INTRODUCEREPrezentarea spre recunoaștere este unul din compartimentele de bază ale tacticii

criminalistice. Totodată, reprezintă și una din activitățile realizate în cadrul anchetei penale, activitate reglementată procesual. (art.116-117 CPP.RM). Relevanța ei rezidă în faptul că aceasta constituie un mijloc de constatare a faptelor cu semnificație probantă.

Așadar, datorită prezentării spre recunoaștere se pot obține date care vor dovedi în mod direct sau indirect, conexiunea unei persoane anumite cu fapta ilicită concretă sau vor fi scoase la iveală alte circumstanțe esențiale ale activității infracționale.

În ceea ce privește aspectele explicative, în legătură cu prezentarea pentru recunoaștere, în literatura de specialitate nu există divergențe de opinii. Astfel, propunem următoarea definiție, întrucît ilustrează vast esența prezentării spre recunoaștere.

Prezentarea pentru recunoaștere este o activitate de tactică criminalistică desfășurată în scopul identificării persoanelor, cadavrelor, obiectelor și animalelor care au legătură cu cauza, prin intermediul anumitor persoane care le-au perceput în împrejurări determinate de săvîrșirea unei infracțiuni sau unui alt fapt juridic, reținînd în memorie semnalmentele și caracteristicile obiectelor de îmbrăcăminte ale acestora. [6, p. 298]

După cum reiese din definiția sus-menționată, prezentarea pentru recunoaștere operează cu subiecți și obiecte. Subiecții recunoașterii sunt, deseori martorii, victimele și chiar învinuitul sau inculpatul. În ceea ce privește obiectele, sunt supuse recunoașterii atît persoane, lucruri, cadavre, animale cît și fotografii ale acestora. [3, p. 286]

Prezentul referat, are drept obiectiv evidențierea acelor momente, care se referă în exclusivitate la prezentarea pentru recunoaștere a persoanelor vii. Anume această categorie prezintă un interes practic deosebit, nu numai datorită frecvenței, dar și a eventualelor repercusiuni negative pe care le-ar putea genera falsele identificări.

În cadrul rereferatului respectiv, intenționez să analizez atît aspectele teoretice, cît și cele practice care vizează prezentarea spre recunoaștere: modalitățile ei, regulile de desfășurare a acesteia, probleme și obstacole, momentele psihologice, date statistice ș.a.

PREZENTAREA SPRE RECUNOAȘTERE – DIMENSIUNEA PSIHOLOGICĂ

Pentru a obține rezultatul scontat în urma realizării prezentării spre recunoaștere, organul de urmărire penală trebuie să se conducă atît de regulile tactice propriu-zise, dar și să țină cont de anumite legități psihologice, care țin nemijlocit de subiecții chemați să recunoască: martorii, victimele, inculpatul, învinuitul ș.a.

Din perspectiva psihologică, recunoașterea constă în perceperea persoanei sau a obiectului ce se prezintă și compararea acestora cu imaginile memoriale ale persoanelor și obiectelor cu care cel chemat să recunoască a contactat anterior, în cadrul faptei infracționale, în vederea stabilirii identității, asemănării sau deosebirii lor. [5, p. 192]

În altă ordine de idei, putem spune că în cadrul prezentării spre recunoaștere un element-cheie îl constituie memoria subiectului recunoașterii. Orice persoană, cu o dezvoltare psiho-fiziologică normală, este capabilă să perceapă, să rețină și să redea împrejurările la care a fost de față.

Așadar, recunoașterea, pe plan psihologic, se desfășoară în două etape distanțate în timp:

2

de formare a reprezentărilor mintale și de reactivare și comparare a acestora cu persoanele sau obiectele înfățișate. [5, p. 193]

Cu toate acestea, în urma recunoașterii nu poate fi ilustrată cu strictă exactitate realitatea obiectivă. Acest lucru poate fi explicat prin aceea că atît calitatea percepției, cît și conservarea în memorie sunt condiționate de o serie de factori subiectivi și obiectivi.

