Viziunea lui Origen despre Sfânta TreimeTeologia trinitară a lui Origen continuă viziunea alexandrinilor în această privire. Factorii determinanți ai

acestei teologii trinitare au fost: gândirea biblică, filosofia platonică, dar și o perspectivă nouă abordată de Origen în care viziunea despre Sf.Treime se suprapune cu soteriologia și cosmologia.

În opera ,, Despre Principii” Origen prezintă Sf. Treime într-o perspectivă generală, Tatăl, Fiul și Duhul Sf., fiind analizat în lucrările și domeniile de activitate ca Persoane distrincte din veșnice.

Se vede aici chipul unei Treimi atemporale și o primă consecință pozitivă se manifestă, mai ales față de Duhul Sfânt.

În general, apologeții trecuseră sub tăcere învățătura despre Sf. Treime, ei accentuând unitatea ființei lui Dumnezeu.

Origen este cel care a precizat locul Persoanei necreate în Treimea dumnezeiască. Origen punea în relief distincția, dar tratarea acestor aera cumva subordonaționistă. El se străduiește să păstreze deoființimea Persoanelor Treimice. Totuși în prezentarea Logosului afirmă că este o primă emanație a Tatălui și subordonat Lui, la fel cum Duhul Sfânt nu este decât o primă emanație a Fiului,fiind într-o relație de subordonare.

Astfel datorită metodei platonice, se debarasează de modalism și pune în lumină deosebirile ipostatice în Ființa lui Dumnezeu.

Acest mod de a gândi îl va duce să interpreteze distincția dintre principiul absolut, înțelepciunea universului și pnevma, adică Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt într-un sens subordonaționist.

Origen reușește cu greu să mențină Trinitatea în Unitate, după modelul alexandrin,deoarece se baza pe o imanență statică, astfel nu mai putea să vorbească despre egalitatea Persoanelor Sfintei Treimi. Acest impact în abordarea subordonaționistă a Persoanelor Sf.Treimi duce la un impas în echilibrul dintre modalism și subordonaționism. Dumnezeu este veșnic și desăvârșit peste timp și spațiu. Toate trăsăturile care se gândesc despre Dumnezeu îl pot coborâ pe Dumnezeu în antropomorfisme și deaceea sunt respinse de Origen. Dumnezeu în Sine și pentru Sine este existența absolută de neconceput ( de necuprins), dar din perspectiva bunătății și atotputerniciei Sale. Dumnezeu dorește să Se comunice și această comunicare are loc prin Logos (Fiul) și lumea spirituală pe care a creat-o. Logosul, ca și lumea spirituală sunt din veșnicie în Dumnezeu.

Învățătura lui Origen despre Logos are 2 părți: 1. Logosul( Fiul) este cea dintâi și cea mai înaltă strălucire din Ființa lui Dumnezeu.

Origen susține nașterea veșnică a Fiului din Tatăl, în contrast cu apologeții și afirmă că nu există un timp când Fiul nu a fost. În acest context Fiul este deoființă cu Tatăl. Pe de altă parte origen nu are cunoștințe de vreun raționament modalist. Fiul este subordonat Tatălui, ceva creat în contrast cu Tatăl cel necreat.Legătura de unire dintre aceste 2 puncte de vedere asupra Logosului, o constituie noțiunea de ,,emanație”.Logosul ca primă legătură în lanțul de emanații este văzut din partea lui Dumnezeu, din perspectiva faptului că Logosul aparține celor create.

Pe de altă parte, din perspectiva oamenilor, Logosul se descoperă din nou, ca fiind Chipul în care Tatăl se prezintă și se face cunoscut. Dacă se renunță la noțiunea de,,emanație”, totul cade.Se pune accentul fie pe unitatea Logosului cu Dumnezeu și deosebirea se pierde, fie pe deosebirea că Logosul-Hristos devine un Dumnezeu mai mic.În centrul teologiei savante din sec II-III din Alexandria este poziționat Origen. Alături de Fericitul Augustin este cel mai important teolog al Bisericii Vechi.

Opera lui Origen are o importanță deosebită în dezvoltarea reflecției teologice până în zilele noastre. Pune în circulație o învățătură sistematică despre Sf. Treime care corespunde atât metafizicii filosofice,cât și propovăduirii biblice și învățăturii bisericii. Pentru perioada următoare este importantă folosirea antimodalistă a sa, a noțiunii de Ipostas pentru accentuarea realității independente a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sf.

Pentru unitatea lor, nu a avut niciun concept în afară de Dumnezeu. Problema controversată în cercetare,dacă gândirea sa primară este determinată de sistematica filosofică speculativă sau de evlavia bisericească și mistică, trebuie să fie rezolvată pt acest complex de probleme nu ca altenativă,ci ca sinteză.

Problema de conținut controversată este dacă învățătura sa despre Sfânta Treime pregătit arianismul sau ortodoxia niceeană. Dezacordurile din expunerile sale despre Sf. Treime a condus la faptul că la origenismul de mai târziu s-au formulat concepții diferite, cu aceentuarea mai puternică a unității sau a deosebirii celor 3 Persoane Dumnezeiști.

ISTORIA DOGMELOR ÎN PRIMA PERIOADĂ A SCOLASTICIIPărinții scolasticii sunt considerați Anselm de Canterbury și Pierre Abaelard.În cadrul acestei perioade, mai

avem patru reprezentanți (Bernard de Clairvaux, Hugo de Saint Victor, Richard de Saint Victor și Petru Lombardul).1. Pierre Abaelard (1079-1142)

La începuturile activității sale, Abaelard a fost ucenicul lui Roschelin, pentru ca apoi să ajungă la un realism liberat, încercând să realizeze o punte între ideile lui Platon și Aristotel. Abaelard a fost interesat în mod deosebit de înlăturarea dificultăților și contrazicerilor în prezentarea conținutului credinței. El a început să folosească dialectica în a demonstra unitatea, verosimilitatea, în conținuturile credinței. El este creatorul metodei dialectice medievale. Lucrarea lui încearcă și reușește să producă modificări în formele de învățătură ale tradiției, fapt ce a trezit o puternică opoziție.

Secolul al XII-lea aduceo transfrmare culturală, socială și spirituală reprezentată în mod genial de Pierre Abaelard. El a fundamentat sistematic metoda scolastică, nivelarea argumentativă a afirmațiilor contradictorii ale tradiției în dependența de metoda concordantă a canoniștilor. A încercat ca orice contrazicere să păstreze concordanța cu canoanele.

2. Bernard de Clairvaux (1090-1153)Opera lui se concentrează mai mult pe predici, tratae și scrisori. Interpretarea dialectic speculativă în

spiritual anselmian nu l-a preocupat prea mult. În schimb, el a folosit experiența proprie teologică la fundamentarea gândirii sale teologice. El a oscilat între mistica lui Hristos și activitatea politico-bisericească. El a vrut și să îl contemple tainic pe Hristos fugind de lume, dar și să se implice în stăpânirea lumii. Bernard a dezvoltat o teologie a experienței sale care a intrat în tradiție cu dialectica lui Anselm de Canterbury. Totuși, prezența sa în lumea catolică, deși controversată, a dus la o revitalizare a teologiei. El a oferit o alternativă care nu exista până atunci. Așasar, vorbim în cazul lui Bernard, chiar de o știință scolastică. Elementele acesteia erau valabile în societate, dar în același timp, totul era considerat din perspectiva Bisericii.

