Tatăl şi cei zece fecioriAlexandru Mitru

Vai de feciorul care-şi izgoneşte tatăl din pragul casei sale,

că fapta lui nu poate fi iertată.

Un tată avusese zece feciori. Şi aşa cum se întâmplă câteodată, s-a apucat bătrânul să-şi dea averea celor zece copii.

A împărţit-o în părţi drepte.—O să mănânc la unul, m-oi odihni la altul... Că sunt copiii mei! gândea

bătrânul.Puţină vreme după asta, plecă la fiul său cel mare.—Voi sta la el la masă! îşi zise tatăl.Dar buna prevedere îl făcea să-şi ia cu el bucate ce mai avea prin casă:

puţină brânză, pită şi vin.Băiatul cel mai mare stătea la masă cu soţia şi copiii. Când vede prin

fereastră că vine tatăl, începe să ascundă sub pat străchinile şi oalele cu mâncare.—Ce să-i mai dăm şi lui? zise şi soaţa. N-avem destul copiii noştri ca să-i

hrănim?Intră bătrânul în casă.-Ei, ce mai faceţi? îi întrebă. Aţi stat la masă?—Am stat! răspunde iute feciorul cel mai mare.—Păcat —mai glăsuieşte bătrânul —vă adusesem aicea în traistă nişte

buruieni de leac.Caută în grabă nora în traistă şi află înăuntru brânza, pita şi vinul.—Şi-acuma plec —a spus bătrânul —mâncaţi voi singuri ce-am adus...Văzuse, pasămite, cum se îngrămădeau pisicile şi câinii pe sub pat, ca să

mănânce mâncarea ce fusese ascunsă acolo.Plecă. Se duce la feciorul cel de-al doilea şi-i cere un loc să se odihnească.

Feciorul prinde să se plîngă că are oaspeţi şi n-are loc în casă. Şi-1 duce pe bătrân în grajd, îi dă o pătură numai zdrenţe şi îi arătă o grămadă de fân, zicîndu-i să se culce acolo.

Bătrânul rupse pătura în două şi jumătate o dădu înapoi feciorului.— De ce-o rupi în două? se miră feciorul.—Pentru că jumătate vreau s-o dai feciorilor tăi, s-o păstreze şi să ţi-o dea

ţie când vei fi la rândul tău gârbov şi le vei cere adăpost! a glăsuit cu amărăciune moşneagul.

Feciorul însă n-a înţeles înţelepciunea bătrânească. L-a lăsat singur pe tatăl său în grajd şi a plecat să se desfete cu oaspeţii care-i avea în casă.

În celelalte zile a pornit iar bătrânul la drum. A mers la fiecare dintre feciorii săi. Şi fiind acum sărac, niciunul nu-1 băgă-n seamă. Care n-avea bucate!... Care n-avea loc!... Care, că are oaspeţi!... Şi tot aşa...

„Ei, iacătă —şi-a zis bătrânul —un tată a ţinut zece feciori, şi zece feciori nu pot să sprijine un tată. Dar lasă, vor înţelege odată purtarea ce se cuvenea s-o aibă!"

Nu s-a mai dus pe urmă la niciunul dintre feciori.Văzând feciorii că nu mai vine tatăl, au gândit c-a murit, şi-au trimis o

slugă să vadă şi să iscodească.Bătrânul a văzut că vine sluga. A umplut un ulcior cu pietricele şi a început

să-1 zdrăngăne, să sune pietricelele şi a rostit ca pentru sine:—Dragii mei dragi gălbenaşi, ce bine că v-am păstrat... Voiesc să fiţi decât

ai acelui fecior ce m-o iubi şi m-o îngriji mai bine!Sluga a alergat îndată să vestească pe feciori că tatăl mai are un ulcior plin

cu galbeni şi c-a hotărât să dea ulciorul aceluia dintre feciori care îl va iubi şi-1 va îngriji mai bine.Să fi văzut cum alergau feciorii şi nurorile cu pruncii după ele:

—Tătucă... Vin-la mine!— Ba la mine...— Noi te iubim mai mult!— Ba noi...Îi apucase dragostea de tată.S-au luat la sfadă, care să-1 îngrijească, la care să stea, la care să mănânce.—Bun! a rostit bătrânul. Văd eu că mă iubiţi cu toţii. Voi sta pe rând la

fiecare câte o săptămînă. Şi voi vedea eu cine mă iubeşte cu adevărat. Ulciorul îl voi îngropa într-un loc ştiut numai de mine. Şi numai după moarte veţi afla unde este.

L-au luat feciorii, l-au mângâiat, l-au îngrijit până la moarte; vroia fiecare să-i arate cât îl iubeşte.

Când a închis ochii, bătrânul a lăsat o scrisoare la notar. Şi-n ea spunea unde-i ascuns ulciorul.

Feciorii au alergat şi au dezgropat ulciorul.În ulcior nu erau decît pietricele. Iar alături de el, un răvaş. În răvaşul acesta

le povestea, de-a fir-a-păr ce şi cum făcuse.Abia atunci au înţeles feciorii greşeala pe care-o făptuiseră. Abia atunci au

înţeles mâhnirea din inima aceluia ce le fusese tată...