Din rîndul factorilor obiectivi [6, p. 303], care pot altera calitatea percepției pot face parte:

Vizibilitatea redusă – distanța; condițiile improprii de luminozitate (întuneric, umbră, soarele care bate în față etc.)

Audibilitatea – distanța; grosimea obiectelor (perete, gard) interpuse între martor și eveniment; existența unor surse care pot perturba audiția (ploaie, furtună, muzică)

Durata percepției – intervalul de timp în care este posibilă percepția, care în poate fi mai mare sau mai mic, în funcție de timpul în care se desfășoară o acțiune. (faptele percepute la lumina fulgerului, sau a farurilor unui autoturism în mers). Astfel, în cadrul Facultății de Drept a Academiei MAI ”Ștefan cel Mare”, a fost organizat un experiment. S-au creat două grupuri de persoane pentru un experiment involuntar: participanții au perceput scena unui act huliganic înscenat cu participarea a două persoane. Primul grup a perceput actul timp de 35-40 de secunde, al doilea – în decurs de 75-85 de secunde. Verificarea rezultatelor oferite de participanți ne-a arătat că valoarea erorilor și lacunelor depistate în primul grup era de 54,9%. În grupul ce a perceput scena timp de 75-85 de secunde, cuantumul lacunelor a constituit 18,6%. [2, p. 31]

Prezența unor elemente de asemănare – de exemplu, persoanele ce reprezintă trăspturi comune sau sunt îmbrăcate în uniformă.Factorii subiectivi, [6, p. 304] cei mai importanți sunt:

Calitatea organelor de simț - orice defecțiune a acestora, cum ar fi orbirea, miopia, surzenia ș.a. limitează capacitatea de percepție a persoanei.

Personalitatea și gradul de instruire al individului – de asemenea joacă un rol semnificativ, mai ales cand persoana dispune de cunoștințe într-un anumit domeniu (de exemplu, medicul care poate recunoaște o anumită stare patologică)

Vîrsta și inteligența persoanei – o persoană adultă, cu o anumită experiență de viață, o să fie în stare să prezinte mai veridic, mai amănunțit anumite împrejurări, decît un minor.

Stările afective la momentul respectiv – în special stările care prezintă un înalt grad de intensitate au un efect inhibitor asupra procesului perceptiv (furia, atenția scăzută, oboseala)În doctrina de specialitate, mai sunt vehiculați și alți factori care contribuie la

distorsiunea percepției umane: halucinațiile, iluziile (iluzia linguriței frînte, iluzia lui Titchner, iluzia lui Muller-Lyer).

Un factor relevant ar putea fi considerat și așa-numitul fenomen al ”conștiinței diecționate” [2, . 29]. De exemplu, urmărind o ceartă între două persoane necunoscute, în timp ce se clarifică esența faptei, se creează o atitudine proprie față de cei implicați.

Un factor aparte, dar care nu trebuie desconsiderat, în opinia mea, este intervalul de timp dintre momentul percepției și cel al recunoașterii. Acesta este fundamentat pe ideea că omului îi este caracteristic să uite anumite detalii, ceea ce face ca odată cu trecerea timpului detaliile, candva proaspat fixate în memorie, să se denatureze.

Pe de-altă parte, avem și situația inversă, cînd persoana a depus un efort pentru a fixa cele întîmplate în memoria sa de lungă durată. Aceasta, va reprezenta, indubitabil, un avantaj în cadrul prezentării spre recunoaștere.

3

Pentru a ameliora și a reduce pe măsura posibilităților, limitările produse de factorii menționați, trebuie respectate cu strictețe regulile tactice prevăzute pentru efectuarea prezentării pentru recunoaștere.

În compartimentele ce urmează, vom examina regulile generale în cadrul fiecărei etape caracteristice acestei activități, precum și regulile speciale, în funcție de modalitățile prezentării spre recunoaștere.

ETAPELE DESFĂȘURĂRII PREZENTĂRII SPRE RECUNOAȘTEREPrezentarea spre recunoaștere este o activitate complexă care este desfășurată în mai

multe etape. În cadrul fiecărei etape trebuie respectate anumite reguli tactice, prevăzute de legislația în vigoare: Codul de Procedură Penală, regulamentele interne etc.

