Suferinta_-_prilej_al_desavarsirii_sau_pricina_a_ratacirii_-_Transcriere_-_1533.pdf

30 ianuarie 2011, Biserica Iris, Cluj Vorbitor: Cristian Petrişor Cristian Petrişor

Pentru varianta audio a acestui mesaj (şi alte mesaje din serie) vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org sau

contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: [email protected] - 1 -

Data: 30 ianuarie 2011 Text: Iacov 5:13 – 20 Titlu: Suferinţa – prilej al desăvârşirii sau pricină a rătăcirii Vorbitori: Cristian Petrişor

I. Introducere Epistola lui Iacov, cap.5:13-20: Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul printre voi cu inimă bună? Să cânte cântări de laudă! Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii bisericii şi să se roage pentru el după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşa. Şi dacă a făcut păcate îi vor fi iertate. Mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi, şi s-a rugat cu stăruinţă să nu ploaie, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni. Apoi s-a rugat din nou şi cerul a dat ploaie şi pământul şi-a dat rodul. Fraţilor, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr şi-l întoarce un altul, să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui va mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o sumedenie de păcate. Amin Doamne, Tatăl nostru, în mijlocul suferinţei nu ne lăsa să ne îndoim. Nu lăsa, Doamne, să slăbim în credinţă; cu atât mai puţin, nu ne lăsa să întoarcem spatele adevărului Tău şi să rătăcim. Doamne, în mijlocul suferinţei umple-ne, Te rugăm, de pace, dă-ne o inimă bună, pentru că dorim, Doamne, ca din mijlocul suferinţei, să ne apropiem tot mai mult de desăvârşirea cerută de Tine. Ascultă-ne, căci Te rugăm în Numele Domnului Isus Hristos şi prin lucrarea Duhului Tău cel Sfânt. Amin Iată-ne la sfârşitul Epistolei lui Iacov. Intrăm în această dimineaţă în ultimul text al acestei cărţi. Dar, înainte de a intra îngăduiţi-mi şi de această dată trei observaţii. Prima observaţie este legată de cadrul interpretării sau înţelegerii acestui text. Cea de-a doua observaţie este legată de tema acestui text şi cea de-a treia observaţie este legată de structura textului care a fost citit. Prima observaţie legată de cadrul interpretării acestui text: cei mai mulţi dintre noi, atunci când citim aceste versete, uităm faptul că ele fac parte din concluzia sau încheierea unei cărţi, şi sfidând acest lucru decolăm de pe afirmaţiile acestor versete şi mergem fie în Predica de pe Munte, fie în alte scrieri ale apostolilor, fie în alte cărţi ale Sfintei Scripturi pentru a le înţelege. Pericolul este că atunci când ignori mesajul cărţii, ai toate şansele să răstălmăceşti interpretarea, înţelegerea acestor versete. Tocmai de aceea, în această dimineaţă, ne propunem să rămânem în contextul cărţii, în cadrul acestui mesaj al lui Iacov, pentru a înţelege afirmaţiile pe care le adresează celor 12 seminţii şi fiecăruia dintre noi. Cea de-a doua observaţie este legată de tema acestui text. Textul în care intrăm în această dimineaţă, asemeni celui pe care l-am parcurs dumineca trecută, ne aşează faţă în faţă cu suferinţa. Şi-ţi pune o întrebare, şi-mi pune o întrebare: ce faci în vreme de suferinţă? Data trecută ni s-a spus: în vreme de suferinţă soluţia lui Dumnezeu este îndelunga răbdare, pentru că doar astfel vei ajunge la desăvârşire.




