Factori ce favorizează centralizarea la nivelul UE

O putere mai mare de reacţie contra şocurilor

macroeconomice şi a comportamentelor de tip “pasagerul clandestin”

O putere mai mare de negociere a acordurilor

internaţionale

Uniformitatea dreptului comunitar, inclusiv

jurisprudenţa

Curs 4: Partajarea competenţelor la nivelul UE

A. Argumentele teoretice ale centralizării/descentralizării

Alegerea între centralizare şi descentralizare reprezintă un arbitraj între, pe de o parte, externalităţi şi economii de scară şi pe de altă parte, adaptarea eterogenităţii preferinţelor.

Matricea centralizării şi a descentralizării competenţelor – abordarea teoretică:

CRITERII DESCENTRALIZARE CENTRALIZAREPreferinţe naţionale eterogene omogeneExternalităţi reduse ridicateEconomii de scară reduse ridicateCostul luării deciziilor ridicat scăzut

B. Tipurile de competenţe la nivelul Uniunii Europene (conform Tratatului Lisabona, 2009)

competenţe exclusive (articolul 3): numai UE poate să legifereze şi să adopte acte obligatorii în aceste domenii. Rolul statelor membre este aşadar limitat la aplicarea acestor acte, exceptând cazurile în care UE le autorizează să adopte ele însele anumite acte;

competenţe partajate (articolul 4): UE şi statele membre sunt abilitate să adopte acte obligatorii în aceste domenii. Cu toate acestea, statele membre pot să-şi exercite competenţa numai în măsura în care UE nu şi-a exercitat-o sau a decis să nu-şi exercite competenţa proprie.

competenţe de sprijinire (articolul 6): UE nu poate să intervină decât pentru a sprijini, coordona sau completa acţiunea statelor membre. Prin urmare, ea nu dispune de putere legislativă în aceste domenii şi nu poate să se implice în exercitarea competenţelor care le revin statelor membre.

1. Competenţe exclusive

(a) uniunea vamală; (b) stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne; (c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; (d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; (e) politica comercială comună.De asemenea, competenţa Uniunii este exclusiva în ceea ce priveşte încheierea unui accord internaţional în cazul în care aceasta încheiere este prevazuta de un act legislativ al Uniunii, ori este necesara pentru a permite Uniunii sa îşi exercite competenţa interna, sau în masura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora.

2. Competenţe partajate

a) Competența Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi atribuie o competență care nu se referă la domeniile menționate la articolele 3 și 6.

b) Competențele partajate între Uniune și statele membre se aplică în următoarele domenii principale:

piața internă; politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat; coeziunea economică, socială şi teritorială; agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării; mediul; protecţia consumatorului; transporturile; reţelele transeuropene; energia; spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; obiectivele comune de securitate în materie de sanatate publica, pentru aspectele definite

în prezentul tratat.c) În domeniile cercetării, dezvoltarii tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de

competenţa pentru a desfaşura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor, fara ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţa.

d) În domeniile cooperării pentru dezvoltare și ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competență pentru a întreprinde acțiuni și pentru a duce o politică comună, fără ca exercitarea acestei competențe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de posibilitatea de a-și exercita propria competență.

3. Competenţe de sprijinireUniunea este competentă să desfășoare acțiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acțiuni au următoarele domenii:

protecția și îmbunătățirea sănătății umane; industria; cultura; turismul; educaţia, formarea profesionala, tineretul şi sportul;

protecţia civilă; cooperarea adiministrativă.