Așadar, în practică și în doctrină (atît cea autohtonă [5, p. 195], cea română [6, p. 310], cît și cea rusă [7, p. 624]) sunt conturate următoarele etape de efectuare a prezentării spre recunoaștere: pregătirea în vederea prezentării spre recunoaștere, desfășurarea prezentării propriu-zise și fixarea rezultatelor obținute.

I. PREGĂTIREA ÎN VEDEREA PREZENTĂRII SPRE RECUNOAȘTERE Deși în literatura autohtonă nu este menționat, autorii români [6, p. 309] indică că

pregătirea în vederea prezentării spre recunoaștere începe întotdeauna cu:1. Studierea materialului cauzei – aceasta are drept scop stabilirea a trei elemente

importante: obiectul identificării (persoanele care urmează a fi recunoscute); subiectul identificării (persoanele care pot face identificarea, aceștia, după caz, fiind martorul, învinuitul, partea vătămată) și condițiile în care trebuie făcută prezentarea spre recunoaștere.

2. Ascultarea prealabilă a persoanei ce urmează să recunoască – această condiție este prevăzută expres în legislația națională, în art.116 alin.1, și anume: ”Dacă este necesar de a prezenta o persoană spre recunoaştere martorului, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului, organul de urmărire penală îi audiază pe aceştia asupra circumstanţelor în care au văzut persoana, precum şi asupra semnelor şi particularităţilor distinctive după care ar putea să o recunoască. Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal.” [4]

În cadrul ascultării prealabile, organul competent trebuie să stabilească factorii subiectivi și obiectivi. Dintre factorii obiectivi, amintim: datele privind timpul și distanța de la care s-a efectuat observarea, și nu în ultimul rînd, modul în care a determinat aceste detalii – intuitiv sau în baza unor instrumentare speciale (ceas, de exemplu). De asemenea, va indica condițiile climaterice, cele de iluminare, prezența sau lipsa obstacolelor fonice sau fizice.

Subiectul recunoașterii, ulterior, urmează să fie întrebat dacă a cunoscut persoana în cauză, cînd și în ce ocazie a contactat cu ea anterior. Dacă vor exista dubii în privința factorilor subiectivi, adică a posibilităților perceptive și de memorare, va fi dispusă efectuarea fie a unei expertize medico-legale, fie dubiile vor fi verificate pe cale experimentală. Se va preciza neapărat modul în care s-a efectuat observarea și reținerea informației (spontan, involuntar sau premeditat) . [5, p. 197]

Dacă persoana chemată să recunoască este în stare să recunoască persoana asupra căreia a dat declarații, v-a fi invitată să facă o descriere cât mai amănunțită a semnalmentelor, caracteristicilor identificatoare.

Este important să reiterăm faptul că incapacitatea persoanei de a descrie trasăturile individuale nu denotă incapacitatea ei de a recunoaște persoana respectivă. Întrucît, se mizează pe faptul că atunci cînd martorul o să se aflte în contact vizual direct cu obiectul de identificat, s-ar putea ca anumite impresii sau momente să actualizeze reprezentarea mintală și, în consecință, să asigure recunoașterea lor. [6, p. 310] Despre aceasta se întocmeşte un proces-verbal.

4

3. Asigurarea condițiilor în care se va desfășura recunoașterea – se are în vedere determinarea în prealabil a locului, a timpului și a ambianței în care va avea loc recunoașterea. Regula generală este că prezentarea spre recunoaștere se face la sediul organului de cercetare, dar în condiții asemănătoare celor care au existat în momentul perceperei inițiale.

Din aceste considerente, apar situații cînd recunoașterea trebuie efectuate în alte locuri decît cel al organului de cercetare. De exemplu, în cazul recunoașterii persoanelor după caracteristicile funcțional-dinamice, se va alege un spațiu deschis, unde va fi posibila deplasarea. Aceleași repere se vor aplica și în ceea ce privește alegerea timpului desfășurării recunoașterii. [5, p. 198].

