concretizată în producţii mari, fără costuri

suplimentare deosebite. De asemenea aceste culturi ne dau posibilitatea

folosirii cât mai raţionale a forţei de muncă.

Prin culturi succesive se înţelege cultivarea a 2-3 specii legumicole

succesiv, pe acelaşi teren, în acelaşi an.

În cadrul lor distingem o cultură de bază sau principală (care

ocupă terenul o perioadă mai lungă de timp şi dă producţii mai ridicate) şi o

cultură secundară sau succesivă (cultura care are o durată de vegetaţie mai

mică şi o pondere mai redusă). Când se succed două culturi cu durata de

vegetaţie şi importanţă asemănătoare cea în ogor propriu este cea de bază.

Cultura secundară (asociată) are pretenţii mai mici faţă de lumină şi se poate

înfiinţa înainte, în acelaşi timp sau după înfiinţarea culturii de bază.

Prin culturi asociate se înţelege sistemul de cultivare a două sau

mai multe culturi de legume deodată, pe acelaşi teren şi în acelaşi an.

Cele două culturi asociate pot fi reprezentate de specii din aceeaşi

familie botanică (tomate asociate cu ardei iute) sau soiuri ce aparţin aceleiaşi

specii (tomate cu port înalt cu tomate cu port pitic).

În vederea asocierii cultura secundară se intercalează pe intervalul

dintre rândurile culturii de bază; momentul plantării poate fi în acelaşi timp sau

decalat.

Culturile succesive şi asociate din legumicultură se folosesc în

toate sistemele de cultură.

În alcătuirea schemelor pentru culturile succesive şi asociate se are

în vedere perioada de vegetaţie, particularităţile sistemului radicular, talia

plantelor, pretenţiile faţă de temperatură, apă, lumină şi substanţe nutritive,

destinaţia producţiei, gradul de mecanizare a lucrărilor.

Exemple de culturi asociate: - tomate cu salată; - castraveţi cu

salată; - vinete cu spanac, tomate cu ardei etc.

Culturile asociate sunt mult folosite în sere. Tomatele se asociază

bine cu salata şi unele verdeţuri (mărar, pătrunjel, ardei iute). De asemenea, pe

marginea aleilor principale din sere se pot produce răsaduri pentru cultura

legumelor în câmp.

Exemplu de culturi succesive cu 2, 3 culturi: pentru folosirea

sezonului rece din toamnă, la aceste culturi, prima se poate înfiinţa în toamnă

(spanac sau ceapă verde - în prima decadă a lui octombrie) şi se recoltează în

primăvară (sfârşitul celei de a doua decadă a lui aprilie), după care se plantează

tomate timpurii, iar după recoltarea acestora, la sfârşitul decadei a doua a lui

iulie, se poate înfiinţa a treia cultură (conopida), care se va recolta în toamnă;

spanac- ardei gogoşar-spanac; varză timpurie cu castraveţi de toamnă etc.

În horticultură se mai practică sistemul culturilor duble (plante

legumicole după furaje sau cereale, care se recoltează vara devreme) şi

intercalate (în plantaţiile tinere de pomi şi viţă de vie care în primii ani nu

folosesc întreg spaţiul dintre rânduri şi acesta se poate cultiva cu salată, spanac,

mazăre, varză sau fasole oloagă.

7.3. ÎNFIINŢAREA CULTURILOR LEGUMICOLE

Pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturilor

Alegerea terenului pentru o fermă legumicolă trebuie să ţină seama

de factorii climatici, pedologici şi social-economici existenţi.

Este recomandabil ca terenurile să fie dintre cele cu grad ridicat de

fertilitate, cu conţinut în humus de 4-5 %, plane, cu textură luto-nisipoase,

nisipo-lutoase, cu structură bună, care se lucrează uşor, adăpostite de vânturi şi

curenţi reci de aer, în apropierea unei surse de apă pentru irigat, cu pânza de

apă freatică la adâncime mai mare de 2 m.

La alegerea terenului se va ţine seama şi de apropierea de pieţele de

desfacere precum şi de căile de comunicaţie practicabile.

Lucrările de pregătire a terenului sunt:

-toamna: desfiinţarea culturilor anterioare; mobilizarea solului cu

grapa cu discuri sau cu cultivatorul, la adâncimea de 10-15 cm; nivelarea de

întreţinere, ce are drept scop îndepărtarea denivelărilor rămase de la cultura

anterioară; fertilizarea de bază, care se efectuează cu îngrăşăminte organice sau

verzi şi cu îngrăşăminte chimice greu solubile; arătura de bază se execută

imediat după nivelarea terenului şi concomitent cu fertilizarea de bază.

-primăvara: pregătirea patului germinativ în care urmează să se

semene este foarte importantă şi constă în asigurarea căldurii, oxigenului şi

umidităţii necesare germinării seminţelor şi se asigură prin afânarea stratului de

sol la adâncimea la care se introduce sămânţa; administrarea îngrăşămintelor

chimice cu azot, lucrare urmată de grăpat sau discuit pentru încorporarea

acestora în sol; erbicidarea înainte de modelare când se folosesc erbicide

volatile, ce necesită încorporarea imediată în sol; modelarea terenului, lucrare

prin care se realizează un profil al solului sub formă de straturi înălţate,

despărţite prin rigole pentru apa necesară irigării legumelor.

b. Semănatul legumelor

Semănatul legumelor în câmp se face manual sau mecanizat. Pentru

semănatul mecanizat a fost realizată recent o semănătoare de precizie pentru

înfiinţarea culturilor legumicole care asigură o distribuţie uniformă pentru toate

tipurile de seminţe (Neagu şi Vâlcu, 1999). De asemenea, se folosesc diverse

maşini, ca: SPC-6 pentru sfeclă, fasole, pepeni; Stanhay (pentru seminţe

calibrate şi granulate), Nibex (pentru seminţe necalibrate şi nedrajate).

Semănatul se poate face prin împrăştiere, în rânduri simple sau în benzi,

precum şi în cuiburi. Cel mai răspândit sistem este semănatul în rânduri,

deoarece permite mecanizarea lucrărilor de semănat şi de întreţinere a culturii.

La culturile cu seminţe mici, pe terenurile uşoare, se recomandă tăvălugirea

înaintea semănatului, pentru realizarea unei adâncimi constante şi un contact

bun al seminţelor, condiţii esenţiale pentru o răsărire uniformă. La stabilirea

metodelor de semănat se ţine seama de asigurarea densităţii optime de plante la

unitatea de suprafaţă şi de spaţiul necesar efectuării lucrărilor de întreţinere şi

recoltare.

Epoca de semănat a legumelor direct în câmp variază în funcţie de:

particularităţile agrobiologice ale speciilor (temperatura minimă pentru

germinarea seminţelor şi a temperaturilor care pot survine după răsărirea

plantelor), zonă, perioada dorită să se obţină producţia.

Faţă de zonele de cultură, între cele din sudul şi vestul ţării şi cele

din nord şi sud est, în ceea ce priveşte epoca optimă de însămânţare în câmp,

pot fi diferenţe de până la 3 săptămâni. Din punct de vedere calendaristic,

semănatul direct în câmp se face începând cu luna martie. În tabel 6 sunt redate

epocile de semănat pentru principalele specii legumicole. Pentru speciile

rezistente la temperaturi scăzute se recomandă semănatul cât mai timpuriu.

Temperatura necesară încolţirii seminţelor este diferită de la o

specie la alta, dar să nu fie sub 00 C şi nici peste 350C.

Pentru unele specii se recomandă eşalonarea semănării pe o

perioadă de timp mai lungă, chiar la alte epoci decât cele normale, cum este

cazul mazării şi fasolei păstăi, în scopul asigurării cu legume a fabricilor de

conserve.

Tabelul 6

Epoca de înfiinţare a culturilor de legume în câmp

Perioada

calendaristică

Temperaturi minime

necesare în solSpeciile

1-15 martie 2-40CMazăre, ceapă, usturoi, salată, spanac,

păstârnac, pătrunjel, morcov, ridichi

15-30 martie 4-60C Vărzoase timpurii, sfeclă

15-30 aprilie 8-100CTomate semănate direct şi timpurii, varză

de vară, fasole, dovlecei

1-10 mai 10-120CArdei, vinete, tomate de vară-toamnă,

castraveţi

15-25 mai 14-150C Pepeni, ceapă de apă, praz, ţelină, bame

Legumele pretenţioase la căldură (tomate, ardei, vinete, castraveţi)

se plantează după 10 mai, când a trecut pericolul brumelor târzii de primăvară.

Legumele rezistente la frig (varza, conopida, gulia, salata) se plantează în jurul

datei de 15 III; dar aceleaşi specii destinate consumului de toamnă se plantează

la sfârşitul lunii iunie sau la început de iulie.

Adâncimea de semănat depinde de mărimea seminţelor, textura

solului, umiditatea solului, epoca de semănat. Cu cât seminţele sunt mai mici

cu atât adâncimea de semănat este mai mică, seminţele mici (salată, pătrunjel)

se seamănă la 1-2 cm adâncime, cele mijlocii (ardei, castraveţi etc.) la 2-3 cm,

iar cele mari (pepeni, fasole etc.) la 3-5 cm; pe solurile grele, seminţele se

seamănă mai la suprafaţă. Toamna seminţele se seamănă mai adânc decât

primăvara.

c. Producerea răsadurilor de legume

Majoritatea culturilor de specii legumicole se înfiinţează prin

intermediul răsadului. Dintre acestea menţionăm: tomatele, ardeiul, vinetele,

ţelina, legumele vărzoase, castraveţii ş.a. Această verigă tehnologică prezintă

multiple avantaje: permite lărgirea ariei de cultură a speciilor pretenţioase la

căldură şi micşorează consumul de seminţe, scurtarea perioadei de folosire a

terenului, practicarea culturilor succesive, obţinerea producţiilor timpurii de

legume, asigurarea unui material viguros, liber de boli şi dăunători etc.

Răsadurile sunt plante legumicole tinere produse în sere, solarii,

răsadniţe, adăposturi şi teren neprotejat şi care atunci când condiţiile permit, se

plantează la loc definitiv, în teren protejat sau neprotejat (V. Popescu, 1997).

Răsadurile se produc fie pentru cultura în câmp descoperit, fie pentru

cultura protejată din tunele, solarii şi sere. Modul de producere a lor depinde de

destinaţie şi de perioada de înfiinţare a culturii.

Verigile tehnologice în producerea răsadurilor de legume sunt

următoarele: pregătirea spaţiilor pentru producerea răsadurilor de legume,

pregătirea stratului necesar producerii răsadurilor, semănatul pentru producerea

răsadului, lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor (Elena Florescu şi colab.,

1988).

Pregătirea spaţiilor pentru producerea răsadurilor de legume

Înaintea fiecărui ciclu de producţie, serele, solariile şi răsadniţele se

verifică în vederea asigurării condiţiilor optime pentru obţinerea unui răsad de

bună calitate. Această pregătire constă în verificarea şi repararea elementelor

de construcţie şi a instalaţiilor, mobilizarea solului din sere şi solarii,

dezinfecţia solului şi a scheletului, instalarea răsadniţelor sau a solariilor cu

biocombustibil.

Verificarea construcţiilor constă în repararea şi consolidarea scheletului

serelor şi solariilor, etanşeizarea spaţiilor, înlocuirea geamurilor sparte la sere

sau la ramele de răsadniţe şi se acoperă solariile cu polietilenă. La instalaţiile

termice, hidrice din seră se face revizia tehnică.

Mobilizarea solului se face mecanizat, cu maşini speciale sau manual,

cu cazmaua; iar mărunţirea se execută cu freza.

Dezinfecţia solului se face atât preventiv, cât şi curativ. Se poate face

pe cale termică (cu aburi) şi pe cale chimică cu diferite insecto-fungicide, în

funcţie de gradul de infestare a solului şi natura acestora. Dezinfecţia

construcţiilor, a uneltelor şi ghivecelor se face prin stropiri cu diferite produse

chimice.

Instalarea răsadniţelor. În cazul folosirii răsadniţelor cu încălzire

biologică, lucrările de pregătire a acestora constau în: procurarea şi păstrarea

biocombustibilului până la folosire (principalul biocombustibil îl reprezintă

gunoiul de grajd, care se păstrează în platforme, astfel încât să nu intre în

fermentaţie), pregătirea acestuia (presupune declanşarea fermentaţiei),

instalarea răsadniţelor, care cuprinde aşezarea tocurilor şi geamurilor şi se lasă

4-5 zile, apoi se introduce un strat de pământ gros de 10-12 cm sau 14-16 cm,

după cum răsadul se repică sau nu.

Pregătirea substratului necesar producerii răsadurilor de legume

Pentru producerea răsadurilor se pregăteşte un substrat afânat,

permeabil, bogat în elemente nutritive, cu un pH corespunzător, liber de boli şi

dăunători care să permită obţinerea unor răsaduri viguroase şi sănătoase.

Amestecul de pământ se pregăteşte din toamnă, din mai multe componente:

pământ de ţelină sau de grădină, mraniţă, turbă, nisip de râu, compost. Există o

serie de reţete folosite de practica legumicolă ce ţin cont de specia la care se

produce răsadul (tomate, ardei, vinete, varză) şi de destinaţia acestuia (pentru

semănat, repicat în strat sau cuburi nutritive).

La pregătirea amestecurilor de pământ se adaugă îngrăşăminte pentru

sporirea fertilităţii substratului şi praf de var pentru neutralizarea reacţiei

turbei, dacă turba este acidă.

În scopul pregătirii amestecurilor nutritive se execută operaţiile:

mărunţire, cernere, măsurare în volume, dezinfecţie, omogenizare.

Introducerea substratului în diferitele spaţii se face cu 3-4 zile înainte de

semănat sau repicat, pentru a se încălzi. Grosimea substratului diferă în funcţie

de scop (pentru semănături dese, care se repică sau nu) şi spaţiu (în sere, solarii

sau răsadniţe).

Componentele care alcătuiesc substratul se pot folosi în diferite

proporţii şi la umplerea ghivecelor de material plastic şi la confecţionarea

cuburilor nutritive. Ghivecele din plastic destinate repicatului se umplu integral

cu amestecuri nutritive, în timp ce ghivecele destinate semănatului se umplu

doar 2/3. Cuburile nutritive se confecţionează manual cu ajutorul preselor sau

mecanizat cu maşini de mare productivitate.

Semănatul pentru producerea răsadurilor

Semãnatul se face diferenţiat în funcţie de spaţiul folosit, epocă,

densitate, suprafaţă etc.

Perioada de semănat se stabileşte în funcţie de cerinţele plantelor faţă

de căldură şi de epoca de plantare a răsadurilor (în sere, în solarii, în tunele sau

în câmp) , dar se ţine cont şi de vârsta răsadului la plantare.

Semănatul se poate face în răsadniţe, sere, solarii sau afară pe brazde

reci. Se execută fie manual, fie mecanizat. Semănatul manual în vederea

producerii răsadurilor de legume se face în rânduri la 4-5 cm în cazul când se

repică şi 8-10 cm când acestea nu se repică sau prin împrăştiere. După

semănatul manual, stratul de acoperire a seminţelor se tasează cu o scândură,

apoi se udă şi se acoperă cu diverse materiale. Răsadniţele se acoperă cu

geamuri şi rogojini, iar în sere şi solarii cu o folie de polietilenă până la

răsărirea plantelor. Semănatul manual se mai poate face şi în lădiţe (pentru

suprafeţe mici) sau direct în ghivece (castraveţi, dovlecei, pepeni, pentru

culturi timpurii în câmp). Pentru culturile de toamnă se poate face semănatul pe

brazde reci.

Adâncimea de însămânţare este condiţionată de dimensiunile

seminţelor, fiind între 0,5 şi 1,5 cm. Cantitatea de sămânţă folosită şi data

semănatului se stabilesc în funcţie de specie, felul culturii şi se prezintă în

tabelul 7.

Tabelul 7

Date privind semănatul pentru producerea răsadurilor

Cultura

Data semănatului:Cantitatea de sămânţă

la m2, în g/m2

Necesar de

sămânţă la

100 m2de

cultură, în g În sere În solarii În câmp Repicat

Nerepi-

cat

Ardei 10 X-30

XI20 I-10 II 1-10 III 13-15 5-7 10-12

Castraveţi 25 IX-5

XII10-20 III - 40-50 - 8-10

Conopidă - 1-10 I 15-25 II 8-10 3-4 3

Tomate

timpurii

15 X-30

XI21 I-5 II 5-10 III 7-8 3-4 3-4

Tomate de

toamnă-

20 III-20

IV

20 III-20

IV12-15 5-7 3-4

Varză

timpurie- 10-15 I

15 II-1

III8-10 3-4 4-5

Varză de

vară- - 15-20 III 8-10 4-5 4-5

Varză de

toamnă- - 20-30 IV 8-10 4-5 4,5

Vinete 15 X-30

XI1-5 II

25 II-10

III15-17 7-8 8-9

Lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor

Lucrările care se aplică în scopul obţinerii unui răsad de bună calitate

(sănătos, viguros) sunt: repicatul, dirijarea factorilor de vegetaţie, combaterea

buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor, călirea răsadurilor (după Elena Florescu şi

colab., 1988).

Repicarea este lucrarea prin care răsadurile încă mici, rezultate din

semănătură deasă, se transplantează la distanţe mai mari pentru a le crea

condiţii mai bune de lumină şi hrană în scopul creşterii şi dezvoltării.

În practică, repicatul se execută după 8-10 zile de la răsărire sau când

plantele au formate primele 2 frunze adevărate (tomate, ardei, vinete) ori 3-4

frunze adevărate (varză, conopidă, salată, ţelină, praz).

Repicatul se face direct pe stratul de amestec sau în ghivece. Înainte de

repicat răsadurile se udă pentru a putea fi scoase mai uşor şi se plantează apoi

cu 1-2 cm mai adânc, excepţie făcând răsadurile de ţelină şi de salată. Lucrarea

se execută manual, cu ajutorul plantatorului.

Repicatul pe strat nutritiv (fig. 16) se practică cu prioritate pentru

culturile de vară, în răsadniţe sau solarii, iar repicatul în ghivece pentru

culturile timpurii în câmp şi pentru culturile forţate şi protejate.

Fig. 16. Repicatul în strat

Repicatul la ghivece este mai costisitor, dar, asigură obţinerea de plante

de bună calitate, prinderea este mai bună şi mai rapidă, ceea ce duce la

obţinerea de producţii mai timpurii. Ghivecele folosite la repicat pot fi cuburile

sau ghivecele nutritive, ghivecele din material plastic, sau de alte tipuri.

Lucrarea de transplantat se execută cu ajutorul plantatorului de lemn,

prin introducerea rădăcinilor răsadului în orificiul făcut cu ajutorul

plantatorului.

Dirijarea factorilor de vegetaţie (temperatura, lumina, apa, aerul,

hrana) se face de la semănat şi până la plantarea răsadurilor, în funcţie de

spaţiul unde se produce răsadul, de specie, faza de vegetaţie.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor în timpul vegetaţiei răsadurilor se

face periodic prin tratamente la sol şi foliare, cu soluţii insectofungicide la

momentele indicate şi în dozele corespunzătoare sau prin tratamente termice.

Combaterea buruienilor se face preventiv prin dezinfecţia termică sau

chimică şi curativ prin erbicidare sau prin plivitul manual. Pentru suprafeţe

mari se recomandă folosirea erbicidelor, cu respectarea dozei şi a momentului

de aplicare. Plivitul se execută când buruienile sunt încă mici, după o udare,

pentru uşurarea smulgerii buruienilor, fără a deranja răsadurile.

Călirea răsadurilor constă în pregătirea acestora pentru condiţiile care

le vor întâlni după plantare; se realizează prin întreruperea fertilizărilor, aerisiri

repetate până la descoperirea totală a răsadniţelor atât ziua cât şi noaptea, cât şi

reducerea udărilor. Lucrarea se începe cu 6-10 zile înainte de plantare. Un

răsad bine călit are tulpina groasă şi scurtă, iar în cazul unor specii coloraţie

specifică violacee-roşietică (tomate sau varză).

Tratarea cu substanţe bioactive pentru accelerarea sau înhibarea

creşterii răsadurilor. Dintre acestea menţionăm: produsele cu efect retardant:

Cycocel, iar dintre cele cu efect stimulator: Radistim, Procaină.

d. Plantatul legumelor

Plantarea părţilor vegetative. Acest mod de înfiinţare se practică în

cazul speciilor care se înmulţesc vegetativ: cartof, usturoi, ceapa, leuştean,

tarhon, revent ş.a.). Pentru înfiinţarea culturilor se folosesc diferite părţi

vegetative (bulbi - la ceapă, bulbili - la usturoi, tuberculi - la cartof, porţiuni de

tufă - tarhon, revent, anghinare, rizomi - la revent etc.) care puse în condiţii de

înrădăcinare, asigură formarea unor noi plante.

Plantarea răsadurilor. Culturile legumicole care se înfiinţează prin

producere de răsad sunt: tomatele timpurii, de vară-toamnă, ardeiul, vinete,

varza albă, gulia, conopida, ţelina, ceapa de apă, prazul, salata timpurie,

castraveţii timpurii.

Epoca de plantat este diferită pentru fiecare specie în funcţie de

cerinţele lor faţă de căldură, durata perioadei de vegetaţie a soiurilor şi de

perioada de obţinere a producţiei.

Tomatele timpurii se plantează după 20 aprilie în S ţării şi până la 5

mai în zonele nordice. Legumele pretenţioase la căldură (tomate, ardei, vinete,

castraveţi) se plantează după 5-10 mai, când a trecut pericolul brumelor târzii,

iar în sol avem 10-140C.

Legumele rezistente la frig (varza, salata, conopida, gulia) se

plantează la 1/2 lui III, când în sol avem cca 70C; aceleaşi specii, dar destinate

consumului de toamnă se plantează la sfârşitul lui iunie şi început de iulie.

Salata pentru toamnă se plantează în august, iar cea destinată

producţiei timpurii de primăvară în septembrie-octombrie.

Pregătirea răsadului pentru plantat constă în eliminarea plantelor

bolnave, vătămate sau slab dezvoltate, dezinfectarea acestora, mocirlirea

rădăcinilor răsadurilor, fasonarea rădăcinilor şa unele specii şi îndepărtarea a

1/3 sau 1/2 din limbul foliar la varză, conopidă, ceapa de apă, ţelina, plantate

vara.

Metode de plantat: manual, semimecanizat, mecanizat şi

automatizat.

Plantatul manual - se face cu plantatorul, cu săpăliga sau cu lingura

de plantat. Răsadurile produse direct în strat de pământ se plantează cu

plantatorul, cele produse în cuburi sau ghivece se plantează în cuiburi deschise

cu sapa sau săpăliga. Tehnica plantării cu plantatorul: vezi laborator

"Înfiinţarea culturilor de legume".

Plantatul semimecanizat - deschiderea rigolelor se face mecanizat,

iar plantatul manual.

Plantatul mecanizat, se face cu maşina de plantat MPR-6 (8) EM,

care odată cu plantatul execută şi udarea răsadurilor. Se face pe suprafeţe mari.

Ea este posibilă dacă răsadul a fost produs corect şi are talie corespunzătoare

(lungimea de la colet 15-25 cm, grosimea tulpinii 4-8 mm). Dacă răsadul nu a

fost produs în cuburi sau ghivece nutritive, acesta se mocirleşte şi se fasonează

(vezi laborator). După plantare, se udă imediat răsadurile.

Distanţa minimă între plante pe rând este de 10-12 cm.

Plantarea automatizată a răsadului constă într-o bandă dublă de

hârtie dispusă sub formă de rolă în care au fost introduse seminţele la anumite

distanţe. Aceste benzi au fost depuse în condiţii optime pentru încolţirea

seminţelor şi dezvoltarea răsadului, iar la momentul plantării rolele au fost

transportate în câmp la o maşină de plantat cu 5 sau 6 secţii, acţionată de

tractor.

Adâncimea de plantat depinde de particularităţile fiecărei specii.

Tomatele pot fi plantate la adâncimi mai mari, deoarece pot emite rădăcini

adventive, când răsadurile sunt alungite pot fi plantate culcat. Răsadurile de

vinete, ardei, castraveţi se plantează cu 1-2 cm mai adânc, iar cele cu tulpina

scurtă: salată, ţelină se plantează la aceeaşi adâncime cu cea la care au fost

produse.

Schemele de înfiinţare (distanţa intre rânduri şi între plante pe

rând) diferă cu specia şi soiul cultivat, tipul culturii şi tehnologia aplicată,

textura şi fertilitatea solului, crearea condiţiilor necesare mecanizării culturii.

Distanţele de plantare determină densitatea culturii, deci spaţiul necesar

nutriţiei plantelor.în câmp, la majoritatea speciilor se plantează 2 rânduri pe

strsatul de 94 cm sau 104 cm la distanţa de 50-70 cm sau 80 cm pe 12-30 cm.

La salată se plantează 4 rânduri, în benzi a câte 2 rânduri.

Înfiinţarea culturilor de legume în spaţii protejate (răsadniţe,

solarii şi sere)

Metode: aceste culturi se înfiinţează prin plantarea răsadurilor

produse în cuburi sau ghivece, cu excepţia culturilor de verdeţuri care se

seamănă direct.

Epoci: 1. În solarii acoperite se poate planta: - cu 2-3 săptămâni

mai devreme decât în câmp, deoarece acestea fiind acoperite , temperaturile

sunt mai ridicate decât cele de afară. De exemplu, tomatele se plantează la

începutul lui aprilie, ardeii, vinetele, castraveţii în decada a doua a lui aprilie;

- în cazul semănăturilor sau plantărilor din toamnă epoca este

aceeaşi ca şi în câmp, deoarece solariile se acoperă doar primăvara cât mai

timpuriu;

- la culturile succesive epoca este mai târzie cu 3-4 săptămâni,

solarul urmând a fi acoperit atunci când timpul se răceşte.

2. În răsadniţe epocile de înfiinţare a culturilor depind de sursa de

căldură, de condiţiile climatice ale zonei, de modul de folosire anterior al

răsadniţei;

3. În sere, epoca depinde de ciclurile de producţie din timpul

anului, astfel: ciclul I (iarnă-vară) cu înfiinţarea culturilor în ianuarie şi ciclul

II (vară-toamnă), cu înfiinţarea culturilor la sfârşitul lui iunie.

Tehnica de plantare este asemănătoare cu cea din câmp, cu mici

particularităţi (culturile asociate se pot planta după cultura principală, sau odată

cu aceasta, deschiderea cuiburilor se poate face şi cu lingura de plantat etc.).

7.4. ÎNTREŢINEREA CULTURILOR LEGUMICOLE

În câmp, după semănatul sau plantatul legumelor se aplică o serie

de lucrări care au ca scop asigurarea condiţiilor optime de creştere şi

dezvoltare.

Lucrările cu caracter general aplicate culturilor legumicole sunt:

- afânarea solului;

- răritul sau completarea golurilor, după caz;

- combaterea buruienilor prin prăşit, plivit, erbicidare,

mulcire;

- tratamentele pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor;

- irigarea şi fertilizarea fazială;

Afânarea solului. În legumicultură există pericolul bătătoririi şi

formării crustei datorită irigării prin aspersiune şi a lucrărilor de întreţinere

mecanizate, motiv pentru care în scopul uşurării pătrunderii aerului în sol,

pentru buna dezvoltare a sistemului radicular, pentru spargerea crustei care

îngreunează germinaţia seminţelor (în cazul culturilor înfiinţate prin semănat

direct) se execută lucrarea de afânare a solului. Aceasta se face prin praşile

mecanice şi manuale repetate, care contribuie şi la combaterea buruienilor. Se

execută manual între plante pe rând şi mecanizat între rânduri, cu grape, freze,

tăvălugul inelar, cultivatorul. Efectul negativ al crustei, în cazul în care

seminţele sunt încolţite se combate prin udări aplicate prin aspersiune, cu

norme mici şi dese.

Răritul - se aplică unor culturi înfiinţate prin semănat direct în

câmp în vederea asigurării densităţii necesare formării părţii comestibile la:

rădăcinoase, ceapă etc. Se poate face de 2 sau 3 ori/an. Momentul optim de

efectuare a primului rărit este la formarea primelor frunze adevărate. Celelalte

lucrări de rărit se execută la intervale de 3 sau 6 săptămâni. Lucrarea se

efectuează manual, prin smulgerea plantelor de prisos, lăsând pe cele

viguroase, sau se execută mecanizat. Plantele căzute la primul rărit se pot folosi

ca răsad pentru plantarea în goluri. În cazul rădăcinoaselor, plantele eliminate

de la cel de al treilea rărit se pot da la consum.

Neefectuarea la timp a lucrării de rărit duce la obţinerea de

producţii necorespunzătoare din punct de vedere cantitativ, dar mai ales

calitativ; iar la rădăcinoase părţile comestibile se deformează.

Lucrarea este costisitoare şi obositoare, motiv pentru care s-au

căutat diferite metode pentru eliminarea ei: amestecarea seminţelor mici cu

nisip sau rumeguş, drajarea seminţelor, reglarea normei optime la semãnat.

Completarea golurilor se face în scopul realizării unor densităţi

optime, cu sămânţă umectată sau preîncolţită, pentru a grăbi pornirea în

vegetaţie; iar în cazul culturilor înfiinţate prin răsad, cu fire din acelaşi soi şi de

aceeaşi vârstă cu răsadurile folosite la înfiinţarea culturii, lucrarea efectuându-

se manual.

Combaterea buruienilor se realizează prin praşile mecanice, plivit

manual, mulcirea solului şi erbicidare.

Prăşitul se execută când buruienile sunt mici; se realizează manual

(de obicei, între plante pe rând) sau mecanizat (între rânduri). De regulă se

execută două praşile manuale pe rând şi 3-4 praşile mecanizate între rânduri.

Plivitul constă în smulgerea buruienilor din imediata apropiere a

rândului de plante. Se execută în culturile cu densitate mare (ceapă,

rădăcinoase) şi pe suprafeţe mici.

Mulcirea înseamnă acoperirea solului pe intervalele dintre rânduri,

cu paie tocate, pleavă, hârtie, folie de culoare neagră. Pe lângă combaterea

buruienilor, prin împiedicarea apariţiei lor, mulcirea este folosită şi pentru a

împiedica formarea crustei, pentru menţinerea umidităţii solului şi încălzirea

mai rapidă a acestuia. Se aplică la unele specii, ca: tomate de vară, ardei,

vărzoase timpurii ş.a.

Erbicidarea este cea mai eficientă metodă de combatere a

buruienilor. Reuşita acestei lucrări depinde însă de alegerea celui mai bun

erbicid în raport cu specia şi faza de vegetaţie, precum şi de doza

corespunzătoare şi felul echipamentului utilizat la erbicidat.

Erbicidarea se poate aplica: - înainte de înfiinţarea culturii;

- preemergent, între semănat şi răsărit;

- postemergent, pe cultură.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin

folosirea rotaţiei, înlăturarea plantelor gazdă, aplicarea tratamentelor

fitosanitare specifice. Substanţele chimice folosite pentru tratamentele

împotriva bolilor şi dăunătorilor se administrează în doze corespunzătoare, în

funcţie de specie şi fenofaza de vegetaţie. Cu 2-3 săptămâni înainte de

recoltare, aceste tratamente se întrerup. La culturile de salată şi de spanac nu se

fac tratamente anticriptogamice, în schimb la cele de seră se fac cele mai multe

tratamente, deoarece pericolul apariţiei bolilor şi dăunătorilor este foarte mare.

Fertilizarea culturilor de legume. Legumele au cerinţe diferite faţă

de elementele nutritive în funcţie de specie, soi, sistem radicular. De multe ori

necesităţile plantelor nu sunt în corelaţie cu starea de aprovizionare a solului şi

astfel apar manifestări negative ale acestora cu efecte directe asupra creşterii şi

dezvoltării lor (plantele devin mai puţin rezistente la boli şi dăunători, la

condiţiile nefavorabile de mediu etc.)

Speciile legumicole extrag din sol cantităţi mari de substanţe

nutritive într-un timp scurt, motiv pentru care solurile pe care se cultivă trebuie

să aibă o fertilitate ridicată şi să fie aprovizionate cu doze de îngrăşăminte

corespunzătoare cu nevoile plantelor cultivate.

Îngrăşămintele folosite în legumicultură sunt: îngrăşămintele

organice - gunoi de grajd, mraniţă, compost, îngrăşăminte verzi şi

îngrăşăminte chimice - cu azot, fosfor, potasiu, mixte şi complexe.

Gunoiul de grajd este cel mai complet îngrăşământ pentru aproape

toate speciile de legume. În funcţie de tipul solului, acesta măreşte

permeabilitatea pentru apă şi aer, precum şi capacitatea de reţinere a apei şi

sporeşte fertilitatea solului.

Mraniţa rezultă din descompunerea bălegarului şi se administrează

tomatelor, verzei, vinetelor, ardeilor la cuib, în cantităţi cuprinse între 10-15

t/ha.

Compostul este îngrăşământul rezultat în urma descompunerii

diferitelor resturi din gospodării (vreji de plante, frunze, tescovină etc.) la care

se adaugă bălegar şi îngrăşăminte chimice. De asemenea poate fi folosit şi

compostul din dejecţiile de porcine, precum şi apa din canalizările oraşelor

(Vâjâială şi colab., 1983).

Îngrăşămintele verzi (lupinul, trifoiul) îmbogăţesc solul în

substanţe nutritive, prin încorporarea lor, unde are loc descompunerea.

Îngrăşămintele chimice au efecte mai favorabile atunci când le

completează pe cele organice. Dozele se stabilesc în funcţie de cerinţele

plantelor. Dintre îngrăşămintele chimice ce se administrează, în raport de

substanţa activă pe care o conţin, enumerăm: azotatul de amoniu, azotatul de

sodiu, superfosfatul, sarea potasică, sulfatul de potasiu, fosfaţii şi polifosfaţii de

amoniu.

Metodele de administrare a îngrăşămintelor sunt în funcţie de

epoca de administrare: fertilizare de bază, atunci când îngrăşămintele se

încorporează o dată cu efectuarea arăturilor, înainte de semănat sau plantat.

Toamna se administrează gunoi de grajd şi îngrăşămintele pe bază de fosfor,

iar primăvara îngrăşămintele pe bază de azot.

Fertilizarea de pornire (de primăvară), se aplică legumelor la

semănat sau la plantat, pentru asigurarea răsăririi. Îngrăşămintele organice bine

descompuse se aplică manual, la cuib, iar cele chimice se administrează

manual.

Fertilizarea fazială (suplimentară) constă în aplicarea

îngrăşămintelor în timpul perioadei de vegetaţie a plantelor, pentru completarea

nevoilor acestora în diferitele faze de vegetaţie. Se administrează

îngrăşămintele cu azot şi potasiu. Se aplică o îngrăşare suplimentară la plantele

cu perioadă scurtă de vegetaţie şi 3-4 fertilizări la cele cu perioada de vegetaţie

mai lungă. Administrarea fazială a îngrăşămintelor se execută predominant în

perioada formării părţilor comestibile.

Irigarea fertilizantă sau fertirigarea constă în administrarea

îngrăşămintelor o dată cu apa de irigat.

Un rol important în nutriţia plantelor îl au şi îngrăşămintele

complexe foliare, care pe lângă macro şi microelemente conţin şi vitamine,

hormoni şi aminoacizi. Acestea se aplică prin pulverizare pe plantă şi sunt

absorbite de către frunze foarte rapid.

Administrarea îngrăşămintelor se face după o udare, apoi se

încorporează imediat în sol, printr-o praşilă manuală sau mecanică.

Irigarea culturilor de legume. Cerinţele plantelor pentru apă diferă

în funcţie de specie, durata perioadei de vegetaţie, fenofaza, tehnologia

aplicată, condiţiile pedoclimatice etc. Un regim de umiditate în sol

corespunzător duce la obţinerea de producţii cantitative şi calitative superioare

şi constante an de an. În cazul în care necesarul apei din sol, care se exprimă

prin plafonul minim în procente din intervalul umidităţii active (IUA), nu este

asigurat din precipitaţii, este obligatorie completarea deficitului prin irigare. La

legume, plafonul minim trebuie să fie de 50-80 % din IUA.

Fertirigarea sporeşte şi eficienţa îngrăşămintelor chimice, prin

mărirea gradului de solubilizare.

În general, la legume normele de udare sunt de 300-600 m3/ha de

apă şi se administrează în funcţie de faza de vegetaţie şi de condiţiile climatice

(îndeosebi de precipitaţiile căzute). Primăvara, la începutul perioadei de

vegetaţie, se administrează tot la 10-12 zile norme de udare de 300-400 m3/ha,

în perioada caldă a anului (mai - septembrie) acestea se aplică la intervale de 5-

10 zile cu norme de 400-500 m3/ha; iar la sfârşitul perioadei de vegetaţie

(început de toamnă) intervalele se măresc din nou.

Metodele de udare practicate în legumicultură:

- irigarea pe brazde sau pe rigole - caz în care apa ajunge la

rădăcinile plantelor prin infiltraţie; solul nu se răceşte şi nu formează crustă, iar

coronamentul rămâne uscat ceea ce permite efectuarea lucrărilor. Necesită

nivelarea şi modelarea prealabilă a terenului; se aplică tuturor plantelor

legumicole;

- irigarea prin aspersiune - la această metodă apa este distribuită

plantelor prin aspersoare izolate sau aripi de ploaie, sub formă de picături. Se

recomandă pentru udarea speciilor cu pretenţii ridicate la umiditatea

atmosferică: castraveţi, varză, salată etc. Are avantajul că terenul nu trebuie

nivelat şi nici modelat, însă aspersiunea favorizează apariţia bolilor

criptogamice, formează crustă, bătătoreşte solul şi îl răceşte.

- irigarea subterană - caz în care apa este dirijată la rădăcinile

plantelor printr-o reţea de conducte subterane; fiind însă puţin extinsă în

practică, la noi.

- irigarea prin picurare - metoda a fost introdusă în ţara noastră în

1985 şi se foloseşte mai ales în sere şi solarii, apa fiind distribuită plantelor sub

formă de picături. Cantitatea de apă administrată este mai mică cu 35-50% faţă

de celelalte metode; permite aplicarea îngrăşămintelor concomitent cu apa de

irigat, reduce pericolul bolilor criptogamice şi se pot aplica acolo unde nu se

pot practica celelalte metode de udare.

Momentul udării trebuie stabilit de aşa manieră încât să fie

satisfăcute în optim nevoile pentru apă ale plantelor pe faze de vegetaţie,

pentru fiecare cultură legumicolă în parte. Vara, în zilele călduroase, udarea se

face seara sau în cursul nopţii; ardeii se udă bine la plantare, apoi udarea se

întrerupe, pentru a se putea înrădăcina; varza se udă abundent la începutul

formării căpăţânilor; rădăcinoasele la formarea rădăcinilor, iar vinetele la

formarea fructelor.

Dacă momentul udării nu este bine ales, efectele udării pot fi

nefavorabile, udarea când solul nu s-a încălzit suficient poate duce la avortarea

florilor de la primele inflorescenţe la culturile timpurii de tomate, vinete şi

ardei; tomatele nu se udă în timpul coacerii fructelor, deoarece acestea ar

crăpa.)

Lucrări de îngrijire cu caracter special

În afara lucrărilor cu caracter general, care se aplică majorităţii

speciilor de legume, mai sunt unele lucrări cu caracter special care se aplică

numai unor culturi. Cele mai frecvente lucrări cu caracter special sunt:

susţinerea plantelor, dirijarea plantelor prin tăieri, înălbirea, defolierea,

polenizarea artificială, stimularea fructificării, protejarea plantelor împotriva

brumelor, îngheţurilor şi vânturilor reci, dirijarea factorilor de vegetaţie în

sere, solarii.

Susţinerea sau palisatul plantelor (fig. 17)- constă în conducerea şi

legarea unor specii de legume, ca tomate, castraveţi, fasole, de suporţi pentru

menţinerea tulpinii în poziţie verticală. Aceşti suporţi pot fi: spalieri cu 1 sau

mai multe sârme; tutori sau araci individuali şi piramidă din 3-4 araci.

Tăierile - operaţii în verde aplicate unor specii legumicole care au

ca scop dirijarea creşterii şi fructificării plantelor. Dintre acestea cele mai

frecvente sunt copilitul, ciupitul şi cârnitul.

Copilitul (fig. 18)- îndepărtarea lăstarilor care apar la subsuoara

frunzelor (copili) cu scopul obţinerii fructelor timpurii şi de calitate superioară.

Se aplică frecvent la tomate şi castraveţi. Se execută de la apariţia copililor şi

până când aceştia au 10 cm. Se face manual, de la punctul de inserţie sau

deasupra a 2 frunze, când din anumite motive s-a întârziat cu lucrarea.

