suport curs diversitate 2012 - edrc√ Organizarea politică a lumii, adică împărţirea globului...

Acomodarea diversităţii

Egalitate de şanse şi de gen, nediscriminare, acceptarea diversităţii și incluziune socială

SUPORT DE CURS

2012

2

Cuprins

Cunoştinţe de bază privind diversitatea etnoculturală ________________________________4

Ce este diversitatea ________________________________________________________________ 4

Forme ale diversităţii ______________________________________________________________ 4

Surse ale diversităţii etnoculturale ___________________________________________________ 5 Imigranţii _______________________________________________________________________________ 5 Minorităţile naţionale ______________________________________________________________________ 6

Diversitatea culturală în cifre _______________________________________________________ 6 Diversitatea etnică ________________________________________________________________________ 6

Diversitatea etnică cu caracter istoric în Europa_______________________________________________ 6 Diversitatea etnică produsă de migraţie în Europa Occidentală ___________________________________ 7

Diversitatea lingvistica_____________________________________________________________________ 7 Diversitatea religioasă _____________________________________________________________________ 8 Alte surse de diversitate ____________________________________________________________________ 8

Consecinţele diversităţii etnoculturale ________________________________________________ 9 Diversitatea etnoculturală ca sursă de creativitate ________________________________________________ 9 Diversitatea etnoculturală ca sursă de conflicte__________________________________________________ 9

Concepte introductive ____________________________________________________________ 10 Identitate etnică, identitate naţională _________________________________________________________ 10 Conceptul de minoritate etnică, naţională, lingvistică sau religioasă ________________________________ 11 Multiculturalitate, interculturalitate __________________________________________________________ 12

Diversitate etnoculturală în România________________________________________________ 13

Surse ale diversităţii etnoculturale în România________________________________________ 13

Tipologia minorităţilor etnice din România___________________________________________ 14

Cadrul legal și instituţional privind protecţia minorităţilor naţionale din România ________16

Cadrul legal_____________________________________________________________________ 16 Actele şi tratatele internaţionale la care România a aderat ________________________________________ 16 Constituția României _____________________________________________________________________ 18 Dreptul la utilizarea limbii materne __________________________________________________________ 19

Dreptul la folosirea limbii materne în raporturile cu autorităţile publice ___________________________ 20 Dreptul la folosirea limbii materne în public ________________________________________________ 21

Dreptul la reprezentare în Parlament _________________________________________________________ 22 Instrumente legale menite să contribuie la îmbunătăţirea situaţiei romilor____________________________ 22

Cadrul instituțional ______________________________________________________________ 23 Departamentul pentru Relaţii Interetnice (DRI) ________________________________________________ 25 Agenţia Naţională pentru Romi (ANR) _______________________________________________________ 27 Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale (ISPMN)____________________________ 29 Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) _____________________________________ 30 Avocatul Poporului ______________________________________________________________________ 32 Structurile ministerelor care au direcţii pentru problematica minorităţilor ____________________________ 36

Ministerul Educaţiei - Direcţia Generală Învăţământ în Limbile Minorităţilor şi Relaţia cu Parlamentul__ 36 Ministerul Culturii şi Cultelor ____________________________________________________________ 36

3

Agenţia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ___________________________________________ 37

Concluzii _______________________________________________________________________ 37

Egalitatea de şanse şi nediscriminarea ___________________________________________39

Definiţia discriminării şi concepte ale egalităţii de şanse ________________________________ 39

Legea cadru privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare __________ 40 Definiţii legale __________________________________________________________________________ 40 Interpretarea definiţiilor ___________________________________________________________________ 41

1. Discriminarea directă şi indirectă _______________________________________________________ 41 2. Dispoziţia de a discrimina _____________________________________________________________ 45 3. Hărţuirea __________________________________________________________________________ 45 4. Discriminarea multiplă _______________________________________________________________ 45 5. Victimizarea _______________________________________________________________________ 45 6. Discriminarea prin asociere____________________________________________________________ 45

Domenii de aplicare ______________________________________________________________________ 46 Excepţii de la interzicerea tratamentului diferenţiat _____________________________________________ 46

1. Măsura afirmativă ___________________________________________________________________ 46 2. Alte excepţii prevăzute de O.G. nr. 137/2000______________________________________________ 47

Concepte ale managementului diversității: integrare, incluziune socială, marginalizare ____48

Integrarea ______________________________________________________________________ 48

Incluziunea socială _______________________________________________________________ 48

Marginalizarea socială ____________________________________________________________ 50

Excluziune şi inechități____________________________________________________________ 51

Managementul diversității in contextul dezvoltării durabile___________________________52

Noțiunea de bună guvernare _______________________________________________________ 52

Caracteristicile bunei guvernări ____________________________________________________ 54

Noțiunea de participare echitabilă __________________________________________________ 55

Economia socială ca formă de incluziune socială___________________________________61

Economie socială prin parteneriate public-private _____________________________________ 62

Glosar termeni ______________________________________________________________63

Bibliografie _________________________________________________________________65

4

Cunoştinţe de bază privind diversitatea etnoculturală

Ce este diversitatea Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, diversitatea este caracterul sau

însușirea a ceea ce este divers, prezintă aspecte sau trăsături variate, diferite. În societate, diversitatea este o proprietate inerentă care rezultă din unicitatea și

complexitatea indivizilor, din specificitatea entităţilor şi capacitatea acestora de a fi diferite faţă de altele. Acest sens rezultă şi din etimologia cuvântului, care vine din latină: "diversitas" înseamnă ceva care este eterogen sau dispersat, dar variat şi pluralist.

Deşi termenul ca atare este neutru, fiind asociat cu o realitate incontestabilă, interpretarea şi utilizarea sa depinde de opţiuni ideologice şi de valorile prin care se legitimează. Tendința comunităților politice spre omogenitate a dus dealungul istoriei la nenumărate cazuri de excluziune, încercări de eliminare a acesteia și discriminare în baza caracteristicilor naturale ale persoanelor (trăsături fizice, gen, rasă) sau a celor culturale (limbă, etnie, religie). Diversitatea inerentă societății umane a generat însă și modalități de gestionare și acomodare a diversității.

Forme ale diversităţii Diversitatea se regăseşte sub diferite forme în societatea umană. Unele dintre acestea sunt

mai relevante în definirea şi construirea identităţii noastre, a valorilor, a experienţelor şi aşteptărilor în decursul vieţii noastre şi în definirea raporturilor cu ceilalţi, altele au o importanţă secundară în aceste procese. În funcţie de rolul pe care îl joacă în definirea propriei identităţi, specialiştii1 au identificat dimensiuni primare şi dimensiuni secundare ale identităţii. Între dimensiunile primare sunt incluse: vârsta, rasa, sexul sau genul, moştenirea etnoculturală, abilităţile şi caracteristicile fizice şi psihice, orientarea sexuală. Dimensiunea secundară include: educaţia, venitul, religia, limba vorbită, statutul social al familiei, stilul de comunicare cu ceilalţi, stilul de organizare, stilul de lucru, experienţa militară, locaţia geografică, experienţa de muncă.

Dimensiunea principală a diversităţii exercită un impact puternic asupra identităţii noastre şi de-a lungul vieţii în modul de raportare la experienţele de viaţă. Aceste elemente ale dimensiunii principale definesc constant identitatea individului, nefiind schimbabile de-a lungul vieţii în mod normal.

Dimensiunea secundară include elemente mai puţin vizibile şi implicând o mai mare posibilitate de alegere. O parte dintre acestea suferă modificări semnificative în decursul vieţii, influenţa lor asupra noastră nefiind constantă şi comună, ci individualizată, spre deosebire de elementele primei dimensiuni. Ele dau însă complexitate identităţii noastre.

Împreună cele două dimensiuni ale diversităţii alcătuiesc roata diversităţii şi dau sens vieţii noastre, precum şi relaţiilor sociale.

Diferitele aspecte ale identităţii sunt mai relevante decât altele în funcţie de contextul în care ne situăm. Din acest punct de vedere, identitatea este atât flexibilă, cât şi situaţională. Astfel, cu toate că identitatea naţională şi apartenenţa etnică reprezintă aspecte importante ale vieţii noastre, aceste dimensiuni ale identităţii sunt definitorii doar atunci când interacţionăm cu alte persoane a căror identitate etnică este diferită, când trebuie să ne identificăm ca cetăţeni ai ţării

1 www.loden.com

5

de apartenenţă. Alte elemente ale identităţii sunt mult mai evidente – cele care ne definesc în contextul familiei sau la locul de munca, profesional etc. Importanţa diferiteltor dimensiuni se schimbă în funcţie de context. Aceste dimensiuni se schimbă în funcţie de contextul politic, economic, social, cultural şi istoric, precum şi în funcţie de acele elemente ale diversităţii care sunt considerate importante la momentul respectiv .

Toate dimensiunile sunt relaţionate, importanţa lor ca şi diferenţele, depind de relaţia noastră cu alte persoane, felul nostru de a fi, percepţia noastră şi a celor din jur despre noi ca fiind diferiţi şi, în acelaşi timp, asemănători cu alţii.

Nu toate tipurile de diversitate au acelaşi impact asupra vieţii şi experienţei noastre şi, mai cu seamă, nu toate diferenţierile sunt benigne. Întrucât deţinem identităţi multiple care construiesc identitatea personală, oamenii pot avea dezavantaje multiple: de exemplu, o femeie de origine roma, care trăieşte într-o comunitate rurală dezavantajată, într-o sărăcie de generaţii sau exemplul unei femei invalide, care trăieşte singură într-o comunitate săracă etc.. Diferenţele dintre oameni, bazate pe anumite categorii, sunt înrădăcinate în cadrul structurilor de putere şi accesului inegal la resurse.

Surse ale diversităţii etnoculturale Există două principale surse ale diversităţii etnoculturale atât în lume, cât şi în Europa: √ Organizarea politică a lumii, adică împărţirea globului în unităţi teritoriale distincte,

separate de granițe; √ Migraţia ca fenomen mondial. În primul caz, diversitatea comunităţilor politice este consecinţa modului în care graniţele

de stat au evoluat, diversitatea aferentă având un caracter istoric, în cel de al doilea caz diversitatea rezultă din deplasarea persoanelor peste graniţele existente, forma de diversitate aferentă fiind de origine mai recentă. Relevanţa acestei diferenţe este dată de relaţiile cu majoritatea şi politicile necesare pentru integrare.

Imigranţii sunt grupuri care au decis să îşi părăsească ţara de origine în principal din motive politice,

economice. În cele mai multe cazuri aceste grupuri se confruntă cu prejudecăţile populaţiei majoritare şi cu politici discriminatorii, în special cei non-europeni de religie islamică. Discriminarea se manifestă prin intoleranţă, abuz, recurgere la forţă şi o serie de politici restrictive privind imigranţii. În Europa de vest la finalul anilor 1980, dar mai ales în anii ’90, o serie de mişcări, unele de succes, au apărut, pronunţându-se pentru restricţionarea numărului de imigranţi pe care îi primesc, având un discurs puternic îndreptat împotriva acestor grupuri, a identităţii etnoculturale pe care o reprezintă.

Şi în România există o serie de imigranţi, chiar daca numărul acestora nu este foarte mare. Cei mai mulţi dintre cei hotărâţi să se stabilească în România provin din Siria, Turcia, Liban.

Asumpţia imigrării este dorinţa de a găsi un teritoriu, o ţară unde individul să trăiască mai bine, fie din punctul de vedere al securităţii economice, politice, fie al posibilităţilor de realizare, fie al protecţiei religiei. Pentru a putea beneficia însă de toate acestea, individul trebuie să se adapteze la contextul cultural al noii ţări, păstrarea identităţii etnice rămânând în viaţa privată (de familie).

6

Minorităţile naţionale sau istorice reprezintă cea de-a doua sursă importantă a diversităţii în lume. Ele reprezintă

grupuri etnice diferite de populaţia majoritară, rămase pe teritoriul ocupat de aceasta prin redefinirea graniţelor. Astfel de exemple sunt maghiarii în România, Slovacia, sorbii în Germania, scoţienii în Marea Britanie, germanii în Alsacia şi Lorena (Franţa). România are 20 de minorităţi naţionale recunoscute oficial.

Minorităţile naţionale pornesc de la o situaţie complet diferită de cea a imigranţilor, rămânând pe acelaşi teritoriu, însă schimbându-se graniţele în jurul lor. Astfel, pot trece de la statutul de majoritate la minoritate, sau de la un sistem de protecţia a culturii lor la altul mai puţin sensibil la diversitate. Schimbarea puterii politice sau a majorităţii nu schimbă însă nevoia grupului de a-şi proteja identitatea etnică, religioasă, culturală, ca obiectiv principal.

Diversitatea culturală în cifre Diversitatea poate fi raportată la glob, respectiv civilizaţia umană, sau la componente ale

sistemului global: continente, regiuni sau comunităţile politice propriu-zise, deci statele existente la un moment dat.

Din punct de vedere cultural principalele forme ale diversității sunt: etnică, religioasă, lingvistică. La nivel global, diversitatea culturilor, limbilor, religiilor şi a diferitelor tradiţii juridice a apărut ca rezultat al comportamentului adaptiv al comunităţilor umane la condiţiile de mediu, climă, resurse specifice din diferitele regiuni ale lumii, precum şi la particularităţile social-istorice care au marcat evoluţia comunităţilor.

Diversitatea etnică Moştenirea etnoculturală reprezintă nu doar o dimensiune primară a identităţii

individuale, dar şi o realitate importantă a lumii contemporane. Un studiu efectuat în anul 1971, în cadrul a 132 state a constatat următoarele: √ doar 12 state (9.1%) puteau fi considerate în mod justificat state-naţiuni, fiind

omogene; √ doar 25 de state (18.9%) erau constituite dintr-o singură naţiune majoritară

reprezentând peste 90% din populaţie, dar pe teritoriul statului respectiv trăia şi cel puţin o minoritate importantă;

√ alte 25 (18.9%) erau constituite dintr-o naţiune (sau o naţiune potenţială) reprezentând între 75% şi 89% din populaţie;

√ în 31 de state (23.5%), membrii grupului etnic cel mai numeros constituiau între 50% şi 74% din populaţie;

√ în 39 de state (29.5%) naţiunea cea mai numeroasă reprezenta mai puţin de jumătate din populaţie2.

Diversitatea etnică cu caracter istoric în Europa

În Europa există 46 de state, dintre care 36 cu peste 1 milion de locuitori, iar 10 state cu mai puțin de 1 milion de locuitori. Pe acest teritoriu trăiesc 87 grupuri etnice din care 26 se regăsesc în cel puţin 5 state. Cele mai numeroase grupuri etnice, 23, au o populaţie medie între

2 W. Connor: "A Nation Is a Nation, Is a State, Is an Ethnic Group, Is a…", in: W. Connor:

Ethnonationalism. The Quest for Understanding, Princeton, NJ: Princeton University Press, 1994

7

1-0,5 milioane de membri, 12 grupuri etnice au o populaţie între 1-2 milioane de membri, iar 11 grupuri etnice între 400.000-500.000 de membri. Doar 5 comunități au populație care se află între 5 și 10 milioane de membri.3

Diversitatea etnică produsă de migraţie în Europa Occidentală

Tabelul de mai jos sintetizează evoluţia numărului de imigranţi, respectiv a ponderii acestora din totalul populaţiei pentru câteva state din Europa Occidentală, în intervalul 1980-1998. Lipsa datelor din tabel ( “-“ ) înseamnă că pentru anul/ţara respectivă nu există surse oficiale. În cazul Greciei, numărul de 165.400 de imigranţi se referă la anul 1997, pentru anul 1998 neexistând statistici.4

1980 1998 Ţara

Nr. % Nr. % Austria 282 000 3.7 737 300 9.1 Belgia - - 892 000 8.7 Danemarca 101 600 2.0 256 300 4.8 Elveţia 892 800 14.1 1 347 900 19.0 Finlanda 12 800 0.3 85 100 1.6 Franţa - - 3 260 000 5.5 Germania 4 453 300 7.2 7 319 600 8.9 Grecia 213 000 2.2 (165 400) 1.5 Irlanda - - 111.000 3.0 Italia 298 700 0.5 1 250 200 2.2 Luxemburg 94 300 25.8 147 700 34.9 Marea Britanie - - 2 207 000 3.8 Norvegia 82 600 2.0 165 100 3.7 Olanda 520 900 3.7 662 400 4.2 Portugalia 50 800 0.5 178 100 1.8 Spania 182 000 0.5 719 600 1.5 Suedia 421 700 5.1 499 900 5.9 Turcia - - 162 200 -

Diversitatea lingvistica În cele aproximativ 200 de state recunoscute de comunitatea internaţională numărul

limbilor vorbite este estimat între 6.000-10.000. Cel puţin 3400 dintre acestea sunt vorbite de peste 1.000 de persoane.

În Europa sunt 90 de limbi vorbite din care 53 nu sunt limbi oficiale în nici un stat (deşi ele sunt vorbite de 11% din populaţia totală a Europei), iar 31 sunt vorbite în cel puțin 2 state. Din cele 90 de limbi, numai 6 sunt vorbite pe teritoriul unui singur stat.

3 Ch. PAN – B. S. PFEIL, National Minorities in Europe. Handbook, Braumüller, Wien, 2003. 4 W. HAUG – P. COMPTON – Y. COURBAGE (eds.), The demographic characteristics of immigrant

populations, Council of Europe Publishing, Strasbourg, 2002.

8

Diversitatea religioasă Identitatea confesională este un important factor de diveristate umană. Apartenenţa

religioasă a fost şi este în continuare folosită ca sursă de legitimare a unor interese foarte laice, a conflictelor şi confruntărilor interetnice. Indiferent de tipul relaţiei stat-biserică, spaţiul public este considerat ca un spaţiu multiconfesional, gestionat după principiul drepturilor omului: fiecare persoană şi comunitate are dreptul la propria identitate confesională, însă exercitarea acesteia nu trebuie să se facă împotriva altei identităţi.

În Europa de astăzi, nu există o religie dominantă, care să se impună asupra celorlalte confesiuni. Pe ansamblul, în Uniunea Europeană 27, 75% dintre persoanele adulte se declară ca aparţinând unei religii: dintre acestea, 50% sunt catolici, 22% sunt protestanţi, 10% sunt ortodocşi, 5% sunt musulmani, restul aparţin altor confesiuni.

Alte surse de diversitate Diversitatea de gen, diversitatea persoanelor cu dizabilităţi, diversitatea privind orientarea

sexuală sunt la fel de importante. Organizaţiile internaţionale, precum UNESCO (Convenţia internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare, 1965; Declaraţia universală UNESCO despre diversitate, 2000), recunoasc şi protejează aceste forme de diversitate.

Toate aceste documente de politici publice au în vedere următoarele principii: √ toate persoanele umane sunt unice şi trebuie respectate ca atare; √ indivizii, grupurile şi comunităţile au capacitatea şi dreptul de a fi diferiţi; √ diferenţele „naturale” (culoare, gen, dizabilitate) sunt la fel de legitime ca diferenţele

„culturale” (identitate, etnicitate, convingeri), astfel încât trebuie respectate şi promovate;

Numărul de limbi raportat la numărul de vorbitori

Nr.

>1.000.000

600

1200

2400

38

58

>100.000

>10.000

>1000

>100

97

08

09

43

2.249

limbi “moarte”

nu exista date

Nr. vorbitori

[D. Crystal, 1997]

9

√ ierarhiile formale sau spontane pe bază de diferenţe nu trebuie să fie acceptate ca o fatalitate, ca ceva definitiv; ele sunt convenţionale, contextuale şi dinamice;

√ multiculturalitatea trebuie să genereze interculturalitate, respectiv cooperări, interacţiuni şi interdependenţe, care trebuie promovate prin educaţie;

√ principiul fundamental al diversităţii ca suport al vieţii şi progresului trebuie promovat nu numai în formele sale culturale, ci şi în natură şi societate;

√ dezvoltarea sustenabilă presupune respectul şi valorificarea diversităţii în toate împrejurările, formele şi la toate nivelurile.

Consecinţele diversităţii etnoculturale Diversitatea etnoculturală poate deveni sursa a două consecinţe diametral opuse: √ Creativitate şi inovaţie socială √ Conflicte culturale, interetnice

Diversitatea etnoculturală ca sursă de creativitate Chiar dacă nu prea există date, un modest indicator ar putea fi creşterea, în perioada

1975-1991, a volumului exportului cultural din ţările postcoloniale şi postcomuniste cu aproape 20%, în timp ce exporturile ţărilor dezvoltate a scăzut cu peste 30% în aceeaşi perioadă5. Pe canalele internaţionale CNN, BBC sau Discovery se poate urmări o politică evidentă de celebrare a diversităţii culturale.

Diversitatea etnoculturală ca sursă de conflicte Raportul UNDP din 2004 identifică trei tipuri ale marginalizării care afectează membrii

culturilor nedominante: √ peste 518 de milioane de indivizi, aparţinând a peste 129 de comunităţi etnoculturale

distincte, sunt victimele marginalizării culturale: respectivele comunităţi sunt expuse discriminării lingvistive şi/sau religioase, în sensul în care le este interzisă practicarea în public a obiceiurilor lor culturale;

√ peste 750 de milioane de oameni, aparţinând a 189 de comunităţi, sunt supuse discriminării economice;

√ 191 de comunităţi numărând 832 de milioane de membri sunt afectate de marginalizare de natură politică, participarea la viaţa politică a statului, exercitarea drepturilor politice, sau ocuparea de funcţii în instituţiile statului fiind negată prin intermediul unor legi sau alte mijloace politice.

Aceste forme de marginalizare pot să afecteze concomitent aceeaşi comunitate. Numărul indivizilor care suferă de pe urma a cel puţin unei forme de marginalizare se ridică la 891 de milioane.6

5 UNESCO Framework for Cultural Statistics. 6 UNDP, Human Development Report 2004, p. 32.

10

La acestea se adaugă o serie de date privind consecințele conflictelor violente care au

inclus diversitatea ca factor relevant. În perioada 1945-1990 cel puţin 100 de comunităţi etnice au constituit parte combatantă în conflicte violente, devastatoare. În anul 1996 peste 40 de conflicte violente se aflau în curs de desfăşurare, cel puţin unul în fiecare regiune a lumii.

Din 1945 încoace se cunosc cel puţin 50 de cazuri de genocid, în care s-a urmărit exterminarea a aproximativ 70 de comunităţi etnoculturale; aceste atrocităţi s-au soldat cu 9-20 milioane de victime din rândul civililor.

În anul 1995, numărul refugiaţilor (care au fost nevoiţi să-și părăsească ţara de baştină din cauza conflictelor etnopolitice) a fost apreciat la 23 de milioane, iar al celor dizlocaţi intern se cifra la 27 milioane.7

Concepte introductive Identitate etnică, identitate naţională În greacă, cuvântul „etnic” era destinat pentru desemnarea „naţiunilor străine”, altora

diferiţi de „noi”, grecii. Dar cel mai important, diferenţele pe acele timpuri se bazau pe limba vorbită, nu pe provenienţă sau culoarea pielii. Mai târziu, când cuvântul a fost asimilat în latină, el însemna „alţii care nu împărtăşesc aceeaşi credinţă”. În mod similar, în ebraică cuvântul

7 Center for International Development and Conflict Management, University of Maryland: Minorities at

Risk Project.

Consecinţele diversităţii la scară globală

UNDP, 2004

518

750

832

0

100

200

300

400

500

600

700

800

900

million

marginalizare culturală

marginalizare economică

marginalizare politică

891



suprapunerea tipurilor de marginalizare

11

semnifică „păgân”, adică diferenţiază grupurile în baza religiilor acestora sau, mai precis, distingea oamenii ce practicau monoteismul de cei ce practicau politeismul. Păgân pe acele vremuri însemna ne-creştin, ne-musulman sau ne-evreu.

Cu timpul, totuşi, şi datorită contactelor multiple, semnificaţia noţiunii „etnic” ca „ei diferiţi de noi” s-a schimbat: din moment ce toţi oamenii sunt diferiţi de alţii şi toţi pot pretinde că „ei” sunt diferiţi de „noi”, cuvântul „etnic” a început să semnifice acele similarităţi şi diferenţe, care desemnează grupul ca fiind un grup etnic, un popor.