4. Alegerea persoanelor pentru a fi prezentate împreună cu cele care trebuie recunoscute - Cînd se vor alege persoanele respective, se va ține cont de două categorii de caracteristici: cele generale (rasa, vîrsta, culoarea) și cele individuale (indicate în cadrul ascultării prealabile de către subiectul recunoașterii).

II. DESFĂȘURAREA PREZENTĂRII SPRE RECUNOAȘTERE PROPRIU-ZISEÎn acest sens, legea procesuală în art.116 alin.3 indică: ”Persoana care trebuie recunoscută

este prezentată celui care urmează să o recunoască în afara spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior.” [4]

În cadrul acestei etape, toate operațiunile desfășurate pot fi, de asemenea subdivizate în cîteva stadii:

a) Etapa introductivă – constă în efectuarea unor formalități. Toate persoanele participante și asistente (martori asistenți, interpretul, specialistul, avocatul, colaboratorul organului de poliție ș.a.) o să fie înștiințate despre drepturile și obligațiile care le revin conform statutului corespunzător. În această ordine de idei, în art.116 alin.2 este prevăzut că  ”dacă cel chemat spre a face recunoaşterea este martor sau parte vătămată, el este prevenit despre răspunderea penală, prevăzută în art.313 din Codul penal, pentru refuzul de a face declaraţii, în art.312 din Codul penal, pentru declaraţiile mincinoase, precum şi despre dreptul de a nu face declaraţii împotriva sa şi împotriva rudelor sale apropiate.” [4]

O altă particularitate, care este absolut indispensabilă prezentării spre recunoaștere ține de persoanele prezentate împreună cu persoana ce urmează a fi recunoscută. Așadar, codul de procedură penală stipulează în art.116 alin.3: ”Persoana care trebuie recunoscută este prezentată celui care urmează să o recunoască în afara spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior.” [4]

Așadar, persoanele din grupul respectiv trebuie să întrunească anumite trăsături de ansamblu comune cu persoana ce urmează a fi recunoscută. Mai ales cele ce țin de vîrstă, sex, statură, conformație, culoarea pielii, a părului, coafură, îmbrăcăminte etc.

În eventualitatea în care făptuitorul a fost deghizat în momentul săvîrșirii infracțiunii, vor fi folosite aceleași elemente de deghizare (ochelari, peruci, mustăți etc.) și în cadrul prezentării spre recunoaștere. [6, p. 311].

Persoana care urmează a fi recunoscută își alege de sine-stătător locul pe care dorește să-l ocupe, în așa mod, o să fie înlăturate orice suspiciuni privind obiectivitatea recunoașterii.

b) Recunoașterea propriu-zisă – Cea de-a doua etapă începe cu invitarea persoanei chemate să recunoască la un studiu pentru a stabili dacă vreuna din persoanele prezentate poate fi identificată.

Potrivit unor surse [3, p. 289], înainte se obișnuia ca în situația în care martorul recunoștea presupusul făptuitor, trebuia să declare acest lucru în prezența tuturor celor de față. Actualmente, acest lucru nu se mai practică și este justificat prin aceea că în practică, s-a demonstrat că în majoritatea cazurilor, persoanele chemate să recunoască, din frica de răzbunare

5

sau din alte motive, inițial declarau că nu recunoșteau pe nimeni. Ulterior, schimbîndu-și afirmațiile. În această situație s-ar recurge la realizarea repetată a prezentării spre recunoaștere, cu același grup de persoane. [6, p. 317]

În virtutea acestor lucruri, legislația procesual-penală în vigoare, în art.116 alin.3, prevede o soluție în acest sens: ”Persoana care trebuie recunoscută este prezentată celui care urmează să o recunoască în afara spaţiului vizibilităţii celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior.” [4] Utilajul special reprezintă un vitraliu din steclă, o parte a căruia este o suprafață prelucrată, caracteristică unei oglinzi, vizualizarea fiind posibilă doar dintr-o singură parte. [1, p. 55]

Organul competent trebuie să creeze toate condițiile necesare pentru examinarea grupului. De exemplu, dacă persoana chemată să recunoască solicită ca persoanele din grupul prezentat să-și schimbe poziția, acest lucru îi va fi asigurat.