Fig. 17. Palisatul plantelor

Copilitul se face diferenţiat în funcţie de specie şi sistemul de

cultură, astfel: la tomate timpurii din câmp şi cele din seră şi solar se înlătură

toţi copilii (copilit total), iar la cele semitimpurii şi cele târzii, se face parţial,

lăsându-se pe plantă 2-3 copili care vor deveni tulpini (copilit parţial). Soiurile

cu creştere pitică şi cele pentru industrializare nu se copilesc.

Fig. 18. Copilitul

Cârnitul (fig. 19)- îndepărtarea vârfului de creştere pentru oprirea

creşterii vegetative şi grăbirea coacerii fructelor; se aplică la tomate în câmp,

sere şi solarii, la ardei, vinete pepeni în solarii. Înălţimea de cârnire diferă mult

în funcţie de sistemul de cultură: 3-4 inflorescenţe la tomatele timpurii în

câmp, iar la cele de vară după 5-8 inflorescenţe; după 8-12 inflorescenţe la

tomatele de seră ciclul I, 4-5 pentru cele din ciclul II şi solar ciclu scurt sau 8-

10 inflorescenţe pentru solar ciclu prelungit; la ardei şi vinete în seră cârnitul

se face când plantele ajung la sârma spalierului, la castraveţii din seră - la

soiurile partenocarpice se cârneşte la plantare, iar la cele ginoice la sârma

spalierului.

Fig. 19. Cârnitul

Ciupitul - îndepărtarea vârfului de creştere al tulpinii principale şi

a vârfurilor lăstarilor de ordinul I şi II la plantele tinere de castraveţi şi pepeni

galbeni, în scopul favorizării apariţiei lăstarilor de ordin superior pe care se

formează flori femele, pentru obţinerea producţiilor.

Înălbirea - constă în acoperirea unor organe sau părţi de plantă

pentru a se etiola, cu scopul îmbunătăţirii însuşirilor gustative care are loc în

lipsa luminii, acestea devenind mai fragede şi mai suculente, ca la: praz (tulpini

false), sparanghel (lăstari), ţelină (peţiolul), cicoare (rozeta de frunza). Se face

prin bilonare sau muşuroire, ori acoperirea cu materiale plastice de culoare

închisă.

Defolierea constă în îndepărtarea frunzelor de la bază, îmbătrânite,

pentru o mai bună aerisire şi efectuare a lucrărilor de întreţinere. Aceste frunze

doar consumă şi constituie şi focar de infecţie. Se aplică la tomate în seră,

castraveţi în seră, ardei şi vinete în seră şi solarii.

Polenizarea artificială se practică la tomatele din seră - ciclul I, din

solarii şi la tomatele timpurii din câmp, în primăverile răcoroase şi cu

nebulozitate mare, deoarece umiditatea ridicată şi lipsa luminii îngreunează

polenizarea şi germinarea polenului. Se execută prin scuturarea plantelor sau a

sârmelor. Prin scuturare are loc trecerea polenului de pe stamine pe stigmat, iar

fructele rezultate sunt normale, cu seminţe.

Stimularea fructificării se face în scopul evitării avortării florilor

din primul etaj. Avortarea florilor poate avea loc datorită temperaturilor prea

ridicate sau prea scăzute cât şi din cauza luminii insuficiente. Stimularea

fructificării se face cu substanţe chimice, numite biostimulatori de fructificare:

auxine, citokinine, Tomaset, Tomofix, Duraset, To-stim, Tomatostin etc.

Stimularea se face repetat la 2-3 zile - în februarie şi zilnic în martie, pe măsură

ce florile se deschid, o singură dată pentru fiecare floare. Se aplică prin stropiri

sau îmbăierea florilor deschise. Fructele rezultate în urma acestor tratamente

sunt partenocarpice (fără seminţe)

Acestea prezintă următoarele avantaje: favorizează legatul

fructelor; accelerează maturarea fructelor; sporesc procentul de fructe legate

partenocarpic.

Protejarea legumelor împotriva brumelor, îngheţurilor şi

vânturilor reci se face prin diferite procedee, în funcţie de factorul negativ.

Pentru combaterea brumelor şi îngheţurilor, se folosesc: perdele de fum

(arderea diferitelor materiale organice sau a capsulelor fumigene), irigarea

culturilor (prin aspersiune dimineaţa sau pe brazde seara), acoperirea plantelor

cu folii de material plastic, muşuroirea la tomate şi varză, ventilaţia forţată a

aerului în seră.

Împotriva curenţilor reci de aer, care afectează plantele - castraveţii

şi pepenii, se folosesc paravane de protecţie, rogojini şi plante cu port înalt

(porumb).

Protejarea legumelor faţă de grindină se poate face cu ajutorul unor

plase din material plastic, cu ochiuri mici, ce se întind deasupra plantelor, pe

suprafeţe mici sau cu proiectile antigrindină care dispersează norii.

Dirijarea factorilor de vegetaţie din spaţiile protejate:

- dirijarea temperaturii, se face în funcţie de cerinţele faţă de

căldură a speciilor legumicole, de fenofază şi de intensitatea luminii.

- asigurarea regimului optim de lumină,se realizează prin menţinerea

geamurilor şi a foliei cât mai curate şi prin conducerea plantelor (palisarea in

V, în pergolă), iar în cazul excesului de lumină prin cretizarea şi văruirea

geamurilor.

- dirijarea regimului de gaze se realizează prin aerisiri, în scopul

eliminării excesului de gaze toxice şi asigurarea unei concentraţii optime de

oxigen.

CAPITOLUL VIII

LEGUMICULTURA SPECIALĂ

În acest capitol de "Legumicultură specială" sunt cuprinse cele mai

reprezentative specii de legume, grupate după unele caractere comune. În

cadrul fiecărei grupe sunt redate succint principalele specii cu particularităţile

specifice de vegetaţie şi de tehnologie.

8.1. CULTURA LEGUMELOR SOLANO-FRUCTOASE

Fam. SOLANACEAE: Tomatele-LYCOPERSICON ESCULENTUM

Ardeiul-CAPSICUM ANNUUM

Pãtlãgelele Vinete- SOLANUM MELONGENA

Tomatele şi ardeiul sunt originare din America Centrală şi de Sud, iar

vinetele din India şi Birmania. În ţara noastră se cultivă din secolul XVIII-lea

vinetele şi din sec. al XIX-lea ardeiul şi tomatele.

Legumele din această grupă se cultivă pentru fructele lor (bace), care

sunt consumate în diferite faze de maturare, în stare proaspătă sau conservată.

Ele conţin vitamine, săruri minerale, acizi organici şi substanţe pectice.

Aceste legume sunt plante anuale, cu perioadă lungă de vegetaţie şi

pretenţioase la căldură (motiv pentru care se cultivă prin răsad), lumină,

umiditate şi hrană. Ocupă suprafeţe mari în câmp, solarii şi sere asigurând

fructe proaspete de-a lungul anului.

Speciile acestei grupe sunt plante termofile, care au nevoie de o

temperatura optimă de germinare de 18-250C (răsărirea în 5-7 zile), iar pentru

creştere şi fructificare de 25-300C. La temperaturi de peste 300C procesul

germinaţiei polenului este întrerupt, florile avortează, la temperaturi de peste

350Csau de sub 150C înfloritul se opreşte, iar sub 100C stagnează creşterea.

Faţă de lumină au cerinţe mari începând cu faza de răsad şi până la

maturarea fructelor. Lumina este importantă atât ca durată, cât şi ca intensitate,

deoarece la o durată şi o intensitate scăzută, are loc alungirea răsadurilor,

întârzie apariţia inflorescenţelor, iar florile avortează şi cad.

Faţă de umiditatea din atmosferă prezintă pretenţii moderate, excepţie

fac vinetele care au pretenţii mari, iar faţă de cea din sol cerinţele sunt mari la

toate speciile. Lipsa sau insuficienţa apei din sol, împreună cu seceta

atmosferică, împiedică fecundarea florilor, astfel că producţia scade.

Necesarul de apă este corelat cu nivelul fertilizărilor şi ce sistemul de

cultură. Tomatele cultivate prin răsad au cerinţe mai mari faţă de apă, decât

cele cultivate prin semănare directă.

Toate speciile acestei grupe reacţionează bine la îngrăşarea cu gunoi de

grajd şi cu îngrăşăminte minerale, însă diferenţiat pe faze de vegetaţie. Acestea

influenţează favorabil creşterea şi fructificarea, precum şi calitatea fructelor.

Pretenţiile faţă de sol diferă în funcţie de sistemul de cultură, astfel:

culturile timpurii trebuie amplasate pe soluri uşoare, nisipo-lutoase; cele de

vară-toamnă pe soluri mijlocii, iar Ph-ul solului este cuprins între 6-6,5.

Tomatele se cultivă în următoarele forme de cultură, pentru eşalonarea

producţiei: cultură timpurie, cultură de vară-toamnă, cultură pentru

industrializare, cultură în sere şi solarii.

Soiuri şi hibrizi: - recomandate pentru tomate de consum în stare

proaspătă, în funcţie de epoca de maturare: timpurii - Export II F1, Ioana F1,

Işalniţa 50 F1, Cluj 80, semitimpurii - Argeş 428, Roxana, Unirea şi semitârzii:

Buzău 1600, Mara, Carolina.

- pentru tomate de consum în stare proaspătă şi industrializare se

recomandă: Cluj 80, Roxana, Unirea, Diana, Buzău 22 etc.

-pentru tomate destinate industrializării sunt: Monor, Vitamina, Ferma,

Buzău 22, Vidra 533, Dacia, Roma A etc.

-pentru tomate de seră cu creştere nedeterminată: timpurii - Gloria F1,

Elena F1, semitimpurii - Splendid, F1, Marfa F1, târzii - ANGELA F1.

Pregătirea terenului pentru cultura de tomate în câmp - toamna după

desfiinţarea culturii premergătoare (leguminoase, rădăcinoase sau bulboase), se

efectuează nivelarea solului, aplicarea îngrăşămintelor, arătura adâncă de

toamnă, iar în primăvară, după ce se administrează îngrăşămintele şi se

nivelează terenul, se execută fie modelarea în brazde înălţate, cu lăţimea la

coronament de 94 cm, fie în biloane.

CULTURA TIMPURIE în câmp. Răsadul se obţine în sere înmulţitor

sau răsadniţe calde, prin semănat între 20.II-5.III. Norma de sămânţă la hectar

este de 0,3 kg şi se plantează manual sau cu maşina, între 15-25 aprilie şi chiar

1-10 mai, în funcţie de zonă şi condiţiile climatice ale anului respectiv.

Plantarea se face pe brazde înalte ( după V. Berar, 2000), câte 2 rânduri

la 70 cm între rânduri şi 25-30 cm între plante pe rând (fig. 20).

Lucrările de întreţinere sunt următoarele: - completarea golurilor (cu

răsaduri de aceeaşi vârstă), irigarea, fertilizarea fazială, prăşitul, palisatul (pe

spalier cu o sârmă), copilitul (îndepărtarea copililor când au 5-8 cm, manual),

cârnitul (după formarea inflorescenţelor a 3-a sau a 4-a.), defolierea plantelor,

combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Recoltarea - se face eşalonat, după 15 iunie; iar producţia medie este

de 25-30 t/ha.

CULTURA DE VARĂ-TOAMNĂ - asigură producţii pentru consumul

în stare proaspătă şi pentru industrializare.

Răsadurile se obţin în solarii, pe pat de gunoi de grajd, semănat la

jumătatea lunii martie, iar după 45-50 de zile, se plantează în câmp, după

schema de la fig.20.

Fig.20 Schema de plantare la tomate

Lucrările de îngrijire se deosebesc prin susţinerea plantelor ce se face

pe spalier cu 2 sârme, lasându-se din copili 2-3 tulpini.

Recoltarea se face eşalonat, tot la 4-7 zile; iar producţia obţinută

variază între 30-70 t/ha.

CULTURA TOMATELOR PRIN SEMĂNAT DIRECT ÎN CÂMP,

pentru industrializare, se face prin folosirea soiurilor cu maturitate concentrată

sau se aplică stropiri cu ETHREL-500 ppm. Semănatul mecanizat se execută

între 10 aprilie - 20 mai, cu SPC 6, în benzi cu 2 rânduri, folosindu-se 1,5 kg

sămânţă /ha.

Ca lucrare specială se aplică răritul la 12-25 cm între plante, când au

două frunze adevărate.

Producţia variază între 50-70 t/ha.

CULTURA ÎN SERĂ a tomatelor se practică în două cicluri: ciclul I -

ianuarie-iunie şi ciclul II din iulie până în decembrie.

Particularităţi pentru tomatele din seră, ciclul I: producerea

răsadurilor prin semănat (1-20 X) în sere, pe brazde sau pe turbă în strat de 5

cm grosime sau prin semănat direct în ghivece. După 10 zile de la răsărire,

răsadurile se repică în ghivece nutritive. Se plantează la sfârşitul lui ianuarie

sau la începutul lui februarie, când răsadurile au vârsta de 70-80 de zile.

Pentru înfiinţarea culturii se verifică etanşeitatea serelor, apoi se face

dezinfecţia scheletului adăposturilor şi revizia instalaţiilor. Solul se îngraşă cu

circa 120 de t/ha gunoi de grajd şi îngrăşăminte cu P şi K, se dezinfectează cu

Nemagon sau cu aburi. Apoi solul se mobilizează la adâncimea de 30-40 cm,

cu maşini şi unelte speciale pentru seră, cum sunt: motofreza şi rotosapa, sau

manual, cu cazmaua.

Lucrările de întreţinere aplicate sunt: completarea golurilor, irigarea,

fertilizarea fazială, afânarea solului, palisatul (cu sfori), copilitul, cârnitul (la

sfârşitul lui aprilie la 8-12 inflorescenţe, cu 60-70 zile înainte de sfârşitul

culturii), defoliatul, polenizarea suplimentară, mulcirea (cu paie sau folie

neagră), combaterea bolilor şi dăunătorilor, dirijarea factorilor de mediu.

Recoltarea - se declanşează la începutul lunii aprilie şi se face eşalonat;

iar producţia medie este de 100-200 t/ha.

Pentru ciclul II, înfiinţarea culturii şi lucrările de îngrijire sunt

aproximativ identice cu cele din ciclul I, cu deosebirile: răsadul se plantează la

sfârşitul lunii iunie, iar lucrarea de cârnit se face la 7-8 inflorescenţe, cu 70-85

zile înainte de terminarea culturii. Producţia medie este de 60-70 t/ha.

CULTURA ÎN SOLAR se deosebeşte de cea din seră prin: solarul se

acoperă cu 10-12 zile înainte de plantare; răsadurile trebuie să aibă la plantare

vârsta de 55-60 de zile, iar lucrarea se efectuează între 20 februarie şi 5 aprilie.

Ardeiul - se cultivă prin răsad, în câmp, sere şi solarii

Soiuri şi hibrizi: -ardei gras: soiuri timpurii - Miniş 27, De Siria,

Simultan; soiuri semitimpurii - Jeni, Aroma, Galben superior; soiuri târzii -

Mădălin, Splendid, Superb, Uriaş 35, Mihaela; soiuri pentru seră şi solarii -

Export, Atlas, Bruinsma Wonder

-ardei gogoşar: soiuri timpurii Timpuriu de Bucureşti, Simultan, Auriu

soiuri târzii: Splendid, Uriaş dulce

-ardei lung: soiuri timpurii: Lung românesc, Arad 5B

soiuri semitimpurii: Kapia, Carmin, Siret, Oranj

soiuri târzii: Lung de Işalniţa, Silvia B, Cosmin

-ardei iute: De Arad, Picant şi Iute delicios

-ardei boia: Arad 5 B, Arad 6 B.

Înfiinţarea culturii în câmp începe cu pregătirea terenului din toamnă,

ca şi la tomate. Bune premergătoare pentru ardei sunt lucerna, trifoiul,

păstăioasele, bostănoasele, rădăcinoasele şi bulboasele. Înaintea ardeiului,

primăvara, se pot face şi culturi anticipate de ceapă verde, salată, spanac etc.

Producerea răsadurilor se face în răsadniţe sau sere înmulţitor, în

perioada: - ardei gras pentru cultura timpurie: 15 - 25 februarie;

- ardei gras pentru cultura de vară: 25 februarie - 15 martie

- ardei lung şi gogoşar: 5 - 20 martie

- ardei iute şi boia: 15-25 februarie

Norma de sămânţă este de 1,2-1,5 kg pentru producerea răsadului

necesar unui hectar. De obicei, se seamănă mai rar, la distanţa de 8-10 cm între

rânduri şi 2-3 cm între plante pe rând şi nu se mai repică, iar pentru culturile

timpurii de ardei gras se recomandă repicatul.

Plantarea răsadurilor în câmp se face manual sau mecanizat, când în

sol temperatura este de 14-150C (25 IV - 20 V). Plantarea se face conform

schemelor din figura 21.

Lucrările de îngrijire sunt la fel ca la tomate, cu specificaţiile: udarea

imediată după plantare este obligatorie, apoi 2-3 săptămâni nu se mai udă

pentru a asigura o înrădăcinare bună; se acordă atenţie fertilizării faziale şi

udării la formarea fructelor. Nu se aplică lucrări de întreţinere speciale.

Fig. 21. Scheme de plantare a ardeiului (după R.Ciofu şi colab., 2003)

Recoltarea: începe din iulie şi durează până la căderea brumelor, în

funcţie de tipul ardeiului şi sistemul de cultură; iar producţiile medii sunt de:

20-30 t/ha la ardei gras, gogoşar şi lung şi 7-15 t/ha la ardei iute şi pentru boia.

Cultura ardeiului în seră se practică la ardeiul gras şi iute, în ciclul I,

cu 2 variante: scurt (februarie-iulie) şi prelungit începutul lui februarie până în

octombrie.

Răsadurile se produc în seră folosind 0,7-0,8 kg/ha sămânţă, se repică şi

când au 100-110 zile (1 februarie- 10 martie) şi bobocii florali bine formaţi, se

pot planta pe travee, câte 4 rânduri la distanţa de 80 cm, iar pe rând la 40-50

cm.

Lucrările de îngrijire se caracterizează prin fertilizări în doze relativ

mari, udarea o dată la 4-5 zile, cu norme mari, iar dintre lucrările speciale

aplicate enumerăm: copilit cu 4-5 braţe, susţinerea şi dirijarea plantelor cu sfori

(fiecare braţ în parte se palisează). Un capăt al sforii se leagă la baza fiecărei

plante, iar celălalt de sârmele de susţinere. Cârnitul se efectuează cu 40 de zile

înainte de desfiinţarea culturii, iar ca lucrare specifică ardeiului este

îndepărtarea primilor boboci florali pentru permiterea creşterilor vegetative.

Recoltarea se face eşalonat, din aprilie până în iunie, în ciclul I scurt şi

până în noiembrie - decembrie, când se desfiinţează cultura pentru ciclul

prelungit, producţia fiind de 40-50 t/ha la ciclul I scurt şi de 60-70 t/ha la ciclul

I prelungit.

Cultura ardeiului în solarii este specifică ardeiul gras, iar cel iute se

cultivă în cultură asociată cu vinete, castraveţi sau cu verdeţuri.

Pregătirea terenului şi acoperirea solarului se realizează ca la cultura de

tomate.

Producerea răsadului se face prin semănat la sfârşitul lui ianuarie -

începutul lui februarie, folosind 0,8 kg/ha sămânţă; răsadul se repică în ghivece

nutritive, iar când au vârsta de 60-65 de zile se plantează (începutul lui aprilie)

la distanţa între rânduri de 50-70 cm şi între plante pe rând de 30-35 cm.

Lucrările de îngrijire aplicate sunt cele comune, iar dintre lucrările cu

caracter special aplicate ardeiului menţionăm: copilit, lăsând 3-5 braţe,

formând o tufă sub formă de vas, la rândul lor aceste braţe se copilesc, iar

cârnitul se execută pentru fiecare braţ, cu circa 40 de zile înaintea desfiinţării

culturii, defolierea puternică.

Recoltarea se face eşalonat, începând din iunie; producţia medie fiind

de 40-50 t/ha.

Vinetele se cultivă prin răsad, în câmp, sere, solarii şi răsadniţe.

Soiuri: Bucureştene, Danubiana, Pana corbului (pentru culturi în

câmp), Lidia, Narcisa (pentru culturi în solarii şi sere).

Cultura vinetelor în câmp. Pregătirea terenului asemănătoare cu cea

prezentată la cultura tomatelor.

Răsadurile se obţin prin semănare între 25 II -10 III şi se plantează în

câmp între 5-20 V, când temperatura la sol este de 15-180C. Distanţa dintre

rânduri este de 70 cm, iar între plante pe rând de 30 cm. Norma de sămânţă este

de 1kg/ha.

În cursul perioadei de vegetaţie se aplică lucrările de întreţinere cu

caracter general menţionate la tomate (8-12 udări, 2-3 fertilizări, combaterea

bolilor şi dăunătorilor). O atenţie deosebită trebuie acordată atacului de gândac

de Colorado.

Recoltarea se face începând din iulie; iar producţia medie este de 25-

50t/ha.

Cultura vinetelor în solar este asemănătoare cu cea a ardeiului,

producţia obţinută fiind de 40-50 t/ha.

Cultura vinetelor în sere se practică în ciclul I, pe suprafeţe reduse;

înfiinţarea culturii şi lucrările aplicate, cu câteva excepţii (pe plante în urma

lucrărilor speciale trebuie să avem 8-10 fructe), sunt asemănătoare cu cultura

ardeiului în sere. Producţiile obţinute sunt de 50-60 t/ha.

8.2. CULTURA LEGUMELOR RĂDĂCINOASE

Din această grupă fac parte:

- morcovul – DAUCUS CAROTA ssp. sativus - Fam. Umbeliferae

(Apiaceae);

- pătrunjel – PETROSELINUM CRISPUM - Fam. Umbeliferae

- păstârnac – PASTINACA SATIVA - Fam. Umbeliferae

- ţelina – APIUM GRAVEOLENS - Fam. Umbeliferae;

- ridichile – RAPHANUS SATIVUS - fam. Cruciferae;

- sfecla roşie – BETA VULGARIS - fam. Chenopodiaceae.

De la aceste legume se consumă rădăcinile îngroşate (tuberizate), iar de

la pătrunjel şi ţelină se pot consuma şi frunzele.

Rădăcina este organul comestibil bogat în substanţe cu mare valoare

alimentară: zaharuri, săruri minerale, vitamine. Trebuie remarcat conţinutul în

uleiuri eterice la pătrunjel şi ţelină, care le conferă un gust plăcut.

Sunt plante bienale (cu excepţia ridichilor de lună, care sunt plante

anuale), în primul an se formează rădăcini, iar în al doilea an: tulpini, flori,

seminţe.

Cerinţe faţă de factorii de mediu. Speciile acestei grupe se

caracterizează prin rezistenţa sporită la temperaturi scăzute şi cerinţe moderate

faţă de umiditate. Seminţele pot germina la 1-50C, temperatura optimă pentru

germinaţie fiind însă de 18-200C. Unele din acestea, ca pătrunjelul şi

păstârnacul, rezistă în faza de plantulă chiar şi la –8…-100C, iar rădăcina

matură a acestora până la –300C, fapt ce-i permite păstrarea peste iarnă în

câmp. Pentru creşterea normală a rădăcinilor (îngroşarea) sunt favorabile

temperaturi de 18-200C. Faţă de lumină, cerinţele sunt moderate, unele pretenţii

existând doar faţă de durata de iluminare.

În primul an de cultură, legumele rădăcinoase nu reacţionează favorabil

la îngrăşarea cu gunoi de grajd şi la îngrăşămintele verzi, dar reacţionează bine

la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice cu N, P şi K, în doze diferite, pe faze de

vegetaţie. Excepţie face ţelina, ea reacţionând bine la îngrăşămintele organice

chiar şi în anul de cultură.

SOIURI cultivate în ţara noastră:

Morcov: Napoli, Carotte de Paris, De Nantes, Chantenay, Uriaş de

Berlicum, Bauer Killer Rote Herz, Berlanda F1;

Păstârnac: Rotund, Alb Lung, Semilung

Pătrunjel: Zaharat.

Ridichi de lună: Rodos, Redo, Rotunde timpurii; ridichi de vară,

iarnă: De Dumbrăveni, Bere de Munchen, Negre Rotunde

Sfecla roşie: Bordo, De Arad, Action.

Ţelină: Alabaster, Victoria.

Înfiinţarea culturilor de rădăcinoase. Asigură bune rezultate când

urmează în asolament după tomate sau după varză. Preferă soluri uşoare sau

mijlocii, suficient de bogate în humus, bine pregătite. Pregătirea terenului

începe din toamnă prin distrugerea resturilor vegetale, aplicarea

îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu, aratul sau săpatul cu cazmaua. Primăvara

se execută mărunţirea terenului, aplicarea diferenţei de îngrăşăminte chimice

(cu azot), erbicidarea, modelarea terenului, dacă cultivarea se face pe teren

modelat.

Cu excepţia ţelinei, culturile se înfiinţează prin semănat direct în câmp.

Răsadul de ţelină, în general, nu se repică sau atunci când se repică se face în

cuburi nutritive sau în ghivece (pe suprafeţe mici). Înainte de plantare

rădăcinile răsadului se mocirlesc, iar frunzele din rozetă se fasonează, pentru a

reduce suprafaţa de evapotranspiraţie.

Date utile pentru înfiinţarea acestor culturi de legume sunt prezentate în

tabelul 8.

Tabelul 8.

Date tehnice privind înfiinţarea culturilor

CULTURA Perioada de însămânţare

Perioada de plantat

Norma de sămânţă, kg/ha

Producţia t/ha

MORCOV 1-25 III sau 15 VI-10VII

- 4 - 6 sau 7-8 dacă se

seamănă din toamnă

15-45

PĂTRUNJEL 1-25 III - 4 - 5 15-20PĂSTÂRNAC 1-20 III - 5 - 6 30-35ŢELINĂ Sf. II - III

prod.răsadSf. IV - 10 V (când răsadul are 60-70 de

zile)

0,10 20-30

SFECLĂ ROŞIE IV şi VI - 12 - 16 15-35RIDICHI DE LUNĂ Eşalonat 5 III-

5 V şi 10-20 IX

- 10 - 15 8-10

RIDICHI DE VARĂ 15 IV-15 V - 10 - 12 15-20RIDICHI DE IARNĂ 20 V – 5 VI - 10 - 12 25-30

Ridichile de lună se cultivă cu bune rezultate şi în sere, solarii, răsadniţe

calde, tunele joase, în cultură pură sau asociată.

Schemele de înfiinţare a culturilor rădăcinoase pe teren modelat în

straturi cu lăţimea de 94 cm sunt redate în figura 22 (după V. Berar şi colab.,

2000).

Lucrările de întreţinere: tăvălugitul imediat după semănat; udatul la

înfiinţarea culturii, completarea golurilor - cu seminţe umectate sau cu răsad,

răritul, de 2-3 ori - când plantele au 2-3 frunze adevărate, apoi la 3 şi respectiv

6 săptămâni de la primul rărit (plantele eliminate la ultimul rărit se valorifică

sub formă de legături), prăşitul - 3-5 praşile, fertilizarea fazială, irigarea - 3-6

udări, în funcţie de zonă, excepţie face ţelină cu 10-12 udări şi ridichile de lună

cu 1-2 udări, erbicidarea, combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Recoltarea – se face eşalonat, pentru asigurarea consumului de vară şi

total – toamna; rădăcinile sunt bune de recoltat când au 50-60 zile de la

răsărire. Pentru păstrarea peste iarnă recoltatul se face în septembrie-octombrie.

Ridichile de lună se recoltează la 4-6 săptămâni de la semănat.

Fig.22. Schemele de plantare la rădăcinoase

8.3. CULTURA LEGUMELOR BULBOASE

CEAPA - Allium cepa

USTUROIUL - Allium sativum

PRAZUL - Allium porum

- aparţin fam. Liliaceae

Se cunosc de foarte multă vreme (din antichitate), fiind nelipsite din

grădinile egiptenilor, chinezilor etc. Acum se cultivă în aproape toate ţările

globului.

Aceste specii au o mare valoare alimentară, determinată de conţinutul

bogat în hidraţi de carbon, vitamine, substanţe bactericide. Legumele bulboase

au un miros caracteristic datorită conţinutului ridicat în uleiuri eterice, cu efect

bactericid şi antiseptic. De la ele se consumă tulpina falsă, frunzele şi bulbul.

Sunt plante bienale sau trienale, cu cerinţe moderate pentru fertilizare şi irigare.

Ca urmare a sistemului lor radicular slab dezvoltat, necesită o foarte bună

pregătire a terenului.

Cerinţe - au o bună rezistenţă la frig (rezistă până la -70C, iar bulbii

până la -10…-150C), cel mai rezistent la frig fiind prazul. Temperatura minimă

de încolţire este de 3 - 40C, iar cea optimă de 18 - 200C; temperatura necesară

creşterii şi maturării bulbilor este de 15-250C. Faţă de lumină au pretenţii

ridicate, deoarece pentru formarea bulbilor este nevoie de peste 10 ore de

lumină. Faţă de umiditate pretenţiile sunt diferite în funcţie de specie şi de

fazele de vegetaţie, astfel: prazul şi ceapa de apă sunt foarte pretenţioase la apă;

în timpul formării bulbilor pretenţiile sunt mai mari, iar la maturarea bulbului

sunt mai reduse.

Legumele bulboase trebuie cultivate pe soluri cu textură uşoară sau

mijlocie.

Ceapa - înfiinţarea culturii se face prin: semănat direct în câmp (ceapa

ceaclama), răsad (ceapa de apă) şi arpagic (în România ocupă 60-70% din

suprafaţa cultivată cu ceapă).

Soiuri cultivate în ţara noastră, mai importante sunt:

- pentru semănat direct în câmp (ceaclama): Diamant, Roşie de

Făgăraş, Roşie de Arieş, Wolska;

- pentru răsad (ceapa de apă): Aurie de Buzău;

- pentru arpagic: De Stuttgart, De Macău, De Vinga, De Dărăşti,

Androna.

Pregătirea terenului. Lucrările de pregătire a terenului încep din toamnă

cu afânarea solului, nivelarea de exploatare, fertilizarea de bază cu

îngrăşăminte chimice şi arătura adâncă; primăvara se continuă cu grăpatul

arăturii, fertilizarea, erbicidarea, în cazul culturii prin arpagic se foloseşte

modelarea solului.

Pentru cultura anuală prin semănat direct în câmp, ceapa ceaclama se

seamănă toamna târziu (noiembrie) sau primăvara devreme (1-10 martie), în

benzi de câte 2 rânduri la distanţa de 15 cm între plante pe rând, iar între benzi

44 cm, folosind 8-12 kg/ha sămânţă. În timpul perioadei de vegetaţie se aplică

următoarele lucrări de întreţinere: tăvălugitul după semănat, primăvara când se

poate intra cu tractoarele se distruge crusta, praşile mecanice şi manuale,

erbicidarea, răritul când plantele au 3-4 frunze, udarea de 6-8 ori, administrarea

de îngrăşăminte minerale cu N şi K, combaterea bolilor şi dăunătorilor,

tăvălugitul înainte de recoltat sau călcatul cu piciorul pe suprafeţe mici,.

Recoltarea se efectuează la inceputul lunii septembrie, producţia fiind

de 15-20 t/ha.

Ceapa de apă - se înfiinţează prin răsad. Seminţele se seamănă la

sfârşitul lunii martie - începutul lunii aprilie, pe brazde reci, folosind câte 3-4

kg/ha sămânţă. Se aplică lucrările curente de întreţinere a răsadurilor; iar acesta

se trece în câmp la sfârşitul lunii mai-începutul lunii iunie. Se plantează pe 4

rânduri distanţate la 25 cm pe brazdă lată sau pe 2 rânduri pe brazdă îngustă, cu

distanţa dintre răsaduri pe rând de 8-10 cm. Se udă în caz de uscăciune, se

stropeşte împotriva manei de 2-3 ori cu zeamă bordeleză 1% sau cu Dithane

0,2%. Recoltarea se face între 15-30 septembrie, iar producţia este de 25-30

t/ha.

Cultura prin arpagic - presupune 2 etape: - producerea arpagicului

- cultura propriu-zisă.

Pentru producerea arpagicului se seamănă primăvara devreme (10-20

III), cu maşina, folosind 80-100 kg sămânţă/ha sau manual pe suprafeţe mici.

Se seamănă în rânduri la distanţa de 15 cm între acestea sau în benzi de 10-12

rânduri, cu distanţa dintre benzi de 40-50 cm. Lucrările de întreţinere sunt:

plivit de două ori, 2-3 udări în anii secetoşi, combaterea bolilor (în special a

manei) şi dăunătorilor, tăvălugitul culturii cu 2-3 săptămâni înainte de recoltare

pentru oprirea creşterii .

Recoltarea arpagicului se face în iulie-august, mecanic cu maşini

speciale sau manual cu săpăliga ori prin smulgere; după recoltare se lasă 5-6

zile la soare să se usuce, apoi se clasează pe categorii. Cel mai bun arpagic

pentru plantat este cel cu diametrul de 7-14 mm (cal I). Producţia brută este de

8-10 t/ha, iar cea de arpagic calibrat de 5-6 t/ha. Peste iarnă se păstrează în

depozite speciale la temperaturi de 1-20C sau la 19-200C şi o umiditate

atmosferică de 60-65%. Între aceste limite ale temperaturii, formează tulpinii

florale, pentru a evita acest lucru se recomandă păstrarea arpagicului timp de

20 zile la 35-400C înainte de plantare (N. Pomohaci şi I. Nămoloşanu, 1999).

Pentru cultura propriu-zisă, arpagicul se plantează fie din toamnă, între

10 IX-1X, fie primăvara, în perioada 10-20 martie, pe teren foarte bine pregătit

şi modelat. La un hectar se folosesc între 800 şi 1300 kg arpagic. Plantarea

făcându-se conform schemei din figura 23, câte 4 rânduri la 24 cm unul de

altul.

Fig.23 . Schema de plantare a arpagicului

Cu 2-3 zile înainte de plantat, arpagicul se prăfuieşte împotriva bolilor

cu Ronilan (1 kg/t) sau cu Benlate 0,5% prin imersie.

Lucrările de îngrijire: prăşit manual şi mecanizat, erbicidat, irigare,

tratamente împotriva bolilor (mană) şi dăunătorilor (musca cepei), fertilizare

fazială cu doze reduse, tăvălugitul culturii înainte cu 2 săptămâni de recoltare.

Recoltarea are loc în perioada: sfârşitul lunii iulie - jumătatea lunii

august.

Producţia medie este de 20-25 t/ha.

Usturoiul - în ţara noastră se înmulţeşte pe cale vegetativă prin bulbili

sau "căţei". Cultura se aseamănă foarte mult cu cea a cepei prin arpagic, se

poate planta şi din toamnă (octombrie), datorită rezistenţei sale la frig sau din

martie, pe teren modelat cu 4 rânduri distanţate la 24 cm unul de altul sau în

benzi de 2 rânduri la 34 cm între benzi şi la 20 cm între rânduri, folosind o

normă de 800-1000 kg/ha bulbili (fig. 23).

Lucrările de îngrijire: fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, praşile,

irigări la nevoie, combaterea dăunătorilor.

Soiuri: De Cenad, De Dărăşti, Favorit, De Moldova, usturoiul de Egipt

sau Rocambole.

Recoltarea se face în iulie-august; producţia obţinută este de 6-8 t/ha.

Prazul - se înmulţeşte atât prin răsad (frecvent), cât şi prin semănat

direct în câmp (mai rar). Cultura se aseamănă cu cea a cepei de apă.

Soiuri cultivate la noi: Cămuş, Profil, Ianoş etc.

Semănatul direct în câmp se face primăvara (începutul lui martie) după

aceeaşi tehnologie cu ceapa ceaclama, folosind 3-5 kg sămânţă/ha, conform

schemei din figura 23.

Producerea răsadului se face în răsadniţe neîncălzite sau pe brazde reci,

se seamănă la sfârşitul lunii martie sau început de aprilie, norma pentru

înfiinţarea unui ha de cultură fiind de 3-4 kg/ha.Plantarea are loc la sfârşitul

lunii mai - începutul lunii iunie. Lucrările de îngrijire constau în: completarea

golurilor, praşile mecanice şi manuale, fertilizări, udări, combaterea bolilor şi

dăunătorilor, iar pentru înălbirea tulpinilor se recomandă ca odată cu praşilele

să se efectueze lucrarea de muşuroire.

Recoltarea se face toamna târziu (octombrie-noiembrie); producţia fiind

de 25-30 t/ha.

Fig. 24. Schemele de plantare la usturoi şi praz

8.4. CULTURA LEGUMELOR VĂRZOASE

Din aceastã grupã fac parte: varza albã -Brassica oleraceae, var.

capitata forma alba, varza roşie - Brassica oleracea, var. capitata forma

rubra, varza creaţă - Brassica oleracea, var. sabauda, varza de Bruxelles -

Brassica oleracea, var. gemmifera, conopida - Brassica oleracea, varietatea

botrytis, gulia - Brassica oleracea, var. gongyloides, varza pentru frunze -

Brassica oleracea, var. acephala, varza chinezeascã - Brassica pekinensis.

Aceste specii legumicole aparţin familiei Cruciferae, sunt plante bienale cu

excepţia, conopidei care se comportă ca plantă anuală.

Plantele legumicole ale acestei grupe au pondere mare în alimentaţia

omului. Au un conţinut bogat în săruri minerale şi vitamine, precum şi în

uleiuri pe bază de sulf, ceea ce le conferă o valoare alimentară ridicată şi chiar

unele efecte terapeutice.

Deoarece au perioadă de vegetaţie diferită (de la 75 de zile la gulioare

şi până la 90-140 de zile la celelalte vărzoase), pot fi cultivate în sisteme de

culturi succesive, fie anterioare, fie următoare culturii de bază.

Legumele vărzoase au partea comestibilă reprezentată de căpăţână

(varza), tulpini florifere (inflorescenţă) la conopidă şi tulpina îngroşată la gulii.

Ele se consumă în tot timpul anului, fie în stare proaspătă, fie conservată.

Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie. Legumele vărzoase au o mare

capacitate de adaptare la condiţiile de mediu. Ele sunt puţin pretenţioase la

temperatură, suportând uşor pe cele scăzute din cursul perioadei de vegetaţie.

Temperaturile de germinare a seminţelor sunt de 3-40C, cele optime de creştere

fiind de 15-180C. Răsadurile bine călite (la 30C timp de 10-12 zile) suportă

pentru o scurtă perioadă de timp temperaturi de -10 …-150C. Nu sunt

favorabile temperaturile de peste 250C, deoarece creşterea încetează şi dacă se

asociază şi cu umiditate atmosferică scăzută, căpăţânile rămân mici, afânate,

inflorescenţele răsfirate (V. Berar şi colab., 2000).

Faţă de lumină pretenţiile sunt mari, deoarece insuficienţa ei duce la

alungirea răsadurilor, plantele cresc încet, căpăţânile sunt mici; la conopidă

lumina difuză este favorabilă.

Faţă de apă cerinţele legumelor sunt ridicate; eficienţa maximă a irigării

se obţine la udări în cantităţi mici, dar dese. Cantităţile cele mai mari de apă

sunt solicitate în perioada creşterii şi formării căpăţânii şi îngroşării tulpinilor.

Excesul de umiditate ca şi lipsa apei au efecte negative asupra lor ce conduc la

încetarea creşterii şi la colorarea frunzelor în violaceu, căpăţânile rămân mici şi

crapă etc.

Reacţionează bine la îngrăşarea cu gunoi de grajd şi îngrăşăminte

minerale, azotul având un rol important în obţinerea de producţii mari şi

calitative. Se recomandă aplicarea îngrăşămintelor organice şi jumătate din cele

cu fosfor şi potasiu toamna, iar restul, împreună cu cele cu azot, primăvara.

Vărzoasele se cultivă în toate sistemele de cultură: în câmp, solarii şi

sere.

Varza - provine din regiunea mediteraneană. Se cultivă prin răsad, atât

în câmp (culturi timpurii, culturi de vară, culturi de toamnă) cât şi în spaţii

protejate.

Soiuri cultivate de varză albă: Dittmark, Timpurie de Vidra, Licurişcă,

Gloria, Lena, Mocira, De Buzău etc.

Soiuri de varză roşie: Roşie de Arieş, Cap de negru;

Soiuri de varză creaţă: Marilena, Famosa F1;

Soiuri de varză de Bruxelles: Târzie de Amager;

Pregătirea terenului - se face din toamnă prin eliminarea resturilor

vegetale, mobilizarea solului, nivelarea, administrarea îngrăşămintelor, arătura

de bază, iar primăvara - terenul se mărunţeşte, se administrează îngrăşămintele

şi se erbicidează, după care se modelează terenul.

Bune premergătoare pentru varză sunt păstăioasele, solano-fructoasele,

bostănoasele, rădăcinoasele şi bulboasele.

