Summaarr - psihodramaclasica.ro · bineînţeles, mă refer la copii precum cei din categoria...

Revista română de psihodramă nr. 4 / 2015 1

SSuummaarr

Editorial .................................................................... 2

Întâlniri cu terapeuți

Hilde Gött – Trecutul și viitorul împreună, aici și acum ..................................................................................... 3

Teoria în practică

Yaacov Naor, Hilde Gött – Drumul spre vindecare.

Confruntarea Holocaustului prin psihodramă,

sociodramă și ritual ..................................................... 9

Violeta Pecican – Repere în desfăşurarea proiectului

„Psychodrama and Creative Education in Prison” ..… 16

Radu Vulcu – Director, protagonist, membru al grupului – o analiza a dinamicii rolurilor in psihodrama – prezentarea protocolului unei sesiuni terapeutice ………………………………………………………………………………. 24

Mária Orbán, Enikő Szőke, Mónika Román –

Psihodrama pentru copii: metoda autovindecării

copiilor în cadrul unui grup. Partea I. Jocul şi

creativitatea, ingredientele vindecării ...................... 37

Anabela Hani – Intervenţii în procesul de coaching

prin tehnici psihodramatice adaptate ……………………. 44

Irina Ștefănescu – Coaching în acţiune pe linia timpului

................................................................................... 49

Studiu

Sorin Crişan – Memorie și uitare în jocul psihodramatic ………………………..………………………………………………..…… 53

Evenimente

Cronică

Graţiela Sion – Analiza semanticii emoţionale și traducerea în acţiune. SPJLM la 20 de ani şi 7 Conferinţe cu participare internaţională ............... 58

Calendar

Simpozionul Naţional de Psihoterapie, „Relaţia terapeutică: Punţi. Concepte. Dezvoltare” – feb. 2015, Bucureşti ................................................................... 60

A 13-a Conferinţă Internaţională PifE, „Opţiuni. Întâlnind viitorul” – sept. 2015, Cluj …………………….… 61

A VIII-a Conferinţă Naţională de Psihodramă – oct. 2015, Sibiu ... 62

FEPTO Conference and Annual Meeting in Bonn / Germany in 2015 …………………………………………………. 63

Workshop – Utilizarea psihodramei în rezolvarea traumei psihice, iunie 2015, Bucureşti ........................... 65

Arte şi carte

Anca Nicolae – Travaliu psihodramatic. Incursiune în lumea mea ………………………………….......... 68

Dan Pașca – Grupul de psihodramă pentru dezvoltare personală, Editura Universităţii Transilvania, Brașov, 2013 ………………….………….. 69

Editori: Anca Nicolae, Adela

Mihaela Țăranu, Horaţiu Nil Albini

Comitet redacțional: Alina Ionescu,

Kinga Bakk-Miklósi, Simona Vlad,

Valentina Andrei

DTP: Anabela Hani

Foto copertă: Adela Mihaela Țăranu

Comitet științific:

Hilde Gött – Formator şi Supervizor, Președinte Psychodrama Institut für Europa (PIfE)

Giovanni Boria – Psiholog clinician, Psihoterapeut, Formator şi Supervizor (AIPSIM), Directorul Studioului de Psihodrama Milano

Dr. Angela Ionescu – Psihoterapeut, Formator (ARPisC)

Dr. Éva Varró – Formator şi Supervizor (SPLJM)

Prof.univ.Dr. Maria Roth – Formator (SPJLM)

Dr. Radu Vulcu – Psiholog clinician principal, Psihoterapeut, Formator şi Supervizor (ARPsiC)

ISSN 2344 – 1062 Revista română de psihodramă

ISSN–L 2344 – 1062 nr. 4 / 2015


Evenimente recente de afirmare din ce în ce mai pregnantă a diferențelor cultural-religioase zdruncină civilizația occidentală. Violența cu care a început acest an, marcată de atentatele teroriste de la Paris, crimele comise de Boko Haram în Nigeria și războiul parcă fără sfărșit din Siria și Irak, reînvie frici, reactivează suspiciuni și vinovății, amenință libertăți greu dobândite, ridică fortărețe, așterne distanțe și tăceri dureroase. Comemorarea victimelor Holocaustului în ziua de 27 ianuarie 2015, după 70 de ani, a fost mai pregnantă în conștiința noastră poate și din această cauză. Este unul dintre momentele care vorbesc despre faptul că în vreme de război acțiuni individuale, câteodată izolate, au salvat demnitatea umană. Articolul din acest număr semnat de Hilde Gött și Yaacov Naor vorbește însă și despre războiul de după război, generații la rând. Până în ziua în care omul reușește să rupă ciclul trudei zadarnice și se așează, precum bătrânul pescar al lui Hemingwey în fața mării, așteptând fluxul să poată porni în confruntarea cu propriul destin. „Poate că n-ar fi trebuit să fiu pescar!” și-a spus omul, însă era o idee fără sens pe care nici măcar n-o putea gândi până la capăt.

Yaacov Naor obișnuiește să spună că psihodrama este scena celor ce au nevoie de un loc în care să poată spune „acesta sunt eu!”. Omul nostru, atât de prezent în articolele acestei reviste, este gata să înfrunte marea, nu înainte de a construi pe scena lui o insulă care să păstreze în siguranță umanitatea lui.

Şi nu doar pe scenă, ci și în viața reală suntem zilnic în fluxul și refluxul propriilor gânduri, fapte, sentimente și acțiuni. Mai ales aici avem nevoie să ne spunem adevărurile. Căci ce altceva decât umanitatea o putem preda mai departe discipolilor, elevilor, copiilor noștri? Curajul de a afirma „eu sunt” cu respect, cu demnitate, cu pace, în fața celuilalt. Provocări vechi de mii de ani…

Editorii

Editorial

Anca Nicolae Psihoterapeut,

Formator ARPsiC

Adela Mihaela Ţăranu Psihoterapeut SPJLM

Horaţiu Nil Albini Psihoterapeut, Formator

şi Supervizor SPJLM


TTRREECCUUTTuull ŞŞII VVIIIITTOORRuull îîmmpprreeuunnăă,, AAIICCII șșii AACCUUMM

DDiissccuurrss iinnttrroodduuccttiivv llaa CCoonnffeerriinnțțaa ddee PPssiihhooddrraammăă

„„MMeemmoorriiiillee vviiiittoorruulluuii”” –– CClluujj 22001144

Hilde Gött

„Viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi,

dar trebuie trăită privind înainte".

Sören Kierkegaard

Mă bucur că avem ocazia să sărbătorim împreună aniversarea a 20 de ani de SPJLM și psihodramă în România.

În unele culturi este felicitată atât persoana care își aniversează ziua de naștere, cât şi părinţii, fraţii şi bunicii, toată familia, nașii etc., pentru că prin această naștere toţi membrii familiei își completează repertoriul de roluri cu unul nou. Tinerii devin părinţi, părinţii bunici, copilul devine frate sau soră și așa mai departe. De aceea felicit SPJLM-ul şi pe toţi cei care au participat la iniţierea și dezvoltarea acestei societăţi. Îi felicit pe toţi cei care au avut de-a face cu SPJLM și pe cei care colaborează cu această organizaţie. La mulți ani!

Comparând anii organizaţiei cu anii unui copil, „copilul” nostru SPJLM are 20 de ani, e deja un tânăr şi la petrecere sunt de faţă tânărul, prietenii şi părinţii. Din perspectiva părinţilor, tinerii trebuie să-și cunoască rădăcinile, valorile și să garanteze continuitatea normelor familiale; mă refer aici la provenienţă, apartenenţă și istoria familiei.

Din perspectiva tinerilor se deschid două posibilităţi. Prima posibilitate este ca tânăra generaţie să decidă

să se dezvolte la distanţă, să plece departe de casă și de cultura părintească. Acest fenomen se găsește des în societatea noastră modernă. A doua posibilitate este decizia de a se dezvolta în apropiere de familie.

Ce a parcurs un tânăr până la 20 de ani în zilele noastre? Are bacalaureatul, a petrecut un timp în străinătate, a intrat la facultate – bineînţeles, mă refer la copii precum cei din categoria colegilor noștri.

Ce vrem să transmitem unui tânăr de 20 de ani? De obicei un copil are nevoie de figuri părintești ce asigură nucleul primar al dezvoltării, de siguranţă, de continuitate, de relaţii bune şi stabile. Nucleul primar garantează transmiterea resurselor în formă de istoria familiei, de resurse și de asemenea de poveri.



Istoria familiei Persoanele din nucleul primar iniţiază continuitatea. Ele sunt cele care povestesc copilului cum era înaintea naşterii lui şi cum a fost în primii ani de viaţă. În cazul nostru trebuie povestită istoria PIfE, nașterea SPJLM şi primii ani de viaţă:

PIfE a fost iniţiat în primăvara anului 1989, înaintea căderii zidului Berlinului. În vara anului 1989 mii de oameni sunt campaţi în ambasadele din Budapesta și Praga, forţând deschiderea graniţei verzi spre Austria.

În 9 noiembrie 1989 cade zidul Berlinului, după ce grănicerii din RDG făcuseră o gaură în zid. Lumea stă la coadă să se plimbe în Berlinul de vest și să sărbătorească libertatea.

În 16 decembrie a început revoluţia din România. Poate vă amintiţi cât de mare era agitaţia apoi haosul care aducea o nouă nesiguranţă. După revoluţie mulţi profesioniști alarmaţi de mass media veneau în ţară cu tot feluri de ajutoare. Alţii veneau să prezinte metode noi, la care colegii români nu au avut acces înainte sau care erau chiar interzise. Libertatea, cu noutăţile şi evenimentele ce se petreceau, era ca un vis, dar era şi un ecran de proiecţii fără sfârșit.

În anul 1991, la prima conferinţă PIfE la Budapesta – Butyka Ennikö şi Vargha Jenö erau singurii participanţi din România. Acolo i-am întâlnit pe Sarakdy Kamilla, Gallus Klari și Giovanni Boria. Toţi doream să introducem psihodrama în România şi ne-am propus să colaborăm. Țelul nostru era foarte înalt: formarea în psihodramă și aducerea împreună a patru culturi – cea română, maghiară, germană și italiană. O limbă comună însă nu am avut, nici la propriu nici la figurat, dar prin PIfE am depus mari eforturi împreună cu colegele din Budapesta. M-am întâlnit cu ele la Budapesta: o dată ne-a tradus Ildikó Mävers, o dată am dormit la Gallus Klari şi aşa am reușit să ne cunoaștem mai bine şi să cooperăm. S-au cristalizat astfel două direcţii: una promovată de PIfE cu grupuri de formare la Cluj și Târgu Mureş, iar cealaltă promovată de şcoala de la Milano cu grupuri la Gătaia și Sibiu.

În toamna anului 1991 au avut loc seminarii de iniţiere și au început grupurile de formare.

Următorul mare pas s-a făcut în 1993 la a doua conferinţă PifE de la Sofia. Din România au participat deja 12 colegi în formare: 10 din grupul de limbă română și 2 din grupul de limba maghiară. La sociometria de început când se aşează toţi la locul de apartenenţă, colegele maghiare s-au așezat la grupul de Ungaria, iar la sociometria finală aceleași colege s-au plasat la grupul de România, de care s-au apropiat şi simţeau că aparţin; au fost primite cu mare bucurie.

Tot la Sofia, grupul din România a aflat că unele grupuri se organizau în secţii naţionale, așa că s-au întors acasă cu acest proiect. Am tradus statutul în limba română și urmau discuţiile și pregătirea pentru fondarea şi înregistrarea organizaţiei.

În februarie 1994 am ţinut şedinţa de constituire SPJLM, după care a urmat înregistrarea la tribunal. În toate comitetele au fost votaţi colegi atât din grupa de limba română, cât și din grupa de limba maghiară. Pentru prima dată în comitete colaborau strâns membri din cultura majoritară cu cei din cultura minoritară. Se punea întrebarea: cum vrem să continuăm? Ce trebuie să facem astfel încât copilul nostru nou născut să crească? (Vorbesc de SPJLM, pentru că acolo am fost de faţă. Dar știu că şcoala din



Milano lucra în paralel şi ARPsiC a fost înregistrată în 1996.)

Cu iniţierea formării era nevoie de două nivele: unul prin continuarea formării (începuse un grup nou de formare) și astfel am introdus cele două faze de formare şi colideratul; celălalt nivel consta în rezolvarea problemelor administrative, de organizare şi structură organizaţională.

În vara anului 1996 a avut loc la Ilieni primul mare seminar de dinamică de grup, la care au participat patru grupuri de formare cu formatorii lor (două de limbă română și două de limbă mghiară). Seminarul a fost condus de o echipă de patru traineri din Germania. Am explorat dinamica grupurilor şi am discutat design-ul pentru ”Casa Psihodramei” noastre, cu necesarul de ”mobilier” interior.

S-au organizat primele proiecte: Conferinţa din 1998 – ”Rezolvarea conflictelor prin psihodramă”, Academia de vară de la Gârda - ”Drumul spre sine”, 2003 conferinţa PIfE - ”Viaţa e o scenă”, 2006 conferinţa FEPTO ”Appolon și Dionisos – teorie în acţiune”, din 2007, ARPsiC și SPLJM organizează împreună conferinţele anuale de psihodramă. Pe lângă aceste conferinţe, au iniţiat trei proiecte finanţate de Uniunea Europeană.

În concluzie, SPJLM a arătat în mod continuu ce poate, în deplinătatea competenţelor sale. Celelalte aspecte din istoria mai nouă și le amintește ”copilul” și nu mai este nevoie să fie povestite aici. Dar să vedem în continuare ce îi mai dăruim...

Resursele sau averea Ce resurse lăsăm copilului nostru care e acum un tânăr?

Avutul material, un fel de bursă: formare, traineri şi supervizori;

Cunoștinţe şi valori: metodă şi procedee; filozofia lui Moreno; formare şi didactică; cunoștinţe despre structură şi organizaţie; idei și instrumente de lucru; paradigme; solii explicite sau implicite, ca de exemplu discuţii despre cum funcţionează organizaţiile particulare spre deosebire de cele de

stat, cine trebuie să dirijeze o organizaţie, cum funcţionează administraţia etc. Alte teme au fost oportunităţile și structura vieţii profesionale, concepte de viaţă, homosexualitate, tema violenţei, drepturi și obligaţii atât în viaţa privată cât și în cea profesională.

Poverile Opuse resurselor se află poverile, problemele care produc pagube mari și au nevoie de multe resurse pentru a fi depășite. Aici se încadrează lipsurile materiale (limitele) şi tulburările rămase în urma exercitării de violenţă, fie fizică, psihică, sexuală, politică etc. De exemplu, simptomele la nivelul populaţiei lăsate de dictatura fascistă sau comunistă, dar și discriminările, urmăririle, mutările forţate și deportările. Deseori în urma acestor violenţe au rămas tulburari traumatice. Elementul esenţial al stresului posttraumatic îl constituie apariţia unor simptome caracteristice datorate expunerii la un stresor traumatic extrem: trăirea unui eveniment negativ major care implică ameninţarea cu moarte sau vătămare corporală gravă; a fi



martor la un eveniment care implică moartea, vătămarea sau ameninţarea integrităţii corporale a altor persoane; a afla despre moartea violentă sau neaşteptată, despre vătămarea serioasă, ori despre ameninţarea cu moartea ori vătămarea suferită de un membru al familiei sau de un apropiat; reacţia persoanei la eveniment trebuie să presupună o frica intensă, neputinţă sau oroare.

Tulburările de stres post-traumatic ca şi consecinţă a violenţei ( PTSD – Post-Traumatic Stress Disorder) au următoarele aspecte:

situaţie de violenţă, de traumă

felul cum a fost trăită această întâmplare, care depinde de percepţia de viaţă a omului respectiv, de percepţia lui înainte, în momentul şi după momentul exercitării violenţei;

cum învinge omul această situaţie pe termen scurt și pe termen lung;

cum o integrează în viaţa zilnică - ce strategii (sau simptome) inventează pentru a evita astfel de situaţii sau situaţii asemănătoare ca să se protejeze de durere.

Așadar, urmările violenţei sunt vizibile pe de o parte în simptome și pe altă parte în comportamentul oamenilor, dar cu preponderenţă în relaţiile interumane. Și pentru că violenţa iniţială a fost exercitată de o persoană, este numită ”man-made trauma”.

Fiecare societate dezvoltă un sistem de reguli de funcţionare pentru garantarea integrităţii fiecăruia și protejarea bunăstării societăţii. Încălcările acestor reguli sunt urmărite și pedepsite. Oamenii implicaţi în această acţiune sunt numiţi agresori și victime.

Trauma individuală şi colectivă

Dacă grupuri întregi de populaţie devin victime ale violenţei, vorbim de traumă colectivă. Trauma colectivă reprezintă suma destinelor individuale ale victimelor care au fost traumatizate. De exemplu, dacă o femeie trăieşte un viol, vorbim de destinul ei individual, dar investigaţiile ginecologice forţate care se efectuau femeilor la fiecare trei luni în cadrul locului de muncă până în 1989 este o traumă

colectivă a femeilor în România, rămasă tabu încă și azi.

Conviețuirea etniilor după

trauma transculturală

Istoria ne-a învăţat cum cultura majorităţii exercită putere, iar câteodată violenţă asupra culturii minoritare. De exemplu, în regimul fascist evreii au fost deportaţi și marea majoritate au fost ucişi în lagăre de concentrare, iar după război nemţii au fost deportaţi în lagăre de muncă în Uniunea Sovietică atunci când, după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, minoritatea s-a schimbat în majoritate și invers. În ziua de astăzi se aplică discriminarea, alungarea forţată și violenţă structurală împotriva rromilor. Consecinţa acestor forme de violenţă sunt suspiciunea unei etnii faţă de cealaltă, așteptarea de rău de la etnia cealaltă, convieţuirea mai multor etnii fiind astfel dificilă. Astăzi se știe că experienţa traumatizantă, fie individuală sau colectivă, se transmite nu numai de la o cultură la cealaltă ci și în cadrul familiei: copiilor, nepoţilor și urmașilor, deci de la o generaţie la cealaltă.

Cum are loc această predare transgeneraţională? După Nathan, Peter Felix Kellermann, un psihodramatician care provine din Satu Mare și trăiește în Israel, se transmit pe de o parte conţinuturile, și pe de altă parte atmosfera şi trăirile. Conţinuturile sunt deseori situaţii concrete, ceea ce se știe din contextul situaţiei, apropo-uri și fapte cu date istorice.



Felul în care se comunică aceste traume este un proces inconştient, prin care copilul se identifică cu părinţii, bunici și strămoşii și trăiește sentimentele acestora în raport cu probleme lor. Copiii simt nevoia să rezolve probleme generaţiei anterioare. Generaţia tânără preia din repertoriul de roluri al părinţilor ca model toate valorile legate de conţinut, de dinamică și de agresori ori chiar de cultura lor.

Se transmit principii de educare a copiilor, imagini de valori în viaţă şi în lume, dar și imagini despre membrii familiei pe care nu i-au întâlnit sau care au trăit cu mult înaintea lor. Dacă dorim ca generaţia tânără să nu ducă poverile noastre, trebuie să ne ocupăm de rezolvarea problemelor noastre şi a acelora ale strămoşilor noştri.

Despre reziliență

Deseori ne întrebăm „cum au reușit să supravieţuiască oamenii într-o situaţie atât de extremă? Au trișat? Oare ce au făcut ca să rămână în viaţă?” Suntem suspicioși! În germană există un proverb care spune ”aus der Not eine Tugend zu machen”; tradus înseamnă „din nevoie să faci o virtute”. Un exemplu: în anul 1992 am introdus în formare un joc colectiv: la o fermă la ţară vin animale nevoiașe să fie îngrijite de fermieră. Iarna gospodăria rămâne înzăpezită pe mai mult timp și se termină hrana. Animalele acceptă să moară de foame în loc să se mănânce unele pe altele.

Ce ştiam eu: tema foamei în ţară încă nu fusese complet depășită.

Ce am aflat: cât suportă grupul şi cât de mare este răbdarea în populaţie pentru a duce povara; faptul că resemnarea pentru viaţa proprie are o valoare mai mare decât violenţa pentru supravieţuire.

Așadar, rezilienţa nu este o trăsătură individuală ci mai mult o trăsătură care se dezvoltă în urma comportamentului modelelor lor în viaţă, life patterns. Altfel spus, nu este o trăsătură cu care ne-am născut ci mai mult rezultatul unui proces în urma interacţiunii între individ și mediul înconjurător.

Povara are doua aspecte: unul care dăunează și unul de rezilienţă. Pentru ca omul să se dezvolte armonios, are nevoie ca resursele, rezilienţa să cântărească mai mult decât dificultăţile și tulburările traumatice.

Cu ce participă psihodrama la

tratarea sau învingerea

acestor tulburări traumatice?

Pentru depășirea traumelor transculturale este nevoie ca acestea să fie recunoscute de oficialităţi ca regretabile. După această recunoaștere, trebuie tratate şi prelucrate traumele victimelor iar pentru făptuitori e nevoie de o penalizare, și de asemenea terapie. Settingul nostru de lucru în grup este predestinat să adune mai multe etnii și generaţii și astfel lucrează reprezentanţii respectivelor grupuri.

Noi ca psihodramaticieni considerăm actul violent ca un refuz de a ne cunoaște. Pentru tratarea traumelor făcute de oameni este nevoie de tratarea relaţiilor prin întâlnire autentică. Cu teoria întâlnirii creăm conştient întâlnirea cu celălalt. Ea se desfășoară pe scenă, ca acţiune în semirealitate, dar și pe plan de realitate prin sociometrie, sharing, feedback de rol.

În psihodramă avem teoria rolurilor, potrivit căreia intrăm în acţiune dintr-un rol (de protagonist) cu opusul lui (antagonist). Rolul este podul creat între individ și societate. De obicei când intrăm în acţiune avem nevoie de cineva, fie real sau



imaginar. Această dualitate de rol cu opusul lui arată o interdependenţă. În filozofia sa, Moreno transpune rolurile în toate dimensiunile și stadiile existenţei noastre. În concepţia lui, învăţăm și ne dezvoltăm mereu până în ultima clipă, ne aflăm în socializare permanentă.

În psihodrama jucăm aceste roluri, experimentăm și aflăm trăirile rolurilor opuse. Cu modelul acesta experimentăm cu noi, cu generaţiile anterioare și cu culturi mai puţin cunoscute nouă.

Ce vrem să privim în viitor? Cum vrem să ne depășim limitele? Cum vrem să ajungem la drepturi egale între culturi și generaţii? Toate acestea sunt întrebări pe care trebuie să le dezbatem, să le lucrăm, să le comunicăm. Să evaluăm experienţele avute pentru a ne rezolva problemele și prin aceasta să creștem calitatea vieţii.

Ce le doresc eu tânărului SPJLM şi surorii

sale ARPsiC pentru viitor

Vă doresc sănătate şi bucurie, o casă a psihodramei în ţară construită împreună, cu mai multe etaje în care trăiesc membrii familiei de diferite generaţii, vorbind diferite limbi din diferite culturi, care aduc tradiţiile lor, miturile şi valorile lor şi care se bucură de completările aduse de ceilalţi.

Doresc locuitorilor acestei case să aibă succes şi o calitate bună a vieţii, în care respectul, munca şi plăcerea să cântărească la fel de mult. Le doresc să pășească pe un drum bun, în care se regăsesc atât tradiţiile cât şi modernitatea necesară.

Mulţumesc.

Hilde Gött: master în știinţe,

psihoterapeută pentru copii și

adolescenţi, formatoare și

supervizoare de psihodramă în

cadrul PifE; lucrează în diferite ţări

din Europa în calitate de

supervizoare DGSv; lucrează de 25

ani în domeniul violenţei domestice

și politice, cu tulburările traumatice

în cadru ambulatoriu și spitalicesc.



DDrruummuull sspprree vviinnddeeccaarree..

CCoonnffrruunnttaarreeaa HHoollooccaauussttuulluuii pprriinn PPssiihhooddrraammăă,,

SSoocciiooddrraammăă șșii RRiittuuaall

Yaacov Naor și Hilde Gött

Rezumat. În articolul „Drumul spre vindecare.

