Ultimul interviu al lui Tarkovski "Cind realizez ceva in arta, simt ca pun flori in fata unei icoane" - Mai intii, in Uniunea Sovietica am fost un regizor interzis, care a stirnit interesul publicului. In al doilea rind, sper ca subiectul la care

lucrez vine din strafundurile sufletului meu si astfel el devine important nu numai pentru mine. In al treilea rind, imi privesc munca de creatie nu ca pe un mijloc propriu de

exprimare, ci ca pe o rugaciune. Cind realizez ceva in arta, simt ca pun flori in fata unei icoane, intr-o zi sfinta... sau ca aprind o luminare. Este datoria mea... Nu ma mindresc cu ea, dar nici nu ma stinjeneste in vreun fel. In linii mari, spectatorul intelege foarte bine ce

incerc sa-i transmit... Poate sa nu fie un credincios, dar cind ii vorbesti sincer realizeaza la un moment dat ca exista lucruri, o lume, care sint teribil de importante pentru el... - Ati

devenit un om dezamagit de lume. In timp ce va priveste filmele, spectatorul poate fi coplesit de rusinea de a apartine omenirii... Andrei Rubliov refuza sa mai

vorbeasca, Domenico, nebunul din Nostalghiia, isi da foc. Calauza plinge cind "Scriitorul" si "Fizicianul" refuza sa-l creada. Totusi in toate filmele dumneavoastra,

cu exceptia Nostalghiiei, exista un copil, un copil care vine dintr-o alta lume, diferita si aduce Speranta. De unde vine optimismul dvs.? - De cele mai multe ori din pesimism. Nu cred ca este interesant sa privesti realitatea in termenii optimismului sau ai pesimismului. E de-a dreptul ridicol sa discuti acesta problema. Mi se pare, intr-adevar, ca oamenii care pot sa fie optimisti, veseli si plini de speranta, realizeaza ca... sintem intr-o

forma proasta; termenul "optimist" e o lozinca folosita in scopuri ideologice, politice sau de alta natura, de catre oameni care nu vor sa gindeasca cu propria lor minte. De aceea

impartirea in "optimisti" si "pesimisti" e absurda. "Cineva spunea ca sufletul omului este crestin" - Cred ca un artist nu poate fi nici pesimist nici optimist. "Pesimism" si

"optimism" sint pareri superficiale, chiar vulgare. Un pesimist este, cum se stie, un optimist bine informat. Cu alte cuvinte un om constient de problemele contemporane, un om care isi da seama de directia in care se indreapta lumea, pur si simplu nu pote fi un optimist. Optimismul este ori o poza ideologica abila, ori una teatrala, in orice caz nu e o atitudine sincera. Speranta este inerenta omului. Omul este o fiinta religioasa. Cineva

spunea odata ca sufletul omului este crestin. In acest sens, omul nu se margineste doar sa poarte in suflet un soi de speranta. Unii spun ca poti pierde speranta, tirguindu-te cu viata, dar cred ca gresesc, pentru ca speranta e irationala. Ea e o parte a sentimentului religios si se naste, exista si prinde radacini in om in pofida logicii, a ratiunii, in acord cu

un soi de absurd. Acesta este motivul pentru care acel "credo ad absurdum" ("cred pina la absurd") al lui Tertullian e citat atit de des. Pentru ca, daca ar fi un cit de mic simbure de ratiune logica, nu ar mai exista credinta. Credinta e sadita in noi, in atitudinea noastra fata de lume si oameni, in mod apriori fata de cunoasterea acestora. "Astazi, omul se dezvolta ca o rima, inghitind tarina dinaintea lui si lasind in urma mormane de resturi..." - De ce nu va este pe plac "Solaris"? Pentru ca e singurul film care nu musteste de suferinta?... - Intii de toate, cred ca "Solaris" e indeajuns de patruns de suferinta. Filmul transmite senzatia de constienta, care mai tirziu se materializeaza; de asemenea, exprima dorinta unui barbat - un barbat slab, dar totusi barbat - de a purta

acea cruce si de a lua o atitudine intr-o problema morala, aparindu-se cu mijloace stiintifice de o anumita situatie stiintifica sau tehnologica. De ce nu-mi place acest film?...