UE are competenţe speciale în anumite domenii, precum coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă (trebuie să definească orientările şi principiile directoare care să fie urmate de statele membre); politica externă şi de securitate comună (Ea defineşte şi pune în aplicare această politică, printre altele, prin intermediul preşedintelui Consiliului European şi al Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate)

C. Partajarea competenţelor – teoretic vs. efectiv

Completaţi tabelul de mai jos pe baza A şi B, după următorul model:

Domeniu Externalităţi /economii de

scară

Eterogenitatea preferinţelor

Atribuire teoretică Atribuire efectivă

Piaţa muncii Reduse Ridicată Statelor membre Statelor membre + coordonare

Piaţa bunurilorPiaţa capitalurilorPolitica bugetarăPolitica monetarăInfrastructuraCercetare

D. Exercitarea competenþelor

Se află sub incidenţa a trei principii fundamentale care sunt specificate în articolul 5 din Tratatul privind UE.

principiul atribuirii: Uniunea dispune numai de competenţe care îi sunt atribuite prin tratate;

principiul proporţionalităţii: exercitarea competenţelor UE nu poate depăşi ceea ce este necesar în vederea atingerii obiectivelor tratatelor;

principiul subsidiarităţii: pentru competenţele partajate, UE poate interveni numai dacă este în măsură să acţioneze în mod mai eficace decât statele membre.

Principiul subsidiarităţii

Principiul subsidiarităţii este fundamental pentru funcţionarea Uniunii Europene (UE), mai precis pentru luarea deciziilor la nivel european. Principiul subsidiarităţii are ca scop stabilirea nivelului de intervenţie cel mai potrivit în domeniile competenţelor partajate între UE şi statele membre. Protocolul privind aplicarea principiului subsidiarităţii menţionează trei criterii menite să confirme sau nu oportunitatea unei intervenţii la nivel european:

are acţiunea aspecte transnaţionale care nu pot fi soluţionate de către statele membre?

o acţiune naţională sau lipsa oricărei acţiuni ar contraveni cerinţelor din tratat? acţiunea la nivel european prezintă avantaje evidente?

De ce este nevoie de aplicarea principiului subsidiarităţii?

Centralizarea totală este ineficientă din punctul de

vedere al bunăstării economice

Diferenţierea politicilor în funcţie de preferinţele sau circumstanţele naţionale

Costurile mari ale centralizării

Algoritm

ul ap

licării prin

cipiu

lui su

bsid

iarităţii în U

E

1. Se identifică dacă o măsură intră în domeniul competenţelor partajate

2. Se aplică criteriile (externalităţi pozitive, negative şi economii de scară)

3. Se verifică dacă se poate realiza o cooperare credibilă

4. Dacă 1 şi 2 sunt confirmate, iar 3 este infirmată, măsura se atribuie la nivelul Uniunii

5. Se stabileşte în ce măsură (proporţionalitatea) conceperea, monitorizarea şi aplicarea trebuie atribuite nivelului Uniunii Europene sau pot fi

atribuite statelor membre, eventual într-un cadru comun

Se impune ca Uniunii să i se atribuie competenţe în urmărirea unei politici de mediu?

Deoarece ţările UE au diferite caracteristici naţionale, cu capacităţi de absorbţie de mediu diferite şi preferinţe diferite nu putem vorbi de o competenţă exclusivă (etapa 1);

În domeniul mediului se regăsesc multe externalităţi negative transfrontaliere (etapa 2);

Cooperarea este dificilă deoarece numărul de ţări din Uniune a crescut semnificativ, ajungând astăzi la 27 de state membre.

Deoarece primele două etape se confirmă, iar cea de-a treia se infirmă, se satisface astfel şi etapa a 4a.

Când este îndeplinită şi etapa a 4a a testului de subsidiaritate, politica ar trebui formulată la nivelul UE; într-adevăr UE stabileşte standarde de mediu care trebuie transpuse în politicile de mediu naţionale (etapa 5).

E. Rolul instituţiilor comunitare

1. Parlamentul European

numărul maxim de deputaţi este fixat la 751, incluzând preşedintele Parlamentului; pragul minim de locuri pe stat membru este fixat la şase deputaţi, de asemenea manieră încât

toate mişcările politice importante să aibă şansa de a fi reprezentate, chiar şi pentru statele membre mai puţin populate;

pragul maxim de locuri pe stat membru este fixat la 96;Responsabilităţi:

Tratatul de la Lisabona întăreşte caracterul democratic al UE prin extinderea prerogativelor Parlamentului European. Procedura de codecizie, în care Parlamentul European este pe picior de egalitate cu Consiliul, este redenumită „procedură legislativă ordinară”. Această procedură este extinsă la noi domenii politice, cum sunt agricultura, justiţia sau imigraţia.