Confruntarea Holocaustului prin Psihodramă, Sociodramă și Ritual”, Yaacov Naor și Hilde Gött descriu un proiect de atelier itinerant care se adresează celei de-a doua și a treia generaţii de descendenţi ai supravieţuitorilor Holocaustului, fie ei supravieţuitori sau persecutori. Este analizată transmiterea trans-generaţională a traumei și se identifică diferenţele și asemănările dintre descendenţii victimelor care au supravieţuit și descendenţii persecutorilor, precum și a celor cu familii din ambele părţi. Autorii descriu cum folosesc psihodrama, sociodrama și ritualurile pentru a facilita cunoașterea, dialogul și începutul vindecării.

Cuvinte cheie: dialog, întâlnire autentică (encounter), generaţional, vindecare, Holocaust, persecutori, psihodramă, reconciliere, ritual, sociodramă, supravieţuitor, trauma trans-generaţională, victimă.

INTRODUCERE

Din 1995, Yaacov Naor și Hilde Gött, autorii acestui articol, s-au dedicat împreună unui proiect psihodramatic deosebit, numit “Confruntarea Holocaustului prin psihodramă, sociodramă și ritual”, conceput pentru a doua și a treia generaţie de descendenţi ai victimelor Holocaustului, dar și ai persecutorilor. Scopul nostru este să sprijinim

participanţii să recunoască și să înţeleagă implicaţiile morale, sociale și personale ale Holocaustului.

Faptul că venim, ca directori de psihodramă, din părţi diametral opuse ale Holocaustului, este un lucru unic și special. Aducem cu noi povestea si moștenirea familiilor noastre.

Yaacov Naor este fiul a doi supravieţuitori ai Holocaustului. Este născut în 1948 în sudul Germaniei, într-un lagăr de refugiaţi pentru persoane eliberate din lagăre de concentrare, iar la vârsta de 1 an s-a mutat cu părinţii în Israel.

Hilde Gött este născută în 1953 în România, familia sa făcând parte din minoritatea germană a acestei ţări. A crescut într-o perioadă agitată: pe de-o parte, bunicii săi au fost în serviciul armatei naziste și ea a fost persecutată ca fiind copil de fasciști; pe de altă parte, una din bunicile sale a fost deportată in Siberia de către regimul comunist. La vârsta de 20 de ani s-a mutat împreună cu familia în Germania.

Am început să conducem împreună grupuri de psihodramă și am realizat că împărtășim aceleași ţeluri și aceeași direcţie. Amândoi doream să îi învăţăm pe oameni să asculte istoria Holocaustului, să respecte diferenţele, să-i respecte

Teoria în practică Teoria în practică


pe ceilalţi. În timp ce lucram împreună, ne-am apropiat. Familiile noastre s-au întâlnit și, încetul cu încetul, am devenit prieteni buni. Acest lucru a fost posibil pentru că am admis că scopul nostru nu era să atingem reconcilierea, ci mai degrabă să îi învăţăm atât pe germani, cât și pe evrei, și de asemenea pe alţii care veneau la aceste ateliere, să fie martori ai exprimării de sine a celorlalţi participanţi și să creăm un dialog cu „celălalt”.

TRANSMITEREA TRANS-GENERATIONALĂ A TRAUMEI

Interesul profesional faţă de conceptul de traumă trans-generaţională, de trecere a unei consecinţe traumatice de la o generaţie la alta, a fost în continuă creștere în ultimii douăzeci de ani, iar acum este bine stabilit. S-au făcut studii de caz, rapoarte de psihoterapie și cercetătorii au descoperit că a doua generaţie descendentă a supravieţuitorilor Holocaustului raportau același tip de probleme emoţionale și profunzimi similare ale suferinţei, ca și supravieţuitorii înșiși.

-Hohagen, care a lucrat psihoterapeutic timp de mulţi ani, a publicat viziunea sa asupra felului în care se transmite trauma. Criteriile de diagnostic ale tulburării de stres posttraumatic (PTSD) rezultat din trauma războiului sunt frecvent îndeplinite, deși persoana nu are nici o experienţă personală de război.

Însă trăirile profunde de rușine și vinovăţie fac dificilă discuţia deschisă despre transmiterea trans-generaţională în cazul traumelor persecutorilor din război. Din informaţiile noastre, nu a existat o astfel de cercetare în Germania. Identificarea cu puterea, ascunderea și redefinirea făptașilor ca victime sunt câteva caracteristici care s-au transmis în familiile persecutorilor. Dacă dorim să oprim moștenirea traumei din generaţie în generaţie, trebuie să găsim un mod accesibil și adecvat de a gestiona și a prelucra trauma Holocaustului.

Gabriele Rosenthal (1998) a investigat transmiterea trans-generaţională a traumei în ambele tabere din perioada nazistă. Descoperirile sale au avut o puternică influenţă asupra muncii noastre. Ea cercetează modul de începere a dialogului în familiile mixte, influenţa trecutului asupra prezentului.

Rosenthal demonstrează că stilul general de viaţă al familiilor, așteptările cotidiene ale membrilor familiei, sentimentul de siguranţă, acceptare și apartenenţă, au rădăcinile în experienţele din timpul Holocaustului ale acestor familii. Ea compară problemele descendenţilor, atât ale victimelor cât și ale persecutorilor, identificând asemănări și deosebiri.

Una din asemănări este tăcerea, dar motivaţia tăcerii este diferită. În familiile persecutorilor este vorba de cele mai multe ori de frica de investigaţie, judecare și condamnare. În familiile supravieţuitorilor apare tristeţea resimţită pentru membrii de familie uciși, rușinea pentru o așa umilinţă și dorinţa de a-i proteja pe descendenţi de spectrul acestor cumplite evenimente. Un alt element împărtășit de ambele părţi este efectul teribil al secretelor de familie, care împiedică analiza trecutului din perspectiva temei. Acest lucru este oglindit în fanteziile descendenţilor, care se exprimă în diverse forme. Descendenţii victimelor pun întrebări despre vina supravieţuirii cum ar fi „Ce au făcut în plus supravieţuitorii, ca să supravieţuiască?”, în timp ce descendenţii persecutorilor pun întrebări ce implică vinovaţie, precum: „Ce aș fi făcut într-o situaţie asemănătoare?”.

DESCRIEREA ATELIERULUI

Oferim atelierul „Confruntarea Holocaustul prin Psihodramă, Sociodramă și Ritualuri” în două variante. Prima cuprinde o serie de seminarii (întâlniri la sfârșit de



săptămână) într-un ciclu de doi sau trei ani, incluzând vizite la locurile de comemorare de la Auschwitz – Birkenau, și psihodramă în Centrul de întâlniri educaţionale în Oswiécim. În Birkenau conducem ritualuri create de participanţii la grup. Această abordare oferă timp și spaţiu pentru discuţii și analize și este recomandat pentru grupuri mici de 15 până la 25 de participanţi. Oferim de asemeni ateliere cu durată de trei ore în cadrul conferinţelor, ca mostră a modului nostru de lucru, la care 30 până la 80 de participanţi pot să discute consecinţele Holocaustului în timpurile prezente. La aceste ateliere lucrăm de obicei cu psihodramatiști și profesioniști care sunt familiarizaţi cu teoria rolului și tehnicile psihodramatice. Participanţii au vârste cuprinse între 22 și 78 de ani.

PARTICIPANȚII : SUPRAVIEȚUITORI ȘI PERSECUTORI

Participanţii evrei care vin în atelierele noastre au cunoștinţă despre soarta membrilor familiilor lor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ei deţin informaţii concrete despre ce s-a întâmplat sau fragmente de istorie care îi tulbură. Ei îi plâng pe morţii familiei și deplâng distrugerea integrităţii familiei, a reţelei sociale, simţind furie faţă de persecutorii care i-au împovărat cu o tristeţe fără sfârșit. Ei vor să ajungă la o oarecare potolire a durerii, disperării și doliului, care par că nu au sfârșit. Participanţii din familiile persecutorilor exprimă trăiri diferite: de multe ori, ei doresc să nege trecutul familiilor lor și luptă cu sentimente de vinovaţie și rușine, fiindu-le greu să facă distincţie între vina personală și vina colectivă. Ei încearcă să se înţeleagă mai bine pe sine și pe strămoșii lor și vor să scape de identificarea cu persecutorii. Mulţi au crescut cu frica permanentă că vor trebui să plătească pentru faptele petrecute și vor să abordeze această frică. Și ei caută ajutor, să poată accepta că simt afecţiune faţă de mama sau tata, care sunt acuzaţi de crime împotriva altor oameni. Unii speră totodată să găsească o formă de ispășire sau chiar la iertare.

Alţi participanţi provin din familii mixte, cu istoric atât de victime cât și de agresori, de exemplu, creștini provenind din familii în care un părinte este evreu, sau alţii din familii persecutate pentru motive

politice, religioase sau sexuale. Acești participanţi sunt deseori angoasaţi de identitatea și apartenenţa lor.

Atât diferenţele cât și asemănările pe care le împărtășesc participanţii sunt abordate în ateliere, fără a fi generalizate ca fiind experienţe egale sau identice. Tăcerea Holocaustului este grea. Toţi simt nevoia de a descifra acele lucruri și se simt profund implicaţi ca indivizi, ca membri ai familiilor lor și în relaţia cu ceilalţi.

De asemenea toţi participanţii sunt văzuţi de către propriile lor familii ca „trădători”, pentru că încalcă tabu-ul tăcerii și provoacă discuţii deschise. Ei își confruntă familia cu problemele trecutului și de aceea sunt percepuţi de către rude ca fiind periculoși. Ei devin ţapi ispășitori ai familiei și sunt priviţi drept cauză ale nenorocirilor.

Dina Wardi (1992), o psihanalistă din Ierusalim, îi descrie pe acești „ţapi ispășitori” din familiile evreiești ca „lumânări comemorative” care menţin vii amintirile despre Holocaust și păstrează doliul pentru cei dispăruţi.

Și în familiile persecutorilor sau în cele mixte, membrii care confruntă familia cu trecutul ei nazist sunt de asemeni pedepsiţi și excluși pentru că rup codul tăcerii. Ei poartă frica, rușinea, vinovăţia și blamul pentru păcatele familiei, ale comunităţii și ale lumii.

Grupurile noastre sunt formate din „ţapi ispășitori” care provin din toate tipurile de familii: de victime, de persecutori sau mixte.



DE LA ÎNTÂLNIRE LA DIALOG ȘI LA VINDECARE

Perspectiva noastră are la bază conceptul lui Moreno de întâlnire autentică (encounter), care poate conduce la dialog. Activităţile includ psihodramă, sociodramă, ritualuri, art-terapie și activităţi care construiesc recunoașterea, încrederea, empatia și acceptarea.

Preocuparea noastră este de a iniţia discuţii personale profunde pe scena de psihodramă, de a găsi un limbaj adecvat, de a fi conștienţi de adevărurile diferite (subiective), cu scopul de a învinge consecinţele traumei colective din timpul perioadei naziste.

Pornim cu premisa că urmașii participanţilor la Holocaust se nasc cu experienţa forţei și violenţei: trauma stă strâns legată de corp, acolo unde își găsește loc, și este resimţită fizic.

Ca psihodramatiști și promotori ai metodei bazate pe acţiune, știm că efectul de durată se produce când discutarea a unui subiect este simţită profund și depășește procesul cognitiv, deschizând noi orizonturi și limpezind problemele. Aceasta presupune că, în timpul lucrului, corpul fiecăruia dintre participanţi trebuie să fie atent implicat.

ÎNCĂLZIREA

Corpul și exerciţiile de întâlnire autentică, ce sunt parte a încălzirii propuse de noi, încep să pregătească procesul și ajută la stabilirea contactului real între participanţii la grup.

Utilizăm o gamă largă de mici exerciţii de grup, cu sau fără muzică, ce sunt focalizate pe corp și simţuri. Unele exerciţii sunt concepute pentru ca participanţii să se distreze împreună, să se oglindească unul pe celălalt și să construiască coeziunea, în timp ce la altele membrii își unesc forţele pentru a-i exclude pe alţii și sparg grupul.

Emoţiile și instinctele participanţilor din contextul vieţilor lor reale sunt astfel activate și toţi participanţii (din familiile de victime, agresori sau mixte) devin capabili de întâlniri autentice și de a trăi experienţa celuilalt. Acest lucru ajută la crearea unei

atmosfere de deschidere și atenţie pentru a trata cu sensibilitate tema propusă.

PSIHODRAMĂ ŞI SOCIODRAMĂ

De obicei, trauma perioadei naziste nu a fost trăită direct, personal de participanţii în atelierele noastre. Ei nu sunt supravieţuiori ai Holocaustului și nici persecutori naziști, ci sunt copii, nepoţi și membri ai familiilor acestora.

Noi ne ocupăm de trauma trans-generatională și facilităm condiţiile ca adevărul subiectiv al părţilor să fie reprezentat în psihodramă, cu toate emoţiile resimţite: durerea, plânsul, rușinea, disperarea, oroarea, furia și vinovăţia. Astfel se construiește o punte care îi unește pe participanţii din familii aflate pe ambele părţi ale baricadei.

Folosind sociodrama, explorăm istoria celui de Al Doilea Război Mondial și cercetăm elementele care au cauzat această violenţă cumplită, durerea și distrugerea din Europa care a condus la schimbări radicale în toata lumea. Reflectăm de asemenea la consecinţele asupra diferitelor categorii de populaţie, care au fost implicate în conflict.

Prin aceasta, ne propunem să facilităm întâlnirea autentică dintre descendenţii victimelor și cei ai persecutorilor și astfel să stabilim un dialog capabil să devină resursă în lupta cu povara traumei ce-și are rădăcina în generaţiile anterioare.

RITUALURILE

Al Doilea Război Mondial și Holocaustul vorbesc despre cruzimea, durerea și suferinţa care au lăsat cicatrici în ambele tabere.



Urmele rămân în noi până în prezent și procesul de vindecare este de lungă durată. Indiferent de cât de eficiente sunt atelierele noastre în determinarea întâlnirii autentice, dialogului și vindecării, noi știm că doar cuvintele nu pot să exprime pe deplin și cu acurateţe emoţiile participanţilor privind Holocaustul. Este necesară trăirea și exprimarea fenomenelor. Drept urmare, la Auschwitz lucrăm psihodramatic pe scenă, incluzând și un proces de elaborare a ritualului personal în Lagărul de exterminare de la Birckenau.

Una din cele mai dificile experienţe ale supravieţuitorilor Holocaustului și ale urmașilor acestora a fost absenţa unui mormânt real unde să-și plângă morţii. Ritualurile sunt parte integrantă a unui eveniment psihodramatic sau sociodramatic, pentru că ele fac posibilă concretizarea simbolurilor. Ritualurile creează un nou cadru pentru a ne putea îngropa morţii. Oferă de asemeni sensuri și un fel de închidere a rănii psihologice provocate de evenimentele din trecut. Aceste ritualuri pot lua forma unor slujbe religioase, a unor ceremonii memoriale, înmormântări, recitări de versuri sau cântece lângă un mormânt imaginar. Unele devin reprezentări pe scenă și includ miscare și muzică. Toate aceste ritualuri sunt îndeplinite de întregul grup, care devine astfel comunitatea necesară pentru a alina și susţine în astfel de momente.

Ritualul ca formă de sharing psihodramatic și sociodramatic este un act terapeutic. Permite participanţilor să confrunte Holocaustul în felul unic ales de fiecare, fără a fi judecat sau acuzat. Ritualul folosește imaginaţia și creativitatea, dă voce, formă și loc de exprimare emoţiilor care nu au putut fi exprimate cu claritate până atunci.

Ritualul creează o perspectivă, un spaţiu delimitat, o plusrealitate care există simultan în trecut și în prezent, creează o punte între lumea interioară și exterioară. Ritualul duce la catharsis, are puterea de a schimba și a da un sentiment de integrare. Unele ritualuri au devenit pentru creatorii lor cel mai bun și profund mod de a confrunta Holocaustul. Iată câteva exemple: mersul desculţ pe șinele ce conduc la crematoriul central, spartul de sticle în pereţii

barăcilor pentru femei în timp ce se ţipă sau se plânge, ascultarea în tăcere a muzicii de acordeon înăuntrul unei barăci, citirea poeziei “Fuga Morţii” de Paul Celan, împărţirea de pâine uscată într-un cerc și mestecarea acesteia foarte lent, participarea la o ceremonie onirică de înmormântare a unei tinere.

Aceste ceremonii ritualice permit împărtășirea aspectelor personale și interpersonale și sunt astfel terapeutice pentru întregul grup. Participanţii se concentrează pe exprimarea emoţiilor puternice: mânia, furia, vinovăţia, frica, anxietatea, rușinea, neajutorarea, lipsa speranţei și umilinţa, devenind forme de înţelegere a suferinţei celuilalt.

Crearea unui echilibru între „individual” și „grup” are putere de vindecare psihosocială, întârind legăturile între indivizi, grup și comunitate.

SPRE VINDECARE ȘI RECONCILIERE

În aceste ateliere, participanţii analizează diferite moduri în care sunt internalizate rolul de persecutor și cel victimă, la nivel de individ și de societate. Participanţii explorează prin trăiri spontane modalităţi expresive și creative de a aborda relaţia agresor–victimă și sunt încurajaţi să cunoască „cealaltă parte”.

Acţiunea ce implică corporalitate permite o deschidere imediată și în același timp protejată a lumii emoţionale, cunoașterea adevărului interior.



Participanţii își împărtășesc amintirile, experienţele, fanteziile și trăirile și pun în cuvinte suferinţa personală. Se oferă astfel ocazia de a învinge în lupta împotriva anonimatului prin ruperea codului familial și social de tăcere. Participanţii își spun și își arată pe scenă povestea, drept rezultat învăţând să facă faţă Holocaustului personal într-un mod autentic.

Atât munca psihodramatică și sociodramatică, cât și ritualurile, îi ajută pe participanţi să se detașeze de proiecţii, generalizări, prejudecăţi, preconcepţii și iluzii, și să înceapă un proces de învăţare autentică.

Participanţii învaţă să își asume responsabilitatea, să se întâlnească „ochi în ochi” și „faţă în faţă” cu atenţie, empatie, respect și acceptare. Aceste întâlniri între a doua sau a treia generaţie de urmași ai supravieţuitorilor Holocaustului cu urmașii agresorilor sunt adesea încărcate de emoţii, uneori dureroase și câteodată imposibile. Acești oameni curajoși își asumă riscul de a cunoaște și confrunta „cealaltă” parte într-un cadru de siguranţă, lucrând profund tema în grup. Deoarece munca terapeutică facilitează experienţe intense pentru participanţi, suntem feriţi de pericolul de a crea false apropieri, care ar putea conduce la o iertare prematură. Nu ne propunem să realizăm reconcilierea, dar cu timpul, aceasta se petrece spontan și natural, într-un proces lung și lent, pas cu pas. Participanţii sunt reconectaţi prin modul de lucru și ritualurile descrise. În acest cadru ei reușesc din nou să simtă speranţa, sentimentul de apartenenţă, depășirea sentimentului de solitudine în suferinţă, anonimat și neajutorare în faţa enormităţii Holocaustului.

CONSIDERAȚII FINALE

Deși descendenţii victimelor și agresorilor Holocaustului au deopotrivă dreptul de a-și reprezenta suferinţa pe scena psihodramatică și de a reflecta asupra suferinţelor în contextul istoriei reale, aceasta nu înseamnă că suferinţele celor două părţi sunt privite ca fiind similare. Pentru noi este mult mai important să găsim o limbă comună în care părţile diametral opuse să se exprime în privinţa realităţilor acelor timpuri.

Ca directori de psihodramă ce vin din părţi opuse ale Holocaustului, am privit în urmă în istoria familiilor

noastre și am reușit să creăm un cadru sigur de exprimare a durerii, de construire a încrederii, de dezvoltare a sentimentului de apartenenţă.

Ne dorim ca participanţii să accepte în grup tabăra opusă, să schimbe frica, ura și prejudecăţile cu o cunoaștere reală și un dialog sincer, unde rănile sufletești pot fi simţite, plânse și apoi vindecate. Pentru noi sunt mai clare acum dimensiunea dezastrului provocat de puterea nazistă și pierderile populaţiei și culturii evreiești. În cei 15 ani de când lucrăm împreună, am dezvoltat un sistem de cunoaștere autentică și dialog prin acceptare reciprocă, respect, recunoaștere și iubire.

În verile anilor 2008 și 2010 am condus un nou seminar internaţional de psihodramă de câte o săptămână în Cracovia și Auschwitz, denumit „Urme ale Holocaustului în Prezent”. Datorită succesului și profunzimii acestor experienţe, plănuim să oferim din nou acest format în viitor.

„Confruntarea Holocaustului prin Psihodramă, Sociodramă și Ritual” este o experienţă dureroasă și purificatoare pentru ambele părţi implicate în Holocaust, care se încheie frecvent cu decizia de a trăi un viitor demn și onorabil. Acum suntem cu toţii responsabili să ne asigurăm că istoria nu se va mai repeta. Înţelegerea durerii care a guvernat viaţa unui om poate conduce la decizia fermă de a nu provoca niciodată suferinţă cuiva și de a construi relaţii încărcate de respect și căldură.



Mai multe informații privind experiențele și atelierele discutate în acest articol pot fi găsite pe web-site-ul Institutului European de Psihodramă (PIfE) la http://www.pife-europe.eu

Bibliografie:

Bar-On, D (1989). Legacy of silence : Encounters with Children of the Third Reich. Harvard University Press, Cambridge, MA.

Bar-On, D (1995) Fear and Hope: Three Generations of Holocaust. Harvard University Press, Cambridge, MA.

Bergmann, M.S. &Jacovy, M.E. (eds) (1990). Generations of the Holocaust. Columbia University Press, New York.

Celan, P.(1995). Death Fugue. In Hilda, S. (ed.)Holocaust Poetry (p.39). St.Martins Griffin, New York.

Kellermann,P.F (2007)Sociodramma and Collective Trauma. Jessica Kingsley, London.

Kellermann, P.F. (2009) Holocaust Trauma . Psychological Effects and Treatment. I Univers

Krondorfer, B (1995). Remembrance and Reconciliation: Encounters Between Young Jews and Germans. Yale University Press, New Haven& London

Müller – Hohagen, J. (1994). Geschichte in uns. Psychogramme aus dem Altag. Kneselbeck Verlags KG, München.

Rosenthal, G. (ed.) (1998) The Holocaust in Three Generations : Families of Victims and Perpetrators of the Nazi Regime. Casell, London.

Wanjrib, R. (2001). The silence : How Tragedy Shapes Talk. Allen& Unwin, Crow’s Nest, NSW, Australia.

Wardi, D. (1992). Memorial Candels: Children of the Holocaust. Tavistock, London.

Wiener, R. (2001). A Sociodramatist Goes to Work. In Chesner, A.&Hahn, H. (eds.) Creative Advances in Groupwork. Jessica Kingsley, London.

YAACOV NAOR, MA. CAGS. TEP

S-a născut în Germania într-o tabără de refugiaţi, ambii părinţi fiind supravieţuitori ai Holocaustului. Este fondator și director al ISIS ISRAEL-Psychodrama Center din Tel-Aviv. Începând cu anul 1986 conduce gupuri de psihodramă speciale pentru a doua și a treia generaţie de supravieţuitori ai Holocaustului împreună cu tineri germani, respectiv pentru palestinieni și israelieni. Activează în FEPTO - Federation of European Psychodrama Training Organization - în calitate de președinte al Comitetului de Reţea. Este președintele Secţiei de Psihodramă din cadrul IAGP - Asociaţia Internaţională a Psihoterapiei de Grup. Yaacov trăiește în Israel și poate fi contactat la adresa [email protected]

HILDE GOTT, MSC. DIPL. SOZ. PAD

S-a născut în România ca nepoata unor membri SS ale căror soţii au fost deportate în Siberia. Este Formator și Supervizor de Psihodramă acreditată (DGSv) a Institutului de Psihodramă pentru Europa (PifE) și a fost președinta acestei instituţii. Este terapeută pentru copii și adolescenţi, cu accent pe traumă, violenţă în familie și suicid. Hilde trăiește în Berlin și poate fi contactată la adresa [email protected]


http://www.pife-europe.eu/

mailto:[email protected]


RReeppeerree îînn ddeessffăăşşuurraarreeaa pprrooiieeccttuulluuii

„„PPssyycchhooddrraammaa aanndd CCrreeaattiivvee EEdduuccaattiioonn iinn PPrriissoonn””

Violeta Pecican

Asociaţia Română de Psihodramă a contribuit la

efectuarea unor noi paşi în cadrul parteneriatului de

învăţare Grundtvig „Psychodrama and Creative

Education in Prison”, ID naţional GRU-13-P-LP-85-SB-

RO, finanţat de către Comisia Europeană prin

Programul de Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii.