Bernard de Clairvaux are o importanță epocală în următoarele direcții:1. A fost un bun organizator al monahismului, fiind în același timp și un bun politician bisericesc;2. A fost și un teolog al cărei opere (tratate și scrisori) se constituie într-un tot unitar și reflectă evlavia sa,

culminând în mistica sa, pe care o fundamentează într-o formă creștină specifică.Dacă Abaelard rămâne un chip al tranziției, Clairvaux cuprinde tradiția patristică într-o sinteză proprie. El

valorizează o teologie a subectivității religioase și a experienței spirituale. Secolul al XII-lea avea să fie numit în tradiția apuseasă drept secolul iubirii.

Teologia lui Clairvaux pune în lumină redescoperirea individualității umane și a frumuseții acesteia înaintea lui Dumnezeu. Secolul în care a trăit Clairvaux a adus la cristalizarea autorității bisericești în paralel cu autoritatea statală. Într-un cuvânt, Bernard de Clairvaux concentrează în gândirea sa elementul creștin și îl impune în fața societății, în care Biserica ființează sub aspectul ei văzut.

3. Hugo de Saint Victor(1097-1141)Sprijinit pe gândirea augutiniană, acesta începe într-o operă dublă o expunere generală a teologiei. Prima

este „Suma de sentințe” care cuprinde sentințele Fericitului Augustin și ale altor Sfinți Părinți, încercând să dea explicații asupra unor probleme doctrinare și să răspundă unor probleme care îi interesau pe credincioși. Această lucrare cuprinde opt tratate. Primul se intitulează „Dumnezeu în Treime și în întrupare”, al doilea și al treilea „Creația, păcatul îngerilor și al oamenilor”, patru, cinci, șase, șapte și opt se intitulează „Mijloacele de restaurare, sacramentele și explicarea lor pe larg”. A doua operă „De sacramentis christianae fidei ad eruditionem scriptorum”, folosește o metodă mult mai liberă cu o abordare mult mai deschisă. Lucrarea este mult mai completă. Ea se constituie într-o teologie a Bibliei. Nu se referă la Sfintele Taine, ba mai mult, Hugo împarte lucrarea în două, după modelul biblic al Vechiului și Noului Testament. În prima parte sunt cuprinse 12 tratate (despre creație, cauză, Dumnezeu, restaurarea creației, întărirea credinței, faptele legii VT). A doua parte cuprinde 18 tratate pornind de la Hristos, Biserică, ierarhie, cult,viața creștină, și având ca finalitate desăvârșirea lucrurilor.

Deși în Istoria Dogmelor, Hugo este mai puțin penetrant decât Anselm, și chiar mai puțin profund decât Richard de Saint Victor, totuși simplitatea prezentării sale, elocvența sa, poate constitui un model pentru oricine dorește să cunoască teologia fericitului Augustin. Contempornii săi i-au acordat un titlu: „Alter Augustinus”. De Hugo se va apropia în mod deosebit Bonaventura în teologia scolastică franciscană mai veche. Victor nu se ridică la înălțimea lui Abaelard care rămâne normativ pentru scolastică și care a reușit să orienteze scolastica timpului său spre o creștere a autorității bisericești atât în prezentarea conținutului credinței, dar și in prezența sa în viața socială. Hugo de Saint Victor pune bazele unei teologii sistematice într-un spirit creștin.

4. Petru Lombardul (1100-1160)În contextul în care, Hugo de Saint Victor este urmat de Richard de Saint Victor, păstrând aceeiași linie

mistică în prezentarea teologică, apare Petru Lombardul care abordează o altă latură a operei lui Hugo de Saint Victor, și anume, încercarea de a sistematiza cunoașterea concentrată a Tradiței. A scris o lucrare intitulată „Sententiarum libri quatuor”, unde materialul patristic este organizat, ordonat, și va fi folosit ca un bun instrument pentru cercetarea teologică. Această lucrare folosește un stil asemănător lui Abaelard. Ideea care a stat la baza sentințelor lui Hugo de Saint Victor fost perfecționată de Petru Lombardul, care a ajuns mai târziu episcop de Paris, scriind patru cărți de sentințe.

În această lucrare de patru cărți, autorul a cercetat, a triat, a comparat, și a elaborat o ordine convenabilă pentru materialele Sfinților Părinți, în direcția dezvoltării gândirii teologice. Acest text, avea să fie folost ca model pentru lucrările teologice ale perioadei următoare, chiar până la sfârșitul secolului al XVI-lea, când a fost înlocui cu Suma lui Toma de Aquino.Petru Lombardul a folosit un principiu preluat de la Fericitul Augustin (din lucrarea „De Doctrina Chrirstiana”) și a stabilit principiul împărțirii în „Res et signa” și reușește să împartă cartea, în mai multe părți, după cum urmează:

Cartea întâio Despre Dumnezeuo Cele trei atribute principale corespunzând fiecăreia dintre persoane prin care Dumnezu intră în

contact cu lumea. Cartea a doua

o Despre originea divină a creaturiloro Căderea omului și îndepărtarea sa de Dumnezeu printr-un triplu păcat (păcatul primului om,

păcatul actual și păcatul originar) Cartea a treia

o Întrupareao Viața Harului concretizată în virtuțile tologice

Cartea a patrao Sacramentele.

Deficiențe ale cărții:1. Nu este reliefată eficient învățătura despre ființa lui Dumnezeu, iar autorul crește prea repede la substanța

concretă a lui Dumnezeu;2. Învățătura despre har este tratată numai în legătură cu primul om și cu ocazia păcatului.3. În prezentarea lui Dumnezeu ca trinitate, nu reiese clar ordinea și nu este riguros menținută;Bonaventura și Toma de Aquino aveau să corecteze mai târziu aceste greșeli în lucrările proprii. Petru

Lombardul este un autor de manuale care se distinge în două direcții: este primul care stabilește numărul celor șapte sacramente, și rămâne important pentru modul în care reprezintă Hristologia. Chiar dacă Sinodul de la Lateran (1179) combate anumite fraze din opera lui Petru Lombardul, totuși, acesta (și ucenicii săi) dezvoltă doctrina Hristologică. Logosul, ca ființă dumnezeiască imuabilă nu devine altceva la întrupare (își păstrează calitatea de Logos). Trupul și sufletul uman al lui Iisus sunt numai îmbrăcăminte a Logosului.

În concluzie, Scolastica a sistematizat metodic pentru teologia medievală, orientrea constitutivă spre tradiția dogmatică. După secolul al VII-lea, citatele din Sfinții Părinți au fost prezentate ca având o autoritate doctrinară, existând această formă de colecție în ceea ce existau, și anume, sentințe. Acestea cresc în importnță în secolele XI-XII datorită gradului înalt de organizare și reprezentare, datorită bogăției de idei doctrinare, la care le aduseseră Abaelardd și Hugo de Saint Victor, iar lucrările lui Petru Lombardul apărute la școala din Paris (după 1150), sunt exprimate armonis, într-un duh tradițional ortodox ( cu valorile avute înainte de separarea din 1054). Acestea au găsit o mare rezonanță în preocupările doctrinare al Bisericii în secolele XI-XII. Sentințele lui Petru Lombardul aveau să devină manuale în universități, și pe baza acestora, profesorii de teologie și-au dezvoltat propriile puncte de vedere în concordanță cu învățătura Bisericii.