Astfel, prezentarea spre recunoaștere, de obicei se face concomitent, în grup compact. Dar, potrivit unor opinii [6, p. 311] nu este contraindicată prezentarea persoanelor în mod succesiv, urmînd ca cel care face identificarea să precizeze a cîta în ordine este persoana văzută anterior.

În urma acestei etape pot aparea două rezultate: primul – persoana nu reușește să identifice pe nimeni (lucru care se consemnează într-un proces verbal) sau persoana reușește să identifice pe cineva. În cazul răspunsului pozitiv, se fotografiază întregul grup, apoi separat, cel recunoscut. [6, p. 316]

c) Etapa detalizării - persoana care a recunoscut este chemată să-și facă declarația, unde o să precizeze care caracteristici identificatoare l-au ajutat să realizeze identificarea. Este foarte probabil ca persoana să semnaleze caracteristici care nu au fost menționate în cadrul ascultării prealabile. Acest lucru este absolut normal, întrucît recunoașterea funcționează pe principiul actualizării impresiilor anterioare. Aceste declarații vor fi consemnate într-un proces-verbal.

Din punctul de vedere al gradului de certitudine, recunoașterea poate fi: SIGURĂ – martorul constată o coincidență deplină a trăsăturilor definitorii

caracteristice ale persoanei percepute anterior cu cele ale persoanei ce i se prezintă spre recunoaștere.

IMPRECISĂ – pe fondul coincidenței unora dintre trăsăturile definitorii, se constată și existența unor discordanțe.

Martorul nu recunoaște persoana - atunci cînd cel ce i se înfățișează și imaginea adevăratului făptuitor păstrată în memorie, sunt total diferite. [3, p. 289] Într-o astfel de situație, ei i se va cere să stabilească dacă în componența grupului prezentat se află vreo persoană asemănătoare după anumite caracteristici cu cel despre care a declarat anterior.O altă clasificare a recunoașterii, propusă de doctrinari [2, p. 32], în funcție de

mecanismul psihologic:Recunoașterea simultană – denumită și sintetică – este reproducerea imediată a

obiectului văzut, fiind recunoașterea de la prima vedere, în urma raportării modelului întipărit în memoria persoanei ce recunoaște la modelul perceput.

Recunoașterea succesivă – denumită și analitică – are loc diferențiat, printr-o identificare, verificare succesivă și comparare a semnalmentelor obiectului prezentatcu elementele modelului existent în memorie.

d) Etapa de fixare – presupune întocmirea procesului-verbal de prezentare spre recunoaștere. Acesta cuprinde trei părți constitutive (introductivă, descriptivă și concludentă). În el sunt fixate date privind: data, locul, împrejurările în care s-a efectuat prezentarea spre recunoaștere. Denumirea instituției care a dispus efectuarea prezentării; datele personale ale participanților, inclusiv se va specifica și faptul că acestea au fost atenționate despre drepturile și

6

obligațiile care le revin. Nu în ultimul rînd va fi consemnat și modul în care a decurs prezentarea: declarațiile persoanei chemate să recunoască, obiecțiile eventuale ale persoanei recunoscute ș.a.

O deosebită importanță o au și mijloacele tehnice de fixare a prezentării. Cu ajutorul fotografiei judiciare vor fi fixate cele mai semnificative momente. În acest sens vor fi efectuate următoarele fotografii: a persoanelor prezentate în grup (pentru a demonstra respectarea cerințelor legale); a momentului cînd persoana va indica asupra celui identificat; [5, p. 204]

În afară de fotografia judiciară, este folosită cu frecvență și înregistrarea videomagnetică. Aceasta constituie un avantaj mai mai mare datorită capacității de a reda sincronic și simultan imaginea și declarațiile participanților. Din prespectivă tactică, înregistrarea video se va folosi la fixarea grupului prezentat, a momentului de recunoaștere a persoanei și a declarațiilor celui ce a făcut recunoașterea.