Culturile de varză se realizează numai prin răsad, repicat în ghivece

sau cuburi nutritive pentru culturile timpurii şi în spaţii protejate şi prin răsad

nerepicat produs în câmp pe brazde reci, pentru culturile de vară şi de toamnă.

Semănatul pentru producerea răsadului se face în perioada 20 ianuarie

- 5 februarie pentru culturi timpurii de varză albă, 1 martie - 1 aprilie, pentru

culturi de vară şi 20 aprilie - 25 mai pentru cele de toamnă. Pentru culturile de

varză roşie semănatul pentru obţinerea răsadului se face în perioada 10 aprilie-

15 mai, pentru producerea răsadului de varză de Bruxelles din decada a doua a

lunii lui aprilie, iar varza creaţă în februarie şi iunie. Semănatul se face în

răsadniţe calde sau reci.

Plantarea în câmp se face atunci când răsadurile au 45-50 de zile, 6-8

frunze şi grosimea la colet de 5-7 mm. Plantarea se face pe teren modelat, după

schema din figura 25 (după V. Berar şi colab., 2000):

Fig. 25. Schemele de plantare la culturile de varză

Lucrările de întreţinere: completarea golurilor după 3-4 zile de la

plantare, îngrăşărea şi fertilizarea fazială (prima fertilizare se face imediat

după plantare, a doua la începutul formării căpăţânii sau îngroşării rădăcinii),

udarea de 4-6 ori, fazele critice pentru apă fiind mai ales în perioada formării

părţilor comestibile, 3-4 praşile, combaterea bolilor şi dăunătorilor (mana,

purecii şi omizile defoliatoare); cu 10-15 zile înainte de recoltare nu se mai

aplică tratamente fitosanitare.

Recoltarea se face eşalonat, în 2-4 etape, începând din iunie pentru

culturile timpurii şi până în noiembrie la culturile de toamnă.

Producţia: 25-30 t/ha pentru varza albă în cultură timpurie, pentru varza

roşie; 40-50 t/ha pentru varza albă, culturi de vară şi 50-80 t/ha culturi de

toamnă, 4-10 t/ha la varza de Bruxelles.

Conopida este cea mai valoroasă legumă din grupa verzei din punct de

vedere alimentar; de la ea se consumă căpăţâna falsă, formată prin depunerea

substanţelor de rezervă în pedicelii florali.

Se cultivã în câmp, în culturi timpurii şi culturi de toamnă şi în spaţii

forţate şi protejate; pentru consum în stare proaspătă şi industrializare.

Soiuri cultivate: Timpurie de Bacău, Bulgăre de Zăpadă etc.

Pregătirea terenului este asemănătoare cu cea a culturii verzei .

Înfiinţarea culturii se face prin răsad produs în răsadniţe calde sau reci.

Semănatul pentru producerea răsadului se face în perioada 15-25 februarie

pentru culturi timpurii şi 10 - 30 aprilie pentru culturi de toamnă.

Plantarea în câmp se face atunci când răsadurile au 45-50 de zile,

respectiv 4 frunze, adică în a doua jumătate a lunii martie la conopida timpurie

şi în luna iunie la conopida de toamnă. Plantarea se face pe teren modelat (fig.

26)

Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi cu cele de la varză, o lucrare

specială aplicată conopidei este umbrirea inflorescenţelor prin îndoirea

frunzelor sau legarea lor deasupra inflorescenţelor, pentru a le feri de lumina

directă.

Recoltarea se face eşalonat, când căpăţâna falsă are mărimea normală

şi înainte de a se desface. Soiurile târzii se recoltează înainte de venirea

îngheţurilor timpurii de toamnă, iar în cazul în care căpăţânile sunt în formare,

se scot cu rădăcini şi se plantează în răsadniţe unde continuă să crească.

Producţia medie este de 15-25 t/ha.

În ultima vreme se cultivă şi broccoli (conopida verde), legumă cu

proprietăţi anticancerigene.

Gulia este plantă bienală, care în primul an prezintă o tulpină îngroşată

de formă sferică, uşor turtită (tulpina-fruct), ce constituie partea comestibilă. În

cultură există atât soiuri timpurii (gulioare) cât şi soiuri târzii (gulii).

Soiuri de gulioare Dworsky, Kupa; soiuri de gulii: Goliath Alb,

Goliath Albastru.

Cultura se înfiinţează prin răsad. Pentru obţinerea răsadului pentru

gulioare, semănatul se face în răsadniţe în februarie sau în prima parte a lunii

martie, iar plantatul în aprilie. Pentru gulii se seamănă între 15 aprilie - 25 mai,

iar răsadul se plantează între 1 iunie - 10 iulie. Plantarea se face pe teren

modelat, conform schemei din fig. 26.

Fig. 26. Schemele de plantare la gulii şi conopidă

Recoltarea guliilor se face eşalonat, pe măsură ce tulpinile au ajuns la

mărimea normală. Producţia de gulioare este de 20-30 t/ha, iar cea de gulii de

25-35 t/ha.

CULTURA FORŢATĂ ŞI PROTEJATĂ A VĂRZOASELOR

Dintre legumele vărzoase în spaţiile protejate se cultivă varza timpurie,

conopida timpurie şi gulioarele. Se folosesc soiuri cu perioadă scurtă de

vegetaţie.

Pregătirea terenului constă în distrugerea resturilor vegetale, aplicarea

îngrăşămintelor, dezinfecţia solului şi spaţiului de cultivare, săpatul,

mărunţitul, trasarea rigolelor de plantare.

Răsadurile se produc în sere înmulţitor sau în răsadniţe calde prin

semănat în lădiţe, folosindu-se 0,5 kg/ha sămânţă, apoi se repică în ghivece sau

în cuburi nutritive.

Plantarea se face la distanţele de: 45 cm x 35 cm la varză în sere, 40

cm x 35 cm în solarii şi 50 cm x 22 cm în tunele; - la conopidă 40 cm x 30 cm

în sere, 60 cm x 50 în solar şi tunele.

Cultura forţată a gulioarelor se face în solarii, tunele şi răsadniţe; poate

fi atât cultură de bază, cât şi cultură asociată şi anticipată (faţă de tomate,

castraveţi). Distanţele de plantare sunt de 25 cm x 20 cm sau 25 cm x 25 cm în

cultură pură, iar în cultură asociată la 25 cm x 20 cm (V. Berar şi colab., 2000).

Plantarea se face la începutul lunii ianuarie în sere şi între 1-15 martie în

solarii.

Lucrări de întreţinere: completarea golurilor, prăşitul, fertilizarea

fazială, irigarea, dirijarea factorilor de vegetaţie (menţinerea temperaturilor de

20-220C în zilele noroase şi 12-140C noaptea, prin aerisiri repetate, în corelaţie

cu temperatura şi lumina), combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Recoltarea se face eşalonat, începând din decada a II a lui martie în

sere şi între 1-10 mai în solarii; producţiile medii fiind de 20-40 t/ha.

8.5. CULTURA LEGUMELOR VERDEŢURI

Legumele cele mai frecvent întâlnite din această grupă sunt: salata -

LACTUCA SATIVA, spanacul - SPINACIA OLERACEA.

Legumele acestei grupe se cultivă pentru consumul de frunze, bogate în

vitamine şi săruri minerale. Sunt specii legumicole rezistente la frig, cu

perioada de vegetaţie scurtă. Se pretează pentru realizarea culturilor succesive

şi asociate, alături de legumele din grupa verzei, solanaceelor, cucurbitaceelor.

Se cultivă în câmp, răsadniţe, adăposturi temporare şi sere.

Cerinţele faţă de temperatură sunt scăzute, de aceea ele se pot cultiva

prin însămânţare sau plantare încă de toamna; seminţele răsar la temperaturi de

2-30C, iar plantele cresc şi se dezvoltă normal la 14-180C, temperaturile de

peste 20-250C determină apariţia tulpinilor florifere şi deprecierea producţiei.

Faţă de umiditate, speciile de legume verdeţuri au cerinţe ridicate, iar faţă de

lumină moderate.

Soiuri de salată - Cora, De Mai, Mona, Polul Nord etc.

Soiuri de spanac: Matador, Smarald etc.

Înfiinţarea culturilor - pregătirea terenului se realizează în funcţie de

plantele premergătoare şi de momentul înfiinţării culturilor. Terenul se

fertilizează cu îngrăşăminte chimice, se ară, se mărunţeşte şi se modelează,

îndeosebi dacă se înfiinţează cultura pe teren modelat.

SALATA se cultivă prin răsad şi prin semănare directă în câmp, în ogor

propriu sau în cultură succesivă.

Pentru producerea răsadului epoca de semănat este ianuarie-

februarie şi sfârşitul lui iulie - începutul lui septembrie, iar pentru plantat

februarie - martie şi septembrie - octombrie, folosindu-se 0,5 kg/ha sămânţă.

Când răsadurile au 3-5 frunze se plantează la locul definitiv, pe teren uşor, bine

pregătit. Iarna, cultura se acoperă cu paie sau cu frunze, iar primăvara acestea

se îndepărtează. Plantarea se face la distanţele de 20 cm x 20 cm sau 25 cm x

25 cm, precum şi pe teren modelat având lăţimea de 50 cm, cu 2 rânduri la 30

cm, iar distanţa între plante pe rând de 20 cm.

Semănatul direct se efectuează eşalonat, între 25 februarie-25 martie,

10 aprilie-30 iulie şi 5 august-10 septembrie, folosind câte 2-3 kg/ha sămânţă.

Lucrările de întreţinere: completarea golurilor (la cultura prin răsad),

răritul (la cultura prin semănat direct), prăşitul de 2-3 ori, irigarea, fertilizarea

fazială.

Recoltatul se execută manual, eşalonat; iar producţia medie este de 10-

20 t/ha.

SPANACUL este o plantă anuală, foarte rezistentă la frig (-50…-70C).

Înfiinţarea culturii se face prin semănat primăvara sau toamna. În cazul

culturilor de primăvară se seamănă imediat după dezgheţarea solului, din 2 în 2

săptămâni până la sfârşitul lui aprilie, pentru a eşalona recoltatul pe o perioadă

mai lungă de timp. Semănatul de toamnă se face la începutul lui octombrie,

folosind câte 15-20 kg sămânţă /ha.

Pentru a avea spanac toamna, semănatul se face la sfârşitul lunii august

- începutul lunii septembrie, iar recoltatul în perioada octombrie-noiembrie.

Se seamănă pe brazde late de 94 cm, în benzi distanţate la 34 cm cu

câte 2 rânduri la 20 cm şi cu distanţe între plante pe rând de 4-6 cm.

Lucrările de întreţinere sunt: răritul, prăşitul, irigarea, fertilizarea

fazială, combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Recoltatul se face eşalonat, începând din martie-aprilie, când planta are

5-6 frunze normal dezvoltate; iar producţia este de 10-25 t/ha, în funcţie de soi,

factorii de mediu, lucrări etc.

Din această grupă mai fac parte:

- loboda care se seamănă direct în câmp, în perioada 1-20 III, cu 8-10

kg sămânţă /ha. Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la salată şi

spanac. Producţia medie este de 10-20 t/ha;

- ceapa verde - se plantează în perioada 1-30 X, 1-20 III, eşalonat;

lucrările de îngrijire la fel ca la toate legumele acestei grupe. Producţia obţinută

este de 20-30 t/ha;

- usturoiul verde - a cărui cultură se aseamănă cu cea a cepei verzi.

8.6. CULTURA LEGUMELOR BOSTĂNOASE

Din această grupă fac parte: castraveţii – CUCUMIS SATIVUS,

dovlecelul – CUCURBITA PEPO, pepenele verde – CITRULLUS

VULGARIS, pepenele galben – CUCUMIS MELO, dovleacul comestibil –

CUCURBITA MAXIMA.

Toate sunt plante anuale, erbacee, cu tulpina târâtoare, având florile

mascule şi femele dispuse pe aceeaşi plantă, iar polenizarea este făcută de către

insecte.

De la aceste legume se consumă fructele, iar recoltarea se face la

maturitatea de consum (castravete şi dovlecel) sau la maturitatea fiziologică

(pepene şi dovleac). Sunt bogate în glucide, protide, săruri minerale şi

vitamine.

Cerinţe faţă de factorii de vegetaţie.

Prezintă pretenţii ridicate faţă de temperatură şi lumină. Seminţele

încep să germineze la temperaturi de 14-160C, temperatura optimă fiind de 25-

300C. Temperaturile sub 140C şi cele de peste 400C influenţează negativ

creşterea; nu suportă nici oscilaţiile mari de temperatură de la zi la noapte,

acestea ducând la apariţia gustului amar la castraveţi şi la stânjenirea vegetaţiei

la pepeni. Apariţia brumelor duce la distrugerea plantelor.

Legumele bostănoase au pretenţii mari faţă de umiditate, mai ales în

timpul înfloritului şi fructificării; gustul amar la castraveţi este dat şi de seceta

atmosferică, însă la pepeni seceta este favorabilă, mărind conţinutul de

glucidele din fructe.

Sunt plante prăşitoare care se fertilizează cu cantităţi mari de

îngrăşăminte organice şi chimice, lasă terenul curat de buruieni, fiind bune

premergătoare pentru majoritatea speciilor legumicole. Pentru cultura lor se

recomandă ca bune premergătoare leguminoasele, rădăcinoasele, ceapa, varza.

Soiuri de castraveţi: Adonis, Magic, Mondial, Premier F1, Select,

Topaz, Cornichon De Paris, Renato etc.

-dovlecel: Dana, Fără Vrej etc.

-pepenele galben: Ica, Delicios, Titus etc.

-pepenele verde: Timpuriu De Canada, Dochiţa, De Miniş, Favorit etc.

-dovleacul comestibil: Delicios, Aromat etc.

Pregătirea terenului: începe din toamnă prin administrarea gunoiului

de grajd şi parţial a îngrăşămintelor cu P şi K; mobilizarea solului la 28-30 cm

adâncime.

Primăvara, se nivelează, se aplică restul îngrăşămintelor cu P şi K şi

cele cu N, acestea se încorporează în sol, apoi se modelează terenul în straturi.

Unele date privind înfiinţarea culturilor în câmp sunt redate în tabelul 9:

Tabelul 9

Date privind înfiinţarea culturilor în câmp

CULTURAPerioada de însămânţare

Perioada de plantat

Norma de sămânţă, kg/ha

Producţia t/ha

Castraveţi timpurii, prin răsad 15-20 III 25 IV-5 V 3-4 15-30Castraveţi de vară şi de toamnă, prin cultivare la sol

25 IV-5 V10-20 VII

- 4-6 15-30

Castraveţi de vară, cultivaţi pe spalier

25 IV-5 V - 4-5 30-40

Pepeni galbeni 25 IV-15 V - 3-5 25-30Pepeni verzi 24 IV-15 V - 3-5 25-40Dovlecei 25 IV- 1 VII - 5-6 20-35Dovleac de copt 1-20 V - 5-6 25-50

CASTRAVEŢII se cultivă în câmp, în cultură timpurie, de vară şi de

toamnă, atât pe sol cât şi pe spalier. Cultura timpurie se face prin intermediul

răsadului produs în cuburi nutritive sau ghivece; se plantează pe teren modelat

la 70 cm între rânduri şi 30 cm între plante pe rând.

Cultura de vară a castraveţilor se realizează prin semănat direct în câmp

pe teren modelat cu 1 rând pe brazdă,iar prin rărit se lasă între plante 10-15 cm;

sau pe teren nemodelat - în cuiburi. Castraveţii cultivaţi pe spalier se seamănă

în teren nemodelat, pe care se instalează apoi mijlocul de susţinere: spalier înalt

de 1,20 m, în benzi de câte 2 rânduri distanţate la 0,6 m. Răritul plantelor se va

face la 10 cm.

Cultura de toamnă a castraveţilor, în cele mai multe cazuri este cultură

succesivă. Se seamănă pe teren modelat, câte 2 rânduri pe brazdă la 70 cm între

ele, iar plantele se răresc pe rând la 15-20 cm.

Cultura castraveţilor în sere, se practică în ciclul I, pe sol sau pe baloţi

de paie (pentru fermentarea lor se folosesc îngrăşămintele chimice şi apă

călduţă, iar după fermentare la cca 10-12 zile, se aşază un strat de amestec

nutritiv gros de 6-10 cm). Răsadul se produce în seră, în ghivece, prin

semănare eşalonată, începând din noiembrie şi până în ianuarie, folosind câte

0,7 kg/ha sămânţă. Se plantează la loc definitiv în din decembrie până la

începutul lunii martie.

Castraveţii şi dovleceii se pot cultiva şi în tunele joase, solarii şi

răsadniţe, în care caz înfiinţarea culturilor are loc cu 2-3 săptămâni mai

devreme decât în câmp. Înfiinţarea culturilor se face prin răsad produs în sere,

la ghivece nutritive. Se plantează în prima jumătate a lunii aprilie, în rânduri

distanţate la 70 cm, iar între plante pe rând la 30-50 cm.

CULTURA DOVLECELULUI se practică în câmp şi se aseamănă cu

cultura de vară sau de toamnă a castraveţilor. Se seamănă în cuiburi distanţate

la 70 cm x 70 cm. Se recoltează în iunie-iulie pentru cultura timpurie şi în

august-septembrie pentru cultura de toamnă.

PEPENII se cultivă în câmp, prin semănat pe teren modelat 1 rând pe

brazdă, la 40-50 cm între plante după rărit pentru pepenii galbeni, sau pe teren

nemodelat, în cuiburi la 1,40 m pentru pepenii galbeni şi 1,90-2,00 m între

rînduri la pepenii verzi, cu distanţa dintre plante pe rând la 50 cm.

Lucrările de întreţinere aplicate culturilor bostănoase în câmp sunt

următoarele: răritul plantelor - se lasă 2-3 plante la cuib la castraveţi, 3 plante

la cuib la pepenii galbeni şi 1-2 plante la cuib la dovlecel şi pepeni verzi;

completarea golurilor; prăşitul; fertilizarea fazială; udări (5-8/an); tratamente

fitosanitare; amenajarea spalierului susţinerea plantelor pe spalier (cultura de

castraveţi).

În spaţii protejate şi forţate, pe lângă lucrările menţionate pentru cultura

în câmp, se aplică: dirijarea regimului de temperatură, umiditate şi aer precum

şi susţinerea plantelor pe spalier.

Dintre lucrările cu caracter special aplicate amintim lucrările de dirijare

a creşterii şi a fructificări: ciupit de mai multe ori, astfel: răsadul se ciupeşte la

plantare, apoi tulpina principală se ciupeşte când plantele au 40-60 cm

înălţime, atunci se îndepărtează şi frunzele, lăstarii şi uneori şi fructele,

următoarele 2-3 ciupiri se fac atunci când lăstarii (copilii) au 4-6 frunze,

respectiv 1 fruct până la 1,20 m înălţime, lăstarii superiori nu se mai ciupesc

până la sârmă, când planta a ajuns la sârmă, tulpina principală se cârneşte.

Lucrările de ciupit favorizează apariţia unui număr mai mare de flori femele.

La pepenele verde se recomandă limitarea numărului de fructe pe plantă la 4-5

bucăţi.

Recoltarea se face eşalonat la intervale de 2-3 zile la castraveţi şi

dovlecei şi la maturitatea fiziologică la pepeni. Recoltarea se face dimineaţa,

după ce s-a luat roua şi când temperatura este mai scăzută.

8.7. CULTURA LEGUMELOR PĂSTĂIOASE

Mazăre - PISUM SATIVUM

Fasole - PHASEOLUS VULGARIS Fam. Leguminosae

Bame - VICIA FABA

Bob - HIBISCUS ESCULENTUS - Fam. Malvaceae

Aceste specii legumicole sunt plante anuale, de la care se consumă

păstăile verzi la fasole şi rar la mazăre, capsulele la bame, boabele verzi la

mazăre. Boabele de mazăre, fasole, bob constituie materie primă pentru

industria conservelor. Părţile comestibile ale acestor plante se caracterizează

prin conţinut ridicat de substanţe proteice şi zaharuri, dar şi în vitamine şi

săruri minerale.

Cultura acestor legume se realizează prin semănat direct în câmp sau în

spaţii protejate prin răsad, la fasole.

Se recomandã solurile profunde, permeabile, cu textură mijlocie, bine

însorite. Pentru pãstãioase sunt bune premergătoare speciile fertilizate cu gunoi

de grajd în anul precedent (cartofii, castraveţii, varza) şi legumele din cultura

anticipată (ceapa verde, salata).

Cerinţe. Fasolea şi bamele sunt pretenţioase la căldură, pentru

germinare au nevoie de 9-100C - fasolea şi 14-160C bamele, iar pentru creştere

25-300C, în timp ce mazărea necesită pentru germinare doar 2-60C, iar pentru

creştere 20-250C. Plantele tinere de mazăre rezistă la temperaturi de -4…-80C.

Faţă de lumină, mazărea are cerinţe moderate, în schimb fasolea şi

bamele au nevoie de lumină multă.

Faţă de umiditatea din sol cerinţele sunt moderate, datoritã sistemului

radicular diferit (la mazăre este profund, deci pretenţiile sunt moderate), faţă de

umiditatea atmosferică pretenţii existând doar la germinare, înflorit şi formarea

capsulelor şi păstăilor.

Speciile de legume păstăioase reacţionează bine la îngrăşămintele

fosfatice şi potasice. Aceste plante îmbogăţesc solul în azot, datorită

nodozităţilor formate pe rădăcini.

MAZĂREA se cultivă numai prin semănat direct în câmp. Bune

premergătoare pentru mazăre sun tomatele, ardeii, castraveţii. Ea constituie o

plantă foarte bună premergătoare şi poate fi cultivată drept cultură anticipată,

deoarece are perioadă scurtă de vegetaţie.

Soiuri cultivate de mazăre: Işalniţa, Fină Verde, Vidra 187, Victoria,

Alaska.

Pregătirea terenului - toamna se face mobilizarea solului la adâncimea

de 10-12 cm, nivelarea şi fertilizarea cu îngrăşăminte pe bază de fosfor şi

potasiu, încorporarea îngrăşămintelor prin arat; primăvara se încorporează

azotatul de amoniu şi se erbicidează contra buruienilor. Pentru cultura

succesivă, terenul se pregăteşte vara, prin arat şi grăpat.

Semănatul se face primăvara în martie, pe teren nemodelat în vederea

recoltării mecanizate, în rânduri la 12,5 cm, cu o normă de sămânţă de 180-250

kg/ha, în funcţie de soi, la adâncimea de 4-5 cm. Semănatul se face eşalonat

pentru acelaşi soi sau se seamănă soiuri cu perioadă de vegetaţie diferită.

Lucrările de întreţinere: prăşitul, irigatul - în primăverile secetoase; o

fertilizare cu îngrăşăminte chimice la începutul înfloririi şi legării; combaterea

bolilor prin tratamente cu Dithane 0,2%; Turdacupral 0,4%; sulf muiabil 0,4%

PU; combaterea dăunătorilor cu Decis 2,5 CE - 0,05%; fertilizarea fazială tot

cu îngrăşăminte chimice.

Recoltarea se face mecanizat la maturitatea tehnologică. Producţia

medie de boabe este de 2 - 5 t/ha.

FASOLEA DE GRĂDINĂ se cultivã prin semãnat direct în câmp, în

cultură timpurie şi în cultură de toamnă - în succesiune după verdeţuri, ceapă,

spanac sau în spaţii protejate cu folie şi în sere.

Soiuri: - pentru fasole pitică (oloagă): Işalniţa 43, Aura, Cristina, Lena

- pentru fasole urcătoare: Aurie de Bacău, Clujana, Bogdana

Pregătirea terenului este asemănătoare cu cea de la cultura de mazăre.

Semănatul se execută în perioada 20-25 aprilie în sudul ţării, la

începutul lunii mai în nordul ţării şi la sfârşitul lunii iunie - începutul lunii iulie

pentru cultura succesivă de toamnă. Se seamănă în benzi de câte 4 rânduri

distanţate la 40 cm, iar între benzi se lasă 60 cm. Norma de sămânţă la ha este

de 90-150 kg. La soiurile urcătoare, pe suprafeţe mici, se seamănă în cuiburi, la

distanţa de 40-50 cm.

Lucrările de îngrijire aplicate culturii de fasole sunt: prăşitul mecanic

între rânduri, irigatul, fertilizarea cu doze moderate de azot şi doze mari de

fosfor şi potasiu, combaterea bolilor şi dăunătorilor, dirijarea plantelor pe

spalier şi legarea lor.

Recoltarea se face manual sau mecanizat. Producţia este în medie de 4-

7 t/ha.

Cultura în sere a fasolei se face prin semănat direct (soiuri pitice), fie

prin răsad, la soiurile urcătoare.

Răsadurile se produc în sere înmulţitor, în ghivece din material plastic,

câte 2 seminţe la fiecare ghiveci. Când răsadul are 18-25 zile se ciupeşte

deasupra a 2 frunze şi se plantează manual, în benzi (după N. Pomohaci şi I.

Nămoloşanu, 1999).

Lucrările de îngrijire cele obişnuite, iar în cazul fasolei urcătoare se

execută: suplimentar palisatul.

Recoltarea se face când păstăile au ajuns la maturitatea de consum, în

mod eşalonat de 2-3 ori pe săptămână. Producţia medie este de 18-25 t/ha.

BOBUL DE GRĂDINĂ se cultivă pe suprafeţe reduse în Bucovina şi

nordul Transilvaniei.

Soiuri: Fin de Vidra, Negru rusesc.

Este mai puţin pretenţios la căldură, suportă bine îngheţurile de

primăvară, dar este pretenţios la umiditate.

Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct în câmp primăvara de

timpuriu, folosind câte 170-200 kg sămânţă/ha.

Producţia medie de păstări este de 20-25 t/ha, iar cea de boabe verzi

este de 8-12 t/ha.

BAMELE - se cultivă prin semănat direct în câmp, după 15 mai, pe

teren modelat, în rânduri la 70 cm, iar pe rând, după răsărire plantele se răresc

la 15 cm. Norma de sămânţă la hectar este de 40-50 kg.

Soiuri de bame: Ela, Beatrice, Fără ţepi.

Lucrările de îngrijire constau în rărit, udat, prăşit, combatere a bolilor

şi dăunătorilor.

Recoltarea se face manual, cu mănuşi (capsulele având ţepi), se execută

când fructele au 3-4 cm pentru industrializare şi 5-6 cm pentru consum în stare

proaspătă. La soiul Fără ţepi fructele pot ajunge la recoltare la 20-25 cm, fază

în care sunt fragede. Producţia medie este de 4-6 t/ha.

CAPITOLUL IX

TEHNOLOGIA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR DE

POMI

Speciile pomicole ocupă terenul o perioadă lungă de timp, iar

cheltuielile făcute la înfiinţarea plantaţiilor sunt mari. Din aceste motive,

înfiinţarea acestora nu trebuie fãcută la întâmplare, ci pe baza tehnologiilor de

cultură specifice fiecărei specii în parte. În capitolul de faţă se vor prezenta

unele aspecte legate de înfiinţarea plantaţiilor pomicole şi anume:

- producerea unui materialului săditor pomicol de calitate şi autentic, necesar

pentru înfiinţarea plantaţiei;

- cunoaşterea şi stabilirea celor mai corespunzătoare tipuri de plantaţii şi

sisteme de cultură în funcţie de cerinţe;

- alegerea şi organizarea terenurilor destinate înfiinţării plantaţiilor de pomi;

- plantarea propriu-zisă a pomilor.

9.1. PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL

Calitatea materialului săditor determină în mare măsură reuşita unei

plantaţii pomicole. Materialul de plantare (puieţii) trebuie să provină din cele

mai valoroase clone ale soiurilor, să fie liber de boli şi dăunători, să corespundă

din punct de vedere tehnic standardelor în vigoare. Aceşti puieţi se produc în

pepiniere, sub controlul organelor statale. Dezvoltarea pomiculturii unei ţări

este corelată cu dezvoltarea reţelei de pepiniere.

9.1.1. Alegerea locului pentru pepinieră

Pepinierele se amplasează în centrul zonei pomicole, pe teren plan sau

cu pantă uniformă de cel mult 6%. Cel înclinat trebuie să aibă expoziţie sudică

sau sud-vestică şi posibilităţi de irigare, iar solul să fie fertil, bine structurat şi

cu textură mijlocie (lutoasă, luto-argiloasă, luto-nisipoasă). Este necesar ca, apa

freatică să se afle la cel puţin 1,5 m adâncime. Cele mai favorabile soluri sunt

cernoziomurile, aluviunile solificate şi irigate, solurile brune şi brun-roşcate de

pădure.

Temperatura medie anuală trebuie să fie cuprinsă între 8,5 şi 11,00C.

Minima absolută nu trebuie să scadă sub -25…-280C. Suma precipitaţiilor

anuale este să aibă valori între 550-700 mm, iar umiditatea anuală să fie

cuprinsă între 65-70%. Vor fi evitate zonele cu vânturi puternice, cu frecvenţă

mare a brumelor şi grindinei. Pepinierele trebuie să fie situate în apropierea

unor căi de comunicaţie şi a localităţilor în scopul recrutării facile a forţei de

muncă.

9.1.2. Sectoarele pepinierei pomicole

Pepiniera pomicolă cuprinde mai multe sectoare:

a. Sectorul plantaţiilor mamă elită, este alcătuit dintr-un ansamblu de

culturi pomicole care furnizează material biologic de înmulţire: ramuri altoi,

butaşi, marcote, stoloni, portaltoi vegetativi. Acest sector are mai multe

subunităţi:

- plantaţia mamă elită de seminceri. În această plantaţie se află pomii

care furnizează seminţele şi sâmburii necesari obţinerii portaltoilor generativi:

corcoduş, zarzăr, piersic, cireş, vişin, măr, păr. Pentru aceste specii se cultivă

soiuri omologate ca portaltoi generativi franc. O astfel de plantaţie are o durată

lungă de viaţă.

- plantaţia mamă elită pentru marcote, conţine soiuri ale speciilor

din care se obţin portaltoi vegetativi. O astfel de plantaţie durează 8-12 ani şi

cuprinde două sole : una în producţie şi una care se înfiinţează cu 2-3 ani

înainte de desfiinţarea primei sole.

- plantaţia mamă elită de arbuşti este o plantaţie din care se

recoltează butaşi lignificaţi sau ierbacei, în vederea înrădăcinării şi utilizării

lor, ca material de înmulţire.

plantaţia mamă elită de căpşun este plantaţia furnizoare de stoloni.

plantaţia mamă elită pentru ramuri altoi - este cea mai importantă

plantaţie a sectorului, fiind alcătuită din cele mai valoroase clone ale soiurilor

zonate, de la care se recoltează lăstari sau ramuri altoi.

Tehnologia de înfiinţare şi întreţinere a acestor plantaţii are

particularităţi diferite faţă de tehnologiile similare ale plantaţiilor de producţie

şi anume:

Solul trebuie să fie liber de nematozi şi de insecte dăunătoare;

Distanţele de plantare sunt mici (4 m x 1,5-2 m), deoarece se practică tăieri

scurte, la cep;

La plantare se utilizează numai material superelită;

Solul se menţine sub formă de ogor lucrat sau erbicidat;

Tratamentele fitosanitare trebuie efectuate în optim;

Fertilizarea se face cu cantităţi moderate de îngrăşăminte;

Florile care apar se inhibă, pentru evitarea infecţiilor cu viruşi prin polen;

Anual se efectueazã 3-4 controale, pentru depistarea exemplarelor virozate şi

îndepărtarea lor.

Această plantaţie, durează 8-10 ani, după care se reînfiinţează alta cu

material nou, în acest fel actualizându-se sortimentul.

b. Sectorul de producere a portaltoilor generativi şi a materialului

săditor înrădăcinat este destinat obţinerii de portaltoi generativi şi butaşi

înrădăcinaţi de arbuşti sau de pomi propriu-zişi. Acest sector se împarte în mai

multe componente:

- şcoala de puieţi unde se seamănă seminţe sau sâmburi şi se obţin

portaltoi franc ce se vor planta în câmpul I al şcolii de pomi. Obţinerea acestora

durează un an, dar şcoala intră într-un asolament de 4 ani.

- şcoala de butaşi în care se înrădăcinează butaşii. Şi ea se încadrează

într-un asolament de 4 ani.

- solariile folosite pentru producerea puieţilor la ghivece, în cazul în

care înfiinţarea câmpului I se face în acest mod.

c. Sectorul de producere a pomilor altoiţi (şcoala de pomi) este cel mai

important sector. Aici se plantează portaltoii care se altoiesc în mod curent

vara. Anii prin care trec pomii până la livrare, se numesc câmpuri:

- câmpul I, de altoire

- câmpul II, de creştere a altoiului şi de formare a coroanei la unele

specii (piersic, cais, prun, migdal, vişin)

- câmpul III, mai rar pentru că pomii se livrează sub formă de vergi sau

cel mult cu coroana realizată din anticipaţi.

Şcoala de pomi se amplasează într-un asolament de 6 ani.

d. Sectorul construcţiilor tehnologice cuprinde dotările cu care este

prevăzută pepiniera:

- platforme tehnologice cu substrat încălzit, prevăzute cu sistem de pulverizare

a apei prin aspersiune pentru forţarea înrădăcinării butaşilor;

- serele înmulţitor pentru înmulţirea butaşilor în verde, cu substrat încălzit şi

dispozitive automate pentru umidificarea aerului;

- laborator pentru micropropagarea "in vitro" avînd temperatura constantă la

24…250C, iar lumina artificială de 3000-4000 lucşi. Aici este produs materialul

superelită liber de boli virotice;

- ateliere pentru altoire şi forţare, beciuri, silozuri, bazine pentru stratificarea

seminţelor etc.

Dimensionarea pepinierelor

Mărimea pepinierelor se stabileşte în funcţie de cerinţele în pomi altoiţi

şi în funcţie de mărimea câmpurilor.

Producţia de pomi altoiţi / ha în câmpul II este de:

- 40-50 000 bucăţi - la măr, păr, gutui

- 30-40 000 bucăţi - la prun, cais, piersic

- 25-30 000 bucăţi - la cireş, vişin

- 10-15 000 bucăţi - la nuc, castan.

Pe 1 ha de şcoală de pomi se plantează 170-230 000 butaşi, din care se

obţin 90-100 000 de plante înrădăcinate.

La 1 m2 platformă încălzită se plantează 250 butaşi din care se obţin

100-150 de plante înrădăcinate.

La 1 ha drajonieră de zmeur, se obţin 200-250 000 puieţi.

La 1 ha de stolonieră se obţin 300-500 000 puieţi.

Producţia de puieţi/ha este de: 180-200 000 la sămânţoase; 300-400 000

la corcoduş; 200-250 000 la zarzăr, piersic; 150-160 000 la prun, cireş, vişin;

80 - 100 000 la migdal, castan; 50-70 000 la nuc.

Producţia de marcote/ha este de:

- 80-180 000 bucăţi la marcotaj vertical;

-100-250 000 bucăţi la marcotaj orizontal.

Cantitatea de sămânţă necesară înfiinţării unui ha de şcoală de puieţi:

50-60 kg la măr, păr; 80-100 kg la gutui; 400-500 kg la corcoduş; 900-1100 kg

la prun franc; 400-600 kg la cireş, vişin; 1100-1200 kg la zarzăr; 2000-3000 kg

la piersic, migdal, nuc.

Plantaţiile mamă elită furnizează 30-60 lăstari după anul III. Fiecare

lăstar asigură 10 muguri buni pentru altoire.

9.2.TIPURILE DE PLANTAŢII POMICOLE ŞI SISTEMELE

LOR DE CULTURĂ

9.2.1. Tipurile de plantaţii pomicole

Tipurile de plantaţii pomicole se deosebesc în raport de scopul

producţiei, suprafaţa cultivată, calitatea fructelor ş.a., în:

- comerciale, au drept scop obţinerea de producţii mari, omogene ca soi

şi calitate, destinate comercializării ca fructe proaspete sau pentru

industrializare. Cuprind 1-3 specii, cu un număr redus de soiuri, care să

permită aplicarea unei tehnologii de îngrijire corectă. Ele pot fi realizate în

sistem superintensiv, cu peste 1250 de pomi/ha, în sistem intensiv, cu 400-1250

pomi/ha şi în sistem clasic, cu până la 400 pomi/ha;

- didactice şi experimentale, acestea se înfiinţează în staţiuni de profil,

facultăţi, şcoli de profil. În aceste plantaţii, se urmăreşte comportarea soiurilor

sau a diferitelor variante tehnologice. Acestea sunt împărţite în parcele,

conform cu regulile tehnicii experimentale;

- familiale - se amplasează în jurul locuinţelor sau la mică distanţă de

acestea şi au rolul principal de a aproviziona familia cu fructe în tot timpul

anului, plus (eventual) o rezervă pentru piaţă. De asemenea ele constituie o

posibilitate de petrecere a timpului liber, având şi un rol estetic, antipoluant.

Cuprind un număr mare de specii şi soiuri, cu eşalonare a coacerii.

- de aliniament - sunt practicate în lungul drumurilor, şoşelelor,

canalelor de irigaţii, căilor ferate etc. Ele sunt alcătuite din specii şi soiuri

rezistente la ger şi la boli şi se folosesc pomi cu talie mare: nuc, dud şi unele

soiuri de măr, păr, prun. Acest tip este din ce în ce mai puţin practicat.

9.2.2. Sistemele de cultură a pomilor

a. Sistemul clasic se bazează pe cultivarea soiurilor tradiţionale, de

vigoare mare şi mijlocie, altoite pe portaltoi vegetativi cu vigoare ridicată şi

mijlocie. Densitatea la hectar este de 150-200 pomi, rar până la 400, în funcţie

de combinaţia soi/portaltoi, înălţimea pomilor (3,5-4,5 m). Pomii intră pe rod

după 4-6 ani de la plantare, dau producţiile maxime după 10-12 ani şi trăiesc

30-40 de ani (mai puţin vişinul, piersicul, caisul).

b. Sistemul intensiv este utilizat la seminţoase şi sâmburoase, altoite pe

portaltoi vegetativi de vigoare mijlocie. Pomii intră pe rod după 3-4 ani, dau

producţii maxime după 6-7 ani şi trăiesc 25-30 ani. Desimea pomilor este

foarte variabilă în funcţie de vigoarea combinaţiei soi/portaltoi, fertilitatea

terenului, ea fiind în general de peste 400 pomi/ha.

c. Sistemul superintensiv se utilizează la măr şi păr, la soiurile de

vigoare mică altoite pe portaltoi nanizanţi. Pentru a obţine densităţi mari,

plantaţiile superintensive se înfiinţează în rânduri simple, duble, triple sau în

benzi cu alei tehnologice; în practică se preferă sistemul în rânduri simple.

Producţiile ating 5-7 t/ha în anul plantării, 15-25 t/ha în anul II de la plantare şi

40-50 t/ha constant în anii 12-15, apoi se produce declinul, când plantaţia se

desfiinţează.

Asemenea livezi sunt de mare perspectivă, dar ţinând cont de volumul

investiţiilor şi posibilităţile reale ale fermierilor, se recomandă o oarecare

prudenţă şi desimi rezonabile de 2000-2500 pomi/ha.

9.3.ALEGEREA LOCULUI ŞI PREGĂTIREA TERENULUI

PENTRU LIVADĂ

9.3.1. Alegerea locului pentru livadă

Terenul pentru livadă se alege în funcţie de factorii naturali şi cei socio-

economici.

Factorii naturali sunt importanţi la alegerea locului, fiindcă trebuie să

corespundă unor cerinţe specifice şi soiului, aşa cum sunt:

- temperatura, care trebuie sã se încadreze în anumite limite din punct

de vedere al mediei anuale, al minimei şi maximei absolute, al sumei gradelor

de temperatură, al absenţei brumelor timpurii şi îngheţurilor târzii.

- precipitaţiile utile care trebuie să reprezinte 75-80% din suma

anuală. Este necesar ca ele să satisfacă nevoile speciilor care vor fi cultivate.

Soiurile altoite pe portaltoi de vigoare mică au nevoie de irigare, deoarece

acestea nu pot rezista la seceta prelungită.

- lumina este foarte importantă, atât pentru speciile iubitoare de

căldură: nuc, cireş, cais, piersic, migdal, dar şi pentru cele mai puţin

pretenţioase cum sunt arbuştii fructiferi, care suferă în condiţii de lumină

insuficientă.

- factorii edafici – speciile reuşesc bine pe soluri uşoare sau mijlocii,

fertile, profunde, cu pH-ul cuprins între 5,6-7,8, cu pânza de apă freatică la

suprafaţă;

- relieful – în zona de deal panta trebuie să fie cuprinsă între 6-15%, iar

cele de 20-25% se valorifică cu arbuşti.

- expoziţia terenului se alege în funcţie de specie, soi şi altitudine. Cu

cât creşte altitudinea, expoziţia terenului trebuie să fie mai favorabilă. Cele mai

bune terenuri sunt cele cu expoziţie sudică, sud-estică şi sud-vestică.

adăposturile faţă de vânturile puternice sunt obligatorii pentru măr, păr,

gutui, prun şi soiurile sensibile la curenţi.