Întrebarea este însă: ce se întâmplă dacă în vremuri de suferinţă nu-mi asum soluţia lui Dumnezeu şi o resping? Suferinţa are două faţete. Pe de o parte, ea este un prilej al desăvârşirii. Dar pe de altă parte, suferinţa poate fi şi o pricină a rătăcirii. Tocmai de aceea în această dimineaţă vrem să spunem deopotrivă: Doamne, dă-ne înţelepciunea ca din mijlocul suferinţei să păşim înspre desăvârşire, iar nu înspre rătăcirea de la adevăr. Cea de-a treia observaţie este legată de structura acestor versete care au fost citite; de data aceasta avem un text ceva mai complicat. Dar îngăduiţi-mi să spun că textul nostru are trei părţi: prima parte v.13, cea de-a doua parte v.14-18, iar cea de-a treia parte v.19-20. De ce? Cei mai mulţi dintre noi putem lua un interliniar în mână, adică traducerea textului grecesc, şi vom observa imediat că există o expresie care se repetă de trei ori – tis en umin – cineva dintre voi; şi această expresie secţionează textul nostru. Cineva printre voi în suferinţă, şi este la începutul v.13, cea de-a doua, cineva printre voi slab, Cornilescu traduce – bolnav – la începutul v.14, şi cineva printre voi rătăcit, la începutul v.19. Întrebarea care se ridică este aceasta: Este oare vreo legătură între suferinţă, slăbiciune, rătăcire? Nu cumva Iacov scoate în evidenţă câţiva paşi pe care-i parcurgi în momentul în care nu rezolvi suferinţa în termenii lui Dumnezeu. Nu cumva de data aceasta îţi expune cealaltă faţetă a monedei? Şi-ţi spune: la început ţi-am vorbit despre suferinţă şi ţi-am spus că duce la desăvârşire, dar dacă nu-ţi asumi soluţia lui Dumnezeu, suferinţa te va duce în cele din urmă la slăbiciune (spirituală), şi în sfârşit la rătăcirea de adevăr, înstrăinarea de Dumnezeu. Doamne, nu ne lăsa să pornim pe acest drum pe niciunul dintre noi.

II. Suferinţa şi liniştea Haideţi aşadar să privim la prima parte a acestui text, v.13: Este vreunul printre voi în suferinţă? Să se roage! Este vreunul cu inimă bună? Să cânte cântări de laudă! Cum să privesc la aceste întrebări? Este vreunul printre voi în suferinţă? Oare este o întrebare ipotetică pe care o adresează Iacov? Era o duminecă dimineaţă, erau mai mulţi oameni prezenţi şi s-a gândit: Oare cum să-i includ pe toţi aceşti oameni în două categorii astfel încât să nu se simtă lăsaţi pe dinafară? Şi atunci voi vorbi despre suferinţă. Câţi de aici nu suntem în suferinţă? Dar nu toţi suntem în suferinţă, suntem unii şi cu inimă bună, veseli, bucuroşi. Aşadar, mă voi adresa ambelor categorii. În nici un caz! În momentul în care rosteşte prima întrebare, îmi amintesc că suferinţa este de fapt tema principală a cărţii, este tema care declanşează scrierea acestei epistole şi o găsesc chiar la începutul acestei cărţi. În mod evident erau în suferinţă. Aşadar, acestă întrebare este mai degrabă retorică. Atunci accentul se mută pe soluţie. Este cineva între voi în suferinţă? Care-i soluţia? Să se roage! Pare foarte simplu, dar oare ce să se roage? Doamne, Te-aş ruga ca în suferinţă să rezolvi lucrurile, să înlături suferinţa; în crâncenă furtună, să linişteşti furtuna. Când e muntele prea înalt, Te rog, Doamne, să-l... nu e o rugăciune rea. Întrebarea este însă oare la această rugăciune se referă Iacov? În contextul suferinţei sau în contextul încercărilor, Iacov a vorbit despre rugăciune. Dacă ne amintim împreună cap.1:2-12, Iacov a început astfel: Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări... Şi suferinţa este o faţetă a încercărilor. De ce? ...ca unii care ştiţi că testarea credinţei voastre – primul pas – lucrează răbdare. Dar, răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic.




