TEHNICA ACTUALIZĂRII 1. PRINCIPIILE ACTUALIZĂRII În calculele de eficienţă economică se compară mărimea profitului ce se preconizează a fi obţinut dintr-o acţiune productivă, cu fondurile de investiţii necesare. Până acum nu s-a ţinut însă seama de faptul că fondurile de investiţii se cheltuiesc într-o anumită perioadă, iar profitul se obţine într-o altă perioadă.

Mai mult decât atât, fondurile de investiţii se cheltuiesc într-o perioadă relativ scurtă, de 1-2 ani, iar profitul se obţine pe parcursul unei perioade îndelungate, de 10-20 ani în cazul utilajelor şi 60-80 ani în cazul clădirilor

Timpul acţionează ca un factor distinct, proces care, în domeniul investiţional de care ne ocupăm, se cunoaşte sub denumirea de influenţa factorului timp asupra investiţiilor şi rezultatelor lor.

Ne propunem ca, în cadrul acestui capitol, să cuantificăm tocmai influenţa factorului timp asupra întregului proces investiţional. Prin urmare, dacă până acum am efectuat o analiză statică, vom încerca aici desfăşurarea unei analize dinamice.

OBSERVATIE: Deoarece în analiza dinamică se aduc toate valorile dispersate în timp la un singur moment, acest procedeu poartă numele de actualizare. Întrucât în activitatea practică momentul de referinţă, adică momentul unic la care se aduc fondurile de investiţii cheltuite şi toate veniturile ce vor fi deţinute, poate fi un moment oarecare din viitor, chiar din trecut (altul decât cel actual), procedeul folosit este cunoscut sub denumirea de tehnica actualizării sau tehnica discontării.

Întreaga tehnică a actualizării se bazează pe următorul raţionament: - să ne imaginăm o sumă de un leu care este investită productiv într-un anumit domeniu la începutul unui an - După trecerea primului an, ca urmare a folosirii ei în procesul de producţie, va aduce un profit a, în anul următor fondul utilizat va fi (1+a), iar rezultatul este (1+a)2 şi aşa mai departe, astfel încât, după h ani suma de un leu devine (1+a)h

OBSERVATIE: În consecinţă, o investiţie de o U.M. făcută astăzi echivalează peste h ani nu cu o suma de o U.M. ci de (1+a)h

U.M., dacă ţinem seama de influenţa factorului timp. Expresia (1+a)h se numeşte factor de fructificare şi se notează cu zI.

OBSERVATIE: Factorul de fructificare zI se foloseşte la aducerea în prezent a unor sume investite în trecut sau la ducerea din prezent a sumelor investite, spre viitor, mărind aceste sume, deoarece întotdeauna zI >1.

Problema se poate pune şi invers, adică, dacă o U.M. investită în prezent devine peste h ani (1+a)h, atunci, care va fi valoarea actuală (prezentă) a unei U.M. ce se va obţine în anul h?

Aceasta va fi: 1/(1 + a)h care este tocmai factorul de actualizare z folosit la aducerea în prezent din viitor a sumei de o U.M.

Dacă se notează cu x suma investită în prezent şi cu y suma totală acumulată peste h ani, atunci vom avea

y =x(1+a)h de unde x = y/(1 + a)h în care x reprezintă valoarea actuală a y U.M. obţinute în anul h.

Factorul de actualizare: z = 1/(1 + a)h se foloseşte la aducerea în prezent a unor sume ce se vor realiza în viitor, micşorând aceste sume, deoarece întotdeauna z < 1. Semnificaţia economică a coeficientului a este următoarea: el reprezintă profitul ce poate fi obţinut într-un an, ca urmare a sumei de o U.M. investită productiv la începutul acelui an. În cazul în care se apreciază că în perioadele următoare va interveni o inflaţie pe piaţa internă sau internaţională, o sporire considerabilă a dobânzilor la capital sau când investiţiile se efectuează în condiţii de risc accentuat, rezultatele finale trebuie corectate în mod corespunzător.