- vegetaţia naturală - favorabilă poate fi dedusă şi în raport de existenţa

speciilor pomicole spontane. În zona stejarului şi fagului, pomii fructiferi

găsesc condiţii favorabile de cultură, dar în zona coniferelor (zonă friguroasă)

şi în zona plopului sau salciei (care sunt umede), nu se vor amplasa culturi

pomicole.

- vecinătăţile. Plantaţiile trebuie să fie amplasate la distanţe mari de

păduri, de unde pot apărea diverşi dăunători. De asemenea trebuie evitate văile

râurilor şi apropierea de întinderile mari de apă, deoarece pot forma curenţi reci

de aer şi pot provoca producerea de brume.

Factorii socio-economici, care condiţionează amplasarea sunt:

- apropierea de pieţele de desfacere;

existenţa forţei de muncă permanente, ieftine şi a căilor de acces

corespunzătoare;

- posibilităţile de aducţiune a apei pentru irigare şi aprovizionarea cu

apă pentru tratamente, necesitând a fi cât mai uşoare şi cu eforturi financiare

cât mai mici;

- distanţa corespunzătoare faţă de factorii poluanţi ce pot afecta

calitatea fructelor;

- asigurarea parcului de maşini corespunzător, pregătit în permanenţă

pentru intervenţii.

După alegerea locului pentru livadă, în cazul înfiinţării plantaţiilor pe

suprafeţe mari (de zeci şi sute de hectare) este necesară organizarea şi

amenajarea lui.

Principalele lucrări de organizare sunt:

- parcelarea - respectiv împărţirea terenului pe parcele (în care se

plantează o singură specie), pe tarlale (care cuprind 4-6 parcele) şi trupuri;

-trasarea reţelei de drumuri, a zonelor de întoarcere, a perdelelor

antierozionale şi a celor contra vânturilor predominante;

-amplasarea construcţiilor şi a altor dotări tehnice.

9.3.2. Pregătirea terenului pentru livadă cuprinde

operatiunile:

- defrişarea culturii anterioare sau a vegetaţiei existente este

obligatorie;

- nivelarea terenului se execută în scopul acoperirii microdepresiunilor

şi a denivelărilor în care s-ar putea acumula apă, cât şi pentru asigurarea

condiţiilor favorabile de irigare. Se executa înainte de plantare cu 1-2 ani.

- repausul solului. După desfiinţarea unei culturi, se recomandă

repausul terenului pe durata a 3-4 ani, timp în care se pot cultiva plante

ierbacee, anuale sau perene. În cazul în care se alternează speciile, se poate

planta imediat după defrişare. In ţările vestice se ignoră acest fapt, deoarece

terenul se dezinfectează şi se fertilizează masiv la replantare.

- fertilizarea terenului, se face diferenţiat în funcţie de conţinutul în

humus şi de sistemul de cultură adoptat. Fertilizarea înainte de plantare este

obligatorie, deoarece pomii ocupă terenul o perioadă lungă de timp.

Îngrăşămintele pe bază de fosfor (100-300 kg/ha) şi potasiu (100-300 kg/ha) se

aplică înainte de desfundare, iar gunoiul de grajd (40-60 t/ha) după desfundare.

Pentru corectarea acidităţii solului se administrează carbonat de calciu (5-10

t/ha)

- desfundatul terenului la adâncimea de 60-80 cm reprezintă condiţia

esenţială pentru reuşita unei plantaţii. Pentru livezile clasice şi în grădinile

familiale, pregătirea terenului se poate rezuma la săparea gropilor la 1 x 1 x 0,8

m, în care pomii să găsească condiţii bune de dezvoltare în primii ani de viaţă.

9.4.ALEGEREA SPECIILOR, SOIURILOR ŞI

PORTALTOILOR POMICOLI

Speciile şi soiurile pomicole se aleg în funcţie de favorabilitatea

condiţiilor pedoclimatice şi de cerinţele pieţei, din sortimentul stabilit pentru

zona respectivă. Soiurile se aleg în funcţie de valoarea lor economică, adică

productivitate, calitate fructe şi rezistenţă la boli şi dăunători, de precocitate şi

compatibilitate cu portaltoiul. Un rol deosebit îl are şi stabilirea polenizatorilor.

Unele specii pomicole ca: măr, păr, prun, cireş, vişin, folosesc pentru

polenizare soiuri polenizatoare. Într-o plantaţie se cultivă dintr-o specie 2-3

soiuri, compatibile biologic, cu aceeaşi vigoare şi longevitate specifice zonei şi

altoite pe acelaşi soi de portaltoi. Se recomandă folosirea unui singur soi de

portaltoi într-o parcelă, pentru a avea pomi de aceeaşi vigoare şi longevitate.

In zona dealurilor se plantează măr, păr, prun, cireş şi vişin. In zona

colinară şi de câmpie se plantează cais, piersic, migdal, uneori cireş, vişin,

căpşun irigat, măr şi păr de vară. Zonele înalte sunt favorabile arbuştilor

fructiferi.

Portaltoii se amplasează în funcţie de felul livezii, de condiţiile de sol,

de adâncimea apei freatice, de frecvenţa şi intensitatea vântului. Portaltoii

vegetativi de vigoare slabă şi mijlocie s-au extins deoarece asigură un profit

rapid, cu toate că sunt slabi rezistenţi la secetă, vânt şi ger.

9.5.STABILIREA DISTANŢELOR DE PLANTARE ÎN

PLANTAŢIILE POMICOLE

9.5.1. Stabilirea distanţelor de plantare

Distanţele de plantare, prin care se stabileşte spaţiul de nutriţie al

pomilor şi gradul de utilizare al terenului reprezintă un element important la

înfiinţarea plantaţiilor.

Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de vigoarea speciei,

soiului, portaltoiului, sistemul de livadă şi de coroană, fertilitatea solului,

regimul de precipitaţii. Cu cât vigoarea este mai mare se va planta mai rar. De

asemenea, cu cât terenul este mai fertil şi zona mai bogată în precipitaţii se va

planta mai rar, deoarece pomii cresc viguroşi.

Dacă pomii sunt plantaţi prea des, se umbresc reciproc, şi astfel se

ajunge la dereglări în viaţa lor. Dacă sunt plantaţi prea rar, nu se realizează un

volum suficient de coroană la hectar, conversia luminii şi producţia de fructe

sunt mici.

9.5.2. Pichetarea terenului.

Este lucrarea de marcare cu picheţi a locului de plantare pentru fiecare

pom în parte (respectiv stabilirea poziţiei fiecărui pom pe teren) din viitoarea

livadă.

Lucrarea de pichetare este o operaţiune relativ grea, care necesită

atenţie şi precizie. Pichetatul se execută vara, folosind instrumente şi materiale

specifice lucrării: teodolite, echere topografice, mire, panglici de oţel, jaloane,

ţăruşi de întindere, picheţi, topoare, sârme gradate la distanţele dintre rânduri şi

dintre pomi pe rând.

Înainte de pichetat se execută lucrările de mobilizarea solului la

adâncimea de 60-70 cm, nivelarea şi fertilizarea.

Metode de pichetaj: în pătrat, în dreptunghi, în triunghi isoscel sau

echilateral.

Pichetarea are trei etape: parcelarea, încadrarea terenului, pichetarea

propriu-zisă.

1.Parcelarea constă în împărţirea terenului în parcele sau tarlale.

Mărimea şi orientarea parcelelor se face în funcţie de forma proprietăţii, de

relief, de sistemul de cultură etc. Parcelele se orientează cu lungimea pe

direcţia curbelor de nivel, fiecare dintre ele trebuind să aibă porţiuni de teren cu

aceeaşi pantă, sau cu diferenţe foarte mici.

2.Încadrarea terenului. Pe latura lungă a parcelei se alege o dreapta

A-B, cu care începe pichetajul. Lungimea acestei drepte este un multiplu al

distanţei dintre pomi pe rând. Se ridică perpendiculare din punctele A şi B,

respectiv A-C şi B-D, care este un multiplu al intervalului dintre rânduri.

Perpendicularele se ridică cu ajutorul teodolitului sau (atunci când acestea

lipsesc) cu ajutorul metodei arcelor de cerc, ori metoda triunghiurilor

dreptunghice. Dacă noua latură formată, A-C, este egală cu A-B, deci dacă

forma s-a închis perfect, înseamnă că s-a lucrat corect (fig. 27). În caz contrar,

se reface lucrarea.

3. Pichetarea propriu-zisă constituie de fapt marcarea locului de

plantare a pomilor, în interiorul parcelei. Laturile A-C şi B-D se împart la

distanţele corespunzătoare dintre rânduri şi se marchează cu ajutorul picheţilor

care vor rămâne şi după săparea gropilor şi după repichetare, până la

terminarea lucrării de plantare. Latura A-B va constitui rândul numărul 1.

Celelalte se vor marca la o distanţă corespunzătoare, în funcţie de primul rând.

Fig. 27. Încadrarea, parcelarea şi pichetarea propriu-zisă în rânduri

simple

Pichetajul pe curbele de nivel - pe pante de peste 8% terenul se

împarte în parcele cu panta uniformă sau cu diferenţe între ele cât mai mici,

care se pichetează independent una de alta. Se trasează o dreaptă A-B

perpendiculară pe curbele de nivel, care la rândul ei se împarte la distanţa

dintre rândurile de pomi. În timpul pichetajului se urmăreşte ca picheţii de pe

un rând, să cadă între picheţii rândului anterior. Astfel, se realizează un

pichetaj în triunghi (fig. 28), pentru combaterea eroziunii solului.

Fig. 28. Pichetajul în triunghi

9.6.PLANTAREA POMILOR

Perioada optimă de plantare este toamna, după căderea frunzelor şi

până la venirea gerurilor. În această perioadă între rădăcini şi sol se stabileşte

un contact bun, rănile se cicatrizează mai uşor şi încep procesele de rizogeneză,

care duc la formarea de noi rădăcini până primăvara.

Plantarea de primăvară dă rezultate bune cu cât se face mai devreme. Se

începe cu plantarea speciilor care dezmuguresc mai repede: cais, piersic, vişin,

prun, păr şi arbuştii fructiferi.

Îaninte de plantare pomii sunt supuşi unor operaţiuni obligatorii:

1. Controlul viabilităţii şi al sănătăţii. Pomii sănătoşi au scoarţa

turgescentă, ţesuturile sănătoase, culoarea caracteristică uniformă, iar

secţiunea prin rădăcină este albă, cu miros plăcut.

2. Fasonarea rădăcinilor (fig. 29) se face în scopul împrospătării

secţiunii la rădăcinile de schelet mai groase de 3-4 mm, scurtarea rădăcinilor

cu diametrul între 4 mm şi 10 cm. Rădăcinile fibroase se taie în ras.

Rădăcinile de schelet, groase, dacă nu sunt rănite, se lasă cât mai lungi,

deoarece prinderea se face pe baza acestora. În caz contrar se fasonează

deasupra rănii.

Fig. 29. Fasonarea rădăcinilor

3. Mocirlirea rădăcinilor constă în scufundarea repetată a rădăcinilor

pomilor într-un amestec alcătuit din părţi egale de balegă de vită proaspătă,

pământ de ţelină şi apă. Acest amestec asigură un bun contact cu solul în

primele zile de la plantare, precum şi necesarul imediat de substanţe nutritive şi

o bună cicatrizare a rănilor. După mocirlire, pomii trebuie plantaţi imediat.

Săparea gropilor pentru plantarea pomilor. Momentul optim al

lucrării în cazul livezilor intensive şi superintensive este în ziua plantării. Se

sapă gropi de 30 cm x 30 cm x 30 cm, iar uneori cu 10 cm mai mult, în cazul

pomilor viguroşi. Plantarea se face cu ajutorul cablurilor marcate sau cu

scândura de plantare. În gropile executate pentru plantat se face pe fundul

acestora un muşuroi din pământ reavăn pe care se aşază pomii. Pomul se pune

în partea de N-V a tutorelui, pentru ca pomii să fie feriţi de razele solare.

Lucrarea de plantare se efectuează de 2 muncitori: unul ţine pomul în groapă,

iar celălalt aruncă pământ reavăn şi mărunţit peste rădăcini, după care se

tasează uşor cu piciorul. În continuare, se adaugă gunoi de grajd bine fermentat

şi pământ până la umplerea gropii. Acesta se calcă viguros cu piciorul, iar cu

restul de pământ se face un muşuroi. Dacă pământul este uscat se udă cu 5-8 l

apă, apoi se face muşuroiul.

Plantarea se face la adâncimea: până la colet în cazul pomilor altoiţi pe

portaltoi obţinuţi din sămânţă, iar la pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi,

plantarea se face până sub punctul de altoire (1-2 cm).

La 15-20 de zile după aşezarea definitivă a pomului, aceştia se leagă de

tutore.

În cazul livezilor clasice, care sunt din ce în ce mai puţin practicate,

terenurilor se ară la 25-30 cm adâncime, apoi cu 2-3 luni înainte de plantarea

pomilor se sapă gropile de dimensiuni mai mari, în scopul asigurării unor

condiţii bune de dezvoltare. Dimensiunile gropilor (lungime, lăţime, adâncime)

sunt: 1,5 m x 1,5 m x 0,8 m pe terenuri grele, 1,25 x 1,25 x 0,70 m pe solurile

mijlocii şi 1 m x 1 m x 0,6 m pe terenuri uşoare.

Lucrarea de repichetare constă fixarea tutorilor în groapă, în funcţie de

schema de pichetaj, fie cu scândura de pichetat fie cu cablurile marcate.

Umplerea parţială a gropilor cu pământ se face cu o săptămână înainte de

plantare, cu 2/3 din pământul scos din primul strat, bogat în humus. Plantarea

propriu-zisă se face ca în cazul livezilor intensive.

Udările după plantare se fac în funcţie de precipitaţiile căzute în zonă,

dar în general se udă la 3-4 săptămâni, cu câte 1-2 găleţi de apă/pom. Pentru

udare se desfac muşuroaiele, se udă, după care acestea se refac.

În timpul verii solul din vecinătatea pomului se mulceşte cu paie,

pleavă, frunze, rumeguş.

CAPITOLUL X

ÎNTREŢINEREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

Obţinerea de producţii mari şi de calitate superioară în plantaţiile

pomicole este în strânsă corelaţie cu cele mai eficiente sisteme şi metode de

întreţinere a solului şi de îngrijire a pomilor. Este foarte important ca

tehnologiile de cultură recomandate să fie respectate şi aplicate la timp.

10.1. SISTEME DE ÎNTREŢINERE A SOLULUI ÎN

POMICULTURĂ

În plantaţiile de pomi, solul se întreţine şi se lucrează în raport de

sistemul de cultură, precipitaţii, portaltoi, vârsta pomilor şi panta terenului.

În ţara noastră cele mai răspândite sisteme de întreţinere şi lucrare a

solului sunt: ogorul negru (lucrat, întrerupt, combinat cu erbicide pe rând), ogor

cu îngrăşăminte verzi, culturi intercalate, înnierbarea intervalelor şi mulcirea

solului (N. Pomohaci şi I. Nămoloşanu, 1999).

1.Ogorul negru lucrat este sistemul prin care solul se menţine curat de

buruieni prin executarea unei arături în toamnă şi afânarea pe întreaga

suprafaţă, pe tot parcursul anului, în funcţie de textura solului şi specificul

înrădăcinării portaltoiului şi 4-5 discuiri şi cultivări, din primăvară până

toamna. Pe rândul de pomi, acolo unde nu ajunge plugul şi între pomi pe rând,

solul se lucrează prin praşile manuale sau cu maşini prevăzute cu palpator.

Ogorul lucrat asigură pătrunderea mai uşoară a apei şi reţinerea ei în

sol, iar acesta se încălzeşte primăvara mai devreme, materia organică se

mineralizează rapid, rezerva de boli şi dăunători poate fi mult diminuată, fără

poluarea mediului, iar sistemul radicular al pomilor este forţat să se dezvolte

mai profund. Datorită acestor avantaje pomii cresc mai viguroşi şi vor avea

fructe mai mari.

Există şi unele neajunsuri: datorită lucrărilor repetate ale solului se

distruge structura solului, procesul de descompunere a materiei organice este

mai intens, pe terenurile în pantă se pierde din humus, se intensifică eroziunea,

iar fructele fiind mari, cu densitate mică, se păstrează mai greu.

2. Ogorul negru întrerupt este sistemul la care în prima parte a

vegetaţiei se lucrează terenul prin afânări, iar din august, acestea se sistează

pentru ca buruienile şi capilaritatea solului să elimine apa, care în exces ar

prelungi vegetaţia şi împiedică maturarea lemnului, încât ar slăbi rezistenţa la

ger a pomilor.

3. Ogorul negru cu erbicide presupune erbicidarea solului de 2-3 ori,

pe o lăţime de 1,5 m, pe rândul de pomi. Se erbicidează când buruienile sunt

tinere, având 10-20 cm înălţime. Între rândurile de pomi terenul se întreţine ca

şi în primul caz. Toamna, după arătură, se aplică o erbicidare preemergentă pe

toată suprafaţa. Dintre erbicidele ce se folosesc enumerăm: erbicidele

preemergente - Gesatop 50 WP 3-10 kg/ha, Simanex 50 WP 6-10 kg/ha etc.;

iar dintre erbicidele postemergente - Gramoxone 3-5 l/ha, Basta 5-6 l/ha,

Fusilade 4-6 l/ha, Roundup 2-3 l/ha etc.

Practicarea acestui sistem presupune reducerea numărului de lucrări

mecanice şi eliminarea celor manuale (mărul şi părul suportă mai bine

erbicidele decât prunul şi caisul). După plantare, în primii 3 ani nu se

recomandă aplicarea erbicidelor, deoarece pomii tineri au sistemul radicular la

suprafaţă (M. Popescu şi colab. 1985).

4.Ogorul cu îngrăşăminte verzi – se practică pe terenuri podzolite unde

lipseşte materia organică, dar şi în zone secetoase, în regim de irigare, pentru

ameliorarea terenurilor scoase din circuitul agricol.

Solul se întreţine ca ogor negru în perioada când pomii au cerinţe mari

pentru apă, apoi se cultivă cu plante care se folosesc ca îngrăşăminte verzi

(lupin, rapiţă, borceag de toamnă, orz, secară etc). În momentul înfloritului ele

se încorporează în sol cu grapa cu discuri sau cu plugul. Îngrăşămintele verzi

îmbogăţesc solul cu azot şi alte substanţe nutritive.

5.Culturi intercalate – se practică atât în plantaţiile tinere cât şi în cele

intrate pe rod, pe terenuri plane şi pe terenuri în pante. Dau rezultate bune mai

ales în plantaţiile tinere, unde intervalul are lumină suficientă. Între rândurile

de pomi se pot cultiva: soia, fasole, mazăre, rădăcinoase, ceapă, usturoi, ţelină,

varză. De o parte şi de alta a pomilor se lasă o zonă necultivată 0,75-1 m, care

se întreţine ca ogor negru.

6.Înierbarea solului – se practică pe terenurile cu pantã de 10-15%, în

zonele cu precipitaţii de peste 700 mm/an sau în regim irigat. Se poate face pe

toată suprafaţa, numai pe intervalele dintre pomi sau un interval înierbat altul

lucrat pentru a realiza o alee de trafic tehnologic. În acest scop se foloseşte un

amestec de graminee (lolium, festuca) şi leguminoase (trifoi roşu, ghizdei).

7. Mulcirea solului constă în aşezarea unui strat de mulci, de 10-20 cm

deasupra solului (circa 30-40 t/ha). Mulcirea poate rezulta din cosirea ierburilor

de pe intervale, din paie, coceni, frunze, gunoi păios sau din material plastic

sub formă de bandă lată 1,5-2 m, ce se întinde pe rândurile de pomi. Este un

sistem bun de întreţinere a solului ţinând seama de faptul că previne apariţia

buruienilor, conservă bine apa din sol, îmbogăţeşte solul cu materie organică.

Însă ca urmare a costului ridicat al materialelor folosite ca mulci şi a faptului că

se pot instala boli, dăunători şi rozătoare, este puţin răspândit.

10.2. FERTILIZAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

Pomii şi arbuştii fructiferi se caracterizează prin consumuri specifice

ridicate de elemente nutritive.

Creşterea şi dezvoltarea normală a pomilor are loc când în sol se află

suficiente cantităţi de substanţe nutritive (N, P, K, Ca etc). Lipsa din sol a

unuia dintre elementele nutritive determină perturbări în creştere şi diminuează

calitatea fructelor. Producţii mari de fructe nu se pot realiza doar pe baza

rezervelor din sol a elementelor nutritive. Periodic, substanţele nutritive din sol

trebuie completate prin fertilizări, în funcţie de cerinţele pomilor, de cantitatea

de substanţe extrase de pomi o dată cu recolta, de nivelul de aprovizionare a

solului.

Majoritatea speciilor pomicole sunt mari consumatoare de azot, iar

după habitusul acestora consumul cel mai mare îl au arbuştii fructiferi. Din

punct de vedere al vârstei pomilor, consumul de azot este maxim în prima

perioadă, dar se menţine şi după aceea (în perioada de tinereţe au nevoie de

azot pentru creştere, în perioada de mare producţie ca suport material al

acesteia, în perioada de declin pentru regenerare). În ceea ce priveşte consumul

de fosfor şi potasiu, cerinţele se măresc concomitent cu creşterea producţiei.

Stabilirea necesarului de elemente nutritive în plantaţii se face în

funcţie de starea de aprovizionare a solului cu elemente nutritive uşor

asimilabile care se determină prin recoltarea probelor de sol sau pe baza

metodei diagnozei foliare.

Cele mai bune recolte se obţin prin folosirea concomitentă a

îngrăşămintelor organice şi a celor minerale, în raport de condiţiile

pedoclimatice, vârsta pomilor, speciile cultivate şi volumul producţiei.

Orientativ, după N. Pomohaci şi I. Nămoloşanu, în funcţie de soi,

raportul NPK este de 1:0,3:1,2 la măr; 1:0,25:1,5 la păr; 1:0,2:0,8 la piersic.

Gunoiul de grajd se administrează anual în jur de 10 t/ha, iar la 3-4 ani se

aplică câte 40 t/ha.

Aplicarea îngrăşămintelor se poate face prin: împrăştiere şi încorporare

în sol; odată cu apa de irigat (fertirigare) şi pe cale foliară.

În cazul pomilor răzleţi din gospodăriile populaţiei, administrarea

îngrăşămintelor se face în gropi sau pe toată suprafaţa lucrată din jurul pomilor,

egală cu proiecţia coroanei.

Fertirigarea constă în administrarea îngrăşămintelor solubile o dată cu

apa de irigare. Această metodă asigură folosirea mai economică şi eficientă a

îngrăşămintelor, având ca efect o creştere mai uniformă a pomilor, o mai bună

diferenţiere a mugurilor de rod şi o reducere a fenomenului de alternanţă în

rodire.

Fertilizarea pe cale foliară este metoda de aplicare a îngrăşămintelor

simple sau complexe prin stropiri pe frunze, în diferite fenofaze. Această

metodă permite absorbţia mai rapidă a elementelor minerale. Se pot aplica şi

pentru corectarea unor carenţe în microelemente (bor, zinc, cupru etc.).

10.3. IRIGAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

Pentru realizarea unor producţii normale de fructe sunt necesare peste

500 mm precipitaţii pe an. În vederea irigării raţională a pomilor, trebuie să se

cunoască cerinţele acestora faţă de apă şi de metodele de irigare.

Lipsa apei în sol reduce creşterea lăstarilor, grosimea trunchiului şi

intensitatea fotosintezei. Excesul de apă strică echilibrul aerohidric, pomul nu

mai poate respira şi piere. Irigarea are un rol important în creşterea sporului de

recoltă, cu până la 50-60 %, creşte calitatea fructelor, se diferenţiază bine

mugurii de rod.

În timpul perioadei de repaus, pomii consumă cantităţi mici de apă; cel

mai mare consum se înregistrează vara, de la înflorit şi până la recoltare.

Speciile şi soiurile cu coacere timpurie au cerinţe mari până la recoltare, în

timp ce soiurile cu coacere târzie îşi menţin consumuri ridicate până toamna

târziu. Speciile sâmburoase sunt mai rezistente la secetă decât speciile

seminţoase. O udare eficientă trebuie să umecteze solul până la o adâncime de

1-1,5 m în livezile pe rod şi până la 0,5 m în cele tinere, altfel pomii suferă din

lipsa apei.

În cazul speciilor pomicole ale căror fructe sunt destinate păstrării peste

iarnă, irigarea se sistează cu 2 săptămâni mai devreme.

Normele de udare, recomandate în urma cercetărilor efectuate în ţara

noastră sunt între 250-600 m3/ha, cu excepţia udării de aprovizionare care se

aplică după căderea frunzelor. În dependenţă de condiţiile de cultură, se

practică, pentru drupacee 4-6 udări în vegetaţie şi o udare de aprovizionare, iar

la pomacee 6-8 udări în vegetaţie şi una de aprovizionare.

Metode de udare: - prin brazde, aspersiune şi localizată.

Udarea prin brazde - brazdele se trasează la 1,5 m de pomi şi 0,8 m

între ele, cu brăzdare de tip rariţă montate pe cultivator. Este o metodă ce dă

rezultate bune pe terenurile plane şi în pantă, în livezi cu sol înierbat, dar şi pe

ogor negru.

Udarea prin aspersiune constă în distribuirea apei sub presiune, cu

ajutorul aspersoarelor mobile sau fixe. Prezintă avantajul că se poate practica

pe teren denivelat atât pe sub coroanele pomilor cât şi deasupra coroanei.

Irigarea prin microaspersiune foloseşte microaspersoare cu presiuni

între 1 şi 3 atmosfere şi un debit între 23 şi 333 l/h. Este o metodă cu extindere

mare pe plan mondial.

Irigarea localizată prezintă două variante: prin picurare şi prin

conducte perforate.

- prin picurare. Conductele din plastic prevăzute cu picurătoare, prin

care apa iese sub forma picăturilor, se întind de-a lungul rândurilor de pomi;

oferă posibilitatea administrării unei cantităţi precise de apă, folosind norme de

irigare cu 20-30% mai mici faţă de alte metode; au debite de 1-10 litri apă/h.

Acest sistem oferă posibilitatea ca o dată cu apa de irigat să se

administreze şi îngrăşăminte în concentraţii diferite.

- irigarea prin conducte perforate - conductele din material plastic sunt

perforate, iar orificiile sunt protejate cu manşoane. Sunt amplasate la 30-40 cm

deasupra solului pe un sistem de susţinere sau pot fi amplasate la 50-60 cm

adâncime, ceea ce permite dirijarea apei la nivelul rădăcinilor.

10.4. TĂIERILE DE FORMARE ŞI DE ÎNTREŢINERE

A COROANELOR LA POMI

Speciile pomicole cresc şi se dezvoltă natural într-un ritm intens până în

perioada de rodire maximă, după care ritmul creşterii se reduce, iar la periferia

coroanei ramurile anuale sunt scurte şi abundă în muguri de rod. În aceste

condiţii, coroanele se îndesesc, se instalează fenomenul de uscare, de la bază

către vârful ramurii şi ca urmare a recoltelor bogate pomii tind să intre în

alternanţă de rodire. Fenomenele de uscare se intensifică, iar tendinţa de

refacere a potenţialului de rodire apare mai devreme, sub forma unor ramuri

lacome pornite din mugurii suplimentari. Se încheie astfel, mai devreme un

ciclu biologic, care prin tăieri ar fi putut fi prelungit. Pomii sunt supuşi tăierilor

încă din perioada de tinereţe, când se aplică tăieri de formare, apoi de

întreţinere a echilibrului dintre perioadele de creştere şi rodire. Aceste tăieri

sunt în corelaţie cu forma de coroană adaptată în raport de sistemul de cultură

ales.

10.4.1. Operaţiuni tehnice la formarea şi întreţinerea coroanelor

Coroanele pomilor se diferenţiază între ele prin volum şi contur, prin

numărul, vigoarea şi orientarea spaţială a elementelor permanente - ramurile de

schelet şi nepermanente - ramurile de semischelet, cât şi prin modul de tăiere în

formare şi întreţinere.

Principii şi norme generale de tăiere:

- fiecare coroană trebuie să aibă o structură permanentă, formată din

ramuri principale (variabile ca număr, poziţie şi orientare în spaţiu);

- folosirea schemelor şi tehnicilor de tăiere în timpul formării

coroanelor depinde şi de vigoarea şi particularităţile de creştere şi rodire ale

soiului şi ale fiecărui pom în parte;

- prin tăierile de formare trebuie temperată sau stimulată creşterea

axului şi a şarpantelor din coroană şi grăbită apariţia ramurilor de rod;

- pentru folosirea eficientă a energiei de creştere a pomilor se vor

generaliza lucrările în verde;

- prin tăieri trebuie provocate ramificări anticipate în scopul formării

mai devreme a structurii permanente a coroanei.

Pentru asigurarea unui echilibru favorabil între creştere şi fructificare,

în practica pomicolă se recurge la o serie de tehnici, în urma cărora se

realizează coroane bine luminate şi cu schelet solid, capabile să susţină recolte

mari, intrarea timpurie a pomilor pe rod şi prelungirea perioadei de rodire.

Aceste operaţiuni tehnice pot fi: chirurgicale - tăierile propriu-zise şi

nechirurgicale - modificările poziţiei ramurilor (dirijările).

După importanţa lor, tăierile pot fi: principale (se execută frecvent)

reprezentate de tăieri şi schimbarea poziţiei ramurilor şi secundare (care se

execută mai rar).

Operaţiuni tehnice principale

DIRIJĂRILE sunt operaţii nechirurgicale ce se bazează pe schimbarea

poziţiei naturale a ramurilor în scopul creşterii şi fructificării Acestea sunt:

dresarea, înclinarea, arcuirea.

Dresarea ramurilor este operaţia specifică pomilor tineri şi constă în

aducerea unei ramuri slabe cât mai aproape de verticală pentru a-i stimula

creşterea şi a se fortifica (fig. 30).

Înclinarea ramurilor constă în schimbarea poziţiei naturale în sensul

apropierii de orizontală sau chiar coborârea lor sub orizontală şi fixarea cu

agrafe sau legarea cu diferite materiale. Această operaţie are ca efect

încetinirea ritmului de creştere, slăbirea vigorii, garnisirea mai bună cu

formaţiuni de semischelet şi de rod, urmată de favorizarea diferenţierii

mugurilor florali (fig. 31).

Fig. 30. Dresarea unei ramuri

Fig. 31. Înclinarea unei ramuri

Arcuirea ramurilor este operaţia prin care ramurile sunt conduse sub

forma unui semicerc (cu vârful în jos) pentru stimularea fructificării. Se

foloseşte la pomii tineri cu ramuri vegetative viguroase care nu dau semne de

rodire (fig. 32).

Fig. 32. Arcuirea unei ramuri

TĂIERILE sunt operaţii de bază, care se aplică în perioada de repaus

pentru normarea încărcăturii de rod şi în perioada de vegetaţie pentru

corectarea încărcăturii şi stimularea formării mugurilor de rod.

În categoria tăierilor intră: scurtările, reducţiile, suprimările.

Scurtarea este operaţia de tăiere a unei porţiuni din lungimea ramurilor

anuale sau a unui lăstar. Scurtarea poate fi: puternică, când se înlătură 2/3 din

lungimea ramurii; moderată, când se înlătură 1/2; slabă, când se înlătură 1/3 din

lungimea ramurii (fig.33).

Pentru stimularea fructificării ramurile viguroase se scurtează mai

puţin, iar pentru revigorare ramurile slabe se scurtează mai puternic.

Fig. 33. Scurtarea unei ramuri: a-cu 1/3; b-cu 1/2; c-cu 2/3.

Prin reducţie se îndepărtează anumite porţiuni mai mici sau mai mari

din lungimea ramurilor multianuale şi au drept scop reînnoirea semischeletului

pentru pomii tineri sau mai târziu când se extind zonele degarnisite, se

regenerează formaţiunile de rod.

Suprimarea - este operaţia prin care ramurile şi lăstarii de pe trunchi

sunt îndepărtate de la bază, de la nivelul inelului mai îngroşat din zona de

ramificare. Se îndepărtează ramurile concurente şi cele crescute în poziţii

nedorite cu scopul îmbunătăţirii regimului de lumină şi de aerisire a interiorului

coroanei, de asemenea, se îndepărtează lăstarii concurenţi şi cei lacomi crescuţi

în poziţii nedorite.

Clasificarea tăierilor, după perioada de execuţie şi scopul urmărit.

După scopul urmărit, sunt:

- tăieri de formare care se aplică în perioada de tinereţe, urmărindu-se

formarea coerentă a elementelor de schelet în concordanţă cu sistemul de

coroană dorit, pentru o fructificare precoce.

- tăieri de rodire care se aplică pomilor în perioada de maturitate pentru

o fructificare normală şi au drept scop normarea încărcăturii de fructe.

- tăieri de întreţinere, care includ atât tăierile de rodire cât şi cele care

vizează înlăturarea ramurilor rupte, bolnave, uscate, limitarea creşterii în

înălţime şi lateral a pomilor.

- tăieri de reducţie care se aplică pomilor neglijaţi, rău tăiaţi.

- tăieri de regenerare, ce se utilizează la pomii bătrâni pentru

stimularea creşterilor vegetative, formarea lemnului de rod şi menţinerea

pomilor în producţie încă o perioadă de timp.

După timpul de execuţie, tăierile pot fi:

- tăieri în uscat;

- tăieri în verde.

În timpul formării coroanelor, în practica pomicolă se mai folosesc şi

unele operaţii secundare pentru echilibrarea creşterii şarpantelor dintr-un etaj

şi a etajelor între ele. Sunt intervenţii care se fac mai rar. Cele mai cunoscute

sunt: decorticarea inelarã, crestarea, incizia longitudinală, strangularea inelarã,

torsionarea, frângerea ramurilor şi orbirea mugurilor.

Operaţiuni tehnice secundare

Decorticarea inelară se face prin scoaterea unui inel de scoarţă cu

lăţimea de 3-6 mm de pe o ramură. Se recomandă a se executa în perioada

aprilie-iunie, când scoarţa se desprinde uşor de pe ramură. Dacă operaţiunea se

face înainte de dezmugurit, se stimulează organele de sub punctul de inelare.

Dacă decorticarea se face după desfrunzit se stimulează creşterea, rodirea şi

inducţia antogenă. Este contraindicată la sâmburoase, din cauza cleiurilor

secretate de pomi, ce pot infecta rănile.

Crestarea se face deasupra unui mugure, prin îndepărtarea scoarţei şi a

1-2 inele de lemn. Crestarea se face în formă de "V" răsturnat. Se execută

primăvara, pentru stimularea intrării în activitate a mugurelui aflat sub

crestătură.

Incizia longitudinală se aplică pe trunchi sau pe ramurile de schelet,

pentru favorizarea îngroşării acestora. Inciziile au lungimi cuprinse între 5 şi 10

cm.

Strangularea inelară se execută pe trunchi şi pe ramurile de schelet,

din iunie până în august şi constă în aplicarea unui bandaj de cauciuc, strâns cu

o sârmă. Operaţiunea se recomandă soiurilor care intră târziu pe rod.

Torsionarea ramurilor este operaţiunea de frângere a ramurilor, prin

răsucire. Scopul ei constă în stimularea formării mugurilor de rod deasupra

punctului de răsucire. Se recomandă la sămânţoase.

Frângerea ramurilor are efect asemănător cu operaţiunea anterioară,

dar este mai brutală.

Orbirea (extirparea) mugurilor se utilizează îndeosebi la formarea

coroanelor. Se extirpă mugurii concurenţi sau cei formaţi pe porţiunea de

maximă curbură.

10.4.2.Tipuri şi forme de coroane

La înfiinţarea unei exploataţii pomicole comerciale sau familiale,

alegerea coroanei constituie un element cheie pentru valorificarea potenţialului

de rodire al speciilor şi soiurilor. De aceea, în tehnica formării coroanelor se va

ţine seama de câteva principii generale (N. Pomohaci, I. Nămoloşanu, 1999):

pomii intră mai repede pe rod, dacă în primii ani de la plantare se aplică

operaţiile de schimbare a poziţiei ramurilor, evitându-se tăierile;

când se formează coroanele trebuie realizat un echilibru între ramurile

aceluiaşi etaj şi între ramurile de la baza pomului şi cele dinspre

vârf;

pentru fiecare specie în parte la formarea coroanelor se va ţine seama de

particularităţile lor specifice;

în timpul formării coroanelor se aplică operaţii tehnice diferenţiate pe

etaje: la etajul de la bază începe aplicarea tăierilor de formare, iar în

cele superioare se efectuează operaţii de schimbare a poziţiei

ramurilor etc.

Tipurile şi formele de coroane existente în cultură se pot clasifica după

mai multe criterii. În funcţie de proiecţia coroanei pe sol, se deosebesc:

coroane globuloase - întâlnite în vechile plantaţii clasice de măr, păr şi

cireş şi în gospodăriile populaţiei;

coroane globuloase fără ax - întâlnite în livezile mai tinere de cais, prun

şi piersic

coroane aplatizate - se pretează pentru livezile intensive.

După sistemul de cultură:

- pentru livezi clasice, cu volum mare;

- pentru livezi intensive, cu volum mediu, aplatizate sau globuloase;

- pentru livezi superintensive, cu volum redus;

- pentru livezi artistic palisate.

După modul de formare, coroanele pot fi:

- cu ax central (piramidele, palmetele, cordoanele etc.)

- fără ax sau cu ax foarte scurt (vasul etc.)

În cultură, cele mai răspândite forme de coroane (E. Drăgănescu, 1998)

sunt următoarele:

-piramida etajată (fig.34), ce prezintă un trunchi de 0,6-1 m şi o

coroană cu 3 etaje a câte 3-4 şarpante. Distanţa dintre etaje este de 0,6-1,2 m.

Fiecare şarpantă are 3-4 ramuri de ordinul II dispuse bilateral altern la distanţa

de 60-70 cm. Deasupra etajului al treilea, axul coroanei se suprimă. Pomul are

2,5-4,5 m înălţime. Se pretează pentru măr, păr, gutui, prun, cireş.

Fig. 34. Piramida etajată rărită

-piramida neetajată (leader) (fig.35)- cu un trunchi de 60 cm înălţime

şi un ax cu 5-6 şarpante solitare, dispuse în spirală la o distanţă de 30-40 cm

una de alta. Pe primele şarpante de la bază se vor forma 3-4 subşarpante, iar pe

măsură ce ne apropiem de vârf numărul acestora descreşte.

Fig. 35. Piramida neetajată

- piramida mixtă (fig.36)- este o coroană folosită pentru pomii de

vigoare mijlocie şi mare, care formează un schelet viguros. Pomii astfel dirijaţi

prezintă un trunchi de 0,8 m şi un ax central pe care se formează un etaj de

ramuri (ca la piramida etajată) şi alte 3-4 şarpante solitare (ca la piramida

neetajată). Fiecare şarpantă are 1-3 subşarpante, care descresc spre vârf.

Fig. 36. Piramida mixtă

- vasul ameliorat prezintă un trunchi de 0,6 m şi o coroană cu un

singur etaj format din 3 şarpante amplasate pe trunchi la 12-15 cm distanţă.

Fiecare şarpantă prezintă ramuri cu ramificaţii de ordinul II dispuse bilateral

altern. Se pretează pentru piersic, cais, gutui, prun.

- palmeta etajată cu braţe oblice (fig.37) are înălţimea trunchiului de

30-40 cm la piersic sau 50-70 cm la celelalte specii. Pe axul central se află 3-4

perechi de şarpante distanţate la 60-100 cm, orientate pe direcţia rândului şi

dirijate la 45-600 faţă de verticală. Pe şarpante sunt 2-3-4 subşarpante, conduse

orizontal.

Fig. 37. Palmeta etajată cu braţe oblice

Palmeta prezintă mai multe variante: palmeta etajată cu braţe oblice,

cu braţe orizontale, neetajată, anticipată, palmeta liber aplatizată, palmeta

simplă.

- fusul tufă (fig.38) în varianta modernă este o coroană conică,

destinată plantaţiilor de măr cu densitate mare. Pomii au un ax central pe care

sunt inserate în spirală 14-16 şarpante de vigoare mică.

- fusul subţire (fig. 39) are un trunchi de 40 cm şi axul în zig-zag

limitat deasupra unei ramuri orizontale, la 2,5-3 m. Pe ax sunt dispuse 4-5

şarpante la bază şi 15-20 ramuri de semischelet, care după 3-4 ani de rodire se

înlocuiesc. Coroana are diametrul 0,9-1,4 m la bază şi 0,4-0,6 m spre vârf. Se

pretează pentru măr altoit pe portaltoi de vigoare mică şi s-a extins şi la piersic,

păr, prun şi vişin.

