Precum maestrul care-și desăvârșește lucrarea, înfruntarea sângeroasă își devora ultimele puteri. Un copac bătrân, lipsit de vlagă, își întindea crengile noduroase și dezfrunzite pe cer, sătul de atâta cruzime, dădea impresia că-și dorea ca o forță nevăzută să-l smulgă de acolo. Norii negrii ce se adunară amenințător, îi trimiseră un răspuns. Fulgerul prefăcu copacul pentru o clipă într-un golem de jar, apoi reveni la normal fumegând. Datorită ierbii abundente nu puteai să-ți dai seama dacă pământul vrea să-și înghită morții sau că aceștia fac tot posibilul să se ascundă, din loc în loc ițindu-se câte o față cadaverică. Iarba abundentă aproape acoperea morții ca și cum pământul ar fi vrut să îi înghită. Sulițe și săbii rămase înfipte în caldarâm sau în carne își apărau morții pierduți pentru totdeauna în viața asta, iar cei mai curajoși, îmbrâțișau moartea în așteptarea Valhallei. Vegetația părea a avea flori negre roșiatice dar dacă te apropiai vedeai că e doar sângele ce începuse să se închege. Puținii războinici rămași se adunau pentru ultimul dans macabru.