Dogma Sfintei Treimi în prima perioadă a ScolasticiiÎn această perioadă se distinge prin contribuția la clasificarea învățăturii despre Sfânta Treime Anselm de

Canterbury. Scolastica face progrese în expunerea flosofică și aprofundată a adevărurilor religiei naturale, adică fundamentul de pornire în analiza învățăturilor religioase îl constituie revelația naturală și de aici se face trecerea la revelația supranaturală. Pentru că în abordarea filosofică, principiile fundamentale porneau de la natural la

supranatural. Scolasticii plecau de la simplu la complex, și în același timp, când ajungeau în partea superioară a studiului, deja, incet, mergeau pe linire revelațională exclusivă.

Cel puțin în prima perioadă a scolasticii, aceasta, nu a abordat rezolvarea misterelor creștinismului, pe care a încercat să le pătrundă cu rațiunea speculativă, reușind să construiască pe edificiul epocilor precedente. Anselm, denumit părintele scolasticii, are o predilecție pentru abordarea acestor mistere inpenetrabile de credință, încercând să le înțeleagă cu puterile sale.

În una din cele mai importante opere (Monologiul) el își propune studiul despre Dumnezeu în Treime, tratând aici și atributele lui Dumnezeu. Cu o perspicacitate înnăscută, el știe să găsească argumente, care, fără îndoială, că nu demonstrează conținutul dogmei cu o necesitate riguroasă, dar care se ridică deasupra monoteismului rigid.

În viziunea lui Anselm, definiția mai precisă a Cuvântului lui Dumnezeu și a raporturilor sale cu Dumnezeu depășește puterea rațiunii umane. Noi nu putem presupune cu rațiunea noastră că acest Cuvânt formează o persoană deosebită alături de Tatăl. Cel mult, poate să se afirme, că este mai ales propriu Cuvântului calitatea de a fi născut. Anselm nu vorbește despre a doua persoană a Sfintei Treimi ca o relație de filiație, ci ca de o cale prin care Dumnezeu Tatăl își exprimă iubirea față de creație. Nașterea Cuvântului din Tatăl indică egalitatea celor doi, și nașterea din Tatăl indică activitatea absolută a Tatălui și desăvârșirea nașterii. Mai mult, raporturile Tatălui cu Fiul, rămân o taină impenetrabilă. Tatăl este altul decât Fiul, și totuși, tot ceea ce se enunță despre unitate, trebuie să se enunțe despre cei doi. Cei doi se presupun reciproc, așa încât, Tatăl să fie numit ființa Fiului, și Fiul deoființă cu Tatăl. Fiu are prin naștere ființa din Tatăl, și prin urmare, ființa absolută și subzistența prin sine și ființa Tatălui nu o exclude a Fiului.

Formulele lui Anselm enunțate mai sus nu sunt exacte întru totul, cum ele ar fi fost, dacă el ar fi scris după Conciliul IV Lateran (1215). După acest conciliu, se stabilește că nu este o ființă care naște și care este născută, ci Tatăl care naște și Fiul care este născut. Meritul învățăturii lui Anselm este de a fi indicat ce facultăți și funcții ale sufletului omenesc reprezintă mai mult chipul lui Dumnezeu și simbolizează clar Sfânta Treime.

Erorile lui Abaelard despre Treime respinse de Hugo de Saint Victor și Bernard de ClairvauxAbaelard are două învățături greșite: una referitoare la Sfânta Treime, și a doua referitoare la libertatea

ființei lui Dumnezeu, deși el nu atacă în mod direct învățătura Bisericii. Putem recunoaște o oarecare asemănare între poziția lui Abaelard și cea a lui Origen. Ei amestecă speculațiile cu învățătura de credință fără a ajunge să formeze un sistem complet și logic. Scrierile lui Abaelard sunt un mozaic de adevăr și greșeală, și chiar a fost condamnat în anul 1141 printr-un Concilium din orașul Sens. Totuși, spre finalul vieții, ajunge să retracteze erorile sale.

Referitor la Sfânta Treime, Abaelard folosește multe inexactități, ajungând să determine cele trei persoane ale Sfintei Treimi în trei atribute ale lui Dumnezeu: puterea, înțelepciunea și iubirea. Acestea aparțin lui Dumnezeu, fără îndoială, dar în același timp aparțin fiecăreia dintre persoanele dumnezeiești. Dorind că combată triteismul, Abaelard cade în sabelianism, datorită faptului că el identifica aceste persoane dumnezeiești cu aceste trei atribute. Mai mult, Abaelard a inventat o gradație în proprietățile personale ale persoanelor treimice, care excludea egalitatea de ființă între persoanele dumnezeiești. Afirmațiile acestuia îi vor aduce foarte mult rău.

Istoria dogmelor nu detalizază alte afirmații ale lui Abaelard cu excepția celor de mai sus, și Bernard de Clairvaux îl combate în lucrarea De Erroribus Abael și se mulțumește să exprime dreapta credință despre Sfânta Treime și deofințiimea persoanelor Dumnezeiești, opunându-le speculațiilor și expresiilor eronate ale lui Abaelard.

Doctrina Trinitara a lui Petru Lombardul.Dupa ce Anselm de Canterbury a adus un spirit speculativ in gandirea teologica si o conceptie originala despre

dogme, Petru Lombardul continua intr-un trend ascendent eforturile de aprofundare a dogmelor. Avand o inteligenta vasta, Petru a scris 4 carti de Sentinte, constituindu-se intr-un manual clasic de teologie. A fost episcop de Paris intre 1159-1164, iar lucrarile sale vor constitui puncte de referinta pentru teologia apuseana a Evului Mediu. Doctrina sa despre Sf. Treime este expusa in prima carte plecand de la a 4- a distinctie (John Schwane). Vorbeste despre fiinta dumnezeiasca, exista in ea insasi, nu poate naste si nu e nascuta (aceasta formulare este atacata de Joachim de Fiore care, studiind Sentintele ajunge la concluzia ca Petru Lombardul stabilise un al 4-lea element in afara de Persoanele Trinitare.

Acest al 4-lea element era considerat fiind însăși fiinta dumnezeiasca ce conducea spre quaternitate. Acest Joachim de Fiore (1130-1202) nu intelege sa prezinte unitatea lui Dumnezeu si treimea Persoanelor intr-un ansamblu colectiv, asa cum mai multi oameni formeaza o comunitate. Aceasta inseamna practic o cadere in triteism si duce la disparitia unitatii numerice a fiintei dumnezeiesti.

Expresia lui Petru Lombardul e exacta in ceea ce priveste includerea triteismului. El resinge acuzatia lui Ioachim ca ar apara o paternitate. Dar in acelasi timp nici nu precizeaza in mod ortodox coexistenta celor 3

pesoane dumnezeiesti in aceeasi fiinta dumnezeiasca.Conciliul IV de la Lateran din 1215 a fost convocat pentru a transa aceasta controversa. Participantii la

acest conciliu au definit dogma trinitara dupa Petru Lombardul si au lasat sa se inteleaga ca aceasta era formula corecta. Se da un asa numit„decret dogmatic” care prezinta raportul Fiintei cu Treimea Persoanelor si face sa reiasa clar simplitatea lui Dumnezeu alaturi de treimea Persoanelor si alunga orice idee de triteism sau diteism. Nasterea din Dumnezeu se face din Tatal care ramane principiu activ numit „quod” (de la care) a impartasit Fiului propria fiinta dumnezeiasca ca principiu„quo” (spre cel care) fara a pierde nimic. Aceasta teza a fost preluata de la Fericitul Augustin din lucrarea „De trinitate” si pentru mult timp chiar daca nu este prezentata intr-o forma de finete, aceasta formulare a ramas reprezentativa pt. doctrina trinitara.