Există mai multe teorii care încearcă să explice identitatea etnică şi naţională, fie de exemplu în termeni organici, identitatea naţională apărând ca un dat natural, fie în termeni constructivişti sau situaţionali, identitatea naţională fiind de fapt rezultatul unei necesităţi situaţionale sau a unor construcţii ideologice. În toate aceste versiuni există câteva elemente care sunt constante în definirea acestei identităţi naţionale: identitatea comună şi dovezi în sprijinul acestei pretenţii faptul că membrii ei au trăsături fizice comune, aceeaşi limbă, cultură, tradiţii, istorie, aceeaşi religie sau aceeaşi patrie. Aceste elemente sunt atât obiective, precum limba, religia, istoria, cât şi subiective, apartenenţa comună la aceeaşi identitate. De asemenea pe lângă aceste elemente care sunt necesare în delimitarea unui grup etnic de altul, există o serie de alte aspecte care pot fi relevante în această definire identitară; mai mult, nu toate aceste elemente sunt la fel de importante sau în mod constant de-a lungul timpului ocupă acelaşi loc în definirea şi delimitarea identităţii naţionale.

Între grup etnic şi grup naţional există două tipuri de diferenţieri care se fac în literatura de specialitate. O primă diferenţă, mai cunoscută, constă în existenţa sau nu a unui stat naţional unde grupul minoritar reprezintă majoritatea. În cazul minorităţii etnice, nu există un stat care să îşi poată asuma statutul de ţară-mamă. Astfel, diferenţa între etnic şi naţional ţine de afirmarea ca şi grup creator de stat naţional sau nu.

Cealaltă diferenţă relevantă apare în interiorul unui stat între cele două posibilităţi de identificare: etnică şi naţională. Din acest punct de vedere, identitatea etnică este definită mai degrabă în termeni primordialişti, fiind acel dat de la natură care cuprinde o serie de caracteristici culturale, lingvistice şi determină apartenenţa la un grup etnic în primul rând în baza legăturilor de sânge, pe când apartenenţa naţională este definită de cetăţenie, fiind într-o mai mare măsură legată de alegerea individului, ea putând fi schimbată în decursul vieţii.

Aceasta terminologie este din ce în ce mai puțin folosită, fiind agreat un nou termen, mai inclusiv și anume, diversitate etnoculturală, înglobând nu doar aspectele ce țin de diferențierea dintre etnic și național, dar cuprinzând și aspecte lingvistice, precum și alte forme de diversitate culturală.

Conceptul de minoritate etnică, naţională, lingvistică sau religioasă O interpretare a conceptului, este dată în anii 1970 de către raportorul special al

Subcomisiei pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor, din cadrul ONU, Francesco Capotorti. Conform acestuia, minoritatea etnică, naţională lingvistică sau religioasă reprezintă

Un grup numeric inferior restului populaţiei unui stat, în poziţie nedominantă, ai cărui membrii – cetăţeni ai statului – posedă, din punct de vedere etnic, religios sau lingvistic, caracteristici diferite de cele ale restului populaţiei şi care manifestă chiar şi în mod implicit un sentiment de solidaritate, cu scopul de a prezerva cultura, tradiţiile, religia sau limba lor.

12

O altă definiţie dată de un alt membru al aceleiaşi Subcomisii pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor, din cadrul ONU, Deschenes:

Un grup de cetăţeni, constituind o minoritate numerică şi într-o poziţie nedominantă în statul respectiv, având caracteristici etnice, religioase sau lingvistice care diferă de cele ale majorităţii populaţiei, având o solidaritate de grup motivată în principal de o dorinţă colectivă de a supravieţui, şi ale cărui obiective principale se constituie în dorinţa de egalitate cu majoritatea atât în drepturi, cât şi în practică.

OSCE – Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale În primul rând o minoritate este un grup de persoane având caracteristici lingvistice,

cultural sau etnice distincte de majoritate. În al doilea rând, minoritatea caută nu doar să îşi păstreze identitatea, dar şi să o întărească.

Recomandarea 1201 a Consiliului Europei Un grup de persoane constituie minoritate naţională dacă locuiesc pe teritoriul unui stat

şi sunt cetăţenii lui, menţin legături de durată, trainice şi permanente cu acel stat, manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte, sunt suficient de reprezentative, chiar dacă sunt în număr mai mic decât restul populaţiei unui stat sau regiuni a unui stat, sunt motivate de preocuparea comună de păstrare a identităţii, inclusiv cultura, tradiţiile, religia, limba maternă.

Există două aspecte principale surprinse de aceste definiţii: pe de o parte conceptul de

minoritar, pe de altă parte apartenenţa la o identitate etnică, naţională lingvistică sau religioasă. Dacă în ceea ce priveşte perspectiva de minoritar nu există prea multe dispute, putând avea atât un criteriu numeric, cât şi cel dat de relațiile de putere care să definească acest statut, în ceea ce priveşte apartenenţa identitară există mai multe păreri. O definiţie poate fi minimală şi anume cea care consideră că varianta de identificare cea mai corectă este autodefinirea, lăsând la latitudinea individului să decidă grupul de apartenenţă, să îşi construiască şi definească identitatea în modul în care doreşte. Alte foruri consideră că o definire a acestei apartenenţe identitare este necesară pentru implementarea legislaţiei şi a sistemelor de protecţie a minorităţilor. În acest sens, sunt două tipuri de criterii: obiective – o lista de caracteristici pe care grupul respectiv trebuie să le îndeplinească pentru ca să fie considerat minoritate etnică, naţională, lingvistică sau religioasă şi subiective – voinţa de a menţine identitatea comună şi conştiinţa apartenenţei la grup.

Multiculturalitate, interculturalitate Termenul de multiculturalitate are mai multe semnificaţii, în funcţie de perspectiva din

care este utilizat. Astfel, în primul rând, ca o reflectare a realităţii poate semnifica pluralitatea grupurilor etnice pe un teritoriu. Din această perspectivă, cele mai multe ţări sunt multiculturale, aceasta reflectând existenţa pluralităţii etnoculturale pe teritoriul lor. În acelaşi timp, termenul de multiculturalitate poate reflecta şi o ideologie, o perspectivă teoretică a modului în care la nivelul politicilor problema diversităţii trebuie tratată. În acest sens, politicile multiculturale presupun recunoaşterea diversităţii, precum şi instrumente specifice pentru valorizarea acesteia. Fie din punct de vedere al politicilor, fie din punctul de vedere al existenţei pe acelaşi teritoriu a mai multor grupuri etnice, multiculturalitatea presupune existenţa şi promovarea mai multor culturi diferite în acelaşi spaţiu, de obicei, teritoriul unei ţări.

13

Spre deosebire de primul termen de proveniență americană, cel de-al doilea, folosit cu precădere în Europa, interculturalitate, pune accent pe relaţia de contact între grupuri. Din acest punct de vedere este corect să discutăm despre relaţii interculturale şi despre diferite nivele pe care se desfăşoară acestea (comunicarea interculturală, educaţia interculturală, psihologia interculturală, etc.) Relaţiile interculturale au ca obiect de studiu interacţiunile dintre două sau mai multe culturi, la nivel interpersonal, la nivel de grup sau internaţional. Diferite discipline studiază aspecte ale relaţiilor interculturale. Astfel, psihologia interculturală care se ocupă cu studiul interacţiunii între indivizi şi grupurile de origini culturale diferite; educaţia interculturală care se preocupă de interacţiunile între persoane având origini diferite în cadrul şcolii şi învăţarea toleranţei faţă de celălalt, comunicarea interculturală care studiază comunicarea între persoane aparţinând unor culturi diferite. Principul esenţial al interculturalităţii este convingerea că fiecare are de învăţat de la celelalte culturi, prin urmare existenţa pe un teritoriu comun presupune de fapt convieţuirea acestor culturi.

Diversitate etnoculturală în România Surse ale diversităţii etnoculturale în România Pe teritoriul României se regăsesc 20 de grupuri etnice minoritare recunoscute oficial ca

minorităţi naţionale: albanezii, armenii, bulgarii, cehii, croaţii, evreii, germanii, grecii, italienii, macedonenii slavi, maghiarii, polonezii, romii, rutenii, ruşii lipoveni, sârbii, slovacii, tătarii, turcii, ucrainenii. În tabelul de mai jos se regăsesc cifrele de la recensământul din 2002 privind numărul acestor grupuri8. Pe lângă aceste grupuri putem să regăsim imigranţi provenind în special din Moldova, Orientul Mijlociu şi Asia.

Etnie Număr Procent Maghiari 1.434.377 6,60% Romi 535.250 2,46% Ucrainieni 61.353 0,28% Germani 60.088 0,27% Ruşi-lipoveni 36.397 0,16% Turci 32.596 0,14% Tătari 24.137 0,11% Sârbi 22.518 0,10% Slovaci 17.199 0,07% Bulgari 8.025 0,03% Croaţi 6.786 0,03% Greci 6.513 0,02% Evrei 5.870 0,02% Cehi 3.938 0,01% Polonezi 3.671 0,01% Italieni 3.331 0,01% Chinezi 2,243 0,01%

8 Recensământul populaţiei 2002, www.recensamant.ro

14

Armeni 1.780 Sub 0,01% Ceangăi 1.266 Sub 0,01% Macedoneni slavi 695 Sub 0,01% Albanezi 477 Sub 0,01% Ruteni 257 Sub 0,01% Sloveni 175 Sub 0,01%

Rezultatele provizorii ale recensământului populaţiei relevă faptul că, din totalul

populaţiei stabile, 16.870 mii persoane (88,6%) s-au declarat români. Populaţia de etnie maghiară a fost la recensământ de 1.238 mii persoane, reprezentând 6,5% din populaţia stabilă a ţării, iar numărul celor care s-au declarat romi a fost de 619 mii persoane (3,2%). Între alte etnii care au înregistrat un număr de persoane de peste 20 mii se situează următoarele grupuri etnice: ucraineni (51,7 mii persoane), germani (36,9 mii), turci (28,2 mii), ruşi – lipoveni (23,9 mii) şi tătari (20,5 mii persoane).

Populaţia de etnie maghiară deţine majoritatea în judeţele Harghita (84,8%) şi Covasna (73,6%); de asemenea ponderi ridicate se înregistrează şi în judeţele: Mureş (37,8%), Satu Mare (34,5%), Bihor (25,2%) şi Sălaj (23,2%).

Persoanele de etnie romă reprezintă 3,2% din totalul populaţiei stabile, fiind repartizaţi relativ uniform în teritoriu, cu ponderi variind între 1,1% în judeţul Botoşani şi 8,8% în judeţul Mureş. Romii se întâlnesc într-o proporţie relativ mai mare, de peste 6,0% din populaţia stabilă şi în judeţele Călăraşi (8,1%), Sălaj (6,9%) şi Bihor (6,1%).

Cei mai mulţi ucraineni se regăsesc în judeţele Maramureş (31,2 mii persoane), Timiş (6,0 mii persoane), Suceava (5,7 mii persoane) şi Caraş-Severin (2,6 mii persoane), reprezentând 88,0% din totalul acestora.

Aproape trei sferturi din persoanele de etnie germană (73,0%) se regăseşte în judeţele Timiş (8,5 mii persoane), Satu Mare (5,0 mii persoane), Sibiu (4,1 mii persoane), Braşov (3,3 mii persoane), Caraş–Severin şi Arad (fiecare cu câte 3,0 mii persoane).

Circa 90% dintre persoanele de etnie turcă au fost înregistrate în judeţele Constanţa (21,0 mii persoane) şi Tulcea (1,9 mii persoane) şi în Municipiul Bucureşti (2,4 mii persoane).

O proporţie de 87,7% dintre ruşi-lipoveni îşi au reşedinţa în judeţele Tulcea (10,9 mii persoane), Constanţa (3,5 mii persoane), Iaşi (2,8 mii persoane), Brăila (1,9 mii persoane), Suceava (1,7 mii persoane).

În judeţul Constanţa este concentrată cea mai mare parte a etniei tătare, respectiv 96,4% dintre persoanele care au declarat că aparţin acestei etnii (19,7 mii persoane).

Tipologia minorităţilor etnice din România Cele peste 20 de minorităţi istorice, recunoscute, care trăiesc în România se raportează

diferit la problematica interetnică. Explicaţia derivă din dimensiunile respectivelor grupuri minoritare şi din tradiţiile lor, din modalităţile specifice de afirmare a identităţii naţionale şi din modul în care fiecare grup etnic îşi percepe nevoile. În funcţie de aceşti factori în peisajul etnic românesc se disting trei profiluri diferite de minorităţi etnice: (1) cel al minorităţii maghiare; (2)

15

cel al minorităţii roma (3) celelalte minorităţi, a căror dimensiuni sunt relativ mici, variind de la câteva mii, până la 60.000-100.000 de membri9, (4) imigranţii.

Maghiarii reprezintă cea mai numeroasă minoritate etnică a României. Conform recensământului din 2002, populaţia este de 1.434.377 reprezentând 6.6% din populaţia ţării10.

Din punct de vedere al mobilizării politice, maghiarii din România reprezintă un grup foarte bine organizat, a cărui relaţie cu statul a fost clar direcţionată spre negocierea statutului său şi definirea unui cadru instituţional coerent care să-i asigure protejarea identităţii şi guvernarea acesteia. Includerea Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (UDMR) la guvernare în 1996, precum şi sprijinirea de către UDMR a guvernului PSD de după alegerile din 2000 şi din nou participarea în coaliţia de guvernare după alegerile din 2004, a creat condiţiile prielnice pentru adoptarea unei legislaţii care să răspundă problemelor specifice ale acestui grup.

Romii reprezintă a doua cea mai mare minoritate etnică a României. Conform recensământului din 2002, numărul de romi este de 535 250 (2,5%)11, iar alte surse estimează o cifră între 1 şi 1,5 milioane12.

Problemele cu care această populaţie se confruntă sunt numeroase şi includ toate aspectele vieţii, nu doar cele legate de păstrarea identităţii etnice: discriminare, acces greu la asistenţa medicală şi socială, şomaj, analfabetism, sărăcie. Din punct de vedere politic, spre deosebire de minoritatea maghiară, cea roma este destul de slab organizată, având o multitudine de organizaţii politice care îi reprezintă interesele. Dintre acestea, Partida Romilor este cea care beneficiază de loc în Camera Deputaţilor în baza legislaţiei care conferă reprezentare minorităţilor naţionale în Parlament.

Minorităţile mici includ: albanezi, armeni, bulgari, cehi, croaţi, evrei, germani, greci, italieni, polonezi, ruşi, sârbi, slovaci, tătari, turci, ucraineni, ruteni şi macedoneni. Problemele cu care aceste minorităţi se confruntă ţin de păstrarea identităţii culturale13, fiind destul de puţin vizibile în plan politic.

Cele mai multe conflicte etnice înregistrate în ultimii zece ani au avut loc în comunităţi având în componenţă români, maghiari, sau romi, sau toate aceste grupuri în diferite relaţii minoritate-majoritate.

Imigranţii nu reprezintă încă o preocupare serioasa a statului roman, din perspectiva politicilor de integrare. Numărul lor este în creştere datorită, în principal nevoii de forţă de muncă în anumite sectoare economice (construcţii, textile).

9 István Horváth şi Alexandra Scacco. “From the Unitary to Pluralistic: Fine-tuning Minority Policy in

Romania” în Anna-Mária Bíró şi Petra Kovács (ed.) Diversity in Action. Local Public Management of Multi-ethnic Communities in Central and Eastern Europe. Budapest: LGI/OSI, 2001, p. 244.

10 Institutul Naţional de Statistică. 2002. Recensământul populaţiei www.recensamant.ro 11 Institutul Naţional de Statistică. op. cit. 12 Horváth şi Scacco op. cit. p. 244 13Dan Oprescu. “Politici publice privind minorităţile naţionale din România (1996-1998)” în Lucian

Năstasă şi Levente Salat. Relaţii interetnice în România postcomunistă. Cluj-Napoca: CRDE, 2000, p. 77

16

Cadrul legal și instituţional privind protecţia minorităţilor naţionale din România

Cadrul legal Pe plan intern, România a făcut paşi importanţi în a menţine şi a dezvolta un climat de

toleranţă şi înţelegere multiculturală, precum şi în a crea un cadru legislativ şi instituţional care să răspundă nevoilor de protecţie şi dezvoltare a drepturilor minorităţilor naţionale existente aici. Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale se bucură, pe lângă drepturile universale ale omului, protejate şi de Constituţia României, şi de drepturi speciale, cu scopul de a menţine identitatea grupului minoritar, cel puţin la nivel cultural, lingvistic şi religios. Normele care asigură egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi interzic discriminarea la orice nivel nu sunt suficiente pentru a asigura egalitatea de facto a acestor grupuri. Noua legislaţie s-a axat în principal pe dezvoltarea criteriilor în domeniul nediscriminării, a folosirii limbii materne în sfera publică şi în educaţie, reprezentare politică a minorităţilor atât la nivel central cât şi local. Măsurile de implementare a legislaţiei au fost deseori insuficiente (resursele financiare jucând un rol important în neatingerea scopului adresat de diversele acte normative), iar stereotipurile existente la nivelul societăţii sunt în continuare o provocare pentru societatea românească.

Legislaţia românească prevede garanţii importante pentru participarea minorităţilor naţionale în sfera politică. Ilustrativ este cazul minorităţii maghiare care joacă un rol activ în viaţa publică din România, participând în prezent la guvernare şi influenţând considerabil politica statului de protecţie a minorităţilor. Constituţia României garantează un loc în Parlament câte unui reprezentant al fiecărei minorităţi naţionale, în cazul în care nu au reuşit să atingă pragul electoral în alegeri. Dreptul la educaţie în limba maternă este şi el garantat prin legea învăţământului. În conformitate cu Constituţia revizuită, persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul de a utiliza limba maternă în instanţe, iar această posibilitate nu mai este restrânsă doar la instanţele penale.

Cele mai importante provocări cu care se confruntă statul român în legislaţia privind drepturile minorităţilor sunt legate de accesul la mecanismele de participare existente şi la susţinere din partea statului care nu se extind către toate organizaţiile şi comunităţile interesate. Astfel, sunt necesare o serie de măsuri suplimentare pentru a asigura o aplicare mai eficientă a legislaţiei antidiscriminare, pentru creşterea toleranţei şi a conştientizării publicului, în special în ce priveşte egalitatea deplină şi efectivă a romilor (menţionăm dificultăţi în domeniile dreptului muncii, situaţiei locative, sănătăţii şi educaţiei). De asemenea, neadopatarea proiectului de lege privind statutul minorităţilor naţionale, lege care ar garanta respectarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale din România, dovedeşte încă sensibilitatea subiectului la nivel decizional şi de voinţă politică.

Actele şi tratatele internaţionale la care România a aderat Principalele acte internaţionale ratificate de către România care reglementează situaţia

minorităţilor naţionale sunt: Convenţia cadru privind protecţia minorităţilor naţionale şi Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. Acestora li se adaugă acele tratate internaţionale al căror obiect principal de reglementare nu este neapărat protejarea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, dar care conţin şi reglementări aplicabile acestora. În fine,

17

acestor acte li se adaugă actele adoptate de către organisme internaţionale, precum Uniunea Europeană, Consiliul Europei sau Organizaţia Naţiunilor Unite, şi care privesc problema protejării minorităţilor naţionale.

Cel mai importante acte internaţionale legate de protejarea minorităţilor sunt cele adoptate la nivel regional, în cadrul Consiliului Europei, fiind vorba în principal de Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi de Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. România a ratificat ambele documente internaţionale, astfel încât acestea, potrivit art. 11 alin. 2 din Constituţie, fac parte din dreptul intern român.

Convenţia a fost adoptată la Strasbourg, în cadrul Consiliului Europei, la 1 februarie 1995 şi a intrat în vigoare la 8 februarie 1998, după depunerea numărului necesar de instrumente de ratificare. România a ratificat Convenţia încă de la adoptarea sa, prin Legea nr. 33 din 29 aprilie 199514.

Datorită gamei de situaţii şi probleme diferite care se cer soluţionate, s-a optat pentru o Convenţie-cadru, conţinând mai ales prevederi de tip programatic, fixând obiective pe care părţile se angajează să le urmărească. Aceste prevederi, care nu sunt direct aplicabile, transformând o bună parte a convenţiei într-un tratat internaţional indirect15, lasă statelor semnatare o anumită marjă de apreciere discreţionară în alegerea măsurilor ce vor fi luate la nivel naţional pentru atingerea obiectivelor Convenţiei. Astfel, implementarea dispoziţiilor Convenţiei trebuie realizată de către fiecare stat prin adoptarea unei legislaţii interne şi a unor politici guvernamentale corespunzătoare.

Convenţia nu cuprinde nicio definiţie a noţiunii de minoritate naţională, adoptându-se astfel o abordare pragmatică, marcată de imposibilitatea, la acest moment, de a realiza o unanimitate a punctelor de vedere a statelor asupra conţinutului acestei noţiuni. În consecinţă, s-a lăsat deplin la dispoziţia statelor puterea de a stabili cum se determină existenţa unei minorităţi naţionale şi care sunt minorităţile de pe teritoriul unui stat căreia îi sunt incidente prevederile Convenţiei16.

Convenţia nu implică recunoaşterea unor drepturi colective17, accentul fiind pus pe protejarea persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, care îşi pot exercita drepturile în mod individual sau împreună cu alte persoane, aşa cum dispune art. 3 § 2 din Convenţie.

Al doilea act european de importanţă majoră în problema drepturilor minorităţilor naţionale este Carta Europeană a limbilor regionale sau minoritare. Carta a fost adoptată de către Consiliul Europei la 5 noiembrie 1992. România a semnat Carta în 1995, dar a ratificat-o de abia la 29 ianuarie 2008, urmând să între în vigoare pentru România la 1 mai 2008.

Aşa cum reiese din preambulul sau, obiectivul dominant al cartei este de ordin cultural. Ea este destinată să protejeze şi să promoveze limbile regionale sau minoritare, considerate ca

14 Publicată în „Monitorul Oficial, Partea I”, nr. 82, din 4 mai 1995. 15 Tratatele internaţionale indirecte sunt acele tratate care, de la momentul ratificării, nu creează în mod

direct drepturi şi obligaţii în sarcina tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia unui stat, ci creează doar o obligaţie în sarcina statului parte de a transpune dispoziţiile tratatului în dreptul intern, aceste din urmă prevederi urmând să dea naştere unor drepturi şi obligaţii în favoarea şi în sarcina persoanelor de drept privat. Spre deosebire de aceste convenţii, tratatele directe sunt acelea care, de la momentul ratificării, creează direct drepturi şi obligaţii pentru toate persoanele, putând fi aplicate de către autorităţi, fără ca dispoziţiile lor să fie necesar a fi transpuse în ordinea juridică internă pe calea altor acte normative. Din această din urmă categorie face parte, între altele, Convenţia europeană a drepturilor omului, în timp ce în categoria tratatelor indirecte se regăsesc marea majoritate a convenţiilor internaţionale.

16 Rapport explicatif sur la Convention cadre sur la protection des minoritès, Editura Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1995, § 12.

17 Rapport explicatif sur la Convention cadre sur la protection des minoritès, precit, § 13.

18

fiind aspecte ale patrimoniului cultural european puse în pericol de evoluţiile din ultima perioadă. De aceea, carta nu conţine doar o clauză de nediscriminare în ceea ce priveşte utilizarea limbii, ci prevede în acelaşi timp obligativitatea luării unor măsuri cu scopul de a asigura utilizarea limbilor regionale sau minoritare în învăţământ şi mass-media şi de a permite utilizarea lor în viaţa juridică şi administrativă, economică şi socială, precum şi în cea culturală a unui stat.

Carta vizează protejarea şi promovarea limbilor regionale sau minoritare, nu a minorităţilor lingvistice. Din această cauză, accentul este pus pe dimensiunea culturală a utilizării unei limbi minoritare în toate aspectele vieţii unei persoane. Carta nu creează drepturi individuale sau colective pentru persoanele care utilizează aceste limbi, însă obligaţiile impuse părţilor au un efect consecutiv şi asupra situaţiei acestor comunităţi18.

Chiar dacă textul european nu vizează în vreun fel problema naţionalităţilor care aspiră la independenţă sau la modificări ale frontierelor, ea a fost creată pentru a înlesni, într-o manieră măsurată şi realistă, atenuarea problemelor minorităţilor a căror limbă constituie un element distinctiv, permiţându-le să se simtă binevenite pe teritoriul statelor unde le-au plasat istoria. Departe de a întări tendinţele de dezintegrare, punerea în practică a celor mai eficace metode pentru a asigura utilizarea limbii minoritare în toate domeniile vieţii nu poate decât încuraja grupurile care o vorbesc să-şi accepte locul în structura statului în care trăiesc, lăsând la o parte resentimentele trecutului19.