Pe plan internaţional, Parlamentul trebuie să aprobe o serie întreagă de acorduri. Au fost consolidate competenţele bugetare ale Parlamentului. Acum acesta se află pe picior

de egalitate cu Consiliul în cadrul procedurii de adoptare a bugetului anual al UE. Parlamentul îşi menţine totodată un puternic control politic asupra Comisiei Europene.

Acesta trebuie să aleagă Preşedintele Comisiei, apoi să-şi dea acordul cu privire la învestirea Comisiei în ansamblul său.

Parlamentul îşi asumă responsabilităţi mai mari în ceea ce priveşte revizuirea tratatelor de instituire ale UE. Acesta deţine un drept de iniţiativă şi poate aşadar să propună Consiliului o revizuire a tratatelor.

2. Consiliul European

Consiliul European este compus din şefi de stat sau de guvern ai statelor membre, din preşedintele Consiliului European (Herman Van Rompuy) şi din preşedintele Comisiei. În funcţie de ordinea de zi, fiecare membru al Consiliului European poate hotărî să fie asistat de câte un ministru şi, în ceea ce îl priveşte pe preşedintele Comisiei, de un comisar. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate participă de asemenea la lucrările Consiliului.În practică, un Consiliu European are loc la finalul fiecărei preşedinţii, în iunie şi în decembrie; două consilii suplimentare sunt organizate, de asemenea, în martie şi în iunie.

Rolul Consiliului este de a oferi un impuls politic. Acesta nu exercită nicio funcţie legislativă. Acesta defineşte priorităţile construcţiei europene şi indică direcţiile pe care trebuie să le ia politicile europene. Consiliul European defineşte, astfel, un calendar şi obiective concrete pentru Consiliul UE, pentru Comisie şi pentru Parlamentul European. Acesta

propune candidatul la postul de preşedinte al Comisiei Europene şi numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.

3. Consiliul Uniunii Europene

Este alcătuit din diferite formaţiuni în cadrul cărora se reunesc miniştrii competenţi ai statelor membre. Tratatul face referire în mod expres la două formaţiuni ale Consiliului:

Consiliul Afaceri Generale, care este responsabil de asigurarea coerenţei lucrărilor diferitelor formaţiuni ale Consiliului şi de pregătirea şedinţelor Consiliului European;

Consiliul Afaceri Externe, care trebuie să elaboreze politicile externe ale Uniunii Europene.

Rolul Consiliului UE - împarte cu Parlamentul European puterile legislative şi bugetare şi îşi exercită deopotrivă funcţiile de definire şi coordonare a unor politici.Procesul de luare a deciziilor cu majoritate calificată va fi modificată:Tratatele anterioare instituiseră un sistem de ponderare a voturilor. Fiecare stat membru dispunea de un anumit număr de voturi în funcţie de ponderea sa demografică. În acest sistem, o decizie era adoptată numai dacă un anumit prag de voturi era atins de majoritatea statelor membre. Începând cu data de 1 ianuarie 2007, se atingea majoritatea calificată dacă se obţineau 255 de voturi din 345, din partea a cel puţin 14 state membre.Tratatul de la Lisabona simplifică sistemul în scopul de a-i îmbunătăţi eficacitatea. Acesta elimină ponderarea voturilor şi instituie un sistem al votului cu dublă majoritate pentru adoptarea deciziilor (1 noiembrie 2014). Se va obţine majoritatea calificată dacă ea acoperă cel puţin 55 % din statele membre care reprezintă cel puţin 65 % din populaţia UE. Atunci când Consiliul nu hotărăşte cu privire la o propunere a Comisiei, majoritatea calificată trebuie să acopere cel puţin 72 % din statele membre care reprezintă cel puţin 65 % din populaţie. Aşadar, un astfel de sistem atribuie un vot fiecărui stat membru, ţinând totodată seama de ponderea lor demografică. Tratatul de la Lisabona prevede, de asemenea, o minoritate de blocare alcătuită din cel puţin patru state membre care reprezintă peste 35 % din populaţia UE.Statele membre vor putea solicita aplicarea „Compromisului de la Ioannina”. Această dispoziţie permite unui grup de state membre să-şi exprime opoziţia faţă de un text, chiar dacă acest grup nu este suficient de numeros pentru a constitui o minoritate de blocare. În acest caz, acest grup trebuie să notifice Consiliul cu privire la opoziţia sa faţă de adoptarea actului. Consiliul trebuie să găsească o soluţie satisfăcătoare, care să răspundă la preocupările ridicate de statele membre.