Doctrina hristologica in aceasta prima perioada a scolasticii.Pierre Abaelard a tratat Hristologia dupa modelul apusean avand la baza doctrina augustiniana. Trasatura

fundamentala a lui este o Persoana in doua firi sau naturi. Se evidentiaza faptul ca e accentuata imutabilitatea lui Dumnezeu iar intruparea nu trebuie sa implice un nou element, ci indicam un anumit nou efect al vointei Lui vesnice (expresia lui Rudolf Seeberg, vol II al Istoriei Dogmelor din 1997). In concluzie, Întruparea Lui nu trebuie inteleasa in sensul strict al cuvantului. Iar pentru modul unirii firilor Abaelard reproduce formula ortodoxa, dar da totusi o formla specifica gandirii. In acest punct, omul insufletit puternic a indicat o modificare necesara a invataturii Bisericii prin stabilirea unirii firii omenesti cu firea dumnezeiasca in sfera vointei sau a persoanei. Dar prin modul in care o prezinta aceasta unire a lasat impresia unei prezentari nestoriene.

Doctrina hristologica la Petru Lombardul.El abordeaza in sens dialectic doctrina hristologica. Va incerca sa explice intr-o anumita masura Taina

Întruparii. El va compune 3 incercari diferite in acest sens.In primul tratat, Petru Lombardul accentueaza Unirea Ipostatica. El presupune aici existenta in sine sau

subzistenta firii umane din momentul conceperii in Sfânta Fecioara Maria astfel incat aceasta fire e prezentata aici ca o existenta personala, care a devenit Dumnezeu nu prin schimbarea

firii umane in firea dumnezeiasca ci astfel incat in persistenta imuabila a fiecarei naturi particulare aceasta fire umana a devenit Dumnezeu. Pasajele din Fericitul Augustin folosite de Petru Lombardul indica bine daca se pastreaza„omul a devenit Dumnezeu”, dar „omul” revine adesea la Augustin pentru a indica firea umana.

In al doilea tratat, Hristos a fost numit „o persoana compusa”, in timp ce inainte de intrupare era o persoana simpla. Persoana Cuvântului este dupa Întrupare nu o persoana transformata, ci vesnica, dar a devenit prin Întrupare persoana unui om. Din partea Cuvantului lui Dumnezeu nu e nici o schimbare, numai la primirea vremii o fire umana a devenit o parte noua constitutiva a persoanei dumnezeiesti incat din cauza acestei parti noi se poate numi o persoana compusa. In acest sens, foloseste expresii din gandirea Sfintilor Parinti liniile directoare ale Fericitului Augustin: „firea umana a putut sa fie unita cu Dumnezeu in asa fel de a nu face din doua firi decat o Persoana”.

Al treilea tratat (a 3-a explicatie) arata ca sufletul uman si trupul omenesc nu sunt considerate ca unite in Hristos intr-o fire umana. Cuvantul dumnezeiesc nu ar fi facut decat sa se imbrace cu un suflet uman si un trup omenesc. De asemenea pentru aceasta explicatie Petru se foloseste de Fericitul Augustin. Teologii care au urmat lui Petru au fost mai severi in critica acestor lucrari ale lui Petru. De exemplu Bonaventura nu justifica niciuna dintre explicatii. El arata faptul ca prima explicatie tinde spre nestorianism, a doua explicatie admite o persoana compusa din doi termeni, aceasta presupunand o inclinatie nu numai spre un contact reciproc ci lasa impresia existentei unui al 3-lea element. Iar a treia explicatie, pt. ca firea umana nu trebuie inteleasa in Hristos ca un accident ci pt ca trupul omenesc si sufletul uman au format o fire unica.

Nestorianismul si adoptianismul ajung de la separarea elementului dumnezeiesc si omenesc la faptul ca nu se datoreaza firii umane a lui Hristos nici o adorare ci numai o venerare particulara. Petru Lombardul ia atitudine impotriva lui Bonaventura si afirma ca datorita unirii ipostatice lui Hristos ii este datorata o singura adorare si aceeasi

adorare ii este datorata firii umane a trupului Sau. Mai mult el recunoaste impecabilitatea neputinta de a savarsi

pacate.lui Hristos ca o consecinta a unirii ipostatice. Acest mod de considerare oarecum ortodoxa formala primeste specificul sau, pe de-o parte din dificultatea unirii rationale a dumnezeiescului cu omenescul iar pe de alta parte sub influenta hristologiei augustiniene.

DEZVOLTAREA METODEI TEOLOGICE LA ABAELARD, ANSELM DE CANTERBURY SI PETRU LOMBARDUL

Scolastica : teologia in perioada de la Anselm pana la Reforma (Evul Mediu tarziu)- particularitatea Scolasticii in aceasta perioada consta in prelucrarea logica si dialectica a teologiei, a invataturii mostenite din epocile timpurii

Istoria Dogmelor nu poate prezenta o istorie exhaustiva a aparitie metodei scolastice, nici sa observe in detaliu invataturile expuse de Scolastica pentru ca altfel ar intra in domeniul istoriei teologiei, in ansamblu

Istoria Dogmelor schiteaza teologia scolastica in masura in care ea a fost influentata in crearea de noi dogme (sacramente) sau in modificarea dogmei traditionale (augustiniene).

Istoria Dogmelor trebuie sa explice influenta reformatorilor si miscarilor anti- reformatoare (Conciliile Trident si Vatican) in formarea dogmelor.

Istoria Dogmelor trateaza Scolastica in sensul larg pentru a nu se tranforma intr-o istorie a Scolasticii. Scolastica studiaza dintr-un aspect vazut (o prelucrare independenta) Traditia invataturii mostenite. In aceasta prelucrare teologica, Scolastica intrebuinteaza filosofia.distinctia doctrina – invatatura

doctrina : impregnata de elemente de filosofie, a patruns elementul umaninvatatura: Traditie ancorata, explicata exclusiv pe temei revelational

Se poate face o comparatie intre modul in care teologii Bisericii Rasaritene au exprimat dogmele stabilite in timpul Sfintilor Parinti si Scolastica Apuseana care a incercat sa perfectioneze invatatura mostenita, fundamentandu-se pe principiile scolastice.

Teologia rasariteana actualizeaza modalitatile de intelegere ale invataturii, fara a interveni in continutul sau.Teologia apuseana, in contextul Scolasticii, incearca sa descopere sensuri noi ale Invataturii, aducand uneori

atingere si fondului acestor invataturi.Anselm are ca punct de gandire rational asupra articolelor de credinta, credinta vie, traita, exeperimentata.