Fig. 38. Fus-tufă

Fig. 39. Fusul subţire

- tufa-vas (fig. 40)- creată la USAMV Bucureşti pentru vişinul NANA;

pomii sunt conduşi ca tufă, fără trunchi, cu 5-6 şarpante prevăzute cu 4-5

subşarpante scurte.

Fig. 40. Tufă-vas

10.5. ÎNTREŢINEREA COROANELOR LA MATURITATE

Lucrările de întreţinere a coroanelor se aplică din primii ani de rodire

şi durează până la bătrâneţe (declin). În perioada în care pomii sunt în plină

maturitate se aplică tăieri care vizează revitalizarea pomului, reînnoirea la nivel

înalt a creşterilor anuale, asigurarea unui echilibru constant al pomilor exprimat

prin producţie şi creşteri optime. Subşarpantele se menţin printr-o subordonare

strictă asigurîndu-se permanent distribuţia în spaţiu şi printr-o dispunere

echilibrată a subşarpantelor pe şarpante. Prin tăieri se corectează unele unghiuri

ale şarpantelor faţă de ax, pentru stabilirea unghiurilor la valorile optime.

Şarpantele foarte viguroase se suprimă sau scurtează pentru a se asigura o

armonizare de vigoare.

Tăierile de întreţinere urmăresc realizarea unei distribuţii uniforme a

semischeletului pe şarpante şi subşarpante; la unele coroane - fus subţire - se

urmăreşte o distribuiţie şi pe ax, la altele - palmeta etajată cu braţe oblice - o

echilibrare a braţelor (cele mai viguroase trebuie să fie la bază). Aceste tipuri

de tăiere de întreţinere se aplică în funcţie de zona degarnisită a pomului, de

intensitatea creşterilor şi de reacţia de răspuns a speciilor respective.

Tăierile de întreţinere sunt mai puternice la speciile cu fructe mari

(măr, păr, piersic, cais) şi mai reduse la speciile cu fructe mici (cireş şi vişin).

Alături de tăierile care se fac la ramurile de schelet în perioada de

rodire se aplică şi tăieri de fructificare.

Prin tăieri de fructificare se urmăreşte realizarea unei repartizări

uniforme a ramurilor de rod în coroană, asigurarea unui raport de 3:1, între

ramurile vegetative şi de rod, între ramurile de rod purtătoare sau nepurtătoare

de rod, între ramurile de 1 an şi de 2 ani, între mugurii vegetativi şi cei de rod.

La măr şi păr nu se taie formaţiunile de rod tinere (pintenii, ţepuşele,

smicelele şi nuieluşele). Mlădiţele se scurtează la 1-2 muguri de rod când este

necesară normarea rodului. Vetrele de rod care au rodit de 3-4 ori se taie

deasupra unei ţepuşe sau pinten mai apropiat de bază.

La prun şi cais ramurile buchet nu se taie.

La piersic ramurile mixte se răresc la 20-30 cm una de alta şi se

scurtează cele rămase dacă depăşesc 30 cm la pomii în plină rodire sau 60 cm

la pomii tineri. Se suprimă 2/3 din numărul ramurilor fructifere din coroană.

La piersic tăierea de rodire se aplică în fiecare an, fiind necesară

înlocuirea lemnului care a rodit pentru apariţia noilor ramuri fructifere anuale.

10.6. ÎNTREŢINEREA COROANELOR LA DECLIN

În perioada de declin a pomilor se aplică tăieri de regenerare ce constau

în scurtarea severă a şarpantelor, subşarpantelor, astfel încât în anii următori să

se poată obţine creşteri noi, care să repună pomul în condiţia de a fructifica

normal. Rănile mari se vor acoperi cu mastic sau cu vopsea de ulei. După

aceste tăieri severe, se recomandă fertilizarea şi irigarea pomilor în scopul

stimulării creşterilor. Aceste lucrări se recomandă la speciile cu mulţi muguri

dorminzi sau adventivi, precum şi la speciile care nu dau scurgeri gomoase, iar

după refacere mai fructifică 5-6 ani.

10.7. ÎNGRIJIREA RECOLTEI DE FRUCTE

10.7.1. Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o verigă importantă din

tehnologia întreţinerii livezilor pe rod. Neglijarea tratamentelor împotriva

acestora conduce la compromiterea producţiei de fructe precum şi a pomilor.

Există în ţară, staţii de prognoză şi avertizare, care urmăresc apariţia bolilor şi

dăunătorilor şi avertizează pe baza buletinelor, transmise către cultivatori

momentele eficace de tratare, dar şi pesticidele care trebuie folosite.

Dintre dăunătorii cei mai frecvent întâlniţi sunt: păduchele din San José,

viermele merelor şi perelor, gărgăriţa florilor de măr, viespea prunelor, iar

dintre bolile întâlnite în livezi amintim: rapănul la măr, monilioza la cais şi

vişin, băşicarea la piersic.

În ultimul timp se pune accent pe combaterea integrată a bolilor şi

dăunătorilor. Aceasta presupune însă extinderea în cultură a soiurilor rezistente

la boli şi dăunători, folosirea mijloacelor de combatere biologică (insecticide

biologice), fizico-mecanică (temperaturi ridicate, capcane luminoase etc.),

măsuri agrotehnice pentru reducerea rezervei biologice a microorganismelor

dăunătoare, aplicarea tratamentelor chimice numai la avertizare.

Un alt dăunător al pomilor îl reprezintă rozătoarele, iepurii şi

căprioarele. Împotriva rozătoarelor se face protecţie individuală pomilor prin

badijonări cu diferite substanţe. Contra iepurilor şi căprioarelor, pomii se

învelesc cu diverse materiale (hârtie, plastic) şi se badijonează cu substanţe.

10.7.2. Protecţia împotriva calamităţilor naturale

Calamităţile ce survin uneori şi cauzează pagube mari în livezi, uneori

până la pierderea totală a recoltei, sunt îngheţurile şi brumele târzii de

primăvară, precum şi grindina. Prin aplicarea unor mijloace de luptă specifice

este posibilă combaterea cu succes a efectelor negative ce le pot avea aceste

fenomene. Aceste măsuri de protecţie preventivă ce se impun, sunt directe şi

indirecte şi vor fi prezentate la fiecare caz în parte.

Combaterea îngheţurilor şi brumelor târzii de primăvară. Sunt

periclitate de aceste fenomene în primul rând speciile care au repaus biologic

scurt şi înfloresc timpuriu: cais, migdal, piersic, cireş, vişin, dar şi speciile cu

înflorire mai târzie, ca: prunul, părul, mărul sunt prejudiciate de temperaturile

scăzute de sub -0,50C…-20C, dacă sunt surprinse în floare sau îndată după

legarea fructelor.

O metodă simplă, indirectă, constă în adunarea zăpezii în jurul

trunchiului, menţinând astfel o temperatură scăzută deasupra rădăcinilor şi în

jurul pomilor, ceea ce are ca efect întârzierea pornirii în vegetaţie şi sustragerea

de la pericolul de îngheţ.

O altă metodă constă în stropirea cu lapte de var a ramurilor, deoarece

pelicula formată pe ele, reflectă o parte din radiaţiile solare şi astfel pomii

pornesc mai târziu în vegetaţie. De asemenea este recomandată folosirea

substanţelor inhibitoare de creştere.

Cele mai eficiente metode directe de combatere, se bazează pe

utilizarea unor ecrane protectoare de fum sau de ceaţă artificială şi a unor

mijloace de încălzire a aerului din livezi. Fumul şi ceaţa sunt eficace până la o

temperatură de -3…-40C şi pe timp liniştit (fără vânt). Acţiunea trebuie

declanşată atunci când temperatura aerului în coborâre ajunge la 10C.

Efect bun are şi udarea prin aspersiune în perioada de iminenţă a

îngheţului.

Combaterea grindinei - se face cu ajutorul plaselor antigrindină sau cu

proiectile antigrindină lansate de la sol ori din aer, la momentul indicat de

staţiile radar meteorologice.

10.7.3. Lucrările de îngrijire a recoltei

După lucrările de normare prin tăieri se fac lucrări de corectare a

încărcăturii. Acestea sunt: răritul ramurilor de rod (în cazul în care sunt în

exces), a florilor şi respectiv a fructelor, prevenirea căderii rodului şi folosirea

regulatorilor de creştere.

Ramurile de rod în exces se elimină prin tăieri sau suprimări.

Răritul fructelor se face pe cale manuală, mecanică şi chimică. La

răritul manual, se înlătură fructele mici, necrozate, astfel încât să aibă distanţa

între ele de aproximativ 15 cm. Răritul se poate executa, când fructele au circa

1 cm sau în august.

Răritul mecanic se face cu ajutorul unor prăjini cu cauciuc, cu

scuturătoare, cu jeturi de apă.

Răritul chimic constă în folosirea diverselor substanţe: ANA, NAD,

DNOC, Alar, Ethrel etc. Se aplică în timpul înfloritului distrugând stigmatul şi

polenul florilor deschise sau cu 2-3 săptămâni după înflorit, pentru stimularea

legării şi creşterea competiţiei pentru hrană. Se aplică 1-2 stropiri/an.

Fenomenul căderii premature a fructelor se previne prin stropiri cu

hormoni retardanţi, prin stropiri, aplicându-se înainte de recoltare cu circa o

lună. Se întâlneşte mai ales în cazul speciilor de măr şi de păr.

Folosirea regulatorilor de creştere are drept scop reglarea hormonală a

maturării şi îmbunătăţirii calităţii fructelor, de asemenea, se pot folosi şi

substanţele bioactive pentru o mai bună legare a fructelor.

CAPITOLUL XI

POMICULTURA SPECIALĂ

Pe lângă particularităţile generale de cultivare şi întreţinere fiecare

specie şi soi pomicol prezintă şi unele caracteristici specifice, de care

cultivatorul trebuie să ţină seamă începând de la înfiinţarea plantaţiei, pe toată

durata sa de exploatare. Aceste particularităţi specifice ne ajută să alegem, în

funcţie de cerinţele speciilor pomilor şi de zona de cultură, cea mai bună specie

şi cel mai bun soi, corespunzător nevoilor şi pretenţiilor noastre.

11.1 CULTURA MĂRULUI

Malus domestica Borkh - Fam. Rosaceae, subfam. Pomoidae

Mărul, ca origine, provine din Asia. Este o cultură cu o mare

importanţă socială şi economică. Fructele au compoziţie complexă, sunt bogate

în vitamine, săruri minerale, acizi organici, taninuri, glucide. Se consumă în

stare proaspătă, dar şi la fabricarea compoturilor, marmeladelor, oţetului,

precum şi deshidratat.

Mărul are o gamă variată de soiuri, portaltoi, intră repede pe rod, este

rezistent la ger şi de îngheţurile târzii, produce abundent.

Mărul se cultivă în ţara noastrã, de la nivelul mării până în zonele

premontane. Cei mai mulţi meri se întâlnesc în zona dealurilor din judeţele:

Argeş, Bistriţa, Maramureş, Vâlcea, Suceava, iar cei mai puţini în sud-estul

ţării, îndeosebi în câmpie. Cele mai bune rezultate se obţin în zona dealurilor,

unde cad precipitaţii de 600-650 mm, iar verile nu sunt toride. Nu este o specie

pretenţioasă la lumină, în schimb cere soluri potrivit de fertile; apa freatică să

fie la adâncimi cuprinse între 1,5 şi 3,0 m, în funcţie de portaltoi.

Mărul reuşeşte în regiuni cu temperatura medie anuală de 8,5-10,90C,

iar în perioada de vegetaţie creşte şi se dezvoltă în optim la o temperatură de

12-150C. În perioada de repaus organele aeriene rezistă până la -320C…-340C,

iar rădăcinile până la -120C. Îngheţurile târzii de primăvară pot provoca pagube

însemnate la recolta de fructe, deoarece florile sunt distruse la -1,60C, iar

fructele abia legate la -1,10C.

Soiurile de măr se împart în 3 grupe, după epoca de coacere:

- de vară se recoltează între 10 iulie şi 10 august. Aceste fructe pot fi

păstrate 10-20 zile. Soiuri: Ark 2, Vista Bella, Akane, James Grieve, Aromat de

vară, Red Melba.

- de toamnă se recoltează între 20 august şi 15 septembrie, iar fructele

se păstrează 30-90 zile. Soiuri: Prima, Frumos de Voineşti, Parmen auriu,

Generos, Pionier.

- de iarnă, se recoltează în octombrie, iar fructele se păstrează peste 3

luni. Soiuri: Jonathan, Golden Delicious, Strakrimson, Delicios de Voineşti,

Idared, Ionared, Wagner premiat, Florina, Frumuşeţea Romei, Frumos de

Boskoop, Mutsu etc.

În zonele de şes reuşesc mai bine soiurile de vară şi de toamnă, iar în

cele de deal soiurile de iarnă. Soiurile de iarnă sunt cele mai valoroase prin

durata mare de păstrare a fructelor şi ele trebuie să cuprindă 70-75% din totalul

merilor.

Portaltoii folosiţi pentru altoirea mărului. Dacă se doreşte obţinerea

pomilor pitici, care să intre pe rod în anul I după plantare, se altoieşte pe

portaltoi vegetativi de vigoare mică M9, M26. Înălţimea lor va fi de 2,5-3 m,

iar distanţa de plantare pe rând de 1-1,5 m. Pomii de vigoare mijlocie se obţin

când se altoieşte pe portaltoi vegetativi de vigoare mijlocie MM106, M7, M4.

Aceştia vor avea 3-3,5 m înălţime şi 2,5-3 m diametrul coroanei. Pomii de

vigoare mare, de 5-6 m înălţime şi 6-8 m diametrul coronei, se obţin dacă sunt

altoiţi pe portaltoi de vigoare mare: franc (obţinut din sămânţă) sau vegetativi

A2, M25, M16.

Pomii se plantează toamna, pe teren pregătit şi fertilizat corespunzător.

Peste iarnă, pomii trebuie protejaţi de rozătoare cu coceni, hârtie etc.

Tăierile de formare a coroanei se încep primăvara, prin scurtarea vergii

altoi la 60-80 cm, în funcţie de sistemul de coroană dorit. Pentru măr se

recomandă fusul subţire, palmeta etajată sau neetajată; în cazul pomilor

viguroşi din zona dealurilor se alege vasul ameliorat întârziat sau chiar

piramida etajată. Când lăstarii apăruţi pe varga scurtată au 25-30 cm, se aleg

cei necesari formării primelor şarpante, iar restul se ciupesc sau se înclină.

Începând din anul II, ramurile (viitoare şarpante) necesită a fi scurtate

numai de la locul de ramificare, în rest nu se fac decât puţine scurtări şi slabe

(1/4-1/3 din lungime). În acest mod se va proceda anual până la realizarea

deplină a coroanei. Pentru grăbirea intrării pe rod, lăstarii de garnisire se răresc

şi apoi se înclină sau se torsionează. La soiurile foarte precoce, Goldenspur,

Starkrimson, Wagner premiat înclinarea nu este necesară, aici trebuie rupte

fructele de la bază, altfel şarpantele se apleacă puternic.

Tăierile de fructificare. Se scurtează semischeletul la 60-80 cm şi chiar

mai mult, apoi, se răresc ramurile de rod la 10-15 cm una de alta. Ramurile de

un an se răresc şi se scurtează cu 1/4-1/3 din lungime dacă au mai mult de 35-

40 cm. Elementele de schelet trebuie să fie clare, drepte, bine garnisite, cu

semischelet şi ramuri de rod bine subordonate şi din ce în ce mai scurte spre

vârful coroanei.

După 5-7 ani de rodire, aceste tăieri de fructificare trebuie combinate cu

tăierile de reîntinerire, prin suprimarea sau scurtarea puternică a elementelor

epuizate şi înlocuirea lor cu altele mai tinere, care se formează din lăstarii noi.

Acest sistem duce la prelungirea duratei de viaţă a pomilor şi a duratei lor de

fructificare.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Mărul este foarte sensibil la boli şi

la dăunători, de aceea trebuie să fie executate cel puţin două tratamente de

iarnă şi 6-8 stropiri de vară, tratamentele fiind mixte.

Rărirea fructelor este o lucrare obligatorie, în anii în care pomii au

legat abundent. Lucrarea se execută în perioada 20-30 iunie sau cel mai târziu

până la 10 iulie.

Fertilizarea este obligatorie. Pe terenurile slab fertile se administrează,

la 3-4 ani, câte 300-400 kg gunoi de grajd bine fermentat la 100 m2, iar anual:

2-3 kg de azotat de amoniu, 3-4 kg de superfosfat şi 2-3 kg de sare potasică, la

100 m2.

În zonele secetoase se recomandă aplicarea a 4-6 udări.

Recoltarea fructelor se face manual; merele de vară se culeg cu 3-5 zile

înainte de coacerea deplină, cele de toamnă cu 5-7 zile, iar cele de iarnă se

recoltează în octombrie.

Merele se păstrează bine în camere reci, în beciuri, aşezate în lăzi sau

pe rafturi. Cel mai bine se păstrează însă în depozite frigorifice, la temperaturi

de 1-3 0C şi o umiditate de 80-85%.

11.2. CULTURA PÃRULUI

Pirus sativa Lam. - Fam. Rosaceae, suubfam. Pomoidae

Părul este originar din Europa şi Asia. La noi, reuşeşte bine de la

câmpie până la altitudini de 400-600 m, fiind bine reprezentat în judeţele

Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Gorj, Vâlcea, Vrancea, Neamţ, Sibiu şi Suceava.

Părul este o specie importantă prin productivitatea sa, rezistenţa la

secetă şi la boli, iar fructele sunt de o calitate deosebită, datorită compoziţiei

chimice complexe, suculenţei, aromei şi savorii lor. Perele sunt laxative,

diuretice, mineralizante, răcoritoare. Se folosesc la prepararea compoturilor,

nectarului şi distilatului de foarte bună calitate.

Cerinţe. Părul este o specie pomicolă mai pretenţioasă decât mărul la

lumină, căldură şi sol. Necesită o temperatură medie anuală de 9-120C, iar în

perioada de vegetaţie o temperatură medie de 16-180C. În perioada repausului

de iarnă rezistă la geruri de -26…-280C, unele soiuri fiind mai sensibile. Florile

complet deschise rezistă până la -1,70…-2,20C, iar fructele abia legate sunt

distruse la -1,50C.

Soiurile cele mai importante, cultivate în ţara noastră sunt: Trivale,

Triumf, Favorita lui Clapp, Untoasă precoce Morettini, Napoca, Williams,

Williams roşu, Untoasă Bosc, Abatele Fetel, Conference, Cure, Păstrăvioare,

Decana de iarnă, Decana Comisiei.

Pentru grădinile familiale prezintă interes şi soiurile cu fructul mare,

ca: Untoasă Hardy, Ducesa de Angouleme, Untoasă Hardenpont, Decana

Krier, Passe Crassane etc.

Portaltoii folosiţi pentru altoire sunt: părul sălbatic şi părul franc,

gutuiul.

Plantarea pomilor se face toamna după regulile obişnuite.

Formarea coroanelor se realizează mai greu datorită axului puternic,

şarpantelor cu unghiuri mici de ramificare, motiv pentru care axul se scurtează

la înălţimea de 60-80 cm, iar şarpantele la 50-60 cm, după care se înclină în

vederea garnisirii corespunzătoare pe toată lungimea lor. Dacă axul continuă să

crească viguros, se ciupeşte des sau se va transfera pe o ramură laterală.

După intrarea pomilor pe rod, tăierile de fructificare se fac ca şi la măr.

Unele soiuri: Williams, U.P. Morettini, rodesc pe mlădiţe (ramuri de rod lungi

cu muguri de rod la vârf) şi acestea se scurtează lăsându-se doar 1-2 muguri de

rod.

Rărirea fructelor se face în iunie, lăsând spaţii între fructe de 10-15 cm.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin 1-2 tratamente de iarnă

şi 6-7 stropiri în perioada de vegetaţie.

Fertilizarea perilor se face cu doze de îngrăşăminte mai mici cu 1/4-

1/3 decât la măr.

Perii sunt mai rezistenţi la secetă decât merii, excepţie făcând cei altoiţi

pe gutui (aceştia necesită 4-5 udări în perioada de vegetaţie).

Recoltarea perelor se face cu multă atenţie deoarece dacă se recoltează

prea devreme, nu se mai maturează, iar dacă se recoltează prea târziu nu se pot

păstra. Perele de toamnă se recoltează la 130-140 zile de la căderea petalelor,

iar cele de iarnă la 160-170 zile.

Perele se păstrează bine în depozite frigorifice la 0…+20C, iar

umiditatea favorabilă a aerului este de 80-85%.

11.3. CULTURA PRUNULUI

Prunus domestica - fam. Rosaceae, subfam. Prunoideae

Prunul este originar din Europa şi Asia, iar în prezent se cultivă în toate

continentele.

Prunul este cultura cu cea mai mare extindere în ţara noastră. Marea

majoritate a plantaţiilor se găsesc în zona dealurilor joase şi mijlocii. Valoarea

economică a prunului rezidă în producţiile mari şi constante pe care le dă,

modul diferit de folosinţă: de la consum proaspăt, compot, magiun, prune

uscate, până la distilat valoros. La acestea se adaugă rusticitatea şi plasticitatea

ecologică a pomului, reuşind de la câmpie până la dealurile semiînalte.

Fructele prunului sunt bogate în glucide, în elemente minerale şi în

vitamine, fiind foarte apreciate în consumul proaspăt. Lemnul de prun se

utilizează la obţinerea cărbunelui activ, în industria creioanelor, la obţinerea

mangalului sau pentru combustibil.

Cerinţe. Prunul are cerinţe mijlocii faţă de căldură. Reuşeşte bine în

zona cu temperatura medie anuală de 8,5-110C, optimul termic fiind la 15-

180C. În perioada de repaus rezistă la -310C, iar partea aeriană până la -360C. În

schimb în perioada de vegetaţie, în faza înfloritului şi legării fructelor, prunul

manifestă o mare sensibilitate faţă de temperatură, necesitând peste 100C

pentru o fecundare normală. Faţă de lumină are pretenţii moderate, iar faţă de

umiditate este pretenţios.

Diferitele soiuri de prun se maturează începând de la 15 iulie, până la

mijlocul lunii octombrie. Sortimentul din ţara noastră este foarte bogat, dar

predomină soiurile: Tuleu gras, Vânăt românesc, Gras românesc, Stanley,

Agen 707, Renclod Althan, Anna Späth, Tuleu timpuriu, Nectarina roşie etc.

Portaltoii folosiţi pentru toate soiurile de prun sunt corcoduşul şi prunul

franc.

Plantarea prunilor se face de regulă toamna, iar distanţele de plantare

diferă în funcţie de vigoarea soiului, recomandate fiind: 5-6 m între rânduri şi

4-5 m pe rând.

Coroanele se dirijează după sistemele de vas ameliorat, piramidă mixtă,

palmetă etajată. La formarea coroanelor se utilizează atât tăieri în uscat cât şi în

verde (ciupit, plivit), combinate cu înclinarea şarpantelor şi arcuirea lăstarilor

de garnisire (de semischelet). Acestea pot fi scurtate cu 1/3-1/2 din lungime, în

vederea garnisirii lor cu ramuri de rod.

După intrarea pomilor pe rod se fac adesea tăieri de rodire, de reducţie

şi de regenerare. La prun se reduc ramurile de semischelet şi cele de rod (cele

mijlocii şi cele lungi). Reîntinerirea lemnului de rod se face din ramurile

vegetative care se răresc, la 30-40 cm şi apoi se scurtează.

Rărirea fructelor se face numai în anii cu rod abundent, prin rărirea

florilor, fructelor abia legate sau fructelor la 1/2 din mărimea normală, lăsându-

le la 3-5 cm una de alta.

Terenul se menţine curat de buruieni prin 1-2 arături superficiale, la

12-15 cm şi prin praşile sau înierbat, iar iarba se va cosi atunci când are 25-30

cm şi se lasă ca mulci sub pomi.

Fertilizarea se face cu 2-3 kg gunoi de grajd, 20-40 g superfosfat şi 20-

30 g sare potasică, la fiecare m2. Excesul de îngrăşăminte predispune pomii la

boli şi le scade rezistenţa la ger.

Irigarea este necesară în zonele de şes sau în anii secetoşi; fiind

necesare 3-4 udări: după înflorit, la întărirea sâmburilor şi înainte de intrarea

fructelor în pârgă.

Recoltarea fructelor pentru compot şi consum în stare proaspătă se face

atunci când au pulpa destul de fermă, iar cele pentru gem, magiun ori distilare,

când sunt bine coapte, adică au un conţinut maxim de zaharuri. Pentru toate

soiurile, fructele se recoltează în 2-4 reprize.

11.4. CULTURA CAISULUI

Armeniaca vulgaris - fam. Rosaceae, subfam. Prunoideae

Caisul este originar din Asia. Zone importante pentru cultura caisului în

ţara noastră sunt: Câmpia Română, Câmpia de Vest, partea de nord a Dobrogei

şi zona podgoriilor din Muntenia, Oltenia şi Moldova.

Caisul este o specie foarte apreciată pentru fructele sale savuroase şi

parfumate, utilizate în consumul proaspăt sau la prepararea de compot, gem,

dulceaţă, suc, nectar, caisată, lichioruri etc.

Cerinţe. Caisul este o specie iubitoare de căldură, necesită o

temperatură medie anuală de 10-120C, iar în perioada de repaus suportă

temperaturi de -25…-260C, dar în iernile cu oscilaţii mari de temperatură

devine sensibil la gerurile survenite târziu, mugurii florali fiind distruşi la -

12…-150C. Primăvara după zile relativ călduroase, pierde mugurii la -3..-40C,

iar fructele abia formate la -1,5…-2,20C; caişii pierd rodul în 4-5 ani din 10,

datorită faptului că înfloresc devreme.

Faţă de umiditate, caisul nu este deosebit de pretenţios, reuşind chiar

bine la 500-550 mm precipitaţii anuale; în schimb este pretenţios la lumină şi

necesită soluri uşoare, permeabile, cu apa freatică la 2,5-3 m.

Portaltoii folosiţi pentru altoirea caisului sunt: zarzărul, prunul franc şi

corcoduşul.

Soiurile recomandate: Timpurii de Chişinău, Royal, Mari de Cenad,

Dacia, Mamaia, Comandor, Selena, Sirena, Favorit, Sulmona, Harcot.

Pregătirea terenului pentru plantare se face după tehnologia obişnuită.

Plantarea se execută toamna, eventual primăvara foarte devreme.

Distanţele de plantare sunt de 5-6 m între rânduri şi 4-5 m pe rând. Dacă

plantarea se execută de toamna, se face un muşuroi mare peste rădăcini pentru

a le feri de ger. Scurtarea vergii se face numai primăvara, la 60-70 cm, iar rana

se unge cu vopsea de ulei, în mod obligatoriu.

Sistemele de coroane folosite: vasul ameliorat, vasul aplatizat, palmeta.

Formarea coroanei se realizează prin tăieri în uscat şi operaţiuni în verde. Se

scurtează atât elementele de schelet cât şi cele de garnisire.

Tăierile de rodire şi de întreţinere se fac aproximativ ca la prun. Se

reţin pentru fructificare ramurile buchet, iar dacă sunt mai dese de 8-10 cm

unele de altele se răresc, cele mijlocii se răresc la 10-15 cm una de alta şi se

scurtează cu 1/3-1/2 din lungimea lor, dacă depăşesc 60-65 cm.

Tăierile la cais se fac fie în verde, fie primăvara în preajma umflării

mugurilor, niciodată pe timp geros.

Solul se menţine curat de buruieni şi afânat, se îngraşă cu gunoi de

grajd, o dată la 2-3 ani, iar cele chimice se aplică anual.

Irigarea caisului este necesară în zonele secetoase şi mai ales atunci

când pomii sunt încărcaţi cu fructe. Sunt necesare minim 3 udări şi anume: la

întărirea sâmburilor, la intrarea fructelor în pârgă, după recoltare (1-2 udări).

Principalele boli ale caisului (monilioza, ciuruirea frunzelor, plum-

poxul, cancerul uscat etc.). Aceste boli se combat cu 1-2 tratamente înainte de

înflorit cu zeamă bordeleză 1,5-2,0%, iar după înflorit cu fungicide acuprice.

Pierirea prematură a pomilor este boala cea mai periculoasă. Aceasta

poate fi bruscă sau lentă, uscându-se pe rând câte o şarpantă sau părţi din pom.

Boala nu poate fi combătută total, ci doar ameliorată, aplicând următoarele

măsuri preventive:

- cultivarea caisului numai în zone favorabile;

- protejarea pomilor de îngheţ, ger, evitarea băltirii apei;

- evitarea rănii scoarţei, a tăierilor de ramuri groase şi scurgerii de

cleiuri (gome);

- menţinerea solului parţial înţelenit;

- văruirea trunchiului şi a bazei şarpantelor.

Recoltarea se face cât mai aproape de maturitatea deplină ( cu doar 2-3

zile mai devreme) în 2-3 reprize. Momentul optim depinde şi de destinaţia

producţiei.

11.5. CULTURA PIERSICULUI

Persica vulgaris Mill. - fam. Rosaceae. Subfam. Prunoideae

Piersicul provine din Asia. În prezent se cultivă în toate continentele,

dar mai ales în emisfera nordică. În România, cultura piersicului întruneşte

condiţii favorabile în judeţele: Timiş (Periam, Sânnicolaul Mare, Lovrin,

Giarmata), Constanţa, Tulcea, Ilfov, Dolj, Bihor.

Piersicul este o specie pomicolă deosebit de valoroasă, din următoarele

considerente:

- pomii intră repede pe rod, sunt foarte productivi, mai puţin afectaţi de

pieirea prematură, de brumele şi îngheţurile târzii comparativ cu caisul;

- are un număr mare de soiuri şi se maturează începând de la 15-20

iunie, până la sfârşitul lunii septembrie;

- fructele sunt deosebit de apreciate pentru consumul proaspăt, pentru

compot, nectar şi alte produse deosebit de fine, piersicile fiind indicate în cura

hepatică şi aterioscleroză, ameliorează obezitatea şi hipertensiunea arterială.

Cerinţe. Piersicul reuşeşte bine în zonele sudice şi de vest ale ţării, unde

temperatura medie anuală este de 10-110C, minima nu scade iarna sub -22 ...

-240C, iar primăverile sunt blânde, însorite, fără brume şi îngheţuri târzii, cu

precipitaţii atmosferice cuprinse între 500-550 mm, cultivat pe sol uşor, bine

drenat.

Soiurile de piersic se împart în 3 grupe:

- piersice propriu-zise - fructul are pieliţa păroasă, pulpa neaderentă

sau semiaderentă la sâmbure, de culoare galbenă, albă sau roşie. Din această

grupă se recomandă: Madeleine Pouyet, Springtime, Springold, Cardinal,

Jerseyland, Redhaven, Elberta, Flacăra;

- nectarine - au fructul cu pieliţa glabră, intens colorată, foarte

aspectuoase şi parfumate, pulpa aderentă la sâmbure, dar sunt mai sensibile la

ger şi boli. Dintre acestea se recomandă: Crimsongold, Nectared 6, Nectared 4,

Flavortop, Fantasia, Romamer;

- pavii sau piersice pentru compot - au fructul uşor pufos, uniform

colorat în galben, pulpa fermă, aderentă la sâmbure, rezistentă la fierbere, se

pot recolta şi prin scuturare. Cele mai valoroase soiuri sunt: Fortuna, Vivian,

Babigold 6, 8 etc.

Portaltoii folosiţi sunt: piersicul franc, migdalul amar.

Pregătirea terenului şi fetilizarea trebuie făcute cu deosebită atenţie.

Nu se plantează piersic după piersic, iar pomii să fie udaţi bine la plantare,

distanţele recomandate fiind: 4m x 4m şi chiar 4m x 2m.

Formarea coroanei se realizează în 2-3 ani, cele mai folosite sisteme de

coroane sunt: vasul ameliorat, vasul întârziat aplatizat, palmeta etajată, fusul

subţire. Formarea coroanei impune aplicarea unor operaţii de rărire a ramurilor

atât în perioada de repaus cât şi de vegetaţie, deoarece în vârful ramurilor se

formează câte 2-4 lăstari viguroşi, din care se va lăsa unul, cel cu poziţie mai

favorabilă.

Tăierile de rodire se fac anual, reţinând pe pom câte 80-120 ramuri

mixte.

Rărirea fructelor este obligatorie şi se face în iunie. Se lasă un fruct pe

buchetele de mai, 1-2 fructe pe salbe şi 3-5 fructe pe ramurile mixte.

Fertilizarea este obligatorie, administrându-se gunoi de grajd o dată la

3 ani, iar anual cu îngrăşăminte chimice (azotat de amoniu, superfosfat, sare

potasic).

Udarea piersicului se face în anii secetoşi şi atunci când sunt încărcaţi

de rod. Anual se aplică 4-5 udări: înainte de înflorit, la întărirea sâmburilor, cu

2-3 săptămâni înainte de coacerea fructelor şi 1-2 după recoltare.

Lucrările solului constau în 1-2 arături şi 3-4 praşile.

Recoltarea se face când fructele intră în pârgă (apariţia culorii de

acoperire, înmuierea pulpei la vârful fructului); recoltatul se face în 2-3 reprize

la fiecare soi.

11.6. CULTURA CIREŞULUI ŞI VIŞINULUI

Cireş - Cerasus avium L. - fam.Rosaceae, subfam. Prunoideae

Vişin - Cerasus vulgaris Mill - fam. Rosaceae, subfam. Prunoideae

Cireşul şi vişinul sunt specii pomicole cu particularităţi ecologice şi de

cultură asemănătoare.

Cireşul provine din regiunile cuprinse între Marea Neagră şi Marea

Caspică, de unde s-a răspândit în Asia, iar vişinul se consideră originar din

Asia Mică şi zonele adiacente unde creşte frecvent în flora spontană.

Cireşele au funcţii mineralizante şi vitaminizante, având efect tonic şi

reconfortant. Fructele sunt apreciate deoarece ajung devreme la maturitate, sunt

foarte căutate pentru consumul în stare proaspătă, la prepararea compoturilor,

dulceţurilor, siropului etc. Lemnul de cireş este foarte apreciat în industria

mobilei.

Cele mai importante bazine de cultură ale cireşului sunt: Cotnari,

Bistriţa-Năsăud, Dej, Cisnădie, Caransebeş, Piteşti, etc.

Cireşul pretinde soluri uşoare, bine expuse la soare, ferite de curenţi

reci de aer. Reuşeşte bine la o temperatură anuală de 9-100C; mugurii sunt

distruşi la -20..-250C în perioada repausului, iar florile la -2,20C. Din punct de

vedere al umidităţii are cerinţe moderate.

Soiuri de cireş predominant cutivate: Roşii de Bistriţa, Cerna, Jubileu,

Van, Bing, Stella, Boambe de Cotnari, Someşan, Germersdorf, Hedelfinger,

Rubin etc.

Vişinul se cultivă pe suprafeţe mai mari în judeţele: Vaslui, Iaşi,

Neamţ, Argeş, Ilfov, Galaţi, Bistriţa-Năsăud etc.

Cerinţe. Vişinul este mai rezistent la ger decât cireşul (rezistă la -300C),

mai puţin pretenţios la lumină şi se adaptează pe o gamă largă de soluri.

Necesită o temperatură medie anuală de 8-110C. Nu este pretenţios la

umiditate, putând fi cultivat atât în zone secetoase cât şi în regiuni umede.

Fructele de vişin au o compoziţie chimică bogată, sunt utilizate la

prepararea compoturilor, siropului, gemului, dulceţei. Vişinele au efect tonic,

contribuie la ameliorarea afecţiunilor renale, hepatice, a anemiei, stresului.

Vişinul, prin lăstari, frunze şi pedunculi are şi un rol bactericid, putând fi

folosit la conservarea murăturilor sau pentru ceaiuri diuretice.

Soiuri de vişin recomandate: Nana, Vrâncean, Timpurii de Cluj,

Dropia, Mari timpurii, Oblacinska etc.

Ambele specii reuşesc bine de la câmpie până la altitudini de 500

- 600 m.

Portaltoii folosiţi sunt: cireşul sălbatic, vişinul turcesc (mahalebul),

vişinul comun.

Terenul se fertilizează cu gunoi de grajd, se mobilizează adânc şi se

nivelează.

Plantarea pomilor se face toamna şi eventual primăvara foarte

devreme; distanţele de plantare sunt de 5-6 m între rânduri şi 4-5 m pe rând la

cireş, iar la vişin 4-5 m cu 2-4 m pe rând.

Sistemele de coroane folosite: piramida mixtă, vasul întârziat, palmeta

etajată, iar pentru vişin chiar tufă.

După plantare, cireşii se scurtează la 80-100 cm, iar vişinii la 50-70 cm.

Vara se aleg ramurile pentru şarpante şi apoi se continuă lucrările de formare.

La cireş sunt necesare lucrări de scurtare a ramurilor de garnisire.

După intrarea pe rod, aceste specii au nevoie de puţine lucrări de tăiere.

Întreţinerea solului se face sub formă de ogor lucrat.

Fertilizarea se face cu doze asemănătoare cu cele de la prun, iar udarea

numai în anii secetoşi.

Recoltarea fructelor - începe cu 10-15 mai la cireş şi până la mijlocul

lunii iulie la vişin. La un soi se fac 2-3 treceri, deoarece fructele se maturează

eşalonat.

CAPITOLUL XII

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR

VITICOL

Întreţinerea şi refacerea plantaţiilor viticole, precum şi înfiinţarea de

plantaţii este în strânsă corelaţie cu activitatea de producere a materialului

săditor viticol. În acest scop sunt necesare pepinierele viticole, care se

organizează în unităţi specializate, care oferă condiţii ecologice şi tehnologice

corespunzătoare obţinerii unui material săditor valoros.

Producerea materialului săditor viticol se realizează în unităţi de stat,

particulare sau mixte, autorizate, purtând denumirea de pepinieră viticolă.

Pepiniera viticolă este o unitate specializată care are ca scop producerea

viţelor altoite sau a viţelor nealtoite.

Principalele sectoare ale pepinierei viticole sunt: plantaţia de portaltoi,

plantaţia furnizoare de coarde altoi, şcoala de viţe cu asolamentul respectiv,

complexul de altoire şi forţare şi sediul social - administrativ.

Plantaţia de portaltoi. Mărimea acesteia se determină în funcţie de

producţia medie de butaşi preconizată a se obţine la unitatea de suprafaţă şi de

destinaţia acestora: pentru nevoi proprii sau pentru livrare în ţară şi la export.

Plantaţia furnizoare de coarde altoi. Mărimea acesteia depinde de

necesarul de coarde altoi, pe soiuri, ţinând cont de faptul că de la un butuc se

recoltează în medie câte 2 coarde a 6 ochi buni de altoit.

Şcoala de viţe. Mărimea şcolii de viţe se calculează în funcţie de

producţia anuală, exprimată prin cantitatea de viţe altoite sau nealtoite

(denumite şi pe "rădăcini proprii") care urmează a fi produse.

Pe lângă producerea viţelor altoite destinate înfiinţării de plantaţii cu

soiuri nobile sau rezistente pot fi produse şi viţe nealtoite (pe rădăcini proprii)

pentru înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi, a celor de hibrizi (în cadrul

sectorului de ameliorare), cât şi pentru înfiinţarea plantaţiilor de viţe cu soiuri

nobile (sau rezistente) destinate cultivării acestora pe nisipuri.

Mărimea pepinierei viticole - se determină în funcţie de mărimea şcolii

de viţe, respectiv de cantitatea de material săditor viticol care se produce anual,

precum şi de suprafeţele pe care le ocupă celelalte sectoare din cadrul

pepinierei. Astfel, pentru 1 ha de şcoală de viţe (cu 140 000 de butaşi altoiţi)

sunt necesare: 2 ha de plantaţie de portaltoi şi 3 ha ale plantaţiei furnizoare de

coarde altoi.

Alegerea locului pepinierei viticole. Alegerea terenului se face în

funcţie de factorii ecologici şi factorii social-economici.

Dintre factorii ecologici, cei climatici prezintă cea mai mare

importanţă. Datorită particularităţilor lor biologice, plantaţiile de portaltoi

trebuie înfiinţate doar în zonele în care numărul zilelor fără îngheţ este de

minimum 170.

În funcţie de clima ţării noastre, se deosebesc trei zone de favorabilitate

ale culturii portaltoilor: a) zona foarte favorabilă, situată în sudul ţării, în care

temperaturile din lunile iulie, august, septembrie sunt mai mari de 220C; b)

zona favorabilă care se află în partea de SE a ţării, unde aceste temperaturi au

peste 200C ; c) zona de favorabilitate mijlocie este situată în sudul Moldovei,

Banat şi sudul Transilvaniei, în care temperaturile din iulie, august şi

septembrie au peste 180C .