Aş pune o întrebare: Suferinţa sau încerăcrile duc întotdeauna la desăvârşire? Nicidecum! La fel de bine suferinţa sau încercările pot să ducă la rătăcire, la înstrăinare de Dumnezeu. Tocmai de aceea, Iacov în cap.1 a făcut un pas mai departe şi a vorbit despre rugăciune; v.5: Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, să o ceară de la Dumnezeu care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea, înţelepciunea, îi va fi dată. Aici este problema în momentul în care decolez de pe verset. Dacă nu-l păstrez în contextul cărţii, rugăciunea aceasta poate îmbrăca o sumă de soluţii. Însă atunci când mă întorc în contextul cărţii, îmi dau seama că Iacov a prezentat deja manualul suferinţei sau încercărilor, şi de data aceasta mă invită să mi-l asum. Deci, ce să cer? Cere înţelepciune. Înţelepciunea pe care o dă tuturor Dumnezeu fără mustrare şi-o dă cu mână largă oricărui om care i-o cere. Aşadar, este cineva între voi în suferinţă? Să se roage, să ceară înţelepciune. Şi în momentul în care cer înţelepciune, inima şi sufletul meu mi se linişteşte înaintea lui Dumnezeu. Cea de-a doua întrebare: este vreunul cu inimă bună? La o primă citire am avea impresia că este un om care nu mai poate de bucurie. Dar nu, termenul descrie liniştea inimii, bucuria inimii, în ciuda suferinţelor, în ciuda problemelor, în ciuda necazurilor. V-aş invita să întoarceţi împreună cu mine în cartea Faptelor Apostolilor, deoarece acest termen mai este folosit într-un context în care Pavel se îndrepta înspre Roma ca întemniţat. În Faptele Apostolilor ni se prezintă cum Pavel, ca întemniţat, era pe corabie în toiul iernii, se îndrepta înspre Roma, şi la un moment dat corabia în care se afla era ameninţată să fie nimicită de valuri. Oamenii au început să se teamă pentru viaţa lor. Dar Dumnezeu îi dă un cuvânt lui Pavel şi acest cuvânt îl rosteşte el pentru toţi, cap.27:22: Acum vă sfătuiesc să fiţi – şi este termenul nostru – inimă bună – să fiţi cu voie bună, pentru că niciunul din voi nu va pieri şi nu va fi altă pierdere decât a corăbiei. Un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc, mi s-a arătat azi noapte şi mi-a zis: „Nu te teme Pavele, tu trebuie să stai înaintea cezarului şi iată că Dumnezeu ţi-a dăruit pe toţi cei ce merg cu corabia împreună cu tine”. De aceea oamenilor – şi din nou termenul nostru, liniştiţi-vă, aveţi inimă bună, aveţi voie bună, căci am încredere în Dumnezeu că se va întâmpla aşa cum mi s-a spus. Este vreunul între voi cu inimă bună? Adică în ciuda suferinţelor, în mijlocul problemelor şi al încercărilor a găsit pacea lui Dumnezeu? Să cânte cântări de laudă. Oare nu acesta este şi adevărul pe care-l rosteşte Pavel atunci când adresându-se bisericii din Filipi, într-un context similar, într-o vreme în care erau mâncaţi de tensiuni şi de probleme la un moment dat în cap.4:6-7, Pavel spune: Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri. Bun, şi ce se întâmplă după ce am adus cererile mele la cunoştinţa lui Dumnezeu prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri? Ce se întâmplă? Şi pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus. Promisiunea lui Dumnezeu este că în mijlocul suferinţei, în mijlocul problemelor, în mijlocul încercărilor, El îmi va da linişte, El îmi va da pace, mă va linişti, îmi va linişti sufletul, slăvit să fie Numele Său! Oare nu această linişte era şi în inima acelui om neprihănit despre care citim în v.6 al cap.5 al Epistolei lui Iacov? Aţi osândit, aţi omorât pe cel neprihănit care – plin de linişte, cu o inimă bună înaintea lui Dumnezeu – nu vi se împotrivea. De unde şi-a liniştit inima acest om neprihănit? Oare nu pentru că a primit înţelepciunea lui Dumnezeu, şi în ciuda necazurilor, în ciuda osândirii, în ciuda verdictului la moarte, acest om a avut tăria să meargă liniştit, ştiind că cel pe care-l va întâlni în revărsatul zorilor va fi Fiul lui Dumnezeu.