Proiectul „Psychodrama and Creative Education in

Prison" s-a născut din entuziasmul şi profesionismul

uneia din cele mai talentate absolvente a şcolii

noastre, Sorina Țogoie, psiholog, director adjunct la

Penitenciarul din Arad – entuziasm care m-a

contaminat şi pe mine –, având şi contribuţia uneia

dintre studentele noastre din an terminal, Cristina

Burcă (psiholog la Penitenciarul Arad) .

Obiectivul proiectului vizează nevoile de formare ale

personalului de specialitate din penitenciare şi ale

voluntarilor implicaţi în educaţia adulţilor, prin

implementarea unor practici educaţionale novatoare,

în vederea creşterii motivaţiei intrinsece a deţinutilor

pentru schimbare şi, implicit, a creşterii şanselor lor

de integrare socială.

Mai precis spus, proiectul urmăreşte: dezvoltarea

cunoştinţelor şi abilităţilor personalului şi voluntarilor

din instituţiile partenere prin psihodramă;

organizarea unor sesiuni practice pentru a facilita

schimbul de informaţii şi bune practici în psihodrama

pedagogică; testarea acestor abordări novatoare în

cadrul grupurilor educaţionale din penitenciare;

aplicarea metodelor psihodramatice în domeniul

formării voluntarilor care desfăşoară activităţi

educaţionale cu deţinuţii.

Fiecare întâlnire de lucru are

anumite obiective de învăţare,

pentru atingerea cărora sunt

implicaţi formatori din asociaţia

noastră, alături de formatori din

Anglia.

Participanţii sunt partenerii de

proiect din Franţa, Italia, Lituania,

Anglia şi, evident, Romania. Aceştia

sunt specialişti care lucrează în

sistemul penitenciar şi de

probaţiune, întâlnirile urmând să se

desfăşoare în fiecare dintre ţările

partenerilor. Dacă prima întâlnire s-

a petrecut la Arad, următoarele

două au avut loc la Londra şi la

Palermo.

Îmi imaginez psihodrama, în acest

proiect, ca pe o corabie ce are la cârmă

timonieri când englezi, când români,

care pluteşte pe oceanul cunoaşterii

acostând în diferite porturi - şi îmi

propun să prezint jurnalul de bord

februarie-iunie al acestui parcurs.



În perioada 18 – 22 februarie 2014 s-a desfăşurat

întâlnirea internațională planificată la Londra –

Marea Britanie. Întâlnirea de proiect de la Londra a

fost organizată de unul dintre partenerii britanici,

London Centre for Psychodrama Group & Individual

Psychotherapy şi i-a reunit pe reprezentanţii tuturor

partenerilor din proiect. Delegaţia Asociației Române

de Psihodramă Clasică a fost alcătuită din:

- Irina GRUIA, membru al echipei de proiect şi

formator în psihodramă;

- Cristina BURCĂ, membru al echipei de proiect şi

studentă la psihodramă (pe raportul ei bazându-se

prezentarea jurnalului de la Londra).

Activităţile de învăţare au fost găzduite de Centrul de

Pregătire Profesională Ortus, parte a Spitalului

Maudsley din Londra, şi au fost conduse de

specialiştii partenerului britanic London Centre for

Psychodrama Group & Individual Psychotherapy,

organizatorul acestei întâlniri de proiect.

Obiectivele au vizat: cunoaşterea sistemului

penitenciar şi de probaţiune britanic, precum şi a

activităţilor educaţionale desfăşurate cu deţinuţii;

dezbaterea concluziilor rezultate în urma aplicării

tehnicilor psihodramatice în activităţile educaţionale

cu deţinuţii din fiecare instituţie parteneră, tehnici

care au fost învăţate la întâlnirea de proiect

precedentă (petrecută la Arad şi

condusă de specialişti din cadrul

Asociaţiei Române de Psihodramă);

însuşirea şi exersarea unor tehnici

psihodramatice destinate

îmbunătăţirii coeziunii de grup.

În prima zi, lucrările sesiunii au fost

deschise de personalul şi studenţii

London Centre for Psychodrama

Group & Individual Psychotherapy,

adresând un cuvânt de bun-venit

partenerilor. Folosind tehnici

sociodramatice, membrii nou-veniţi

din delegaţiile partenere au fost

incluşi în grupul de lucru format.

Ulterior, doamna doctor Maxine

Daniels a prezentat modul de

organizare şi aplicare a programului

destinat tratamentului agresorilor

sexuali în penitenciarele britanice,

explicând „efectul de multiplicare”

asupra întregului context familial şi

social al victimei şi subliniind în mod

particular importanţa modului de

dezvoltare a empatiei cu victima,

prin utilizarea inversiunii de rol în

psihodramă.

Demonstraţia practică a inclus

implicarea psihodramatică a

participanţilor, aceştia interpretând

rolurile persoanelor apropiate



victimei şi care au fost afectate de agresiunea

sexuală. Exerciţiul a fost urmat de o dezbatere asupra

modalităţilor de extindere a acestor practici şi la alte

grupuri de infractori, care au săvârşit alte tipuri de

infracţiuni, pentru a încuraja deţinuţii să se

gândească la consecinţele extinse ale

comportamentului lor antisocial.

A doua zi, doamna Anna Chesner, co-directorul

organizaţiei, a condus o sesiune completă de

psihodramă, în scop demonstrativ. Tema a fost

coeziunea grupului, iar unul dintre reprezentanţii

delegaţiei române a devenit protagonistul sesiunii,

abordând tema motivaţiei pentru acest proiect.

Sesiunea a fost apreciată ca fiind utilă, atât din

punctul de vedere al demonstrării practice a

metodei, cât şi pentru oportunitatea oferită grupului

de a discuta deschis nivelul de implicare al

partenerilor în proiect, precum şi abordarea în grupul

extins a preocupărilor şi a aşteptările lor. Acesta

activitate a ajutat membrii delegaţiilor partenere să

îşi clarifice obiectivele proiectului.

Ziua s-a încheiat cu o prezentare Power Point despre

importanţa coeziunii de grup.

În cea de a treia zi, prima parte a zilei a fost dedicată

studenţilor aflaţi în formare la London Center, cărora

li s-a dat sarcina să demonstreze practic mai multe

tipuri de exerciţii destinate coeziunii de grup.

Participanţii au jucat un rol activ în exemplificarea

tehnicilor demonstrate, iar la final au primit

instrucţiunile folosite în format tipărit.

În sesiunea de după-masă, toate delegaţiile au fost

rugate să se împartă în grupurile lor naţionale şi să

dezvolte câte o activitate specifică pentru propriul

grup de beneficiari. Obiectivul a fost dezvoltarea

coeziunii de grup, cu includerea a cel puţin uneia din

tehnicile psihodramatice prezentate în ziua

anterioară: inversiunea de rol, concretizarea şi

oglinda.

Ziua de lucru s-a încheiat cu scenete

de teatru playback, care au avut ca

scop întărirea concluziilor

dezvoltate în cadrul grupului extins.

A patra zi, ziua finală, a fost

dedicată unei alte întâlniri

manageriale între formatorii din

proiect (London Centre for

Psychodrama Group & Individual

Psychotherapy şi Asociația Română

de Psihodramă Clasică) şi

partenerul coordonator al

proiectului (Penitenciarul Arad). Cu

acestă ocazie, s-au stabilit

responsabilităţi şi termene în ceea

ce priveşte elaborarea ghidului de

bune practici şi a filmului

educaţional prevăzute în proiect. De

asemenea, la final, s-au împărţit

responsabilităţile formatorilor

pentru restul de mobilităţi, s-au

dezbătut aspecte etice legate de

utilizarea metodelor

psihodramatice învăţate,

necesitatea nuanţării procesului de

diseminare a proiectului.

În concluzie, delegaţiile participante

au apreciat profesionismul cu care a

fost condusă şi organizată acestă

sesiune de învăţare de către

psihoterapeuţii London Centre for

Psychodrama Group & Individual

Psychotherapy, iar unii dintre ei

chiar şi-au manifestat interesul

pentru aprofundarea metodei

psihodramatice în viitor. A fost

unanim acceptată ideea utilităţii

acestei metode în contextele

educaţionale din penitenciare.


În perioada 16 – 20 iunie 2014 reprezentanți ai

Asociaţiei Române de Psihodramă Clasică au

participat la întâlnirea internațională planificată la

Palermo – Italia.

Întâlnirea de proiect de la Palermo a fost organizată

de către partenerul italian, Consorzio Tartaruga

Società Cooperativa Sociale, procesul de învăţare

fiind condus de reprezentanţii Asociației Române de

Psihodramă Clasică. La această întâlnire au participat

reprezentanţi ai tuturor partenerilor din proiect.

Delegaţia Asociației Române de Psihodramă Clasică a

fost alcătuită din:

- Violeta PECICAN, coordonator de proiect şi


- Mihaela BRAD, membru al echipei de proiect şi


- Cristina BURCĂ, membru al echipei de proiect şi

studentă la psihodramă.

Activităţile din această întâlnire au inclus sesiuni de

învăţare structurată, workshop-uri de psihodramă

conduse de formatorii Asociației Române de

Psihodramă Clasică, (responsabilul pentru training-ul

acestei întâlniri de proiect), care s-au desfasurat în

cadrul sălii de conferinţe a Hotelului Joli, Palermo,

precum şi vizite de lucru la sediile Serviciului de

Probaţiune UEPE Palermo şi al Penitenciarului de

Minori Malaspina.

Obiectivele activităţilor au vizat:

însuşirea şi exersarea unor tehnici

psihodramatice destinate

îmbunătăţirii comunicării şi a

motivaţiei pentru schimbare pe de-

o parte, cunoaşterea sistemului

penitenciar şi de probaţiune italian

şi a activităţilor educaţionale

desfăşurate cu deţinuţii minori pe

de altă parte, precum şi dezbaterea

concluziilor rezultate în urma

aplicării tehnicilor psihodramatice

învăţate la întâlnirea de proiect

precedentă în activităţile

educaţionale cu deţinuţii din fiecare

instituţie parteneră.

În prima zi, reprezentanţi ai

Consorzio Tartaruga Società

Cooperativa Sociale Palermo au

deschis sesiunea printr-un cuvânt

de bun-venit adresat partenerilor.

Apoi a avut loc deplasarea la sediul

UEPE Palermo (Serviciul Execuţional

Penal Extern), pentru a cunoaşte

Serviciului de Probaţiune italian.

În a doua parte a zilei am coordonat

o activitate de grup ce a avut ca

scop introducerea noilor membri

din delegaţiile partenere în grupul

de lucru format şi, respectiv,

prezentarea temei întâlnirii. Această

activitate a permis atât sublinierea

particularităţilor comunicării în

psihodramă şi a principiilor care

stau la baza acesteia, cât şi

pregătirea grupului pentru

achiziţionarea unor noi tehnici

psihodramatice.



Dacă la întâlnirea de la Londra au fost prezentate

aspecte legate de modul de desfăşurare şi de

impactul terapeutic al psihodramei în penitenciar, la

această intâlnire am pus, în schimb, accentul pe

metodologia psihodramatică în domeniul formarii

celor care realizează activităţi educaţionale cu

deţinuţii, ca obiectiv principal al proiectului.

Astfel, s-a putut arăta faptul că formarea grupului

(tema abordată la prima întâlnire de proiect,

coordonată de A.R.Psi.C la Arad) şi întărirea coeziunii

grupului (tema abordată la întâlnirea londoneză şi

coordonată de psihodramatiştii britanici) creează

condiţii propice pentru comunicarea autentică şi

asertivă. Grupul de psihodramă fiind un grup

democratic, participanţii au sentimentul de

apartenenţă prin: egalitate, încredere şi menţinerea

unui climat prielnic confesiunii.

Apoi, prin activităţile şi comentariile formulate,

atenţia grupului a fost focalizată pe principiile

comunicării în psihodramă, pe de-o parte, şi pe

reperele în conducerea grupului, pe de altă parte.

Am prezentat şi exemplificat principiul circularității

(faptul că fiecare membru are un timp şi un spaţiu de

autoexprimare, cu o distribuţie simetrică a

participării fiecăruia), principiul comunicării

intersubiective (ceea ce exprimă o persoană este un

adevăr subiectiv, care va fi ascultat şi respectat chiar

dacă nu e agreat) şi, respectiv, principiul globalității

(activarea ariilor: posturală,

senzorială, emoţională, cognitiv-

simbolică).

Punctarea reperelor în conducerea

grupului s-a făcut prin: sublinierea

faptului că atât conţinutul, cât şi

forma activităţilor sunt astfel

structurate încât să scadă

anxietatea şi să fie stimulată

spontaneitatea (activităţi adecvate

celor care participă în ”aici şi

acum”); explicitarea faptului că,

într-un grup de psihodramă,

activitatea este ritmată de

consemne ce reprezintă regulile

activităţii şi care sunt formulate de

formator/ facilitator (acesta având

o funcţie regizoral-directivă, motiv

pentru care este, îndeobşte, numit

„director”); reliefarea modului în

care sunt construite consemnele ce

urmăresc să declanşeze acţiuni

relaţionale între participanţi.

S-au făcut exerciţii care să ilustreze

modul de formulare a consemnelor

(ele au fost simple şi uşor de

executat - ca, de exemplu, „vă

spuneţi numele şi un gând legat de

motivaţia participarii la grup”).

Consemnele s-au caracterizat prin

faptul că au pus participanţii în

situaţii neaşteptate, în aşa fel încât

să nu provoace răspunsuri

prefabricate. Persoanele au fost

implicate în globalitatea lor

psihofizică, iar răspunsurile

stimulate au fost noi şi adecvate/

spontane. Ex.: participanţii în

picioare se plimbă în diverse



ritmuri, în funcţie de consemnele directorului. „La

semnalul meu, … măriţi ritmul, …vă plimbaţi ca şi

când păşiţi pe cărbuni aprinşi, ...ca şi când alunecaţi

pe gheaţă, …încetiniţi ritmul şi, când întâlniţi pe

cineva, îl priviţi în ochi, … îi zâmbiţi, ….îi atingeţi

umărul…..îl salutaţi într-un mod nonverbal”, apoi, „vă

aşezaţi în cerc şi fiecare spune ce simte şi ce îi trece

prin minte după această experienţă, fiecare are

timpul lui, iar ceilalţi nu vor interfera, vor asculta şi

vor spune ceva doar când le vine rândul”.

Atenţia participanţilor a fost focalizată apoi pe

autoprezentare şi exersarea inversunii de rol.

S-au format trei subgrupuri: A, B şi C. În fiecare

subgrup, directorul a solicitat: „Fiecare, pe rând, va

face o autoprezentare, spunând lucruri importante

despre sine, pe care le poate comunica acum în

grup”. Când s-a terminat autoprezentarea, cele trei

grupuri s-au reîntâlnit şi, într-o primă fază, subgrupul

A a pus întrebări subgrupului B, iar acesta a răspuns,

dar fiecare fiind în inversiune de rol (fiecare membru

cu cel din stânga sa). După ce fiecare persoană din

grupul B a răspuns la întrebări din inversiune de rol,

s-a revenit la propria identitate şi s-au făcut

rectificările necesare. Consemnul directorului („Pe

rând, toţi cei din subgrupul B veţi spune ce este

adevărat, ce nu este sau ce aţi vrea să adăugaţi la

cele spuse de colegul aflat în pielea voastră”) s-a

continuat după regula: B îi pune întrebări lui C şi C –

lui A. De fiecare dată, subgrupul care a răspuns şi-a

avut participanţii la început în inversiune de rol şi

apoi în propria piele, făcând rectificările de rigoare.

Ulterior, am făcut comentarii şi am explicitat ceea ce

s-a întâmplat. Construirea subgrupurilor în acest fel a

creat mai multă familiaritate şi încredere. Circulaţia

informaţiilor a fost îmbogăţită de percepţii şi de

imaginile mentale care se nasc firesc atunci când

suntem într-o relaţie de apropiere şi empatie cu o

persoană. Aceste percepţii şi imagini au putut să fie

verbalizate prin tehnica inversiunii de rol. Cuvintele

celui care a realizat prezentarea în

inversiune au putut stimula în cel

vizat o clarificare a propriei imagini

de sine.

Membrii grupului au fost deschişi şi

participativi în exersarea acestor

tehnici, fiind multumiţi că au primit

şi suportul scris al exerciţiilor

demonstrate.

A doua zi a debutat cu o vizită de

lucru la Penitenciarul pentru Minori

Malaspina, Palermo. Cu această

ocazie, au fost prezentate informaţii

generale privitoare la Sistemul

Penitenciar italian, subliniindu-se

particularităţile specifice

penitenciarelor de minori.

Direcţiile de acţiune pe linia

reinserţiei minorilor din

Penitenciarul Malaspina sunt

structurate astfel: activităţi de

şcolarizare şi formare profesională,

activităţi sportive, activităţi

ocupaţionale, expresive şi culturale.

Activităţile expresive includ teatru,

pantomimă, pictură şi muzică.

Activităţile cultural-educative

cuprind: cerc de poezie, redactarea

unor reviste interne, culturalizare

prin lectură, educaţie pentru

sănătate şi educaţie civică.

Formarea profesională vizează

dezvoltarea deprinderilor specifice

de: artizanat, bucătar-ospătar,

informatică şi grădinărit.

A treia zi a debutat cu o

prezentare Power Point, făcută

împreună cu Mihaela Brad a



aspectelor teoretice privind comunicarea şi

mecanismele implicate în procesul de schimbare în

psihodramă (expresivitate, ruperea scenariilor,

interacţiunea Eu-actor/ Eu-observator,

restructurarea teatrului intern - cu sublinierea

faptului că acestea sunt mecanisme care produc

schimbare în procesul terapeutic psihodramatic). S-a

subliniat diferenţa dintre formarea în terapia

psihodramatică (proces laborios şi îndelungat) şi,

respectiv, simpla însuşire a unor tehnici

psihodramatice care să ajute la o gestionare mai

bună a grupurilor de învăţare în penitenciar. S-a

evidenţiat, apoi, faptul că în procesul comunicării

apar aprecieri, referinţe privind imaginea de sine, iar

nevoia de schimbare se poate naşte din

conştientizarea propriei imagini de sine în ochii

celorlalţi. Au fost prezentate noi tehnici (pe lângă

oglindă şi inversiunea de rol) care pot stimula

procesul de comunicare şi pot impulsiona motivaţia

pentru schimbare. Punctăm ca tehnici: tehnica

răspunsului suspendat (ce înlesneşte

autoprezentarea membrilor grupului datorită

„blocării programatice” a stimulilor externi ce ar

putea limita exprimarea celui care are cuvântul la un

moment dat şi care facilitează relaţiile şi

comunicarea de tip intersubiectiv şi nu

interdependent) şi scaunul auxiliar (scaunul gol -

folosit când persoana se adresează cuiva pe care şi-l

imaginează ca fiind pe scaun şi scaunul înalt – investit

cu funcţie auxiliară atunci când persoana trăieşte

sentimente de inferioritate sau subordonare în

raport cu o altă persoană, cu un mediu sau cu o

situaţie).

A doua parte a zilei a fost dedicată însuşirii noilor

tehnici psihodramatice, în aplicaţiile practice fiind

implicată de asemenea studenta noastră, Cristina

Burcă.

Fiecare membru al grupului a avut posibilitatea să

experimenteze tehnica scaunului gol în grupul mare.

Astfel, toţi participanţii au fost

invitaţi să se plimbe, fiecare în

ritmul său, şi să se gândească, în

mod individual, la viaţa lor

profesională, la persoanele care fac

parte din viaţa lor profesională şi să

găsească o persoană din viaţa

profesională, persoană care nu este

prezentă acum şi căreia nu au avut

ocazia să-i spună ceva ce simte că îi

frământă sau ceva ce ar fi dorit să îi

spună. În momentul în care fiecare

a identificat persoana, să se aşeze

pe scaunele aranjate în cerc. Odată

ce toţi participanţii s-au aşezat, în

mijloc au fost plasate două scaune

goale. Participanţii au fost poftiţi pe

rând să ia loc pe unul din ele şi să îşi

imagineze că pe celălalt scaun se

află persoana la care s-au gândit

anterior, apoi să i se adreseze

direct, spunându-i ce reprezintă

aceasta pentru ei (pentru el/ ea,

luaţi individual) şi ceea ce nu au

reuşit până în prezent să îi

transmită. Apoi, fiecărui participant

i s-a cerut să spună ce simte şi ceea

ce-i trece prin minte acum, după ce

s-a exprimat. Au rezultat

sentimente de tipul „uşurare”,

„descărcare a furiei”, „eliberare”,

emoţii puternice, gânduri de tipul

„nu ştiu de ce nu am spus până

acuma” sau „nici nu e aşa de greu

să spun ceva de care mi-a fost

frică”.

În continuare, grupul a fost împărţit

în trei subgrupuri, în care s-au

experimentat tehnica răspunsului



suspendat, scaunul auxiliar, inversiunea de rol,

oglinda. Fiecare grup a fost dirijat de unul din

membrii delegaţiei A.R.Psi.C.

Participanţii au jucat un rol activ în exemplificarea

tehnicilor demonstrate. S-a dezbătut apoi în grup

modul în care au fost aplicate tehnicile de

psihodramă experimentate la întâlnirea precedentă

(de la Londra) în contextul activităţilor de învăţare cu

deţinuţii. În final participanţii au primit materialele

de curs, cu informaţii privind tehnicile folosite.

Sesiunea de concluzii s-a desfăşurat pornind de la

exprimare nonverbală, prin mişcare în ritmul muzicii,

în perechi, apoi în grupuri de câte patru, apoi câte

şase, şi continuând prin comunicare verbală, bazată

pe tehnica răpunsului suspendat, în care fiecare

dintre membrii grupului de şase au avut posibilitatea

să-şi prezinte propriul punct de vedere asupra

concluziilor vizând tema întâlnirii. A urmat o sinteză

pe care fiecare grup a prezentat-o grupului mare prin

intermediul unei „portavoci”. După aceea, fiecare

persoană a avut ocazia să exprime modul în care se

simte cu ajutorul unei metafore, al unei imagini

simbolice. Participanţii au fost surprinşi de propria

creativitate şi de expresivitatea imaginilor rezultate

(una dintre imagini fiind foarte asemănătoare cu

ilustraţia din prezentarea ulterioară, de tip Power

Point, a concluziilor). Am formulat concluzia finală

accentuând importanţa consemnelor date de

coordonatorul de grup -consemne care facilitează

interiorizarea şi exersarea regulilor limitative într-un

context de siguranţă, ceea ce poate contribui la

acceptarea regulilor şi a normelor impuse şi la

integrarea acestora în proprul sistem valoric. O

activitate educativă în mediul penitenciar,

structurată după acest model, poate dezvolta la

nivelul deţinuţilor flexibilitate în acceptarea regulilor

limitative şi deschiderea, respectiv creşterea

motivaţiei pentru învăţare.

Finalul zilei a fost dedicat întâlnirii

manageriale a proiectului. Aici au

fost abordate aspectele legate de

organizarea mobilităţilor viitoare,

utilizarea metodelor

psihodramatice învăţate şi aplicarea

lor ulterioară în unităţile

penitenciare, precum şi aspecte

privind procesul de diseminare a

proiectului.

În concluzie, delegaţiile participante

au apreciat maniera profesionistă

în care a fost condusă activitatea de

către psihoterapeuţii Asociației

Române de Psihodramă Clasică. Au

fost exprimate de către ceilalţi

parteneri mulţumiri faţă de

partenerii români, care au avut

iniţiativa acestui proiect, ce a oferit

ocazia unor schimburi atât de

productive şi interesante.

Aplicabilitatea şi utilitatea

metodelor psihodramatice în

activităţile educaţionale specifice

mediului penitenciar a fost

confirmată şi cu ocazia acestei

întâlniri.

Aici se încheie, pentru moment,

periplul corabiei, care, din portul

Palermo, urmează să se îndrepte

spre Marea Baltică, având, de

această dată, la cârmă timonieri

englezi…



DDiirreeccttoorr,, pprroottaaggoonniisstt,, mmeemmbbrruu aall ggrruuppuulluuii

–– oo aannaalliizzăă aa ddiinnaammiicciiii rroolluurriilloorr îînn ppssiihhooddrraammăă ––

pprreezzeennttaarreeaa pprroottooccoolluulluuii uunneeii sseessiiuunnii tteerraappeeuuttiiccee

Radu Vulcu

Psihodrama poate fi văzută ca o situaţie de laborator

care permite terapeutului (directorului /

psihodramatistului) să stimuleze în membrii grupului

producerea şi exprimarea rolurilor psihodramatice şi

sociale. Scopul este de a declansa şi susţine un

proces de schimbări semnificative în modul în care

funcţionează mecanismele mentale ale

individului.Acest lucru are loc prin trăirea şi

experimentarea rolurilor cu ajutorul factorului S/C.