Sub raportul factorilor ecoclimatici cerinţele şcolii de viţe sunt mai

reduse cu circa 10% faţă de cele ale plantaţiilor de portaltoi, însă şi în şcolile de

viţe cele mai bune rezultate se obţin tot în arealele favorabile culturii

portaltoilor. De asemenea, la alegerea locului şcolii de viţe este important de

reţinut, restricţia privind frecvenţa ploilor şi temperaturilor scăzute din luna

mai, care întârzie intrarea în vegetaţie a viţelor altoite. Şcoala de viţe are

nevoie de un sol bogat, cu 3-5 % humus, bine aprovizionat în macro- şi

microelemente. O bună înrădăcinare a viţelor se obţine pe soluri nisipo-lutoase,

cel mult lutoase, care se încălzesc şi se aerează uşor. Apa freatică trebuie să fie

la adâncimea de cel puţin 0,6 m de la suprafaţa solului. Viţele altoite sunt

sensibile la acţiunea sărurilor, îndeosebi a clorurei de sodiu, care nu trebuie să

fie peste 0,3%.

De asemenea, terenul nu trebuie să fie poluat, rezultat al aplicării

pesticidelor şi nici infestat cu larve ale unor insecte dăunătoare, sau boli

virotice ori bacteriene.

Din punct de vedere orografic, terenul trebuie să fie plan sau cu o pantă

de cel mult 4%, cu expoziţie predominant sudică.

Cerinţele plantaţiilor furnizoare de coarde altoi faţă de condiţiile

climatice şi ecopedologice sunt asemănătoare cu cele ale plantaţiilor cultivate

pentru producerea strugurilor, cu particularităţile specifice soiurilor.

În concluzie, cele mai mari exigenţe faţă de factorii ecoclimatici, le au

plantaţiile de portaltoi, iar faţă de factorii ecopedologici le are şcoala de viţe.

Factorii social-economici. În primul rând interesează forţa de muncă

din podgoria sau centrul viticol respectiv. Alt factor important care

influenţează alegerea locului unei pepiniere este puterea economică a unităţii

producătoare. De asemenea, foarte importantă este existenţa unor căi de

comunicaţii situate în apropierea viitoarei pepiniere, practicabile în tot timpul

anului. Tradiţia şi vocaţia locului, pregătirea profesională a oamenilor sunt

elemente însemnate care asigură succesul acestui sector complex.

12.1. PRODUCEREA BUTAŞILOR PORTALTOI

Cele mai bune rezultate ale acestor plantaţii se obţin în regiunile din

sudul ţării, unde sunt asigurate condiţii mai favorabile, deoarece viţele portaltoi

au perioada de vegetaţia mai lungă cu 20-30 de zile decât cea a viţelor din

soiuri roditoare. Cele mai răspândite soiuri de portaltoi fac parte din grupa

Berlandieri x Riparia, precum şi soiul Precoce care poate înlocui pe Riparia

gloire.

12.1.1. Înfiinţarea plantaţiilor portaltoi

Alegerea terenului. Se recomandă terenuri plane sau cu pantă de până

la 12%, uniformă, cu o expoziţie sudică sau sud-vestică. Solurile indicate sunt

cele cu textură lutoasă sau nisipo-lutoasă, cu fertilitate mijlocie.

Pregătirea terenului pentru plantare cuprinde următoarele lucrări:

curăţirea şi nivelarea terenului, fertilizarea de bază cu gunoi de grajd şi cu

îngrăşăminte chimice NPK, tratarea terenului prin prăfuire împotriva

nematozilor şi a viermilor sârmă, desfundarea terenului la adâncimea de 60

cm, nivelarea şi pichetarea.

Plantarea viţelor portaltoi se face primăvara în luna martie.

Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de sistemele de susţinere

preconizate de a se folosi, cât şi de vigoarea soiurilor. La sistemul de susţinere

spalier vertical monoplan distanţa de plantare este de 2,0-2,2 m între rânduri şi

de 1,8-2,0 m pe rând, asigurându-se o densitate de 2270-2770 viţe portaltoi pe

hectar. La sistemul de susţinere spalier orizontal în formă de "T", distanţa de

plantare între rânduri este de 2,2 –2,6 m şi de 1,6-1,8 m pe rând, densitatea

fiind de 2140-2840 viţe portaltoi pe hectar.

Viţele folosite la înfiinţarea plantaţiilor de portaltoi sunt obţinute prin

înrădăcinarea butaşilor portaltoi în şcoala de viţe sau în solarii.

Pichetarea este lucrarea de marcare pe teren a locurilor de plantare.

Pichetarea se face cu picheţi înalţi de 120 cm, care servesc în primii ani ca

tutori pentru legatul lăstarilor.

Pregătirea viţelor nealtoite pentru plantat constă în: fasonarea lor, în

care cordiţa principală se reduce la 8-10 cm, iar rădăcinile la 10-12 cm;

umectarea viţelor timp de 18-24 ore în bazine cu apă la temperatura de circa

15oC, pentru refacerea umidităţii fiziologice; zvântarea viţelor şi parafinarea

cordiţei fasonate într-un amestec de mastic (94% parafină, 3% bitum şi 3%

colofoniu), la temperatura de cca 80o C.

Plantarea se face în gropi cu dimensiunile de 50 cm x 35 cm x 35 cm,

la fel ca la viţele roditoare.

12.1.2. Întreţinerea plantaţiilor tinere de portaltoi

Lucrările de întreţinere din anul I.

Principalele lucrări de întreţinere ale solului constau din cultivaţii

mecanizate pe intervale şi praşile manuale pe rând, precum şi udările cu câte 5-

10 litri de apă la fiecare viţă plantată, în caz de secetă.

Controlul ieşirii lăstarilor din muşuroi se face prin ruperea scoarţei sau

desfacerea acestuia, iar în cazul unui atac cu viermi sârmă sau alţi dăunători, se

face prăfuirea solului cu insecticide.

Legatul şi plivitul lăstarilor. Primul legat se face când lăstarii cei mai

dezvoltaţi ajung la lungimea de circa 40 cm, de tutore cu diferite materiale

sintetice sau naturale. Legăturile următoare se fac la fiecare 40 cm lungime

nouă de creştere. Plivitul lăstarilor constă în eliminarea celor slab dezvoltaţi,

lăsându-se să vegeteze la fiecare viţă numai 3-4 .

Copcitul viţelor se execută de 2 ori, în lunile iunie şi august şi constă în

desfacerea muşuroaielor, executarea unor copci în jurul viţelor şi tăierea

rădăcinilor superficiale, pentru a se forţa înrădăcinarea de profunzime.

Fertilizarea se face cu îngrăşăminte foliare de tip F 231, în lunile iunie-

iulie, prin stropiri cu 600- 800 litri soluţie/ha în concentraţie de 0,6-1,0%.

Eliminarea impurităţilor se face în luna iunie, când lăstarii şi frunzele

diferenţiază caracterele de soi şi se execută prin “decapitarea viţelor”, adică

prin tăierea cu foarfeca sub punctul de inserţie al cordiţei principale.

Refacerea densităţii iniţiale. Viţele neprinse şi impurităţile eliminate

sunt înlocuite cu viţe fortificate la ghivece nutritive. Perioada optimă de

executare a acestei lucrări este în lunile august-septembrie.

Muşuroirea viţelor se face toamna după căderea frunzelor, premergător

arăturii de toamnă.

Lucrările de întreţinere din anul lI de la plantare.

Lucrările de întreţinere din anul II sunt aceleaşi ca în anul I, la care se

adaugă instalarea sistemului de susţinere, tăierea în uscat şi combaterea

filoxerei - forma galicolă.

Instalarea mijlocului de susţinere este o lucrare obligatorie şi poate

avea două tipuri (fig.41):

- spalier vertical monoplan, format din stâlpi de beton cu înălţimea de

2,70 m, pe care se fixează 3 sârme orizontale la înălţimile 60-70 cm una de

alta, precum şi sârme oblice pentru condus lăstarii, întinse la un unghi de 45 o şi

fixate la bază pe ţăruşi;

- spalier orizontal în formă de ”T”, format din stâlpi metalici sau din

lemn, înalţi de 1,50 m, din care 70 cm în pământ, o bară orizontală de 60 cm şi

3 sârme orizontale, fixate de-a lungul rândurilor la distanţa de 30 cm între ele.

Tăierea în uscat se execută în luna martie, diferenţiat în funcţie de

sistemul de susţinere. În cazul sistemului de susţinere pe spalier vertical

monoplan la fiecare butuc coardele se taie în 2-3 cepi de 1-2 cm, iar în cazul

spalierului orizontal în formă de “T” se taie în 1-2 cordiţe mai viguroase, care

se scurtează imediat sub planul de sârme orizontale.

Fig. 41. Sisteme de susţinere folosite la viţele portaltoi

a-spalier vertical monoplan; b- spalier orizontal în formă de “T”

Combaterea filoxerei- forma galicolă se execută prin eliminarea

frunzelor cu gale primare la începutul lunii iunie şi distrugerea lor prin ardere.

In cazul unui atac puternic în anul anterior, se recomandă tratamente cu

insecticide organofosforice.

Lucrările de întreţinere din anul III de la plantare.

Lucrările de întreţinere din anul III sunt asemănătoare cu cele care se

execută în anul II, cu particularităţi la tăierea în uscat şi la plivitul lăstarilor.

Tăierea în uscat constă în scurtarea coardelor formate în cepi de 2 cm,

lăsându-se câte 4-5 cepi la fiecare butuc.

Plivitul şi legatul lăstarilor se face la fiecare 40 cm lungime nouă de

creştere şi se lasă 5-6 lăstari, în scopul asigurării unei producţii de 40 000-50

000 butaşi pe hectar.

12.1.3. Lucrările de întreţinere a plantaţiilor de portaltoi pe

rod.

Revizuirea mijlocului de susţinere, se face în fiecare primăvară, înaintea

tăierii şi constă în înlocuirea stâlpilor rupţi şi a sârmelor rupte, precum şi

întinderea acestora din urmă.

Dezmuşuroirea se face primăvara de timpuriu, însă atunci când

temperaturile nu mai scad sub -10oC şi constă din debilonarea mecanizată şi

completată manual, cu sapa.

Tăierea în uscat se face în cepi de 2 cm.

Lucrările de întreţinere a solului: arătura de primăvară, 4-5 praşile

mecanizate pe intervale şi manuale pe rând, arătura adâncă de toamnă cu

răsturnarea brazdei înspre rândurile de viţe şi periodic, la 2-3 ani, se execută

subsolarea, alternativ din 2 în 2 rânduri.

Erbicidarea plantaţiilor de portaltoi de execută primăvara sau toamna,

folosindu-se erbicide preemergente.

Fertilizarea plantaţiilor se face cu gunoi de grajd administrat periodic la

intervale de 3-4 ani cu câte 25-30 tone/ha, precum şi îngrăşăminte chimice

NPK, ce se administrează anual în doze stabilite în funcţie de gradul de

aprovizionare al solului şi de producţia preconizată.

Plivitul lăstarilor se face manual şi constă din eliminarea lăstarilor de

prisos de la punctul lor de inserţie, lăsându-se câte 8-12 pe butuc.

Copilitul se execută ori de câte ori este nevoie. Se execută prin

suprimarea copililor, care se rup sub prima frunză de la bază, precum şi a

cârceilor.

Legatul sau palisatul lăstarilor se execută concomitent cu copilitul şi se

face la lungimi noi de creştere de câte 40 cm.

Cârnitul lăstarilor se execută manual la sfârşitul lunii august sau

începutul lunii septembrie şi constă din suprimarea vârfurilor lăstarilor.

Protecţia fitosanitară se realizează prin efectuarea unor tratamente de

prevenire şi/sau de combatere a filoxerei galicole, a omizilor defoliatoare, iar

mai rar, a acarienilor. Tratamentele anticriptogamice se recomandă doar în

cazul plantaţiilor afectate de grindină.

12.1.4. Recoltarea coardelor portaltoi.

Se poate face toamna, după căderea frunzelor, în urma unor geruri de -8

…-100C, fie iarna în lunile: ianuarie-februarie. Coardele portaltoi se recoltează

prin tăiere la 10-12 cm de la punctul de inserţie pe butuc, lăsându-se câte 2 cm

sub nodul de la bază şi apoi se trag de pe mijlocul de susţinere. Se aşază în

mănunchiuri, bază la bază se leagă şi apoi se scot la marginea parcelei, pentru

fasonare.

Fasonarea constă în: îndepărtărea copililor, a cârceilor, a porţiunilor

torsionate, a (vârfurilor) coardelor cu grosimea sub 7 mm sau peste 12 mm.

Fasonarea se face la 1, 2 sau 3 lungimi (de circa 45, 90 sau 135 cm). Butaşii se

leagă apoi în pachete de câte 100 bucăţi şi se etichetează, după care se tratează

anticriptogamic. Se păstrează în camere frigorifice (în saci de folie din

polietilenă) sau în silozuri de nisip.

Producţia de butaşi portaltoi variază în funcţie de condiţiile ecologice,

de soi, de tehnologia de cultură şi este în general de 80 000 - 120 000 butaşi pe

hectar.

12.2. PRODUCEREA COARDELOR ALTOI

Pentru înmulţirea soiurilor de viţă de vie, coardele altoi se pot obţine

din următoarele categorii de plantaţii: plantaţii specializate pentru furnizarea de

coarde, din marcotiere sau din plantaţii obişnuite de producţie.

Plantaţiile mamă, specializate în producerea de coarde altoi şi

marcotierele se înfiinţează cu material biologic cu valoare ridicată şi liber de

principalele boli virotice, în care se aplică apoi lucrări speciale de întrteţinere.

Din aceste plantaţii se obţin coarde altoi de categorii biologice (Prebază, bază,

certficat) în funcţie de actele de provenienţă şi de buletinele fitosanitare. In

cazul producerii coardelor altoi în plantaţiile obişnuite este necesară să fie

executată marcarea butucilor necorespunzători şi certificarea lor, acestea

furnizând coarde altoi din categoria standard, admise doar temporar la

înmulţire.

12.2.1. Înfiinţarea plantaţiilor mamă furnizoare de coarde altoi

Înfiinţarea plantaţiilor furnizoare de coarde altoi se face pe terenuri

situate în zone în care accidente climatice (grindină, brume, îngheţuri timpurii

de toamnă sau târzii de primăvară) sunt rare. Înaintea înfiinţării plantaţiei este

recomandat ca terenul să fie cultivat cu leguminoase anuale sau perene, o

perioadă de 2-4 ani.

Pregătirea terenului se face ca pentru plantaţiile de producţie, cu

tratarea terenului împotriva unor dăunători din sol (viermii sârmă, larve ale

cărăbuşului de mai ş.a.).

Viţele folosite la înfiinţarea plantaţiilor trebuie să fie de categorii

biologice superioare, obţinute prin selecţie clonală, soiuri noi, devirozate şi

integral sănătoase.

12.2.2. Întreţinerea plantaţiilor tinere

In plantaţiile tinere trebuie asigurată desimea prevăzută prin proiect,

eliminarea golurilor şi înlocuirea impurităţilor cu viţe fortificate de 2 ani la

ghivece nutritive.

Obligatoriu se va efectua selecţia pozitivă individuală concomitent sau

succesiv cu selecţia fitosanitară, prin eliminarea impurităţilor, a viţelor virozate

şi a celor atacate Agrobacterium tumefaciens, ori de alte organisme de dăunare,

de carantină.

Plantaţiile intensive se înfiinţează pe terenuri uşoare, nisipoase şi au o

desime cuprinsă între 18 000 şi 38 000 viţe/hectar.

12.2.3. Întreţinerea plantaţiilor furnizoare de coarde altoi în

producţie

Tăierile în uscat se execută lăsându-se pe butuc o încărcătură de 12-14

ochi/mp, ceea ce reprezintă jumătate din cea normală a butucilor pe rod. In

plantaţiile intensive, tăierea se face numai în cepi.

Fertilizarea se execută cu cantităţi moderate de azot şi cu cantităţi mai

mari de fosfor şi potasiu, pentru a se asigura o bună maturare a lemnului.

Tratamentele fitosanitare se efectuează atât preventiv, cât şi la

acoperire.

Operaţiile în verde de plivit lăstari, copilit şi legat sunt obligatorii şi

trebuie efectuate la timp şi corect.

12.2.4. Recoltarea coardelor altoi

Lucrarea se face toamna, la 2-3 săptămâni după căderea frunzelor,

înainte de venirea gerurilor puternice de iarnă (care pot cauza pierderi de ochi).

Recoltarea se face cu foarfeca de vie prin secţionare cu 2-4 cm sub

nodul bazal. In cazul recoltării coardelor din plantaţiile de producţie, operaţia

se face o dată cu tăierea de uşurare, păstrându-se elementele de rod pe butuc

necesare obţinerii unei producţii moderate de struguri.

Coardele recoltate se aşază cu baza în aceeaşi parte, formând pachete de

100 sau 200 de bucăţi. De la un butuc se recoltează 2-4 coarde, în funcţie de

vigoarea butucilor. Coardele altoi trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute

în STAS: grosimea de 8 - 12 mm şi umiditatea , %= peste 44%, cu ochii viabili

şi sănătoşi, scoarţa să fie sănătoasă, fără urme ale atacului unor boli, dăunători

sau lovituri de grindină, lemnul să fie maturat, cu sevă, iar lungimea minimă a

coardelor să fie de 8 ochi, cu excepţia soiurilor rare care trebuie înmulţite.

Fasonarea constă în înlăturarea cârceilor şi a resturilor de copili,

precum şi secţionarea la 4 cm sub ochiul de la bază şi deasupra celui apical.

După fasonare se leagă în pachete de 100 bucăţi şi se etichetează, apoi se

tratează anticriptogamic. Durata tratamentului se stabileşte în funcţie de

temperatura solului şi se face cu Chinosol W 0,5% ; Solvochin extra 0,5% sau

cu Cryptonol 0,5%.

Iarna coardele altoi se păstrează fie în camere frigorifice, fie în silozuri

de nisip, după ce au fost introduse în saci din polietilenă.

12.3. PRODUCEREA BUTAŞILOR ALTOIŢI

Tehnologia de producere a butaşilor altoiţi cuprinde trei etape:

pregătirea materialului pentru altoit, altoirea propriu-zisă şi forţarea butaşilor

altoiţi.

12.3.1. Pregătirea materialului pentru altoit

Pregătirea materialului biologic se face cu câteva zile înainte de altoire

şi constă în scoaterea coardelor altoi şi a butaşilor de portaltoi de la păstrat. Se

verifică apoi starea de sănătate şi de viabilitate a acestora, se fasonează, se

extirpă ochii la butaşii de portaltoi şi se efectuează tratamentele

anticriptogamice.

Controlul viabilităţii şi starea de sănătate a coardelor altoi şi a butaşilor

de portaltoi se face imediat după ce materialul este scos din siloz. Proba de

analizat constă în secţionarea longitudinală şi transversală, iar secţiunea

rezultată în zona liberiană trebuie să fie de culoare verde şters, ceea ce

înseamnă un material biologic viabil şi sănătos. La coardele altoi controlul se

extinde şi asupra mugurilor. Ochii viabili au în secţiune culoarea verde, iar cei

neviabili (pieriţi) culoarea este brună sau neagră. Dacă peste 10% din ochii de

iarnă sunt pieriţi, lotul de coarde altoi se respinge de la altoit.

Umectarea butaşilor portaltoi se face în apă, în căzi sau în bazine, la

temperatura de circa 150C. Apa se schimbă tot la 2 zile, iar tratamentul durează

4-5 sau chiar 7 zile, considerându-se încheiat atunci când pe secţiunile apăsate

cu briceagul apar mici stropi de apă.

Scopul umectării este rehidratarea butaşilor pentru a ajunge la o

umiditate de 50 - 55%.

Coardele altoi nu se umectează decât după fasonarea în butaşi şi se ţin

în apă 24 - 36 ore.

În cazul în care tratamentul anticriptogamic nu s-a efectuat de toamna,

se va face după umectare, cu soluţiile menţionate anterior.

Fasonarea butaşilor portaltoi de 2 şi 3 lungimi se face fie după

umectare, fie, fie cu puţin timp înainte de umectare, în porţiuni de minim 40

cm, astfel ca fiecare butaş să aibă cel puţin 2 noduri, iar sub nodul bazal să

rămână 0,5 cm, această operaţie numindu-se şi talonare.

Urmează operaţiunea de extirpare a ochilor de iarnă de pe butaşii

portaltoi, deoarece aceştia când sunt puşi la forţare, ar porni în vegetaţie,

împiedicând calusarea la punctul de altoire şi pornirea lăstarilor din altoi.

Extirparea se face cu briceagul de altoit, începând de deasupra ochiului către

baza sa.

Fasonarea butaşilor altoi constă în fragmentarea coardelor în porţiuni de

un ochi şi un internod, prin secţionarea la 1 -1,5 cm deasupra fiecărui ochi.

12.3.2. Altoirea

Se cunosc mai multe procedee de altoire a viţei de vie, dar în practică

este generalizată altoirea în uscat, la masă, care se face în copulaţie ameliorată

(copulaţie cu pană sau limb de îmbinare). Perioada optimă de altoire se

consideră primăvara, la începutul lunii martie. Altoirea se execută manual sau

mecanizat.

Pentru altoirea manuală se foloseşte un briceag special de altoit. La

altoire se va avea grijă ca portaltoiul şi altoiul să aibă grosimi egale, pentru a

favoriza prinderea, sau cea a altoiului mai redusă cu până la 0,5 mm, nu şi

invers. Succesiunea operaţiilor altoirii manuale (fig. 42) este următoarea:

executarea secţiunii oblice la portaltoi, executarea penei de îmbinare la

portaltoi, executarea secţiunii altoiului (se face de aceeaşi parte cu mugurele),

executarea penei la altoi şi îmbinarea altoiului cu portaltoiul.

Altoirea mecanizată se execută cu maşini de altoit electrice sau cu

dispozitive de altoire. Dispozitivele de altoire cu pedală au diferite forme de

îmbinare a altoiului cu portaltoiul: "omega", "vârf de lance", "nut şi feder" etc.

Fig. 42. Secţionarea altoiului, portaltoiului şi îmbinarea

Recepţia cantitativă şi calitativă se face de către un muncitor

experimentat şi constă în verificarea lungimii STAS, a secţiunii de la baza

butaşului, a extirpării ochilor portaltoi, a îmbinării altoiului cu portaltoiul şi a

aprecierii viabilităţii ochiului altoi (ca format).

Parafinarea butaşilor altoiţi se execută pentru prevenirea oxidării şi

deshidratării secţiunilor. Înainte de parafinare butaşii altoiţi se introduc cu

partea superioară 3-5 secunde în apă, apoi, după o uşoară zvântare de suprafaţă,

se introduc cu treimea superioară în masticul de parafinare, foarte rapid

(fracţiuni de secundă).

Pentru parafinare se foloseşte un mastic constituit din: parafină

comercială 94% +bitum (smoală) 3% + colofoniu (sacâz) 3% + un produs

anticriptogamic, ex. Benlate 0,15%, la o temperatura de 700 ± 20C.

Stratificarea butaşilor altoiţi - constă în aşezarea acestora în lăzi, în

poziţie verticală, în straturi alternând cu rumeguş de conifere bine umectate

(circa 75% apă). Se execută cu scopul menţinerii unei umidităţii în timpul

forţării cât mai favorabile. Forţarea şi călirea viţelor durează 25-30 de zile. Din

2 în 2 zile se face controlul evoluţiei calusului, începând cu a 10-a zi de forţare.

12.4. PRODUCEREA VIŢELOR ALTOITE

Viţele altoite reprezintă materialul săditor folosit preponderent la

înfiinţarea plantaţiilor viticole. Ele se produc în şcoli de viţe (pepiniere) în

câmp sau în solarii ori în ghivece nutritive. Tehnologia de obţinere a viţelor

altoite presupune 2 etape: obţinerea butaşilor altoiţi şi forţaţi şi cultura acestora

în şcoli de viţe.

12.4.1. Pregătirea terenului şi a butaşilor altoiţi pentru plantare

şi plantarea propriu-zisă

Pregătirea terenului pentru plantarea butaşilor altoiţi constă în:

fertilizarea de bază, combaterea dăunătorilor din sol, desfundarea terenului şi

bilonatul (modelarea terenului). Bilonatul se efectuează după desfundat, din

toamnă. Biloanele trebuie să aibă o înălţime de circa 50 cm. Primăvara se

despică biloanele (sau se deschid şanţurile, în cazul terenului nebilonat) şi se

plantează butaşii altoiţi şi parafinaţi.

Pregătirea butaşilor altoiţi pentru plantare, constă în: călirea,

scoaterea din lăzile de forţare, sortarea, fasonarea şi parafinarea.

Călirea se face în scopul adăptării butaşilor altoiţi şi forţaţi la condiţiile

pe care le vor întâlni după plantare. Aceasta se realizează prin deschiderea

treptată a ferestrelor şi uşilor până se ajunge la o temperatură de 8-100C şi

durează 4-7 zile.

Urmează scoaterea butaşilor altoiţi din lăzile de forţare, apoi sortarea

care este operaţia de îndepărtare a butaşilor cu altoiul căzut şi a celor cu calusul

de la punctul de altoire neformat.

Fasonarea butaşilor altoiţi constă în scurtarea lăstarilor porniţi din altoi

la lungimea de 3 -5 cm şi a rădăcinilor la 1 cm. De asemenea, se îndepărtează

lăstarii porniţi din portaltoi şi rădăcinile din altoi.

Parafinarea butaşilor altoiţi se face ca şi la butaşii altoi, dar de durată

şi mai scurtă şi la o temperatură mai coborâtă, datorită lăstarului pornit în

vegetaţie care este foarte sensibil la temperaturi înalte.

Plantarea se face când temperatura solului la adâncimea de 25-30 cm

depăşeşte 10- 120C ( sfârşitul lunii aprilie, începutul lunii mai). Plantarea se

poate face fie în teren bilonat (fig. 43), fie în teren nebilonat, în şanţuri (fig.44).

Butaşii se plantează fie în biloane la 1,2 m între ele, pe un singur rând

(fig. 43 a şi b), fie pe 2 rânduri, când distanţa dintre biloane este de 1,4 - 1,6 m

(fig. 43 c, d, e).

Plantarea propriu-zisă necesită următoarele operaţii: retezarea vârfului

bilonului pe o adâncime de 5-6 cm, despicarea sa la un unghi de 150 , prăfuirea

bilonului cu insecticide, aşezarea butaşilor pe peretele bilonului, câte 15 -18

butaşi/m, acoperirea pe o treime din înălţime cu pământ, tasarea uşoară a

pământului, udarea cu 5-10 litri apă/m2, refacerea bilonului prin acoperirea

butaşilor cu pământ reavăn (3-5 cm deasupra vârfului butaşilor).

Fig. 43. Plantarea butaşilor în teren bilonat: în rânduri simple, a) cu

butaşi acoperiţi şi b) cu butaşi neacoperiţi sau în rânduri duble, cu butaşi

acoperiţi (c) şi neacoperiţi (d) şi în rânduri perechi (e)

Fig. 44. Plantarea butaşilor în teren nebilonat:

a) în zone reci şi umede; b) în zone calde şi secetoase

12.4.2. Lucrările de întreţinere aplicate în şcoala de viţe

După plantare se execută următoarele lucrări de întreţinere: arătura între

biloane sau între rânduri, fără cormană, imediat după plantare; afânarea solului

şi menţinerea lui fără buruieni, prin 6-8 praşile/an; ruperea crustei, controlul

pornirii lăstarilor şi refacerea bilonului; plivitul manual al buruienilor pe rândul

de viţe; plivitul lăstarilor de prisos şi lăsarea în vegetaţie a unui singur lăstar,

mai viguros şi bine poziţionat; copcitul de 3 ori (iunie, iulie şi august).

Copilitul se execută ori de câte ori este nevoie; marcarea impurităţilor; udarea

de 3-6 ori; fertilizări foliare sau radiculare; tratamente pentru prevenirea

atacului de boli şi dăunători (care se execută la acoperire), primul tratament

fiind aplicat când viţele au 4-5 frunze şi cârnitul în luna septembrie (lucrare

facultativă).

12.4.3. Recoltarea, clasarea şi păstrarea viţelor

Recoltarea se face toamna târziu, după căderea frunzelor (20 octombrie-

15 noiembrie). Se execută mecanizat, cu plugul PSV-1, prin dislocarea viţelor

altoite din biloane sau şanţuri şi scoaterea manuală a acestora, cu cazmaua.

Viţele recoltate se leagă provizoriu, în mănunchiuri de 150- 200 bucăţi,

se etichetează şi se transportă la locul de clasare, unde se stratifică temporar

(prin acoperire cu rumeguş ori cu nisip), pentru evitarea deshidratării sau

îngheţării rădăcinilor. După clasare, care se face conform STAS-ului, prin

apăsare pe altoi pentru verificarea sudării, se leagă în pachete de câte 20 de viţe

şi se etichetează.

Păstrarea viţelor se face în camere frigorifice sau în silozuri de nisip,

până la valorificare prin vânzare sau plantare, în exploataţia proprie a

producătorului.

CAPITOLUL XIII

TEHNOLOGIA ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIILOR

DE VIŢĂ DE VIE

Înfiinţarea plantaţiilor de vii roditoare se face cu eforturi financiare

mari. De aceea, aceste lucrări se fac pe baza unor studii şi analize fundamentate

ştiinţific, ce au în vedere stabilirea sistemelor de cultură şi tipurilor de plantaţii

corespunzătoare, alegerea, amenajarea, organizarea şi pregătirea terenurilor

destinate viitoarelor plantaţii, stabilirea sortimentului şi a distanţelor de

plantare dintre rânduri şi pe rând. Exploatarea raţională a plantaţiilor prin

respectarea lucrărilor de întreţinere, a încărcăturilor de rod în corelaţie cu

potenţialul soiurilor şi tehnologiile de cultură va asigura obţinerea unor

plantaţii încheiate, fără goluri, cu butuci viguroşi şi cu capacitate mare de

producţie.

13.1. SISTEMELE DE CULTURĂ ŞI TIPURILE DE

PLANTAŢII VITICOLE

13.1.1. Sistemele de cultură a viţei de vie

Sistemul de cultură este condiţionat de factorii naturali de mediu, de

soiurile cultivate, de formele de conducere practicate şi de lucrările de

întreţinere care se aplică. Astfel, în practică se întâlnesc 3 sisteme de cultură a

viţei de vie:

1. Sistemul de cultură neprotejată, se aplică în regiunile din sudul

ţării, unde temperaturile minime din timpul iernii care afectează cultura survin

foarte rar (-180C … -200C, o dată la 1-2 ani din 10). Se caracterizează prin

aceea că butucii sunt conduşi pe tulpini semiînalte sau înalte, elementele de rod

fiind situate la o înălţime de până la 1,5-2 m faţă de sol, astfel că ele sunt mai

puţin expuse la afecţiuni provocate de temperaturile scăzute.

2.Sistemul de cultură semiprotejată, se practică în regiunile unde

temperaturile minime absolute au o frecvenţă de 2-4 ani din 10. Se

caracterizează prin folosirea soiurilor cu rezistenţă sporită la ger, a formelor

semiînalte şi înalte de conducere a butucilor. La baza tulpinii se lasă 1-2 cepi

de siguranţă a câte 2 ochi. Coardele anuale formate din aceşti cepi, sunt

conduse toamna pe direcţia rândului şi acoperite cu pământ. Primăvara la

tăiere, aceste coarde pot fi scurtate în cepi de siguranţă sau pot fi lăsate ca

elemente de rod pentru compensarea pierderilor de ochi.

3. Sistemul de cultură protejată, se foloseşte în zonele unde

temperaturile minime absolute din iarnă sunt dintre cele mai scăzute, cu o

frecvenţă de peste 4 ani din 10. Se caracterizează prin folosirea formei de

conducere a butucilor care să permită acoperirea de toamnă totală (îngropare)

sau parţială (muşuroire) a butucului cu pământ. Ca urmare a cheltuielilor mari

pe care le implică şi a importantei forţe de muncă solicitată, o dată cu

modernizarea viticulturii, s-a renunţat la acest sistem, introducându-se cultura

viţei de vie pe tulpini.

13.1.2. Tipurile de plantaţii viticole

În cadrul sistemelor de cultură se întâlnesc mai multe tipuri de plantaţii,

utilizate în raport cu orografia terenului, fertilitatea solurilor, vigoarea soiurilor,

direcţiile de producţie:

Plantaţiile viticole obişnuite, care au distanţa de plantare dintre rânduri

de 2 - 2,2 m şi 1,2 - 1,4 m între plante pe rând, asigurând desimi de 3 240 - 4

160 viţe/ha. Se cultivă atât soiuri pentru vin, cât şi pentru masă, cu vigoare

slabă, mijlocie sau mare. Pot fi folosite formele de conducere joasă, semiînaltă

sau înaltă. Producţiile obţinute sunt cuprinse, între 12-15 t/ha.

Plantaţiile viticole cu distanţe mari de 3,0-3,6 m între rânduri şi 1 - 1,2

m/rând cu desimea de plantare de 2 310 - 3 330 viţe/ha, cultivate în forme

înalte de conducere, cu mecanizarea integrală a lucrărilor solului. Astfel de

plantaţii se înfiinţează în zonele de cultură neprotejată sau semiprotejată. Se

recomandă plantarea soiurilor de viţă de vie pentru struguri de masă şi a celor

de vin de mare producţie.

Plantaţiile viticole pe terase sunt amenajate pe terenuri cu pante mai

mari de 12% şi pe soluri cu fertilitate scăzută. Se caracterizează prin folosirea

unor distanţe între rânduri de 2-2,20 m şi între plante pe rând de 1-1,20 m,

având desimea de plantare între 3 780 şi 5 000 butuci/ha. Se cultivă preferenţial

viţe din soiuri pentru vinuri de calitate, cu vigoare slabă sau mijlocie. Se

practică forma de conducere semiînaltă a butucilor, iar producţiile medii sunt

de 8-10 t/ha.

Plantaţiile viticole pe nisipuri se întâlnesc în zonele din sudul Olteniei,

sudul Moldovei şi nord-vestul Transilvaniei. Se caracterizează prin distanţe

mari de plantare de 2,5 m între rânduri şi 1-1,4 m între plante pe rând (2 850 - 4

000 butuci/ha). Se cultivă soiuri pentru vinuri de consum curent şi pentru

struguri de masă. Se folosesc forme joase, semiînalte şi înalte de conducere a

butucilor. În centrul viticol Teremia Mare (jud. Timiş) în plantaţiile clasice

distanţa de plantare este de 1/1 metri, cu 10 000 de butuci/hectar.

Plantaţiile de tip gospodăresc sunt răspândite pe suprafeţe mici, au

distanţa de plantare între rânduri este de 1,8 m, iar între plante pe rând de 1-1,4

m (3 960 - 5 560 butuci/ha). Se cultivă atât soiuri de vin, cât şi de masă, iar

producţiile obţinute variază în limite largi, în funcţie de soiurile cultivate şi de

nivelul agrotehnicii aplicate.

13.2. ALEGEREA, ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA

TERENULUI

Alegerea terenului se face ţinând cont de factorii climatici, de relief,

de cei litologici, pedologici şi socio-economici.

Factorii climatici, edafici şi orografici trebuie să satisfacă cerinţele viţei

de vie şi să asigure realizarea unor producţii de struguri în raport de soiurile

cultivate.

Cele mai recomandate terenuri sunt cele care se află în arealul viticol

delimitat, situaţie în care se poate analiza starea plantaţiilor existente,

sortimentul de soiuri, cantitatea şi calitatea producţiilor obţinute în ultimii ani

ş.a.

În cazul înfiinţării plantaţiilor care se află în afara arealului viticol sunt

necesare studii amănunţite, legate de factorii pedo-climatici în raport cu

soiurile ce urmează a fi plantate.

Organizarea terenului destinat plantării viţei de vie cuprinde un

ansamblu de măsuri şi lucrări care urmăresc folosirea completă şi raţională a

pământului, asigurarea condiţiilor pentru executarea mecanizată a lucrărilor şi

sporirea fertilităţii solului. în cazul marilor unităţi viticole aceasta constă în:

împărţirea terenului în parcele (cu suprafaţa de 1-5 ha), tarlale (cuprinde 3-6

parcele, cu suprafaţa de 3-30 ha) şi trupuri viticole (150-500 ha); trasarea

reţelei de drumuri, a zonelor de întoarcere a agregatelor, amplasarea

construcţiilor şi altor dotări tehnice.

Amenajarea terenului se realizează prin lucrări de îmbunătăţiri

funciare pentru combaterea eroziunii solului, eliminarea excesului de

umiditate, temporar sau permanent, nivelarea şi modelarea terenului, respectiv

terasarea pantelor, acolo unde este cazul.

13.3. PREGĂTIREA TERENULUI PENTRU PLANTAREA

VIŢEI DE VIE

Pregătirea terenului în vederea plantării viţei de vie presupune

următoarele operaţii:

Defrişarea vegetaţiei anterioare şi nivelarea terenului. Defrişarea este

lucrarea de eliminare a vegetaţiei lemnoase existente pe teren. În cazul marilor

plantaţii viticole aceasta se execută cu ajutorul tractoarelor grele, dotate cu

instalaţii speciale. Nivelarea este obligatorie şi se execută imediat după

defrişare, în funcţie de condiţiile de relief, de sistemul de amenajare, de

posibilităţile de parcelare, de configuraţia terenului, pentru a preveni mişcarea

unui volum prea mare de sol.

Asigurarea perioadei de odihnă a solului (timp de 3 -5 ani) este

necesară în cazul defrişării plantaţiilor viticole vechi. In perioada de repaus se

recomandă cultivarea unor plante furajere (graminee cu leguminoase) anuale

sau perene.

Asigurarea perioadei de odihnă se impune pentru refacerea structurii şi

fertilităţii solului, pentru a preveni creşterea slabă, intrarea târzie pe rod sau

chiar pieirea viţelor noi, precum şi pentru distrugerea unor organisme

dăunătoare specifice viţei de vie.

Fertilizarea de bază se realizează prin încorporarea în sol o dată cu

desfundarea terenului şi administrarea îngrăşământului organic (gunoi de grajd

semifermentat, între 30 şi 80 t/ha) în scopul îmbunătăţirii aprovizionării solului

în materie organică, cu rol important în ameliorarea proprietăţilor fizice,

chimice şi biologice ale solului, precum şi chimic (orientativ 150-200 kg P2O5/

ha şi 200- 250 kg K2O/ha) în vederea creării unei rezerve de fosfor şi potasiu

necesară butucilor de viţă de vie pentru o creştere şi dezvoltare armonioase. Pe

solurile acide se recomandă amendarea solului cu praf de var, dolomit, marnă

etc. (administrarea acestora sporeşte rezistenta la ger, secetă şi boli) şi asigură

condiţii de creştere mai apropiate de necesităţile acestor plante.

Desfundarea terenului constă în mobilizarea profundă a solului cu

inversarea şi amestecarea orizonturilor, în scopul creării unor condiţii

favorabile pentru dezvoltarea armonioasă a rădăcinilor. Desfundarea se

efectuează la adâncimea de 50 - 60 cm sau, în cazul terenului bogat în calcar la

40 - 45 cm. Desfundarea se execută de obicei toamna precum şi la sfârşitul

primăverii, în cazul plantărilor de toamnă ori pe teren nisipos.

Înainte de pichetat şi de plantarea propriu-zisă se execută lucrarea de

nivelare de suprafaţă, prin care se elimină micile denivelări.

13.4. ALEGEREA ŞI AMPLASAREA SOIURILOR

DE VIŢĂ DE VIE

La alegerea şi amplasarea soiurilor de viţă roditoare se ţine seama de

"Catalogul oficial al soiurilor (hibrizilor) de plante de cultură din România"

(editat anual), precum şi Ordinul MAAP nr.546 din 25 noiembrie 2002,

intitulat: "Zonarea soiurilor de viţă de vie roditoare din sortimentul de bază al

României, recomandate şi autorizate pentru cultură şi arealele viticole", apărut

în M.O. nr. 854/4 XII 2002. În aceste acte normative se găsesc soiurile admise

la înmulţire şi repartizarea lor pentru fiecare zonă viticolă, pe baza vocaţiei şi

tradiţiei, soiuri care dau produse de calitate şi care se comportă bine în zona

respectivă.

În raport de direcţia de producţie, soiurile de viţă de vie folosite se

clasifică astfel:

Soiuri de struguri pentru masă:

- cu maturare timpurie (epocile I, II): Perla de Csaba, Cardinal,

Muscat timpuriu de Bucureşti, Augusta, Timpuriu de Pietroasa, Paula, Victoria

ş.a.;

- cu maturare mijlocie (epocile III, IV, V): Victoria, Chasselas

doré, Chasselas roz, Cetăţuia, Napoca, Milcov, Someşan, Muscat de Hamburg,

Muscat de Adda, Transilvania, Tamina, precum şi soiuri apirene ca: Perlette,

Sultanina, Călina ş.a.;

- cu maturare târzie (epocile VI, VII): Coarnă neagră, Xenia, Select

Afuz Ali, Italia, Greaca, Bicane ş.a.