MODALITĂȚILE PREZENTĂRII SPRE RECUNOAȘTEREÎn literatura de specialitate sunt analizate mai multe varietăți ale prezentării spre

recunoaștere. Mai exact se are în vedere că recunoașterea propriu-zisă a persoanei este făcută după anumite criterii (care nu sunt altceva decat caracteristici proprii ale persoanei de identificat).

Deci, deosebim recunoașterea făcută: după semnalmentele statice; după fotografie; după voce și vorbire; după mers.

I. Recunoașterea după semnalmentele staticePrin recunoașterea dupa semnalmentele statice se are în vedere recunoașterea după

înfățișare, care are la bază principiul percepției vizuale. Printre semnalmentele care prezintă o deosebită pentru recunoaștere, se numără:

Trăsăturile anatomice – constituția fizică, culoarea tenului, culoarea și natura părului, formele anatomice ale capului, aspectul feței și dimensiunile părților sale constitutive (în special cele ale nasului, zonei bucale). O valoare identificatoare importantă o au infirmitățile anatomice și funcționale (cicatrice, handicap); Tot la această categorie pot fi atribuite după opinia unor autori [5, p. 205] și deprinderile individuale, cum ar fi gesticulația, ticurile ș.a.

Obiectele de îmbrăcăminte – se au în vedere articolele de îmbrăcăminte, specifice după factură și model, felul și culoarea materialului din care sunt confecșionate. Tot aici pot fi atribuite și alte obiecte purtate permanent de persoana (ceas, bijuterii, ochelari, baston) [5, p. 205] Întrucît în compartimentele anterioare am menționat deja ordinea tactică de desfășurare a

prezentării spre recunoaștere, în cele ce urmează o să concretizez acele nuanțe care au fost omise anterior.

Cu toate că persoana care urmează a fi identificată trebuie prezentată spre recunoaștere avînd aspectul exterior identic (din punct de vedere al figurei și al vestimentației) cu cel din momentul comiterii faptei, similitudinea în acest sens nu trebuie să fie întru totul asemănătoare între indivizii prezentați, pentru a evita eventuale erori. De exemplu, dacă victima, în cadrul ascultării prealabile declară că făptuitorul purta un palton și o căciulă, în niciun caz grupul de persoane prezentate nu trebuie să poarte același tip de palton și căciulă. Croiala poate fi diferită.

Persoanele care vor constitui grupul în care se preconizează a fi introdusă persoana ce urmează a fi recunoscută trebuie să fie: neutre (să nu fie cointeresante în cauză); să nu fie cunoscute persoanei chemate să recunoască și să aibă semnalmente similare.

II. Recunoașterea după fotografieAceastă modalitate este prevăzută de legea procesual penală: ”În cazul în care

prezentarea persoanei spre recunoaştere este imposibilă, recunoaşterea se poate face după

7

fotografia acesteia, prezentată împreună cu fotografiile a cel puţin 4 alte persoane ce nu se deosebesc esenţial între ele. Toate fotografiile se anexează la dosar.” [4]

Imposibilitatea persoanei de a se prezenta spre a fi recunoscută, poate avea la bază o serie de motive: starea de boală, persoana care urmează a fi recunoscută este fugitivă, însăși ontactul direct dintre victimă și făptuitor este considerată inoportun etc.

În cadrul acestei modalități de recunoaștere se folosesc următoarele tipuri de fotografii: Fotografia de recunoaștere – exectutată în prealabil conform tuturor

procedeelor caracteristice. Fotografii destinate să servească ca rechizite în actele de identitate și alte

documente; Fotografii executate de profesioniști sau de amatori – trebuie de ținut cont

ca ultima categorie, de multe ori, prezintă aspectul persoanei în formă denaturată (retușări, condiții slabe de iluminare)Ordinea tactică de desfășurare a acestei modalități de prezentare spre recunoaștere, este

următoarea: [5, p. 212] [6, p. 317] 1. Se procură 3-5 fotografii în care să fie prezentate persoane cu fizionomii

asemănătoare. Acestea trebuie să fie egale după dimensiunile hîrtiei și a pozei celor reprezentați.