2. RATA DE ACTUALIZARE

Rata de actualizare serveşte evaluării corecte a proiectului de investiţie numai dacă se bazează pe costul capitalului. Stabilită astfel, ea ne permite să evităm riscul unor decizii greşite în privinţa proiectelor, şi anume: - de a adopta proiecte mai puţine rentabile (în cazul când nivelul său ar fi prea mic) sau - să respingem proiecte bune, rentabile (în cazul când nivelul său ar fi prea ridicat).

OBSERVATIE: Legătura strânsă dintre cele două concepte – costul capitalului şi rata de actualizare – explică faptul că sunt folosite interschimbabil în limbajul specialiştilor. În economia noastră, stabilirea unui nivel adecvat al ratei de actualizare, necesar

evaluării reale a proiectelor, este o problemă complicată, datorită slabei funcţionări a pieţei de capital, existenţei inflaţiei ce deformează rata dobânzii etc.

În metodologia recomandată se prevăd două modalităţi de stabilire a ratei de actualizare financiară şi anume: • pentru obiectivele care sunt finanţate, în principal, din împrumuturi – rata dobânzii la care s-a obţinut împrumutul; • pentru obiectivele care se realizează prin autofinanţare – rata medie de rentabilitate din ramura căreia îi aparţine. Rata de actualizare financiară stabilită astfel reprezintă nivelul minim admisibil pentru ca un proiect să fie acceptabil. Totodată, atunci când este cazul, se vor adăuga rate privind inflaţia, riscul etc.

Metodologia românească porneşte în stabilirea ratei de actualizare de la costul unei surse sau a alteia de finanţare, la care se adaugă ratele de inflaţie, de risc etc.

Astfel, nivelul ratei de actualizare depinde de: nivelul ratei neutre sau rata dobânzii fără risc (risk free rate) notată cu „i”;

mărimea riscului;

rata anuală a inflaţiei.

Regulile generale pentru stabilirea nivelului ratei de actualizare prin trecerea de la i la a sunt:

dacă proiecţia cash-flow-ului se face în preţuri curente a trebuie să conţină şi componenta inflaţionistă previzionată a preţurilor (deci anedeflatat) dacă proiecţia cash-flow-ului se face în preţuri constante a nu va conţine influenţa inflaţiei (deci adeflatat). calculul lui adeflatat este: adeflatat = idefl + mărimea riscului

Riscul legat de pierderea managerilor cheie, se referă la modificările în structura stuf-ului.

Astfel managerii cheie sunt persoanele care prin acţiunea lor contribuie la bunul mers şi la menţinerea imaginii firmei. Dacă în firmă nu există înlocuitori capabili să preia, în caz de nevoie, sarcinile oamenilor cheie de succes, mărimea riscului creşte şi trebuie cotat corespunzător. Riscul financiar se referă la structura financiară a bilanţului firmei.

Astfel, pentru o întreprindere care funcţionează fără apelarea la credite pe termen lung, mărimea acestui risc este zero. Cu cât gradul de dependenţă faţă de creditorii pe termen lung este mai mare cu atât şi mărimea riscului financiar creşte.

Structura producţiei se referă la numărul tipurilor de produse existente în fabricaţie şi la gradul de flexibilitate al producţiei. Dacă producţia se bazează pe un număr restrâns de produse şi flexibilitatea este limitată, mărimea riscului este mai mare şi invers. Dependenţa faţă de clienţi (interni şi externi) se calculează prin ponderea acestora în totalul vânzărilor; Mărimea riscului derivat din pierderea unor clienţi creşte pe măsură ce ponderea acestora în totalul vânzărilor este mai mare. Previziunile prin însăşi caracterul lor de anticipare, pot să fie corecte, apropiate sau nerealiste.

De aceea în cazul în care acestea nu se fac în mai multe variante (pesimistă, probabilă şi optimistă) ci într-o singură variantă, este necesară notarea unui risc de nerealizare a acestora.

FORMULE DE PRINCIPIU UTILIZATE ÎN CALCULELE DE ACTUALIZARE În continuare, se vor stabili formulele de principiu utilizate în calculele de actualizare plecând de la indicatorul randament economic al investiţiilor, calculat în forma statică cu formula:

în care: R - randamentul economic al investiţiilor în forma statică; Pt - profitul total; It - volumul total al investiţiilor.