În acest context, trebuie subliniat că textul cartei nu priveşte stabilirea unui raport între limbile oficiale şi cele regionale sau minoritare în termeni de concurenţă sau de antagonisme. Din contră, carta adoptă în mod intenţionat o perspectivă inter-culturală şi plurilingvistică în cadrul căreia fiecare categorie de limbi are un loc determinat. Această viziune corespunde în întregime valorilor protejate în mod tradiţional de către Consiliul Europei, eforturilor sale de promova relaţii mai strânse între persoane şi o mai bună înţelegere între diferitele grupuri de populaţii din Europa.

Mai trebuie subliniat faptul că prevederile cartei nu tratează situaţia noilor limbi, de regulă non-europene, care pot să apară în statele semnatare ca urmare a recentelor fluxuri migratorii motivate de raţiuni economice. Consiliul Europei a considerat că integrarea acestor persoane necesită adoptarea, în viitor, a unui tratat special, creând un instrument specific.

Constituția României Principalul text de lege ce reglementează principiul egalităţii de tratament este articolul

16, alin. 1, având în vedere că acesta constituie o clauză generală de nediscriminare în faţă legii şi a autorităţilor publice.20 Legea fundamentală nu defineşte noţiuni precum „discriminare” ori „privilegiu” şi limitează interzicerea discriminării la sfera juridică şi la relaţia cu autorităţile publice.

Articolul 16 alin. 1 este des utilizat atât în cererile formulate către Curtea Constituţională cat şi în deciziile acesteia21. Un alt aspect important îl constituie faptul că, spre deosebire alte

18 Rapport explicatif sur la Charte européenne sur les langues régionaux or minoritaires, Ed. du Conseil de

l’Europe, Strasbourg, 1993, § 11. 19 Rapport explicatif sur la Charte européenne sur les langues régionaux or minoritaires, precit., § 13. 20 Art. 16 alin. 1 prevede: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără

discriminări.” 21 În acest sens, S. E. Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul românesc, Editura All Beck, Bucureşti

1999, p. 46-47 arată că “aproximativ 41% din deciziile fundamentate pe principiul egalităţii sunt bazate pe art. 16

19

texte constituţionale, art. 16 alin. 1 este invocat atât în mod singular, cât şi în coroborare cu alte articole, cum ar fi art. 4 referitor la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni ori art. 6 privind dreptul la identitate22.

Constituţia României23, în consonanţă cu prevederile Recomandării nr. 7 a ECRI, aduce unele limitări dreptului la libera exprimare, interzicând “îndemnul la ... ura naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare”. Cu toate acestea, limitările aduse de Constituţie vizează numai îndemnul sau incitarea la discriminare sau ura, şi, în consecinţă, asigură o protecţie mai redusă decât propune Recomandarea nr. 7 a ECRI (partea 3), care face referire la combaterea rasismului, ceea ce include şi simplele exprimări discriminatorii sau rasiste, nu doar îndemnul sau incitarea.

Dreptul la utilizarea limbii materne Dreptul recunoscut în legislaţia română persoanelor ce aparţin unor minorităţi naţionale

de a folosi limba maternă se circumscrie mai multor aspecte ale vieţii sociale, în condiţiile în care dreptul la utilizarea limbii minoritare în raporturile private nu poate fi limitat, cenzurat sau reglementat în vreun fel. Acest drept decurge din prevederile art. 6 din Constituţie vizând protecţia dreptului la identitate, care dispune că statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.

Potrivit art. 128, alin. 2 din Constituţie, cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii, iar potrivit alin. 3, exercitarea acestui drept se realizează prin folosirea interpreţilor.

Legea specială care a reglementat acest drept este Legea privind organizarea judiciară nr. 304/200424 care a stabilit, prin art. 14, principiile ce guvernează aceste aspecte. Astfel, alin. 2 al art. 14 din Lege dispune că cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul de a se exprima oral în faţa instanţei de judecată în limba maternă, caz în care, potrivit alin. 3 din art. 14, instanţa trebuie să asigure gratuit serviciile unui interpret sau traducător autorizat. Atunci când toate părţile sunt de acord sau solicită utilizarea limbii materne, instanţa de judecată are obligaţia,

alineatul 1 din Constituţie şi mai mult de 60% din constatările de neconstituţionalitate efectuate de către Curtea Constituţională au ca normă de referinţă acelaşi izvor ”.

22 În acest sens, vezi S. E. Tănăsescu, op. cit., p. 47 şi „Comisia Europeană împotriva Rasismului şi a Intoleranţei (ECRI) – Analiza legislativă privind România”, 2004.

23 Articolul 30 din Constituţie prevede: „(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel,

prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisă. (3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. (4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată. (5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi

nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională,

rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.”

24 Republicată în „Monitorul Oficial”, nr. 827 din 13 septembrie 2005.

20

potrivit alin. 4, să asigure desfăşurarea procedurii orale în limba respectivă. În schimb, potrivit alin. 5, cererile şi alte acte procedurale scrise se întocmesc, în mod obligatoriu, doar în limba română.

Dreptul la folosirea limbii materne în raporturile cu autorităţile publice

Potrivit art. 120 alin. 2 din Constituţie în unităţile administrativ teritoriale în care cetăţenii aparţinând unor minorităţi naţionale au o pondere semnificativă, se asigură folosirea limbii minorităţii respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile unei legi speciale.

Acest drept este reglementat în principal, prin prevederile Legii administraţiei publice locale nr. 215/200125. În art. 17 din Lege se prevede dreptul minorităţilor naţionale de a folosi limba maternă în raporturile cu administraţia, în acele servicii publice aparţinând unor unităţi teritorial-administrative în care procentul populaţiei minoritare depăşeşte 20 de procente din totalul populaţiei. În dezvoltarea acestui drept, art. 40, alin. 7 din lege stabileşte că, în acele zone, ordinea de zi a şedinţelor de consiliu local se anunţă şi în limba maternă a minorităţilor naţionale respective. Lucrările în şedinţele de consiliu local se desfăşoară, ca regulă, în limba română. Totuşi, în baza art. 43, alin. 3, atunci când numărul de consilieri aparţinând unei minorităţi naţionale depăşeşte o treime din numărul total al consilierilor, şedinţele se pot desfăşura şi în limba minorităţii respective, cu obligaţia asigurării de către primar, a traducerii în limba oficială a statului. De asemenea, potrivit art. 51, în aceste regiuni, hotărârile normative adoptate de către consiliile locale se publică şi în limba minorităţii respective, iar hotărârile individuale se comunică în acea limbă, la cerere. În acelaşi sens, art. 90 alin. 2 din lege stabileşte că, în acele localităţi în care procentul populaţiei vorbitoare unei limbi minoritare depăşeşte 20 de procente din totalul populaţiei, cetăţenii aparţinând acestei comunităţi se pot adresa organelor administrative locale, în scris sau oral, şi în limba maternă, având dreptul de a primi un răspuns în aceeaşi limbă.

Alin. 4 al aceluiaşi text dispune că, în aceste localităţi, se va asigura publicarea denumirii instituţiilor publice, a numelui localităţii şi a informaţiilor de interes public în limba minorităţii în cauză. În aplicarea acestei dispoziţii, prin Hotărârea de Guvern nr. 1415/200226, s-a aprobat lista cu denumirile localităţilor în limba unor minorităţi naţionale.

Dezvoltarea acestor dispoziţii se regăseşte în Normele de aplicare a dispoziţiilor privitoare la dreptul cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale de a folosi limba maternă în administraţia publică locală, cuprinse în Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, adoptate prin Hotărârea de Guvern nr. 1206 din 27 noiembrie 2001. Potrivit art. 1 din aceste nome, cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale, care au o pondere de peste 20% din locuitorii unei unităţi administrativ teritoriale, au dreptul de a folosi limba maternă în raporturile lor cu autorităţile publice locale. Aceasta presupune, în primul rând, dreptul acestor cetăţeni de a li se aduce la cunoştinţă în limba maternă ordinea de zi a şedinţelor consiliului local şi judeţean, precum şi a hotărârilor adoptate de acestea (art. 2). De asemenea, potrivit alin. 2 al art. 2, acest drept implică şi prerogativa minorităţilor de a se adresa autorităţilor publice locale, oral sau în scris, în limba maternă şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă. Totodată, în caz de întrunire a pragului de 20% menţionat, potrivit art. 3 şi art. 4, autorităţile locale sunt obligate să inscripţioneze numele localităţii (a unităţii administrativ-teritoriale), precum şi a denumirii

25 Publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 204 din 23 aprilie 2001. 26 Publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 936 din 20 decembrie 2002.

21

instituţiilor publice pe care le conduc şi să afişeze anunţurile de interes public şi în limba maternă a cetăţenilor minoritari. Potrivit art. 3 şi art. 6, în cazurile în care consilierii în funcţie reprezentând cetăţenii minoritari reprezintă cel puţin o treime din numărul total al consilierilor în funcţie, în cadrul şedinţelor, atât ordinare cât şi extraordinare, se va putea folosi şi limba maternă a minorităţilor. Spre deosebire însă de sarcinile prevăzute la art. 3 şi 4, dreptul consilierilor minoritari prevăzut la art. 3 şi 6 rămâne la latitudinea autorităţilor locale, fiind aşadar unul facultativ. Tot facultative sunt şi drepturile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi ce reprezintă minim 20% din locuitorii unei unităţi administrativ teritoriale prevăzute la art. 9, în cuprinsul căruia se stipulează că rămâne la latitudinea autorităţilor locale ca în cazul întrunirii pragului menţionat să oficieze ceremoniile oficiale, precum şi căsătoriile, atât în limba română, cât şi în cea maternă.

În acelaşi domeniu, Legea privind statutul funcţionarilor publici nr. 188/199927, prin art. 91 vine să faciliteze utilizarea limbii minorităţilor naţionale în raporturile cu autorităţile administrative, dispunând că în unităţile administrativ-teritoriale în care persoanele aparţinând unei minorităţi naţionale deţin o pondere de minim 20 de procente din totalul populaţiei, o parte din funcţionarii publici ce au contacte directe, de relaţii cu publicul, cu aceste persoane trebuie să cunoască şi limba minoritară respectivă. În mod identic, se prevede şi în Legea privind statutul poliţistului nr. 360/200228 care stabileşte în art. 79 obligaţia de a angaja, în aceste localităţi, şi poliţişti care cunosc limba minorităţii respective.

De asemenea, potrivit art. 24 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 46/200629, examenul pentru obţinerea permisului de conducere se poate desfăşura, la cererea candidatului şi în limba minorităţii naţionale din care acesta face parte.

Dreptul la folosirea limbii materne în public

În principiu, acest drept nu este limitat în vreun fel. În consecinţă, el nu beneficiază de vreo reglementare legislativă, unicele prevederi în materie putând fi deduse din aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Legea privind folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice nr. 500 din 12 noiembrie 2004. Singura conexiune între această lege şi drepturile, sau mai bine spus îndatoririle minorităţilor poate fi dedusă din cuprinsul art. 1, alin 2, precum şi din art. 3. Astfel, din conţinutul acestor articole poate fi dedusă obligaţia impusă în sarcina minorităţilor de a traduce orice text, scris sau vorbit, în limba maternă, în cazul în care acesta este de interes public, în limba română. Totodată, potrivit art. 3, emisiunile străine (deci inclusiv cele în limba maternă a minorităţilor) transmise de către posturile româneşti vor fi obligatoriu subtitrate în limba română.

De asemenea, art. 82 alin. 4 din Legea audiovizualului nr. 504/200230 prevede că în acele localităţii în care procentul populaţiei aparţinând unei minorităţi lingvistice depăşeşte 20 de procente, distribuitorii de servicii de televiziune prin cablu au obligaţia de a asigura preluarea canalelor de televiziune gratuite la redistribuire ce există în limba minorităţii în cauză.

Tot astfel, pe aceeaşi linie, în Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului nr. 272/200431 se prevede că minorul aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau

27 Publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 251 din 22 martie 1999. 28 Publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 440, din 24 iunie 2002. 29 Publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 246, din 20 martie 2006. 30 Publicată în „ Monitorul Oficial”, nr. 534, din 22 iulie 2002. 31 Publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 557, din 13 iunie 2004.

22

lingvistice are dreptul la viaţă culturală proprie, la declararea apartenenţei sale etnice, religioase, la practicarea propriei religii, precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membrii ai comunităţii din care face parte.

În fine, pentru facilitarea utilizării limbii materne în raporturile de drept privat, prin art. 7 din Ordinul Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei nr. 414/200632 cu privire la utilizarea codării standardizate a seturilor de caractere în documentele în formă electronică, s-a stabilit că sistemele electronice ce folosesc tastatură românească trebuie să asigure posibilitatea de a asigura semnele grafice necesare scrierii în limba maternă a minorităţilor naţionale din România.

Dreptul la reprezentare în Parlament Potrivit art. 62, alin. 2, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu

întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale.

Astfel, în art. 4 alin. 1 din Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului nr. 68/99233 organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale, legal constituite, care nu au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de deputat sau de senator, au dreptul, împreună, potrivit art. 62 din Constituţie, la un mandat de deputat, dacă au obţinut, pe întreaga ţară, un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat. Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că beneficiază de prevederile alin. 1 şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au participat la alegeri pe lista comună a acestor organizaţii; în acest caz, dacă nici un candidat de pe lista comună nu a fost ales, se va atribui pentru toate organizaţiile care au propus lista un mandat de deputat, cu respectarea prevederilor alin. 1. În fine, alin. 4 al art. 4 din Lege stabileşte că prevederile alin. 3 nu se aplică organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care a participat la alegeri pe lista comună cu un partid sau altă formaţiune politică, ori atât pe liste comune potrivit alin. (3), cât şi pe liste exclusiv proprii. Prevederi asemănătoare, care se aplică altor minorităţi decât cea maghiară, există şi în art. 92 din Legea privind desfăşurarea alegerilor locale nr. 67/2004.

Instrumente legale menite să contribuie la îmbunătăţirea situaţiei romilor Comunitatea romă este, potrivit tuturor rapoartelor realizate, minoritatea naţională care

este supusă, cel mai frecvent şi de o manieră gravă, unor acte de discriminare. Pare firesc în consecinţă faptul că s-au adoptat mai multe programe şi strategii naţionale ce au avut drept scop îmbunătăţirea situaţiei membrilor comunităţii şi reducerea incidenţei cazurilor de discriminare a romilor.

Primul act important în materie a fost Strategia Guvernului României de îmbunătăţire a situaţiei romilor, adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 430/200134. Aceasta cuprindea, în general, angajamentul Guvernului de a elabora diverse programe şi proiecte, precum şi mai multe instituţii care să supervizeze aplicarea lor. Strategia, al cărei punct final de implementare a fost anul 2004, cuprindea şi un calendar de executare a obligaţiilor asumate, fără a fi prevăzute şi sancţiuni în cazul nerespectării termenelor limită. În consecinţă, adoptarea acestei strategii nu produs nicio o consecinţă semnificativă în scopul atingerii obiectivelor pentru care a fost elaborată. Mai recent, s-a adoptat o nouă strategie ce vizează în principal comunitatea romă,

32 Publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 842, din 12 octombrie 2006. 33 Publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 146, din 16 iulie 1992. 34 Publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 252, din 16 mai 2001.

23

Strategia naţională pentru romi, adoptată prin Hotărârea Guvernului 522/200635, care conţine, în realitate, o prelungire a termenului de executare a angajamentelor asumate prin strategia adoptată anterior, al cărui punct final ar fi trebuit să fie anul 2004.

De asemenea, în 2004, a fost adoptat de către Guvern Planul naţional pentru combaterea discriminării prin Hotărârea nr. 1258/200436. Executarea acestuia a fost trecută, în principal, în sarcina Comitetului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Principalele obiective stabilite au fost: √ Asigurarea respectării prevederilor legislaţiei antidiscriminare, prin acţiuni specifice de

investigare, constatare şi sancţionare a actelor de discriminare; √ Instituirea, conform legii, de măsuri şi acţiuni speciale de protecţie a persoanelor discriminate

sau a categoriilor de persoane defavorizate; √ Monitorizarea respectării şi promovării drepturilor omului; √ Creşterea capacităţii instituţiei pentru a asigura cetăţenilor accesul la acţiunile şi serviciile

sale; √ Formarea de specialişti în promovarea principiilor egalităţii de şanse şi nediscriminării; √ Asigurarea cadrului legal adecvat pentru respectarea deplină a drepturilor omului şi

implementarea normelor europene în materie de nediscriminare; √ Îmbunătăţirea educaţiei în ceea ce priveşte promovarea drepturilor omului, prevenirea şi

combaterea discriminării; √ Informarea cetăţenilor cu privire la producerea de acte/fapte de discriminare, precum şi la

efectele negative ale acestora asupra climatului social; √ Informarea cetăţenilor cu privire la drepturile şi obligaţiile ce derivă din implementarea

principiilor egalităţii de şanse şi nediscriminării; √ Facilitarea comunicării între cetăţeni şi diferite organizaţii care le reprezintă interesele, între

cetăţeni şi instituţii de stat sau private, precum şi între sectorul neguvernamental şi guvernamental;

√ Cooperarea cu societatea civilă în implementarea Planului naţional de acţiune pentru combaterea discriminării;

√ Analiza ştiinţifică a nivelului actual de discriminare şi a tratamentului egal, studiul fenomenului discriminării în contextul cultural şi istoric românesc;

√ Raportarea anuală a situaţiei problematicii discriminării în România; √ Coordonarea acţiunilor de promovare şi respectare a drepturilor omului, a egalităţii de şanse

şi a nediscriminării; √ Participarea în problemele din domeniul combaterii şi prevenirii discriminării a altor instituţii

naţionale şi internaţionale.

Cadrul instituțional După căderea comunismului, problematica minorităţilor a devenit un subiect important,

dar şi controversat, atât pe planul dezbaterii publice, cât şi pe cel al agendei politice. Rezultatele la care s-a ajuns au fost obţinute prin multe eforturi, ele fiind încă departe de a fi finale. În primul rând, în decembrie 1989 se înfiinţa Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) care îşi propunea „apărarea şi reprezentarea intereselor comunităţilor maghiare37”. Prin

35 Publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 371, din 28 aprilie 2006. 36 Publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 775, din 24 august 2004. 37 www.rmdsz.ro .

24

prezenţa sa, UDMR a iniţiat sau a contribuit la realizarea unor proiecte de lege, acte normative, şi chiar strategii guvernamentale, care au condus la îmbunătăţirea situaţiei comunităţii maghiare, dar şi a celorlalte grupuri etnice. În al doilea rând, pe parcursul anilor 1990, presiunea internaţională a avut un efect benefic asupra statutului minorităţilor naţionale, România fiind monitorizată continuu în această perioadă. Aşadar, aspirând la aderarea la Consiliul Europei, România, a adoptat o nouă lege electorală care permite prezenţa câte unui reprezentant în Camera Deputaţilor al fiecărei minorităţi naţionale care nu reuşeşte să obţină acest obiectiv prin alegeri.

Încă din 1991, într-o declaraţie, Guvernul României şi-a exprimat dorinţa de a respecta egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, incluse fiind şi persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, favorizându-se păstrarea identităţii lor etnice, lingvistice, culturale şi religioase. Totuşi, abia în 1993 se înfiinţa (prin HG 137/1993) Consiliul pentru Minorităţile Naţionale, având statut de organism consultativ al Guvernului României şi fiind compus din acele organizaţii care aveau reprezentare parlamentară, cât şi un reprezentant cu rang de secretar de stat sau director general în ministerele de specialitate. În cadrul acestui Consiliu funcţiona Secretariatul Tehnic, condus de un secretar, numit prin ordin de către Secretariatul General al Guvernului. Acest consiliu era folosit de către autorităţi ca un bun element de imagine, "gândit ca o tentativã de izolare al UDMR din punct de vedere politic şi propagandistic"38. La scurt timp după înfiinţarea acestuia, Uniunea Democrată a Maghiarilor se auto-suspenda din Consiliu, după care şi reprezentanţii romilor renunţau la participare, Consiliul pierzând astfel din credibilitate.

În 1997 HG 137/1993 este abrogată prin Legea 17/1997 care prevede înfiinţarea tot în cadrul Guvernului României, a Departamentului pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (DPMN). Acesta este condus de un ministru delegat pe lângă Primul Ministru, iar în structura sa cuprinde şi un Oficiu Naţional pentru Integrarea Socială a Romilor. Se înfiinţează şi 5 birouri teritoriale ale DPMN în Constanţa, Cluj Napoca, Drobeta Turnu Severin, Suceava şi Arad, ultimul fiind neoperaţional. Se reorganizează şi Consiliul pentru Minorităţile Naţionale ca alianţă a organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, sub denumirea de Consiliul Minorităţilor Naţionale (organism consultativ al DPMN, de data aceasta fără participarea reprezentanţilor ministerelor39). Cele mai importante atribuţii al Consiliului Minorităţilor Naţionale (CMN) sunt următoarele: propune spre aprobare ministrului delegat pe lângă Primul Ministru pentru minorităţile naţionale, repartizarea fondurilor alocate în bugetul de stat pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale; înaintează departamentului propuneri în scopul soluţionării mai eficiente a problemelor ce intră în competenţa sa.

În 1997 se înfiinţează Instituţia Avocatul Poporului, prin Legea nr. 35/1997, ca autoritate independentă de orice autoritate publică. Deşi stipulată prin prevederile constituţionale încă din 1991, Avocatul Poporului întră în atribuţii doar în toamna anului 1997. Principalul scop este apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva abuzului sau ingerinţelor autorităţilor publice. Institutul cuprinde în structura sa un Departament privind problemele minorităţilor, cultele şi mass-media.

În 1998 Direcţia pentru Minorităţi din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale se transformă în Direcţie Generală, condusă de un secretar de stat.

38 Raport privind politicile publice în domeniul minorităţilor naţionale şi etnice din România, 2005. 39 Attila Markó, Evoluţia sistemului de promovare a relaţiilor interetnice de la crearea Consiliului

Minorităţilor Naţionale în 1993, în: “Sistemul complementar de protecţie a drepturilor omului şi combaterea discriminării în România”, Editura Universităţii Transilvania, Braşov, 2004.

25

În 2000, DPMN este reorganizat ca structură din cadrul Ministerului Informaţiilor Publice, cu denumirea de Departamentul pentru Relaţii Interetnice.

Constituţia României prevede egalitatea tuturor cetăţenilor indiferent de rasă, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. De asemenea, legislaţia în domeniul nediscriminării prevede înfiinţarea unui organism independent, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării(CNCD), fapt realizat în 2002, în baza Ordonanţei 137/2000 privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare.

În 2003 este reorganizat Departamentul pentru Relaţii Interetnice, subordonat Primului Ministru, aflat în coordonarea Secretariatului General al Guvernului. De asemenea, în toamna anului 2007 începe să funcţioneze Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, legea privind înfiinţarea ei fiind adoptată încă din 2001.

Existenţa acestor structuri este dovada eforturilor pe care România le-a depus împreună cu reprezentanţii minorităţilor şi ai societăţii civile pentru a oferi condiţii mai adecvate şi drepturi egale minorităţilor naţionale. Îmbunătăţirea cadrului instituţional este un proces care nu se încheie, activităţile de consolidare a cadrului de protecţie trebuind să continue, pentru căinstituţiile reprezintă una dintre pârghiile esenţiale prin care putem preveni şi combate actele de intoleranţă care persistă în fiecare societate.

Departamentul pentru Relaţii Interetnice (DRI) Departamentul pentru Relaţii Interetnice este o instituţie guvernamentală, fără autoritate

juridică, în subordinea Primului Ministru, şi sub coordonarea Secretariatului General al Guvernului. Departamentul are misiunea de a promova diversitatea etnică din România prin consolidarea si lărgirea cadrului de protecţie oferit societăţii multiculturale. În acest scop are următoarele atribuţii principale (conform HG 111/2005):

- elaborează si supune Guvernului spre aprobare strategii şi politici pentru păstrarea, afirmarea şi dezvoltarea identităţii etnice a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale;

- elaborează proiecte de legi şi alte acte normative din domeniul său de activitate; - avizează proiecte de lege si alte acte normative, care au incidenţă asupra drepturilor si

îndatoririlor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale; - monitorizează aplicarea actelor normative interne si internaţionale referitoare la

protecţia minorităţilor naţionale; - stimulează dialogul majoritate - minorităţi naţionale în vederea îmbunătăţirii actului

decizional şi a măsurilor de implementare; - promovează şi organizează programe privind garantarea, păstrarea, exprimarea,

promovarea şi dezvoltarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale;

- sprijină realizarea unor programe sau activităţi interetnice iniţiate de organizaţii, asociaţii, fundaţii sau instituţii publice, pe bază de proiecte;

- stabileşte şi menţine relaţii cu organizaţii neguvernamentale din ţară şi din străinătate, precum şi cu organisme şi instituţii internaţionale cu activitate în domeniul minorităţilor naţionale şi al combaterii discriminării pe criterii etnice;

- menţine legături permanente şi colaborează cu autorităţile administraţiei publice locale, prin reprezentanţi cu competenţe teritoriale, în vederea identificării problemelor specifice şi soluţionării acestora;

- sprijină cercetările ştiinţifice în domeniul relaţiilor interetnice, prin menţinerea de contacte şi colaborarea cu organizaţii, instituţii şi personalităţi din domeniu.