Ele pot fi activate şi observate perceptiv atât prin

gesturile şi interacţiunile corporale, cât şi prin

conţinuturile verbale exprimate de fiecare membru

al grupului într-o anumită situaţie particulară.

Rolurile membrilor grupului apar ca indicatori prin

care se relevă lumea internă a fiecăruia orientându-l

pe terapeut în construirea unor situaţii prin care un

anumit rol se întâlneşte cu contraroluri adecvate .

Dinamica relaţională a rolurilor unei sesiuni

psihodramatice este analizată pe baza unui protocol

a unei sesiuni terapeutice înregistrată video cu un

grup de 6 persoane- trei femei şi trei bărbaţi. Acest

material supus analizei se referă la comportamentele

non-verbale şi exprimările verbale, atât ale

terapeutului cât şi ale membrilor grupului. Sunt

prezentate verbalizările psihodramatistului prin

consemnele date atât în conducerea grupului cât şi în

conducerea protagonistului. Aceste indicaţii verbale

sunt rezultatul unui proces mental bazat atât pe

cunoştinţele metodologice şi teoretice ale

terapeutului, cât şi pe intuiţia si empatia acestuia.

Analiza lor poate evidenţia atât intenţiile sale ca şi

strategie terapeutică, cât şi funcţia ”interpretativă” a

acestuia, funcţie care in psihodramă este activată

prin situaţiile propuse de către

acesta. Deasemenea, analiza

comportamentelor verbale şi non-

verbale ale membrilor grupului

poate să explice modalităţile prin

care metodologia psihodramatică

generează o transformare

constructivă a rolurilor individului.

Comportament inițial al grupului:

Intră Paul, Bogdan, Maria, Simona şi

Elena. Paul comunică vestea morţii

mamei lui George.

1) Doliul lui George

[00,25) CUM COMENTAȚI DOLIUL

LUI George? TU, Paul, AI TRECUT

DE CURÂND PRINTR-O EXPERIENȚĂ

SIMILARĂ.

PAUL→ întrebare: Eu îmi găsesc

alinarea doar pentru că eram

prezent în momentul în care a trecut

în neființă.



MARIA→ întrebare: Mama mea… când am aflat de

metastazele la ficat.. după 4 zile a murit.. a fost o

lovitură. Mama mea era bine… aşa că a fost o

lovitură.

BOGDAN→ grup: În schimb, în cazul mamei mele, a

fost rapid. Mama mea a fost lovită de o maşină şi în 3

zile … i-au făcut o operație dar au intervenit

complicații…

ELENA→ întrebare: Din fericire părinții mei sunt încă

în forță şi tineri…

Simona nu se exprimă.

2) Situația fiecăruia

[15,00] SIMONA, CUM ÎȚI ESTE?

SIMONA→ grup: Sunt foarte neliniştită…Nu sunt

deprimată dar am probleme cu tata, fratele şi

gospodărirea casei… Nu reuşesc să fiu calmă cu tata

la telefon când el se enervează pe fratele meu… El, în

loc să îi țină piept, ia mai multe pastile decât ar fi

normal. Când îi aud aşa mă supăr.. Nu reuşesc să

vorbesc calm cu fratele meu, am reacții bruşte... nu

găsesc un mod de a dialoga cu el şi eu sunt cea care

are mai multe mijloace de a o face. El nu are posi-

bilitatea. Şi asta mă face să mă simt neputincioasă…

Apoi, de săptămâna trecută, îmi pregătesc o teorie…

De o lună spuneți că aveți ceva… eu nu am niciodată

nimic… (pauză) dar în schimb şi eu am…

(09,17) Intră Sorin.

….ceva probleme hormonale la ovulație; am o

mulțime de coşuri. Şi cred că sunt datorate

sexualității… e ceva psihosomatic. Simt că sunt

blocată cu celălalt; sunt probleme pe care le-am

purtat cu mine…Şi acest lucru psihosomatic mă

preocupă… Cred că înseamnă ceva şi este legată de

sexualitate…

întrebare→SIMONA: ÎȚI ESTE GREU

SĂ TE EXPRIMI DESPRE RELAȚIA CU

CELĂLALT SAU SĂ PĂSTREZI

DISTANȚA?

S→ la întrebare: La nivel relațional

eu sunt directă… La chemările

sexuale eu râd… nu zic nu, pentru că

mi-e ruşine, dar apoi dau de înțeles

că nu este cazul…. Păstrez şi

distanțele la nivel fizic. Problemele

sunt puțin şi la nivelul relației cu

celălalt sex…

întrebare →MARIA: MARIA ESTE

RÂNDUL TĂU.

Acasă este totul bine. Luni am

întâlnire cu un director: am o

propunere de muncă în afara

orasului. Mi se propune altceva în

momentul cel mai nepotrivit, pentru

că acum, aici unde sunt, mă simt

destul de bine… şi acum, când îmi

este bine, această propunere mă

tulbură puțin. Este un nou început şi

iar un nou început… dacă s-ar

concretiza, m-as agita puțin: mă

sperie noul şi gândul ca trebuie să o

iau de la început.

S→grup: Sunt cu moralul la pământ

şi de o lungă perioadă de vreme

sunt demotivat. Am dificultăți

practice în ceea ce priveşte o serie

de probleme , în parte personale, în

parte legate de bani. Cu cât mă

implic mai mult cu atât mai rău

merg lucrurile. Sunt lucruri legate

una de alta şi încep să cred că am

ghinion. Sunt frustrat şi dezamăgit,

simt că mă aflu pe o stradă


eoria în practică



înfundată. La cum mă simt m-aş lăsa şi de serviciu,

dar din cauza datoriilor nu pot să o fac. Simt că mă

lasă şi puterile.

Întrebare lui SORIN→ DAR FIICA TA?

SORIN→ grup: Toate acestea le resimt şi în sfera

familiei. Cu ea este o perioadă bună, chiar dacă în

prezent este ocupată cu şcoala; este în clasa a noua.

Este mult mai liniştită şi acasă, şi e veselă: o

descopăr altfel.

PAUL→ grup: Eu în seara asta nu mă simt nici fericit,

nici deprimat… Mi-am încărcat bateriile fapt care îmi

permite să muncesc destul de bine, față de ultima

perioadă când am fost mai degrabă tensionat. De trei

săptămâni sunt mai liniştit. Din punct de vedere

afectiv trăiesc situația aceasta neclară cu mai puțină

anxietate, dar în acelaşi timp aş vrea să fac ceva

pentru a ieşi din această situație. Suntem în faza în

care Magda ar vrea să îi spună soțului că nu îşi va

petrece concediul cu el, în aşa fel încât să îi dea de

înțeles că relația lor este pe terminate, dar nu are

curajul să îi spună de ce. Nu reuşesc să o conving să

clarifice lucrurile. Avem tot felul de idei, facem

proiecte.,.. şi apoi realitatea. I-am dăruit un câine,

dar câinele nu ne uneşte: lucrurile cotidiene şi

normale sunt cele care ne unesc. Am văzut-o din nou

pe colega cu care am ieşit sâmbătă seara. Cu toate că

este o femeie care îmi place din multe puncte de

vedere, nu ştiu dacă îmi doresc să încep o nouă

relație cu o altă persoană. Ea este disponibilă şi de

sâmbătă s-au ivit şi alte ocazii de a ne vedea. Ea îmi

cunoaşte situația, i-am vorbit deschis. Pe de o parte

aş vrea să profit de această ocazie pentru a ieşi din

această situație: dar trebuie să fiu mai hotărât, îmi

trebuie mai multă convingere… Aş vrea ca Magda să

reacționeze în mod clar.. dar eu ar trebui să fiu

prezent la maxim în timp ce ea nu mă simte aşa

pentru că situația aceasta care se prelungeşte aşa de

un an ne-a distanțat. Mă întreb dacă este ea femeia

cu care vreau să fiu.

BOGDAN→grup: M-a făcut să stau

pe gânduri un seminar de grup de

sâmbătă şi duminică. A fost un grup

frumos, numeros, cu o temă

interesantă despre masculin şi

feminin şi relația dintre sexe. A fost

un moment intens şi trăit la maxim.

Nu am şi nu îmi fac probleme.

ELENA→ grup: Când vin aici îmi este

imediat mai bine. Ieri seară am fost

foarte supărată. Blocată… aş fi vrut

să ies şi să cunosc oameni… dar fac

ce fac şi mă bag în situații închise,

de familie, protejate… Aş vrea să

ies. Mă ia o depresie nejustificată..

mă simt aşa… blocată… Şi mă

gândesc şi iar mă gândesc…

3) Alegerea protagonistului

[41,16] ACUM VĂ DEZMORȚIȚI

PUȚIN STÂND ÎN 4 PICIOARE ŞI

UMBLAND PE FURIŞ. VĂ

DEPLASAȚI, VĂ FRECAȚI DE SCENA,

VĂ MIROSIȚI AŞA CUM FAC

ANUMITE PATRUPEDE…

Grupul se pune pe 4 picioare. Toţi

se mişcă mirosindu-se. Elena pare a

fi stânjenită.

CÂND VĂ VOI SPUNE „START” VA FI

MOMENTUL SĂ PRINDEȚI GLEZNA

PERSOANEI PE CARE DORIȚI SĂ O

ALEGEȚI CA PROTAGONISTĂ.

Toţi o aleg pe Elena.

4) Elena protagonistă

(45,57) Luarea în sarcină

Întrebare către E→ACUM VEI AUZI

PENTRU CE TE-AU ALES .



PAUL→ELENA Cum trăieşti în propriul tău corp?

BOGDAN→ELENA Eu aş vrea să ştiu dacă visezi şi

dacă da, ce visezi?

MARIA→ELENA Eu aş vrea să ştiu dacă şi când te-ai

simțit diferit față de cum te simți în acest week-end.

SIMONA→ELENA Ce relație ai cu celălalt sex?

SORIN→ELENA Eu aş vrea să ştiu cum eşti când faci

dragoste.

Întrebare către ELENA→ CARE DIN ACESTE

ÎNTREBĂRI TE-AU MARCAT CEL MAI TARE?

ELENA→întrebare Toate. Poate ca cea la care mă simt

în stare să răspund acum, este cea despre corp.

întrebare→ELENA: ATUNCI SĂ NE ORIENTĂM

ASUPRA CORPULUI TĂU… E CORPUL DE ATUNCI DE

CÂND EŞTI CU ELIZA, FETIȚA DE CARE TE OCUPI.

APOI, CORPUL TĂU CÂND EŞTI CU TATĂL TĂU, CU UN

MEMBRU AL FAMILIEI TALE… ŞI CÂND EŞTI CU

PRIETENUL TĂU CUM ESTE CORPUL TĂU? NUMEŞTE

UN PRIETEN.

ELENA→ Florin.

întrebare→ELENA: ÎN ACESTE IPOSTAZE DIFERITE,

SIMȚI CĂ ŞI CORPUL TĂU ESTE DIFERIT?

ELENA→întrebare Este diferit cu adulții față de copii.

întrebare→ELENA: DIN CELE TREI SITUAȚII DE MAI

SUS, ALEGE UNA.

(52,41) Prima scenă: Elena şi Eliza

Elena alege eu-rile auxiliare: Simona (Eliza) şi Maria

(alter-ego)

întrebare→ELENA: SPUNE TOT CE ÎȚI TRECE PRIN

MINTE GÂNDINDU-TE LA ELIZA.

ELENA → întrebare: Mă simt foarte bine cu ea. Îmi dă

energie şi am chef să fac o mulțime de lucruri cu ea,

să îi arăt acest entuziasm.

întrebare→ELENA: TU ŞI ELIZA VĂ VEȚI ÎNTÂLNI ÎN

ACEST SPAȚIU CARE ESTE SPAȚIUL

RELAȚIEI VOASTRE. ÎN ACEST

SPAȚIU O SĂ VINĂ ELIZA ŞI SĂ O

CUNOAŞTEM MAI BINE.

Interviu luat Elizei

Directorul o invită pe Elena să stea

în genunchi ca să ia postura fetiţei.

întrebare →ELENA (Eliza): BUNĂ,

ŞTIU CĂ AI 7 ANI ŞI O CUNOŞTI PE

ELENA. CUM DE ELENA A INTRAT ÎN

VIAȚA TA?

(ELENA) Eliza→ întrebare: Pentru că

nu îmi place să merg la şcoală. Am o

soră mai mică care merge la

grădiniță şi nu înțeleg de ce dacă

am împlinit 7 ani trebuie să merg la

şcoală! Cu Elena facem atâtea

lucruri… am fost să vedem peştii la

acvariu.. a devenit prietena mamei.

d→(ELENA) Eliza: EŞTI FERICITĂ CĂ

ELENA STĂ CU TINE? CINE ESTE

ELENA?

(ELENA) Eliza → întrebare: Este o

fată care se joacă. Este simpatică, o

iubesc foarte mult.

Acţiunea scenică

întrebare →(ELENA) Eliza: ACUM VA

VENI ELIZA ŞI TU VA TREBUI SĂ

JOCI JOCURILE CARE ÎȚI PLAC CEL

MAI MULT.

(ELENA) Eliza → (MARIA) Elena:

Elena nu insista cu temele, azi nu

am chef!

(ELENA) Eliza fuge către

(MARIA)Elena: o îmbrăţişează şi o

sărută ţinând-o de talie. Se joacă



de-a mingea cu o pernă, râzând. (ELENA) Eliza ia o

pânză şi o pune pe ea ca pe o eşarfă, continuând să

se joace cu perna.

întrebare →(ELENA) Eliza: AI FĂCUT DE PLĂCERE CE

AI FĂCUT?

(ELENA) Eliza→ întrebare: Nu prea, aş fi vrut să fac

mai mult.

Elena ieşind din rol, zice că Eliza vorbeşte mult.

Directorul o roagă pe Elena să reintre în rolul Elizei, şi

să se joace cu toată plăcerea pe care o doreste În faţa

dificultăţilor Elenei de a interpreta personajul Eliza,

directorul îi sugerează să acţioneze.

(ELENA) Eliza merge in 4 picioare către (MARIA)

Elena, trăgând-o de un picior, o pune să stea în faţa

ei.

Se joacă cu picioarele şi se aşează în aşa fel încât să îşi

încrucişeze picioarele.

Acţiunea continuă cu Elena care iese din rol. Elena şi

(SIMONA) Eliza se joacă entuziaste, apoi se

îmbrăţişează.

întrebare→ELENA: CE ÎȚI SPUNE CORPUL TĂU ÎN

ACEST MOMENT? CER AUDITORIULUI SĂ TE

DUBLEZE.

BOGDAN→ELENA (dublând) Îmi simt corpul cu o

vibraţie care mă sperie.

MARIA→ELENA (dublând) Nu mă implic uşor în orice

situație.

PAUL→ ELENA (dublând) Mi-e teamă de privirea celor

din jur; când mă ofer să fac lucruri noi, mi-e teamă

de părerea celorlalți şi acest fapt mă blochează.

SORIN → ELEN (dublând) Corpul meu este puțin inert

la început, dar apoi relaționez, îmbrățişez, intru în

contact cu celălalt.

întrebare → ELENA: ACUM SPUNE-NE CE SIMȚI CU

ADEVĂRAT.

ELENA→ întrebare: Când sunt

observată nu mă simt bine. Apoi

într-adevăr contactul fizic îmi place,

mi-e teamă de cum poate fi

interpretat. Am nevoie de timp ca să

depăşesc primul moment, apoi mă

simt bine, mai spontană. Atrag

energia pozitivă mai uşor.

întrebare → ELENA: ACUM

ADRESEAZĂ-TE ELIZEI ŞI SPUNE-I ŞI

EI CE SIMȚI

ELENA→SIMONA (Eliza) Sunt fericită

că te-am cunoscut, te iubesc tare

mult. Cu tine mă simt vie.

(Se îmbrăţişează)

(1,27,38) A doua scenă: Elena şi

tatăl său

Elena îl alege pe Paul pentru a

interpreta rolul tatălui său. Maria va

fi tot alter-ego.

Interviu tatălui

(ELENA) tata→ întrebare: Îmi văd

fiica doar în week-end. Am trei fii şi

o soție. Fiii sunt toți plecați de

acasă. Eu sunt un om foarte timid,

dar reuşesc să am relații bune cu

toată lumea. Sunt mulțumit de

familia mea, chiar dacă mi se pare

că Elena nu duce nimic la bun

sfârşit. A urmat şcoala de educatori

care este cam slabă. Acum nu

înțeleg de ce nu reuşeşte să termine

această şcoală. Este independentă,

dar mi-e milă de ea, pentru că

nivelul de trai cu care era obişnuită

era puțin diferit. De multe ori pentru

a o ajuta i-am propus să mergem să



cumpărăm împreună haine, pentru că nu se îmbracă

bine. Dar ea nu a vrut. Eu o iubesc chiar dacă este o

fiică puțin cam dificilă.

Acţiunea scenică

întrebare→ (ELENA) tata: AŞ VREA SĂ VĂD CUM

SUNT ELENA ŞI TATĂL EI ÎMPREUNĂ.

Intră în scenă Maria: (ELENA) tata merge în faţa

(MARIA) Elenei, o îmbrăţişează şi o salută.

(ELENA) tata → (MARIA) Tot cu hainele astea? Cu

fizicul pe care îl ai ai putea să te îmbraci cu altceva!

Se repetă scena cu Elena în rolul sau. Elena

reacţionează, deranjată şi contrariată de remarcile şi

de contactul fizic cu (PAUL) tata.

ELENA→ (PAUL) tata: Lasă-mă în pace… plec… Mama

unde e?

întrebare → (ELENA) SPUNE CE GÂNDEŞTI

ELENA→ întrebare: Mă simt blocată şi cu el.

întrebare → grup SĂ VEDEM DUBLURILE.

SIMONA→ ELENA (dublând) Mă deranjează foarte,

foarte tare pentru că un tată ar trebui să fie tată, el în

schimb îmi atrage atenția asupra unor lucruri care îl

depăşesc şi asta nu e normal.

BOGDAN→ ELENA (dublând) Eu aş vrea un tată care

să nu continue să mă trateze ca pe un copil.

MARIA→ ELENA (dublând) M-am săturat de toate

aceste cuvinte, nu mă simt în largul meu, ci stânjenită

.

SORIN→ ELENA (dublând) Această apropiere fizică o

simt ca pe o agresiune şi aceasta îmi influențează

raportul cu ceilalți bărbați din viața mea. Îmi vine să

dispar şi să mă retrag.

d→ ELENA ACUM CĂ AI ASCULTAT ACEŞTI STIMULI,

FĂ UN SOLILOCVIU.

ELENA→ grup: M-am săturat să nu mă accept, să nu

accept… m-am săturat… m-am

zăpăcit de cap. Mi se întâmplă

lucruri şi eu aş vrea să nu se

întâmple.

întrebare → ELENA: ACUM SĂ

TRAGEM LINIE ŞI SĂ FACEM UN

BILANȚ CU PRIVIRE LA ACEASTĂ

TEMĂ: TU ŞI CORPUL TĂU.

ELENA→ întrebare: Corpul meu sunt

eu. Este blocat ca şi mine. Are

dificultate în a se exprima.

întrebare → ELENA: SUNT FOARTE

SIGUR CĂ TU AI TRĂIT UN

MOMENT, APROPIAT SAU

ÎNDEPĂRTAT, ÎN CARE ACEST CORP

TE-A APĂSAT CÂND ERAI

ADOLESCENTĂ SAU MAI MICĂ. ÎȚI

AMINTEŞTI CEVA? CÂND TE-AI

RUŞINAT FOARTE TARE SAU CÂND

TE-AI SPERIAT FOARTE TARE… CEVA

ORICUM NEPLĂCUT ŞI DECI MAI

GREU DE AMINTIT.

ELENA→ întrebare: Da, când eram

mică… (pauză)… Gata.

Elena merge către director şi îl

îmbrăţişează.

întrebare→ ELENA: NU TREBUIE SĂ

DEZVĂLUIM ATÂTEA LUCRURI

DINTR-O SINGURĂ DATĂ. SĂ LUĂM

O SITUAȚIE PROBABIL PUȚIN MAI

UŞOARĂ… TREBUIE SĂ FACEM PAS

CU PAS… SĂ MERGEM ÎNTR-UN

GRUP DE PRIETENI.

(1,43,17) Scena a treia: Elena şi un

grup de prieteni

Elena îl alege pe Florin (Sorin), Silvia

(Simona) şi Cosmin (Bogdan).



întrebare → ELENA: ACUM FIECARE DINTRE EI ÎȚI VA

SPUNE CEVA CARE PENTRU TINE ESTE FOARTE

IMPORTANT… ÎN ACEST MOMENT ÎN CARE TE SIMȚI

CONFUZĂ.

Elena dublează mesajul fiecăruia dintre prietenii

aşezaţi pe trei scăunele poziţionate în jurul unui

scaun central, care urmează să fie ocupat de Elena.

(ELENA) Cosmin → (scăunel) Elena: Eşti absurdă, eşti

în afară… Eu nu te pot ajuta…

(ELENA) Silvia → (scăunel) Elena: Exişti, întotdeauna.

(ELENA) Florin→ (scăunel) Elena: Elena, te admir

pentru această perioadă pe care o traversezi, fără să

te prefaci că îți merge ca celorlalte persoane. Fără să

pretinzi că toți fac față situației în acelaşi fel.

întrebare → ELENA: ACUM ELENA AŞEAZĂ-TE PE

SCĂUNEL SĂ ASCULȚI CUVINTELE PRIETENILOR.

APOI NE VEI SPUNE EMOȚIILE TALE.

Elena ascultă, apoi se întoarce revoltată către

director.

ELENA → grup: Ceea ce îmi trecea prin cap când

eram aproape de ei pentru a-i dubla e că nu ştiam ce

cuvinte să scot. Eram foarte confuză, toate acele

momente de tăcere erau gânduri la care voiam să

dau formă… Am trait o stare de tristețe.

întrebare → ELENA: ÎȚI DAU POSIBILITATEA SĂ TE

IMAGINEZI PESTE UN AN. CUM VREI SĂ FII PESTE UN

AN? FĂ-MI O DESCRIERE SCURTĂ, ȚINÂND CONT ŞI

DE CORPUL TĂU.

ELENA → întrebare: Peste un an aş vrea să fiu mult

mai hotărâtă… măcar un pic mai mult. Şi apoi aş vrea

să fiu mai convinsă de ceea ce fac, nu doar din punct

de vedere al muncii, ci şi pentru tot ceea ce fac pentru

mine în timpul zilei. În prezent mă simt ca o fugară,

simt că nu câştig teren, nu simt că aparțin total unui

loc, sunt fără puncte de referință clare.

întrebare → ELENA: ACUM SPUNE FIECĂRUIA ÎN

PARTE ÎNTR-UN MOD FOARTE

HOTĂRÂT ŞI CLAR, CEEA CE MI-AI

SPUS MIE. CÂTE CEVA, PE RÂND.

ELENA → grup ( pauză lunga)

…nu…

întrebare → ELENA: ÎȚI VINE SĂ

BAȚI ÎN RETRAGERE?

ELENA → întrebare Dacă spun ceva

mă simt apoi obligată să fac. Nu

mai zic nimic din acest motiv.

întrebare → ELENA: D Ă ACESTOR

PERSOANE UN SEMN, DE ORICE

NATURĂ, DAR SĂ FIE HOTĂRÂT.

ELENA → întrebare: Într-adevăr simt

că acum sunt puțin supărată pe

Cosmin, chiar dacă (pauză)… acum

nu am sentimente pozitive. Nu pot

să cer ajutor niciunuia din cei trei…

(pauză; directorul o stimulează să

continue).. Silvia nu ştiu de ce se

îndepărtează şi asta m-a făcut să

sufăr. Florin este un prieten

simpatic. Cosmin …(pauză)… sper ca

şi lui să îi fie mai bine.