Meditatia si speculatia filosofica vin sa completeze aceasta credinta.vie. Desi a plecat de la autoritatile de invatatura ale Bisericii, Anselm a vrut sa ajunga la o intelegere rationala, conceptuala, a credintei. El a vrut sa demonstreze ca in continutul ei, credinta poate fi si un adevar rational. El a plecat de la filosofia realista, exprimata in platonism si apoi augustiniana neo-platonica. Anselm s-a ridicat impotriva nominalismului roschelinian. Pentru doua secole el reuseste sa se impuna prin aceea ca nominalismul nu poate fi acceptat. El a fost ajutat in aceasta lucrare si de faptul ca Roschelin insusi s-a discreditat prin faptul ca a ajuns la triteism eretic. In concluzie, teza fundamentala a lui Anselm a fost aceea ca invataturile de credinta ale Bisericii sunt demonstrabile cu ajutorul ratiunii. Astfel, Anselm a demonstrat acest principiu in cunoscutul sau argument ontologic despre Dumnezeu.

Argumentele privind existenta lui Dumnezeu pote fi : istoric, cosmologic, teleologic (Doctrină potrivit căreia totul în lume a fost creat de Dumnezeu pentru a servi omului; Concepție filozofică care consideră că orice fenomen sau proces din natură are un scop prestabilit; finalism), teologic, ontologic

Metoda teologica scolastica folosita de Pierre AbaelardAbaelard are meritul fundamental de a fi introdus in metoda teologica sistemul dialectic. (cauza-efect)

minunile : depasiri ale legilor firii cu scop religios-moral (sa creada oamenii) in VT, NT, contemporaneitate : sunt conceptii diferite referitor la minuni

VT: minuni foarte concrete - oamenii ii cereau lui Moise: spune Dumenzeului Tau ; oamenii aveau nevoie de minuni dar aceste minuni nu produceau transformari in natura lor

NT: in situatii speciale; Mantuitorul arata omenitatea Sa (a lacrimat) profetice: imediat, pentru proslavirea lui Dumnezeu (ex invierea lui Lazar)

Minunile trebuie contextualizate; minunile, datorita incarcaturii lor spirituale produc schimbari in viata oamenilor.Cauza problemelor: pacatul, deci trebuie rezolvata problema spirituala care duce la rezolvare problema trupeasca

Abaelard introduce sistemul dialectic. El incearca sa uneasca autoritatea cu ratiunea. (autoritatea=institutie care poate emite dogme = Biserica) si credinta cu stiinta.

In lucrarea sa, Sic et non! (Da si nu !), Abaelard se inspira din Traditia crestina dar adauga formule luate tot din Traditia crestina care par sa se contrazica cu primele. El intervine sa concilieze cele 2 pozitii. Aceasta conciliere, din punctul lui de vedere, are loc pe 3 cai:examinarea istorico-critica a afirmatiilor si cercetarea contextului in care apar;

impartirea in grade a utoritatilor, considerand ca Sfanta Scriptura este singura infailibila in timp ce unii Parinti ai Bisericii au putut sa greseasca

Protestantii au plecat de la probleme administrative si au extins; de la anti- clericalism, de la institutionalizare execesiva, abuzurile Bisericii Romano-Catolice, si au ajuns la o simplificare extrema. Abaelard nu abordeaza protestant ci respecta Traditia Bisericii.

Plecand de la faptul ca ratiunea si credinta in fundamentul lor nu se pot contrazice reciproc, deoarece pleaca din acelasi izvor= Adevarul dumnezeiesc, el incearca elucidarea adevarului cu ajutorul ratiunii si a principiilor rationale-generale.

Hugo de Saint Victor si Richard de Saint VictorAu condus Scoala din Paris; ei revin pe linia lui Anselm si fac o incercare interesanta: unesc

speculatia rationala cu trairea contemplativa. In lucrarea sa, De sacramentis Christianae fidei (Sacramentele credintei crestine) Hugo face prima prezentare de ansamblu a Dogmaticii Scolasticii (dogmatica, ca rezultat al exprimarii cu ajutorul principiilor scolastice)

In aceasta lucrare el urmareste o ordine a Istoriei mantuirii. Meditatia apartine rugaciunii, inseamna o cautare a adevarului, avand drept scop iubirea fata de Dumnezeu. Contemplatia presupune ca dorinta a fost invinsa si lumina adevarului lumineaza sufletul.Odata cu Petru Lombardul se incheie Scolastica mai timpurie. El aranjeaza materialul dogmatic in 4 parti principale:

1. despre Dumnezeu;2. despre Creatie;3. despre Intruparea Cuvantului si Restaurarea neamului omenesc;4. despre Sacramente.

Lucrarea se numeste Sententiarum libri quator. El foloseste cu prudenta metoda dialectica a lui Abaelard si face deosebire intre elementele credintei accesibile ratiunii si cele supra-rationale. Petru isi exprima o oarecare neincredere in dialectica. Aceasta lucrare va deveni cel mai cunsocut material de dogmatica in timpul Evului Mediu.

Invatatura despre mantuire in prima perioada a Scolasticii.

Invatatura despre Hristos la AnselmIn mod natural, invatatura ortodoxa prezinta adevarul de credinta; doctrina apuseana urmareste

demonstrarea si interpretarea dogmatica a dogmei crestine. De aceea, invatatura Sfintilor Parinti ramane fundamentala in intelegerea invataturii hristologice.

Anselm este cel care a facut din dogma Intruparii un subiect deosebit pentru speculatii teologice. In acest sens (referitor la dogma hristologica) el scrie o lucrare in 2 parti: Cur Deus homo (De ce S-a facut Dumnezeu Om) si din dorinta de a explicaprincipalele Taine ale crestinismului, el deschide calea Scolasticii. in contextul in care se raspandise adoptianismul (Felix de Urgel, Spania).

Anselm este interesat de modul in care se poate demonstra o necesitate sigura a Intruparii lui Hristos si satisfactiei. El foloseste in acest sens ratiunea teologica, adica cea activata de credinta, si in lucrarea sa, Cur Deus homo, el incearca o prezentare coerenta a impacarii sau a problemei Intruparii. Este preocupat sa arate ca intre invatatura despre Intrupare si cea despre impacare om cu Dumnezeu este o necesitate logica. Anselm pleaca de la un fundament si anume: din care motiv de constrangere Dumnezeu S-a facut Om si prin moartea Sa, pe care o credem si o marturisim, a dat lumii viata , cand El ar fi putut face asta fie printr-o alta persoana (inger sau om) sau prin simpla vointa Sa.

Prezentarea are forma unui dialog ucenic, Boso, cu Anselm care-i raspunde. Invatatura despre satisfactie are la Anselm un fundament cosmologic si al istoriei mantuirii. Dumnezeu, in intelepciunea si in iubirea Sa, a hotarat din vesnicie sa intemeieze o Imparatie a fiintelor rationale care sa asculte de vointa Lui si sa traiasca sub stapanirea Lui. Dupa o cadere care a avut loc in lumea ingerilor, numarul fiintelor spirituale care urmau sa intre in aceasta Imparatie s-a micsorat si oamenii sunt creati pentru a constitui o inlocuire a ingerilor cazuti. Prin neascultarea lor oamenii se indeparteaza de Dumnezeu si prin aceasta are loc o tulburare a intregii ordini dumnezeiesti din Univers si Dumnezeu e lipsit de onoarea Sa. Aceasta inseamna nu numai o lezare personala ci si o incalcare a Majestatii divine, prin incalcarea ordinii stabilite de Dumnezeu in lume.