26

Departamentul pentru Relaţii Interetnice este condus de un secretar de stat, ajutat de doi subsecretari de stat, numiţi prin decizie a Primului Ministru. În cadrul Departamentului îşi desfăşoară activitatea şi reprezentanţii teritoriali. Reprezentanţele se află la Cluj Napoca, Constanţa, Drobeta Turnu Severin, Suceava, la care se mai adaugă după 2005 încă două, cele din Timişoara şi Miercurea Ciuc.

Una dintre atribuţiile Departamentului este colaborarea cu Consiliul Minorităţilor Naţionale, un organism consultativ al Guvernului care funcţionează în baza HG 589/2001, cu completările ulterioare, şi este format din câte trei reprezentanţi ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în Parlamentul României. Organizaţiile membre ale CMN sunt:

- Uniunea Democrată a Maghiarilor din România - Forumul Democrat al Germanilor din România - Partida Romilor Social-Democrată - Uniunea Sârbilor din România - Uniunea Armenilor din România - Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România - Uniunea Democrată Turcă din România - Uniunea Ucrainenilor din România - Uniunea Culturală a Rutenilor din România - Uniunea Polonezilor din România Dom Polski - Uniunea Democrată a Slovacilor şi Cehilor din România - Uniunea Bulgară din Banat-România - Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România - Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România - Uniunea Croaţilor din România - Asociaţia Macedonenilor din România - Asociaţia Liga Albanezilor din România - Uniunea Elenă din România - Comunitatea Italiană din România.

Prin intermediul Departamentului, organizaţiilor CMN le sunt repartizate fonduri ce au ca destinaţie sprijinirea activităţilor lor, de la administrarea sediilor până la editarea cărţilor, proiectelor educaţionale şi culturale intracomunitare.

Proiectele realizate în ultimii ani se axează pe domeniile culturii şi educaţiei, editarea sau traducerea unor cărţi pentru minoritate/majoritate, prezentarea culturii şi a tradiţiei prin teatre, expoziţii, festivaluri etc. Departamentul pune accent pe implicarea generaţiei tinere, finanţând programe comune cu tineri aparţinând majorităţii şi minorităţii, pentru încurajarea dialogului intercultural, dialogul între majoritate şi minoritate. De asemenea, se preocupă şi de implicarea minorităţilor în probleme actuale importante ale vieţii publice, motiv pentru care au existat şi acţiuni care aveau ca temă cunoaşterea legislaţiei europene, informarea asupra fondurilor existente în Uniunea Europeană, ori informarea asupra politicilor publice existente pentru minorităţi în România.

Colaborarea între DRI şi societatea civilă are o mare importanţă prin legătura pe care o menţine cu societatea civilă activă în domeniul drepturilor omului în general şi al minorităţilor naţionale, prin consultările şi realizarea programelor şi proiectelor comune. Astfel, Departamentul devine punctul de legătură între autorităţi şi societatea civilă.

În afara elaborării de proiecte şi stabilirea de parteneriate, Departamentul mai are o altă

27

funcţie importantă – elaborarea de acte normative, de exemplu propunerea spre ratificare a Cartei Europeane a Limbilor regionale şi minoritare, instrument juridic al Consiliului Europei, semnat de România în 1995 şi ratificat în mai 2008. DRI a iniţiat proiectul de Hotărâre a Guvernului pentru organizarea şi funcţionarea Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale (înfiinţat în toamna anului 2007); proiectul de lege al statutului minorităţilor naţionale care ar crea un cadru al legilor existente în domeniu, demers iniţiat de asemenea de DRI în anul 2005, şi care a întâmpinat mari dificultăţi, fiind încă în prelucrare la comisiile speciale ale Camerei Deputaţilor. De asemenea, a semnat un protocol cu Ungaria, pentru efectuarea unor studii comune, în curs de realizare prin Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale şi instituţiile omoloage maghiare.

Exemplele menţionate anterior indică atât efortul depus de către DRI pentru îmbunătăţirea situaţiei minorităţilor naţionale în România, cât şi rezultatele obţinute în urma încercărilor de îmbunătăţire a cadrului legislativ şi instituţional.

Agenţia Naţională pentru Romi (ANR) Pe baza tipologiei lui Horváth şi Sacco40, minorităţile naţionale existente în România pot

fi grupate în trei categorii distincte, care sunt foarte diferite din punct de vedere al integrării sociale, politice şi economice. De asemenea, aceste grupuri sunt foarte diferite şi în nevoile lor, numărul, gradul mobilizării politice şi obiectivele politice. Aceste trei categorii sunt: romii, grupurile minoritare reduse numeric, şi minoritatea maghiară. Până în anul 2003 în România modul de abordare era unitar faţă de minorităţile naţionale. În cadrul reorganizării Guvernului din anul 2003 prin OUG 64/2003, Oficiul pentru Problemele Romilor este preluat de Secretariatul General al Guvernului. În 2004 Oficiul pentru Problemele Romilor este preluat de la Secretariatul General al Guvernului de către Departamentul pentru Relaţii Interetnice. Totodată este preluată şi Unitatea de Implemetare a programului PHARE „Sprijin pentru strategia de îmbunătăţire a situaţiei romilor”, pentru ca în anul 2005 să se înfiinţeze Agenţia Naţională pentru Romi (ANR). ANR este o structură guvernamentală care preia activitatea Oficiului pentru Problemele Romilor inclusiv responsabilităţile şi angajamentele privind minoritatea romilor. Din 2003, cu înfiinţarea ANR, putem vorbi de o abordare mai sensibilă, o abordare pluralistă faţă de nevoile şi cerinţele minorităţii rome.

Principala atribuţie a instituţiei este elaborarea politicii şi strategiei Guvernului în privinţa protecţiei drepturilor minorităţii romilor. Conform HG 78/2004 privind organizarea si funcţionarea Agentiei Nationale pentru Romi, aceasta lucrează pe diferite domenii cum ar fi evaluarea nevoilor comunităţilor de romi, reabilitarea locuinţelor şi mediului înconjurător în zonele locuite de romi, programe de formare şi reconversie profesională, programe cu finanţare guvernamentală sau în parteneriat pentru asigurarea condiţiilor minime de locuit. ANR sprijină tinerii romi în vederea angajării şi monitorizează evoluţia profesională a tinerilor romi cu studii superioare, identifică soluţii pentru includerea romilor în sistemul asigurărilor de sănătate, sau desfăşoară campanii de depistare TBC, infecţiilor HIV/SIDA, afecţiunilor dermatologice, bolilor cu transmitere sexuală. De asemenea, lucrează la elaborarea programelor în domeniul reducerii ratei şomajului în rândul cetăţenilor de etnie romă, programe de combatere a discriminării în mass-media, acţionează pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului, a drepturilor

40 István Horváth şi Alexandra Sacco . De la o abordare unitară la o abordare pluralistă. Îmbunătăţirea

politicilor publice destinate minorităţilor, în Bíró, Anna-Mária şi Petra Kovács (Edit.). “Diversitatea în acţiune: Managmentul local public al comunităţilor multietnice din Europa Centrală şi de Est”, Budapesta, 2001, pp. 243–271.

28

civile, politice şi sociale în rândul minorităţii romilor. Analizează fenomenul „copiii străzii”, posibilităţile de organizare a unor instituţii de învăţământ primar, secundar şi profesional pentru romi, iniţiază proiecte culturale de reconstrucţie a identităţii romilor, precum şi promovarea participării liderilor romi la procesul de luare a deciziilor politice cu impact asupra vieţii economice şi sociale a comunităţilor.

Din punct de vedere al structurii Agenţia este condusă de un preşedinte cu rang de secretar de stat, numit prin decizie a Primului Ministru, la propunerea ministrului pentru coordonarea Secretariatului General al Guvernului. (conform completării HG. 1124/2005).

Agenţia lucrează pe patru nivele: 1. Comitetul mixt de implementare şi monitorizare, a cărui atribuţie este să răspundă de

organizarea, planificarea, coordonarea şi controlul activităţilor pentru aplicarea Strategiei de îmbunătăţire a situaţiei romilor. Comitetul este format din preşedintele ANR cu rang de secretar de stat, secretarii de stat din ministerele responsabile pentru aplicarea acestei strategii.

2. Comisiile ministeriale pentru romi se subordonează Comitetului mixt de implementare şi monitorizare.

3. Birourile judeţene pentru romi sunt structuri organizate la nivel judeţean, se subordonează Comitetului mixt de implementare şi monitorizare. Birourile judeţene sunt numite şi Regiuni de Dezvoltare, şi sunt câte 8: Regiunea 1 Nord – Est cu sediul la Iaşi; Regiunea 2 Sud – Est cu sediul la Brăila; Regiunea 3 Sud - Muntenia cu sediul la Călăraşi; Regiunea 4 Sud - Vest Oltenia cu sediul la Craiova; Regiunea 5 Vest cu sediul la Timişoara; Regiunea 6 Nord-Vest cu sediul la Cluj-Napoca; Regiunea 7 Centru cu sediul la Alba Iulia; şi Regiunea 8 Bucureşti-Ilfov cu sediul la Bucureşti.

4. Experţii locali pentru problemele romilor funcţionează la nivelul primăriilor şi sunt responsabili pentru desfăşurarea pe plan local a acţiunilor de îmbunătăţire a situaţiei romilor. Ei se subordinează atât birourilor judeţene, cât şi primarului.

(Politici publice pentru romi în România 2002-2005) De la înfiinţare, Agenţia a reuşit să încheie parteneriate cu structurile care implementează

politici publice în domeniu, cu ministerele de resort, cu instituţii guvernamentale şi neguvernamentale, naţionale şi internaţionale, a încheiat protocoale şi memorandumuri de colaborare cu Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Banca Mondială, Secretariatul General al Guvernului, ca să amintim doar câteva. A reuşit să implementeze programe precum PHARE, Fondul de Dezvoltare Instituţională (IDF Grant), acord încheiat pe o perioadă de 3 ani, cu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare al cărui scop este de a întări capacitatea instituţională a ANR şi a autorităţilor centrale şi locale, care dezvoltă şi implementează programe de incluziune socială, dar nu pot fi uitate nici eforturile depuse pentru a micşora distanţa dintre majoritate şi romi, prin campania de mediatizare iniţiată în 2008 în parteneriat cu DRI.

Deceniul de incluziune a romilor 2005-2015 este un program interguvernamental, conceput pentru combaterea sărăciei, mărirea nivelului public de conştientizare asupra situaţiei romilor şi coordonarea acţiunilor guvernelor şi organizaţiilor internaţionale în parteneriat cu societatea civilă romă. Este o încercare de a sparge cercul vicios al sărăciei, prin oferirea de posibilităţi reale pentru populaţia de etnie romă de a se implica ea însăşi în aspectele economice şi sociale ale vieţii publice41. În perioada 1 iulie 2005 - 1 iulie 2006 ANR a deţinut preşedinţia

41 Raport un an de preşedinţie - Deceniul de incluziune a romilor, 2006, la

http://www.anr.gov.ro/site/Rapoarte.html (accesat în data de 9 septembrie 2008)

29

Deceniului. Obiectivul acestui program este tocmai sprijinirea romilor în aceste probleme ale incluziunii sociale.

Soluţii la problemele cu care se confruntă romii zi de zi nu sunt uşor de identificat. Cele mai mari probleme apar în domeniile educaţiei, respectiv plasamentul pe piaţa muncii, probleme care au nevoie de mai mulţi ani pentru a putea vorbi despre soluţionări eficiente. Aceste soluţii, mai presus de orice, trebuie să fie acceptabile pentru ambele părţi, soluţii pe care şi romii le pot considera ale lor, nefiind impuse unilateral.

În concluzie, ca rezultat al negocierilor politice, înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Romi reprezintă o importantă realizare în ceea ce priveşte vizibilitatea şi creşterea interesului pentru îndeplinirea angajamentelor Guvernului României, referitoare la procesul de îmbunătăţire a situaţiei romilor şi reducerea decalajelor dintre populaţia romă şi societate în ansamblu42.

Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale (ISPMN) Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale este aprobat prin Legea

396/2001 şi funcţionează conform prevederilor Hotărârii Guvernului 893/2007. Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale funcţionează ca instituţie publică, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi sub coordonarea Departamentului pentru Relaţii Interetnice.

Scopul Institutului este studierea şi cercetarea inter şi pluridisciplinară a păstrării, dezvoltării şi exprimării identităţii etnice, aspectelor sociologice, istorice, culturale, lingvistice, religioase sau de altă natură ale minorităţilor naţionale şi ale altor comunităţi etnice din România43. Institutul este condus de un preşedinte, ajutat de un vicepreşedinte, numiţi pe o perioadă de 5 ani pe bază de concurs organizat în cadrul Departamentului pentru Relaţii Interetnice, de către Secretariatul General al Guvernului şi cu avizul Consiliului Minorităţilor Naţionale. În activitatea sa, Preşedintele este ajutat de un Consiliu Ştiinţific Consultativ format din cinci cercetători din cadrul Institutului, numiţi prin ordin al acestuia care se întâlnesc în şedinţă cel puţin o dată pe lună. Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale Institutului se asigură din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului. Veniturile proprii ale Institutului provin din editare şi vânzare de cărţi, publicaţii, lucrări şi studii de specialitate, din realizarea şi valorificarea de studii şi proiecte, precum şi din efectuarea de prestări servicii, pe orice suport, din exploatarea bunurilor pe care le are în administrare, din sponsorizări şi donaţii, ale persoanelor fizice şi juridice din ţară şi din străinătate, din valorificarea drepturilor de autor, precum şi alte activităţi specifice realizate de către Institut, inclusiv din încheierea de contracte de cercetare cu persoane fizice sau juridice. (conform HG 893/2007).

Direcţiile principale de cercetare stabilite de Institut sunt: dinamica etno-demografică a minorităţilor din România, tipuri ale segregării etnice, patrimoniul cultural-instituţional al minorităţilor din România, analiza transformărilor identitare la minorităţile etnice din România, analiza rolului jucat de etnicitate în dinamica stratificării sociale din România, bilingvismul, analiza politico-instituţională a istoriei recente, noii imigranţi.

Obiectivele propuse pentru creşterea impactului socio-politic al cercetărilor derulate au o importanţă semnificativă, pentru că vizează elaborarea unei hărţi a zonelor în care comunităţile locale, diverse etnic, se confruntă cu probleme cumulate (marginalizare, acces limitat la muncă, intensificarea prejudecăţilor); elaborarea unei prognoze a populaţiei şcolare în cazul minorităţilor

42 Raport de activitate al Agenţiei Naţionale pentru Romi, 2006, la

http://www.anr.gov.ro/site/Rapoarte.html (accesat în data de 9 septembrie 2008) 43 www.ispmn.gov.ro .

30

naţionale ce dispun de o reţea mai amplă de şcoli, astfel devenind posibilă planificarea învăţământului public pentru perioade mai îndelungate; inventarierea patrimoniului cultural şi instituţional al minorităţilor naţionale din România. Posibilele utilizări ar fi: brandingul diversităţii culturale, utilizarea datelor în politicile culturale, educaţionale, etc., transfer de experienţă în domeniul politicilor publice pentru romi prin organizarea unor ateliere internaţionale pe această tematică. De asemenea, se elaborează dosare tematice pe diferite teme de actualitate, menite să sprijine dezbaterea legislativă sau să fundamenteze decizia profesională, în cazul procesului de administrare, fie ea centrală sau locală44.

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) Prin discriminare înţelegem orice deosebire, excluziune, restricţie sau preferinţă pe baza

unor criterii de rasă, etnie, limbă, religie, naţionalitate, sex sau orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, convingeri, categorie socială, sau orice alt criteriu care are ca interes sau efect subminarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau alte domenii ale vieţii publice (OG 137/2000). Adeseori este întâlnită discriminarea indirectă, mai ales în domeniul muncii sau al angajării, iar pornind de la criteriile protejate, constatăm că cel mai frecvent apare discriminarea pe bază de sex, handicap, precum şi pe baza apartenenţei etnice. Este necesar ca o instituţie care are drept obiectiv combaterea discriminării să nu fie în subordinea altei autorităţi de stat, pentru a nu exista organisme care să poată influenţa instituţia în lupta împotriva discriminării şi intoleranţei. Aceste obiective sunt realizate prin înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Între 1999-2000 ministrul delegat pe lângă Primul Ministru pentru minorităţi naţionale a fost Péter Eckstein-Kovács. Între timp, Attila Markó, director al Departamentului pentru Minorităţile Naţionale, împreună cu publicistul Gabriel Andreescu au pregătit proiectul de lege pentru combaterea discriminării. Rezultatul acestor eforturi a fost Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, care prevedea sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Actele de discriminare sunt sancţionate contravenţional de CNCD, care îşi începe activitatea abia în august 2002.

Conform Hotărârii de Guvern 1197/2001 (modificată), prin care s-a constituit CNCD, principalele atribuţii sunt: prevenirea, medierea, investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare, monitorizarea cazurilor de discriminare şi acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării. Ultima modificare importantă prin Legea nr. 324/2006 defineşte Consiliul ca instituţie autonomă cu personalitate juridică, sub control parlamentar, garant al interesului public şi al persoanelor în domeniul respectării principiului nediscriminării.

Din punct de vedere al structurii şi al organizării, Consiliul este format dintr-un Colegiu director care dispune măsurile specifice constatării existenţei discriminării, cu citarea obligatorie a părţilor. Este compus din nouă membri cu rang de secretar de stat, numiţi prin cele două Camere ale Parlamentului. Colegiul director este un organ colegial, deliberativ şi decizional. CNCD este condus de un preşedinte având şi el rang de secretar de stat ales pe un mandat de 5 ani de membrii Colegiului director, din rândul acestora. Colegiul director poate sancţiona cu o amendă între 400 lei şi 8.000 lei, după caz. Aceste sancţiuni pot fi aplicate şi persoanelor juridice.

Este important de remarcat că Consiliul poate să-şi exercite competenţele, atât la

44 Ibidem.

31

sesizarea unei persoane fizice sau juridice, cât şi din oficiu.

Numărul petiţiilor

120

467

269

382

432

836

0 200 400 600 800 1000

2002

2003

2004

2005

2006

2007


Fig. 2 - Numărul petiţiilor primite de CNCD în perioada 2002-2007

În 2002, după jumătate de an de la înfiinţare, CNCD a primit 120 de petiţii. (Fig. 2) În urma analizelor documentelor trimise de către persoane fizice şi juridice reiese că cele mai numeroase solicitări au ca obiect probleme de natură etnică, în special referitor la romi, urmate de nemulţumiri privind aplicarea ori votarea unor legi, şi de divergenţele apărute între solicitanţi şi unele instituţii45. Din raportul Consiliului reiese şi faptul că doar 41 dintre cele 120 de solicitări fac obiectul de activitate al CNCD în acest an. Deşi în 2003 au fost mai multe cereri faţă de 2004, trebuie precizat că din cele 467, doar 50 au făcut obiectul de activitate al CNCD, care dovedeşte că populaţia nu era bine informată în acel moment. În 2005 numărul cazurilor de petiţii şi autosesizări depăşeşte 460, fiind soluţionate 360 din ele. Doar la începutul anului 2007 numărul cazurilor a crescut faţă de anii anteriori. Doar în primele cinci luni se înregistraseră deja 270 de petiţii. Din numărul total primit în acel an, 82 erau petiţii având ca obiect probleme legate de discriminare etnică, mai ales încălcarea dreptului la demnitatea personală a romilor. Cele mai multe sesizări în 2007 au venit din regiunea capitalei, 399 în număr, ceea ce dovedeşte necesitatea decentralizării. Într-o autosesizare (Raport de activitate, 2007), CNCD explică evoluţia ascendentă a numărului de petiţii primite cu creşterea vizibilităţii, o atenţie mai mare din partea cetăţenilor faţă de faptele de discriminare, dar şi o implicare mai activă a persoanelor supuse unui act de discriminare şi o denunţare a acestuia. Cele mai multe petiţii în fiecare an au fost pe criterii de categorie socială (90 în 2005, 132 în 2006 şi 514 în 2007), criterii etnice (85 în 2005, 69 în 2006 şi 82 în 2007) şi naţionalitate (39 în 2005 şi 2007 şi 20 în 2006). Numărul

45 Raport de activitate CNCD 2002.

32

petiţiilor dovedeşte, pe de o parte, existenţa actelor de discriminare în societatea românească, iar faptul că există un număr aproximativ egal de petiţii în ultimii trei ani, pe baza mai multor criterii de discriminare demonstrează şi persistenţa unor prejudecăţi. Pe de altă parte, numărul crescut al petiţiilor dovedeşte şi faptul că modificările survenite în structura CNCD, precum şi campaniile şi programele de informare au dat rezultate.

Eficienţa instituţiei nu se poate însă limita la analiza şi prelucrarea unor sesizări. Discriminarea este atât de frecventă în viaţa de zi cu zi, încât adeseori victimele nici măcar nu se consideră discriminate sau nici nu observă fapta în sine. Chiar dacă o persoană nu se consideră victimă, discriminarea este un fapt greşit care are consecinţe grave. Aşadar, populaţia trebuie conştientizată, învăţată să nu ignore discriminarea în nici o situaţie. Mai mult, este necesară o schimbare de mentalitate, fapt ce presupune un proces lent şi deloc facil. Sunt făcuţi totuşi paşi în acest sens de către instituţie, prin programe de mediatizare şi conştientizare. Şi decentralizarea poate fi un atu în procesul de conştientizare, deoarece prin înfiinţarea instituţiilor locale ajungem mai aproape de oameni. Pentru a se putea adapta soluţionării problemelor locale şi pentru a conştientiza populaţia despre existenţa problemei discriminării, CNCD planifică înfiinţarea mai multor birouri teritoriale. În februarie 2008 s-a constituit primul birou teritorial în judeţul Mureş la Târgu Mureş. Acest birou are trei atribuţii: informare, sesizarea petiţiilor care provin din judeţul Mureş şi judeţele vecine, şi reprezentarea acelor cazuri în care decizia Consiliului este atacată la Tribunal. În viitor se vor mai înfiinţa alte birouri teritoriale unde există Tribunal, însă pe moment nu există o decizie asupra locaţiei exacte a acestora.

Beneficiile restructurării din 2006 sunt observate când CNCD devine un organism independent, cu un buget mai mare, şi vizibilitate mai crescută. De la an la an cresc petiţiile adresate spre soluţionare, iar prin câştigarea acestei independenţe creşte şi credibilitatea instituţiei. Încrederea oamenilor în instituţie creşte şi mai mult când sunt soluţionate cazuri care vizează politicul. Chiar dacă vorbim despre o instituţie autonomă, nu putem ignora faptul că Consiliul are nevoie de autorităţile politice, în sensul că acestea decid alocarea bugetului, care permite funcţionarea. Totuşi, în cursul anului trecut discriminarea a fost sesizată în mai multe cazuri unde făptuitorul era un om politic, sau o instituţie de stat. Cele mai sus menţionate reprezintă un pas foarte important în mărirea credibilităţii şi reputaţiei instituţiei.

Aşadar, necesitatea unei astfel de instituţii nu poate fi pusă la îndoială, aceasta având rolul de a sesiza şi de a autosesiza discriminarea, dar are şi posibilitatea de a da avertismente sau amenzi contravenţionale. Chiar dacă victimele nu primesc nici o despăgubire, ei pot avea satisfacţia că s-a dovedit că fapta comisă împotriva lor este greşită şi nu poate fi tolerată. Dacă ne gândim la reputaţia făptuitorului (de exemplu un angajator) putem înţelege ce consecinţe (stigmat) poate avea un avertisment sau o amendă asupra lui sau a carierei.