Soiurile de struguri pentru masă se clasifică după perioada de maturare

în 7 epoci, începând cu 16 iulie, iar fiecare epocă durează câte 2 săptămâni,

ultima terminându-se pe 31 octombrie.

Soiuri de struguri pentru vinuri albe şi roşii, pe direcţii de producţie,

sunt:

de consum curent: Galbenă de Odobeşti, Fetească regală, Plăvaie,

Zghihară, Băbească gri, Crâmpoşie selecţionată, Creaţă, Majarcă, Steinschiller,

Iordană, Mioriţa, Roşioară, Aligoté, Saint Emilion, Băbească neagră, Cadarcă,

Unirea, Astra, Raluca, Pandur, Codană, Amurg, Arcaş, Burgund mare, Cristina,

Haiduc, Balada ş.a.

Soiurile pentru vin de consum curent sunt mai rezistente la secetă decât

cele pentru struguri de masă. Maturarea strugurilor are loc în epocile IV-V; dau

producţii cuprinse între 10-16 t/ha, cu un conţinut în zahăr de 140-180 g/l şi

aciditatea între 4,5 şi 6 g/l H2SO4. Soiurile respective permit obţinerea unor

vinuri cu o tărie alcoolică de 8-10,5% volume.

de calitate superioară: Fetească albă, Grasă de Cotnari, Riesling italian,

Aromat de Iaşi, Ozana, Şarba, Columna, Donaris, Muscadelle, Pinot gris,

Chardonnay, Sauvignon, Traminer roz, Furmint, Neuburger, Tămâioasă

românească, Muscat Ottonel, Fetească neagră, Cabernet Sauvignon, Merlot,

Pinot noir, Furmint de Miniş, Blasius, Selena, Novac, Mamaia, Negru de

Drăgăşani, Negru aromat ş.a.

Aceste soiuri dau producţii mai mici comparativ cu cele de consum

curent (8-12 t/ha), dar de o calitate superioară. La maturitatea deplină strugurii

acumulează între 190 şi 240 g/l zaharuri, ceea ce permite obţinerea de vinuri cu

o tărie alcoolică mai mare de 11% volume.

Soiuri pentru vinuri spumante: Fetească regală, Fetească albă,

Riesling italian, Iordană, Băbească neagră, Muscat Ottonel.

Soiuri pentru distilate: Fetească regală, Plăvaie, Galbenă de

Odobeşti, Mustoasă de Măderat.

13.5. STABILIREA DISTANŢELOR DE PLANTARE A VIŢEI

DE VIE

Distanţele dintre rânduri şi între plante pe rând, folosite la înfiinţarea

plantaţiilor viticole determină desimea de plantare, respectiv numărul de viţe la

unitatea de suprafaţă. Distantele de plantare se stabilesc în funcţie de vigoarea

soiurilor, a portaltoiului, de fertilitatea solului, de condiţiile climatice, de forma

de conducere a butucilor, încărcătura de ochi atribuită la tăiere şi de direcţia de

producţie.

Alegerea distanţelor optime de plantare pentru o situaţie dată,

influenţează nivelul producţiei, calitatea acesteia şi costurile de producţie.

Distanţele dintre rânduri se aleg ţinând seama şi de posibilităţile de mecanizare

a lucrărilor.

Distanţa dintre plante este diferită, în funcţie de: condiţiile

pedoclimatice, tipul de cultură, modul preconizat de executare a lucrărilor de

întreţinere a solului ş.a.

Orientarea rândurilor se face pe direcţia N-S pe teren plan sau uşor

înclinat, iar pe dealuri pe direcţia curbelor de nivel în scopul prevenirii

eroziunii solului.

Pichetarea terenului este lucrarea prin care se stabileşte locul unde

trebuie plantată fiecare viţă, în funcţie de mărimea şi forma spaţiului de nutriţie

rezervat acesteia. Fiecare loc se marchează cu ajutorul unor picheţi (tutori).

Pichetarea se execută la sfârşitul verii, în cazul plantărilor de toamna şi

la sfârşitul iernii pentru plantările de primăvară. Înainte de începerea lucrărilor

trebuie stabilite distanţele de plantare, orientarea rândurilor şi metoda de

pichetare.

Metoda de pichetare este definită de figura geometrică formată de câte

2 butuci de pe 2 rânduri alăturate. Astfel, deosebim pichetatul în pătrat, în

dreptunghi, în chinconz, cu rânduri duble, în hexagon şi în forme neregulate

după curbele de nivel.

13.6. PLANTAREA VIŢELOR

Plantarea viţei de vie se realizează prin următoarele operaţii:

pregătirea viţelor pentru plantat, săpatul gropilor şi plantatul propriu-zis.

Perioada de plantare - obişnuit, viţa de vie se plantează primăvara cât

mai devreme (martie-început de aprilie) cu condiţia ca temperatura solului la

adâncimea de 40-50 cm să înregistreze 7-100C. Pe solurile grele, cu exces de

umiditate, plantarea se execută mai târziu (început de mai).

Plantarea de toamnă se execută numai pe terenuri drenate şi se încheie

înainte de înregistrarea temperaturilor negative (în luna noiembrie). Această

plantare de toamnă este puţin practicată deoarece viţele se scot cu întârziere din

şcoala de viţe, însă are o serie de avantaje, printre care cicatrizarea rănilor până

în primăvară, iar viţele intră mai devreme în perioada de vegetaţie activă.

Pregătirea viţelor pentru plantare presupune controlul viţelor,

fasonatul, mocirlirea şi parafinarea viţelor.

Controlul viţelor constă în eliminarea de la plantare a celor

necorespunzătoare. Se admit pentru plantare viţele sănătoase, cu sudură de jur

împrejurul punctului de altoire, care au lemnul viabil, liberul de culoare alb-

verzuie, cu mugurii cordiţelor viabili, iar rădăcinile alb-sidefii.

Fasonarea viţelor este lucrarea prin care rădăcinile se scurtează la 8-10

cm şi cordiţa la 3-4 ochi (fig. 45), de asemenea se suprimă ciotul de la altoi şi

se elimină rădăcinile de la nodurile intermediare ale portaltoiului.

Fig.45. Fasonarea viţei de vie pentru plantat

După fasonare, viţele se parafinează pe treimea superioară, în acest caz

se pot planta fără muşuroi.

Plantarea propriu-zisă se realizează în gropi făcute cu puţin timp

înainte de lucrarea de plantare. Gropile au adâncimea de 50 cm, iar lărgimea

de 35-40 cm, fiind de formă prismatică. Pe fundul gropii se formează un

muşuroi din pământ mărunţit. Se aşază apoi viţa în poziţie verticală, rezemată

de peretele dinspre pichet, cu rădăcinile repartizate de jur împrejur pe

muşuroiul de pământ şi cu punctul de altoire la 1-2 cm mai sus de nivelul

solului, iar cordiţa orientată spre pichet (fig.46). Peste rădăcini se pune pământ

mărunţit şi reavăn, se tasează cu piciorul (uneori o tasare prea exagerată

acţionează în sens negativ asupra pornirii în vegetaţie şi creşterii, în special a

sistemului radicular) , se introduc 2-6 kg mraniţă peste care se presară 5-8 g

insecticid, apoi se udă (10 l apă), apoi se umple groapa cu pământ până la

nivelul solului. Protejarea viţelor după plantare se face prin: muşuroire cu

pământ reavăn şi foarte bine mărunţit, iar în cazul în care temperaturile şi

brumele târzii permit, doar prin parafinare.

Fig. 46. Schiţa privind plantarea viţei de vie

Unii autori recomandă plantarea viţelor în gropi cu toate dimensiunile

de cel puţin 60 de cm. De asemenea, condiţiile mult mai bune pentru

pătrunderea rădăcinilor în pământ mobilizat se creează prin aşezarea viţelor cu

baza în mijlocul gropilor şi nu lipite de un perete al acestora. Se recomandă şi

un mod diferit de administrare a îngrăşămintelor organice şi insecticidelor.

Viţele se pot aşeza fie vertical, fie de preferat în poziţie oblică. În acest caz se

poate realiza o bună aliniere a rândurilor, iar ţăruşii folosiţi la pichetare se vor

utiliza şi ca tutori. În plus, poziţia oblică a viţelor impune o tasare moderată.

Ca urmare a costului ridicat al forţei de muncă, în ultima vreme în

unele ţări viticole, s-a extins plantarea mecanizată. Maşinile de plantat

folosesc 1,2,3 brăzdare care permit fixarea la intervale regulate a viţelor pe

fundul brazdei şi administrarea a 1-3 l apă la fiecare plantă. Două brăzdare sau

două roţi aduc pământul la nivelul plantei, în timp ce brăzdarele situate în

partea posterioară asigură acoperirea viţelor cu pământ.

13.7. ÎNTREŢINEREA VIŢELOR TINERE

Viţele tinere, până la intrarea pe rod, trebuie să beneficieze de condiţii

optime pentru înrădăcinare şi de creştere permiţând astfel formarea rapidă a

butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod.

Pentru acest lucru se aplică o serie de măsuri agrofitotehnice, printre

care:

- măsuri culturale (dirijarea prin tăierea şi conducerea organelor

vegetative);

- măsuri agrotehnice (mobilizarea solului, fertilizarea, irigarea,

protejarea împotriva temperaturilor scăzute din timpul iernii);

- măsuri de dirijare a relaţiilor viţei de vie cu celelalte organisme din

ecosistemul viticol (aplicarea tratamentelor de combatere integrată a bolilor,

dăunătorilor, buruienilor, înfiinţarea şi întreţinerea culturilor intercalate).

Lucrările de întreţinere aplicate în plantaţiile viticole tinere, de la

plantare până la intrarea pe rod, au drept scop realizarea unor plantaţii încheiate

(fără goluri), cu plante bine dezvoltate.

Lucrările de întreţinere în anul I de la plantare.

Lucrările solului. Imediat după plantare se execută o afânare a solului

la adâncimea de 14-16 cm, după care, în timpul vegetaţiei se mai execută 3-4

cultivaţii mecanizate pe intervale, completate cu prăşitul manual pe rând.

Controlul viţelor constă în desfacerea muşuroiului şi verificarea

pornirii în vegetaţie a lor şi apoi refacerea acestuia cu pământ reavăn pentru a

le proteja.

Întreţinerea muşuroiului prin ruperea scoarţei, ori de câte ori este

nevoie.

Copcitul constă în îndepărtarea rădăcinilor pornite din altoi şi a

lăstarilor din portaltoi. Se execută de două ori: primul în luna iunie cu

refacerea muşuroiului şi al doilea în august cu nivelarea pământului din

muşuroi.

Legarea lăstarilor de pichet (sau tutore), se execută de două ori, la noi

creşteri de câte 30-40 cm.

Plivitul lăstarilor de prisos se execută o dată cu legatul.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Viţele tinere sunt deosebit de

sensibile la atacul de boli (îndeosebi la mană). Tratamentele sunt recomandate

a fi de prevenire, respectiv la acoperire. Printre dăunătorii cei mai periculoşi

sunt: cărăbuşul de mai, viermii sârmă, gândacul marmorat, iar după pornirea în

vegetaţie chiar şi omida păroasă a dudului.

Udarea viţelor se face în verile secetoase, când se administrează câte

10 litri de apă, într-o copcă deschisă la fiecare viţă.

Refacerea desimii iniţiale, denumită şi completarea golurilor se face în

perioada de vegetaţie sau toamna, folosindu-se viţe de 1 an, crescute în ghivece

nutritive. Toamna se poate face şi cu viţe viguroase din şcoala de viţe,

preferabil de 2 ani.

Arătura de toamnă se execută cu răsturnarea brazdei înspre rând, pentru

a uşura muşuroirea.

Protejarea viţelor în timpul iernii. Toamna, după căderea frunzelor,

viţele se protejează de îngheţ prin muşuroire, acoperindu-se cu pământ până la

nivelul ochilor 6-8 de la baza cordiţei.

Lucrările de întreţinere din anul II de la plantare.

Arătura de primăvară se execută “ la cormană”, la o adâncime de 14-

16 cm.

Dezmuşuroirea sau desfacerea muşuroaielor, este operaţia care trebuie

executată după trecerea pericolului temperaturilor scăzute (de -8…-10oC), dar

nu prea târziu pentru a se evita “clocirea“ ochilor.

Tăierea în uscat şi copcitul. Începând din anul II, se execută tăieri de

formare specifice tipului de tăiere adoptat. O dată cu tăierea în uscat se face şi

copcitul.

Instalarea mijloacelor de susţinere. Ţesuturile mecanice ale viţei de vie

sunt slab dezvoltate şi nu-şi poate susţine lăstarii în poziţie verticală De aceea

este necesar instalarea mijloacelor de susţinere.

Dintre sistemele de susţinere practicate (suporţi naturali, araci, spalieri

etc) la noi este generalizat în prezent spalierul în plan vertical. El este alcătuit

din stâlpi fruntaşi şi mijlocaşi pe care sunt fixate la niveluri diferite 3 rânduri

de sârme. Pentru menţinerea sârmelor întinse stâlpii frunţaşi sunt prevăzuţi cu

ancore sau contraforţe şi un dispozitiv de întindere. Rândul de jos al sârmei are

rolul de a susţine elementele lemnoase ale butucului rămase după tăiere,

aceasta fiind denumită şi "sârmă portantă". Celelalte două rânduri de sârme au

rolul de a permite dirijarea lăstarilor şi de aceea sunt situate la cca 60 cm una

de alta.

Momentul cel mai potrivit pentru instalarea mijlocului de susţinere este

din toamna anului I şi până în primăvara anului II, înainte de pornirea în

vegetaţie.

Sistemele de spalier folosite în plantaţiile de vii roditoare sunt: spalier

monoplan vertical cu sârme, spalier cu consolă, spalier cu consolă dublă etc.

Plivitul lăstarilor înseamnă eliminarea celor de prisos si reţinerea doar

a celor necesari formării butucului.

Plantarea în goluri din anul I se face cu viţe de doi ani sau de un an,

dar viguroase. Viţele plantate în goluri trebuie îngrijite în mod deosebit, pentru

a nu pieri.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin tratamente de

prevenire.

Lucrările solului constau în: 4-5 praşile mecanizate pe interval şi

manuale pe rând.

Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, solide, care se aplică o dată cu

arăturile sau cultivaţiile solului, ori cu îngrăşăminte lichide, foliare, care se

administrează concomitent cu tratamentele fitosanitare.

Protejarea viţelor în timpul iernii se execută prin muşuroire după

arătura de toamnă. In zonele cu geruri puternice se recomandă protejarea

coardelor prin acoperire totală cu pământ.

Lucrările de întreţinere în anul III de la plantare.

Lucrările sunt aceleaşi ca în anul II, cu excepţia tăierilor în uscat care

sunt specifice anului trei de la plantare.

CAPITOLUL XIV

TEHNOLOGIA DE ÎNTREŢINERE A

PLANTAŢIILOR DE VIŢĂ DE VIE PE ROD

Din dorinţa de a avea în fiecare an recolte de struguri normale şi de

calitate, corespunzătoare direcţiei de producţie a soiurilor cultivate în condiţii

de eficienţă economică ridicată, cultivatorii de viţă de vie trebuie să-şi îndrepte

atenţia spre respectarea şi îmbunătăţirea tehnologiei de cultură.

Tehnologia de cultură a viţei de vie cuprinde totalitatea măsurilor

agrofitotehnice aplicate butucilor: tăieri, conducerea şi legarea elementelor

lemnoase şi verzi, lucrările solului, fertilizarea, erbicidarea, irigarea, lucrările şi

operaţiile în verde şi măsurile de protecţie aplicate viţei de vie. Toate acestea

sunt diferite pe perioada de vegetaţie a viţei de vie, deoarece şi cerinţele viţelor

sunt diferite de la un an la altul şi de la o fază de vegetaţie la alta.

14.1. TĂIEREA VIŢEI DE VIE

La viţa de vie tăierea se practică încă din antichitate. Grecii au fost cei

care au cultivau viţa de vie în formă joasă prin tăieri scurte, romanii o cultivau

în forme înalte, pe cordoane, iar getodacii cultivau viţa la fel ca romanii.

Definiţie: Tăierea este o operaţie de "chirurgie" vegetală, prin care se

înlătură anual integral o parte din elementele existente de pe butuc şi se

scurtează cele rămase.

Columella (sec. I d.H.) spunea: "Nici una dintre lucrările aplicate viilor

nu depăşeşte în importanţă tăierea", iar podgorenii noştri consideră că: "în

foarfeca viticultorului stă recoltatul producţiei".

Scopurile tăierii:

transformarea forţată a formei de creştere din cea de liană în cea de

arbust sau tufă şi aducerea viţei de vie la o formă de cultură pe care o

considerăm adecvată (înaltă, semiînaltă sau joasă);

reglarea proceselor de creştere şi fructificare;

uşurarea celorlalte lucrări de întreţinere;

asigurarea unei producţii de struguri corespunzătoare direcţiei de

producţie a soiurilor cultivate, relativ constante an de an;

îmbunătăţirea calităţii producţiei de struguri;

asigurarea unei economicităţi ridicate.

Principiile teoretice care stau la baza tăierilor:

unitatea biologică dintre sistemul aerian şi cel subteran al viţei de

vie trebuie să fie întotdeauna echilibrată;

ponderea fenomenului biologic de polaritate care influenţează

creşterea şi fructificarea viţei de vie determinând creşteri vegetative la

extremitatea braţelor sau cordoanelor, degarnisindu-se astfel spre bază, unde se

află lemnul bătrân, neproductiv;

viţa de vie rodeşte preponderent pe lemn de un an, situat pe lemn

de doi ani;

distribuţia mugurilor de rod este diferită pe lungimea coardelor,

existând o porţiune a coardei cu o frecvenţă mai mare a mugurilor roditori.

Astfel, la soiurile cu vigoare slabă şi mijlocie frecvenţa mugurilor roditori

începe chiar de la baza coardei, iar la soiurile viguroase, frecvenţa este mai

mare în zona de mijloc a acesteia;

mugurii viţei de vie conţin o cantitate mare de primordii ale

inflorescenţelor, viţa nu este capabilă să-i ducă la maturitate pe toţi, din care

cauză prin tăieri se echilibrează numărul ochilor reţinuţi în vegetaţie.

14.1.1. Elementele rezultate în urma tăierilor (sunt redate şi

în fig. 47):

- Cepul este formaţiunea lemnoasă scurtă ( de 1,2 sau 3 ochi), care, în

raport de coarda din care provine şi de rolul îndeplinit, poate fi: cep de rod, de

înlocuire, de siguranţă sau de rezervă.

- Cordiţa este formaţiunea lemnoasă anuală, lungă de 4-7 ochi, situatã

pe lemn de 2 ani, fiind purtătoare de rod.

- Coarda de rod este formaţiunea de bază, anuală, situată pe lemn de

doi ani; în funcţie de forma de conducere a viţelor şi de sistemul de tăiere

practicat, aceasta poate fi: scurtă, de 8-10 ochi; mijlocie, de 10-15 ochi; şi

lungă, de 15-18 ochi.

- Călăraşul se întâlneşte la viţele cultivate în forme joase, are 4-7 ochi

şi este situat deasupra unei coarde de rod principale, fiind purtător de rod.

- Biciul este o formaţiune multianuală lungă, care se termină cu o

coardă de rod.

- Veriga de rod reprezintă unitatea de bază la tăierea de rodire şi este

constituită din cep + cordiţă sau coardă, fiind situate pe aceeaşi porţiune de

lemn.

-

Fig. 47. Elementele lemnoase rezultate în urma tăierilor:

forma de conducere joasă: a-cep neroditor, b-cep roditor, c-cordiţă, d-călăraş,

e-coardă de rod scurtă, f-coardă de rod mijlocie, g-coardă de rod lungă, h-

verigă de rod, i-biciul

forma de conducere înaltă: a-cep de siguranţă, b-cep de rod, c-cordiţă, d-verigă

de rod

14.1.2. Formele de conducere a viţei de vie

Formele de conducere sunt definite de înălţimea la care sunt amplasate

elementele de rod faţă de nivelul solului şi de orientarea lor în spaţiu. În raport

de înălţimea trunchiului se pot distinge următoarele forme de conducere:

- forme de conducere joasă, la care elementele de rod se află la 10-30

cm faţă de nivelul solului şi se practică în sistemul de cultură protejată.

- forme de conducere semiînaltă, a căror elemente de rod sunt situate la

înălţimea de 60-80 cm faţă de sol, se practică în zonele neprotejate sau parţial

protejate.

- forme de conducere înaltă, cu elementele de rod amplasate la

înălţimea de 100-120 cm, este specifică sistemelor de cultură neprotejate.

14.1.3. Sisteme de tãiere folosite în practica viticolã

Sistemele de tăiere sunt definite de lungimea elementelor anuale de pe

butuc, rezultate după tăiere.

În raport de felul şi lungimea de scurtare a elementelor active de pe

butuc, tăierile se grupează în 3 sisteme de tăiere şi anume: scurt, lung şi mixt.

Sistemul de tăiere scurt se caracterizează prin prezenţa pe butuc

numai a elementelor scurte, sub formă de cepi de 2-3 ochi, în număr variabil,

cuprins între 2 şi 12, în funcţie de soi şi de nivelul agrotehnic practicat. Se

pretează la soiurile de struguri pentru vin foarte productive, la care

diferenţierea mugurilor de rod se realizează la baza coardei (Fetească regală,

Galbenă de Odobeşti, Aligoté etc.).

Acest sistem prezintă avantajele că asigură un echilibru între creştere şi

rodire, grăbeşte maturarea strugurilor, înlătură coacerea neuniformă a acestora

şi uşurează efectuarea tratamentelor fitosanitare datorită masei vegetative

reduse.

Prezintă însă dezavantajul diminuării producţiei prin faptul că se

elimină cea mai mare parte a elementelor de rod (pe butuc nu rămâne decât 10-

20% din potenţialul de rodire).

Sistemul de tăiere lung se caracterizează prin existenţa pe butuc numai

a elementelor active lungi, sub formă de coarde, lungi de 8-18 ochi. Numărul

de coarde lăsate pe butuc variază după vârsta şi vigoarea acestora, sistemul de

cultură şi forma de conducere folosită.

Sistemul de tăiere lung asigură producţii mari de struguri, sporeşte

longevitatea viţei de vie. Prezintă însă şi unele neajunsuri, printre care:

degarnisirea rapidă a butucilor, maturarea neuniformă a strugurilor şi necesită

un volum mare de forţă de muncă. Acest tip de tăiere este tot mai puţin

practicat, fiind preferat tipul mixt de tăiere.

Sistemul de tăiere mixt se caracterizează prin prezenţa pe butuc a

elementelor de diferite lungimi: scurte, mijlocii şi lungi şi cu funcţii diferite, de

asigurare a recoltei de struguri pe anul în curs, datorită prezenţei cordiţelor sau

coardelor şi de înlocuire a elementelor de rod pentru producţia anului următor,

pe seama cepilor.

Această îmbinarea a celor două sisteme de tăiere (scurt şi lung) se

realizează prin constituirea verigilor de rod (cep şi cordiţe sau cepi şi coarde de

rod). A fost elaborat de Dr. Guyot, în Franţa, motiv pentru care este cunoscut şi

sub denumirea de "tăierea Dr. Guyot". După numărul verigilor de rod se

deosebesc mai multe tipuri de tăiere: cu o singură verigă de rod - Guyot

simplu, cu 2 verigi de rod - Guyot dublu, cu 3 sau mai multe - Guyot multiplu.

Cel mai folosit tip de tăiere în ţara noastră este cel multiplu şi se practică atât în

cazul formei joasă (clasică), cât şi la viţele cultivate în forme înalte, în toate

sistemele de cultură.

14.1.4. Tipurile de tăiere

Tipurile de tăiere reprezintă o combinaţie dintre un sistem de tăiere şi o

anumită formă de conducere, la care se adaugă şi unele particularităţi ale

mijloacelor de susţinere sau o anumită direcţie dată elementelor butucului.

Tipurile de tăieri folosite în România sunt:

-tipul "de Teremia", la care se lasă în vegetaţie 4-6 cepi de rod şi se

practică la soiurile mai puţin viguroase (fig. 48), specifice acestui centru

viticol.

Fig. 48. Tipul de tăiere "De Teremia"

- tipul Guyot (fig. 49) simplu, dublu, multiplu, cu braţe înlocuite

periodic, pe tulpină, pe semitrunchi. Acest tip de tăiere se bazează pe verigi de

rod (3-4), plasate pe butucii conduşi în formă joasă sau pe tulpină;

Fig. 49. Tipul de tăiere "Dr.Guyot": a- cu braţe înlocuite periodic; b-Guyot

multiplu;c-Guyot pe semitrunchi; d-Guyot pe tulpină.

- tip "cordon Cazenave" (fig. 50) prezintă un cordon uni sau

bilateral, pe o tulpină semiînaltă de 70-80 cm, pe care se lasă 6-8 verigi de

rod (cordiţa de 4-6 ochi şi cepul de 1-2 ochi);

-tip "cordon speronat" (fig. 51) - pe cordonul uni sau bilateral se lasă

cepi de rod de 1-2 ochi.

Fig. 50. Tipul de tăiere Fig. 51. Tipul de tăiere

"cordon Cazenave" "cordon speronat"

Alte tipuri de tăiere: Lenz-Moser (se practică pe formă de conducere

înaltă, bazată pe verigi de rod formate din cordiţe şi cepi), Sylvoz (formă

înaltă, cu coarde de rod), pergola raţională (verigi de rod, pe formă înaltă),

cortina dublă genoveză (pe forma de conducere înaltă, elemente de rod: cepi

de rod) etc.

15.1.5. Clasificarea tăierilor.

După scop şi perioada de vârstă a viţelor se disting:

tăieri de formare se execută în perioada de tinereţe, respectiv în primii

3-5 ani după plantare. Au drept scop formarea elementelor lemnoase necesare

rodirii viţelor.

b) tăieri de rodire (fructificare) - se execută anual, după intrarea pe rod

a viţelor. Scopul lor: dimensionarea producţiei de struguri pe butuc şi

menţinerea vigorii butucilor pentru a se asigura un echilibru între creştere şi

rodire.

c) tăieri de regenerare - se aplică în viile bătrâne, pentru refacerea

potenţialului de rodire pe mai mulţi ani.

d) tăieri speciale - se execută în situaţii deosebite, determinate de

diferite accidente climatice.

După modul de executare: manuale, semimecanizate şi mecanizate.

tăierile manuale - se execută cu foarfecile de vie şi se practică în cazul

tăierilor de formare, de regenerare şi a celor speciale;

tăierile semimecanizate - se execută cu foarfecile pneumatice, racordate

la un compresor de aer, cuplat la un tractor.

tăierile mecanizate - se execută cu dispozitive speciale de tăiere: discuri

sau lame tăietoare, care sunt acţionate mecanic de la priza de putere a

tractorului. Se referă la tăierile de rodire, în plantaţiile cu viţe conduse pe

tulpini înalte sau semiînalte. Ele pot fi neselective, denumite tăieri de tip "gard

viu"; sau selective, la care se respectă sistemele de tăiere şi formele de

conducere (tăieri în cepi de 1- 2 ochi, în cordiţe de 4-6 ochi etc.)

După materialul biologic asupra căruia se execută tăierile: tăieri în uscat

şi tăieri în verde.

a) tăierile în uscat se execută în perioada de repaus şi se referă la

tăierile de rodire;

b) tăierile în verde se execută în perioada de vegetaţie şi se referă la

tăierile speciale.

TĂIERILE DE FORMARE

Tăierile de formare se execută în primii 3-6 ani de la plantarea viţei de

vie. Scopul tăierilor de formare este proiectarea formei de conducere şi

asigurarea elementelor de rod în primul an de rodire. Formele de conducere

folosite în tehnologiile de cultură a viţei de vie sunt determinate de zona de

cultură, respectiv de temperaturile minime înregistrate peste iarnă şi constituie

elementul de bază al sistemelor de cultură a viţei de vie.

Tăierile de formare încep în anul doi-trei de la plantare şi constau în

realizarea tipului de tăiere prin proiectarea formei de conducere şi a sistemului

de tăiere stabilit. Ele sunt completate apoi cu operaţii în verde.

Tăierile de formare a principalelor tipuri de tăiere practicate la noi sunt

prezentate în tabelele 10, 11, 12, 13,14 şi figurile 52, 53, 54, 55, 56.

Tabelul 10

Formarea tipului de tăiere “ de Teremia”

(în sistem scurt, formă de conducere joasă)

Anul plantării Mod de tăiere Producţia

preconizată, %

I 1 cep de 2-3 ochi ( la fasonare) 0

II 2 cepi a 2-3 ochi 0

III 4 cepi a 2-3 ochi 20-40% din

producţie

IV 6-8 cepi a 2-3 ochi 100 %

producţie

Fig.52. Formarea tipului de tăiere “ de Teremia”

Tabelul 11

.Formarea tipului de tăiere “cordon speronat” bilateral

( în sistem "scurt", forma de conducere "semiînaltă")

Anul plantării Lucrări fitotehnice Producţie

preconizată, %

I - un cep de 2-3 ochi (la fasonare)(martie); 0

- palisarea lăstarului pe tutori (iulie).

II - alegerea unei cordiţe viguroase şi secţionarea ei la

5-6 ochi (martie);

-alegerea şi palisarea a 3 lăstari mai viguroşi (iulie); 0

-eliminarea copililor erbacei ai acestora (iulie)

III -alegerea unei cordiţe pentru completarea cordonului

(50 %), scurtarea ei la jumătatea distanţei dintre

butuci şi palisarea orizontală ;

-scurtarea la 2-3 ochi a unei alte cordiţe cu poziţie 0

opusă primei;

-eliminarea cordiţei slab dezvoltate (martie)

-plivitul lăstarilor de pe semisemitulpină (iunie-iulie)

IV -tăierea coardelor de pe cordon în cepi de 2-3 ochi ;

-alegerea şi palisarea unei coarde pentru definitivarea 30

formării cordonului (martie).

V -tăierea tuturor coardelor la 2-3 ochi 50

VI -idem cu anul V 100

Fig.53.Formarea tipului de tăiere "cordon speronat"

Tabelul 12

Formarea tipului de tăiere “Guyot pe semitrunchi”

(în sistem "mixt", formă de conducere "semiînaltă")

Anul plantării Lucrări fitotehnice Producţia

preconizată, %

I -un cep de 2-3 ochi (la fasonare)(martie)

-palisarea lăstarului pe tutori (iulie).0

II -alegerea unei cordiţe viguroase şi secţionarea ei la 5-

6 ochi( martie);

-alegerea şi palisarea a 3 lăstari viguroşi şi eliminarea

copililor erbacei (iulie).

0

III -alegerea unei cordiţe mai viguroase şi scurtarea ei la

10-15 cm sub prima sârmă (martie);

-palisarea coardei alese pe tutore(martie);

-eliminarea lăstarilor erbacei de pe semitrunchi, cu

excepţia a 3-4 de la vârf(iulie).

0

IV -tăierea a două coarde la 8-10 ochi şi a altor două în

doi cepi de 2-3 ochi fiecare(martie)50

V -tăierea în patru verigi de rod (martie). 100

Fig. 54. Formarea tipului de tăiere “Guyot pe semitrunchi”

Tabelul 13

Formarea tipului de tăiere “cordon Cazenave” bilateral

(în sistem "mixt", forma de conducere "semiînaltă")

Anul plantării Lucrări fitotehnice Producţia

preconizată, %

I - un cep de 2-3 ochi (la fasonare)(martie)

- palisarea lăstarului pe tutori(iunie-iulie)_0

II - alegerea unei cordiţe viguroase şi secţionarea ei la 5-6

ochi (martie);

- alegerea şi palisarea a 3 lăstari mai viguroşi (iulie);

-eliminarea copililor erbacei (iulie)

0

III -alegerea unei cordiţe pentru formarea cordonului (50

%), scurtarea ei la jumătatea distanţei dintre butuci şi

palisarea orizontală ; scurtarea la 2-3 ochi a unei alte

cordiţe cu poziţie opusă primei ;eliminarea cordiţei slab

dezvoltate(martie);

- plivitul lăstarilor de pe semitulpină (iulie).

0

IV - tăierea coardelor de pe cordon în cepi de 2-3 ochi

- alegerea şi palisarea unei coarde pentru definitivarea

formării cordonului

30

V - tăierea în verigi de rod (cordiţe + cepi) a cordonului

format (1/2)

- tăierea tuturor coardelor de pe 30 % din cordon în

cepi de 2-3 ochi

50

VI - tăierea în cordiţe şi cepi (verigi de rod) 100

Fig.55. Formarea tipului de tăiere “cordon Cazenave” bilateral

Tabelul 14

Formarea tipului de tăiere “Guyot multiplu”

(în sistem "mixt", formă de conducere "joasă")

Anul plantării Specificare Producţia preconizată, %

I un cep de 2-3 ochi (fasonare) 0

II Doi cepi a 2-3 ochi 0

III 2 cordiţe a 4-6 ochi 30-40

2 cepi a 2-3 ochi 20-30

IV 3-4 coarde a 10-12 (16) ochi 100

3-4 cepi a 2-3 ochi 100

Fig. 56. Formarea tipului "Guyot multiplu"

TĂIERILE DE RODIRE

Tăierile de rodire la viţa de vie sunt tăieri în uscat şi de mare

importanţă, întrucât dimensionează producţia de struguri din anul respectiv şi

asigură lemnul pentru cel următor.

Epoca de efectuare a tăierilor de rodire este perioada de repaus

fiziologic a viţei de vie. În sistemul de cultură neprotejată se poate efectua pe

tot parcursul perioadei de repaus, iar în sistemul de cultură protejată se face

primăvara, după dezmuşuroire.

Testarea sau controlul viabilităţii mugurilor

Pierderile de muguri care apar în cursul iernii şi primăvara devreme pot

proveni atât din cauza temperaturilor scăzute (în cazul elementelor butucului

neprotejate), cât şi temperaturilor mai ridicate asociate cu umiditate mare, când

are loc fenomenul de clocire (în zona coardelor acoperite cu pîmânt), motiv

pentru care este obligatorie operaţia de testare a viabilităţii mugurilor.

S-a constatat că soiurile de struguri pentru vin rezistă neprotejate până

la -22 … -240C, iar soiurile de struguri pentru masă până la -180 … -200C.

Controlul viabilităţii este obligatoriu înainte de tăieri, iar rezultatul se

exprimă procentual şi se execută pentru a stabili încărcătura de ochi la butuc, în

vederea obţinerii producţiei dorite a se obţine.

Se execută pe fiecare soi, parcele, forme de conducere, vârstă,

portaltoi.

În acest scop se iau probe medii formate din coarde de grosime

mijlocie, se aduc în încăperi, unde se ţin cu baza în apă timp de 12-25 zile la

temperatura camerei de 20-240C, până la pornirea în vegetaţie. Probele de

coarde pot fi ţinute şi în termostat la temperatura de 28-32 0C.

Metodele de determinare a viabilităţii mugurilor sunt următoarele:

a) metoda secţionării longitudinale a ochilor de iarnă;

b) testarea histochimică;

c) forţarea mugurilor în termostat.

Testarea prin secţionare longitudinală a ochilor de iarnă este metoda

cea mai simplă şi destul de precisă. Se foloseşte frecvent şi constă în:

secţionarea longitudinală a ochilor, începând de la baza coardei spre vârf,

analizând în special mugurele principal. Secţionarea se face sau cu lame sau cu

bricege bine ascuţite. Examinarea se face vizual, mugurii care prezintă în

secţiune culoarea verde înseamnă că sunt viabili, iar cei care prezintă culoarea

maronie sau neagră sunt morţi. Rezultatele se trec într-un tabel (fişă) folosind

legenda: "+" = ochi viu şi "-" = ochi mort sau lipsă

Model de tabel pentru controlul viabilităţii mugurilor

Soiul……

Parcela…….

Nr. coardeiPoziţia ochilor pe coardă

Total ochi

viabili

Pierderi,

%

1 2 3 4 … … 20 nr. %

1 + - + - -

2 - - + - -

3 + + + + +

…

10

Total=10

V= viabili

P =pieriţi

Calculul pierderilor de ochi pieriţi se stabileşte pe baza formulei:

P%= (b x 100)/ a, în care:

P % = procentul de ochi pieriţi

b = numărul ochilor pieriţi

a = numărul total de ochi examinaţi

Stabilirea încărcăturii de ochi

În funcţie de pierderile de ochi calculate se va stabili sarcina de ochi pe

butuc şi la hectar.

Prin sarcină de ochi se înţelege numărul acestora care se lasă la tăierea

de rodire, raportat la un butuc, la m2 sau la hectar.

La stabilirea acesteia se va ţine cont de recolta de struguri ce

preconizăm a se obţine, de indicele de productivitate, de numărul de butuci la

ha, precum şi de pierderile ce ar putea apărea în cursul perioadei de vegetaţie.

Astfel, o încărcătură prea mare duce la obţinerea unui număr mare de

struguri dar mai mici şi de calitate mai slabă (conţinut scăzut de zahăr), precum

şi la creşteri vegetative slabe şi nematurarea lemnului anual. Încărcăturile prea

mici duc la obţinerea de producţii scăzute, creşteri foarte viguroase, iar

diferenţierea mugurilor de rod este stânjenită.

O încărcătură optimă determină o corelaţie favorabilă între procesele de

creştere şi fructificare. Pentru calcularea încărcăturii se foloseşte relaţia:

In= R/ Irp, la ha, în care: In = încărcătura normală

R = recolta preconizată, în kg

Irp = Indicele relativ de productivitate

(producţia unui lăstar fertil)

Irp = Crf x greutatea medie a unui strugure

Crf= nr. infl./nr. total de lăstari,

în care: Crf = coeficient de fertilitate relativ (are valori egale

sau mai mari decât 1, respectiv între 1şi 3)

In= R/ Irp x Nb, la butuc;

în care: Nb = numărul de butuci la hectar

În cazul pierderilor de ochi se calculează o încărcătură compensată (Ic)

după formula:

Ic = (In x 100)/ 100-p

În care: p = pierderile de ochi, în %.

Compensarea ochilor pieriţi se face printr-un număr mai mare de

elemente de rod sau prin lungimi mai mari ale acestora.

De stabilirea corectă a încărcăturii de rod depinde realizarea unei

producţii normale de struguri şi menţinerea longevităţii plantaţiei. Încărcătura

de ochi poate varia între 25 şi 45 ochi/butuc şi chiar până la 70 ochi /butuc în

podgoriile de mare producţie (ex. Odobeşti).

TĂIERILE DE REGENERARE

Tăierile de regenerare se execută în plantaţiile bătrâne sau îmbătrânite,

cu scopul de refacere a potenţialului de producţie a butucilor, pentru o perioadă

de 4-5 ani, prin stimularea şi forţarea pornirii în vegetaţie a ochilor dorminzi.

Tăierile de regenerare pot fi totale, prin decapitarea butucului deasupra

zonei de concreştere dintre altoi şi portaltoi şi parţială, când se suprimă braţele

sau cordoanele, eşalonat pe o perioadă de 2-3 ani.

14.2. CONDUCEREA COARDELOR

Conducerea coardelor - se practică în cazul sistemelor de tăiere cu

elemente lungi de rod (Guyot şi pergolă). Lucrarea (la unele tipuri de

conducere) se mai numeşte cercuit şi constă în dirijarea şi legarea în anumite

poziţii sau forme a coardelor rămase libere pe butuc, după tăiere (fig.57).

Fig. 57. Moduri de conducere a coaedelor după tăiere şi influenta polarităţii

asupra creşterii lăstarilor:a-vertical ascendent;b-vertical descendent; c-

orizontal; d-oblic ascendent; e-semicerc; f-cerc

14.3. LUCRĂRILE SOLULUI ÎN VII

Prin specificul culturii viţei de vie care ocupă terenul timp îndelungat,

de 30-35 ani şi chiar mai mult, lucrările solului capătă o importanţă deosebită.

De aceea, asigurarea în permanenţă a regimului aerohidric şi trofic favorabil în

stratul explorat de rădăcinile viţelor trebuie asigurat în permanenţă prin

lucrările de întreţinere a solului. Astfel, prin praşile repetate solul se menţine

afânat, permeabil pentru aer şi apă; fără crustă; se combat buruienile şi se

îngroapă îngrăşămintele şi erbicidele.

După regularitatea cu care se aplică şi adâncimea la care se execută,

lucrările agrotehnice ale solului din plantaţiile viticole se clasifică astfel:

A. Lucrări anuale: adânci (arătura de primăvară cu răsturnarea

brazdei, afânarea de primăvară a solului fără răsturnarea brazdei, afânarea

adâncă a solului pe rând - sapa mare, arătura de toamnă cu răsturnarea brazdei

spre rândul de viţe - bilonarea) şi superficiale (afânarea solului cu cultivatorul,

discul, freza, afânarea solului pe rândul de viţe).