4. Comisia Europeană

Membrii Comisiei numărul comisarilor trebuie să reprezinte două treimi din numărul statelor membre; statele membre trebuie să fie tratate în mod egal în ceea ce priveşte ordinea de rotaţie şi

durata prezenţei reprezentanţilor săi în Colegiul comisarilor. În niciun caz doi membri de aceeaşi naţionalitate nu pot fi prezenţi în Colegiu;

fiecare dintre colegiile succesive trebuie constituit de asemenea manieră încât să reflecte în mod optim diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor membre ale UE.

Tratatul de la Lisabona reafirmă funcţiile esenţiale ale Comisiei cu privire la dreptul său de iniţiativă, la funcţiile sale executive, de control şi de reprezentare.

Evoluţia economică a Uniunii Europene

A. De ce există un trade-off între echitatea socială şi eficienţa macroeconomică?

O rată mai mare de creştere economică sugerează un grad mai ridicat de eficienţă economică, deoarece presupune atât sporirea productivităţii muncii, cât şi a gradului de ocupare a populaţiei (precum în descompunerea de mai jos):

PIB=PIBL

⋅L⇒%Δ PIB=%ΔW L+%ΔL

Asigurarea echităţii sociale influenţează negativ eficienţa economică prin următoarele mecanisme:

a) sporirea transferurilor sociale curente determină majorarea deficitului bugetar şi a datoriei publice, ceea ce vor afecta standardul de viaţă al generaţiilor viitoare;

b) împrumuturile necesare finanţării deficitului bugetar exercită un efect de crowding-out asupra investiţiilor private;

c) creşterea fiscalităţii pentru a compensa cheltuielile publice suplimentare antrenează reducerea consumului, a economiilor private şi a investiţiilor;

d) sporirea fiscalităţii reduce stimulentele în economie şi descurajează dezvoltarea afacerilor.

B. Manifestarea trade-off-ului echitate-eficienţă la nivelul UE

Rata de creştere a productivităţii muncii este rezultatul însumării modificărilor procentuale ale productivităţii totale a factorilor şi stocului de capital pe lucrător, aşa cum rezultă din descompunerea funcţiei de producţie de tip Cobb-Douglass:

PIB=PTF⋅Kα⋅L1−α ⇒ PIBL

=PTF⋅( KL )

α

⇒%ΔW L=%Δ PTF+α⋅%ΔKL

1950-60 1960-70 1970-80 1980-90 1990-2000 2000-2006 2007-2012

-1

0

1

2

3

4

5

PIB/lucrator Stocul de capital pe lucrator PTF

199619971998199920002001200220032004200520062007200820092010201120122013

-6.0

-4.0

-2.0

0.0

2.0

4.0

6.0

European Union (28 countries) European Union (15 countries)

2. Faza de expansiune a economiei europene

Triunghiuleuropean al bunastarii

Statulbunăstării

Creştereeconomică

Stabilitatemacroeconomică

Procesul de catching-up al Uniunii Europene din aceste aproape trei decade (1946-1973) a fost stimulat în esenţă de apariţia unor noi industrii în ţările UE, de

diminuarea ponderii populaţiei ocupate în agricultură, precum şi de stabilitatea înţelegerilor dintre sindicate şi patronate în ceea ce priveşte majorările salariale.