Când privim la norul de martori, la cei prigoniţi, nu această linişte şi pace au avut-o în inima lor? Cu siguranţă! Dar dacă aş veni ceva mai aproape de noi, de zilele noastre, la un moment dat în sec.XIX ne surprinde mărturia unui om. Un om înstărit, un om care a investit mult în imobililare, dar la un moment dat în incendiul din Chicago a pierdut absolut tot; şi în loc să-şi piardă minţile şi nădejdea, a mers să-i ajute pe cei care au rămas în stradă, să-i ajute să-şi construiască casele să aibă unde locui. Dar la un moment dat vorbind cu soţia lui i-a spus: „haide să ne întoarcem în Anglia”. Aşadar, au cumpărat bilet pentru ei amândoi şi pentru cele patru fiice ale lor, şi data plecării se apropia. Înainte să vină această zi a apărut o problemă în agenda lui şi a fost nevoit să mai rămână ceva în Chicago. I-a spus soţiei lui: „te rog să pleci tu şi eu te voi urma cu primul vas”. Soţia lui a plecat împreună cu cele patru fiice ale lor. Şi după câteva zile acest om a primit o telegramă, şi în telegramă erau doar două cuvinte: Saved alone – singura salvată. Ce se în întâmplase: în timp ce vasul era în larg peste Atlantic, s-a ciocnit cu un alt vas şi s-a scufundat. Printre puţinii supravieţuitori a fost soţia lui, dar cele patru fiice ale lor au fost înecate în apele oceanului. A luat primul vas şi s-a îndreptat înspre soţia lui, înspre Anglia. Şi la un moment dat, în timp ce erau pe mare, căpitanul vasului a venit la el şi i-a spus: „vino, te rog, pe punte pentru că am ajuns în locul în care vasul în care era familia ta s-a scufundat”. Horatio Spafford, pentru că despre el este vorba, a privit câteva momente la marea care era acuma calmă, şi după aceea s-a dus în tăcere în cabina lui. Şi în cabina lui a început să scrie următoarele: „Când am pacea Domnului în inimă, orice vifor poate veni. Şi atunci inima-mi tot aşa va cânta: Bine e în Isus, bine e!” Oare ce s-a întâmplat astfel încât în sec.XXI nu mai găsim această pace şi această linişte? S-a schimbat Dumnezeu? Sau poate s-au schimbat rugăciunile noastre şi aşteptările noastre despre Dumnezeu? Şi în loc ca în mijlocul suferinţei să mijlocim pentru soluţia lui Dumnezeu, vrem neapărat soluţiile noastre, şi nu găsim pace şi linişte decât atunci când Dumnezeu răspunde după tiparele noastre? Doamne, dă-ne înţelepciunea ca în astfel de vremuri să înălţăm rugăciunea care ne-ai învăţat-o în cap.1: Dacă-i lipseşte cuiva înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi-i va fi dată. E promisiunea lui Dumnezeu! Nu la întâmplare, prin mărturia acestor oameni, au rămas acele imnuri pentru noi care ne mângâie viaţa de fiecare dată când ne oprim în dreptul lor. Pentru că din mijlocul suferinţei Dumnezeu a ridicat acest cânt pe care toată istoria şi toate problemele prin care trecem nu-l pot frânge şi nu-l pot stinge, pentru că poartă pecetea puterii lui Dumnezeu în ciuda suferinţei în mijlocul încercărilor.

III. Slăbiciunea şi rugăciunea Dar ce se întâmplă atunci când nu accepţi soluţia lui Dumnezeu? Şi te rogi, dar ai impresia că Dumnezeu nu-ţi răspunde rugăciunilor, pentru că pretenţiile tale poate nu mai sunt la fel ca şi aşteptările Lui? Nu la întâmplare Iacov face un pas mai departe în v.14 şi spune: Este vreunul printre voi slab? Cornilescu traduce – bolnav. Dar este vreunul printre voi slab? Dumnezeu îţi oferă un mijloc al harului – prezbiterii bisericii. Întinde mâna înspre ei – Să cheme pe prezbiterii bisericii şi să se roage pentru el după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va însănătoşa. Şi dacă a făcut păcate, îi vor fi iertate. Deschid o paranteză, pentru că aceste două versete sunt într-un fel mărul discordiei între cei credincioşi. Dar deschid o paranteză legată de-o afirmaţie foarte secundară în textul nostru: după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului. Prima interpretare este aceasta: într-un caz de