2. Între aceste fotografii se așează fotografia celui care urmează a fi recunoscut.

3. Fotografiile se lipesc pe un carton alb, se ștampilează și se numerotează, în prezența martorilor asistenți.

4. Persoanei i se prezintă planșa cu fotografii, solicitîndu-i-se să arate dacă recunoaște vreo persoană/și să indice numărul fotografiei în care este reprezentată persoana recunoscută. În cazul unui răspuns afirmativ, persoana urmează să relateze împrejurările în care a cunoscut-o și caracteristicile identificatoare pe care le-a observat,Modul de desfășurare a prezentării spre recunoaștere urmează să fie consemnate într-un

proces verbal iar fotografiile anexate, respectiv. Fie că e vorba de o planșă cu fotografii (așa cum e prevăzut în doctrina română) [6, p. 318], fie fotografiile urmează a fi încleiate pe formularul procesului-verbal imediat după partea introductivă a acestuia. [5, p. 212]

III. Prezentarea spre recunoaștere a persoanelor după mers Mersul unei persoane prezintă o serie de particularități care-l individualizează. La

unicitatea lui contribuie o serie de factori: sistemul nervos central, caracteristicile anatomice ale membrelor inferioare. Valoare identificatoare mare au și anumite deficiențe, cum ar fi: șchiopătarea, tîrîrea unui picior ș.a.

La această formă se recurge atunci cînd persoana declară că a perceput mersul specific al infractorului, care la momentul respectiv era deghizat ori se deplasa astfel, încît perceperea trăsăturilor feței era cu neputință.

Astfel, trebuie avute în vedere:- Distanța de la care a fost percepută mișcarea; - Lungimea aproximativă a drumului parcurs de către persoana observată;- Direcția de deplasare (se apropia sau se depărta); [6, p. 318]

Pe lîngo respectarea regulilor tactice generale, nominalizate anterior, mai trebuiesc respectate și o serie de reguli speciale, caracteristice anume acestei modalități: [5, p. 213]

Pentru a preveni eventuale încercări de a deghiza mersul, persoanele din grupul prezentat o să fie rugate să se deplaseze într-un anumit spațiu fără ca să știe că sunt observate după mers;

Distanța pe care persoanele urmează s-o parcurgă trebuie să permită obersvarea deprinderilor acestora de a merge.;

8

Persoanele, sub pretexte bine-gîndite, urmează să fie rugate să se deplaseze de mai multe ori, împreună sau cîte una, repede ori încet.

IV. Prezentarea spre recunoaștere după voce și vorbireVocea fiecărui om este unică, iar individualitatea ei este condiționată de mai multe

aspecte. Posibilitatea identificării după voce e explicată de percepția celor trei însușiri fundamentale ale sunetului: intensitatea, înălțimea și timbrul. [3, p. 287] Acestea reprezintă elementele principale. În rîndul elementelor secundare relevante pentru recunoaștere, putem atribui, structura, calitatea vrobirii, limbajul folosit.

Vocea poate fi clară, înfundată, răgușită, nazalizată, guturală, iar vorbirea la rîndul ei – rapidă, lentă, clară, peltică, învălmășită sau bîlbîită. În procesul vorbirii, persoana poate utiliza și un limbaj specific, după stil, modul de exprimare, de alcătuire a frazelor, terminologia (neologisme, arhaisme, regionalisme). [5, p. 214]

Prezentarea spre recunoaștere după voce și vorbire va fi aplicată în situația în care persoana declară că a reținut vocea și vrobirea agresorului care activa cu fața mascată sau se afla în condiții de puțină vizibilitate.