2 cai:

Rezolvarea acestei situatii adica refacerea relatiei om- Dumnezeu se poate face pe1. prin pieirea omului si a Creatiei -> distrugerea planului lui Dumnezeu;2. satisfactia- nu data de oameni deoarece omul nu e neprihanit -> satisfactia nu ar fi fost desavarsita-> necesitatea

lui Hristos Intrupat. Dumnezeu adevarat poate rascumpara vina omului.Anselm considera satisfactia lui Hristos si din punctul de vedere al meritului, prin aceea ca opera

mantuitoare a lui Hristos e mult mai mare decat greutatea pacatului. Impecabilitatea Mantuitorului: lipsa pacat stramosesc + lipsa oricarei forme de pacat (rautate); la acestea se adauga omenitatea Lui . Anselm avea viziunea despre Hristos ca este orientat spre omenitate.

In timp, aceasta teza a meritelor lui Hristos fusese respinsa de Sfantul Grigorie de Nazianz, suferind modificari ulterioare si dupa Anselm. Acest lucru s-a vazut prin aceea ca teologa apuseana nu lasa meritele in plus in legatura cu Hristos ci le transfera Bisericii care le administreaza. Intr-un anumit context, cand in Perioada medievala, aceasta relatie juridica exteriorista dintre om si Dumnezeu e administrata exclusiv prin Institutia Bisericii, din ratiuni independente de invatatura de credinta, se transforma in teoria meritelor prisositoare. Aceasta teorie va fi combinata si cu meritele sfintilor Bisericii, deoarece acestia aveau mai multe decat le erau necesare pentru propria mantuire. Teoria lui Anselm anticipeaza metoda scolastica incercand sa combine demonstratia logica cu principiile juridice. Acest argument e bazat pe maxima legala germana : Pedeapsa sau satisfactie ! (aut pena, aut satisfactio) .

E interesanta incercarea lui Anselm de a demonstra existenta firii dumnezeiesti in Hristos din opera Sa (a lui Hristos). Deoarece teologia greaca veche, cand vorbeste despre opera lui Hristos, în anumite conexiuni, are in minte lucrarile Sale indumnezeitoare, Anselm gandeste sa dovedeasca necesitatea dumnezeirii din Patimile si Moartea Sa.

Anselm accentueaza dumnezeirea lui Hristos atat in mod extern (ca si dogma) dar o si intelege ca necesitate interna.

Greseli ale lui Anselm in acest tratat:1. Anselm recunoaste doar o relatie simpla Dumnezeu-om, ca a unui subiect fata de regula sa legala, nu relatie

intima, personala;2. mantuirea e bazata unilateral pe moartea lui Hristos, cu influente juridice despre satisfactie, acestea fiind

considerate ca o contributie materiala;3. nu e clara legatura dintre viata activa si Patimirea lui Hristos;4. nu este exprimat clar transferul beneficiilor operei lui Hristos catre Biserica;5. Anselm mentioneaza ideea unei schimbari in atitudinea lui Dumnezeu fata de pacatos, ce nu poate fi clara din

punct de vedere religios prin metoda folosita de Anselm. (metoda lui Anselm=demo logica + principii juridice)

Conceptia lui Pierre Abaelard despre mantuireSpre deosebire de Anselm, Abaelard vede diferit invatatura despre pacat. El considera ca moartea lui

Hristos e mantuitoare in sensul ca trezeste iubirea noastra si sterge pacatele noastre. Totodata, Abaelard acorda o importanta deosebita vietii lui Hristos si propovaduirii Lui. Astfel, el arata cum omul primeste impacarea. Iertarea ni se daruieste noua prin faptul ca exemplul lui Hristos trezeste iubirea. Aceasta conceptie nu s-a impus in timp in Evul Mediu, conceptia dominanta se refera la faptul ca impacarea ni se acorda noua prin Sacramente ca un har revarsat.

Invatatura lui Abaelard despre impacare a fost preluata si de Albrecht Ritschl, care vorbeste despre 2 tipuri fundamentale ale invataturii: tipul anselmian si tipul aberlardian.

Ritschl sintetizeaza cele 2 conceptii. Abaelard afirma ca Hristos nu a murit pentru a da satisfactie lui Dumnezeu ci doar ca Jertfa, Viata, Patima lui Hristos sunt un exemplu prin care se trezeste in om iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Relatia lui Dumnezeu cu omul nu trebuie sa se schimbe ci ea trebuie sa fie mereu bazata pe iubire iar opera lui Hristos transforma ura si egoismul din om in iubire.

Invatatura lui Petru Lombardul despre mantuireSpecificitatea lui Petru privind mantuirea e ca el a reluat diferitele succesiuni de idei ale Traditiei si a

cautat sa le echilibreze intr-un rezumat. Referitor la impacare el ia in calcul toate cuvintele principale ale Traditiei despre opera soteriologica a lui Hristos, ca de exemplu eliberarea de “cel rau”, satisfactia meritelor, purtator al pedepsei pacatului si, precum Abaelard si Hugo, el respinge teoria despre dreptul “celui rau” conform careia dupa caderea ingerilor si caderea omului, ingerii rai au drept de putere asupra omului ce nu poate fi … a justifica bine-rau, moarte-viata .

Punctul principal pentru Petru e meritul satisfacator pe care Hristos l-a dobandit. Meritul lui Hristos a fos suferit pentru toti oamenii dar activ numai pentru cei predestinati. Preia ideea predecesorilor sai ca Hristos a suferit pedeapsa noastra. Moartea lui Hristos reveleaza iubirea lui Dumnezeu si trezeste iubirea reciproca. El chiar afirma: “Moartea lui Hristos ne face drepti cand aceasta iubire se trezeste in inimile noastre”. In final, Petru respinge ideea necesitatii rationale a unei impacari prin satisfactia lui Hristos.Concluzii referitoare la teoria despre mantuire :

1. Hristos a meritat eliberarea pentru noi prin meritul mortii Sale deoarece patima indurata de El lucreaza pentru eliberarea noastra;

2. Moartea Sa a trezit in noi iubirea si prin aceasta noi suntem indreptati si eliberati.Lui Petru Lombardul ii datoram si introducerea conceptiei despre meritul lui Hristos si a indurarii

pedepsei.Observam, totusi ca ideea de mantuire nu a ajuns intr-o forma fixa si completa in aceasta perioada dar

elementele componente au fost elaborate distinct.

SFANTA EUHARISTIE IN PRIMA PERIOADA A SCOLASTICII

Referitor la Sfanta Euharistie: una din cele mai importante controverse in sec. XI in contextul in care incepusera sa fie obiectii vis-à-vis de transformarea elementelor euharistice la sfintire.

Acest punct de vedere a fost exprimat in mod deosebit de Beranger de Tours (n.998 +1088). Dupa el, din punct de vedere teologic controversa a fost dezvoltata de Radbertus (785-865) care a avansat si ideea ca Hristos, Trupul Lui, a fost impartit in multe parti egale, din care era facuta ostia. (impartirea Trupului lui Hristos se numeste reprezentarea simpla a lui Hristos in Sfanta Euharistie). Beranger mergea pe linia uagustiniana si acorda elementelor euharistice o perspectiva spirituala noua in sensul ca primirea de catre credinciosi a lui Hristos euharistic (mai multe parti ale ostiei) constituie semne, garantii, chezasii, pentru primirea lui Hristos ceresc. Elementele euharistice raman in substanta lor ceea ce sunt dar devin in acelasi timp si purtatoare de har al Dumnezeului Celui nevazut. Observam aici ca se urmareste aceeasi doctrina scolastica de a-L imparti pe Hristos in Hristos al istoriei si Hristos al gloriei.