România s-a angajat în lupta împotriva discriminării pe o cale fără compromisuri în construirea unei societăţi democratice, dar nu trebuie să uităm, că punerea la punct a unui sistem legislativ şi instituţional corespunzător nu este de ajuns, ci este doar primul pas. Discriminarea are rădăcini adânci în mentalitatea persoanei, iar schimbarea acesteia este o adevărată provocare. Având în vedere datele prezentate, putem trage concluzia că CNCD reuşeşte să-şi consolideze poziţia în sistemul administrativ, ca unică instituţie cu competenţe în sancţionarea actelor de discriminare.

Avocatul Poporului Avocatului Poporului este o instituţie de tip ombudsman şi are drept scop protejarea

33

drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile lor cu autorităţile administraţiei publice. Instituţia a fost creată prin Constituţia din 1991, dar s-a înfiinţat de abia în 1997, după adoptarea legii sale organice, Legea nr. 35/1997. Avocatul Poporului contribuie la soluţionarea conflictelor dintre persoanele fizice şi autorităţile administraţiei publice, pe cale amiabilă, prin mediere şi prin dialog46.

Se înfiinţează ca instituţie autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate publică. Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună.

Avocatul Poporului este asistat de adjuncţi, numiţi de către birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, fiind specializaţi pe următoarele domenii de activitate:

a) drepturile omului, egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi minorităţi naţionale;

b) drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap; c) armată, justiţie, poliţie, penitenciare; d) proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe. Instituţia pregăteşte şi prezintă rapoarte anuale la cererea Parlamentului, care sunt

prezentate în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului. Avocatul Poporului are 15 birouri teritoriale, spaţiile fiind asigurate acestora de către

Prefecturi. Birourile teritoriale sunt definite prin lege, astfel: 1. Alba Iulia, cuprizând judeţele Alba, Sibiu şiHunedoara 2. Piteşti, cuprinzând judeţele Argeş şi Vâlcea 3. Bacău, cuprinzând judeţele Bacău şi Neamţ 4. Oradea, cuprinzând judeţele Bihor şi Satu Mare 5. Suceava, cuprinzând judeţele Suceava şi Botoşani 6. Braşov, cuprinzând judeţele Braşov şi Covasna 7. Bucureşti, cuprinzând judeţele Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa, Ilfov şi Teleorman 8. Cluj-Napoca, cuprinzând judeţele Cluj, Bistriţa-Năsăud, Maramureş şi Sălaj 9. Constanţa, cuprinzând judeţele Constanţa şi Tulcea 10. Craiova, cuprinzând judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi şi Olt 11. Galaţi, cuprinzând judeţele Galaţi, Brăila şi Vrancea 12. Iaşi, cuprinzând judeţele Iaşi şi Vaslui 13. Târgu Mureş, aflate în competenţă judeţele Mureş şi Harghita 14. Ploieşti, aflate în competenţă judeţele Prahova, Buzău şi Dâmboviţa 15. Timişoara, aflate în competenţă judeţele Timiş, Arad şi Caraş-Severin Oricare cetăţean poate să se adreseze instituţiei cu o plângere sau poate să ceară

îndrumare într-o problemă survenită în relaţia cu autorităţile publice, prin audienţă, apel telefonic, email dar şi prin poştă sau fax. Totuşi, principalul mijloc de dialog pare a fi audienţa, utilizat în majoritatea cazurilor, fiind o modalitate rapidă de identificare a problemelor petiţionarilor. O parte a audienţelor se finalizează cu lămurirea cetăţeanului asupra faptului că problema nu ţine de competenţa Avocatului Poporului. Totuşi, şi în acest caz persoana primeşte o indicaţie autorizată privind instituţia căreia poate să i se adreseze, primind şi informaţii despre căile de atac pe care le poate urma. Avocatul Poporului poate să efectueze anchete, să formuleze recomandări sau puncte de vedere. Dacă se ajunge la concluzia că problema ţine de competenţa instituţiei, atunci se depune o cerere scrisă.

46 www.avp.ro.

34

De asemenea, Avocatul Poporului are dreptul de a efectua anchete proprii, de a cere autorităţilor administraţiei publice orice informaţii sau documente necesare anchetei, de a audia şi de a lua declaraţii de la conducătorii autorităţilor administraţiei publice şi de la orice funcţionar care poate da informaţiile necesare soluţionării petiţiei. De asemenea, în exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului emite recomandări, care nu pot fi supuse nici controlului parlamentar şi nici controlului judecătoresc. Prin recomandările emise, Avocatul Poporului sesizează autorităţile administraţiei publice asupra ilegalităţii actelor sau faptelor administrative.

Nu sunt de competenţa Avocatului Poporului următoarele: actele Camerei Deputaţilor; actele Senatului; actele Parlamentului; actele şi faptele deputaţilor şi senatorilor, ale Preşedintelui României şi ale Guvernului, ale Curţii Constituţionale, ale preşedintelui Consiliului Legislativ şi ale autorităţii judecătoreşti. Nu sunt luate în considerare nici plângerile anonime, plângerile îndreptate împotriva unor încălcări ale drepturilor cetăţeneşti mai vechi de un an de la data la care persoana în cauză a luat cunoştinţă despre faptele care fac obiectul plângerii, precum şi plângerile vădit nefondate47.

Numărul petiţiilor înregistrate în ultimii ani este în continuă creştere, ajungând în 2007 la aproape 7000 de petiţii (Fig. 3). Audienţele prezintă o creştere şi mai mare faţă de anii anteriori. Faţă de anul 2000, când Avocatul Poporului a avut 3995 de audienţe, în 2007 are o creştere de aproape patru ori mai mare în privinţa numărului audienţelor, în 2007 un număr de 15517 de persoane prezentându-se la sediul Avocatului Poporului cu acest scop. Sporirea solicitărilor de la an la an dovedeşte deschiderea instituţiei spre cetăţeni, care au din ce în ce mai mare încredere în ea.

Numărul petiţiilor înregistrate

3995

4554

3866

4621

5465

64076919

0

1000

2000

3000

4000

5000

6000

7000

8000

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Petiţii

Fig. 3 - Numărul petiţiilor înregistrate la Avocatul Poporului În 2007, la zece ani de la înfiinţare, numărul total al petiţiilor în care a fost sesizată

încălcarea unor drepturi sau libertăţi a fost de 6919. Defalcat pe domenii de specializare un procent de 21,3% din numărul total de petiţii se referă la proprietate, muncă, protecţie socială,

47 Avocatul Poporului, Raport de activitate, 2000 la http://www.avp.ro/

35

impozite şi taxe. În domeniul referitor la drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu handicap, s-au înregistrat 17,2% din petiţii. În domeniul cu privire la armată, justiţie, poliţie şi penitenciare s-au înregistrat 11,9% dintre petiţii, în timp ce în domeniul drepturilor omului, egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei, cultelor religioase şi minorităţilor naţionale s-au înregistrat 12,9 % din petiţii. Procentul de 36,3% din petiţii s-a înregistrat la birourile teritoriale48.

Fără a deţine o evidenţă numerică a petenţilor pe minorităţi naţionale, ci doar pe drepturi încălcate, dintre persoanele fizice care s-au adresat instituţiei Avocatul Poporului, pe primul loc se situează cele de etnie romă. Obiectul petiţiilor formulate de către aceştia nu acoperă o problematică socială foarte largă, ci se referă la cazuri de discriminare în angajare şi profesie, neacordarea sau suspendarea ajutorului social, interpretarea abuzivă a criteriilor de acordare a ajutorului social, încălcarea dreptului de petiţionare, indiferenţa, tăcerea sau ostilitatea autorităţilor faţă de problemele lor, rele tratamente în penitenciare, despăgubiri pentru deportarea în Transnistria49. Deşi numărul exact al persoanelor aparţinând unei minorităţi care se adresează instituţiei nu este cunoscut, totuşi, observăm că în domeniul drepturilor omului, egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei, cultelor religioase şi minorităţilor naţionale s-au înregistrat un total de 893 de petiţii (Fig. 4), un număr mai mare faţă de anul 2006, dar mai mic, decât în anii 2004, 2005.

Numărul petiţiilor în domeniul de activitate din domeniul drepturilor omului, egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi

minorităţile naţionale

1685

1358

551

893

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

1600

1800

2004 2005 2006 2007


Fig 4 - Numărul petiţiilor în domeniul de activitate din domeniul drepturilor omului,

egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase şi minorităţi naţionale Crearea unei astfel de instituţii căreia cetăţenii (indiferent de naţionalitate, religie sau

convingeri) se pot adresa în situaţia în care doresc să se plângă împotriva administraţiei este importantă prin faptul că aceştia primesc sprijin în soluţionarea problemelor întâlnite. Implicarea în viaţa socială a instituţiei Avocatul Poporului presupune, în plus, efortul de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice centrale şi locale, de schimbare a mentalităţilor funcţionatului

48 Avocatul Poporului, Raport de activitate, 2007 la http://www.avp.ro/ 49 Ibidem.

36

public, de umanizare a relaţiilor dintre cetăţean şi administraţie. Prin intervenţiile pe care le face, Avocatul Poporului are o contribuţie importantă la schimbarea atitudinii funcţionarului public faţă de cetăţean50.

Structurile ministerelor care au direcţii pentru problematica minorităţilor În cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, precum şi în Ministerul

Culturii şi Cultelor îşi desfăşoară activitatea direcţii specifice care se ocupă de problemele minorităţilor naţionale.

Ministerul Educaţiei - Direcţia Generală Învăţământ în Limbile Minorităţilor şi Relaţia cu Parlamentul

Direcţia Generală Învăţământ în Limbile Minorităţilor şi Relaţia cu Parlamentul are în subordine două direcţii: Direcţia Politici pentru Minorităţi şi Direcţia Relaţia cu Parlamentul.

Direcţia Generală se ocupă de organizarea şi conţinutul învăţământului cu predare în limbile minorităţilor: maghiară, germană cehă, sârbă, slovacă, ucraineană; de predarea Limbii şi literaturii materne în şcoli cu limba de predare română sau alta decât română: bulgară, cehă, croată, ucraineană, romani, rusă, sârbă tătară, turcă, maghiară, germană, slovacă; de predarea parţială în limba maternă (predarea, după caz, a altor discipline în limba maternă, pe lângă Limba şi literatura maternă şi Istoria şi tradiţiile minorităţilor naţionale): croată, turcă; de protecţia şi susţinerea educaţională a elevilor romi. În contextul opţiunilor strategice ale Guvernului României, pentru domeniul educaţiei, Direcţia Generală pentru Învăţământ în Limbile Minorităţilor şi Relaţia cu Parlamentul va urmări realizarea obiectivelor actuale ale învăţământului în limbile minorităţilor naţionale51.

Principalele atribuţii ale direcţiei sunt alinierea permanentă a calităţii învăţământului pentru minorităţi la standardele ţărilor din Uniunea Europeană, asigurarea accesului real al copiilor şi tinerilor din rândul minorităţilor naţionale la diferite forme de învăţământ, asigurarea şanselor egale la educaţie pentru copii minoritari. Direcţia funcţionează ca un cadru pentru inspectorii care se ocupă cu minorităţi în toată ţara, întrunindu-le.

Principalele atribuţii ale Direcţiei Politici pentru Minorităţi sunt legate de aplicarea legislaţiei referitoare la drepturile minorităţilor naţionale de a se instrui şi de a studia în limba maternă, elaborarea politicilor pentru susţinerea învăţământului destinat minorităţilor.

Ministerul Culturii şi Cultelor

În cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor funcţionează o direcţie care are în atribuţii domeniul culturii minorităţilor. În cadrul cultelor există Agenţia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. Agenţia nu are o direcţie specializată pe minorităţi, însă se ocupă cu restituirea proprietăţilor aparţinând cultelor minorităţilor naţionale din România, precum şi al comunităţilor minorităţilor naţionale.

Serviciul Cultura Minorităţilor este organizat şi funcţionează conform HG nr. 78/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii şi Cultelor. Serviciul funcţionează în cadrul Direcţiei Generale Creaţie Contemporană, Diversitate Culturală, coordonată de către un secretar de stat. Serviciul este compus de un şef de serviciu, din specialişti, experţi în domeniu, şi

50 Ibidem. 51 http://www.edu.ro/index.php/articles/c23

37

lucrează în cadrul următoarelor domenii culturale: - cercetare, istorică, etnologică, etnoculturală - memoralistică, aniversări, comemorări - conservarea, dezvoltarea şi punerea în valoare a identităţii culturale şi lingvistice - protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional mobil şi imobil - cooperare interculturală externă

Principalele atribuţii al Serviciului sunt: iniţierea, sprijinirea metodologică şi finanţarea parţială, în cooperare cu alte instituţii guvernamentale centrale, locale sau cu ONG-urile din ţară sau străinătate, studii, cercetări şi sinteze privind istoria, viaţa spirituală şi cultura minorităţilor naţionale, precum şi interferenţele culturale între minorităţi şi majoritate52.

Agenţia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor

Restituirea proprietăţilor în România este un proces reparatoriu din punct de vedere moral şi material faţă de cei cărora li s-au confiscat bunurile mobile şi/sau imobile în regimul comunist, un act de dreptate faţă de persoane care au avut de suferit în urma abuzurilor comise. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi măsuri adiacente, intrată în vigoare în 25 iulie 2005 s-a constituit principiul restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de către regimul comunist.

Până în luna septembrie 2008 au fost 744 de decizii favorabile în privinţa restituirii sau acordării de despăgubire cultelor maghiare, din cele 2522 de cereri totale, 30% fiind soluţionate favorabil. Un număr de 129 de cereri au fost soluţionate favorabil în prealabil. Biserica evanghelică C. A. a depus 1133 de cereri în total, din care până în septembrie 2008, au fost soluţionate favorabil 354 de cereri53.). În privinţa comunităţilor numărul total de dosare soluţionate până în luna mai 2008 au fost 396, cele mai multe aparţinând comunităţii evreieşti.

Decizia restituirii bunurilor sau decizia de despăgubire (în cazurile întemeiate, conform legii) este hotărâtă în Comisia Specială de Retrocedare, care se întruneşte lunar.

Concluzii Având în vedere analiza anterioară, putem afirma că prin cadrul instituţional existent

pentru protecţia minorităţilor naţionale, pentru combaterea intoleranţei şi discriminare, România acordă atenţie drepturilor, intereselor, nevoilor, dar şi problemelor minorităţilor naţionale. Totuşi, existenţa acestui cadru nu poate să creeze imaginea idealistă ca şi cum protecţia minorităţilor ar fi un domeniu static, un subiect despre care s-a spus tot ce se putea spune şi s-a făcut tot ce era posibil de făcut. Să nu uităm că datele şi rezultatele înşiruite sunt consecinţa eforturilor de aproape două decenii. Aşadar, imaginea noastră trebuie să fie una dinamică, conştientizând faptul că sunt încă multe de rezolvat în acest domeniu.

Dificultăţile cu care instituţiile adeseori se confruntă provin din complexitatea problemelor care constituie domeniul lor de activitate, din cauza problemelor tehnice sau din lipsa infrastructurii şi a resurselor umane. În cazul problemelor cu dificultate ridicată, trebuie să existe o colaborare mai eficientă între instituţiile relevante în domeniu. Este necesar ca tinerii să fie implicaţi în mai multe proiecte şi programe, pentru a ajunge la o adevărată schimbare de mentalitate. De asemenea, este important ca tinerii aparţinând minorităţilor împreună cu tinerii majoritari să participe în programe comune, pentru a se cunoaşte unii pe alţii.

52 www.cultura.ro 53 Raport de activitate, 2008.

38

O altă problemă care conduce la neînţelegere este lipsa educaţiei interculturale. Ca disciplină opţională, aceasta deja există în curriculum-ul şcolar, dar ar fi necesară introducerea sa ca şi materie obligatorie, la care elevii nu sunt notaţi, pentru ca următoarele generaţii să fie educate în ideea toleranţei faţă de minorităţi. De asemenea, lipsesc publicaţiile traduse în limbile fiecăruia, care ar ajuta la înţelegerea literaturii, culturii şi valorilor celuilalt. O întrebare încă fără răspuns rămâne situaţia noilor minorităţi pe teritoriul României (arabi, chinezi, etc.).

În multe cazuri nici măcar instituţiile nu sunt cunoscute de către cetăţeni, fapt ce poate fi depăşit doar prin campanii de informare, prin îmbunătăţirea site-urilor pe Internet ale instituţiilor, dar şi prin dezvoltarea unor colaborări active cu societatea civilă relevantă.

În concluzie, existenţa instituţiilor anterior prezentate este un pas foarte important în protecţia minorităţilor, şi este de asemenea un început către îmbunătăţirea drepturilor acestora, în combaterea intoleranţei şi a discriminării.

39

Egalitatea de şanse şi nediscriminarea

Definiţia discriminării şi concepte ale egalităţii de şanse

Prima abordare a egalităţii, transpusă în Constituţia Franţei prin Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 1789, porneşte de la principiul egalităţii în drepturi (art. 1: „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.”), egalităţii în faţa legii (art. 6: „Toţi cetăţenii, fiind egali în ochii legii […]”).

Declaraţia universală a drepturilor omului (1948) consacră principiul egalităţii în faţa legii şi egalitatea în drepturi (art. 1: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi.”; art. 7: „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declaraţie şi împotriva oricarei provocări la o asemenea discriminare.”; art. 10: „Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi impartial”; art. 16 alin. 1: „Bărbatul şi femeia, fără nici o restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei”; art. 21 alin. 2: „Orice persoană are dreptul de acces egal la funcţiile publice din ţara sa.”) însă nu doar în relaţia cu autorităţile statului dar şi în relaţii private (cum ar fi cele de muncă): „Toţi oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală.” (art. 23 alin. 2).

Conceptul de egalitate în faţa legii şi egalitate în drepturi treptat a fost treptat înlocuit de conceptul egalităţii de şanse, pornind de la ideea că practic nu se poate concretiză o egalitate reală înre persoanele care din start au poziţii foarte diferite. Spre exemplu eliberarea sclavilor nu crează imediat condiţii egale între foştii sclavi şi foştii stăpâni. În acest sens Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (1965) stabileşte: „Măsurile speciale luate cu singurul scop de a se asigura cum se cuvine progresul unor grupuri rasiale sau etnice sau unor indivizi având nevoie de protecţia care poate fi necesară pentru a le garanta folosinţa şi exercitarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în condiţii de egalitate nu sunt considerate ca măsuri de discriminare rasială, cu condiţia ca totuşi ele să nu aibă drept efect menţinerea de drepturi distincte pentru grupuri rasialediferite şi ca ele saă nu fie menţinute în vigoare după realizarea scopurilor pentru care au fost adoptate.”

Convenţia europeană a drepturilor omului (1950), în forma iniţială, a definit discriminarea prin art. 14:

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională şi socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.

Se poate observa din această formulare că în prima perioadă Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare CEDO) nu a putut constata discriminarea decât în legătură cu un drept definit de Convenţie. Cum, spre exemplu, dreptul la muncă nu este garantat de Convenţie, discriminarea la locul de muncă nu a putut fi analizat de CEDO.

În anul 2000 această deficienţă a fost înlăturată prin Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevede interzicerea generală a discriminării:

40

„Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.”

Astfel în momentul de faţă CEDO poate analiza plângerile care invocă discriminarea bazată pe orice criteriu şi în orice domeniu.

În paralel Uniunea Europeană a dezvoltat în sistem diferit, care protejează împotriva discriminării doar în unele domenii stricte (cum ar fi spre exemplu domeniul muncii) şi doar pe bază de anumite criterii (gen, rasă, religie sau convingere, dizabilitate, vârstă, orientare sexuală). Având în vedere acest ultim aspect, directivele Uniunii Europene au întrodus conceptul de discriminare directă (bazată pe unul din criteriile enunţate) şi de discriminare indirectă (bazată pe un alt criteriu, dar care afectează persoanele pe baza unui criteriu enunţat).

Legea cadru privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare

România, ţară membră atât a Consiliului Europei cât şi a Uniunii Europene, a dezvoltat o legislaţie compatibilă pe de o parte cu Convenţia europeană a drepturilor omului, pe de altă parte cu Tratatul privind Uniunea Europeană şi directivele Uniunii Europene. Prin urmare avem o interdicţie generală a discriminării (extinsă la toate domeniile vieţii sociale şi la orice criteriu invocat) pe de altă parte definiţii ale diferitelor forme de discriminare cum ar fi discriminarea directă şi indirectă.

Legea de bază în domeniul combaterii discriminării este Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare54, modificată şi republicată.

Definiţii legale O.G. nr. 137/2000, republicată, prin alin. 2, oferă următoarele definiţii cu privire la

discriminare: „(1) Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire,

excludere, restrictie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

(2) Dispoziţia de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alin. (1) este considerată discriminare în înţelesul prezentei ordonanţe.

(3) Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afară cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

54 În continuare O.G. nr. 137/2000.

41

(4) Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizeaza nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.

(5) Constituie hărţuire şi se sancţionează contraventional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

(6) Orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă bazată pe două sau mai multe criterii prevăzute la alin. (1) constituie circumstanţă agravantă la stabilirea răspunderii contravenţionale dacă una sau mai multe dintre componentele acesteia nu intră sub incidenta legii penale.

(7) Constituie victimizare şi se sancţionează contravenţional conform prezentei ordonanţe orice tratament advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminarii.

[...] (9) Măsurile luate de autorităţile publice sau de persoanele juridice de drept

privat în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunităţi, vizând asigurarea dezvoltării lor fireşti şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, precum şi măsurile pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate nu constituie discriminare în sensul prezentei ordonanţe.

Interpretarea definiţiilor

1. Discriminarea directă şi indirectă

Practic prin discriminare se înţelege o diferenţiere bazată pe un criteriu care atinge un drept fără o justificare obiectivă.

1.1. Existenţa unei diferenţieri

În conformitate cu jurisprudenţa CEDO în domeniu, diferenţa de tratament devine discriminare atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Instanţa europeană a decis în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să se producă „trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseste nici o justificare obiectivă sau rezonabilă”. CEDO a apreciat prin jurisprudenţa sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a

42

determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate.55

CEDO a mai arătat că „dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a oferi justificări obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile”.56

Conform Curţii Constituţionale a României57 situaţiile deosebite în care se găsesc diferitele categorii de salariaţi determină soluţii diferite ale legiuitorului în ceea ce priveşte salarizarea acestora, fără ca prin această soluţie să se încalce principiul egalităţii, ce nu semnifică uniformitate. „Principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării se aplică doar situaţiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferenţiat, instituit în considerarea unor situaţii obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii şi nici discriminări.”58

În concluzie, există o diferenţiere dacă persoanele aflate în situaţii similare sunt tratate în mod diferenţiat, sau dacă persoane aflate în situaţii diferite sunt tratate în mod identic.

Diferenţierea trebuie să se bazeze pe comparaţia faţă de alte persoane, grupuri sau comunităţi (O.G. nr. 137/2000, art. 1 alin. 3: „Exercitarea drepturilor enunţate în cuprinsul prezentului articol priveşte persoanele aflate în situaţii comparabile.”).

1.2. Existenţa unui criteriu

Fapta de discriminare este determinată de existenţa unui criteriu. Se poate invoca orice criteriu (O.G. nr. 137/2000, art. 2 alin. 1: [...] „pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu” [...]; Protocolul adiţional nr. 12 la Convenţia europeană a dreturilor omului59, art. 1 alin. 1: [...] „fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie”), iar între acest criteriu şi faptele imputate reclamatului trebuie să existe un raport de cauzalitate.

În conformite cu prevederile Convenţiei internaţionale privind combaterea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea generală a ONU la 21 decembrie 1965, „expresia «discriminare rasială» are în vedere orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională sau etnică” (art. 1 alin. 1), prin urmare orice discriminare etnică practic intră în categoria de discriminare rasială. Mai mult, conform practicii internaţionale în domeniu, dacă există o legătură strână între o limbă şi o comunitate etnică, o religie şi o comunitate etnică, discriminarea pe criteriul limbii sau religiei se poate considera tot a fi discriminare rasială.

Unul din criteriile ce pot fi invocate este cel al convingerilor. CEDO, prin jurisprudenţa sa, a arătat că o convingere invocată trebuie să fie deamnă de o societate democratică, şi să atingă un anumit nivel de argumentare, seriozitate, coeziune şi importanţă.

55 Fredin împotriva Suediei, 18 februarie 1991; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, Spadea şi

Scalambrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996).