întrebare → ELENA: BINE… AM

AJUNS LA SFÂRŞITUL UNEI

CĂLĂTORII FRUMOASE. CU ELIZA AI

AVUT O RELAȚIE BUNĂ PENTRU CĂ

ERA UN CORP MAI PUȚIN

SEXUALIZAT ŞI ERA MAI SIMPLU…

CU TATA, AM LUAT O PAUZĂ…. CU

PRIETENII , CONFUZIE LA

ORIZONT…

ELENA → întrebare: E o situație

nouă… nu era aşa până acum puțin

timp…



5) Participarea auditoriului

[2,07,16] VENITI PE SCENĂ ÎN JURUL ELENEI PENTRU

A SPUNE AMINTIRILE CARE V-AU FOST TREZITE ÎN

LEGĂTURĂ CU CEEA CE A ARĂTAT .

SIMONA→ ELENA Eu am o mulțime de probleme cu

corpul meu… din cauza părerii celor din jur. Chiar am

rămas uimită, când eram pe scenă, la un anumit

moment dat că nu îmi mai dădeam seama de privirea

celorlalți. Folosindu-mi corpul m-am ascuns

întotdeauna foarte mult şi când mi s-a cerut să mă

comport ca un copil m-am stresat foarte tare; apoi

mi-a plăcut. Cu privire la tata… am simțit întotdeauna

o atractie sexuală în ceea ce îl priveşte, chiar dacă nu

mi s-a întâmplat niciodată nimic grav. În timpul

adolescenței am început să refuz contactul fizic cu el,

de exemplu loviturile la fund, pentru că nu îmi

plăceau. Problema pe care o am cu ceilalți bărbați…

cred că dacă ei caută să vorbeasca cu mine vor să

facă sex. Aveam o mulțime de lucruri de spus dar

acum m-am pierdut…

MARIA→ ELENA: Față de tata…am îndepărtat

complet acea parte… mi-am spus că e prea târziu:

tata a murit când aveam 17 ani. Descopeream un

lucru: după părerea mea se petrecea ceva cu bărbații,

ceea ce a spus Simona. Acel ceva l-am îndepărtat pe

o perioadă lungă de timp. Despre mine pot spune că

am un corp care se adaptează cu uşurință la situații,

lucruri şi persoane, deci am o atitudine diferită în

situații diferite. Cred că îl folosesc… (râzând) sunt şi

eu puțin confuză.

PAUL→ ELENA: Eu, de când am început psihodrama,

am o mai mare intimitate cu corpul meu şi mai ales

cu cel al altora. Când am un raport chiar şi de

prietenie mi se întâmplă spontan să simt cu corpul,

ceea ce înainte nu mi se întâmpla. În această seară

mă revedeam acum cativa ani când aveam acelaşi

blocaj, aceeaşi confuzie, corpul nu l-aş fi simțit deloc.

În prezent, nu mai simt stânjeneala față de corpul

meu, sau simt mai puțină, şi față de

ceilalați la fel , față de amândouă

sexele… prin psihodramă am simțit

plăcere chiar şi atingând corpul unui

bărbat… Chiar şi cu copiii consider

că este important să ne simțim bine

în corpul nostru şi să nu ne jenăm cu

nimeni , de orice sex ar fi. În această

seara mi-a plăcut să fac această

parte pentru că mi-ar plăcea foarte

mult să devin tată. Simt frumusețea

unui raport nu doar verbal, unul

care să nu sperie nici pe unul nici pe

celălalt. Se vede că nu te simți bine

în pielea ta. Înainte pe scenă m-am

simțit foarte invadant pentru că am

exagerat: mă întrebam care era

modul cel mai corect de a intra în

contact.

BOGDAN→ ELENA: Jucând rolul lui

Cosmin nu mă simțeam ca el. Eu nu

aş refuza niciodată să ajut pe

cineva. De exemplu, am ajutat-o

mult pe fiica mea când s-a aflat într-

o situație gravă de depresie. În ceea

ce priveşte corpul.. odată îl

foloseam ca pe un cuier. În prezent

îmi simt corpul ca pe mine însumi,

acum îmi place contactul cu corpul

altora nu doar ca sex ci şi ca plăcere

a contactului.

SORIN→ ELENA: Simțeam senzația

de blocaj ca şi când nu aş merge

nicăieri. Trăiesc în mod ambivalent:

pe de o parte îmi place să mă pun în

joc, pe de altă parte mi-e greu să o

fac. Singur, spontan, nu mă exprim

cu corpul, decât dacă este un

stimulent extern. Contactul cu



corpul, nu cu corpurile care ne sunt familiare, mă

pune mai întâi în dificultate. După ce am spart

gheața este totul bine, simt plăcerea contactului,

căldurii, tandreței. E ca o obişnuință atavică: să simți

o mână care se apropie, dacă nu am intimitate îmi dă

un sens de violență şi intruziune. Pe de altă parte simt

plăcere la contact chiar dacă la vremea aceea nu

eram obişnuit cu contactul. Cu fiica mea a fost

contact fizic , mângâieri. Chiar şi în prezent. Emilia m-

a certat de mai multe ori pentru aceste mângâieri

pentru că spunea ea că în adolescență, fiica simte

mult aspectul sexual şi nu va găsi un iubit daca voi

continua să o țin legată de lumea copilăriei.. dacă

continui să mă comport cu ea nu ca un tată ci ca un

iubit. Mie mi-a lipsit puțin acest contact şi procedez

aşa poate ca reacție. De multe ori îmi invidiam

prietenii care aveau mame aşa gospodine…

protectoare, cu care poate nu schimbau multe

cuvinte, dar erau mult mai apropiați.

SIMONA→ ELENA Aceste lucruri mă fac să mă

gândesc la mine. În sensul că şi mie mi-a lipsit

dintotdeauna. Mama mea era întotdeauna îmbrăcată

bine, părea sora mea. Şi eu îmi invidiam prietenele

care aveau mame grase şi urâte, dar ele aveau

raportul pe care aş fi dorit să îl am eu.

6) Salutări finale

[2,21, 47] BINE, A VENIT VREMEA SĂ NE SALUTĂM: O

SĂPTĂMÂNĂ BUNĂ TUTUROR.

A- ROLURILE JUCATE DE DIRECTOR - ANALIZA LOR

Prima activitate: doliul lui George (durată 15 minute)

CUM COMENTAȚI DOLIUL LUI GEORGE?

Directorul aplică aici criteriul potrivit căruia doliului

trebuie să i se facă față prin focalizarea experienței

pierderii, stimulând verbalizarea trăirilor şi

amintirilor.

TU, PAUL, AI TRECUT DE CURÂND PRINTR-O

EXPERIENȚĂ SIMILARĂ →Toţi se exprimă mai puţin

Simona.

Directorul începe cu Paul care şi-a

pierdut de curând mama.

A doua activitate: Situaţia fiecăruia

(durată: 26 minute)

SIMONA, CUM ÎȚI ESTE? → Simona

pare a fi îngândurată şi confuză.

Directorul se adresează Simonei

care nu a reuşit să se exprime

asupra doliului.

ÎȚI ESTE GREU SĂ TE EXPRIMI

ASUPRA RELAȚIEI CU CELĂLALT SAU

SĂ PĂSTREZI DISTANȚA…?

Răspunsul se concentrează asupra

relaţiei cu masculinitatea şi

sexualitatea.

Întrebarea directorului încearcă să

declanşeze o nouă reflecție în

Simona.

A treia activitate: Alegerea

protagonistului (durata: 5 minute)

ACUM VĂ DEZMORȚIȚI PUȚIN

STÂND ÎN 4 PICIOARE ŞI UMBLAND

PE FURIŞ. VĂ DEPLASAȚI, VĂ

FRECAȚI DE SCENA, VĂ MIROSIȚI →

Elena pare a fi stânjenită.

Directorul propune o activare

psihomotorie care implică un joc de

natura regresivă, care creează o

departajare de activitățile

precedente.

PRINDEȚI GLEZNA PERSOANEI PE

CARE O DORIȚI CA

PROTAGONISTĂ→ Toţi o aleg pe

Elena.

Alegerea protagonistului apare din

stimulii dați de situația din „aici şi acum”.



A patra activitate: Elena protagonistă (durata 1 oră şi

22 minute)

ACUM VEI AUZI PENTRU CE TE-AU ALES →

Persoanele prezente se exprimă.

În cadrul activității precedente a fost ales un membru

al grupului,fără a fi prezent un conținut specific:

acum directorul îi invită să se exprime cu privire la

acest aspect.

CARE DIN ACESTE INTREBĂRI TE-AU MARCAT CEL

MAI MULT? → Elena alege subiectul „corp”

Protagonistului îi revine sarcina de a defini mediul în

care să se implice.

ESTE CORPUL ELIZEI… AL TATĂLUI.. AL UNUI

PRIETEN. → Elena alege fetiţa Eliza, tata, prietenul

Florin.

Directorul propune dezvoltarea subiectului „corp” în

situații specifice, care pot fi reprezentate concret pe

scenă.

Prima scenă: Elena şi Eliza

SPUNE TOT CEEA CE ÎȚI TRECE PRIN MINTE

GÂNDINDU-TE LA ELIZA→ Elena exprimă sentimente

foarte pozitive.

Directorul o familiarizează pe protagonistă cu scena

stimulând-o să îşi exprime gândurile cât mai liber.

BUNA ELIZA, ŞTIU CĂ AI 7 ANI ŞI O CUNOŞTI PE

ELENA.

Directorul, printr-un interviu în inversiune de rol, o

încălzeşte pe protagonistă în interacțiunea cu fetița.

ACUM VA VENI ELENA ŞI TU VA TREBUI SĂ TE JOCI

JOCURILE CARE ÎȚI PLAC CEL MAI MULT→ Îmbrăţişări

şi sărutări între Eliza şi Elena.

Este reprezentată întâlnirea dintre cele două, cu

protagonista mai întâi în rolul celuilalt apoi în pielea sa.

CE ÎȚI TRANSMITE CORPUL ÎN ACEST MOMENT?

Discursul Elenei este precedat de dubluri.

Directorul activează eu-observator al protagonistei,

după ce eu-actorul acesteia s-a

exprimat prin acțiune. Cunoscând

dificultatea Elenei de a exprima în

cuvinte trăirile sale interioare,

directorul cheamă dublurile din

auditoriu.

ACUM ADRESEAZĂ-TE ELIZEI →

Elena trimite un mesaj verbal şi o

îmbrăţişează pe Eliza.

Directorul, prin interviul din

inversiunea de rol o familiarizează

pe protagonistă în relația cu fetița.

A doua scenă: Elena şi tatăl său

AŞ VREA SĂ VĂD CUM SUNT ELENA

ŞI TATĂL SĂU ÎMPREUNĂ→ Elena

reacţionează contrariată şi

deranjată de contactul fizic.

Se face scena cu protagonista mai

întâi în rol şi apoi în propria piele.

SPUNE CE GÂNDEŞTI- Dificultatea

Elenei de a se exprima este

compensată de intervenţia

dublurilor.

Şi aici directorul recurge la

intervenția dublurilor din auditoriu

pentru a o ajuta pe Elena în analiza

trăirilor sale.

ÎȚI AMINTEŞTI UN MOMENT ÎN

CARE CORPUL TĂU A FOST O

POVARĂ PENTRU TINE? → Elena

are o amintire, apoi se blochează…

şi îl îmbrăţişează pe director.

Directorul o invită pe protagonistă

să caute în inima sa amintirea unei

scene care să fie legată de trăirea

actuală, a unei imagini

semnificative din trecut.



TREBUIE SĂ FACEM CÂTE UN PAS… → Acţiunea

demarată este întreruptă şi îndreptată în altă direcţie.

Directorul, dându-şi seama că protagonista nu poate

să vorbeasca despre amintirea apărută,

direcționeaza atenția asupra unei situații mai puțin

tensionate.

Scena a treia: Elena şi un grup de prieteni

ACUM FIECARE DINTRE EI ÎȚI VA SPUNE CEVA →

Elena dublează pe cei trei prieteni, atribuind fiecăruia

un mesaj.

Aici directorul nu utilizează inversiunea de rol ci

tehnica dublului.

ACUM AŞEAZĂ-TE PE SCĂUNEL SĂ ASCULȚI

CUVINTELE PRIETENILOR. → Elena ascultă şi apoi îşi

exprimă confuzia.

Şi aici directorul recurge la intervenția dublurilor din

auditoriu pentru a o ajuta pe Elena în analiza trăirilor.

ÎȚI DAU POSIBILITATEA SA TE IMAGINEZI PESTE UN

AN. → Astfel , Elena luând distanţă şi apelând la

imaginaţie poate să ajungă să gândească mai

coerent.

Directorul o ajută pe Elena să-i fie mai uşor , prin

proiecția în viitor.

SPUNE FIECĂRUIA, ÎNTR-UN MOD FOARTE HOTĂRÂT

ŞI CLAR, CEEA CE MI-AI SPUS MIE→ Elena vorbeşte

cu greutate, cu pauze lungi.

Directorul readuce protagonista în prezent pentru a o

implica într-o comunicare verbală structurată şi de

oglindire.

CU ELIZA AI AVUT O RELAȚIE FRUMOASĂ.. CU TATA

AM LUAT O PAUZĂ.. CU PRIETENII CONFUZIE…

Directorul încheie munca oferind protagonistei o

oglindă.

A cincea activitate: Participarea auditoriului (durată

15 minute)

TOȚI VIN PE SCENĂ

Directorul restabileşte simetria in

grup.

A şasea activitate: Saluturile finale

B- ROLURILE FIECĂRUI

PARTICIPANT

PAUL (A)

Are o senzaţie de calm interior (nu

mă simt nici fericit nici deprimat…

Am o energie pozitivă) care îi

permite să aprecieze relaţia bună pe

care, în prezent, reuşeşte să o

trăiască cu propriul corp (am o mai

mare intimitate cu corpul meu) şi cu

corpul altora (mai ales cu acela al

altora… o relație care nu este doar

verbala si care nu deranjeaza nici pe

unul nici pe celălalt). Simte puternic

dorinţa de paternitate (mi-ar plăcea

foarte mult să devin tată).

(B Magda)

Relaţia cu Magda, cu toate că în

prezent este trăită cu mai puţină

suferinţă (trăiesc neclaritatea

situației cu mai puțină anxietate),

rămâne ambiguă (Nu reuşesc să o

conving să îmi clarifice lucrurile) şi

orice impuls de a acţiona rămâne la

nivelul gândirii ( Avem tot felul de

idei, facem planuri… apoi realitatea)

sau lasă loc comportamentelor

inadecvate ( nu este câinele cel care

ne uneşte… eu ar trebui să fiu

prezent la maxim) şi unor convingeri

nesigure (mă întreb dacă ea este

femeia cu care vreau să fiu).

(B colega)

Apariţia unei alte femei în orizontul

său sentimental (îmi place din multe

puncte de vedere) îi creşte opţiunile



dar şi incertitudinea ( aş vrea să profit… dar trebuie

să fiu mai hotărât)

BOGDAN (A)

Subliniază imaginea sa ca persoană generoasă în mod

necondiţionat (Nu aş refuza niciodată să ajut pe

cineva) orientată către o implicare globală în relaţii

interpersonale (îmi place contactul cu corpul altora

nu doar ca sex ci si ca plăcere a contactului).

SIMONA (A)

Se defineşte „neliniştită” (sunt foarte neliniştită) în

timp ce se concentreaza pe justificări legate de corp

(am o mulțime de coşuri… acest lucru este legat de

sexualitate) şi de relaţiile sale cu universul masculin

(la provocarile sexuale eu râd… dar apoi dau de

înțeles că nu este cazul… mă gândesc că dacă vor sa

vorbeasca cu mine vor să facă sex); şi mama e

prezenta în acest gânduri (îmi invidiam prietenele

care aveau mame grase şi urâte, dar aveau relația pe

care mi-aş fi dorit să o am eu).

(B tata)

Este foarte prezentă în ea figura tatălui suferind ( ia

mai multe pastile decât este normal), dar care a avut

o mare influenţă în dezvoltarea sa (am simțit

dintotdeauna o atractie sexuală în ceea ce îl priveşte,

chiar dacă nu s-a întâmplat niciodată nimic grav),

mai ales în ceea ce priveşte relaţia corporală (în

timpul adolescenței am început să refuz contactul

fizic cu el).

(B fratele)

Şi relaţia cu fratele său îi dă bătăi de cap ( am reacții

bruşte… nu găsesc un mod de a dialoga cu el).

SORIN (A)

Pare a fi mai degrabă abătut, dar oricum în măsură să

se privească cu un ochi observator (probleme

economice.. sens de frustrare şi dezamăgire) şi

capabil să se perceapă în diferite situaţii. Se simte

demotivat şi frustrat (Simt un sens de frustrare şi de

dezamăgire, parcă sunt pe o stradă înfundată. Simt

că mă lasă şi puterile). Trăieşte un

raport ambivalent faţă de corpul

său, cu dorinţă pe de o parte şi

incapacitate pe de altă parte (Eu

trăiesc în mod ambivalent: pe de o

parte mi-ar plăcea să îl pun în joc,

pe de altă parte îmi este greu să o

fac) decat dacă există solicitările

altcuiva ( Singur, spontan, nu mă

exprim cu corpul, dar dacă primesc

un impuls extern, da). Simte un sens

de intruziune şi de disconfort faţă

de contactul cu persoane

nefamiliare : o senzaţie de închidere

care exista de mult timp (E ca o

obişnuință atavică: să simți o mână

care se apropie, dacă nu am

intimitate, îmi dă un sens de

violență şi de intruziune), poate şi

pentru că acest contact nu l-a avut.(

Mie mi-a lipsit puțin acest contact).

(B fiică)

O priveşte pe fiica adolescentă cu

ochi matur (Este mai liniştită… o

descopăr diferită, mai matură) şi

menţionează aspecte pozitive ale

rolului său de părinte (cu fiica mea a

fost un contact fizic, de mângâieri).

(B Emilia)

Redă cu claritate criticile raportului

cu fiica sa, pe care o tratează ca pe

o iubită (continui să mă comport nu

ca un tată ci ca un iubit).

(C Elena)

Propune protagonistei să se

orienteze asupra unui conţinut

concret şi „privat” (în detaliu, cum

eşti când faci dragoste).

MARIA (A)



Pare a fi în formă (acasă este totul bine) şi hotărâtă să

înfrunte dificultăţile date de noile provocări

(propunere de muncă… mă tulbură puţin.. mă sperie

noutatea şi faptul că trebuie să o iau de la început).

Stimulată de Simona (bărbații… aşa cum a spus

Simona), face referire la relaţia cu propriul corp şi cu

lumea masculinitatii, dând dovadă de dezinvoltură

(am un corp care se adaptează cu uşurință… Cred că

îl folosesc).

ELENA (D)

Declară încă de la început că îi face plăcere să fie în

grup (când sunt aici îmi este imediat mai bine).

(A)

Dă semne de disconfort (nu mi-a fost bine), blocaj

generalizat (mă ia depresia nejustificată),

îngândurată (mă gândesc…). În rolul de protagonistă

se confruntă cu conflictul între dorinţa de apropiere

fizică (contactul fizic îmi place) şi senzaţia de

ambiguitate legată de experienţa corporală (îmi este

teamă de cum poate fi interpretat), rezultatul fiind o

retragere care nu o face să se simtă complet

prezentă (M-am săturat să nu mă accept, să nu

accept…corpul meu… este blocat ca şi mine). Relaţiile

sociale sunt la o răscruce de drumuri (M-am simțit

foarte confuză) şi o fac să simtă nevoia unei

schimbări în sensul autoafirmării (aş vrea să fiu mai

hotărâtă), de a-şi defini personalitatea (aş vrea să fiu

mai convinsă de ceea ce fac), a unei prize mai mari la

realitate (nu simt că aparțin total unui loc).

(B Eliza)

În relaţia cu Eliza se simte în largul său (Mă simt

foarte bine cu ea) şi plină de vitalitate (Îmi dă

energie… Cu tine mă simt vie).

(B tata)

Relaţia corporală cu tata îi apare ca ameninţătoare

(Lasă-mă în pace…) şi o face să bată în retragere (plec),

provocând reacţie de blocaj (Mă simt blocată).

(B mama)

Mama este percepută ca absentă şi

neprotectivă în relaţia dintre tată şi

fiică (Mama unde e?).

(B prieteni)

Relaţiile din lumea socială sunt

confuze din punct de vedere

emoţional (sunt puțin supărată pe

Cosmin… Silvia nu ştiu de ce se

îndepărtează… Florin este un prieten

simpatic)

(situaţie)

În jocurile corporale cu prietenii nu

se simte în largul său (pare a fi

stânjenită), în timp ce pare

dezinvoltă şi spontană în scena în

care interacţionează şi fizic cu

fetiţa. Interacţiunea cu tata o

blochează imediat ce presupune un

contact corporal (reacționează

deranjată şi contrariată). Directorul

este reperul care, într-un moment

de dificultate, simte că o poate

înţelege (se duce aproape de

director şi îl îmbrățişează).

BIBLIOGRAFIE

De Leonardis P., Lo scarto del

cavallo.Lo psicodramma come

intervento sui piccoli gruppi,

F.Angeli,Milano,1994.

Moreno J.L., „The Role Concept, a

Bridge Between Psychiatry and

Psychology”, in American Journal of

Psychiatry, pp.118, 518-522, 1961.



PPssiihhooddrraammaa ppeennttrruu ccooppiiii:: mmeettooddaa aauuttoovviinnddeeccăărriiii ccooppiiiilloorr îînn

ccaaddrruull uunnuuii ggrruupp

PPaarrtteeaa II.. JJooccuull şşii ccrreeaattiivviittaatteeaa –– iinnggrreeddiieenntteellee vviinnddeeccăărriiii

Mária Orbán, Enikő Szőke și Mónika Román

Mária Orbán este

psiholog principal,

formator-supervizor în

psihoterapie sistemică de

cuplu şi familie (ATF-PF),

psihoterapeut în etapa

superioară de formare în

psihodramă la SPJLM,

formator psihodramă

pentru copii (Ungaria-MIPE). Are experienţă

profesională de 15 ani în psihoterapia copiilor şi

adolescenţilor, consilierea părinţilor, respectiv

psihoterapia cuplurilor şi familiilor. Este implicată în

formarea şi supervizarea psihoterapeuţilor sistemici

de cuplu şi familie. Conduce grupuri de psihodramă

pentru copii, preadolescenţi, adolescenţi.

Enikő Szőke este psiholog

clinician principal,

psihoterapeut în etapa

superioară de formare în

psihodramă la SPJLM,

formator psihodramă

pentru copii (Ungaria-

MIPE). Are experienţă

profesională cu copii de

vârstă preşcolară şi şcolară, respectiv cu părinţi;

experienţă de 12 ani în conducerea grupurilor de

psihodramă pentru copii.

Mónika

Román

este

psiholog,

psiho-

terapeut

în etapa

supe-

rioară de

formare în psihodramă la SPJLM,

formator psihodramă pentru copii

(Ungaria-MIPE). Este preşedinta

Asociaţiei de psihodramă pentru

copii şi adolescenţi „Kende Hanna”.

Are experienţă profesională cu copii

de vârstă preşcolară şi şcolară,

respectiv cu părinţi; experienţă de

12 ani în conducerea grupurilor de

psihodramă pentru copii.

Rezumat. Acest articol are la bază

prelegerea prezentată în cadrul

celei de a 7-a Conferinţe Naţionale

de Psihodramă din Cluj-Napoca

(„Memoriile viitorului. Transcultural

şi transgeneraţional în

psihodramă”), completată cu

descrierea mai nuanţată a

psihodramei pentru copii, elaborată

de d-na psiholog Hanna Kende,

specialistă de reputaţie

internaţională în psihoterapia



copiilor. Articolul s-a împărţit în două: în prima parte

(cea prezentă) sunt descrise principiile de bază,

originile teoretice, indicaţia pentru utilizarea acestei

abordări, ilustrate cu fragmente dintr-un caz,

respectiv este prezentată activitatea d-nei psiholog

Hanna Kende şi a Asociaţiei de Psihodramă pentru

Copii şi Adolescenţi „Kende Hanna” din Cluj. În a

doua parte al articolului (care va apare în următorul

număr al revistei) se vor descrie caracteristicile unui

proces psihoterapeutic prin psihodramă pentru copii

(contractul, etapele procesului, fazele şedinţelor,

tehnicile moreniene modificate, rolul special al

terapeuţilor), exemplificate printr-o prezentare de

caz.

Limbajul simbolic al jocului

Jocul este limbajul natural al copiilor, având rol

foarte important în dezvoltare. Winnicott (2003)

consideră criteriul sănătăţii emoţionale unui copil

(chiar şi unui adult) capacitatea sa de a juca. El

susţine că rolul primordial al psihoterapiei este, în

cazul copiilor care nu sunt capabili de joacă, să-i ajute

să descopere acest potenţial interior şi să găsească

acces la partea lor creativă, ludică. Pe de altă parte,

jocul simbolic al unui copil poate fi interpretat şi ca

un mijloc de reprezentare şi rezolvare a conflictelor.

Psihodrama pentru copii, conform (şi) abordării lui

Hanna Kende, are la bază acest principiu, se bazează

pe acţiune şi pe capacitatea creativă a copiilor de

reprezentare a propriilor trăiri şi emoţii prin

simboluri individuale, inedite.

Conceptul winnicottian de „spaţiu potenţial” se

potriveşte şi pentru jocul psihodramatic; în acest

spaţiu se poate întâmpla aproape orice, este un

mediu de creştere în cadrul securizant al şedinţelor,

asigurat de „holding”-ul terapeuţilor.

Jocul se desfăşoară într-un spaţiu magic, la graniţa

dintre fantezie şi realitate. Jocul spontan produce

întotdeauna plăcere, deşi de multe ori conţine

elemente (şi) din temerile copilului.

În acest sens are legătură cu

realitatea, dar nu ameninţă cu

consecinţe negative, repercusiuni,

ori pedepse. Păpuşa poate fi

agresată cu cruzime, poate fi

operată de o sută de ori, tot aşa

cum pe scenă se pot imita accidente

mortale, poate fi bătut ursuleţul

nou-născut, poate fi omorâtă

vrăjitoarea sau poate fi învins regele

leu. Pe de altă parte, jocul în sine

este o activitate reală, vie, dar se

delimitează de realitate prin

elementul „ca şi cum”, permiţând

trăirea, ventilarea emoţiilor într-un

context mai puţin ameninţător

decât situaţia reală. Un indicator al

dezvoltării emoţionale a copilului

este nivelul lui de implicare în

lumea simbolică a jocului de rol în

cadrul scenelor.

Pentru a ilustra acest principiu dar

şi pentru a oferi o imagine despre

un proces psihoterapeutic de

psihodramă pentru copii, se vor

prezenta foarte pe scurt etapele

semnificative din evoluţia unui

copil, David, de-a lungul şedinţelor,

raportat la rolurile alese. Iniţial

având o atitudine foarte reţinută,

manifestată prin evitarea completă

a simbolizării lumii interioare, David

a ajuns la o prelucrare simbolică

profundă a problemelor sale

emoţionale. În desenele lui se

reflectă drumul parcurs. Desenele

sunt numerotate în ordine

cronologică.



David, în vârstă de 6 ani, a fost înscris la grupul de

psihodramă de către mama lui datorită anxietăţii,

coşmarurilor, timidităţii exagerate şi problemelor de

performanţă şcolară. Familia lui trecea printr-o

perioadă de criză, părinţii lui erau în toiul divorţului

iar mama însărcinată avea deja o relaţie nouă. În

aceste condiţii băiatul nu-şi

găsea locul, făcând faţă mai

greu dificultăţilor

emoţionale.

La început David a povestit

(şi a desenat) numai despre

subiecte cotidiene, de obicei

despre evenimente sau

persoane văzute împreună

cu o persoană dragă sau

relatate de către o persoană

dragă (desenul 1). O

asemenea persoană de

ataşament a fost bunicul lui

din partea mamei. Mai rar a

povestit despre părinţi sau

despre surioara lui (chiar

dacă o făcea, aceste

persoane apăreau

reprezentate deficitar, fiind

schiţate doar cu pixul pe

desene colorate în rest). În

desenul 2, de exemplu,

apare un bărbat care e

foarte singuratic şi care îşi

construieşte o casă pentru

el. Aceste întâmplări

povestite sunt în strânsă legătură cu realitatea din

viaţa lui, dar aparent nu au o încărcătură emoţională

semnificativă pentru David. În această perioadă încă

nu şi-a asumat roluri propriu-zise în scenete, era mai

mult observatorul jocului celorlalţi.

După trei-patru luni de şedinţe de

psihodramă a început să folosească

simboluri şi să transpună

povestioarele pe scenă. A reuşit să-

şi exprime propriile probleme şi să-

şi satisfacă nevoile emoţionale pe

acest plan simbolic. Din desenele 3

şi 5 reiese cum percepe el relaţiile

din familie, apărând şi încercările lui

de integrare a noului partener al

mamei. În desenul 3, „Barza-

prieten” din vecin o ajută pe „Barza-

mamă”, aducându-i de mâncare; iar

în desenul 5 familia de iepuraşi este

condusă de un cerb la o petrecere.

Se poate observa că personajul

masculin din afara familiei, când

aparţine aceleiaşi specie ca familia,

când este diferit; acest aspect

reprezintă frământarea lui David, nu

ştie cum să se raporteze la noul

partener a mamei; întrebarea lui

apăsătoare este: Oare de acum

încolo el trebuie să fie tati? Din

desenul 5 reiese clar răspunsul găsit

de David.

În această perioadă şi-a găsit un

simbol şi pentru propria persoană

(desen 4): devine un căţeluş

neînfricat, care supravieţuieşte

chiar şi scufundării Titanicului, îşi

face prieteni şi are grijă de stăpânul

său. David povesteşte cum a fugit

iar căţeluşul de acasă, ajungând la

stâncă, deşi i-a fost frică, a trecut

printr-un tunel şi a ajuns în oraş.

Acolo a fost prins de hingheri, dar a

reuşit să scape şi şi-a făcut prieteni

noi. Pe această cale simbolică a



retrăit o parte din anxietăţile lui şi a găsit o soluţie

promiţătoare.

Spre sfârşitul terapiei (după 20-22 de şedinţe) David

şi-a asumat deja roluri de erou, care luptau împotriva

Răului. În desenul 6 el este cel care luptă aprins

împotriva personajelor zombi.

În timp ce aceste lucruri se întâmplau pe plan

simbolic în cadrul grupului de psihodramă, părinţii au

relatat terapeuţilor că David a început să accepte

relaţiile intrafamiliale noi şi s-a acomodat mai bine la

şcoală. Spre sfârşitul anului şcolar s-a apropiat de

colegi, a colaborat cu ei destul de bine, iar cu câţiva

băieţi s-a şi împrietenit.

Bazele teoretice ale psihodramei pentru

copii elaborată de dna Hanna Kende:

psihodrama moreniană şi psihoterapia

adleriană

Moreno a afirmat că spontaneitatea şi creativitatea

ajung să fie reprimate în mare parte la vârsta adultă,

astfel un scop al psihoterapiei adulţilor este regăsirea

şi eliberarea acestora (Moreno, în Kende, 2003).

Aceste resurse sunt mult mai uşor accesibile în cazul

copiilor.

Pe de altă parte, deşi Moreno s-a implicat de la

început foarte intens în lucrul cu copiii, şi-a conceput

şi elaborat metoda psihodramei numai pentru adulţi

(Aichinger, în Kende 2003).

Nevoia de a aplica psihodrama la grupuri de copii a

apărut destul de timpuriu în rândul specialiştilor şi s-

a exprimat pe două căi diferite: prin transpunerea

directă, nemodificată a psihodramei moreniene

clasice în psihoterapia copilului (abordare care s-a

răspândit mai ales în SUA), respectiv prin apariţia

unor variante modificate, care au în comun

adaptarea psihodramei moreniene la caracteristicile

de vârstă a copiilor (Kende, 2003).

Prima abordare are ca scop

schimbarea comportamentului

copilului cu ajutorul psihodramei.

Şedinţele sunt identice cu cele ale

psihodramei adulţilor: scenele reale

sunt evocate şi retrăite în timpul

şedinţelor. Se folosesc toate

tehnicile psihodramei pentru adulţi.

Necesită un insight conştient şi

multă verbalizare din partea

participanţilor (Kende, 2003).

Reprezentanţii abordărilor din a

doua categorie provin în mare parte

din şcolile psihanalitice (mai ales din

Germania şi Franţa) şi au o viziune

profund diferită despre şedinţele de

psihodramă pentru copii. Principiul

de bază comun este: într-un mediu

potrivit pentru eliberarea

creativităţii şi spontaneităţii

înnăscute a copilului, el devine

capabil să depăşească blocajele, să-

şi dezvolte personalitatea, să-şi

schimbe comportamentul. Este

considerată chiar iatrogenă

reprezentarea pe scenă a unor

întâmplări reale, fiindcă poate

traumatiza copilul (de exemplu

retrăirea pe scenă al unui conflict cu

părinţii i-ar putea crea sentimente

de vinovăţie).

Integrarea psihodramei şi a

psihoterapiei psihanalitice pentru

copii a avut ca rezultat elaborarea

unei abordări specifice în care jocul

psihodramatic este perceput ca o

posibilitate de proiecţie, un spaţiu

de autovindecare (Kende, 2003).



Abordarea lui Hanna Kende face parte din această

categorie, având ca bază teoretică pe de o parte

psihoterapia individuală a lui Alfred Adler, iar pe de

altă parte psihoterapia prin psihodramă, elaborată

de Jacob Levy Moreno. Aceste două piloane sunt

scoase în evidenţă şi de titlul-subtitlul cărţii sale,

ediţiei în limba engleză apărută în vara anului 2014.

Titlul este: „Psychodrama with Children”

(Psihodramă cu copii) iar subtitlul: „Group therapy

with adlerian individual psychology: healing children

through their own creativity” (Terapie de grup prin

psihologie individuală adleriană: vindecarea copiilor

cu ajutorul propriei lor creativităţi).

Aşa cum afirmă

întemeietorul psihologiei

individuale Alfred Adler,

fiecare copil este

înzestrat cu potenţial de

autorealizare înnăscut, cu

tendinţa interioară de

autoperfecţionare. Se

poate formula şi cu

conceptele psihologiei

adleriene modul de

acţiune a psihodramei pentru copii: în jocul

autovindecător copilul poate să-şi afirme

individualitatea proprie unică şi indivizibilă, să

elaboreze stilul propriu de viaţă (Adler, 2011).

Indicația pentru psihoterapia prin

psihodramă pentru copii

Metoda este recomandată pentru psihoterapia de

grup a copiilor între 4 şi 12/14 ani (inclusiv până la

vârsta de preadolescent). Pentru grupurile de

psihodramă cu adolescenţi se aplică o combinaţie

între psihodrama pentru adulţi respectiv cea pentru

copii.

Metoda s-a demonstrat a fi benefică pentru

vindecarea sau ameliorarea simptomelor în cazul

multor probleme: tulburări de

anxietate, atacuri de panică,

simptome psihosomatice (de

exemplu cefalee, enuresis, tulburări

a sistemului digestiv şi/sau

respirator), anorexie/bulimie,

tulburări comportamentale (deficit

de atenţie, hiperactivitate,

agresivitate), anxietate de

performanţă, stimă de sine scăzută

(„complex de inferioritate”),

dificultăţi cauzate de diferite situaţii

de viaţă: relaţie tensionată între

părinţi, divorţ, abuz de orice fel

(copii neglijaţi, abuzaţi psihic/fizic,

agresaţi), probleme psihosociale

grave (pseudodebilitate), mediu

defavorizant (părinţi alcoolici, etc.),

copii cu nevoi speciale, boli cronice,

delicvenţi juvenili, etc. (Kende,

2003).

De cele mai multe ori grupurile de

psihodramă pentru copii sunt

alcătuite din 5-6 copii (cu probleme

diferite), sunt conduşi de doi

terapeuţi, iar şedinţele au o

frecvenţă săptămânală şi o durată

de 1-1,5 oră. De obicei se

desfăşoară de-a lungul unui an

şcolar, incluzând 20-24 de şedinţe

de grup.

În cadrul acestor şedinţe activitatea

se focalizează pe trăirile subiective

ale copiilor, transpunându-le pe

scenă, prelucrând experienţele lor

prin dramatizare. Astfel se oferă

copiilor posibilitatea să retrăiască

într-un mediu securizant unele

situaţii dificile, prelucrarea



traumelor fiind posibilă prin aşa-numitul „catharsis

prin acţiune” (Kende, 2003). Pe de altă parte, prin

intermediul jocurilor dramatice se îmbogăţesc

deprinderile copiilor, învaţă roluri şi comportamente

noi, respectiv strategii alternative de rezolvare a

conflictelor intrapsihice şi interpersonale, toate

acestea ajutându-le să facă faţă cu succes solicitărilor

şi provocărilor întâlnite în viaţa lor reală. Prin

îmbunătăţirea abilităţilor de comunicare şi de

relaţionare, ei pot reuşi să se integreze mai bine în

colectivitate şi în societate, dezvoltând „sentimentul

social” (Adler, 2009).

Hanna Kende – fondatoarea psihoterapiei

prin psihodramă pentru copii

Dna Hanna KENDE s-a născut la

Cluj, în 1925, iar în prezent

trăieşte în Franţa şi în Ungaria.

Este psihoterapeut acreditat

de Societatea Franceză de

Psihanaliză Adleriană (SFPA) şi

formator-supervizor în

domeniul psihodramei pentru

copii. A condus grupuri de psihodramă de peste 40

de ani. Între 1963-1991 a fost angajată de Ministerul

de Justiţie francez, unde a desfăşurat activitate de

psiholog expert, psihoterapeut, coordonatoare a

unui atelier de psihodramă pentru copii. Între 1968-

1992 a deşfăşurat activitate profesională şi în regim

privat, având preponderent o clientelă alcătuită din

copii şi adolescenţi. Între 1993-2010, în Ungaria, s-a

ocupat de formarea post-universitară a psihologilor

specializaţi în lucrul cu copiii; formator în psihanaliza

adleriană şi în psihoterapie prin psihodramă pentru

copii, a fost responsabilă de cursurile de specializare

de psihologie adleriană şi de psihodramă pentru copii

în diferite facultăţi de psihologie (Budapesta,

Debrecen, Szeged). Este angajată şi în prezent în

formarea prin psihodramă şi terapie prin joc a

viitorilor psihoterapeuţi din Ungaria, Franţa, Italia,

România, Serbia (acreditarea

metodei fiind în diferite stadii în

aceste ţări, se poate vedea mai jos).

În aceste ţări funcţionează în

prezent aproximativ 100 de grupuri

de psihodramă pentru copii şi

adolescenţi cu metoda elaborată de

Hanna Kende.

Asociaţia de Psihodramă pentru

Copii şi Adolescenţi „Kende Hanna”

din Cluj (APCAKH) a fost înfiinţată în

anul 2009, de către formatorii-

supervizorii primului grup de

formare: dna Hanna Kende (Franţa)

şi dnele Blanka Mihály, Csilla

Németh şi Viola Szebeni (Ungaria),

respectiv unii membrii primului

grup de formare din Cluj. Scopul

acestei asociaţii este să fie forum şi

sprijin pentru psihodramatiştii de

copii: să faciliteze organizarea

grupurilor de psihodramă pentru

copii şi adolescenţi, să asigure

intervizii şi supervizii pentru

conducătorii de grup, să contribuie

la aprofundarea teoriei şi practicii,

să asigure acreditarea metodei în

România.

Primul grup de formare de

specialişti în psihodramă pentru

copii şi adolescenţi a avut debutul în

2004 în Cluj, şi a fost urmat de încă

două grupuri de formare, unul la

Cluj, celălalt la Târgu-Mureş, având

în total 54 de cursanţi. În prezent

aproximativ 20 de membri sunt

activi (adică conduc grupuri de

psihodramă pentru copii sau

adolescenţi).



În cei zece ani, de când au început formările, participanţii specializaţi în metodă au organizat şi au condus aproximativ 40 de grupuri de psihodramă pentru copii şi adolescenţi în patru localităţi din Transilvania (12 dintre aceste grupuri s-au organizat în cadrul unor proiecte finanţate de către Asociaţia Communitas şi Mol România, respectiv de către Consiliul Local Cluj-Napoca). Membrii APCAKH au participat la patru Conferinţe Naţionale de Psihodramă (susţinând workshopuri şi/sau prelegeri).

În ţările unde s-a răspândit în practică, metoda a fost acreditată în cadrul formării profesionale a psihoterapeuţilor, în funcţie de reglementările profesionale din fiecare ţară: în Franţa este parte a formării psihoterapeuţilor de copii şi adolescenţi (Societatea Franceză de Psihanaliză Adleriană), în Ungaria este parte a formării de psihoterapeut de copii/adolescenţi de orientare adleriană (Asociaţia Maghiară de Psihoterapie Individuală/Adleriană), respectiv există o secţiune de „Psihodramă pentru copii şi adolescenţi” (cu metoda dnei Hanna Kende) în cadrul Asociaţiei Maghiare de Psihodramă, unde specialiştii interesaţi pot deveni terapeuţi sau conducători de psihodramă pentru copii şi adolescenţi. În Serbia este parte a formării de psihoterapeut de copii/adolescenţi de orientare integrativă (Asociaţia de Psihoterapie Integrativă), iar în Croaţia este acreditat cu titlu de curs de formare continuă în specializarea psihologilor. În Italia este în curs de acreditare.

Structura formărilor acreditate conţine cel puţin 150 de ore de autocunoaştere/dezvoltare personală, un număr de 100-150 de ore de formare teoretico-metodologică, respectiv 50-100 ore de supervizare, în funcţie de competenţa finală acordată. Conducerea sub supervizare a minimum două grupuri de copii constituie de asemenea un criteriu.

În prezent, în România, metoda psihodramei pentru copii este în curs de acreditare ca formare continuă (cu credite CoPsi, prin Asociaţia de Terapia Familială „Pro Familia”), respectiv s-au iniţiat tratative (acum doi ani) cu Comisia Profesională a SPJLM pentru a înfiinţa o secţiune de Psihodramă pentru copii şi adolescenţi în cadrul asociaţiei. APCAKH apare pe site-ul Colegiului Psihologilor din România (CoPsi),

ca asociaţie formatoare, şi în viitorul apropiat urmează să fie elaborat un program eligibil pentru creditare CoPsi şi în cadrul APCAKH.

Informaţii pot fi accesate în limba română şi maghiară pe pagina web al Asociaţiei de psihodramă pentru copii şi adolescenţi „Kende Hanna” (varianta în limba engleză fiind în pregătire). Pagina APCAKH are următoarea adresă: www.psihodramacopii.ro. Noutăţile se pot urmări pe pagina facebook al asociaţiei: „Kende Hanna"-Psihodramă pentru Copii- Gyermekpszichodráma

Bibliografie:

Adler, A. (2009). Înțelegerea vieții. Ed. Trei, Bucureşti (Lucrarea originală publicată în 1926)

Adler, A. (2010). Sensul Vieții. Ed. IRI, Bucureşti (Lucrarea originală publicată în 1933)

Adler, A. (2011). Practica şi teoria psihologiei individuale. Ed Trei, Bucureşti (Lucrarea originală publicată în 1930)

de Saint-Exupéry, A. (2006). Micul prinț. Ed. Rao Books, Bucureşti (Lucrarea originală publicată în 1943)

Kende B, H. (2003). Gyermekpszichodráma (Psihodrama pentru copii). Ed.Osiris, Budapesta

Winnicott, D.W. (2003). Joc şi realitate. Ed. Trei, Bucureşti

Winnicott, D.W. (2004). Procesele de maturizare. Ed. Trei, București


http://psihodramacopii.ro/index.php/ro/

https://www.facebook.com/pages/Kende-Hanna-Psihodramă-pentru-Copii-Gyermekpszichodráma/307314996116241?fref=ts




IInntteerrvveennţţiiii îînn pprroocceessuull ddee ccooaacchhiinngg pprriinn

tteehhnniiccii ppssiihhooddrraammaattiiccee aaddaappttaattee

Anabela Hani

Consilierea psihologică este o intervenţie specifică realizată în scopul optimizării adaptării, cunoaşterii de sine şi dezvoltării personale şi în scopul prevenirii apariţiei ori reglării tulburărilor emoţionale, cognitive şi de comportament.

Psihoterapia presupune o intervenţie plecând de la un psihodiagnostic şi se bazează pe demersuri terapeutice ce vizează intervenţii care urmăresc diminuarea şi înlăturarea unor simptome sau comportamente maladaptative şi reechilibrarea prin modificarea cauzelor acestor simptome şi la nivel profund prin restructurarea personalităţii.

Spre deosebire de cele două metode de intervenţie,

schimbarea propusă de coaching este una

generativă, care operează cu aptitudini şi cunoştinţe în

scopul de a crea un rezultat de calitate superioară.

Clientul care se adresează unui coach are aspiraţii către

mai bine, are vise, dorinţe şi ţeluri îndrăzneţe şi este în

căutarea unor mijloace de a le duce la îndeplinire.

Coachingul este asociat cu una sau mai multe dintre

dorinţele importante ale unui om:

1. Evoluţia conştientă – înţelegere, autocunoaştere şi

depăşirea unor limite

2. atingerea performanţei într-un anumit context

3. definirea şi atingerea nivelului de excelenţă individuală.

În coaching accentul este pus pe

identificarea resurselor pe care fiecare

persoană/echipă/organizaţie le are şi pe construirea unor

strategii care să permită atingerea ţelurilor dorite.

Un proces clasic de coaching presupune susţinerea

clientului pe parcursul unei sesiuni prin metode adaptate

coachingului şi conţine următorii paşi:

1. Identificarea şi prezentarea situaţiei prezente, aşa cum

este ea percepută de către client – Unde sunt!

2. Definirea stării dorite, formulate

printr-un obiectiv – Unde vreau să

ajung!

3. Construirea unei strategii de

atingere a stării dorite (plan de acţiune)

– Ce şi când fac!

4. Identificarea şi activarea resurselor

necesare – Cum fac!

Astfel, structura pe care se desfăşoară

procesul de coachig declanşat în timpul

sesiunii urmăreşte patru direcţii

distincte:

- Stabilirea OBIECTIVULUI unei sesiuni de coaching, care poate fi subordonat unui obiectiv pe termen mai lung

- Verificarea REALITĂŢII pentru explorarea situaţiei curente

- OPŢIUNILE şi strategiile alternative sau direcţiile în care se poate acţiona

- Stabilirea a CE e de făcut, CÂND, CUM şi verificarea VOINŢEI de a face.



TGROW

Un instrument clasic pentru structurarea unei sesiuni de

coaching este modelul TGROW, o extindere a lui GROW

propus prima dată de Sir John Whitmore.

TGROW este un acronim pentru: Topic, Goal, Reality, Options, Way forward/What action/Wrap up. Pentru fiecare dintre etapele procesului de coaching, se adresează o serie de întrebări specifice. TOPIC – Informațiile inițiale Care este subiectul despre care doreşti să vorbim? Spune-mi mai multe despre acesta. Defineşte aria discuţiei.

GOAL – Obiectivul sesiunii Ce anume doreşti să obţii până la sfârşitul acestei sesiuni? Cum ar arăta succesul atingerii obiectivului? Cât de mult este sub controlul tău atingerea acestui obiectiv? (0%-100%) Care sunt beneficiile pe care ţi le va da atingerea acestui obiectiv? Care ar fi consecinţele în cazul în care nu ai atinge acest obiectiv? Ce impact ar avea atingerea acestui obiectiv asupra altora?

REALITY – Cine? Ce? Unde? Cât de mult? Ce se întâmplă acum şi ce lipseşte din realitatea ta de acum? Ce anume ai făcut până în prezent pentru a-ţi atinge acest obiectiv? Care a fost efectul? Care sunt potenţialele obstacole pe care le-ai putea întâmpina? Care sunt principalele tale calităţi care te vor ajuta în atingerea acestui obiectiv? Cine ai mai vrea să fie implicat în atingerea obiectivului tău?

OPTIONS – Ce este posibil? Fă o listă cu toate opţiunile pe care le identifici şi prin care poţi atinge acest obiectiv (dă frâu liber creativităţii şi imaginaţiei). Ce altceva ai mai putea face?

Ce anume ţi-ar sugera un mentor pe care-l ai? Dar prietenul tău cel mai bun? Dacă ai şti în mod secret ce ai de făcut, ce ai alege să faci? Care sunt cele mai creative opţiuni la care te poţi gândi?

WAY FOREWARD/WHAT ACTION/WRAP UP – Claritate, Implicare, Suport Priveşte-ţi lista de opţiuni! Care este cea care ar genera cele mai bune rezultate? Care dintre ele simţi că este cea mai bună, intuitiv? Care dintre ele ar fi mai uşor de ales? Acum alege o opţiune sau crează o combinaţie din opţiunile preferate şi ia-ţi angajamentul de a o implementa. Ce impact va avea atingerea obiectivului asupra ta şi a altora? Care sunt beneficiile? Care va fi primul tău pas? De ce resurse vei mai avea nevoie? De unde şi cum vei face rost de ele? Pe o scală de la 1 la 10 ce notă ai da angajamentului tău de a atinge acest obiectiv?