A fost diminuatSporirea gradului de ocupare şi creşterea economică ridicată au sporit încasările bugetare şi au diminuat presiunea asupra statului bunăstării.

Compromisul dintre echitate şi eficienţă

- ponderea cheltuielilor publice în PIB în ţări precum Germania şi Franţa a fost de aproximativ 32% în 1970; - datoria publică a fost de 17% din PIB, de aproape patru ori mai scăzută decât în perioada actuală;- ponderea în PIB a cheltuielilor cu protecţia socială a fost de aproximativ 14%, un nivel de două ori mai redus decât cel actual.

Statul bunăstării

- rata medie a inflaţiei s-a redus până la nivelul de 4%, ceea ce a constituit o dovadă a îmbunătăţirii stabilităţii macroeconomice;- a crescut gradul de ocupare a forţei de muncă şi s-a redus rata şomajului până la un nivel de 2%

Stabilitate macroeconomică

- rata medie de creştere economică a ţărilor din UE-15 a fost de 4,6%, iar cea a PIB-ului pe locuitor de 3,8%

Creştere economică

Uniunea Europeana – crestere economica, coeziune sociala….

3. Faza de incetinire a cresterii economice

„Tringhiul magic” a început să se destrame începând cu jumătatea anilor ’70, ca urmare a schimbărilor tehnologice şi demografice globale;

Efectele acestora s-au reflectat în încetinirea ratei de creştere, în sporirea instabilităţii macroeconomice şi în creşterea costurilor de funcţionare ale statului bunăstării.

Statulbunăstării

Creştereeconomică

Stabilitatemacroeconomică

Corelaţiivirtuoase

până în 1973

Corelaţii vicioase după 1973

Uniunea Europeana – incetinire economica, coeziune sociala….sustenabilitate?

S-a manifestatPentru a creşte veniturile bugetare necesare funcţionării statului bunăstării s-au majorat contribuţiile sociale şi taxele directe, ceea ce a afectat negativ stimulentele pentru investiţii şi pentru creşterea gradului de ocupare.

Compromisul dintre echitate şi eficienţă

- reducerea ritmului de creştere economică şi sporirea şomajului au generat deteriorarea situaţiei finanţelor publice; - ponderea cheltuielilor publice s-a majorat la 49% în 1985 la un maxim de 51% în 1993, atunci când deficitul bugetar mediu a fost de 6% din PIB; - cheltuielile cu protecţia socială s-au majorat cu şapte puncte procentuale în perioada 1975-1985, ajungând la 21% din PIB

Statul bunăstării

- rata medie a inflaţiei a revenit la nivelul anterior şocurilor petroliere începând cu anul 1987, iar după 1994 nu a mai depăşit 3%;- rata medie a şomajului în perioada 1975-2000 a fost de aproximativ 10%

Stabilitate macroeconomică

- ratele medii de creştere economică au fost 2% între 1975 şi 1985 şi de 2,5% între 1986 şi 2000

Creştere economică

Principala provocare a modelului european după 1975 a fost aceea a armoniza echitatea socială cu încetinirea

ritmului de creştere economică şi cu persistenţa unei rate ridicate a şomajului.

Uniunea Europeană: 1975- prezent

Reducerea eficienţeimacroeconomice (rate reduse de creştere a productivităţii, şomaj

ridicat)

Sprijinirea echităţii sociale, care a presupus creşterea datoriei publice şi a

fiscalităţii

Prelungirea perioadei de recesiuneeconomică

Echitate, fara eficienta…?