56 Thlimmenos împotriva Greciei din 6 aprilie 2000. 57 De exemplu Deciziile nr. 168/1998 şi 294/2001. 58 Decizia nr. 108 din 14 februarie 2006 a Curţii Constituţionale. 59 În continuare Protocolul nr. 12.

43

Deşi în ordonanţă apare doar criteriul sex, respectiv orientare sexuală, persoanele transsexuale se bucură de protecţia ordonanţei, prin specificarea „orice alt criteriu”.

În mod similar, persoanele cu dizabilităţi care nu dovedesc această situaţie printr-un certificat de handicap sunt protejate de ordonanţă. Conform Convenţiei ONU cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilităţi (art. 1 alin. 2), persoanele cu dizabilităţi nu sunt persoane care au certificat în acest sens, ci cele care au o deficienţă de durată care, „în interacţiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină şi efectivă a persoanelor în societate, pe baze egale cu ceilalţi”.

1.3. Atingerea unui drept

O faptă poate fi considerată discriminatorie dacă atinge un drept, oricare dintre cele garantate de tratate internaţionale ratificate de România sau cele prevăzute de legislaţia naţională (O.G. nr. 137/2000, art. 1 alin. 2: „Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminarii sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: [...]”, art. 2 alin. 1: [...] „restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege [...]”; Protocolul 12, art. 1 alin. 1: „Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege [...]”.

1.4. Existenţa unei justificări obiective

Diferenţierea nu reprezintă discriminare dacă pentru această diferenţiere există o justificare obiectivă (O.G. nr. 137/2000, art. 2 alin. 3: [...] „în afară cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare”; Directiva Consiliului 2000/78: art. 2 alin. 2 lit. b, pct. ii: [...] „cu excepţia cazului în care această dispoziţie, acest criteriu sau această practică este corect justificată de un obiectiv legitim, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt adecvate şi necesare”, art. 4 alin. 1: [...] „un tratament diferenţiat bazat pe o caracteristică legată de unul dintre motivele menţionate la art. 1 nu constituie o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activităţi profesionale sau condiţiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerinţă profesională esenţială şi determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerinţa să fie proporţională”, art. 6: [...] „statele membre pot să prevadă că un tratament diferenţiat pe criterii de vârstă nu constituie o discriminare atunci când este justificat în mod obiectiv şi rezonabil, în cadrul dreptului naţional, de un obiectiv legitim, în special de obiective legitime de politică a ocupării forţei de muncă, a pieţei muncii şi a formării profesionale, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv sunt necesare corespunzătoare”; Directiva Consiliului 2000/43: art. 2 alin. 2 lit. b: [...] „în afară de cazul în care acele prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare”, art. 4: [...] „statele membre pot prevedea ca diferenţa de tratament bazat pe caracteristici legate de originea rasială sau etnică să nu constituie caz de discriminare, atunci când, datorită naturii activităţilor ocupaţionale particulare sau a contextului în care se manifestă, o asemenea caracteristică constituie un caz special şi determină o cerinţă ocupaţională, demonstrând că obiectivul este legitim iar cerinţa este proporţională)”.

Justificarea obiectivă include existenţa unui scop legitim, atins prin metode adecvate şi necesare.

Privind justificarea obiectivă, prin juresprudenţa sa, CEDO a enunţat următoarele principii:

44

• Convenţia nu interzice orice tratament diferenţiat, ci doar acel tratament diferenţiat care nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, având în vedere faptul că de multe ori statele trebuie să adopte legi care prevăd un tratament diferenţiat, menit să corecteze inegalităţile faptice; justificarea trebuie să fie analizată în relaţie cu scopul legitim şi efectele măsurii în cauză60;

• prin discriminare se înţelege un tratament diferenţiat al persoanelor aflate în situaţii comparabile, fără a exista o justificare obiectivă şi rezonabilă; art. 14 din Convenţie nu interzice statelor membre să trateze grupurile diferenţiat în maniera de a corecta inegalităţile faptice; în anumite circumstanţe absenţa unui tratament diferenţiat reprezintă o violare a dispoziţiei în cauză; poate fi discriminatorie aceea politică sau măsură generală care prejudiciază în mod disproporţionat un grup de persoane, chiar dacă măsura nu vizează în mod specific acel grup; o discriminare potenţială poate rezulta dintr-o situaţie faptică61;

• justificarea obiectivă şi rezonabilă trebuie să urmărească un scop legitim, şi măsura aplicată trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit; în cazul tratamentului diferit bazat pe rasă, culoare sau origine etnică noţiunea de justificare obiectivă şi rezonabilă trebuie interpretată într-o manieră cât se poate de strictă62.

Spre exemplu CEDO a constatat că interzicerea purtării vălului islamic nu este discriminare, „întrucât reglementarea invocată nu a fost direcţionată împotriva apartenenţei sale religoase ci a urmărit, între altele, scopul legitim de a proteja ordinea, drepturile şi libertăţile altora, păstrarea naturii laice a instituţiilor educaţionale”63.

În analiza scopului legitim, trebuie analizat existenţa acestui scop raportat la dreptul atins prin diferenţiere (spre exemplu, conform Convenţiei europene a drepturilor omului, libertatea de exprimare poate fi restrâns pentru următoarele scopuri legitime: pentru securitatea naţională, integritatea teritorială, siguranţa publică, apărarea ordinii, prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, moralei, reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale, pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti).

În analiza metodei adecvate şi necesare, trebuie analizat dacă prin metoda aleasă se atinge scopul dorit, şi dacă există sau nu alte metode prin care scopul poate fi atins, fără a crea o situaţie de diferenţiere.

1.5. Aspecte irelevante în stabilirea existenţei discriminării

Din punctul de vedere al stabilirii faptei de discriminare nu au relevanţă următoarele aspecte:

- calitatea reclamatului: dacă este persoană fizică sau juridică – de drept public sau de drept privat (O.G. nr. 137/2000, art. 1 alin. 4: „Orice persoană fizică sau juridică are obligaţia să respecte principiile enunţate [...]”, art. 3: „Dispoziţiile prezentei ordonanţe se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum şi instituţiilor publice [...]”; Protocolul 12, art. 1 alin. 2: „Nimeni nu poate face obiectul unei discriminări de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate [...]”;

60 Cazul „referitor la unele aspecte ale legislaţiei cu privire la limba educaţiei în Belgia” împotriva

Belgiei, 23 iulie 1968. 61 D.H. şi alţii împotriva Cehiei, 13 noiembrie 2007, Sampanis şi alţii împotriva Greciei, 5 iunie 2008. 62 D.H. şi alţii împotriva Cehiei, 13 noiembrie 2007, Sampanis şi alţii împotriva Greciei, 5 iunie 2008. 63 Leyla Şahin împotriva Turciei, 10 noiembrie 2005.

45

Directiva 2000/78, art. 3 alin. 1 şi Directiva 2000/43, art. 3 alin. 1: „prezenta directivă se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public cât şi în cel privat, inclusiv organismelor publice [...]”);

- intenţia reclamatului: dacă a urmărit ca scop discriminarea sau dacă faptele au avut ca efect discriminarea (O.G. nr. 137/2000, art. 2 alin. 1: „[...] care are ca scop sau efect [...]”, 3: „[...] prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează [...]” şi 4: „[...] prin efectele pe care le generează [...]”);

- forma de discriminare: orice formă de discriminare intră sub incidenţa legislaţiei (O.G. nr. 137/2000, art. 2), atât discriminarea directă cât şi cea indirectă.

Aceste aspecte trebuie clarificate însă prin încadrarea juridică a faptei şi pot determina cuantumul amenzilor.

2. Dispoziţia de a discrimina

În forma iniţială legislaţia sacţiona doar persoana care a comis fapta de discriminare. De multe ori însă există posibilitatea ca o persoană să ordone către subalterni discriminarea, fără ca această persoană să participe în mod activ la această activitate. Prin urmare era nevoie de o completare a legislaţiei. Dispoziţia reprezintă un ordin care vine din partea unui superior. Existenţa acestui ordin trebuie probat.

3. Hărţuirea

Hărţuirea reprezintă o formă specifică de discriminare, în care diferenţierea nu are relevanţă, dreptul atins este legat de demnitatea persoanei şi care nu poate fi justificată în mod obiectiv. Astfel trebuie probată doar existenţa unui criteriu şi crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

4. Discriminarea multiplă

Dacă discriminarea are la bază două sau mai multe criterii, legislaţia prevede sancţionarea mai severă a faptei de discriminare, petru protejarea celor mai vulnerabile grupuri (cum ar fi, spre exemplu, femeile vârstnice la angajare). Faţă de forma „simplă” a discriminării, trebuie probată legătura de cauzalite între diferenţiere şi cel puţin două criterii invocate.

5. Victimizarea

Noţiunea de victimizare a fost întrodusă în legislaţie cu scopul de a proteja persoanele care se adresează autorităţilor dacă consideră că sunt discriminate. Fapta are trei elemente definitorii: existenţa unei plângeri la CNCD sau a unei acţiuni în instanţă cu privire la o posibilă discriminare, tratamentul advers şi legătura de cauzalitate dintre cele două (tratamentul advers să fie motivat de plângere sau de acţiune în instanţă).

6. Discriminarea prin asociere

Deşi nici legislaţia din România nici directivele Uniunii Europene nu definesc discriminarea prin asociere, noţiunea a devenit acceptată în urma unei decizii a Curţii Europene de Justiţie64. Astfel dacă o persoană este tratată în mod diferenţat din cauza unei alte persoane

64 S. Coleman împotriva Attridge Law, Steve Law.

46

care se încadrează în categoria persoanelor defavorizate, se poate constata diferenţierea persoanei respective.65

Domenii de aplicare Legislaţia discriminării este aplicabilă în toate domeniile vieţii sociale. O.G. nr. 137/2000,

republicată, prin alin. 3, arată următoarele: „Dispoziţiile prezentei ordonanţe se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice,

publice sau private, precum şi instituţiilor publice cu atribuţii în ceea ce priveşte:

a) condiţiile de încadrare în muncă, criteriile şi condiţiile de recrutare, selectare şi promovare, accesul la toate formele şi nivelurile de orientare, formare şi perfecţionare profesională;

b) protecţia şi securitatea socială; c) serviciile publice sau alte servicii, accesul la bunuri şi facilităţi; d) sistemul educaţional; e) asigurarea libertăţii de circulaţie; f) asigurarea liniştii şi ordinii publice; g) alte domenii ale vieţii sociale.”

Totuşi O.G. nr. 137/2000, republicată, specifică anumite domenii, în care discriminarea se poate sancţiona contravenţional (se mai poate sancţiona doar hărţuirea şi victimizarea):

- egalitatea în activitatea economică şi în materie de angajare şi profesie; - accesul la serviciile publice administrative şi juridice, de sănătate, la alte servicii,

bunuri şi facilităţi; - accesul la educaţie; - libertatea de circulaţie, dreptul la libera alegere a domiciliului şi accesul în

locurile publice; - dreptul la demnitatea personală.

Excepţii de la interzicerea tratamentului diferenţiat

1. Măsura afirmativă

Măsurile afirmative nu reprezintă discriminare (O.G. nr. 137/2000, art. 2 alin. 9; Directiva 2000/78, art. 7: „Acţiune pozitivă şi măsuri specifice – Pentru a se asigura deplina egalitate în viaţa profesională, principiul «egalităţii» nu împiedică nici un stat membru să menţină sau să adopte măsuri specifice pentru a preveni sau compensa dezavantajele legate de unul din motivele prevăzute în art. 1.”; Directiva 2000/43, art. 5: „Acţiune pozitivă – În scopul asigurării egalităţii depline în practică, principiul tratamentului egal nu trebuie să împiedice nici un stat membru să menţină sau să adopte măsuri specifice pentru a preveni sau compensa

65 În cazul respectiv mama unui copil cu dizabilităţi a avut probleme la locul de muncă din cauza copilului.

Curtea Europeana de Justiţie a decis: „interzicerea discriminării directe nu este limitată la persoanele care au ele înseși o dizabilitate; în cazul în care un angajator tratează un angajat care nu are el însuși o dizabilitate într-un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratat într-o situație asemănătoare un alt angajat și este dovedit că tratamentul defavorabil a cărui victimă este acest angajat se întemeiază pe dizabilitatea copilului său, căruia angajatul îi acordă cea mai mare parte a îngrijirilor de care acesta are nevoie, un astfel de tratament este contrar interzicerii discriminării directe”.

47

dezavantajele legate de originea rasială sau etnică.”). Aceste măsuri au ca scop eliminarea unei situaţii defavorizate (categoria defavorizată a fost definită prin art. 4 al O.G. nr. 137/2000: „În înţelesul prezentei ordonanţe, categorie defavorizată este acea categorie de persoane care fie se află pe o poziţie de inegalitate în raport cu majoritatea cetăţenilor datorită diferenţelor identitare faţă de majoritate, fie se confruntă cu un comportament de respingere şi marginalizare.”).

Aplicarea măsurilor afirmative, limitate în timp (până la realizarea egalităţii în fapt), trebuie să se bazeze pe date care relevă inegalitatea. Totodată trebuie urmărite efectele măsurilor afirmative prin studii şi analize. O măsură afirmativă devine discriminare (unii utilizează termenul de „discriminare pozitivă”, chiar dacă practic orice discriminare are o latură „negativă” cu privire la persoanele dezavantajate şi o latură „pozitivă” cu privire la persoanele favorizate) în următoarele situaţii:

- măsura se menţine chiar dacă s-a stabilit că nu produce efecte pozitive; - măsura se menţine chiar şi după realizarea efectivă a a egalităţii de şanse sau după

dispariţia situaţiei de defavorizare pentru un grup de persoane; - afectează negativ în mod nejustificat persoanele care nu beneficiază de o astfel de

măsură.

2. Alte excepţii prevăzute de O.G. nr. 137/2000

Practic excepţiile prevăzute de lege sunt acele diferenţieri care pot fi justificate obiectiv. În domeniul angajării nu se poate restrânge „dreptului angajatorului de a refuza angajarea unei persoane care nu corespunde cerinţelor ocupaţionale în domeniul respectiv, atât timp cât refuzul nu constituie un act de discriminare în sensul prezentei ordonanţe, iar aceste măsuri sunt justificate obiectiv de un scop legitim şi metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare” (art. 9); în domeniul serviciilor se poate refuza cu o justificare obiectivă vânzarea sau închirerea unui imobil, acordarea unui credit bancar sau încheierea oricărui alt tip de contract, accesul la serviciile oferite de teatre, cinematografe, biblioteci, muzee şi expoziţii, accesului la serviciile oferite de magazine, hoteluri, restaurante, baruri, discoteci sau de orice alţi prestatori de servicii, accesul la serviciile oferite de companiile de transport în comun – prin avion, vapor, tren, metrou, autobuz, troleibuz, tramvai, taxi sau prin alte mijloace (art. 10); în domeniul educaţiei unitatea sau instituţia de învăţământ poate refuza înscrierea sau admiterea unei persoane ale carei cunoştinţe ori rezultate anterioare nu corespund standardelor sau condiţiilor de înscriere cerute pentru accesul în instituţia respectivă, iar pentru pregătirea personalului de cult se refuza înscrierea unei persoane al carei statut confesional nu corespunde condiţiilor stabilite pentru accesul în instituţia respectivă (art. 11); în domeniul liberei alegeri a domiciliului trebuierespectat dreptul autorităţilor „de punere în aplicare a planurilor de sistematizare şi amenajare a teritoriului, atât timp cât mutarea se face în condiţiile legii, iar măsura luată nu este determinată de apartenenţa persoanei sau a grupului de persoane în cauză la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acestora” (art. 13).

48

Concepte ale managementului diversității: integrare, incluziune socială, marginalizare

Participarea cetăţenilor în procesul de luare a deciziei publice include nu doar metode specifice de implicare la nivel local, ci şi modalităţi de asigurare a participării întregii comunităţi în toate etapele de elaborare, implementare și evaluare a proceselor specifice policilor publice. Managementul diversităţii devine astfel parte importantă a procesului de implicare a cetăţenilor în viaţa publică.

„Oportunitatea de a participa în viaţa socio-economică în mod egal, fără a pierde identitatea distinctivă (lingvistică, culturală) şi contribuirea, în mod simultan, la bogăţia culturală a societăţii prin elementele distinctive individuale...”66.

Distingem următoarele trei abordări principale ale managementului diversității:

Integrarea este un proces de unificare, prin care majoritatea şi minorităţile dezvoltă un nou mod de

viaţă care include valori ale tuturor grupurilor parte în proces. Integrarea şi asimilarea sunt concepte care adesea se confundă, însă purtând consecinţe

diferite asupra comunităților minoritare. Dacă prin integrare, identitatea de grup se păstrează, identificându-se modalităţi prin care aceasta să devină parte a întregului, asimilarea poartă clar o conotaţie negativă datorită pierderii identităţii de către membrii grupurilor minoritare prin adoptarea elementelor de identitate a grupului majoritare. Integrarea politică bazată doar pe egalitate în drepturi aşa cum decurge ea din cetăţenie nu va garanta oportunităţi egale şi nici nu va preveni conflictele sociale. Oportunitatea de participare implică atât participarea, cât şi consolidarea capacităţii pentru aceasta (spre ex.: a grupurilor ce au fost în trecut excluse şi vulnerabile). Ca să nu devină un efort simbolic, integrarea comprehensivă trebuie să completeze participarea politică, socio-economică şi culturală cu incluziunea şi consolidarea capacităţii.

Incluziunea socială

este procesul prin care persoanele cu risc crescut de sărăcie şi excluziune socială obţin acces la oportunităţile şi resursele necesare participării depline în viaţa economică, socială şi culturală şi beneficiază de un nivel de viaţă considerat normal în societatea în care trăiesc. Procesul implică o participare mai activă în procesul de luare a deciziilor care le afectează viaţa şi garantarea drepturilor fundamentale. Altfel spus, incluziunea socială este procesul prin care se încearcă asigurarea şansei fiecărui individ de a se realiza în viaţă, indiferent de identitatea pe care o are sau de grupul de care aparţine. În practică, realizarea incluziunii sociale înseamnă absenţa discriminării pe bază etnică, rasială, de gen etc., lipsa marginalizării sociale, a segregării etnice, rasiale.

66 United Nations Development Programme (2002). The Roma in Central and Eastern Europe. Avoiding

the Dependency Trap. Disponibil online la http://roma.undp.sk/

49

Incluziunea are un rol important, pentru că menirea statului este de a asigura securitatea, ordinea şi prosperitatea. Statul îşi poate realiza acest rol, doar dacă reuşeşte să integreze toate grupurile din societate. Incluziunea este importantă pentru că:

√ dacă un grup se simte exclus din procesul de elaborare de politici şi din instituţiile de stat, el va crea instituţiile sale separate or va evita respectarea regurilor institutionale stabilite;

√ majoritatea va privi aceste instituţii şi agenda de lucru a minorităţii ca pe o ameninţare;

√ asemenea situaţii pot genera un conflict. Perceperea instituţiilor minoritare şi a revendicărilor acestora ca pe o ameninţare poate

duce la interpretarea lor ca pe o formă de lipsă de loialitate faţă de stat şi instituţiile sale (dar care, de fapt, reprezintă doar interesele majoritare). Dar, deseori, această frică în legătură cu revendicările minorităţilor se dovedeşte a fi cauza unor percepţii greşite, pentru că revendicările se referă doar la incluziune.

Incluziunea implică participarea minorităţilor în procesele de elaborare de politici şi consolidarea capacităţii lor pentru o mai eficientă participare; ea presupune recunoaşterea şi acomodarea grupurilor minoritare.

Astfel, în ceea ce priveşte definirea problemelor comunităţii, informaţia trebuie să includă definirea problemelor şi a nevoilor a tuturor şi din perspectiva tuturor, majoritate sau minoritate. Odată ce problemele sunt definite, ele sunt prioritizate şi incluse pe agenda de lucru. Din nou, acest proces trebuie să se bazeze pe participarea tuturor grupurilor din comunitate, astfel încât agenda de lucru să reflecte problemele şi nevoile comunităţii în ansamblu şi nu doar a unui grup. În participarea minorităţilor în aceste procese, atenţie crescută trebuie acordată modului în care minorităţile sunt reprezentate. De cele mai multe ori problema nu este lipsa de reprezentare a minorităţilor în aceste procese, ci faptul că sunt reprezentate de un singur actor, trecând astfel cu vederea diversitatea de opinii care există în interiorul grupului. Principiul deciziei majoritare nu trebuie să fie determinant în stabilirea priorităţilor şi a agendei, nici în comunitate în ansamblu, nici în interiorul grupurilor.

Pe baza agendei stabilite anterior se elaborează politicile publice locale. Aceste politici trebuie să fie adaptate la condițiile specifice date de natura diversității comunităţii date, precum şi la diversitatea din interiorul fiecărui grup. Trebuie identificate mecanismele prin care participarea minorităţilor are un impact real asupra procesului de elaborare de politici publice. Transparenţa este un aspect esenţial fiindcă asigură accesul la informaţie în tot acest proces de stabilire a agendei şi de formulare a politicilor. Participarea tuturor grupurilor în procesul de elaborare şi implementare a politicilor locale asigură asumarea de către întreaga comunitate a acestora, creând un sentiment de responsabilitate faţă de rezultatele obţinute. Responsabilitatea autorităţilor locale, în plus faţă de asigurarea participării tuturor celor afectaţi direct sau indirect de politica respectivă, include dezvoltarea de structuri de implementare a politicii, crearea de capacităţi şi alocarea de resurse.

Cadrul legal general în domeniul politicilor publice:

HG nr. 561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării;

HG nr. 1807 din 13.12.2006 pentru aprobarea Componenţei de management din cadrul Metodologiei privind

50

sistemul de planificare strategică pe termen mediu al instituţiilor administraţiei publice de la nivel central;

HG nr. 1361 din 27.09.2006 privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului;

HG nr. 1.623 din 23.12.2003 privind înfiinţarea Consiliului Superior pentru Reforma Administraţiei Publice, Coordonarea Politicilor Publice şi Ajustare Structurală;

HG nr. 157 din 3.03.2005 pentru organizarea şi funcţionarea Secretariatului General al Guvernului;

HG nr. 775 din 14.07.2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare şi evaluare a politicilor publice la nivel central;

HG nr. 750 din 14.07.2005 privind constituirea consiliilor interministeriale permanente.

Orice proces de elaborare de politici presupune monitorizare şi evaluare, nu doar în final, ci pe tot parcursul procesului. Această parte a procesului trebuie să evalueze impactul politicilor asupra tuturor grupurilor din comunitate, să măsoare impactul atât cel dorit, intenţionat, cât şi efectele colaterale. Monitorizarea şi evaluarea trebuie să implice întreaga comunitate, fiindcă oferă informaţie pentru crearea de noi politici publice.

Marginalizarea socială conform Legii privind prevenirea şi combaterea marginalizării sociale se defineşte prin

poziţia socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces limitat la resursele economice, politice, educaţionale şi comunicaţionale ale colectivităţii; ea se manifestă prin absenţa unui minimum de condiţii sociale de viaţă (art. 3, Legea 116/2002).

Este rezultatul excluziunii multiple din diverse sisteme sociale (spre ex.: piaţa muncii, instituţiile politice, accesul la educaţie şi servicii de sănătate) şi al segregării. Este un proces de degradare socio-economică. Este eşecul total al incluziunii. Procesele de marginalizare pot culmina în formarea claselor inferioare.

O formă extremă a marginalizării sociale este segregarea. Segregarea este separarea ilegală, fără consimţământ sau dorinţa exprimată a celor marginalizați. Ea înseamnă izolarea de societate prin refuzarea accesului la instituţiile majore sociale, politice sau economice a anumitor persoane. Segregarea în baza criteriilor etnice poate duce atât la stratificare „verticală”, cât şi „orizontală”, unde diferite unităţi sunt separate în structuri proprii şi reciproc incompatibile.

51

Încorporarea diversităţii în procesul de elaborare a politicilor publice

Diversitatea Procesul de elaborare a politicilor publice

Buna guvernare

Etnică Religioasă Gen Vârstă Socio-economică Locaţia geografică Nivelul de educaţie

Definirea problemei Stabilirea agendei Formularea politicii Adoptarea politicii Implementarea Evaluarea

Legitimitate Incluziune Responsivitate Participare Echitate/dreptate

Sursa: Petra Kovacs şi Zsuzsa Katona (2004) Introduction to diversity management, Budapest LGI/OSI.