După contractarea sesiunii şi stabilirea

obiectivului, în oricare dintre fazele

procesului, într-un mod adecvat în

funcţie de situaţia prezentată şi de

răspunsurile clientului, se poate

interveni cu tehnici complementare de

explorare şi înţelegere a celorlalţi sau

cele de analiză din perspectiva istorică

a evoluţiei preconizate din prezent

către viitor.



Tehnici de psihodramă adaptate

coachingului

Unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le

poate face un coach constă în a facilita experienţa

pentru client, atunci când este cazul, de a se pune „în

pielea celuilalt”.

Inversiunea de rol este una dintre primele intervenţii

terapeutice ale lui Jacob Levi Moreno care, în

acţiune, conduce către înţelegerea şi conştientizarea

celuilalt. Este o simplă şi puternică tehnică de acţiune

care se bazează pe convingerea că dacă avem

capacitatea de a înţelege poziţia celuilalt, intrând „în

pielea lui” putem preveni sau depăşi un conflict,

îndreptându-ne spre rezolvare.

Oglinda este o tehnică necesară în diverse situaţii în

care este nevoie de comunicarea şi clarificarea

percepţiei asupra unei persoane sau situaţii.

Persoana care face oglinda este detaşată, scoasă din

acţiune şi furnizează informaţii care pot constitui un

nou punct de pornire pentru acţiunile viitoare.

În situaţii concrete de coaching, pe baza funcţiilor pe

care le au inversiunea de rol şi oglinda, se pot aplica

tehnici pentru a-l pune pe client în situaţia de a

vedea lucrurile cu ochii altcuiva.

a. „Ce ar spune persoana X?

Coachul poate să „aducă de faţă” cealaltă persoană

dintr-o relaţie problematică întrebându-l pur şi

simplu pe client: „Ce ar spune X dacă ar fi acum cu

noi?”. Momentele propice pentru a pune această

întrebare sunt imediat după ce clientul a prezentat

situaţia din punctul lui de vedere, sau îşi exprimă o

primă idee despre cum ar putea proceda în acea

relaţie. În acest caz, întrebarea care se mai poate

pune este: „Cum ar reacţiona X faţă de acest lucru?”.

Un alt mod de a înlesni intrarea

clientului în pielea celeilalte

persoane este descrierea situaţiei

într-un mod plastic înainte de

punerea întrebării. Exemplu:

„Închipuie-ţi că X stă şi el aşezat şi a

ascultat cu luare aminte discuţia

noastră. Ce ar spune despre tot ce a

auzit?”. Dacă răspunsul clientului

vine repede, probabil că experienţa

nu se soldează cu vreo concluzie

suplimentară. Dacă face o pauză şi

pare să stea pe gânduri, după care

răspunde cu băgare de seamă, e

foarte posibil să facă un salt

empatic şi să privească lucrurile din

punctul de vedere al celeilalte

persoane.

În mod practic, în momentul când

clientul e pregătit să formuleze un

răspuns al lui X, coachul îl invită să-

şi schimbe locul, oferindu-i un alt

scaun, rezervat pentru noul invitat.

b. Meta-oglinda

Coachul stabileşte trei poziţii, de

regulă cu ajutorul a trei scaune. Un

scaun îl reprezintă pe client (cel pe

care stă clientul). Al doilea scaun

reprezintă un personaj cu care

clientul are o relaţie problematică.

Al treilea scaun este pentru un

observator neutru şi detaşat.

După ce clientul spune tot ce are de

spus din poziţia proprie, se mută

fizic pe scaunul celeilalte persoane,

adoptându-i postura şi făcând orice

l-ar ajuta să „devină” celălalt pentru



câteva momente. Este invitat să răspundă la

întrebările: „Ce vezi, ce gândeşti şi ce simţi, când te

uiţi la el?” (la client).

În sfârşit, coachul îl invită pe client să se mute în

poziţia „observatorului”. I se cere să-şi închipuie că

atât clientul cât şi cealaltă persoană sunt în

continuare aşezate pe celelalte două scaune.

Întrebările la care e invitat să răspundă sunt: „Ce

remarci la ei, ce vezi şi ce simţi privindu-i?”.

Ultimul pas cu care se încheie exerciţiul este

revenirea clientului în poziţia sa iniţială, pentru a

reflecta la ce a aflat. Există lucruri pe care le va face

altfel, ca o consecinţă a celor aflate?

c. Tehnica psihodramei

Un pas mai departe faţă de meta-oglindă este

exerciţiul complet de interpretare de roluri. Acesta

devine util atunci când un client vrea să încerce o

anumită abordare a problemei, - eventual să-şi

imagineze o conversaţie - şi să înţeleagă cât mai

multe posibil despre efectele produse asupra relaţiei.

Coachul şi clientul decid împreună ce abordare

urmează să aplice şi clientul joacă rolul celeilalte

persoane, fiind atent la ce i se întâmplă în acel

moment, ce gândeşte şi ce simte.

Aceste tehnici au efect pentru că ele scot la iveală

mult mai multe informaţii despre altă persoană decât

accesăm şi folosim în mod normal şi conştient. Într-o

relaţie care ni se pare dificilă sau stresantă,

suprimăm multe dintre informaţiile pe care le avem

şi ne protejăm concentrându-ne aproape în totalitate

pe poziţia noastră.

Prin tehnicile meta-oglinzii şi psihodramei sunt

ocolite sistemele de apărare şi sunt aduse în planul

conştient al minţii toate acele lucruri cunoscute

despre cealaltă persoană, până atunci ignorate. Acest

lucru se întâmplă tocmai pentru că nu sunt modul

normal în care se raportează la

ceilalţi; pe de altă parte, nefiind un

mod de a proceda normal, mulţi

oameni se simt jenaţi să le

folosească. Tot ce poate face un

coach în acest caz, este să descrie

tehnica şi avantajele ei, iar apoi să-l

lase pe client să decidă dacă vrea

sau nu s-o folosească.

Linia timpului este un instrument

de analiză dintr-o perspectiva

istorică a evoluțiilor personale,

profesionale, organizaționale,

sociale etc. Este importantă

marcarea momentelor importante

prin obiecte şi de cele mai multe ori

se completează cu proiecţia în

viitor, în special în situaţiile în care

există un blocaj în prezent.

Concluzii

Modelul de coaching proiectat în

acest fel conferă siguranţa şi

confortul de a avea o structură clară

care permite construirea şi

urmărirea acelui „fir roşu” al

procesului de coaching asigurând

cadrul şi condiţiile care-i oferă

clientului premizele unei sesiuni

reuşite.

În plus, folosirea tehnicilor amintite,

la care se mai pot adăuga şi altele,

permite o abordare creativă, poate

aduce procesului de coaching

eficienţă, iar relaţiei de coaching un

nivel crescut de încredere şi

intimitate cu beneficii majore

pentru client.



Un obiectiv de dezvoltare a intervenţiei prin tehnicile

psihodramatice în procesul de coaching poate fi

orientat către abilitatea de a alege cel mai eficace

mod de a lucra cu clienţii în funcţie de tipologie şi de

situaţiile abordate, precum şi capacitatea de a

combina, integra şi folosi în beneficiul clientului

tehnici diverse inspirate din metodele de acţiune din

psihodramă şi sociodramă.

Referinţe bibliografice

Alison Hardingham, Mike Brearley, Adrian

Moorhouse şi Brendan Venter, Coaching pentru un

coach – Dezvoltare personală pentru specialiştii în

dezvoltare personală, din colecţia Coaching – lecturi

utile, Editura CODECS,

în colaborare cu Coaching Institute, 2007

Max Landsberg, Coaching, Editura Curtea Veche,

Bucureşti, 2007

John Whitmore, Coaching pentru perfomanţă –

Formare personală, performanţă şi scop, Editura

Publica, 2008

Anabela Hani este psiholog şi

psihodramatist – psihoterapeut sub

supervizare, absolvent al Asociaţiei

Române de Psihodramă Clasică;

facilitator de grup, certificat în

sociodramă şi metode de acţiune –

acordat de British Psychodrama

Association prin Sociodrama Centre

România; trainer certificat ANC cu 6

ani de experienţă ca trainer în

programe de formare şi dezvoltare

profesională şi personală; autor de

articole şi desktop publishing

pentru Revista de Psihodramă.



CCooaacchhiinngg îînn aaccțțiiuunnee ppee lliinniiaa ttiimmppuulluuii

Irina Ștefănescu

Un grup bine încălzit, o întrebare relevantă pentru

grup din partea unui participant interesat ce are

disponibilitatea de a lucra, conceptul de linia timpului

din sociodramă și din coaching cu programare

neurolingvistică, o frânghie, un șir de vignete cu

ajutorul grupului pe linia timpului, multă

spontaneitate, un facilitator curios și disponibil – iată

premisele pentru o sesiune de coaching în acțiune, ce

deschide noi posibilități de explorare ulterioară

pentru grup; o sesiune de descoperire, abilitare și

învățare pentru toți cei prezenți.

Cuvinte cheie: coaching, metode de acțiune, vignetă,

sociodramă, linia timpului, învățare nonformală.

Cluj, noiembrie 2014. CONNECTOR, prima ediţie a

evenimentului internaţional de învăţare nonformală

organizat prin Erasmus+. Peste 250 de participanţi

din peste 30 de ţări. În primele două zile au loc 16

workshop-uri în paralel, în Sala Polivalentă.

Am ales să facilitez „Concretizare cu metode de

acţiune”. La workshop-ul condus de mine s-au înscris

și participă 13 persoane din România, Marea

Britanie, Finlanda, Slovacia, Italia, Spania, Franţa,

Letonia și Rusia. Lucrători de tineret, voluntari în

proiecte internaţionale, învăţători, bibliotecară

doctorand în psihologie, traineri, director al Casei

Corpului Didactic. De la 19 la 52 de ani. Nivelul de

înţelegere și exprimare în limba engleză variază

foarte mult: de la vorbitori nativi la începători.

În arena Sălii Polivalente, un spaţiu deschis uriaș,

suntem 6 workshop-uri în paralel – la distanţe mari,

fără pereţi despărţitori, sub lumina reflectoarelor,

într-un murmur continuu și o temperatură destul de

scăzută. Fiecare workshop are un cerc de scaune, o

masă cu materiale, un flipchart, o cutie cu rechizite și

un banner cu numele workshop-ului. Vrem să

demonstrăm cu toţii că putem

învăţa oriunde, oricând, cu oricine.

Și reușim – cu multă bunăvoinţă,

entuziasm, creativitate, zvâc,

perseverenţă, curiozitate, toleranţă,

haine groase, ceai fierbinte,

bomboane de ciocolată și respect

pentru noi, pentru ceilalţi, pentru

programul comunicat.

În după-amiaza primei zile,

participanţii deja încălziţi lucrează în

grupuri să definească o temă pe

care s-o dezvoltăm sociodramatic și

să putem pune în practică și

observa modalităţi de concretizare

ce pot ajuta un grup să facă

invizibilul vizibil. Diversitatea foarte

mare de experienţe și interese duce

la negocieri intense. Tema educaţiei

adaptată la nevoile copiilor și

tinerilor începe să se contureze. Se

pune întrebarea cum vom ști ce fel

de educaţie să oferim copiilor și

tinerilor când ei nu știu ce vor? Unul

dintre participanţi, P. – născut în

Taiwan, crescut în Noua Zeelandă și



lucrează în Slovacia – întreabă concret: „Ce mă fac cu

tinerii care spun «Nu vreau să învăț nimic, vreau doar

să mă joc!»?”

„Cunoști un astfel de tânăr? Poţi să devii acea

personă?” îl întreb.

„Da” - și P. sare în picioare, vine lângă mine, gata de

lucru.

După un foarte scurt instructaj, P. intră în pielea

personajului, ia poziţia de jucător pasionat al

jocurilor pe calculator, numit T. de 14 ani și facem un

scurt interviu existenţial, după care îi spun:

„T., P. este un trainer de tineret disponibil cu

multe metode interesante de învăţare

nonformală; tu ce îţi dorești să înveţi?”

T.: „Nu vreau să învăţ nimic, vreau doar să mă joc pe

calculator; lăsaţi-mă să mă joc.”

Eu: „Văd că ești foarte pasionat de ceea ce faci. Dacă

toată lumea te-ar lăsa să te joci cât vrei tu și nu

ţi-ar cere nimic altceva, ce dorești să obţii?”

T.: „Să fiu din ce în ce mai bun, să trec la nivelurile

superioare, să fiu recunoscut ca fiind bun de către

prietenii mei cu care joc.”

În acel moment, îmi apare clar în minte linia timpului.

Aduc o frânghie colorată, îl întreb pe T în ce direcţie

este viitorul lui și aștern frânghia pe jos în acea

direcţie. O prezint ca fiind linia timpului și îl rog să

pășească în viitorul său până la momentul în care are

ce și-a dorit. Îl invit să-și aducă doi prieteni, parteneri

de jocuri.

După o scurtă discuţie între ei, aflăm răspunsuri la

doua întrebări importante: „Ce aţi învăţat până acum

din aceste jocuri?” – strategie, lucru în echipă,

concentrare, să știi să pierzi, decizie rapidă, controlul

emoţiilor; și „Ce vreţi să mai învăţaţi și încotro

ţintiţi?”. T. spune că vrea să participe la campionatul

mondial de League of Legends la Chicago și vrea să

câștige. În acest moment îi

mulţumesc în gând fiului meu că

joacă acest joc și că m-a pus în temă

cu felul în care funcţionează

jocurile, campionatele și în general,

industria de jocuri online.

Îl invit pe eroul nostru să aleagă pe

linia timpului momentul premierii la

campionat. Chem un membru al

juriului care oferă marele premiu,

cineva face fotografii, chem un

jurnalist care ia un interviu marelui

campion. La întrebarea „Ce vei face

acum cu atâţia bani pe care i-ai

câștigat?”, T. răspunde „O firmă de

jocuri pe calculator, împreună cu

câţiva prieteni și probabil

încurajarea unor tineri

informaticieni care au idei în

domeniu, un mic incubator de

afaceri online”.

Mergem mai departe pe linia

timpului, într-un moment în care T.

are afacerea înfloritoare. Îl întreb

cum este, ce a fost nevoit să înveţe,

cum a învăţat să facă tot ceea ce

face astăzi, la conducerea firmei.

Vorbește de finanţe, de

management, de lucrul cu tinerii, de

clienţii săi, de cât de mult

muncește, de faptul că nu mai are

acei prieteni din copilărie, are alţii,

făcuţi în perioada campionatelor. Îl

întreb de viaţa personală. Îmi spune

că este căsătorit și are două fiice. Îl

invit să aibă un dialog cu fetele sale.

Le alege și participantele alese intră

rapid în rol și vin ţopăind, îi sar de

gât; mezina îi arată cum a aranjat



rochiţa, cea mare îi arată un desen și îl roagă să o

înscrie la un curs de desen, să poată desena și picta

din ce în ce mai frumos. Moment în care T. se

enervează și îi spune că spera să-i placă calculatorul

și informatica și că toată munca lui este pentru ele

etc. Fetiţa lasă capul în jos, tristă. T. se sperie și se

oprește.

În acest punct puteam continua psihodramatic,

cerând inversiune de rol. După reacţia lui P. în rolul

lui T., am realizat că vom aduce la suprafaţă multe

lucruri personale și ne îndepărtăm de tema iniţială și

de contractul cu grupul mult prea mult. Mi-am

promis în gând că voi fi disponibilă pentru P., în caz

ca vrea să dezvolte aceste aspecte personale (ceea ce

a și făcut mai târziu, în timpul liber) și am reorientat

acţiunea către tema noastră.

L-am scos pe T. de pe linia timpului într-o poziţie de

observator, l-am

rugat să

rememoreze ceea ce

s-a petrecut pe linia

timpului și să

reflecteze la de unde

am plecat și unde

am ajuns. A observat

că dorea să fie liber

să se joace și să

înveţe ceea ce dorea

prin joc și a ajuns să

condiţioneze

interesele fiicei sale. L-am rugat să se reîntoarcă la

momentul iniţial, la 14 ani, înapoi pe linia timpului.

Eu: „T., am făcut împreună o călătorie imaginară

interesantă din care cred că ai învăţat mult. Acum,

la 14 ani, ca să ai o viaţă frumoasă, așa cum ţi-o

dorești, ce ai nevoie să înveţi?”

După un moment lung de tăcere în care îmi auzeam

bătăile inimii:

T. „Să fiu liber și să respect libertatea celorlalţi”.

I-am mulţumit și am cerut tuturor

permisiunea să încheiem

intervenţia care a durat cu totul mai

puţin de 20 de minute și ne-am

adunat în cerc pentru a împărtăși

din rol, apoi din experienţa

anterioară, ca la final să procesăm

experienţa și să vedem ce aspecte

practice pot fi luate de participanţi

în activitatea lor și în ce situaţii.

Pentru participanţi impactul a fost

puternic, mai ales pentru P. și

pentru toţi cei interesaţi de

coaching.

Am verificat dacă intervenţia a

răspuns întrebării lui P. Feţele și

semnele participanţilor au

confirmat în unanimitate. Au

menţionat că partea cea mai

valoroasă a fost că nimeni nu a

făcut generalizări și că au avut,

astfel, încă o confirmare că fiecare

om are o lume interioară unică,

bogată ce merită explorată,

respectată și că această lume

interioară are deja răspunsurile

potrivite, e important doar să avem



permisiunea și abilitatea de a lucra cu ea.

Pentru mine a fost prima oară când am parcurs un

proces de coaching pe linia timpului cu clientul în

pielea unei alte persoane (în permanentă inversiune

de rol) și tot prima oară când am avut ocazia să

inserez vignete, având la dispoziţie un grup bine

încălzit, interesat și suportiv.

Iată o fotografie de la finele workshop-ului – din

păcate două participante din Cluj au fost nevoite să

plece cu câteva minute mai devreme.

Câteva precizări privind linia timpului:

1. Întrebăm clientul / protagonistul unde este viitorul, respectiv trecutul și respectăm acest referenţial cu stricteţe.

2. Cel mai practic este să folosim un obiect pentru linia timpului – frânghie, panglică, o eșarfă, o cravată, o bandă adezivă lipită pe podea (în caz că vă este necesară mai multă vreme, ca ancoră), un cablu de la un încărcător sau prelungitor sau o linie din desenul mochetei, dunga dintre dalele de gresie / podea, o linie trasă cu creta etc.

3. Pe linia timpului, în orice moment, clientul este ca în scena de psihodramă, vorbește la timpul prezent și folosește alţi timpi doar dacă se referă la momente trecute, respectiv viitoare pe care le și indică pe linia timpului.

4. Putem oricând să scoatem clientul de pe linia timpului dacă vrem să-l aducem într-o postură de observator – este ca și cum l-am urca în balcon; din postura de observator se poate întoarce pe linia timpului fie la momentul din care a plecat, fie la un alt moment, ales de comun acord, în trecut sau viitor.

5. Începem și terminăm intervenţia pe linia timpului în prezent.

6. Dacă folosim un obiect pentru linia timpului, este important să invităm clientul la final să mai parcurgă o dată cu privirea „scena”, să-și ia un moment de reflecţie și să-și strângă obiectul

7. Putem lucra fie cu o persoană, fie cu un grup – în cazul unei sesiuni de coaching de grup, team building (istoria formării echipei pe linia timpului), vignetă sociodramatică etc.

Curaj și succes!

Irina Ștefănescu – partener de învăţare pentru oameni și organizaţii din 1996; facilitator, trainer, coach, consultant și administrator la Flux Training and Consultancy; organizator și trainer la Sociodrama Centre Romania; psihodramatist din 2009 cu ARPsiC, master coach cu NLP din 2009 cu Mind Master si Institutul Austriac pentru NLP & NLPt, sociodramatist din 2012 cu MPV SAM Manchester, membru al British Psychodrama Association, membru fondator al Asociatiei Române pentru Coaching Profesionist, voluntar în proiecte de învăţare nonformală, om curios și vesel ce învaţă și împărtășește cu familia, colegii, prietenii și clienţii.


MMeemmoorriiee șșii uuiittaarree îînn jjooccuull ppssiihhooddrraammaattiicc

Sorin CRIȘAN

Sorin Crişan este profesor universitar și rector al Universităţii de Arte din Tîrgu-Mureş, doctor în teatru (2001) și în istorie (2011); redactor şef al revistei de studii teatrale „Symbolon”; membru al consiliului ştiinţific al revistelor „Jurnalul Artelor Spectacolului”, „DramArt” și „Comuique”; conducător de doctorat în domeniul teatrului și al artelor spectacolului; membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, al Uniunii Scriitorilor din România, al UNITER, al Societăţii de Psihodramă „J.L. Moreno”; autor de cărţi de estetică şi de teorie a teatrului: Arta, fizionomia şi circulația cărții în Transilvania secolelor XV-XVI (2014), Sublimul trădării (2011), Teatru şi cunoaştere (2008), Teatrul de la rit la psihodramă (2007), Teatru, viață şi vis. Doctrine regizorale (2004), Jocul nebunilor (2003), Circul lumii la D.R. Popescu (2002); autor de studii şi de articole în domeniul teatrului şi al culturii, publicate în volume şi în reviste din ţară şi din străinătate; în anul 2003 i-a fost decernat Premiul Naţional de critică. Axe de cercetare : estetica şi filosofia teatrului, psihodramă şi psihanaliză.

Pe dos precum considera Nietzsche – în Considérations inactuelles (1873-1876) – și într-o manieră oarecum paradoxală, trecutul este prezentificat prin intermediul jocului psihodramatic, făcându-ne martorii unui timp de altă dată (ai unui timp fără timp), aflat la distanţă de actualitatea mundană a „spectatorului”. Aducerea (i.e. activarea) în scenă a unei întâmplări dramatice face ca, pentru potagoniști și pentru auxiliari, ca și pentru toţi adepţii jocului psihodramatic, uitarea să nu mai fie un

„déclin de la trace” (Ebbinghaus, 1885), ci, mai curând, o formă de manifestare a funcţiei protectoare a eului (Freud). Apelând la memoria protagonistului și la virtuţile cronotopului punerii în scenă – cu cele trei paliere ale sale, timpul și spaţiul scenic (impersonal), personal și colectiv – participanţii la jocul psihodramatic vor oscila între o soluţie de tip analitic, în care, ca în teatru, conform lui Wolfgang Kayser, totul s-a spus înainte de ridicarea cortinei, și una sintetică, cu un trecut devalorizat. Ca urmare, nevoia de a vedea împreună cu ceilalţi o întâmplare de viaţă stă în confruntarea noastră cu o realitate de dincolo de scenă, astfel încât să fie evitată căderea în impasul aparenței kantiene, specifică himerelor și producţiilor onirice. În acest context, memoria face posibilă întoarcerea refulatului, asigurând jocului psihodramatic spontaneitatea creatoare. Aici, vizăm, mai cu seamă, acea memorie semantică la care se referea José Fonseca și care „reprezintă registrul de episoade asociate nevoilor emoţionale [adică afectelor - n.m.],

Studiu


în momentul apariţiei lor, dar și al necesităţilor emoţionale din momentul reapariţiei lor.”1

Astfel, protagonistul [jocului psihodramatic] este liber să încerce şi să eşueze într-un rol, pentru că ştie că va avea ocazia de a încerca o altă variantă, şi încă una, până când descoperă, în cele din urmă, abordări noi ale situației de care se teme, abordări pe care, mai apoi, le poate aplica in situ, în viața însăşi.2

Însă, ieșirea în afara duratei va elibera memoria de restricţiile diacroniei, psihodrama vorbind, în fluxul acţiunii scenice, mai puţin despre ceea ce este protagonistul (ca tip sau caracter) și mai mult despre cine este acesta. Astfel, ocupându-și locul în aria de joc descrisă de protagonist, auxiliarii vor fi însărcinaţi să-i „apere” acestuia interesele și să caute în locul lui răspunsuri la întrebări care nu pot fi rostite cu voce tare. Iar prin ceea ce insul uită, pe de o parte, și prin ceea ce scena psihodramatică rememorează, pe de alta, se formulează o veritabilă etică a Fiinţei. Uitarea vizează, în psihodramă, capacitatea de a face un pas în laterala sinelui, de a te privi reflectat printr-un demers de tip anamorfic și, în consecinţă, de a te vedea în lumina unei „realităţi” a inconștientului. Demersul este de afla câteva posibile răspunsuri la întrebări care au făcut ca prin psihodramă, memoria și uitarea să convieţuiască, întronându-i specificitatea. Însă, în subsecvent, persistă câteva întrebări cărora abia le putem intui răspunsul: care este rolul pe care imaginarul (și fantasma, uneori) îl joacă, în economia punerii în scenă a ceea ce a fost aruncat în străfundurile memoriei? Unde se poziţionează protagonistul, între extrema uitării de sine (a uitării propriului corp?) și cea a unei memorii excedentare a scenei (sau a dramei retrăite), în încercarea de a rescrie trecutul într-o formă cu care să poată convieţui? Câteva posibile răspunsuri pot fi date printr-o lectură a Seminariilor lui Lacan şi, mai

1 José Fonseca, Contemporary Psychodrama. New approaches

to theory and technique, translations by Carleton Pinelo and Elizabeth Walden Tambor, Hove and New York, Brunner-Routledge, 2004, p. 95. 2 Jacob Levy Moreno, Scrieri fundamentale. Despre psihodramă.