Esenta crizei europene…

sistemul economic al UE a contribuit în mod decisiv la creşterea economică europeană de-a lungul fazei sale de recuperare tehnologică (până în 1973)

în prezent, este din ce în ce mai puţin capabil să răspundă exigenţelor unei economii mai globalizate, în care procesul de creştere economică este mai ales rezultatul acumulării de cunoştinţe şi al inovaţiilor tehnologice

numărul redus de inovaţii şi introducerea lentă a schimbărilor tehnologice nu au potenţat procesul de creştere economică

lucrătorul tipic al celui de-al patrulea ciclu Kondratieff (cel cu o mobilitate redusă, cu calificare medie şi care are un contract de muncă pe durată nedeterminată) nu corespunde exigenţelor unei economii globalizate

dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere presupune creşterea nivelului de educaţie a populaţiei apte de muncă şi a ponderii celor cu studii superioare, majorarea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, precum şi încurajarea iniţiativei antreprenoriale

costurile de adaptare a economiei la un nou sistem economic sunt ridicate pe termen scurt (creşterea şomajului, accentuarea inegalităţilor sociale), în timp ce beneficiile vor apărea ulterior.

în timp ce SUA a revenit la nivelul şomajului de dinaintea şocurilor

petroliere, în UE nivelul şomajului s-a situat cu mult peste nivelul înregistrat înaintea şocurilor petroliere→efectul de histereză(persistenţa unor rate înalte ale şomajului pe perioade lungi de timp generează tendinţa acestora de a se autoperpetua, împiedicând astfel economia să revină la nivelul anterior manifestării crizei).

Andre Sapir…despre criza economiei europene

„Un sistem construit în jurul asimilării tehnologiilor existente, a producţiei de masă generatoare de economii de scară şi o structură industrială dominată de firme mari cu pieţe stabile şi scheme de angajare a personalului pe termen lung, nu mai este eficient în lumea de azi caracterizată prin globalizare economică şi competiţie externă puternică.

Acum este nevoie de mai multe oportunităţi pentru noii intraţi pe piaţă, o mai mare mobilitate a angajaţilor în cadrul firmei şi între firme, mai multă recalificare, o mai puternică dependenţă de pieţele financiare şi mai multe investiţii atât în cercetare-dezvoltare, cât şi în educaţie. Toate acestea cer o urgentă şi masivă schimbare în politicile economice ale Europei.”

4. Modernizarea modelului social european (Strategia Lisabona)

Uniunea Europeană: 1976-2000

Reducerea eficienţei macroeconomice (rate reduse de creştere a productivităţii, şomaj

ridicat)

Sprijinirea echităţii sociale, care a presupus creşterea datoriei publice şi a

fiscalităţii

Ieşirea din cercul vicios al ratelorscăzute de creştere economică

Soluţia anglo-saxonă

Soluţianordică

Modernizarea modelului social european

Vechiul model european

securitatea locurilor de muncă

locuri de muncă stabile şi ful-time

ajutoare de şomaj generoase

securitate socială universală

pensionări anticipate schimbări structurale ale

firmelor existente reglementarea pieţei muncii

şi a pieţei bunurilor menţinerea stabilităţii

preţurilor acumularea de deficite

bugetare stimulente pentru investiţiile

în capitalul fizic o politică industrială pentru

firme mari

Modelul social european modernizat

mobilitatea forţei de muncă şi asistenţă în căutarea unui loc de

muncă contractele de muncă part-time

stimulente pentru căutarea unui loc de muncă

securitate socială condiţionată de anumite obligaţii personale

prelungirea vieţii active crearea de locuri de muncă în noi

firme şi în sectorul serviciilor promovarea flexibilităţii firmelor şi

salariaţilor adoptarea noilor tehnologii şi stimularea creşterii economice

prudenţă fiscală, dar flexibilitate în perioadele de recesiune

concentrarea pe cercetare, educaţie şi inovare

înfiinţare de noi firme şi liberalizarea serviciilor

Pros

peri

tate

Po

litic

i eco

nom

ice

Stat

ul b

unăs

tări

i

Sursa: Aiginger, K. (2006)