Excluziune şi inechități Excluziunea socială înseamnă accesul limitat sau blocat la sistemele sociale (piaţa

muncii, instituţii politice, acces la educaţie, la serviciile sociale etc.). Accesul la aceste sisteme presupune, de obicei, interdependenţe. Prin urmare, excluziunea dintr-un sistem face mai probabilă excluziunea din altul. Este un proces unde anumiţi indivizi sunt împinşi spre marginea societăţii şi sunt împiedicaţi să participe pe deplin, ca rezultat al discriminării sau în virtutea sărăciei lor sau lipsei unor competenţe elementare.

Mecanismele de excluziune socială ar putea include: √ segregare geografică (izolarea rurală, zone urbane stigmatizate); √ bariere în accesarea resurselor (costuri de tranzacţie şi documentare, cunoaşterea limbii ca

un criteriu de eligibilitate pentru accesul la servicii, învăţământ); √ corupţie; √ intimidare, deseori, utilizată pentru a consolida stereotipurile şi a fortifica relaţiile de putere

existente; √ violenţă fizică; √ uz arbitrar şi discreţionar al puterii (interacţiuni ostile şi incorecte între cetăţeni şi

mecanismele birocratice). Este important de accentuat că inechităţile sunt caracteristice democraţiei atât la nivel de

reprezentare, cât şi la cel de participare: grupurile etnice nedominante, inferioare numeric sau cele vulnerabile nu numai că ar putea fi neglijate, dar au şi mai puţină putere de a influenţa regulile, procedurile şi politicile. Dacă acestea nu sunt luate în considerare şi moderate prin

Stabilitate şi Securitate

Risc scăzut de tensiuni sociale

52

măsuri speciale, ele duc la excluderea acestor grupuri din procesele de politici şi cauzează inechităţi ulterioare.

Excluziunea unor grupuri are ca rezultat scăderea legitimităţii guvernului local sau central, pentru că el poate fi considerat legitim doar dacă deciziile sunt acceptate de către toţi cetăţenii ca fiind corecte, juste şi echitabile. Dacă politicile par a fi inechitabile, favorizând un grup anume, legitimitatea statului şi a politicilor scade. Cuprinse de miopie, grupurile etnice dominante tind să nege inechitatea politicilor guvernamentale, insistând că ei sunt „orbi din punct de vedere etnic” şi acţionează în baza unei înţelegeri mai largi a echităţii între cetăţeni. Aceste grupuri dominante, deseori, consideră resursele publice ca fiind privilegiul lor şi interpretează revendicările grupurilor nedominante ca ilegitime. Ei ignoră inechităţile inerente democraţiei, ce rezultă în excluziunea politică, socială, culturală a grupurilor nedominante.

Pe termen scurt, excluderea grupului nedominant şi a preferinţelor acestuia de pe agenda politică ar părea o soluţie eficientă şi efectivă, dar pe termen lung, situaţia de câştig-pierdere se va transforma într-o situaţie în care ambele părţi pierd, din moment ce situaţia socială se va dezechilibra. Competiţia restricţionată pentru putere şi resurse şi excluderea diferitor grupuri din procesul de luare a deciziilor politice rezultă mai devreme sau mai târziu în conflicte sociale, migraţie masivă care afectează întreaga comunitate, nu doar grupul supus excluziunii.

Când statul eşuează sau este incapabil să asigure guvernarea legii, a consensului diferitor grupuri, să ofere condiţii pentru incluziunea, coerenţa şi stabilitatea acestora, în general, riscul conflictului este crescut. Indiciile unui management al diversităţii eşuat sau a lipsei acestuia includ stratificarea verticală sau orizontală a societăţii, marginalizarea unor grupuri, grade diferite de excluziune socială, economică, politică, inechităţi între grupuri, segregarea diferitelor comunităţi, discriminare împotriva membrilor unui grup, migraţie sau alte abuzuri ale drepturilor omului. Multe din aceste indicii vor deveni vizibile, mai întâi, la nivel local.

Există mai multe valori acceptate în guvernare, precum echitatea, tratamentul egal, incluziunea, unitatea socială, participarea. Ele toate au menirea să combată fenomenul excluziunii. Prin urmare, buna guvernare are menirea de a diminua excluziunea şi promova incluziunea, un principiu fundamental al statelor democratice.

Dacă, totuşi, vorbim despre un stat democratic, în care cetăţenii fac parte din diverse grupuri, un pas vital în recunoaşterea diversităţii îl constituie reflectarea acesteia în guvern, atât la nivel de persoane de decizie, administratori, judecători, cât şi membri ai societăţii civile. Mai mult ca atât, acest lucru este important la toate nivelele: central, regional şi local. Acolo unde beneficiile diversităţii sunt înţelese pe deplin, reprezentanţii minorităţilor sunt parte a instituţiilor publice, iar stigmatizarea şi discriminarea nu sunt aplicate în relaţiile cotidiene.

Managementul diversității in contextul dezvoltării durabile

Noțiunea de bună guvernare Ideea de bună guvernare a apărut ca urmare a nevoii de a diferenţia între îndeplinirea

unor criterii democratice formale, precum desfăşurarea de alegeri libere la nivel central şi local şi o guvernare în spiritul democratic. O astfel de guvernare implică şi aspecte care au relevanţă din perspectiva diversităţii.

O serie de principii definesc caracteristicile unei bune guvernări, acestea incluzând: participare, răspunderea în faţa şi nevoilor cetăţenilor, guvernarea legii, transparenţă, echitate şi

53

incluziune, eficienţă şi eficacitate, căutarea consensului67. Fiecare dintre acestea va fi definit în cele ce urmează.

Pentru a avea echitate, statul şi instituţiile acestuia trebuie să fie neutre şi să nu favorizeze un grup în defavoarea altuia. Guvernarea legii şi eficienţa presupune o bună articulare între toate nivelele de autoritate, dezvoltarea structurilor aferente implementării legislaţiei, monitorizării şi evaluării impactului legislaţiei, alocarea resurselor necesare şi descentralizare. Pentru a asigura participarea tuturor grupurilor la nivel local în procesul de luare a deciziilor e nevoie în primul rând de recunoaşterea şi conştientizarea diversităţii, precum şi de modul în care identităţile se suprapun şi se intersectează.

Pentru a intra în esenţa procesului de bună guvernare locale este necesară operaționalizarea conceptului de planificare a proceselor specifice politicilor publice. Acest proces unul esenţial în ciclul actului decizional și implică nevoia înţelegerii importanței documentelor de politici publice. Aceste document constituie baza planificării. Astfel, sistemul actual de politici publice este caracterizat prin existenţa a cinci tipuri de documente de politici publice distincte, dar în acelaşi timp interconexe, şi anume:

√ Concepţia, √ Strategia, √ Programul, √ Planul de acţiuni. √ Propunerea de politici publice. Scopul funcţiei de planificare este stabilirea obiectivelor, ţintelor către care va fi orientat

procesul de politici publice în viitor, precum şi a modalităţilor - acţiunile, resursele necesare şi alocarea lor, implementarea - de a le realiza. Prin funcţia de planificare se stabileşte cel mai adecvat curs al acţiunilor viitoare pentru ca organizaţia să obţină rezultatele dorite.

Activităţile principale realizate în cadrul acestei etape se referă la definirea problemei de politică public şi aferent acesteia de stabilirea de scopului şi a obiectivelor urmărite. (Manual pentru elaborarea propunerii de politici publice, Unitatea de Politici Publice – Secretariatul General al Guvernului, 2005, p 6).

67 United Nations-Economic and Social Commission for Asia and the Pacific (2004) What is Good Governance? [Online] Disponibil la: www.gdrc.org/ungov/escap-governance.htm

54

Caracteristicile bunei guvernări

Participarea este una dintre caracteristicile bunei guvernări care are relevanţă pentru comunităţile diverse, prin asigurarea accesului acestora la procesul de luare a deciziei şi în elaborarea de politici care au efecte asupra lor. Un bun guvernământ local va fi la fel de deschis la participarea tuturor cetăţenilor ca parte a comunităţii şi faţă de nevoile lor în crearea de politici locale şi în aplicarea acestora. Participarea poate fi directă sau prin reprezentanţi şi instituţii intermediare. Participarea nu presupune în mod automat luare în calcul în decizii a intereselor, nevoilor grupurilor vulnerabile. Participarea trebuie să fie făcută într-un mod organizat, având informaţie. Aceasta presupune libertate de asociere şi exprimare pe de o parte, şi existenţa unor forme instituţionalizate de participare, pe de altă parte.

Răspunderea în faţa şi la nevoile cetăţenilor adaugă o dimensiune suplimentară unei guvernări democratice, reprezentând răspunderea autorităţilor publice faţă de obligaţiile asumate în faţa cetăţeanului. De asemenea, presupune disponibilitatea autorităţilor locale de a răspunde la solicitările care vin din partea cetăţenilor, inclusiv a celor care aparţin unei minorităţi, precum şi faţă de cei pe care diferitele politici îi afectează.

Guvernarea legii este o regulă de aur a democraţiei, ea presupunând respectarea şi aplicarea tuturor legilor, inclusiv a celor care presupun drepturi pentru minorităţi. Aplicarea neutră a legilor presupune încrederea într-o justiţie imparţială, existenţa unor autorităţi de implementare independente şi incoruptibile.

Transparenţa se leagă de ideea de răspundere în faţa cetăţeanului, fiindcă aceasta nu se poate face fără un control asupra afacerilor publice. Transparenţa înseamnă accesul liber şi direct la informaţie pentru cei care sunt afectaţi de decizie, precum şi claritatea şi imparţialitatea criteriilor de evaluare.

Echitatea şi incluziunea reprezintă o iniţiativă de a include toate grupurile în problemele comunităţii, de a cunoaşte şi a recunoaşte nevoile lor specifice ca fiind la fel de importante ca cele ale majorităţii. Mai mult, această dimensiune presupune o luptă pentru a elimina discriminarea şi marginalizarea grupurilor vulnerabile.

Eficienţa autorităților trebuie să fie şi efectivă atât în utilizarea resurselor locale, precum şi în asigurarea sustenabilităţii proceselor declanşate în comunitate. Pentru aceasta este nevoie de o viziune pe termen lung privind dezvoltarea comunităţii, de iniţiativă, inventivitate, de spirit de afaceri şi inovaţie. Pentru serviciile publice locale acest lucru însemnă şi că ele răspund nevoilor locale, se adaptează schimbărilor din comunitate şi sunt gestionate în mod eficient.

Căutarea consensului pentru a evita conflicte majore în comunitate, este ultima dimensiune a bunei guvernări. O guvernare bună presupune medierea tuturor intereselor din comunitate şi realizarea unui acord comun privind problemele, interesele comunităţii şi modul de rezolvare. Astfel, căutarea consensului se bazează pe participarea tuturor grupurilor, a actorilor din comunitate în luarea deciziilor la nivel local.

O serie de recomandări sunt menite să îmbunătăţească guvernarea la nivel local:

implicarea minorităţilor la nivel local în procesul de luare a deciziilor, participarea lor nu trebuie să se limiteze la cel mult consultare;

participarea minorităţilor trebuie să fie eficientă, nu doar formală; conştientizarea diversităţii existente în comunitate; promovarea alianţelor între grupuri pentru a sprijini interesele tuturor grupurilor din comunitate; monitorizarea impactului legislaţiei existente prin metode specifice, potrivite; asigurarea participării beneficiarilor politicilor publice în toate etapele implementării legislaţiei; asigurarea resurselor pentru programele menite să răspundă nevoilor comunităţii.

Pentru a putea identifica în mod corect o problemă de politici publice, precum cel al

managementului diversității in contextul dezvoltării durabile, este nevoie de crearea unei imagini foarte clare asupra cauzelor ce au determinat apariţia acelei probleme cât şi a efectelor pe care nerezolvarea acesteia le-ar putea determina. Evaluarea preliminară a unei probleme are menirea de a stabili coordonatele principale în care trebuie încadrat activităţile specifice de căutarea de soluţii.

Referitor la problemele de politică publică, trebuie menţionate următoarele afirmaţii cu sens de axiome, relevând caracteristici ale realităţilor iniţiale, ale problemelor:

Caracteristicile bunei guvernări: Participarea Răspunderea în faţa şi la nevoile cetăţenilor Guvernarea legii Transparenţa Echitatea şi incluziunea Eficienţa Căutarea consensului

55

√ Evenimentele din societate sunt interpretate diferit de diferiţi oameni în momente diferite.

√ Multe probleme rezultă din acelaşi eveniment. √ În administraţia publică se acţionează asupra tuturor problemelor publice. √ În administraţia publică se acţionează asupra multor probleme private. √ În administraţia publică se acţionează asupra multor probleme private ca şi cum ar fi

publice. √ Cele mai multe probleme nu sunt soluţionate de către administraţia publică, deşi se

acţionează asupra multora dintre ele. √ Decidenţii nu sunt confruntaţi cu o singură problemă o dată. √ Cei mai mulţi oameni nu îşi menţin interesul pentru problemele altor oameni. √ Problemele publice pot să nu aibă public susţinător în rândul celor afectaţi. √ Nu toate problemele devin publice, nu toate problemele publice devin mize, iar

administraţia publică nu acţionează asupra tuturor mizelor .

Noțiunea de participare echitabilă

În ceea ce privește aspectele legate de incluziune/participare în elaborarea politicilor locale pornim dela premisa că participarea publică este dezirabilă atunci când ea este şi eficientă. Managementul proceselor participative presupun în primul rând o serie de decizii şi acţiuni menite a o face posibilă:

√ identificarea formei celei mai adecvate de participare pentru scopul dorit, ţinând cont de natura problemei, mărimea grupului implicat,

√ identificarea şi comunicarea clară a obiectivului participării, √ transmiterea din timp a invitaţiilor de participare, √ asigurarea resurselor necesare pentru buna desfăşurare a procesului: moderatori, sală

de desfăşurare, materiale de prezentare a problemei etc.

Pentru asigurarea unui management adecvat al procesului de participare şi ajungerea la rezultatul dorit, este nevoie a respecta câteva reguli.

1. Participarea trebuie să fie în primul rând inclusivă, adică trebuie asigurată posibilitatea exprimării părerilor celor care vor fi direct şi indirect afectaţi de politica publică rezultată. Acest lucru este cu atât mai relevant acolo unde comunitatea este diversă din punct de vedere etnocultural.

O serie de bariere de comunicare pot însă limita participarea în special în cazul grupurilor marginalizate sau segregate.

Barierele de limbă - Cea mai simplă, clară modalitate de comunicare, limba şi cultura sunt relaţionate. Simbolurile, structurile şi regulile lingvistice fac ca modul de codare a mesajului transmis interlocutorului să reprezinte o importantă barieră în comunicarea interculturală. Dincolo de problema lingvistică, gradul de cunoaştere a limbii de comunicare şi vocabularul pe care participantul îl stăpâneşte fac dificilă comunicarea mesajului şi înţelegerea lui aşa cum a fost el conceput de către ceilalţi. Asigurarea comunicării în limba maternă este una din modalităţile de depăşire a acestei bariere.

Anxietatea - Oamenii investesc efort şi timp în socializarea în cultura proprie, ceea ce le oferă o viziune asupra vieţii care să îi ajute să facă faţă diferitelor situaţii. Intrarea în contact cu

56

membrii altor culturi îi face să descopere că alte culturi au valori diferite, ca în aceleaşi situaţii cultura îi ghidează spre un comportament diferit pe alţii. Interacţiunea cu un străin reprezintă o provocare fiindcă orice ghid privind comportamentul, regulile care erau cât se poate de clare în comunicarea cu o persoană aparţinând aceleiaşi culturi se pierde, ducând astfel la anxietate-nervozitate. O astfel de reacţie emoţională este normală în momentul în care intrăm într-un cadru care nu este familiar, dat fiind imposibilitatea de a prezice reacţiile celorlalţi.

Stereotipurile - Stereotipurile reprezintă etichete care sunt aplicate individului prin asociere cu un grup de oameni cu care împărtăşesc o caracteristică. Acestea pot fi negative, funcţionând astfel ca mecanisme de descurajare a implicării în viaţa comunicării.

Contextul cultural - Comunicarea trebuie să ţină cont de diferenţele privind codurile de conduită şi reguli de comunicare care pot fi diferite în funcţie de cultura/grupul etnic diferit, vârsta, mediul de socializare. Aceste diferenţe sunt relevante atunci când ele fie descurajează participarea datorită neînţelegerii sensului comunicării şi comportamentului, imposibilităţii exprimării în acelaşi fel sau a efectelor negative, ofensatoare pe care anumite comportamente le pot produce asupra altora.

Aceste bariere de comunicare pot fi depăşite însă. Rolul administraţiei publice în acest proces este de a identifica diferenţele în rândul membrilor comunităţii, de a facilita cunoaşterea reciprocă şi comunicarea între aceştia, de a media situaţiile conflictuale.

2. Participarea trebuie să fie transparentă, adică să se bazeze pe comunicarea din timp a informaţiilor necesare pentru participanţi pentru luarea deciziilor. Informaţiile trebuie comunicate într-un limbaj şi o limbă accesibile unei cât mai mari părţi a grupului ţintă. De asemenea, informaţia trebuie distribuită cât mai larg. 3. Participarea trebuie să fie facilitată pentru a asigura posibilitatea fiecărui participant de a-şi exprima opinia, pentru a asigura ajungerea la o concluzie legată de obiectivul participării. Rolul facilitatorului sau al mediatorului se bazează pe patru principii: √ separarea oamenilor de probleme: separarea problemelor subiective, generate de percepţii diferite şi alte obstacole inerente comunicării între oameni, de cele obiective, de conţinut, √ concentrarea atenţiei asupra intereselor dincolo de poziţiile diferitelor părţi: găsirea problemelor reale, sub aparente soluţii sau simptome √ generarea de soluţii multiple, înainte de a ajunge la un acord: identificarea de soluţii alternative pentru aceeaşi problemă, pentru identificarea celei mai bune variante sau combinaţii √ identificarea de criterii obiective pentru acordul stabilit: criterii obiective de evaluare a opţiunilor multiple pentru a lua orice fel de decizie, în cazul stabilirii unor probleme prioritare sau alegerii celei mai bune soluţii dintre multe alternative.

Scopul participării este ajungerea la un acord, la o înţelegere comună privind rezolvarea unei probleme a comunităţii sau a unei părţi a comunităţii. Un acord bun este: √ înţelept: satisface interesele părţilor, echilibrat şi durabil √ eficient: ia mai puţin efort şi timp pentru a-l atinge decât alte soluţii √ îmbunătăţeşte sau cel puţin nu distruge relaţia dintre diferitele părţi ale comunităţii.

Gestionarea proceselor de participare publică presupune gestionare de perspective diferite asupra unor probleme comune, ceea ce poate avea atât rezultate pozitive cât şi negative. Pe de o parte stimulează interesul şi curiozitatea oamenilor; ajută la dezvoltarea personalităţii oamenilor, la stabilirea identităţii individuale şi de grup; ajută oamenii să se adapteze unor situaţii noi sau să

57

inventeze soluţii noi unor probleme vechi. Pe de altă parte, gestionate prost ele pot scoate la suprafaţă tendinţe de dominare a unei părţi de către cealaltă, vechi conflicte în comunitate ducând nu la identificarea de soluţii pentru o problemă, ci la tensiuni şi neînţelegere.

Astfel, procesul de participare publică poate fi asimilat managementului conflictului. Modul, stilul de abordare a situaţiilor conflictuale determină evoluţia conflictului către o

situaţie constructivă sau una distructivă. Listă de acţiuni specifice şi disponibile privind participarea publică Informarea Consultarea Participarea

Instrumente de informare a publicului Spaţiile de afişaj din cadrul instituţiei Publicaţii proprii tipărite Publicaţii electronice Site-ul instituţiei publice Centre de Informare pentru Cetăţeni Transmiterea, în direct, a şedinţelor, pe internet Lucrul cu mass media Mijloace stradale de informare Transmiterea directă de informaţii către grupurile de interes sau chiar către cetăţeni Identificarea „ţintelor” acţiunii de informare Alegerea instrumentelor şi metodelor de informare în funcţie de ţinte şi de subiect

Sugestii în scris de la cetăţeni Utilizarea paginii web pentru înregistrarea propunerilor şi sugestiilor, forum de discuţii etc. Sesiunile de „brainstorming” Focus grupurile Sondajele de opinie Audierile la sediul autorităţii/ instituţiei Audierile publice Ateliere, seminarii, conferinţe Grup cetăţenesc Ore deschise Comitete consultative Rezultatele consultării Identificarea „ţintelor” activităţii de consultare Alegerea metodelor de consultare

Preluarea proiectelor de hotărâri de la organizaţii şi cetăţeni Dezbaterile publice Simpozioane cetăţeneşti Ateliere de scenarii Jurii cetăţeneşti Grupul de planificare strategică Forumuri deliberative Cafeneaua publică Grupuri de lucru comune Evaluarea de către factorii de interes Comisii tripartite Referendumul local Alegerea metodelor de participare

Rolul instituțiilor locale (primărie/consiliu local) și al legislației în managementul resurselor interne și externe pentru rezolvarea problemelor legate de excluziune si inechități în comunitate trebuie contextualizat prin enunțarea faptului că nu toate problemele pot primi aceeași atenție din partea autorităților. Deci, ce putem face pentru a ne asigura că participarea echitabilă în procesele de polici publice devine un subiect de politici publice?

Stabilirea agendei este un proces ce presupune selectarea unor probleme iar crearea unei politici presupune recunoașterea existenței unei probleme și recunoaşterea nevoii de intervenție a autorităților.

În acest context, acest modulul urmărește să clarifice: √ Ce este perceput ca fiind o problemă de politică publică? √ Cum și când ajunge o problemă de politică publică pe agenda instituțiilor publice?

Politica publică nu este egal cu lege sau hotărâre ci reprezintă o abordare strategică pentru a rezolva problemele comunității. Legislația este unul dintre instrumentele comune folosite pentru a implementa aceste strategii.

În această accepţiune politica publică: √ ·se ocupă cu probleme de interes public, √ este o reacție la nevoile reale ale unei comunități, √ este o decizie deliberată de a acționa sau de a nu acționa, √ reprezintă o alegere între mai multe alternative.

Asfel, stabilirea agendei – constă în identificarea unui set de probleme care urmează a fi rezolvate ca urmare a parcurgerii etapelor ulterioare ale procesului politicilor publice. Distingem între trei tipuri principale de agende. Astfel:

58

Agenda publică - reprezintă o listă de probleme sau subiecte cărora autoritățile le oferă o anumită atenție la un moment dat.

Agenda instituțională - cuprinde toate problemele pe care factorii decizionali își propun să le rezolve într-un anumit interval de timp.

Agenda media - care acţionează ca un facilitator între agenda publică şi cea instituţională, însă uneori poate avansa propriile priorităţi. Pentru a asigura succesul politicii publice este foarte important ca problema să fie corect

definită și să fie identificate cauzele corecte ale acesteia, lucru care poate fi obținut printr-o prelucrare atentă a datelor colectate cu privire la problemele de politică publică. Acestea sunt deosebit de importante întrucât de stabilirea lor corectă depinde tot parcursul ulterior al procesului politicii publice. De aceea este recomandat să fie implicați toți actorii vizați și să analizăm toate datele disponibile pe care le avem.

Ceea ce e deosebit de important este să gândim strategic când vorbim de politici publice, să nu ne concentrăm doar pe partea de input - scoli, drumuri, spitale ci pe rezultatele și impactul politicilor - infrastructură, nivel de educație, sănătate.

În ceea ce privesc actorii care stabilesc agenda politicilor publice există patru modele: √ Inițierea din exterior – unde actorii sociali determină structurile administrației publice locale

să treacă o problemă de pe agenda publică pe agenda instituțională prin câștigarea suportului public.

√ Inițierea din interior – când grupurile de interes au acces direct la structurile autorităților publice locale și pot introduce probleme pe agenda instituțiilor

√ Atragerea/mobilizarea sprijinului politicii - de către structurile administrației publice locale după ce agenda a fost stabilită fără ca actorii non-guvernamentali să aibă un rol important

√ Consolidarea sprijinului politicii – când actorii susțin o problemă pentru care suportul public este deja ridicat.

Chiar dacă în literatura de specialitate există aceste modele de stabilire a agendei care oferă diferite roluri publicului/media, de cele mai multe ori structurile guvernamentale se confruntă cu situații urgente în care nu pot ignora opinia publică fără să-și riște legitimitatea și credibilitatea, prin urmare sunt nevoite să le acorde prioritate pe agendă instituțională.