In Evul Mediu Timpuriu, controversa aceasta privind Euharistia a constituit o baza de discutii pentru urmatoarele abordari apusene de tip realist, privind prezenta lui Hristos in Euharistie.

Scolastica are trei poziții referitoare la transformarea materiei euharistice:a. transformare realistab. transformare simbolistac. transformare analogica sau folosind metoda analogiei in explicarea transformarii.

Dezbaterea teologica continua, primeaza ideea transformarii realiste si la jumatatea sec. XI se contureaza o abordare dialectica in intelegerea Euharistiei. Practic, disputa respectiva consta in faptul ca Beranger pe la anul 1050, intr-o scrisoare catre Episcopul Lanfranc de Canterbury, a luat apararea unei scrieri despre Euharistie a lui Latramnus (un specialist al vremii) considerand ca lucrarea i-ar apartine lui Johannes Scotus. Beranger afirma ca painea si vinul prin sfintire devin sacramentul Trup si Sange al lui Hristos dar aceasta nu presupune o transformare substantiala a painii si a vinului. Sacramentul Euharistic constituie Trupul si Sangele lui Hristos. Ceea ce e esential in sacrament nu se primeste prin Impartasire, referindu-se la faptul ca omul, cu sufletul sau, se consacra Patimii si Mortii lui Hristos. Astfel, numai cei credinciosi se pot impartasi de darul sacramentului.

Dezbaterea se complica prin aceea ca Beranger nu accepta conceptia realista ca in paine si vin e Insusi Hristos real. Daca Trupul lui Hristos e neimpartit in ceruri, se intreaba el, cum ar putea deci ca painea din acest Trup sa se ofere pe diferite altare ? (painea=aspect prezenta reala a lui Hristos in Sfanta Euharistie)

Cardinalul Hildebrand si mai tarziu Papa Grigorie VII (1073-1085 a fost papa) au vrut sa protejeze pe Beranger dar el in 1050 a fost condamnat de un sinod din Roma iar in anul 1059 Papa Nikolaus II (1059-1061) l-a chemat pe Berenger sa-si retraga erezia. Hildebrand a reusit sa se impuna inca mult timp desi intre timp, in 1069, Lanfranc a scris lucrarea De Corpore et Sanguine Domini impotriva lui Berenger (Despre Trupul si Sangele Domnului). In cele din urma papa Grigorie VII il cheama iar la Roma si in 1079 il pune din nou sa-si retracteze erezia.

O alta controversa a avut ca subiect transubstantia pusa in circulatie de Radbertus Paschasius . Se ajunge la forme total diferite cum ar fi: manducatio infidelium, o forma de realism cras, dur, asa incat notiunile obisnuite au fost puse in umbra si s-a ajuns sa fie recunoscuta prezenta lui Hristos in intregime in savarsirea Euharistiei.

Acum incep sa fie folositi si termenii de substanta si accidenti iar speculatia incepe sa se ocupe de obiectivitatea Trupului lui Hristos.

Initial, termenul de transubstantiere se introduce de Hildebert de Tours, la inceoutul sec XII, si argumentul suprem este intotdeauna cel al vointei atotputernice a lui Dumnezeu.Aceasta doctrina a transubstantierii e prezentata dogmatic pentru prima oara in Conciliul Lateran IV din1215 ; aici a fost elaborata o noua invatatura de credinta, considerat cel mai puternic inainte de Conciliul Tridentin (1545-1563) si dupa Sinodul de la Niceea.

Transubstantierea e consolidata de Papa Inocentiu III (1198-1216) si stabileste clar ca : „painea din Euharistie prin puterea dumnezeiasca se transforma in Trupul lui Hristos si vinul in Sangele lui Hristos”.

Acestea sunt cele 2 mari controverse ale doctrinei Euharistiei in perioada Scolastica.

A DOUA PERIOADA A SCOLASTICII

Sec XIII – in aceasta perioada se contureaza o sinteza intre filosofia antica si credinta crestina; Scolastica are meritul de a fi asezat in forme stabile doctrina Bisericii.E o perioada in care stiinta ia un avant deosebit, sunt mari descoperiri si se raspandeste aplecarea spre studiu.

Dupa 1200, Universitatea din Paris devine un oras international pentru formarea teologica, ordinele cerșetorilor (franciscani și dominicani) care apar in lumea apuseana au creat premise pentru studiul teologic erudit.

In aceasta perioada e aprofundata si cunoasterea filosofiei neoplatonice si a celei aristotelice pe filiera araba. ex Comentariile lui Averroes (980-1037) si Avicenna (1126- 1198) traduse si in latina au influentat Apusul marcat de folosofia aristotelica. Filosofia incepe sa fie folosita pentru a justifica dogma. Incepe diferentierea scolilor franciscana si dominicana. Ambele folosesc pe Aristotel dar franciscanii pastreaza mai mult traditia augustiniana platonica. Ei capata o amprenta realista evidenta.

Teologia incepe sa-si insuseasca premisele aristotelice asa cum vedem in concepte: forma, materie, act, potenta, descriere virtuti etc. Sunt create sinteze memorabile intre teologie si filozofie, intre cerdinta si ratiune. Invatatura teologica e axata pe analiza textului biblic dar au loc disertatii pe probleme dogmatice. Traditia biblica augustiniana introduce o noua viziune despre lume, care se formeaza prin filosofia aristotelica si neoplatonica.

In a doua perioada a Scolasticii, dialectica foloseste filosofia in prezentarea doctrinei iar prelucrarile rationale incep sa capete o independenta fata de cele de credinta. (domenii cu preocupari specifice)

Teologia dezvoltata de Fer Augustin (apoi Bernard de Clairvaux) cultivata in abatiile catolice incepe sa-si dea roade si in Universitatile publice infiintate recent (Scolastica Medie).

Incepe o lupta impotriva filosofiei arabo-aristotelice, respectiv de curatare a doctrinei crestine de elementele pur filosofice. In acest sens Toma d’Aquino si Bonaventura ajung sa creeze opere cu circulatie aproape universala in lumea crestina. In concluzie, putem spune ca in acea epoca s-au distins urmatoarele:

1. continua elementele perioadelor anterioare, in perceptia doctrinara;2. extinde punctul de vedere al Bisericii tinzand spre unitate in aceeasi prezentare;3. erorile sunt combatute cu mai multa consecventa;4. se face o aplicare mai larga atat a dialecticii lui Aristotel cat si a fondului filosofiei lui Aristotel dar mai ales le

leaga de Sfintii Parinti (greci)5. folosirea la maximum a formei scolastice de prezentare bazata pe dialectica;6. este cultivat un limbaj simplu, precis, iar lucrarile aparute in aceasta perioada sunt considerate clasice pentru

spiritualitatea apuseana.