B. Lucrări periodice: adânci - afânarea solului cu subsolierul o

dată la 2-3 ani, la adâncimea de 35-45 cm şi afânarea solului cu organele active

tip "Cizel" la 20-25 cm adâncime, în alternanţă cu arătura adâncă.

Lucrările anuale care se aplică în plantaţiile viticole au ca scop

menţinerea solului afânat, prevenirea pierderilor de apă, distrugerea

buruienilor, activarea proceselor chimice şi biologice din sol.

Lucrările periodice urmăresc: reafânarea solului în straturile adânci la

30-45 cm; regenerarea rădăcinilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie.

Arătura de primăvară - are ca scop mobilizarea solului la 14-16 cm şi

combaterea buruienilor. Se execută cu plugul fără cormană şi se grăpează

concomitent (se aplică imediat după tăiere), sau cu plugul-cultivator echipat cu

trupiţe pentru răsturnarea brazdei către mijlocul intervalelor dintre rânduri. O

dată cu arătura de primăvară se pot administra îngrăşăminte cu azot; în aceeaşi

perioadă se face şi mobilizarea solului pe rândurile de viţe prin praşilă

manuală, la adâncimea de 10-12 cm (sapa mare).

Praşilele - sunt lucrări superficiale aplicate în perioada de vegetaţie a

viţei de vie în intervalul mai-august, pentru a se menţine solul în stare afânată

şi curat de buruieni. Se execută la adâncimea de 5-10 cm, în număr de 4-5

praşile, în funcţie de regimul precipitaţiilor şi de gradul de îmburuienare a

solului. Afânarea solului cu mijloacele mecanizate se realizează prin cultivaţie

(cu plugul cultivator cu organe de tip săgeată + grapa stelată sau cu colţi),

discuire (cu discul pentru vie) sau lucrări cu freza purtată pentru vie.

Pe rândurile de viţe, solul se menţine curat de buruieni şi afânat prin 3-4

praşile, la adâncimea de 5-8 cm.

Mulcirea solului - se practică pentru a reduce numărul praşilelor din vii

sau chiar eliminarea lor în totalitate. Lucrarea constă în acoperirea solului

dintre rândurile de viţe, la jumătatea lunii mai, cu materiale reziduale

acumulate în gospodărie sau în fermă ca: paie tocate, pleavă, resturi de siloz,

frunze, turbă etc. Acest strat de mulci contribuie la îmbunătăţirea regimului

hidric şi termic al solului, împiedică răsărirea şi creşterea buruienilor.

Mulcirea poate fi totală, pe întreaga suprafaţă sau parţială, în benzi pe

rândul de viţe.

Mulcirea solului se poate practica şi prin tocarea pe loc a

îngrăşămintelor verzi, acolo unde se practică acest sistem de întreţinere.

Arătura de toamnă - este o lucrare agrotehnică importantă, prin care se

asigură acumularea apei în sol (provenită din ploi şi din zăpezi), încorporarea

adâncă a îngrăşămintelor organice şi chimice (cu P şi K), distrugerea unor

dăunători din sol şi epuizarea sau reducerea rezervei de seminţe de buruieni din

sol. Lucrarea se execută după căderea frunzelor, la adâncimea de 16-18 cm.

Subsolajul - se execută toamna după recoltatul strugurilor, la adâncimea

de 35-45 cm, din două în două intervale, o dată la 2-3 ani.

Afânarea adâncă a solului cu organe de tip "Cizel" - înlocuieşte pe

solurile uşoare, subsolajul. Se execută toamna în alternanţă cu arătura adâncă

de toamnă.

14.4. FERTILIZAREA ÎN VII

Viţa de vie consumă mari cantităţi de elemente nutritive, fiind o plantă

cu mare capacitate de creştere şi de producţie. Deşi sistemul radicular este

puternic dezvoltat şi utilizează un volum mare de sol, viţa de vie se cultivă mai

ales în zonele sau pe terenurile cu soluri mijlocii sau slab fertile, unde pe lângă

consumul productiv al elementelor nutritive, acestea sunt expuse pierderilor

prin eroziune şi levigare. De aceea, experienţele au demonstrat utilitatea şi

necesitatea aplicării periodice a îngrăşămintelor în plantaţiile viticole.

Se utilizează cu bună eficienţă gunoiul de grajd, îngrăşămintele verzi şi

alte îngrăşăminte organice, precum şi îngrăşămintele chimice cu N, P, K şi cu

microelemente. Dozele se stabilesc atât pe bază de experienţe în plantaţii, cât şi

prin testări asupra plantei şi solului, fiind variabile în funcţie de producţia

scontată, de starea de aprovizionare a solului, de condiţiile pedoclimatice şi de

soiurile cultivate.

De regulă, îngrăşămintele organice şi cea mai mare parte din cele

chimice cu P şi K se administrează toamna şi se încorporează în sol o dată cu

arătura adâncă. Îngrăşămintele cu azot şi o mică parte din celelalte se

administrează primăvara şi vara.

Îngrăşămintele organice se aplică o dată la 3-4 ani, în doză de 30-50

t/ha sub formă de gunoi de grajd, compost sau tescovină, încorporate la

adâncimea de 20-25 cm în sol. Rezultate bune se obţin şi prin folosirea

îngrăşămintelor verzi, despre care s-a amintit la capitolul privind lucrările

solului.

Aplicarea corectă a îngrăşămintelor asigură sporuri însemnate de

producţie, îmbunătăţirea calităţii strugurilor, fortificarea butucilor şi creşterea

potenţialului de producţie al plantaţiei. Rezultate bune se obţin atunci când se

aplică, la 35-40 cm adâncime, o dată la 4 ani, îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu.

Aplicarea îngrăşămintelor în vii se poate face atât pe cale radiculară cât

şi foliară (extraradiculară).

Fertilizarea radiculară constă în aplicarea îngrăşămintelor lichide sau

solide în sol. Ele se pot administra pe toată suprafaţa solului sau pe benzi de-a

lungul rândurilor şi se încorporează apoi o dată cu arătura adâncă de toamnă,

precum şi în şanţuri deschise cu subsolierul.

Fertilizarea foliară se aplică pe frunze, cu îngrăşăminte lichide, care se

administrează o dată cu tratamentele fitosanitare, în diferite fenofaze ale viţei

de vie.

Fertirigarea este metoda de administrare radiculară a îngrăşămintelor

chimice solide, solubile, o dată cu apa de irigat.

14.5. IRIGAREA VIILOR

Viţa de vie are cerinţe mari faţă de apă, ce se pot exprima prin

consumul de peste 4000 m3 apă/ha/an. Cele mai mari cerinţe sunt în perioada

de creştere intensă a lăstarilor şi de formare a rodului, până la intrarea în pârgă,

cu un maxim necesar în lunile iulie-august.

Deşi are un consum specific ridicat, datorită sistemului său radicular

profund şi puternic ramificat, viţa de vie îşi poate asigura relativ uşor necesarul

de apa (integral sau parţial), din care cauză este considerată a fi o plantă

"rezistentă la secetă".

Pentru viţa de vie este considerată ca satisfăcătoare o suma anuală a

precipitaţiilor de circa 500 mm, iar în timpul vegetaţiei 250-300 mm. Deficitul

de precipitaţii trebuie completat prin irigare. Cele mai bune rezultate se obţin

prin aplicarea unui regim de irigaţie care să asigure în sol, pe o adâncime de

100 cm şi pe întreaga durată a perioadei de vegetaţie, o umezire optimă, în jur

de 50% din IUA.

Lipsa sau deficitul apei din sol influenţează negativ dezvoltarea viţelor

prin scurtarea perioadei de vegetaţie, căderea prematură a frunzelor şi

reducerea potenţialului de producţie al butucilor.

Insuficienţa apei determină stări de suferinţă ale viţei de vie: în primele

faze de vegetaţie se încetineşte creşterea lăstarilor, are loc veştejirea vârfurilor

şi schimbarea culorii lor, apoi se întrerupe creşterea şi maturarea boabelor, iar

strugurii se ofilesc, boabele cad sau se mărgeluiesc. Cele mai sensibile la secetă

sunt soiurile de struguri pentru masă, iar dintre cele de vin cele de mare

producţie.

Irigarea asigură un spor de producţie cuprins între 27 şi 36%.

Pentru irigarea viţei de vie trebuie să se cunoască cerinţele acestei

plante faţă de apă, elementele regimului de irigare (norma de irigare, norma de

udare, numărul de udări, udarea de aprovizionare, prognoza udărilor), metodele

de irigare folosite (udare prin brazde, aspersiune, prin picurare, localizată prin

picurare sau rampe perforate), măsurile agrotehnice aplicate şi influenţa

irigaţiei asupra viţei de vie.

Norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă care trebuie aplicată

în perioada de vegetaţie; ea variază între 1500-2500 m3/ha, în funcţie de

condiţiile climatice ale anilor respectivi. Norma se distribuie în 2-3 reprize de

udări, ultima fiind la intrarea în pârgă.

Norma de udare este cantitatea de apă ce se administrează la o udare şi

aceasta variază între 400-800 m3 apă/ha.

14.6. COMBATEREA BURUIENILOR DIN VII

ERBICIDAREA. Combaterea chimică a buruienilor (erbicidarea) a

devenit o componentă a tehnologiilor de cultură a viţei de vie, deoarece

sporeşte considerabil productivitatea muncii. Cea mai mare parte a buruienilor

din plantaţiile de vii o constituie cele anuale, cu durată de viaţă foarte diferită,

şi anume: buruieni de primăvară (Sinapis arvensis, Veronica arvensis), apoi

cele de vară-toamnă (Amaranthus sp., Chenopodium sp., Setaria viridis ş.a.) şi

speciile umblătoare (Capsella bursa pastoris). La acestea se adaugă buruienile

perene, care sunt cele mai păgubitoare şi mai numeroase. Ele se înmulţesc prin

rizomi (Agropyron repens, Cynodon dactylon, Sorghum halepense) sau prin

drajoni (Cirsium arvensis, Sonchus arvense ş.a.). Pentru a şti compoziţia

floristică şi gradul de îmburuienare a plantaţiilor se fac lucrări de cartare a

buruienilor. Aceste lucrări de fac în timpul verii, iunie-iulie, buruienile se

grupează pe clase (monocotiledonate, dicotiledonate) şi se stabileşte numărul

de buruieni pe metru pătrat. Toate acestea duc la stabilirea erbicidelor ce se vor

folosi, a dozelor şi la strategia de luptă împotriva buruienilor.

Din punct de vedere al combaterii chimice, buruienile din plantaţiile

viticole se împart în: buruieni dicotiledonate anuale (cele mai numeroase) care

pot fi combătute cu erbicide triazinice; buruieni monocotiledonate anuale,

asupra cărora erbicidele triazinice acţionează slab, ele fiind combătute doar

parţial; buruieni perene (mono şi dicotiledonate) ce nu pot fi combătute cu

triazine şi care constituie şi grupa ce se combate cel mai greu.

Sunt utilizate erbicidele preemergente şi/sau de contact

(postemergente).

Erbicidele preemergente sunt cele triazinice ce combat buruienile

anuale, dicotiledonate şi monocotiledonate. Se administrează în sol, de unde

buruienile le absorb prin rădăcini, însă în cazul viţei de vie nu pot fi absorbite

foarte bine de rădăcini, deoarece ponderea acestora sunt în adâncime, iar

erbicidele au solubilitatea mică şi rămân în straturile superficiale ale solului.

Dintre acestea se folosesc: Gesatopul, Simadonul (s.a. simazin); Gesaprimul,

Atrazinul şi Pitezinul; Caragardul (terbumeton).

Erbicidele de contact (postemergente) combat buruienile perene care nu

sunt distruse de triazine. Dintre acestea amintim:

-erbicidele pe bază de glyphosate ca Roundup, Glialka; sunt erbicide

sistemice ce sunt absorbite de buruieni prin frunze, se manifestă după 7-14 zile

de la tratament; cele pe bază de derivaţi ai piridinei - Gramoxone (foarte toxic

atât pentru viţă cât şi pentru animale); cele pe bază de fluazifop-para-butyl -

Fusilade, nu este toxic pentru vie.

Pentru mărirea efectului de distrugere a buruienilor anuale şi perene,

mono şi dicotiledonate, se recomandă alternarea aplicării în timp a diferitelor

tipuri de erbicide.

Metode de erbicidare: - în benzi şi totală.

Erbicidarea în benzi - se execută pe o lăţime de 30-40 cm, de-a lungul

rândului de viţe, completată cu lucrarea mecanică a solului între rânduri.

Erbicidarea totală - se execută în cazul plantaţiilor nemecanizabile,

situate pe terenuri în pantă, folosindu-se aparate de stropit de tip "Vermorel".

În plantaţiile ce urmează a se erbicida trebuie executat un copcit

riguros, iar solul trebuie să fie bine mărunţit şi nivelat pentru a se repartiza

uniform erbicidele.

Doza de erbicid preemergent se aplică în 500-1000 litri apă/ha, iar cea

de erbicid postemergent în numai 250-350 l apă/ha; adeseori doar pe vetre de

buruieni.

Combaterea integrată a buruienilor presupune îmbinarea lucrărilor

agrotehnice de lucrare a solului, cu măsurile de erbicidare care completează şi

finisează acţiunea de combatere a buruienilor şi cu folosirea metodei biologice

de luptă împotriva buruienilor (deoarece există plante din flora spontană sau

cultivată, care elimină anumite substanţe toxice prin rădăcini, distrugând astfel

buruienile).

14.7. COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR VIŢEI

DE VIE

14.7.1. Bolile viţei de vie

Cele mai dăunătoare dintre bolile viţei de vie sunt: mana viţei de vie

(Plasmopara viticola), făinarea sau oidiumul (Uncinula necator) şi putregaiul

cenuşiu al strugurilor (Botryotinia fuckeliana).

Mana atacă toate organele verzi ale plantei, mai ales frunzele, atacul

cel mai sever se produce în anii ploioşi şi călduroşi. Primele manifestări se

produc pe frunze prin apariţia de "pete untdelemnii" în dreptul cărora, pe dosul

frunzei se formează un puf albicios (organele de reproducere ale ciupercii), pe

boabele în creştere se formează un puf gri, iar pe boabele dezvoltate nu apar

fructificaţii ale ciupercii, însă acestea se brunifică, apoi boabele cad de pe

ciorchine, iar producţia este compromisă.

Mana trebuie prevenită deoarece după instalarea atacului acesta este

foarte greu de combătut. Pentru combatere se folosesc tratamentele preventive

(se tratează pe baza avertizărilor de la Staţiile de prognoză şi avertizare a

laboratoarelor din zonă) şi curative. În prima parte a vegetaţiei, până la înflorit

se recomandă fungicide acuprice ca: Zineb, Vandozeb, Poliram etc. şi cele cu

acţiune sistemică: Mikal, Ridomil etc.; imediat după înflorit, se recomandă

folosirea produselor cu acţiune polivalentă (combate mana, făinarea şi

putregaiul) cum sunt: Captadin, Folpan, Dithane; în partea a doua a vegetaţiei,

după formarea strugurilor se recomandă fungicidele pe bază de cupru sau

produsele organo-cuprice: Ridomil, Dithane, Cuprofix etc. Pentru combaterea

manei sunt necesare numai 4-5 tratamente, la acoperire. Pentru a se mări

eficacitatea tratamentelor se recomandă alternanţa folosirii substanţelor de

combatere.

În ultimii ani au mai fost omologate sau extinse (acceptate pentru

tratamente şi la viţa de vie) şi alte produse de uz fitosanitar cu o bună

eficacitate în combaterea manei, printre care: Folicur E-50 WP (2,5 kg/ha) -

eficace şi împotriva făinării cât şi a putregaiului cenuşiu, Patafol (2), Quadris

(0,75) eficace şi împotriva făinării, Oxicig 50 PU (6), Delan 700 WDG (0,5),

Equation PRO (0,4), Winner M-80 (2), Funguran 50 WP (3), Kocide 101 (3)

ş.a.

Făinarea sau oidiumul se manifestă pe toate organele aeriene ale

butucului, mai puternic în verile călduroase şi secetoase. Se manifestă prin

apariţia unui miceliu pâslos de culoare alb-gri, acoperit cu o pulbere cu aspect

de "făinare" (conidiile ciupercii). Cel mai periculos este atacul pe ciorchini

imediat după legarea florilor (rot-gris), acestea se usucă, iar boabele atacate

mai târziu, crapă şi se brunifică (rot-brun). Tratamentele se efectuează încă de

când lăstarii au 5-7 cm în zonele cu atac în an precedent, apoi se efectuează la

două săptămâni după primul, cel de-al treilea imediat după înflorit, apoi

celelalte la intervale de 10-14 zile, în funcţie de frecvenţa atacului.

În zonele în care făinarea nu este periculoasă (nu atacă în fiecare an şi

apare mai târziu) primul tratament se aplică la semnalarea bolii în zonă sau

imediat după înflorit, apoi celelalte la intervale de 14-21 zile, în funcţie de

condiţiile climatice ale anului.

Fungicidele folosite sunt: cele organice de sinteză (din grupa triazolilor

şi imidazolilor): Tilt, Anvil, Systhane, Rubigan (2-3 tratamente pe an); sulful

muiabil, Kumulus, Microthiol - sunt preferate deoarece asigură o acoperire

îndelungată; în cazul unui atac puternic se va administra un tratament cu

hipermanganat de potasiu în doză de 0,125%, urmat de o prăfuire cu sulf

pulbere.

Putregaiul cenuşiu - se manifestă mai puternic pe struguri în perioada

de coacere, fiind favorizat de umiditate şi căldură, însă atacă toate organele

viţei de vie. Se manifestă prin brunificarea pieliţei bobului, care se desprinde

uşor de pe pulpă şi întreg bobul putrezit se acoperă cu un praf cenuşiu - sporii

ciupercii.

Fungicide folosite sunt cele pe bază de folpet şi diclorfluanid, ca

Folpan, Foldin, Euparen etc.; pe bază de derivaţi ai acidului carbamic: Topsin,

Metoben etc.

Este interzisă folosirea Sumilexului deoarece conţine promicydonă -

substanţă cancerigenă care poate ajunge şi în vin.

14.7.2. Dăunătorii viţei de vie

Dăunătorii viţei de vie care provoacă pagubele cele mai mari sunt

insectele. Spre deosebire de boli, care se combat în principal prin metode

chimice, dăunătorii se combat din ce în ce mai mult prin metode biologice.

Filoxera viţei de vie este o insectă foarte mică, abia observată cu

ochiul liber, dar foarte dăunătoare, care atacă rădăcinile (forma radicicolă)

îndeosebi viţele provenite din Vitis vinifera sau frunzele (forma galicolă), care

atacă adesea viţele portaltoi şi HPD. Activitatea formei radicicole se manifestă

prin înţepături pe rădăcini, apoi putrezirea acestora. La o temperatură din sol

de sub 130C îşi încetează activitatea.

Pentru prevenirea atacului se iau măsuri ca: interzicerea necontrolată a

importului de material săditor viticol; dezinsectizarea acestuia.

Metode de combatere: pe lângă altoire, metodă indirectă de luptă

împotriva filoxerei, se practică şi irigarea abundentă a plantaţiilor în timpul

perioadei de vegetaţie pentru distrugerea ei, cultura viţei de vie pe terenuri

nisipoase.

Acarienii viţei de vie atacă mugurii, frunzele, inflorescenţele şi alte

organe verzi ale viţei de vie. Atacul se produce prin înţeparea şi sugerea

conţinutului celulelor din organele parazitate. În locurile respective apar pete

caracteristice de culoare galbenă-ruginie sau roşcată.

Măsurile de combatere sunt de natură biologică, cu ajutorul prădătorilor

şi chimică prin tratamente cu ulei horticol 1%, în perioada de repaus vegetativ,

cu 10-12 zile înainte de pornirea în vegetaţie sau cu produse acaricide

specifice, în timpul vegetaţiei.

Moliile strugurilor - eudemisul (Lobesia botrana) şi cochilisul (Clysia

ambiguella) sunt insecte a căror larve distrug inflorescenţele şi boabele.

Lupta împotriva lor se duce pe două căi:

-biologică - cu ajutorul biopreparatelor de Bacillus thuringiensis şi a

viespilor de Trichograma; a inhibitorilor de creştere a insectelor; precum şi a

capcanelor cu feromoni utilizate indeosebi pentru stabilirea gradului de

frecvenţă a acestora;

-chimică cu insecticidele carbamice: Sevin, Victenon sau piretroizii

Decis, Fastac etc.

14.8. PROTECŢIA VIŢEI DE VIE ÎMPOTRIVA

CALAMITĂŢILOR NATURALE

Plantaţiile de vii sunt periclitate de influenţa distrugătoare a gerurilor

din timpul iernii, a brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară şi a celor

timpurii de toamnă, precum şi a grindinei.

Protecţia împotriva gerurilor. Viţa de vie are o rezistenţă limitată faţă

de temperaturile scăzute din timpul iernii. Temperaturile minime absolute

trebuie să nu coboare sub –18…-200C pentru soiurile de struguri pentru masă şi

–22…-240C pentru cele de vin.

Viile trebuie protejate prin acoperire totală sau parţială cu pământ,

adică prin îngropare sau muşuroire. Aceste lucrări se aplică toamna, după

căderea frunzelor, prin răsturnarea pământului cu plugul, peste butuci, lucrare

completată manual cu sapa.

Combaterea îngheţurilor şi brumelor târzii de primăvară se face

prin utilizarea unor ecrane de fum sau de ceaţă artificială şi a unor mijloace de

încălzire a aerului, prin stropirea cu lapte de var a butucilor.

Combaterea grindinei - cu ajutorul plaselor antigrindină sau cu

proiectile antigrindină lansate de la sol sau din aer la momentul indicat de

staţiile meteorologice.

14.9. LUCRĂRILE FITOTEHNICE APLICATE VIŢEI DE

VIE

În perioada de vegetaţie, viţa de vie necesită o serie de lucrări ce

reglează procesele de creştere şi de fructificare, în scopul asigurării producţiei

de struguri. Ele se mai numesc şi "lucrări şi/sau operaţii în verde", deoarece

acţionează asupra organelor verzi (vegetative) ale plantei. După necesitatea

executării lor şi influenţa asupra producţiei, lucrările se împart în:

- lucrări fitotehnice curente - care se execută în mod obişnuit în

plantaţiile de vii- legarea lăstarilor, plivitul, copilitul şi cârnitul lăstarilor;

- lucrări fitotehnice speciale - ce se aplică numai în anumite situaţii, în

special în cazul soiurilor de struguri pentru masă - ciupitul lăstarilor,

polenizarea suplimentară, răritul inflorescenţelor, scurtarea ciorchinilor,

rărirea boabelor, incizia inelară a lăstarilor şi/sau cordoanelor, desfrunzitul

parţial în zona strugurilor.

Legarea lăstarilor se execută în timpul perioadei de vegetaţie, de 3 ori:

înainte de înflorit, după înflorit, înainte de intrarea strugurilor în pârgă. Dacă

spalierul este prevăzut cu sârme duble, lăstarii se dirijează printre sârme, iar

dacă lăstarii se leagă de sârme, este preferabil să se facă individual şi nu în

grup.

Plivitul lăstarilor constă în eliminarea celor de prisos de pe butuc; a

celor porniţi din portaltoi; cei de pe lemnul bătrân, plasaţi necorespunzător; o

parte din lăstarii fără rod; şi cei slab dezvoltaţi. Plivitul se execută numai după

apariţia inflorescenţelor, astfel încât proporţia între lăstarii fertili şi cei sterili să

fie de 2/3 în cazul soiurilor cu mulţi lăstari sterili (cca 50%), şi eliminarea lor

totală la soiurile care formează un număr redus de lăstari sterili. Prin această

lucrare la soiurile de struguri pentru masă se măreşte producţia marfă.

La viţele conduse în forme înalte şi semiînalte, se face plivitul lăstarilor

de pe tulpină, lăsându-se doar 1-2 din cei situaţi la bază, pentru formarea

cepilor de siguranţă.

Copilitul constã în suprimarea, totalã sau parţialã, a lăstarilor secundari

(copili - care se formează din mugurii de vară situaţi la subsuoara frunzelor),

apăruţi pe lăstarii principali. Se execută o dată cu legatul II şi III, atunci când

copilii au 6-7 frunze. În majoritatea cazurilor copilii sunt lipsiţi de rod sau

strugurii formaţi pe ei sunt mici şi de calitate inferioară.

Cârnitul lăstarilor constă în suprimarea vârfurilor lăstarilor de pe

butuc, în momentul intrării strugurilor în pârgă (începutul lunii august). Se taie

cu foarfeca de vie vârfurile acestora împreună cu frunzele tinere. Lucrarea

favorizează luminarea şi aerisirea mai bună a butucului; determină sporirea

producţiei marfă la strugurii de masă, grăbeşte maturarea soiurilor de vin (cu 4-

6 zile); determină o acumulare mai mare de zaharuri; şi reduce aciditatea din

struguri.

Ciupitul lăstarilor constă în suprimarea vârfului de creştere a celor

principali, lucrare ce se efectuează înainte de înflorit, cu aproximativ o

săptămână. Scopul acesteia este de a întrerupe creşterea lăstarilor pe perioada

înfloritului, pentru a favoriza procesul de fecundare a florilor. Această lucrare

poate da sporuri de producţie de 20-30%. Se poate efectua şi atunci când viile

au fost afectate de îngheţ, când se ciupesc lăstarii lacomi pentru a stimula

formarea copililor, în vederea refacerii potenţialului vegetativ şi productiv al

butucilor.

Polenizarea suplimentară este necesară soiurilor cu flori morfologic

femele (Bicane), la care polenul nu germinează şi la soiurile la care capacitatea

de germinare a polenului este slabă (Muscat de Hamburg, Crâmpoşie). Se face

cu polenul provenit de la alte 3-4 soiuri, recoltat în pungi, dimineaţa, în zilele

cu cer senin, până la ora 10-11. Aceasta nu constituie o soluţie tehnologică în

plantaţiile de producţie, de aceea în acest caz trebuie să se asigure polenizatorii

încă de la înfiinţarea plantaţiei, prin plantarea unui rând cu un soi polenizator,

la fiecare două rânduri cultivate cu soiul de bază.

Normarea inflorescenţelor pe butuc (răritul inflorescenţelor) se

impune în mod normal soiurilor de struguri pentru masă, pentru a spori

producţia marfă. Lucrarea se execută imediat după legatul florilor, când s-au

format bobiţele şi constă din îndepărtarea inflorescenţelor mici, nedezvoltate,

sau când sunt peste 2 pe un lăstar, prin suprimarea celor de la vârful acestora.

La un butuc trebuie să rămână cca 14-16 inflorescenţe la soiurile cu struguri

foarte mari; 24-26 la cele cu struguri mari şi 30-32 la soiurile cu struguri mici.

Scurtarea ciorchinilor este operaţie specifică soiurilor de struguri

pentru masă care au inflorescenţe lungi şi boabe mari ori a celor cu ramificaţii

laterale lungi şi constă în suprimarea a 1/3-1/4 din vârful rahisului şi/sau a

primelor 2-3 ramificaţii laterale. Se execută la 3-5 zile după înflorit, manual, cu

ajutorul forfecuţelor de cizelat. Această lucrare determină creşterea producţiei

prin sporirea volumului şi greutăţii boabelor.

Rărirea boabelor se execută în special la soiurile de struguri pentru

masă extratimpurii şi timpurii, în scopul obţinerii unor producţii de bună

calitate.

Incizia inelară a lăstarilor este o lucrare cu totul specială, cu efect

limitat, ce constă din eliminarea unui inel de scoarţă lat de 5-6 mm pe

internodul situat sub prima inflorescenţă de la bază. Obiectivele urmărite

constau în legarea unui procentaj mai mare de flori, creşterea mărimii boabelor

şi grăbirea procesului de maturare a strugurilor. Operaţia poate fi efectuată şi

pe câte un braţ al butucului.

Desfrunzitul parţial se recomandă atât în scopul prevenirii atacurilor

puternice de putregai cenuşiu la struguri cât şi al pătrunderii mai intense a

luminii şi razelor solare la struguri, în scopul intensificării asimilaţiei

clorofiliene şi respectiv a acumulărilor de zaharuri. Se efectuează cu 2-3

săptămâni înainte de cules şi constă în suprimarea frunzelor situate în zona

strugurilor.

14.10. RECOLTAREA STRUGURILOR

Stabilirea momentului optim de recoltare al strugurilor

Momentul optim de recoltare al strugurilor se stabileşte în funcţie de

gradul de maturare al acestora, de starea lor de sănătate, de destinaţia

producţiei şi de condiţiile climatice ale perioadei de recoltare.

În procesul de maturare, strugurii parcurg trei etape: pârgă, maturare

propriu-zisă şi supramaturare.

Momentul de recoltare poate fi în etapa de maturare propriu-zisă sau de

supramaturare.

Strugurii au mai multe categorii de maturare propriu-zisă şi anume:

maturitate deplină, maturitate de consum (comercială), maturitate tehnologică

şi maturitate fiziologică.

Maturitatea deplină a strugurilor este acea stare de maturitate în care

boabele ating volumul şi greutatea maxime, acumulările de zaharuri sunt

mari şi aciditatea redusă, specifice soiului, parametri care se menţin constanţi

câteva zile.

Maturitatea de consum sau comercială este caracteristică soiurilor de

struguri pentru masă şi constituie starea în care strugurii ating parametrii

optimi de fermitate, gust, aromă şi suculenţă, care satisfac cerinţele de consum

ale acestora.

Maturitatea tehnologică este starea în care strugurii întrunesc

parametrii prevăzuţi de normele tehnice pentru procesele tehnologice, cum ar

fi depozitarea strugurilor de masă sau de prelucrare industrială (a celor de vin)

pentru producerea diferitelor produse pe bază de struguri: must, vin sau

derivate ale acestora.

Maturitatea fiziologică este starea strugurilor în care seminţele sunt în

stare să germineze, moment care la struguri este localizat la sfârşitul perioadei

de pârgă şi începutul perioadei de maturare propriu-zisă.

Recoltarea strugurilor se face la diferite stadii de maturare, momente

care se stabilesc prin urmărirea mersului coacerii şi constă din prelevarea de

probe de struguri încă din perioada de pârgă, la început din 5 în 5 zile, apoi din

3 în 3 zile, probe la care se determină masa a 100 de boabe, conţinutul în

zaharuri şi aciditatea. Lucrarea se efectuează pe parcele şi pe soiuri.

14.10.1. Recoltarea strugurilor de masă

Soiurile de struguri pentru masă se eşalonează în 7 epoci de maturare,

având o durată de câte două săptămâni, începând de la 16 VII şi până la 31 X.

Strugurii se recoltează când ajung la maturitatea comercială sau de consum,

respectiv atunci când întrunesc caracteristicile de compoziţie şi de calitate ce îi

fac apţi pentru consum. Aprecierea se poate face atât organoleptic cât şi/sau pe

baza analizelor de laborator. Se consideră că strugurii au ajuns la maturitatea

de consum, atunci când au un gust plăcut, echilibrat, iar raportul dintre zaharuri

şi aciditate (indicele glucoacidimetric) este în jur de 40, boabele au culoarea

caracteristică soiului, cu pruina densă şi bine reliefată.

Culesul trebuie să se facă pe timp frumos, uscat, iar pentru acelaşi soi se

execută în 2-3 reprize în parcelele cu acelaşi soi. Strugurii recoltaţi trebuie să

fie sănătoşi, aspectuoşi şi bine formaţi, cu boabele uniforme ca mărime şi

culoare. Se desprind de pe coarde cu ajutorul unei foarfece sau se taie peţiolul

cu cuţitul, evitându-se ştergerea pruinei, după care se aşază în lădiţe şi se

sortează, se cizelează şi se ambalează.

Sortarea este operaţia prin care strugurii sunt aleşi pe trei categorii de

calitate: extra, calitatea I şi a II-a, calităţi stabilite prin STAS, după forma,

mărimea şi greutatea strugurilor, după mărimea şi uniformitatea boabelor.

Cizelarea strugurilor este operaţia de înlăturare a boabelor nematurate,

meiate ori mărgeluite, uscate, crăpate sau atacate de boli şi dăunători, lovite de

grindină etc. Eliminarea boabelor necorespunzătoare se face prin tăierea

pedicelului cu o forfecuţă de cizelat.

In cazurile în care vârful strugurelui are boabe puţine şi neuniforme,

această porţiune se elimină prin tăierea axului rahisului împreună cu această

porţiune.

Ambalarea strugurilor. Strugurii sortaţi şi cizelaţi se ambalează pe

categorii de calitate în lădiţe speciale pentru struguri, în care se aşază cu

vârful în sus, cu grija de a nu depăşi marginile ambalajelor, pentru a evita

strivirea lor la stivuirea lădiţelor.

14.10.2. Recoltarea strugurilor pentru vin

Recoltarea strugurilor pentru vin este mai scurtă decât a celor pentru

masă, deoarece majoritatea soiurilor se încadrează în epocile IV-V de maturare.

Momentul optim de recoltare este maturitatea tehnologică a strugurilor, când

aceştia prezintă caracteristicile de compoziţie şi de calitate necesare realizării

tipului de vin dorit.

Strugurii din soiurile de mare producţie destinaţi obţinerii unor vinuri

de consum curent se recoltează la maturitatea deplină sau chiar înainte de

aceasta, pe când strugurii pentru vinurile roşii de calitate trebuie recoltaţi la 10-

15 zile după maturitatea deplină.

În cazul exploataţiilor posesoare a unei mari suprafeţe, pentru evitarea

pierderilor de producţie, se recomandă ca recoltatul să înceapă cu 4-5 zile

înainte de momentul maturării tehnologice, încât la jumătatea culesului să se

atingă stadiul de maturare dorit.

Eşalonarea recoltării soiurilor de struguri pentru vin .

Recoltarea strugurilor pentru vin trebuie să se desfăşoară în etape, pe

baza unor grafice, care se întocmesc după următoarele criterii: epoca de

maturare a strugurilor; conţinutul de zaharuri şi de aciditate; rezistenţa

strugurilor diferitelor soiuri la atacul de putregai cenuşiu; pierderile de

producţie; eficienţa economică a strugurilor lăsaţi la supramaturare; precum şi

capacitatea de preluare şi prelucrare a centrelor de vinificaţie. Etapele de

recoltare ale strugurilor pentru vin sunt:

- etapa I-a : soiurile de struguri pentru vinuri albe, roze sau roşii de

consum curent, care acumulează cantităţi mici de zaharuri şi are ar înregistra

pierderi mari de producţie, în condiţiile amânării recoltatului;

- etapa a II-a : soiurile sensibile la atacul de putregai cenuşiu;

- etapa a III-a: soiurile pentru vinuri de calitate în care caz recoltarea se

face, după momentul maturării depline, până la supramaturare, la care

pierderile de producţie sunt de numai 10-15% şi sunt compensate prin calitatea

vinurilor şi preţurile obţinute prin valorificare;

- etapa a IV – a: soiurile pentru vinuri aromate, când s-au acumulat

minimum 190 g zahăr la litru de must, iar boabele s-au stafidit în proporţie de

până la 50%;

- etapa a V-a: soiurile de struguri pentru vinurile roşii de calitate, la

care maturitatea tehnologică se realizează la acumularea maximă a substanţelor

colorante (antociani), etapă care nu trebuie să depăşească primele îngheţuri,

întrucât acestea ar degrada antocianii, prin hidroliză.

In situaţia recoltelor avariate de grindină, putregai cenuşiu sau îngheţ,

recoltatul se face imediat, indiferent de conţinutul în zaharuri, pentru

eliminarea pierderilor, iar destinaţia este stabilită în funcţie de conţinutul în

zaharuri.

Recoltarea strugurilor se execută manual sau mecanizat.

Recoltarea manuală este cea mai des folosită, în ţara noastră, deşi

solicită un consum mare ce forţă de muncă, care poate ajunge până la 35%

din volumul total de forţă de muncă dintr-un an.

La recoltare strugurii trebuie să rămână întregi, fără boabe sparte sau

scuturate.

Culesul manual al strugurilor se execută pe parcele, prin recoltarea

separată a soiurilor sau în amestec, însă pe culori pentru a se evita obţinerea

unor "vinuri pătate". Culesul poate fi integral, când se recoltează toţi strugurii o

dată, indiferent de conţinutul în zahăr, sau pe etape, prin mai multe treceri pe

aceeaşi parcelă, pe măsura ajungerii acestora la maturitatea tehnologică, aşa

cum este cazul la soiurile de struguri pentru vinuri dulci, de calitate deosebită

(Pietroasa, Cotnari, Murfatlar).

Recoltarea mecanizată. Pentru această recoltare s-au realizat diferite

tipuri de maşini autopropulsate, tractate sau purtate lateral, pe tractor.

Recoltatul se realizează prin “batere şi scuturare” şi separă strugurii de frunzele

smulse de pe butuc şi celelalte impurităţi, apoi descarcă strugurii în mijloacele

de transport. Viteza de batere şi scuturare se reglează în funcţie de gradul de

maturare al strugurilor.

Productivitatea acestor combine este de 2,5-3,0 tone/10 ore de lucru.

Transportul strugurilor.

Strugurii recoltaţi trebuie transportaţi la centrul de vinificaţie într-un

timp cât mai scurt (maxim 4–6 ore). Transportul trebuie astfel efectuat încât să

nu se zdrobească strugurii, iar recipienţii de transport să fie uşor de încărcat şi

descărcat, mijloacele de transport să fie rezistente la şocuri şi să se poată spăla

şi dezinfecta uşor.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Berar V şi colab., 2000 - Compendiu horticol, Editura de Vest, Timişoara

Cepoiu N., 1998 - Pomicultura aplicată, Editura Ştiinţifică Bucureşti

Ciofu Ruxandra, Nistor S., Popescu V., Chilom P., Apahidean S., Horgoş A.,

Berar V., Lauer K.F., Atanasiu N, 2003 - Tratat de

legumiculturã, Editura Ceres

Dobrei A. şi Iova Gh., 2001 – Viticultură practică, Editura Solness Timişoara

Dobrei A., 2003 - Viticultură, Editura Agroprint, Timişoara

Drăgănescu E., 1989 – Lucrări practice de Viticultură şi Vinificaţie, IA

Timişoara

Drăgănescu E. şi Mihacea I., 1993 – Curs de viticultură, Editura Euroart

Timişoara

Drăgănescu E., 1996 - Pomologie, Editura Mirton Timişoara

Florescu Elene şi colab., 1988 - Lucrări practice de legumicultură, USAB

Bucureşti

Grecu V., Băicoianu Floarea, Boian I., 2000 - Cultura viţei de vie în

gospodăriile familiale. Editurea Genuine, Bucureşti

Iova Gh., Dobrei A., 1996 - Lucrări practice de viticultură, Editura Mirton

Timişoara

Indreaş Adriana, 1994 - Curs de ampelografie. USAMV Bucureşti

Lăzureanu , A, 1991 – Lucrări practice de Agrotehnică, Editura Helicon Banat

SA Timişoara

Lăzureanu , A, 1993 - Agrotehnică, Editura Helicon Banat SA Timişoara

Lăzureanu , A, 1994 - Agrotehnică, Editura Helicon SA Timişoara

Lăzureanu , A, 2002 – Agrotehnică şi Herbologie, Timişoara

Martin Th., Oprea D.,1988 - Tãierea şi conducerea viţei de vie, Ed. Ceres,

Bucureşti

Mihuţ E, 2001 - Pomicultură generală şi specială, Editura Agroprint

Mihuţ E. şi Drăgănescu E., 2003 - Pomicultura, Editura Agroprint Timişoara

Nămoloşanu I. şi colab., 1990 – Viticultură – lucrări practice. Lito IANB

Bucureşti

Oprea A., Indreaş Adriana, 2000 - Viticultura. Ed. Ceres, Bucureşti

Oprea Şt.,1995 - Cultura viţei de vie. Ed. Dacia, Cluj Napoca.

Opriş L. şi colab., 1980 - Tehnologia culturilor hortiviticole, Tipografia

Universităţii Timişoara

Oşlobeanu M., 1980 - Viticultură generală şi specială, Editura didactică şi

pedagogică, Bucureşti

Oşlobeanu M. şi colab.,1991 - Zonarea soiurilor de viţă de vie în România.

Ed. Ceres Bucureşti.

Pomohaci N. , Nămoloşanu I., 1999 - Tehnologia culturilor horticole, Editura

Ceres Bucureşti

Pop Adelina, 1997 – Fiziologia vegetală. Editura Cupidon Timişoara

Ţârdea C., Dejeu L., 1995 - Viticultura. Ed. Didactică şi pedagogică R.A.,

Bucureşti

Vlăduţ M., Popa Ş., 2002 - Grădina familială, Editura MAST

*** Buletinul ICVV nr. 7/1988

*** Memorator hortiviticol, 1997 - Patronatul Horticultorilor din România