boală, o boală grea, soluţia lui Dumnezeu este aceasta – apelezi la prezbiterii bisericii. Prezbiterii bisericii vin la tine şi încep să se roage pentru tine. Dar în timp ce se roagă te ung cu untdelemn sau înainte de a se ruga te ung cu untdelemn. Dacă fac acest lucru Dumnezeu îţi garantează că vei fi vindecat. Nu la întâmplare această interpretare a dat naştere la una din cele şapte taine ale bisericii tradiţionale: taina maslului. Dar chiar şi în teologia ortodoxă, dacă iei un manual de teologie, ţi se va spune imediat: Această practică nu garantează vindecarea. Acuma, dacă nu garantează vindecarea, atunci despre ce este vorba în text? Vin ceilalţi şi spun: în textul nostru nu este vorba despre un ritual, şi au şi argumentele lor. Termenul – ungere – nu este un termen ritualic. E vorba despre un tratament medicamentos. Adică, dacă citim prorocia lui Isaia, cap.1:6, la un moment dat Dumnezeu descrie starea bolnavă a poporului Său, şi spune despre rănile lui: răni nestoarse, neunse cu untdelemn. Şi untdelemnul era un medicament al acelei vremi. Sau dacă păşim în Noul Testament, în Evanghelia lui Luca, cap.10:34, ni se spune la un moment dat că acest om, bunul samaritean, în momentul în care a plecat de acasă şi-a luat trusa cu medicamente, la fel cum noi suntem obligaţi să avem în maşini trusa medicală. Şi acest om şi-a luat untdelemnul, sau uleiul de măsline, şi şi-a luat şi un antiseptic cu el, vinul. Astfel s-a apropiat de cel căzut între tâlhari şi a turnat peste rănile lui untdelemn şi vin. Untelemnul care este ca o alifie dă vindecare pentru răni deschise, pentru dureri de cap, şi era folosit în acea vreme, şi vinul este un antiseptic. Ei spun că este un îndemn al lui Dumnezeu de a folosi soluţia pe care medicii au descoperit-o în caz de boală. Aş vrea să trag o concluzie cu care suntem toţi de acord, fără a continua în această dezbatere. În procesul vindecării, aş vrea să vă întreb pe dumneavoastră, ce are putere: ungerea sau rugăciunea? Rugăciunea făcută cu credinţă – nu ungerea. Ungerea este un element secundar în textul nostru. Rugăciunea făcută cu credinţă va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va însănătoşa, şi dacă a făcut păcate îi vor fi iertate. O a doua precizare legată de terminologia acestor două versete; şi revin din nou la v.14: Este vreunul printre voi – şi termenul este „astenei” sau „asteneo” – slab? Însă acest termen poate purta două valenţe: fie poate descrie o boală a trupului, fie poate descrie o slăbiciune a sufletului, adică o imaturitate spirituală. Întrebarea este: care este sensul pe care-l urmăreşte Iacov în această epistolă? Acest termen este folosit ca boală, atunci când citim Evanghelia după Ioan, în cap.11:3-4. La un moment dat Domnului Isus i se spune: Lazăr, prietenul Tău, este – asteneo – este slab, este bolnav. Şi Domnul Isus răspunde: Această slăbiciune nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu. Dar în acelaşi timp descoperim faptul că Sfânta Scriptură foloseşte acest termen ca să descrie şi o slăbiciune spirituală, o imaturitate. În 1Corinteni în cap.8 întâlnim acelaşi termen; 1Corinteni, cap.8:11-12, spune Pavel, şi nu doar în acest context: Şi astfel el care este slab – „asteneo”, acelaşi termen – va pieri din pricina acestei cunoştinţe a ta, el, fratele pentru care a murit Hristos. Dacă păcătuiţi astfel împotriva fraţilor şi le răniţi cugetul lor slab, acelaşi termen, păcătuiţi împotriva lui Hristos. Întrebarea este aceasta: care este sensul pe care-l are în vedere Iacov în epistola sa? Slab ca boală trupească, sau slab ca imaturitate spirituală? Când citim v.15 avem impresia că este vorba de o boală trupească. Această impresie este întărită de faptul că a tradus „asteneo” ca boală şi atunci a fost nevoit să traducă şi alţi termeni în aceeaşi arie semantică. Astfel, atunci când citim în mod brut