In sec XIII Biserica Apuseana a conturat o prezentare doctrinara avand patru surse fundamentale :1. Sfanta Scriptura si Hotararile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice;2. Augustinianismul;3. Dezvoltarea sistemului bisericesc dupa sec IX;4. Filosofia aristotelica.

Evul Mediu evidentiaza doi poli de interes pentru teologi:- harul- meritul-

Scolastica a urmarit trei mari obiective:1. a prelucra stiintific articolele de credinta si a le pozitiona in interiorul liniei trasate in jurul sacramentului si

meritului;

2. a desavarsi formarea invatataurii despre sacrament (Petru Lombardul);3. a acomoda principalele lucrari ale Bisericii cu Augustinianismul.

Perioada cu adevarat creatoare a Scolatisticii apare intre 1230-1300. ex Guillaumes de Paris, Guillaumes de Auxerre iar franciscanul Alexandru de Hales (1185-1245) face trecerea spre perioada scolastica.

Remarcam ca Scolastica atinge culmi deosebit de inalte prin Albert cel Mare (el pune filosofia aristotelica in slujba teologiei – e meritul lui). Apoi, Alexandru de Hales, care e autorul celei mai mari Sume teologice , desi in speculatiile sale are tendinta platonica. Ca mai apoi, Bonaventura, doctor seraficus, Toma d’Aquino, dr angelicus, sa desavarseasca aceste directii stabilite de inaintasii lor.

Alexandre de Hales (1185-1245) – Suma Teologiei cea mai mare din Apus, cea mai intinsa dar e inferioara Sumei teologice a lui Toma d’Aquino (care e mai precisa in notiuni teologice) .

Bonaventura (1221-1271) – devine succesorul lui Alexandru de Hales ; a scris opera Comentariu asupra sentintelor in care se distinge prin varietatea expresiilor superioara aclora scrise de Alexandru, iar prin originalitate si prin vederi de ansamblu il depaseste si pe Toma d’Aquino ; opera Breviloquium Theologiae Veritatis in care concluzioneaza ca intregul drum al vietii e in Dumnezeu.

Reprezentantii Scolii dominicane 1. Albert cel Mare2. Toma d’Aquino3. Duns Scotus

1. Albert cel Mare – restaureaza filosofia aristotelica; erudit teolog, in sistematizare si claritate e depasit numai de Toma d’Aquino; a avut preocupari exegetice si comentarii ale altor lucrari; a scris si el o Suma teologiae ; a fondat Scoala dominicana ; este doctor universalis

2. Toma d’Aquino – 1225 – 1274 discipol al lui Albert cel Mare si e reprezentantul principal al Scolasticii clasice. El este pentru Scolastica ceea ce este Fericitul Augustin pentru Parintii Bisericii Apusene . Accentueaza cunoasterea Sfintei Scripturi, a Traditiei si pana in sec XVI e normativ.

Dintre operele lui mentionam :

1. Marele comentariu asupra lui Lombardus – in care analizeaza Sentintele lui Lombardul , dateaza 1254-1256 , cand a fost profesor la Paris Scriptum super Sententiis2. o colectie de monografii dezvoltate, 33 de intrebari in 400 de articole.

Quaestiones disputatae

De spiritualibus creaturis; De unione Verbi; De veritate; De potentia De anima; De malo; De virtutibus

Toma stabileste in aceste lucrari un fel de cheie prin care pot fi intelese celelalte lucrari ale sale: ex despre rau, spiritualitatea creaturilor etc.3. Summa contra gentiles (impotriva neamurilor) - foloseste puncte de vedere filosofice vis-a-vis de teologie; combate necredinta; cuprinde 4 carti4. cea mai importanta opera: Summa Theologiae – - contine adevaratul sistem de gandire al lui, intr-o prezentare organica si condensata

- se sfarseste prin sacramentul pocaintei- nu a fost terminata; restul a fost completat de o mana straina, prin elevul sau Reginald Von Piperno- este scrisa in 3 parti

1. doua subparti despre fiinta lui Dumnezeu si despre Dumnezeu cauza creaturilor2. despre miscarea creaturilor rationale spre Dumnezeu ; doua subparti: in general si speciale3. despre Hristos : Persoana, viata , lucrari ; sacramentele lui Hristos pana la sacramentele pocaintei

3. Johannes Duns Scotus 1270-1308 doctor subtilis, mare perspicacitate in a analiza critic lucrarile aparute in sec XIII. Nu a elaborat o lucrare dogmatica sistematica deoarece are un stil opac , difuz.

Opera: Marele Comentariu de la Oxford asupra lui Lombardus; Opus oxoniense sau Ordinatio; Quaestiones Quodlibetales 12 volume; analoage cu Quaestiones disputatae ale lui Toma d’Aquino .

Diferenta dintre Toma d’ Aquino si Duns Scotus este ca Toma are o conceptie strict organica in timp ce Scotus, cu distinctiile sale, rupe unitatea organica fara sa bulverseze ca nominalistii legatura si viata partilor intre

ele.Scotus sustine primatul vointei asupra ratiunii (ca Schopenhauer 1788 – 1860) chiar daca e fidel filosofiei

aristotelice si se afla in traditia augustiniana.Concluzie: Reprezentantii Scolii franciscane si domincane raman normativi pentru Scoala apuseana, operele

lor devin puncte de referinta pentru gandirea apuseana, in general.

1. VECHIUL TESTAMENT2. Facere 2:7 - Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a

făcut omul fiinţă vie.

3. Ieșire 3:14 - Atunci Dumnezeu a răspuns lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt". Apoi i-a zis: "Aşa să spui fiilor lui Israel: Cel ce este m-a trimis la voi!"

4. Psalmi 38:7 - Iată, cu palma ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimic înaintea Ta.

5. Psalmi 104:1 - Lăudaţi pe Domnul şi chemaţi numele Lui; vestiţi între neamuri lucrurile Lui.

6. Ecclesiastul 12:7 - Şi ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat.

7. Isaia 53:6 - Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre ale tuturor.

i. 53:8 - Întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune? Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui! Pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.

8. Isaia 61:1 - Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate.

9. Iezechiel 18:22 - Nu se vor pomeni deloc nelegiuirile pe care el le va fi făcut, ci va trăi pentru dreptatea pe care va fi făcut-o.

10. Miheia 5:1 - Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei.

11. Zaharia 9:9 - Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei.

12. II Macabei 7:28 - Rogu-te, fiule, ca, la cer şi la pământ căutând şi văzând toate cele ce sunt într-însele, să cunoşti că din ce n-au fost le-a făcut pe ele Dumnezeu şi pe neamul omenesc aşijderea l-a făcut.

a. NOUL TESTAMENT13. Matei 19:4 - Răspunzând, El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?

14. Luca 15:10 - Zic vouă, aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.

15. Ioan 15:26 - Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.

16. Fapte 17:26 - Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor,

17. Romani 4:7 - "Fericiţi aceia, cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s-au acoperit!

18. I Corinteni 2:14 Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte.

1. 2:15 Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni;

19. II Corinteni 3:17 - Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.

20. Galateni 4:4 - Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege,21. 6:14 - Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este

răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!

22. I Tesaloniceni 5:22 - Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului.

23. Evrei 1:14 - Îngerii oare nu sunt toţi duhuri slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?24. 4:12 - Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la

despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii,

25. Iacov 2:26 - Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este.

26. Apocalipsa 8:3 - Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului.