ŢĂRILE ROMÂNE ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI RUSO-AUSTRO-TURC DIN 1787-1792

Conflictul dintre Imperiul Rus şi Poarta Otomană din 1768-1774 n-a satisfăcut interesele expansioniste ale Rusiei. Pe de altă parte Turcia încălca interesele popoarelor pravoslavnice subjugate, interese pe care prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi otomanii se obligaseră să le respecte, iar Rusia să le ocrotească. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi a marcat doar o etapă din evoluţia Problemei Orientale, care s-a declanşat din nou odată cu declanşarea crizei crimeene. În aceste împrejurări, la cerinţa guvernului rusesc a fost încheiată Convenţia ruso-turcă de la Ainalî-Kavak, la data de 10 martie 1779, care privitor la Moldova stabilea: restituirea pămînturilor ocupate de turci şi incluse în raialele Benderului şi a Hotinului, încasarea impozitelor numai în bani şi neadmiterea abuzurilor la perceperea lor, achitarea haraciului o dată la doi ani şi recunoaşterea de către Poarta Otomană a dreptului Moldovei de a avea la Istanbul însărcinaţi oficiali cu afaceri pentru apărarea drepturilor ei. Convenţia reconfirma Tratatul de la Kuciuk-Kainargi şi garanta aplicarea hatişerifului din 1774, prin care Poarta se angaja să restituie Principatelor vechile privilegii.

Încă din 1781 se puseseră bazele unei colaborări între Rusia şi Imperiul Habsburgic, în vederea consolidării poziţiilor slave în sud-estul Europei. De asemenea, şi habsburgii căutau să-şi extindă teritoriul spre Răsărit, după anexarea Bucovinei în 1775. Punctul central al acestei alianţe ruso-austriece era restaurarea Imperiului Bizantin şi crearea unui stat tampon prin unirea celor două principate, stat care avea să poarte numele de ''Dacia''. Acest proiect a rămas cunoscut în istoriografie sub numele de ''planul dacic''. Împăratul Iosif a fost de acord, însă mai întâi a sugerat extinderea graniţelor austriece în Moldova şi Ţara Românească, lucru care a determinat Rusia să amâne planul dacic.1 Aşadar, Principatele Române reprezentau în viziunea marilor puteri cheia dezlegării Problemei Orientale.

Dispreţuind prevederile Tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi şi ale Convenţiei de la Ainalî-Kavak, Poarta Otomană a cerut în 1787 Rusiei în mod ultimativ să cedeze Crimeea şi să înceteze orice demersuri în favoarea Moldovei şi a Valahiei, dar Rusia a respins aceste cereri.  Acestă acțiune era echivalentă cu declararea războiului, care a survenit la 4/ 15 august 1787 din partea Porţii Otomane. Ambele părți au început pregătirea perntru război. Acest nou război l-a determinat pe împăratul habsburg Iosif al II-lea să intervină împotriva Imperiului Otoman, pentru ca Rusia să nu beneficieze singură de avantajele unor noi cuceriri. Celelalte puteri europene erau, de asemenea, interesate de dezmembrarea Imperiului Otoman în favoarea Rusiei şi Austriei. Încă din noiembrie 1787, Prusia propusese ''planul Hertzberg'' ca soluţie pentru rezolvarea problemei orientale. Conform acestui plan, cele două principate urmau să fie anexate la Imperiul Habsburgic.2 La rândul său, Polonia a înaintat şi ea un plan ce viza tot Principatele Române. Printr-o alianţă polono-rusă Polonia urma să primească Bugeacul, Cetatea Albă şi teritoriul Moldovei dintre Nistru şi Siret, care să îi faciliteze accesul la Marea Neagră. Rusia a refuzat oferta, însă în 1789 a promis Poloniei unele teritorii

1 *** Istoria românilor, vol. VI. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821). Bucureşti, 2002, p. 618-619.2 *** Istoria românilor, vol. VI., p. 620.

moldovene. Toate aceste evenimente au contribuit la crearea unei ''chestiuni româneşti'', ce avea să pătrundă tot mai adânc în proiectele politice europene.3

Anglia, deşi nu avea interese directe cu Principatele, s-a dovedit şi ea îngrijorată de expansiunea rusă spre Balcani, deoarece se afla într-o relaţie de colaborare cu Imperiul Otoman, a cărui desfiinţare ar fi dat o palmă grea regatului insular, blocând căile de acces ale acestora spre continentul asiatic.

Austriecii n-au intervenit însă în război până la începutul anului 1788, deşi mobilizaseră încă din toamna precedentă 300000 de soldaţi. Ei sperau că ruşii vor ajunge repede până la Dunăre şi atunci armata lor, acoperită la aripa stîngă, va putea uşor cuceri cetăţile Belgrad, Orşova şi Vidin. Dar marele vizir a prevenit atacul austriac pătrunzând în Banatul Timişoarei şi împrăştiind principala armată austriacă, prost comandată şi decimată de epidemii (decembrie 1788).

La momentul izbucnirii războiului, în Ţara Românească domn era Nicolae Mavrogheni, iar în Moldova era Alexandru Ipsilanti. Principatele Române urmau să devină din nou teatru de război pentru cele trei mari puteri imperiale. Pentru a face faţă situaţiei, Mavrogheni a recrutat o care cuprindea peste 10000 de soldaţi, toţi plătiţi. De asemenea, a exilat boierii care ar fi putut la un moment dat să treacă de partea ruşilor sau a austriecilor. În cursul lui 1788 au loc mici ciocniri cu austriecii, însă nici una decisivă. Mavrogheni conducea atât oastea sa, cât şi pe cea turcească în aceste bătălii în care până la urmă îi forţează pe austrieci să se retragă din poziţiile pe care le ocupaseră mai înainte. Oastea lui Mavrogheni aveansează până în Moldova, forţându-i pe austrieci să părăsească valea Trotuşului. Armata habsburgică este înfrântă şi în Banat, dar în schimb cucereşte Hotinul şi Iaşiul. La 17 decembrie 1788, ruşii cuceresc cetatea Oceakov de pe ţărmul Mării Negre. În 1789 au loc numeroase ciocniri cu armata austriacă. La 22 septembrie, armata marelui vizir otoman, la care se adăugase şi trupe muntene, suferă o grea înfrângere lângă Râmnicu Sărat, ceea ce îi determină pe austrieci să preia ofensiva, iar la 10 noiembrie principele de Coburg intră în Bucureşti, primit de noul mitropolit Cozma şi de boierii ostili lui Mavrogheni. Tratând ţara ca anexată, Coburg îşi formă un divan din clerul înalt şi din boierii de frunte şi impuse tuturor jurământul de credinţă faţă de noul împărat al Austriei, Leopold al II-lea.

Mavrogheni a organizat pe cheltuiala ţării cete de soldaţi formate în majoritatea lor din turci, care au luptat cu succes împotriva austriecilor. Încercarea de a atrage în rândurile oştirii sale elemente locale care să lupte alături de turci n-a izbutit decât în parte, din cauza puternicului curent antiotoman al maselor populare. Masele populare s-au angajat în luptă cu voinţa fermă de a scutura şi dominaţia turcă şi exploatarea boierească. Războiul oferea voluntarilor prilejul imediat de a scăpa şi de sarcinile fiscale şi de obligaţiile feudale.Pe lângă mişcarea spontană care s-a manifestat prin constituirea de cete de voluntari, atât comandamentul rus, cât şi cel austriac au căutat să-şi întărească efectivele armatei lor prin elemente locale. În urma experienţei din războiul precedent, feldmareşalul P.A. Rumianţev a trimis în Moldova pe colonelul Sivers să constituie un corp de 3.000 de voluntari „arnăuţi”, înţelegând prin arnăuţi „acei moldoveni şi munteni, care se înrolau voluntar cu caii şi armele lor proprii... Ei primeau o indemnizaţie lunară... Unii dintre ei s-au dovedit cercetaşi minunaţi, şi conducătorul lor, maiorul Iordache, s-a făcut vestit”.

3 Ibidem, p. 623.

În Moldova, domnul Alexandru Ipsilanti părea să încline de partea habsburgilor. Consulul austriac din Iaşi răportează încă de la 24 august 1787 că domnul ''i-a dat a înţelege limpede cât de mult doreşte el, atât pentru liniştea sa proprie cât şi pentru binele ţării, ca Înalta Curte să ocupe de îndată acest principat cu trupele sale''. De asemenea, mitropolitul Leon al Moldovei a solicitat şi el ajutor austriac împotriva otomanilor. Însă la intrarea trupelor austriece în Iaşi la data de 19 aprilie 1788, domnul este luat prizonier şi dus la Brunn, în Austria. Armatele austriece au continuat să avanseze, însă la 1-2 iulie sunt nevoite să se retragă din Iaşi, fiind împinse de trupele otomane care erau mai numeroase. Ulterior însă, soarta avea să fie defavorabilă turcilor, la 1 august 1789 fiind învinşi la Focşani, iar la 22 septembrie la Martineşti, lângă Râmnicu Sărat. Generalul Suvorov avea să fie distins în urma acestei victorii cu titlul de ''conte de Râmnic''. În aceste lupte, un rol strălucit l-au jucat voluntarii români, printre care s-au distins căpitanii Ion Udre şi Pavel Vizirean şi praporcicii Hudache Popescu şi Mihalache Arsenie. Comandantul lor, maiorul Skobelevski, a fost citat de mai multe ori pe ordinul de zi. După mărturia lui Suvorov, din cele 31 de steaguri cucerite după înfrângerea marelui vizir, cinci au fost luate de voluntarii români.

Victoriile de la Focşani şi Râmnic, care au zdruncinat moralul turcilor, au fost urmate de o serie de succese ale aliaţilor. Între timp, turcii suferă noi înfrângeri în bătăliile de la Belgrad şi Cetatea Albă. Mareşalul Laudon a silit Belgradul să capituleze, apoi a luat cu asalt Semendria şi Passarowitz (octombrie 1789). Pe Nistru, Potemkin a luat Cetatea Albă (septembrie) şi Tighina (14 noiembrie), apoi şi-a stabilit cartierele de iarnă la Iaşi. După noi ciocniri în 1790, în toamna acestui an se încheie un armistiţiu.4

La contribuţia militară a Principatelor Române trebuie să adăugăm furniturile necesare întreţinerii armatelor ruse şi austriece şi, în teritoriile de ocupaţie austriacă, tributul în bani. În zona din Moldova ocupată de austrieci şi destinată să fie anexată Imperiului habsburgic, cabinetul de la Viena a instituit o administraţie militară cu sediul la Roman. În 1790, administraţia militară a fost înlocuită cu una civilă, subordonată guvernământului Galiţiei, care-şi mută sediul în Moldova, ca şi cum aceasta ar fi făcut deja parte integrantă, ca şi Galiţia, din Imperiul habsburgic. Cum ruşii s-au mulţumit, în regiunile de dincolo de Siret supuse administraţiei lor, cu furniturile de provizii, ţăranii din zona austriacă fugeau peste Siret. Austriecii au supus aceluiaşi tratament şi Ţara Românească. Intenţia lor de a anexa părţile ocupate de ei din teritoriul ţărilor noastre se vede şi din faptul că au inventariat resursele lor sub forma unor hărţi cu anexe care cuprind lista tuturor satelor cu numărul caselor, al locuitorilor şi al animalelor de tracţiune. Pe lângă mărturia politicii cotropitoare a Austriei, ele constituie un important izvor cartografic, statistic şi demografic al istoriei Principatelor române în secolul al XVIII-lea.

În 1789 are loc un eveniment de importanţă majoră pe plan internaţional, şi anume izbucnirea Revoluţiei Franceze, care avea să afecteze direct situaţia Imperiului Habsburgic. Noul împărat Leopold al II-lea a fost nevoit astfel să semneze în 1790 cu Prusia Convenţia de la Reichenbach, în urma căreia se angaja să înceapă tratative de pace cu otomanii, pe baza principiului statu-quo-ului strict ante bellum. Un an mai târziu, Austria avea să încheie cu otomanii Pacea de la Svishtov (24 iulie/ 4 august 1791), o pace mediată de Anglia, Prusia şi Olanda. Prin această pace, Austria restituia Porţii toate posesiunile pe care le cuceriseră în

4 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, partea I, Dela moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocei fanariote (1601-1821), ed. a II-a, revăzută şi adăogită, Bucureşti, 1944, p. 298-303.

timpul războiului, cu excepţia Hotinului, care rămâneau sub ocupaţie austriacă până la încheierea păcii cu Rusia. Rusia a refuzat totuşi să admită statu-quo-ul de dinaintea războiului şi a mai continuat războiul o jumătate de an, câştigând o serie de victorii răsunătoare. Chilia, Tulcea şi Isaccea au fost luate cu asalt, în câteva zile. În decembrie 1790, Suvorov a cucerit Ismailul şi a trecut toată garnizoana prin ascuţişul săbiei. În anul următor, Kutuzov trecu Dunărea şi înainta până la Babadag, în timp ce Repnin câştiga la Măcin o strălucită victorie asupra lui Ali-paşa, seraskierul Rumeliei (comandantul suprem al armatei din Turcia europeană în timpul unei expediţii). În Asia, ruşii au alungat pe turci din Kuban şi au ocupat Anapa. În Marea Neagră, flota rusă a scufundat cea mai mare parte a flotei turceşti şi i-a urmărit rămăşiţele până în Bosfor.

Însă situaţia internaţională, şi anume evenimentele din Polonia, unde un partid numeros profitase de războiul oriental pentru a reforma constituţia, precum şi progresele revoluţiei franceze, a făcut-o în cele din urmă pe ţarina Ecaterina a II-a să cedeze şi să încheie pacea preliminară de la Galaţi (4/16 august 1791) şi cea definitivă de la Iaşi, la 31 decembrie 1791/ 9 ianuarie 1792.5 Prin Tratatul de la Iaşi, turcii cedau Oceakovul şi întregul teritoriu dintre Bug şi Nistru. ''Ruşii ajung astfel vecini nemijlociţi cu noi, la hotarul de răsărit al Moldovei''. 6 Acest lucru va avea o importanţă deosebită, atât în ceea ce priveşte istoria imediată a Principatului Moldovei, cât şi pentru istoria contemporană a României.

Pacea de la Iaşi reconfirma Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Convenţia de la Ainalî-Kavak, Convenţia de cedare a Crimeii din 1784, garanta libertatea comerţului rus în apele Imperiului Otoman şi atribuia Rusiei tot teritoriul cuprins între Bug şi Nistru, stabilind graniţa europeană a Rusiei cu Imperiul Otoman pe o porţiune a Nistrului, spre vărsarea în Marea Neagră. Poarta recupera în urma tratatului Principatele Române, însă se angaja să respecte privilegiile Moldovei şi Ţării Româneşti şi să permită locuitorilor să emigreze în Rusia timp de 14 luni, condiţii impuse de Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Convenţia de la Ainalî-Kavak şi prevederile senedului promulgat de sultanul Abdul Hamid I în anul 1783. Rezultatele acestea erau mediocre în comparaţie cu scopurile urmărite şi cu jertfele pe care le-au reclamat. Cu toate acestea, Rusia şi-a stabilit în mod incontestabil superioritatea asupra Austriei, a cărei alianţă s-a dovedit mai mult o povară decât un ajutor real.

BIBLIOGRAFIE:1. Ciobanu, Veniamin, La graniţa a trei imperii. Iaşi, 1985.2. Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, vol. III, partea I, Dela moartea lui Mihai Viteazul până la sfârşitul epocei fanariote (1601-1821), ed. a II-a, revăzută şi adăogită, Bucureşti, 1944.3. *** Istoria românilor, vol. VI. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821). Bucureşti, 2002.

UNIVERSITATEA DIN PITEŞTIFACULTATEA DE ŞTIINŢE SOCIO-UMANE

5 Veniamin Ciobanu, La graniţa a trei imperii. Iaşi, 1985, p. 98-100.6 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 316.

SPECIALIZAREA ISTORIEANUL III

ŢĂRILE ROMÂNE ÎN TIMPUL RĂZBOIULUI RUSO-AUSTRO-TURC DIN 1787-1792

-REFERAT--ŢĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL FANARIOT-

STUDENT: CONSTANTINA MARIANPROF.: CONF. UNIV. DR. CLAUDIU NEAGOE