Trebuie de menționat că această modalitate, totuși comportă anumite dificultăți și neajunsuri. Adică, în multe cazuri, cuvintele sunt pronunțate sub imperiul anumitor emoții și stări, care ar modifica timbrul, intonația... lucru care îngreuiaza procesul de recunoaștere.

În ceea ce privește ordinea tactică de realizare a acestei modalități, pe lîngă faptul că trebuie desfășurată în strictă conformitate cu regulile generale, menționate anterior, aceasta comportă și anumite particularități.

Această varietate a prezentării spre recunoaștere, de regulă, se realizează în două încăperi.În una din încăperi se vor afla, anchetatorul, martorii asistenți și persoana care urmează a

fi recunoscută, împreună cu 2-3 persoane selectate după regulile generale de completare a grupului; iar în cealaltă – persoana chemată să recunoască. Grupul de prezentare trebuie plasat astfel încît să nu poată fi vazute de persoana chemată să recunoască.

Persoana care conduce recunoașterea, sub un pretext bine gîndit, va proceda la o discuție asupra unui subiect neutru, dar care, în mod necesar, ar impune participanților pronunțarea anumitor fraze și cuvinte. Dialogul se va întreține cu fiecare persoană inclusă în grupul de recunoaștere într-o anumită ordine, începînd cu cea din partea stîngă și terminînd cu cea din partea dreaptă. [5, p. 215]

Ulterior, dacă măsurile de securitate o permit, persoana care conduce procesul de prezentare spre recunoaștere, va cere persoanei chemate să facă recunoașterea să declare dacă a reușit să identifice pe cineva după voce.

Dacă răspunsul e afirmativ, ea va trece în încăperea unde se află grupul de persoane prezentate și, în prezența lor și a martorilor va specifica particularitățile vocii și ale vorbirii după care a facut recunoașterea. [5, p. 215]

În urma celor analizate am observat că în cadrul tuturor modalităților de prezentare spre recunoaștere se insistă asupra faptului ca persoana chemată să recunoască să confirme răspunsul afirmativ în prezența obiectului identificării. Evident, cu excepțiile de rigoare, atunci cînd securitatea acestuia este periclitată. Pentru aceasta, totuși amputea găsi și o explicație practică. Confruntarea directă dintre subiect și obiect ar putea aduce noi informații relevante anchetării ulterioare a cazului. De exemplu, în urma confruntării directe, persoana recunoscută și-ar putea trăda conexiunea cu fapta infracțională prin anumite mimici ale feței (involuntare).

Procesul prezentării spre recunoaștere după voce și vorbire trebuie înregistrat în întregime pe bandă magnetică sau videomagnetică.

9

CONCLUZIEPrezentarea spre recunoaștere este o activitate procesuală cărei finalitate este obținerea de

date cu semnificație probantă, utilizate ulterior la cercetarea infracțiunilor.Așadar, datorită complexității sale și mai ales rolului decisiv pe care îl are în unele

situații, desfășurarea ei în strictă conformitate cu regulile tactice este o necesitate imperioasă.Se pune întrebarea, dacă ar fi oportun să vorbim despre care dintre modalitățile ilustrate

ar fi mai eficientă eficientă? Răspunsul la această întrebare este unul simplu, dar totodată și unul complex. Să nu uităm că oricare dintre varietățile prezentării spre recunoaștere nominalizate în acest referat sunt condiționate de principiul subiectivismului. Întrucît recunoașterea se realizează în totalitate în baza reflectărilor memoriale. Nu mai puțin important este și faptul că persoanele descriu în mod diferit unele și aceleași semnalmente, caracteristici.

În acest sens, studiile arată că în cadrul investigațiilor în circa 70% din cazuri, erorile comise de ofițerii de urmărire penală și victime au fost condiționate de particularitățile individuale ale persoanei care a recunoscut, precum și de circumstanțele procesului de percepere și memorizare. [2, p. 30]

În altă ordine de idei, una din sarcinile de bază ale criminalisticii este ca, în virtutea experiențelor acumulate, să elaboreze și să perfecționeze metode și mijloace tactice cît mai conforme necesităților curente.

10