v.15, spune astfel: rugăciunea credinţei sau rugăciunea cu credinţă va mântui pe cel – şi termenul este acesta: obosit – şi Domnul îl va ridica. Dacă luăm o altă traducere a Noului Testament observăm foarte clar acest termen. Primul termen – va mântui pe cel obosit. E acea stare când sub imperiul gândurilor, sub povara acelor coliziuni din mintea şi din psihicul meu, pentru că nu mai pot reconcilia ceea ce se întâmplă cu mine, cu promisiunile lui Dumnezeu, cu afirmaţiile de dragoste ale lui Dumnezeu, la un moment dat simt că obosesc, simt că îmi pierd resursele. Şi în momentul în care ai ajuns pe acest drum, la un moment dat te simţi prăbuşit sub această povară a gândurilor. Tocmai de aceea, promisiunea lui Dumnezeu este aceasta: va mântui pe cel obosit şi Domnul îl va ridica din această stare. Şi dacă în acest proces, asemeni lui Iov, poate a vorbit în mod nedrept, poate a spus ceva neadevărat despre Dumnezeu, dacă a făcut păcate îi vor fi iertate. Mă întorc la prima afirmaţie: Rugăciunea făcută cu credinţă. În momentul în care ne ocupăm de această expresie cei mai mulţi dintre noi, din nou, decolăm din această carte şi căutăm alte texte. Ce înseamnă să te rogi cu credinţă? A te ruga cu credinţă înseamnă să fii ferm convins că ceea ce-i ceri lui Dumnezeu se va împlini. Şi dacă n-a împlinit înseamnă că nu te-ai rugat cu credinţă. Ecuaţia este simplă. În mod uimitor, în timp ce studiem Epistola lui Iacov, şi cei care am fost la început ne amintim că Iacov a vorbit despre a te ruga cu credinţă exact în contextul încercărilor, cap.1:2-12. La un moment dat în v.5 a spus: Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea s-o ceară de la Dumnezeu care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea, înţelepciunea, îi va fi dată. Dar să o ceară cu credinţă. Dar să se roage cu credinţă. Pentru că cine nu se roagă cu credinţă, cine nu cere cu credinţă este un om nehotărât şi nestatornic, continua el. Iacov a vorbit despre acest lucru încă din cap.1: Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc. Pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om ... care s-a rugat fără credinţă. Şi am spus noi atunci: în mod uimitor Iacov mă ajută să înţeleg ce înseamnă a te ruga cu credinţă sau ce înseamnă a te ruga fără credinţă – căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale. Ce înseamnă să fii nehotărât? Am două căi înainte şi nu ştiu pe care trebuie să apuc, trebuie să mă hotărăsc între aceste două căi. Când spun că sunt un om hotărât înseamnă că mi-am asumat o cale. Dar ce înseamnă nestatornic? În momentul în care am pornit pe această cale, la un moment dat ceva vine în drumul meu, suferinţa îmi iese în cale, încercarea se iveşte în dreptul meu. Ce faci atunci? Poţi să fii nestatornic. Soluţia lui Dumnezeu este să te rogi cu credinţă. Şi am spus noi atunci: a te ruga cu credinţă înseamnă a te ruga în credincioşie faţă de Dumnezeu. Aşadar, aceste expresii trebuiesc înţelese mai întâi în contextul cărţii. Şi înţeleg tot mai mult că slăbiciunea despre care mi se vorbeşte aici este de fapt o slăbiciune spirituală. În momentul în care n-am rezolvat lucrurile, în v.13, şi suferinţa a ajuns tot mai mult să mă împovăreze, să cucerească mai mult din inima mea, în loc s-o liniştească, Dumnezeu îţi spune: îţi dau un alt instrument al harului – prezbiterii bisericii. Dacă este vreunul printre voi slab să cheme pe prezbiterii bisericii. Dacă era vorba despre o vindecare a bolii trebuia să cheme pe cei care au darul vindecărilor. Sau dacă ungerea cu untdelemn este un medicament, pe medicii care erau atunci; oare nu erau şi atunci? Cu siguranţă că erau. Dar de ce pe prezbiterii bisericii? Ne amintim că atunci când Pavel vorbeşte despre prezbiterii bisericii,




la un moment dat în Epistola către Efeseni, cap.4:11-12 spune astfel: Şi el a dat pe unii... şi pe alţii... pentru desăvârşirea sfinţilor în vederea lucrării de slujire până – şi continuă – vom ajunge toţi la maturitate în Hristos.