Cred ca are prea multe atribute stiintifice sau pseudo-stiintifice - statia spatiala si toate efectele speciale. Gustul meu e ranit de toate noutatile tehnologice, tot felul de expresii

moderne ale notiunii de tehnica si tehnologie. Sint frustrat de greselile omului, de faptul ca acesta da prea multa atentie dezvoltarii sale materiale. aspectelor pragmatice ale realitatii,

de atitudinea empirica a lui fata de evolutia sa. In trecut, in civilizatiile antice, omul care era profund implicat in problematica legaturii sale spirituale cu lumea transcedentala, se

lupta sa descopere cauza devenirii sale si telurile ei. Astazi, interesul pentru aceasta problema s-a pierdut cu totul, iar omul se dezvolta ca o rima, inghitind tarina dinaintea lui

si lasind in urma-i mormane de resturi... Si daca intr-o zi va descoperi ca a mincat tot pamintul, n-ar trebui sa fie surprins. "Mai devreme sau mai tirziu, voi cadea peste

bord" - Cum descrieti locul d-voastra in lumea de azi? - Ca un om ale carui picioare sint pe puntile a doua barci. O barca merge drept inainte cealalta, o ia la dreapta. Asa ca realizez treptat ca, mai devreme sau mai tirziu, voi cadea peste bord. Sint constient de asta tot timpul. Pentru ca omul nu poate sta oriunde. Pentru ca el se afla exact in acea rascruce in care renunta la anumite nevoi spirituale, pentru a le mentine doar pe cele materiale. In acest sens, este foarte intunecat viitorul. Totusi cred, oricum, ca greselile

omului nu sint doar greseli, ci sint datorate unui anumit proces interior dureros si ca la un anumit moment dat se va uita inapoi si va realiza ca se confrunta cu o problema ori cu o

boala pe care trebuie sa o invinga... Iar arta are potentialul de a reaminti omului ca este o fiinta spirituala, parte a spiritului infinit in care va intra peste moarte. Arta il poate ajuta sa

inteleaga de unde vine si incotro se indreapta. - Ultimul film este dedicat fiului d-voastra. Ati trait un sentiment de vinovatie cind l-ati parasit si ati emigrat? -

Continuati sa va referiti la plecarea mea din Uniunea Sovietica, de parca as fi avut de ales! Daca as fi putut alege, ar fi fost altceva. Dar nu am putut. Am facut mereu numai

acele lucruri pe care le-am putut face, am fost atit de umilit ca artist si ca om, mai ales ca om... M-au lovit in fata si mi-au spus: Intoarce-te acum! Cred ca orice om normal, orice om cu simtul demnitatii, nu ar fi avut de ales in aceste imprejurari. De aceea, cind s-a

intimplat ca nu m-am intors, nu a fost un act de alegere. Am fost fortat sa o fac. Dar daca ar fi sa ma intorc acolo, sa zicem, de dragul fiului meu, stiu ca m-as distruge si pe mine si pe el... Pentru mine, cel mai important lucru este sa-mi pastrez demnitatea de om, nu sa

ma intorc intr-un anumit punct geografic. Si de ce credeti ca era datoria mea sa ramin acolo? Nu sint spectatori si aici? E un public minunat. "Cred in viata vesnica si in invierea lui Hristos" - Credeti ca ne apropiem de sfirsitul lumii? - Nu cred ca Dumnezeu va ingadui ca omul, care a fost inscris pe drumul salvarii spirituale, sa

intilneasca o catastrofa, inainte sa fi avut sansa de a desavirsi lupta dintre Bine si Rau, care se da in sufletul omului. Omul este inca infantil..., inca este intr-un stadiu timpuriu, in zorii dezvoltarii sale spirituale. Dar caile Domnului sint necunoscute, iar noi nu cunoastem

intelesul a ceea ce se petrece... Un lucru pe care-l stiu este ca omenirea va avea de infruntat inca multe incercari grele. Omul trebuie sa invete din istorie. E groaznic faptul ca

tocmai am inteles ca istoria nu ne invata nimic. Este cea mai pesimista concluzie, una care sugereaza totala dezarmare a omului. - Ce credeti ca urmeaza dupa moarte? - Stiu si cred un lucru: ca sufletul omenesc este fara moarte, indivizibil si indestructibil... Cred fara rezerve in viata vesnica a sufletului si in invierea lui Hristos, cel care a izbavit omul de pacate si ne-a dat speranta vietii vesnice... Ce e cu adevarat important, este ca

numim moartea o noua nastere... (Traducere si adaptare de Adrian HOAJA, dupa revista “Russia”, iulie 1997)