Metoda de grup şi spontaneitate, editor: Jonathan Fox, traducere din engleză de Ioana Maria Novac, Bucureşti, Editura Trei, 2009, p. 42.

cu seamă, prin evaluarea acţiunii psihodramatice cu ajutorul „mitului lamelei”.

Realul sau realitatea scenei psihodramatice ne apare mai curând ca ipostază a locului pe care îl ocupă simbolul lacanian, diferit fundamental de cel descris la începuturile psihanalizei, dar şi de cel al realităţii sensibile. Mai exact: Freud este cel care a retras simbolul de pe palierul proceselor inconştiente primare (unde, de regulă, îl găsim alături de condensare şi deplasare, formând o triadă necesară structurării sinelui) şi a numit „simbolică o astfel de relaţie constantă între un element oniric şi traducerea sa”, elementul oniric fiind „un simbol al gândurilor onirice inconştiente”3. Pe de altă parte, la Lacan, simbolicul introduce o discontinuitate a sensului şi este „topit” în Celălalt, ceea ce-l confirmă ca formă de manifestare a alterităţii. Ordinea simbolică lacaniană este marcată de relaţia cu celelalte două elemente care structurează inconștientul (i.e. cu condensarea şi deplasarea), obligându-ne să ţinem seama de faptul că în relaţiile intersubiective, cel de-al treilea (îl putem defini, oare, terț inclus?) va gestiona conţinutul pulsiunilor.

Însă, în demersul lacanian, esenţială este retragerea simbolicului de pe traseul realului, cu care nu are în

3 Sigmund Freud, Opere esențiale, vol. 1:

Introducere în psihanaliză, traducere din germană de Ondine Dascăliţa, Roxana Melnicu, Reiner Wilhelm, notă asupra ediţiei: Raluca Hurduc, note introductive: Roxana Melnicu, Bucureşti, Editura Trei, p. 170.

Studiu


comun decât iluzia de a fi produs. Simbolicul este locul spre care se îndreaptă căutarea obiectului dorinţei, în măsura în care acest obiect (a mic, la Lacan) a părăsit realul. Tot astfel, în psihodramă, având loc desprinderea de un eveniment care a lăsat doar urmele unei emoţii negative (sau, cel puţin, încărcate cu o energie traumatizantă pentru protagonist), atacul (asaltul, actul în sine) asupra acelui trecut pe care doreşte să-l cunoască şi, totodată să-l „învingă”, presupune un ocol. Realul (şi nu realitatea) tocmai pentru că este real devine inaccesibil fiinţei. Astfel, în formă inconştientă, ceea ce caută protagonistul prin jocul său, dar şi prin aducerea în scenă a auxiliarilor şi prin capacitarea emoţiilor „spectatorilor”, vizează două etape. Prima etapă este dată de transformarea întâmplării originar-traumatice4 într-un eveniment golit de orice posibilitate de a mai genera simptome (în acest caz, manifestările nevrozei obsesionale sunt pe deplin relevante); în plus, fiind structurat ca limbaj, simptomul (de altfel, ca şi inconștientul care îl produce) poate fi supus curei jocului psihodramatic şi, conform lui Lacan, se va descrie ca semnificant al acelui ceva pierdut, mutilat, sfârtecat etc. în clipa suferinţei şi nu ca indiciu al acesteia. Funcţia limbajului teatral ne ajută să (de)construim modelul poliscenic pe care fiinţa umană se manifestă în complexitatea sa5. A doua etapă a jocului psihodramatic vizează „modelul vieţii”, mai precis al existenţei, al ființei întregi care, prin télé (şi nu prin transfer), notifică subiectul în vederea recuperării lamelei originare.

Să explicăm: conform lui Lacan, la origine, în clipa naşterii sale, fiinţa vie este supusă unui proces de „sfârtecare”, de desprindere de ceea ce pentru el reprezintă starea plenară, perfect proteguitoare, o stare pe care o poate atinge doar împreună cu placenta (al cărei exemplu metonimic este chiar lamela). Or, ceea ce sugerează Lacan, spre deosebire de Freud, este că omul, la naştere, nu se separă de mamă, ci de o parte din sine (placenta aparţinând de

4 Scenele primitive, originare sunt profund traumatice.

5 Cf. Walter Orioli, Théâtre et thérapie, préface de France

Schott-Billmann, postface de Claudio Meldolesi, Cesena, Macro Edizioni, 2010, p. 139.

copil şi nu de cea care i-a dat viaţă) şi, deci, de sine, de lamela (sau omul-letă, în formularea plastică a psihanalistului francez), care-i conferă plenitudine. Astăzi, am putea spune că lamela lui Lacan este, în fapt, „celula stem” a sinelui, o celulă predispusă să ocupe, în formă nevăzută, întreg spaţiul în care se multiplică. Lamela este pentru fiinţa vie complementul anatomic al inconștientului, „adaos”-ul care îi întregeşte imaginea.

În realitate, refăcând prin joc psihodramatic un episod traumatizant, omul întrezăreşte şansa de a recupera (în ordinea simbolică şi nu în cea a realului) partea care ar putea să-i restituie fiinţa. Este clipa în care impulsul primar dispare şi se manifestă pulsiunea de viaţă (şi, în egală măsură, pulsiunea de moarte). Aici se impune readucerea în discuţie a relaţiei dintre eu şi supraeu, ca instanţe capabile să gestioneze trăirile ascunse, refulate: supraeul împinge subiectul spre căutarea iniţială traumatizantă (şi spre juisare), pentru care apoi îl condamnă, în tip ce eul ţine la distanţă subiectul de experienţa suferinţei (sau, mai exact, de juisare6). Or, divizarea subiectului prin intermediul sau, mai exact, de către limbaj face ca, în timpul jocului psihodramatic, să fie pusă în prim plan pulsiunea scopică, vederea acelui „ceva” restricţionat de către eu. Prin mizanscena

6 Așadar, prin juisare, pe urmele lui Lacan,

e necesar să traducem suferinţa la care subiectul ajunge în urma unui surplus de plăcere.

Studiu


conducătorului de joc, „ceva”-ul devine altceva, iar subiectul se clivează (adică, în expresia lui Lacan, se barează). Se remarcă faptul că, pe de o parte, ceea ce se înscrie în sensibilitatea noastră se înscrie şi în limbaj (fapt care ne aminteşte de Kant, care propunea un discurs similar cu privire la judecată), iar divizarea subiectului apărând doar în clipa în care se trece la un semnificant secund (la un S2), adică atunci când semnificanţii lui S1 se îndreaptă spre S2 cu scopul de a-şi construi o identitate:

Un exemplu fertil este, din nou, cel al răsturnării (sau schimbului) de roluri din jocul psihodramatic, prin care afectele se deplasează pe o altă „scenă”, adică într-un context diferit de cel în care s-au produs, făcând loc unui „joc” ambiguu al subiectului, un „joc” care îl obligă pe acesta să oscileze între calitatea de protagonist (de actor) şi cea de spectator sau de regizor. Afectele intră într-o logică a predicativităţii, putând fi pliate pe o interpretare de tip sintactic, adică proprie limbajului. Iar scena care asigură spaţiul expresiei afectelor trebuie privită ca pe „un analogon al scenei visului”7 și, afirmă Anne Ancelin Schützenberger, aceasta „nu presupune doar « a acţiona ca şi », ci de a încerca « să fii » altul, de a incarna personajul, sentimentele, atitudinea fizică, maniera de a fi a celuilalt.”8

Jocul psihodramatic face ca limbajul să transgreseze imaginea diformă (ireală) a realităţii şi să se manifeste sub chipul „realului” (chiar dacă şi în acest caz avem de-a face doar cu o proiecţie a simbolicului). Iar schimbul de roluri poate asigura, în acest caz, instrumentele de validare ale noilor structuri imaginative, aidoma celor practicate de Socrate în dialogurile cu sofiştii. De altfel, însuşi Moreno recunoştea că „principiul psihodramatic

7 Pierre Denis, Marie-Laure Léandri (propos recuillis par),

Entretien avec Michel Ody, în: Maya Garboua, Marie-Laure Léandri (sous la direction de), Psychodrame : la magie du jeu, Paris, Éditions In Press, 2009, p. 29. 8 Anne Ancelin Schützenberger, Le psychodrame, nouvelle

édition revue et augmentée, Paris, Éditions Payot & Rivages, 2003, p. 228.

constă în furnizarea unui mijloc pentru obiectivarea lor [a experienţelor negative], prin stabilirea unei realităţi imaginare.”9 La limită, efortul este acela de a reface structura originară a fiinţei, o fiinţă androgină, neseparată de Altul şi, pe de altă parte, oarecum paradoxal, de a diferenţia între afectele apărute și conţinutul reprezentării acestora.

Aşa cum am văzut, afectul în psihodramă (ca şi în psihanaliza lacaniană) trebuie căutat mereu într-un alt loc. În acest sens, poate fi reţinută opţiunea unuia dintre obsesionalii care au făcut carieră, apelând, avant la lettre, la principiile psihodramei (în scena uciderii lui Gonzago) – Hamlet-ul lui Shakespeare, eroul marcat de gândul de a rectifica o injustiţie şi de a şterge originea greşită a semnificantului. Se pune mereu şi mereu problema dorinţei celuilalt (o dorinţă imposibilă pentru nevroticul obsesional), cea care îl obligă să iasă din propria fantasmă. Însă dacă, prin psihanaliză, limbajul obsesionalului ratează cauza, obiectul, juisarea corpului (cu alte cuvinte, atingerea obiectului dorinţei), prin psihodramă, acţiunea, gestul, expresia corporală vor satisface nevoia de „act”. Pentru a-l parafraza pe Moreno, putem spune că psihodrama continuă din locul în care psihanaliza a încetat să mai producă efecte. Scena de teatru în teatru (cea a dezvăluirii, sub forma jocului teatral, a actului originar al crimei)

9 Jacob Levy Moreno, Scrieri fundamentale,

p. 136.

Studiu


şi, alături de aceasta, finalul din Hamlet, nu conduc doar la preluarea unui registru performativ, ci şi la încheierea curei psihodramatice: luarea deciziei, neamânarea „actului” punitiv constituie ultima filă a suferinţei, dar şi a împlinirii dorinţei. Din ceea ce vede pe scena construită de actorii aduşi la palat, Hamlet înţelege că el nu mai este preocupat de revanşă (de uciderea lui Claudius), ci de propria fantasmă – o fantasmă al cărei prizonier a devenit și în care, în final, se recunoaşte a fi dublul lui Claudius. Problema lui Hamlet este legată de dorinţa celuilalt, prin care i se pretinde să abandoneze fantasma. Or, aceasta devine o sarcină imposibilă pentru obsesionalul Hamlet, în măsura în care construcţiile inconștientului gestionează traseele semnificantului: „Dacă Oedip al lui Sofocle reprezintă inconștientul, adică o eficacitate simbolică ce-i scapă subiectului, Hamlet al lui Shakespeare reprezintă o conștiinţă rănită, un actor, un personaj vinovat de-a avea un inconștient.”10

Scena psihodramatică (în piesa Hamlet, dar şi în varianta întâlnirilor de grup) dobândeşte atribute care fac să pălească şansele de reuşită ale oricărei alt tip de cură psihanalitică, chiar în absenţa cuvintelor sau, poate, chiar datorită acestei absenţe:

Deoarece – afirmă Jean Florence – este vorba [aici] de a accede la chiar spațiul şi timpul spectacular, unde nu se mai pune problema de a explica, de a reflecta sau de a recupera propriile imagini, ci de a te lăsa atras sau abandonat, de a găsi cuvintele şi de a le pierde totodată, spectator fără spectacol sau spectacol fără spectator al unei Poezii, care nu trăieşte decât o singură dată şi care nu trăieşte decât ca să se repete.11

Aşadar, prins în dialectica dorinţei celuilalt, lui Hamlet i se relevă adevărul. Iar Claudius, „obiectul întregii aversiuni a eroului central, a lui Hamlet, nu este doar cel împotriva căruia, practic, se îndreaptă motivele de rivalitate ale eroului – cel îndepărtat de

10

Élisabeth Roudinesco, Familia în dezordine, traducere din limba franceză de Nicolae Baltă, București, Editura Trei, 2006, p. 61. 11

Apud Serge J. Minet, Du divan à la scène. « Dans quelle pièce je joue ? », Sprimont, Pierre Mardaga éditeur, 2006, p. 17.

tron de către unchiul său –, ci şi tot ceea ce Hamlet întrevede, tot ceea ce bănuieşte în caracterul scandalos al acestei substituiri.”12 Mai mult, relevându-se a fi chiar „dimensiunea” inconştientului, celălalt îi permite subiectului întâlnirea cu sine, adică ieşirea din spaţiul lui ca şi cum, al ambiguităţii şi al umbrei care i-a produs angoasa. Pedepsindu-l pe ucigaşul tatălui său, eroul lui Shakespeare se pedepseşte pe sine, însă, dincolo de actul de autopuniţie, abandonând aria diviziunii subiective, acesta îşi poate rosti sieşi, în cele din urmă: eu sunt ceea ce sunt.

12

Jacques Lacan, Le séminaire, Livre VI : Le Désir et son interprétation, Éditions de La Martinière, Le Champ freudien, 2013, p. 247.

Studiu


AAnnaalliizzaa sseemmaannttiicciiii eemmooţţiioonnaallee șșii ttrraadduucceerreeaa îînn aaccţţiiuunnee..

SSPPJJLLMM llaa 2200 ddee aannii şşii 77 CCoonnffeerriinnţţee ccuu ppaarrttiicciippaarree iinntteerrnnaaţţiioonnaallăă

Graţiela Sion

Psihodramaticienii din România și din Euroapa, poate și de mai departe, au primit o invitaţie pentru luna octombrie 2014, în orașul Cluj din România, care anunţa că „Începuturile de acum 20 de ani au devenit azi”! Semnul exclamării îmi aparţine, nu era și el în invitaţie, dar eu îi simt necesitatea.

Când esti invitat la A 7-a Conferinţă Naţională de Psihodramă poţi avea viziunea unei succesiuni de evenimente care se descriu în 7 trepte și etape, poţi avea înţelegerea construcţiei în durabilitate temporală, poţi simţi continuitatea de la o Întâlnire la alta între oameni devotaţi ideilor de munca psihodramatică. Poţi în același timp să privești cu atenţie la semnificaţia adaugată prin cuvântul „Naţional”. Vorbim despre un eveniment care de 7 ori s-a dat peste cap precum Făt-Frumos și a crescut într-un an cât alţii în 10, aducând împreună, de-a lungul timpului, novici dar și ilustri iubitori de psihodramă din întreaga ţară, din Euroapa și din lume.

Ca să cuprindă invitaţia cuvinte cum sunt „psihodramă”, „naţională”, „a -7 a conferinţă” este necesară o muncă ce presupune, după numărătoarea mea, aproape o mie de săptămâni, sute și mii de ore de formare, zeci de grupuri îndrumate, volume întregi de documente, multe adunări și scăderi de bugete, zeci de ore de organizări și reorganizări și milioane de cafele în orele mici ale nopţilor nedormite.

Simt o profundă recunoștinţă pentru toţi cei care au participat la nașterea acestor cuvinte și le mulţumesc că „Începuturile de acum 20 de ani au devenit azi”!

Se spune că nu e greu să iubești, e mai greu să rămâi în iubire. Au primit aplauze cu sala în picioare, la scena deshiderii celei de a 7-a conferinţe de psihodramă, pentru că au rămas în iubire timp de 20 de ani, toti cei care au participat la nașterea și creșterea fenomenului de psihodramă din România.

Sociometria a arătat că, de la începuturile de acum 20 de ani, unii sunt încă împreună cu noi în „hic et nunc”, alţii mai sunt cu noi doar în spirit, alţii au mers către alte iubiri, dar tuturor celor care au generat nașterea și au însoţit creșterea psihodramei în România li s-a mulţumit printr-un ropot cald de aplauze.

Prezenţa acelora care au călăuzit primii pași a fost un moment de

Evenimente – cronică


confirmare a maturităţii profesionale și instituţionale a Societăţii de Psihodramă J.L. Moreno, căci simbolul celor 20 de ani a fost sărbătorit ca majorat în psihodrama românească.

Conferinţa a fost onorată de părinţii fondatori și întreaga familie extinsă, alături de numeroși dragi prieteni: Hilde Gött din Germania, Kamilla Sarkady și Sylvia Frenkl din Ungaria, Ildikó Mävers, Doris Immich și Bernd Fichtenhofer din Germania, Eva Fahlström-Borg din Suedia, Melinda Meyer din Norvegia și Yaacov Naor din Israel.

Sorina Bîrle și Éva Varró s-au ocupat de Memoriile viitorului în deschidere. A fost parcursă semantica emoțională a celor 20 de ani de activitate și traducerea în fapte și acte a acestui drum, cu ochii deschiși spre viitor.

Hilde Gött a adus împreună trecutul și viitorul în prezent, arătând pe scena conferinței legătura dintre istoria nașterii psihodramei în România și semnificația vindecării sociale transgeneraționale, prin inițiativa de psihodramă. Despre convergențe trecut, prezent și psihodramă în Europa de Est a vorbit și Ildikó Mävers.

Ca de fiecare dată la conferințele de psihodramă, a fost greu de ales din oferta variată a atelierelor simultane, atât de tentante și provocatoare.

Cu Radu Vulcu în wokshop am mers în explorarea Viitorului iar Timpul s-a redefinit și cu Luminița Felezeu și Mihaela Țăranu. Adriana Oachiş a construit designul Hărții Culturale a Întâlnirilor şi schimbărilor interculturale.

Hilde Gött şi Yaacov Naor ne-au ivitat în universul transgeneraţional al transmiterii traumei: Războiul de după încheierea păcii. Doris Immich, în workshop de bibliodramă, a propus o călătorie prin viața şi Sarolta

Lázár împreuna cu Maria Popa, o renaştere din cenuşă.

Melinda Ashley Meyer DeMott (Norvegia) a rupt tăcerea cu privire la minorii refugiaţi şi Dana Dragoteanu a creat cadrul pentru explorarea dimensiunilor existenţiale cu şi prin psihodramă.

Şi acesta este doar vârful iceberg-ului privind bogaţia muncii psihodramatice desfăşurate în Cluj, România la vremea Conferinţei.

Maestrul de ceremonii pentru închiderea Conferinţei a fost Bernd Fichtenhofer care, cu mult umor și spontaneitate, a condus întreaga adunare peste arcul Timpului Interior.

Au fost multe momente memorabile şi Întâlniri de excepţie la această conferinţă şi vă invit, citând organizatorii, să participăm mai departe la „a învăța să avem grijă de Ființă”.

Grațiela Sion este psihodramaticiană cu experienţă în conducerea grupurilor de psihodramă, de suport și de dezvoltare personală, lector universitar doctor cu o experienţă de peste 15 ani, autor de cărţi și articole, specialist în psihologia dezvoltării.

Evenimente – cronică


Pentru informaţii suplimentare: www.psihoterapie.ro

Evenimente – calendar

http://www.psihoterapie.ro/


Pentru informaţii suplimentare şi înscrieri: wwwconferintadepsihodrama.ro


http://wwwconferintadepsihodrama.ro/



A VIII-a Conferinţă Naţională de Psihodramă

„Relaţii de iubire – de la lumea internă la scena psihodramatică”

9-11 octombrie 2015

Sibiu


Pentru informaţii suplimentare şi înscrieri: http://www.fepto.com


http://www.fepto.com/


TTrraavvaalliiuu ppssiihhooddrraammaattiicc –– IInnccuurrssiiuunnee îînn lluummeeaa mmeeaa

Anca Nicolae

Mă întâlnesc în mine

Cu toate luminile şi

Cu toate umbrele.

Stau de vorbă cu

Toţi oamenii importanţi care-mi

Locuiesc ungherele inimii mele.

De câte ori mă înnoiesc

Gata să nu mă recunosc!

Îmi pun emoţiile în ordine

Îmi pieptăn gândurile

Rostesc adevăruri din rărunchi

Ca toate câte-mi populează lumea

Să poată sta paşnic împreună

La masa tăcerii.

Foto: Andreea Ionescu

Arte şi carte


GGrruuppuull ddee ppssiihhooddrraammăă ppeennttrruu ddeezzvvoollttaarree ppeerrssoonnaallăă

Dan Pașca

Dezvoltarea personală în cadrul diverselor tipuri de

grupuri este o activitate din ce în ce mai mult promovată,

atât de către profesionistii din domeniul psihoterapiei cât

şi de traineri cu diverse formări alternative. Eficienţa

acestor demersuri este însă doar rareori evaluată, iar

rezultatele acestor evaluări sunt şi mai rar făcute publice.

Autorul şi-a propus să înlăture, în parte, acest neajuns şi a

făcut publice rezultatele unei cercetări de evaluare a

rezultatelor participării unor tineri studenţi la activităţile

unui grup de psihodramă pentru dezvoltare personală,

grup pe care l-a condus el însuşi.

Designul cercetării a fost unul

experimental, iar abordarea

cantitativă a datelor cercetării a

fost îmbinată cu un demers de

tip calitativ de investigare – şi de

ilustrare cu fragmente de tip

narativ – a dinamicii grupului şi a

evoluţiei unei membre a

acestuia – prin intermediul unui

studiu de caz.

Partea teoretică a lucrării

cuprinde un istoric al apariţiei, dezvoltării şi diversificării

grupurilor de dezvoltare personală, o sinteză a aspectelor

teoretice ale psihodramei prezentate în lucrările de

specialitate şi o prezentare a modului specific în care

psihodrama abordează dezvoltarea personală, oferind

astfel şi argumente pentru utilizarea acesteia în cadrul

grupurilor de tineri.

Principalul scop al cercetării a fost de a verifica dacă

participarea tinerilor la grupul de psihodramă pentru

dezvoltare personală produce rezultate concretizate în

schimbări psihologice măsurabile. Originalitatea

demersului a constat în faptul că autorul a acordat atenţie

şi mecanismelor schimbării, răspunzătoare de aceste

rezultate, investigând percepţiile membrilor grupului. În

plus, ca factor de care au depins în mare măsură

rezultatele obţinute, au fost vizate modalitatea în care

liderul s-a achitat de sarcinile de

conducere a grupului şi stilul său

interpersonal din cadrul acestuia.

Oamenii învaţă şi se schimbă cel mai

mult atunci când abordeză, prin

intermediul punerii în scenă, teme de

mare relevanţă pentru ei înşişi.

Rezultatele obţinute indică faptul că

simpla autodezvăluire din grupul de

psihodramă nu produce schimbarea,

dacă nu este însoţită de dorinţa punerii

în scenă a situaţiilor ce ilustrează

natura dificultăţilor intrapersonale sau

interpersonale.

Dan Paşca,

licenţiat în

psihologie şi în

sociologie, este

doctor în

psihologie și

asistent de

psihodramă.

Este profesor

logoped la

Centrul Judeţean de Resurse şi

Asistenţă Educaţională din Braşov şi

desfăşoară activitate de terapie

logopedică la Centrul Logopedic

Interşcolar din cadrul Şcolii Gimnaziale

Nr. 3 „Gheorghe Lazăr”, Braşov.

Principalele sale domeniile de

competenţă sunt psihopedagogia

specială şi psihologia organizaţională.

Arte şi carte Arte şi carte

Summaarr - psihodramaclasica.ro · bineînţeles, mă refer la copii precum cei din categoria...

Documents

Transcript of Summaarr - psihodramaclasica.ro · bineînţeles, mă refer la copii precum cei din categoria...