Specialiștii în domeniul politicilor publice trebuie să propună soluţii sustenabile la probleme reale din societate, urmărind în egală măsură ca aceste soluţii să fie puse în aplicare şi măsurând impactul (efectele) pe care măsura/măsurile propuse îl au la nivelul societăţii/segmentului social, economic etc. asupra căruia acţionează, din acest motiv propunerilor lor trebuie să fie cât mai bine fundamentate.

Politicile publice fac parte dintr-o lume într-o continuă schimbare iar aceste schimbări au impact asupra procesului de elaborare a politicilor publice dar și asupra politicilor. O societate complexă, cu problem interconectate are nevoie de politici mai bine conectate, bazate pe analize serioase ale cauzelor si ale posibilelor soluții. De aceea atunci când nu avem o viziune clară asupra problemei trebuie să analizăm toate datele disponibile atât cele calitative cât și cantitative.

Etapa următoare constă în generarea unor alternative posibile, analiza și formularea unei propuneri de opțiuni de politici publice pentru o problemă care a intrat pe agenda unei instituții guvernamentale. Prin urmare, formularea reprezintă activitatea prin care decidenții hotărăsc care dintre acțiuni sunt potrivite pentru a rezolva problema și care nu.

În cadrul ciclului de politici publice, problemele, propunerile și cererile exprimate sunt transformate în programe. În cadrul acestei etape este deosebit de important ca decidentul să aibă o imagine clară asupra problemei pentru a putea formula soluții viabile și sustenabile. De multe

59

ori decidenții sunt constrânși să adopte o soluție rapidă din rațiuni de timp, lucru care nu le permite analize în profunzime însă o analiză minimă a cauzelor, o stabilire clară a obiectivelor și o stabilire a potențialelor riscuri este necesară, deoarece aceste deziderate asigură stabilirea limitelor în care decidentul poate acționa, precum și succesul politicii publice adoptate.

În ceea ce privesc constrângerile și limitele ce pot acționa asupra decidenților Howlett şi Ramesh afirmă că aceastea pot fi fie constrângeri fundamentale care ţin de natura însăşi a problemei care trebuie rezolvată, fie constrângeri de natură procedurală, care la rândul lor pot fi instituţionale (prevederile constituţionale, modul de organizare al statului şi a societăţii, sistemele de valori şi credinţe dominante). (M. Howlett, M. Ramesh - Studiul politicilor publice: Cicluri şi subsisteme ale politicilor, Editura Epigraf, Chişinău, 2004, p. 141).

Etapa de formularea poate fi împărțită două subetape: de analiză şi cea de selecţie. Analiza problemelor apărute:

În cadrul acestei etape trebuie ca mediul în care există o problemă specifică să fie clar identificat şi caracterizat cu atenţie. De asemenea, impactul deciziilor asupra beneficiarilor dar și asupra organizaţiei ca întreg este cuantificat şi abordat în mod adecvat. Metode de culegere a datelor trebuie să fie adaptate situației specifice a mediului în care a apărut problema iar cauzele potenţiale sunt identificate prin aplicarea de instrumente de analiză specifice.

Problema de politică publică trebuie să fie clar definită și corect denumită. În ceea ce privește denumirea politicii aceasta nu trebuie să conțină varianta de soluționare deoarece restricționează alegerea variantelor). Astfel, distingem două etape principale:

Analiza - presupune o investigare a problemei și o căutare a posibilelor soluții. În această etapă se încearcă stabilirea cât mai exactă a avantajelor, a dezavantajelor, a rezulatelor și impactului. Se pune întrebarea de a şti dacă trebuie să se acţioneze sau nu şi care ar fi rezultatele acţiunii sau lipsei de acţiune.

o Identificarea grupului-țintă - analiza caracteristicilor principale ale celor care vor fi afectați de politică; analiza relațiilor dintre acest grup și ceilalți stakeholders;

o Inventarierea acțiunilor conduse de către autoritățile publice, analiza coerenței și a legăturilor dintre acestea, studierea analizelor de evaluare anterioare;

o Punerea în evidență a interacțiunilor majore dintre cetățeni, autorități publice și mediul extern.

Selecţia - este procesul de reducere a opțiunilor la o singură alegere. În pasul următor se realizează monitorizarea procesului de implementare a politicilor

publice adoptate la nivelul unităţii administrative teritoriale cuprind: A: Elementele procesului de elaborare şi implementare a politicilor publice include.

1. Etapele procesului politicilor publice locale la nivel institutional (elaborarea unei strategii, adoptarea unor planuri de implementare, şi ciclul politicilor publice);

2. Elemenetele politicilor de coordonare specifice politicilor publice şi a celor de îmbunătăţire de procese

3. Procesul de alocare şi natura resurselor alocate realizării policilor publice (datele de intrare – resurse de diferite tipuri: materiale şi echipamente, umane, financiare, utilităţi, metode, informaţii, procesul de transformare şi datele de ieşire – produse, informaţii )

B. Indicatorii de performanţă Conform Ghidului de Monitorizare şi Evaluare elaborat de Direcţia de Politici Publice a

Secretariatului General al Guvernului caracteristicile principale ale indicatorilor pot fi rezumate astfel:

60

1. Măsurabilitate – indicatorii trebuie exprimaţi într-o formă care să poată fi măsurată. Chiar dacă indicatorii sunt calitativi, ei trebui să fie elaboraţi într-o formă măsurabilă.

2. Validitate/ Disponibilitate – trebuie să fi accesibili fie în raport cu scopurile pe care le măsoară, fie în raport cu timpul disponibil pentru realizarea anumitor obiective.

3. Realism – indicatorii trebuie stabiliţi într-un mod realist, în strânsă legătură cu modul de formulare al obiectivelor. Nu trebuie stabilite obiective complexe pentru că acestea pot deveni nerealiste.

4. Planificarea în timp – la fel ca fiecare obiectiv sau rezultat, fiecare indicator trebuie să aibă o planificare în timp, durată, perioadă.

5. Claritate – indicatorii trebuie sa fie definiţi clar, interpretarea lor să fie simplă, cu posibilitatea de a arăta tendinţe de evoluţie (crescător, descrescător, constant).

6. Fiabilitate/ Precizie – măsurarea indicatorilor trebuie să fie de încredere. De asemenea, în utilizarea indicatorilor trebuie avute în vedere şi următoarele:

1. claritatea legăturilor dintre indicatori şi scopurile, obiectivele, rezultatele sau liniile directoare ale politicii publice

2. specificitatea indicatorilor selectaţi (aceştia trebuie să se potrivească cu scopul pentru care au fost elaboraţi),

3. reprezentativitatea indicatorilor în raport cu elementele politicii ce trebuie monitorizată şi concordanţa sistemului de indicatori cu priorităţile stabilite

4. Indicatorii trebuie să fie relevanţi (să măsoare rezultate obţinute), utili (să ajute la analiza rezultatelor), durabili (să rezulte în date repetabile în timp) şi verificabili (posibiliatea evaluării validităţii datelor culese).

C. Managementul vizual Include o serie de instrumente, precum tabloul de bord /de proces şi/sau rezultate lunare -

grafice, diagrame, etc., în scopul observării rapide a performanţelor, proceselor, produselor, echipamentelor, sistemelor, structurilor de organizare şi a realizării planurilor propuse, etc.

61

Economia socială ca formă de incluziune socială Potrivit „Cartei principiilor economiei sociale” (2002) economia socială include

organizaţii cum sunt cooperativele, organizaţiile de într-ajutorare, asociaţiile şi fundaţiile. Aceste întreprinderi sunt active în domenii precum protecţia socială, serviciile sociale, sănătatea, băncile, asigurările, producţia agricolă, serviciile de proximitate, educaţia, cultura, sportul şi activităţile recreative. Următoarele idei au la bază caracteristicile prezentate de Cartă ca fiind specifice economiei sociale:

√ Individul şi aspectele sociale primează în faţa capitalului; √ E importantă participarea voluntară şi deschisă; √ Toţi membrii trebuie să aibă control în cadrul unei activităţi desfăşurate în sfera

economiei sociale; √ Solidaritatea şi responsabilitatea trebuie să fie prezente în cadrul unor asemenea

activităţi; √ Interesele membrilor e bine să aibă în vedere şi interesul general; √ Entităţile create în spiritul economiei sociale vor fi autonome şi independente faţă de

autorităţile publice; √ Câştigul financiar al activităţilor economice e folosit în beneficiul membrilor, dar şi

pentru dezvoltarea durabilă a comunităţii. Întreprindere socială este în acelaşi timp o companie, o instituţie socială şi o organizaţie

neguvernamentală (ONG). Natura sa ca şi companie se reflectă în producţia de bunuri şi servicii, dependenţa de piaţă şi nevoia de capital fix şi mobil. Aceşti factori solicită o abordare de tip afacere. Este o instituţie socială întrucât prezintă responsabilitate socială în ceea ce priveşte participarea la furnizarea serviciilor publice. Statutul de ONG provine din funcţionarea democratică, participarea membrilor la luarea deciziilor şi implicarea voluntarilor.

Ţinând seama de strategiile economice care se referă la capacitatea de a genera venit, economia socială construieşte pornind de la principiile solidarităţii şi sustenabilităţii. Activităţile specifice economiei sociale ar trebui să respecte următoarele criterii:

√ beneficiile provenind din implicarea în aceste activităţi să se întoarcă spre participanţi;

√ să încerce să răspundă nevoilor celor dezavantajaţi; √ să încurajeze indivizii să se ajute pe sine; √ să înlocuiască dependenţa de alţii cu încrederea în sine; √ să intensifice legăturile existente la nivelul comunităţii. Recunoscută fiind ca o posibilă soluţie pentru rezolvarea unor probleme sociale,

economia socială nu beneficiază întotdeauna de un cadru adecvat, lipsindu-i reglementări, politici publice şi, nu în ultimul rând, disponibilitatea sau capacitatea categoriilor dezavantajate de a contribui activ la bunăstarea lor, a grupului şi a comunităţii din care fac parte. Cu toate acestea, există exemple care confirmă faptul că economia socială poate contribui la incluziunea socială a grupurilor dezavantajate, stimulând dezvoltarea unor afaceri generatoare de venit. Prin urmare, economia socială reprezintă o modalitate care rămâne să îşi dovedească capacitatea de a integra sau reintegra persoane aparţinând unor categorii deseori excluse de pe piaţa forţei de muncă din România.

62

Economie socială prin parteneriate public-private Pentru armonizarea legislaţiei naţionale privind PPP cu Directivele Europene privind

atribuirea contractelor de achiziţii publice, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr. 86/2011, publicată în Monitorul oficial nr. 729/17 octombrie 2011, pentru modificarea Legii nr. 178/2010 privind parteneriatele publice-private („Legea PPP”) si HG nr. 1000/ 2011 publicata in Monitorul Oficial nr. 737/20 octombrie 2011, pentru modificarea Normelor de Implementare PPP, aprobate iniţial prin Hotărârea de Guvern nr. 1239/2010.

OUG și Hotărârea modifică legislația PPP pentru a o face compatibilă cu reglementările și jurisprudența UE relevante în domeniul achizițiilor publice. Aceste modificări sunt binevenite, deoarece clarifică și imbunătățesc condițiile și procedurile pentru implementarea și dezvoltarea unui PPP. Procedura de atribuire a unui PPP a devenit mai transparentă și competitivă, iar investitorii privați beneficiază de un cadru mai reglementat atunci când participă la un PPP.

Cu toate acestea, OUG nu abordează anumite neajunsuri ale proiectului inițial al Legii PPP, cum ar fi posibila suprapunere dintre Legea PPP și OUG nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achizitie publica, a contractelor de concesiune de lucrari publice si a contractelor de concesiune de servicii. Intrucât OUG nr. 34/2006 a fost folosită la scară largă până în prezent în cadrul proiectelor publice, autoritățile publice ar putea fi reticente aplicării unei noi măsuri legislative, pe care ar putea să nu o considere suficient de clară pentru a evita contestații și anulări subsecvente ale contractelor PPP pentru proiectele dorite.

Modificările și completările vizează, în principal, aspecte precum: 1. Definițiile; 2. Atribuțiile principale ale partenerilor publici; 3. tipurile de contracte de P.P.P.; 4. conținutul documentului atașat; 5. criteriile de calificare și selecție; 6. valoarea estimată a contractelor de P.P.P.; 7. criteriul de atribuire; 8. garanția de participare; 9. publicarea anunțului de selecție în S.E.A.P.; 10. procedura de dialog competitiv; 11. comunicarea rezultatului procedurii; 12. forma și conținutul contractului de P.P.P.; 13. monitorizarea atribuirii contractului de P.P.P.; 14. anexele.

În acelasi timp, Hotărârea a preluat mutatis mutandis din legislația achizițiilor publice dispozițiile referitoare la deschiderea ofertelor, cazurile de inacceptabilitate și de neconformitate a ofertelor, ofertele anormal de scăzute, comisia de evaluare, experții externi cooptați, solicitarea de clarificări, anularea procedurii de selecție.

63

Glosar termeni

Asimilarea este procesul prin care un grup minoritar adoptă valorile şi comportamentul majorităţii renunţând la caracteristicile care îi diferenţiau.

Cetăţenia este relaţia dintre un individ şi statul faţă de care este loial, stat care are datoria de a-i proteja pe aceştia.

Discriminarea presupune orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Discriminarea multiplă. Dacă discriminarea are la bază două sau mai multe criterii, legislaţia prevede sancţionarea mai severă a faptei de discriminare, petru protejarea celor mai vulnerabile grupuri (cum ar fi, spre exemplu, femeile vârstnice la angajare). Faţă de forma „simplă” a discriminării, trebuie probată legătura de cauzalitate între diferenţiere şi cel puţin două criterii invocate.

Etnocentrismul este convingerea că apaţinem unei culturi superioare, că viziunea proprie asupra lumii este singura justificată.

Hărţuirea reprezintă o formă specifică de discriminare, în care diferenţierea nu are relevanţă, dreptul atins este legat de demnitatea persoanei şi care nu poate fi justificată în mod obiectiv. Astfel trebuie probată doar existenţa unui criteriu şi crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.

Homofobia este frica de şi ura faţă de homosexuali.

Incluziunea socială este procesul prin care se fac eforturi pentru ca fiecare persoană să aibă şanse egale în viaţă indiferent de apartenenţe de grup.

Integrarea este procesul prin care majoritatea şi minorităţile dezvoltă un mod de viaţă nou, în care se regăsesc valori, idei ale tuturor grupurilor.

Interculturalitatea este convingerea că devenim mai bogaţi prin cunoaşterea şi experimentarea altor culturi.

Intoleranţa este lipsa de respect pentru credinţele, opiniile şi practicile altor culturi, religii etc.

Managementul diversităţii este dezvoltarea activă şi conştientă a unui proces orientat spre viitor, strategic bazat pe valoare, comunicativ şi managerial, de a accepta şi folosi anumite diferenţe şi similarităţi ca şi un potenţial într-o organizaţie sau comunitate, un proces ce creează valoare adăugată pentru aceea organizație/comunitate.

Marginalizarea socială se defineşte prin poziţia socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces limitat la resursele economice, politice, educaţionale şi comunicaţionale ale

64

colectivităţii; ea se manifestă prin absenţa unui minimum de condiţii sociale de viaţăMăsurile afirmative au ca scop eliminarea unei situaţii defavorizate, ea nereprezentând discriminare.

Minoritatea este un grup de persoane care pe un teritoriu dat este numeric inferior faţă de cel mai mare grup din populaţia respectivă.

Multiculturalismul presupune existenţa mai multor culturi pe un teritoriu dat, fără promovarea comunicării între grupuri.

Naţiunea este un grup care consideră că împărtăşeşte o identitate comună reflectată de istoria, teritoriul, limba, cultura comune.

Naţionalismul este ideologia politică care promovează interesul naţiunii în defavoarea altor tipuri de relaţii între oameni.

Prejudecata este convingeri rigide despre o persoană bazată nu pe cunoaşterea persoanei respective, ci pe apartenenţa la un grup.

Rasismul este orice teorie care susţine că un grup etnic sau rasial este superior sau inferior altuia.

Toleranţa este acceptarea diversităţii în diferitele forme.

Victimizarea. Noţiunea de victimizare a fost întrodusă în legislaţie cu scopul de a proteja persoanele care se adresează autorităţilor dacă consideră că sunt discriminate. Fapta are trei elemente definitorii: existenţa unei plângeri la CNCD sau a unei acţiuni în instanţă cu privire la o posibilă discriminare, tratamentul advers şi legătura de cauzalitate dintre cele două (tratamentul advers să fie motivat de plângere sau de acţiune în instanţă).

Xenofobia presupune ostilitate faţă de persoane care provin din altă ţară sau aparţin altor grupuri etnice.

65

Bibliografie

Barometrul Relaţiilor Etnice 2000, 2001, 2002. BĂDESCU, Gabriel, Mircea Kivu şi Monica Robotin. Barometrul Relaţiilor Etnice 1994-2002,

CRDE, Cluj- Napoca, 2005. BIRÓ, Anna-Maria; Kovács, Petra (eds.). Diversity in Action: Local public management of

multi-ethnic communities in Central and Eastern Europe, LGI/OSI, Budapest, 2001. Center for International Development and Conflict Management, University of Maryland:

Minorities at Risk Project. CHEN, Guo-Mong–Starosta, William J.: Foundations of Intercultural Communication, Boston–

London, Allyn and Bacon 1998. CHIRIAC, Marian. Provocările diversităţii. Politici publice privind minorităţile naţionale şi

religioase în România, CRDE, Cluj-Napoca, 2005. CHRISTOPH PAN, Beate Sibylle Pfeil. National Minorities in Europe. Handbook. Braumüller,

Wien, 2003. CONNOR, W.: "A Nation Is a Nation, Is a State, Is an Ethnic Group, Is a…", in: W. Connor:

Ethnonationalism. The Quest for Understanding, Princeton, NJ: Princeton University Press, 1994

CULIC, Irina: "Nationhood and Identity: Romanians and Hungarians in Transylvania". In: Balázs Trencsényi et al (ed.). Nation-Building and Contested Identities: Romanian and Hungarian Case Studies, Regio Books–Polirom, Budapest–Iaşi, 2001.

DINCĂ, Ilie (coord.), Politici publice pentru romi în România 2000-2005. Cadrul legislativ, instituţii, programe, realizări şi perspective, Lucrare editată cu sprijinul financiar al Comisiei Europene, prin programul comunitar de acţiune pentru combaterea discriminării (2001-2006), Bucureşti, 2005.

HORVÁTH, István şi SCACCO, Alexandra, De la o abordare unitară la o abordare pluralistă. Îmbunătăţirea politicilor publice destinate minorităţilor, în Bíró, Anna-Mária şi Kovács, Petra (Edit.), “Diversitatea în acţiune: Managmentul local public al comunităţilor multietnice din Europa Centrală şi de Est”, Budapesta, 2001, p.243–271; (în engleză: From the unitary to the pluralistic: Fine-tuning minority policy in Romania. în Bíró, Anna-Mária şi Kovács, Petra (Edit.). “Diversity in action: Local public management of multi-ethnic communities in Central and Eastern Europe”).

Human Development Report 2004. Cultural liberty in today’s diverse world, UNDP, New York, 2004.

JANDT, Fred E.: Intercultural communication, Thousand Oaks–London–New Delhi, SAGE Publications, 1995,

JURA, Cristian, (coord.), Minorităţile naţionale din România. Aspecte legislative şi instituţionale, departamentul pentru Relaţii Interenice, Bucureşti, 2004.

LEWIS, Richard D. The Cultural Imperative. Global Trends in the 21st Century, Intercultural Press. Inc, Yamouth, 2003.

Liga ProEuropa. Cartea albă a minorităţilor naţionale din România, 1996. MARKÓ, Attila, Evoluţia sistemului de promovare a relaţiilor interetnice de la crearea

Consiliului Minorităţilor Naţionale în 1993, în “Sistemul complementar de protecţie a drepturilor omului şi combaterea discriminării în România”, Editura Universităţii

66

Transilvania, Braşov, 2004. PONS, Emmanuelle. Ţiganii din România – o minoritate în tranziţie. Compania, Bucureşti, 1999. Raportul despre maghiarii din România, CRDE, www.edrc.ro . Raportul despre romii din România, CRDE, www.edrc.ro . UNESCO Framework for Cultural Statistics. ZAMFIR, Elena şi Zamfir, Katalin (coordonatori). Ţiganii. Între ignorare şi îngrijorare.

Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1993. Acte normative:

- Hotărârea de Guvern nr. 137 din 6 aprilie 1993 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului pentru Minorităţile Naţionale, publicată în “Monitorul Oficial”, nr. 74, din 12 aprilie 1993.

- Hotărârea de Guvern nr. 220 din 18 mai 1993 pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 137/1993 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului pentru Minorităţile Naţionale, publicată în “Monitorul Oficial”, nr. 142, din 30 iunie 1993.

- Hotărârea de Guvern nr. 17 din 31 ianuarie 1997, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, publicată în “Monitorul Oficial”, nr. 17, din 5 februarie 1997.

- Hotărârea de Guvern nr. 1175 din 21 noiembrie 2001 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 589/2001 privind înfiinţarea Consiliului Minorităţilor Naţionale, publicată în “Monitorul Oficial”, nr. 789, din 12 decembrie 2001.

- Hotărârea de Guvern nr. 1194 din 27 noiembrie 2001 privind organizarea si funcţionarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, publicată în “Monitorul Oficial” nr. 792 ,din 12 decembrie 2001.

- Hotărârea de Guvern nr. 749 din 3 iulie 2003 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru Relaţii Interetnice, publicată în “Monitorul Oficial”, nr. 488, din 7 iulie 2003.

- Hotărârea de Guvern nr. 1.703 din 14 octombrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Romi, publicată în “Monitorul Oficial”, nr. 984, din 26 octombrie 2004.

- Hotărârea de Guvern nr. 589 din 21 iunie 2001 privind înfiinţarea Consiliului Minorităţilor Naţionale, publicată în “Monitorul Oficial”, nr. 365, din 6 iulie 2001.

- Hotărârea de Guvern nr. 111 din 24 februarie 2005 privind organizarea şi funcţionarea Departamentului pentru Relaţii Interetnice, publicată în: “Monitorul Oficial”, nr. 184, din 3 martie 2005.

- Hotărârea de Guvern nr. 1.124 din 22 septembrie 2005 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.703/2004 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Romi, publicată în “Monitorul Oficial”, nr. 887, din 4 octombrie 2005.

- Hotărârea de Guvern Nr. 522 din 19 aprilie 2006 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 430/2001 privind aprobarea Strategiei Guvernului României de îmbunătăţire a situaţiei romilor, publicată în “Monitorul Oficial”, nr. 371, din 28 aprilie 2006.

- Legea nr. 35 din 13 martie 1997, republicată, privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, publicată în “Monitorul Oficial”, nr. 844, din 20 septembrie 2004.

67

- Legea nr. 324 din 14 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, publicată în “Monitorul Oficial”, nr. 626, din 20 iulie 2006.

Rapoarte:

- Raport privind politicile publice în domeniul minorităţilor naţionale şi etnice din România - Minorităţi în tranziţie - Proiect finanţat de Ambasada Regatului Ţãrilor de Jos în cadrul programului Matra-KAP, Centrul de Resurse pentru Diversitatea Etnoculturală, Cluj Napoca, 2005

- Raport de activitate al Agenţiei Naţionale pentru Romi 2005, 2006 http://www.anr.gov.ro/site/Rapoarte.html accesat în data de 9 septembrie 2008

- Raport un an de preşedinţie - Deceniul de incluziune a romilor, 2006, http://www.anr.gov.ro/site/Rapoarte.html accesat în data de 9 septembrie 2008

- Raporturi de activitate CNCD 2003, 2004, 2005 http://www.cncd.org.ro/biblioteca/Rapoarte-5/ accesat în data de 9 septembrie 2008

- Raport de activitate CNCD 2007, (în curs de apariţie) - Rapoarte anuale ale Avocatului Poporului între 1997-2007, http://www.avp.ro/ - Rapoarte anuale ale DRI 2004-2008 (nepublicate)

Site-uri web:

- http://www.edu.ro/index.php/articles/c23 - www.cultura.ro - www.ispmn.ro - www.rmdsz.ro - www.edrc.ro - http://www.avp.ro/ - http://www.dri.gov.ro/ - http://www.anr.gov.ro/ - http://www.insse.ro/cms/rw/pages/index.ro.do - http://www.cncd.org.ro/

suport curs diversitate 2012 - edrc√ Organizarea politică a lumii, adică împărţirea globului...

Documents

Transcript of suport curs diversitate 2012 - edrc√ Organizarea politică a lumii, adică împărţirea globului...