IV. Mijlocire şi vindecare De ce să vină prezbiterii bisericii? Pentru că ei sunt depozitarii viziunii, pentru că ei ar trebui să aducă mai multă lumină în dreptul meu, în acele bătălii pe care nu mi le pot rezolva de unul singur. Dar imediat Dumnezeu lărgeşte cercul şi spune în v.16, cap.5: Mărturisiţi-vă unii altora păcatele. Şi de la prezbiteri cercul se lărgeşte la Biserica lui Hristos. În momentul în care citim v.16 avem impresia că este o nouă secţiune în text. În realitate v.16 are un element de legătură care nu este tradus – „oun”. Îl întâlnim de exemplu în v.7 al cap.4 în aceeaşi epistolă. Şi v.7 spune aşa: Supuneţi-vă dar – oun – lui Dumnezeu. Adică, ceea ce-ţi spun acum are legătură cu ceea ce ţi-am spus adineaori. Lucrurile trebuie luate împreună: supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Sau în v.7, cap.5: Fiţi dar îndelung răbdători fraţilor până la venirea Domnului. La fel trebuie să citesc şi v.16: Mărturisiţi-vă dar unii altora... sau – de aceea, mărturisiţi-vă unii altora păcatele şi rugaţi-vă unii pentru alţii ca să fiţi vindecaţi. Spunea Petru: prin rănile Lui suntem vindecaţi. Doamne, ce har ar fi ca grupurile pe care le avem în biserică, să se transforme într-un mediu al vindecării. Astfel, atunci când te apropii de fraţii tăi, de grupul în care eşti, să vezi pe acei oameni faţă de care poţi să-ţi deschizi inima, să-ţi permiţi să fii vulnerabil şi să rosteşti acele temeri pe care le ai în trupul tău, în sufletul tău, în mintea ta. Să spui poate slăbiciunile tale şi chiar înfrângerile tale. Şi astfel fratele care este lângă tine să te asculte, dar nu doar atât: această mărturisire să ducă la mijlocire, la rugăciune. Doamne, iartă-ne, că deseori mărturisirile noastre se opresc la o simplă şi pură informare în loc să ducă la mijlocire unii pentru alţii. Ce har este să poţi vorbi în astfel de vremuri poate cu un om care a trecut pe acelaşi drum acum 10 - 15 ani. Dar de data aceasta el poate privi înapoi şi-ţi poate spune: e adevărat, atunci când eşti în cuptorul suferinţei zorile zilei nu se mai văd. Nu mai vezi nicio ieşire, nu mai vezi lumina. Dar după ce trece timpul îţi dai seama că Dumnezeu a fost credincios şi a rămas credincios faţă de tine, nu te-a părăsit nicio clipă, indiferent de ce-ai simţit atunci. Oare nu sunt în jurul nostru atâţia oameni sau poate chiar noi suntem astfel de oameni, care putem mărturisi că într-adevăr au fost momente când nu am mai putut să-l vedem pe Dumnezeu? Dar după ce a trecut vremea, după ce au trecut anii, am văzut că Dumnezeu a rămas mereu aproape şi nu a părăsit nicio clipă. Ce har să fii înconjurat cu astfel de oameni, să fii într-o astfel de comunitate, într-un mediu al vindecării. Doamne, iartă-ne că am uitat mijlocirea aceasta. Dar această mijlocire, această rugăciune, are mare putere. Tocmai de aceea Iacov continuă şi spune: mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. Cine este cel neprihănit? Tu şi cu mine, care am trecut pe aici şi am înţeles că Dumnezeu este cel care dă iertare şi Dumnezeu este cel care ne-a reabilitat. Este unul cu aceleaşi slăbiciuni, cu aceleaşi temeri ca şi tine. Tocmai de acea priveşte la Ilie. Şi noi din Ilie am făcut o icoană, un erou al credinţei. În realitatea, apropie-te ceva mai mult de el: Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi. Şi la un moment dat priveşti la viaţa lui şi nu-ţi vine să crezi că este atât de fragil, atât de slab. Dar Dumnezeu se foloseşte de acei oameni care se aşează în acest loc al mijlocirii, care privesc la poporul lui Dumnezeu bolnav şi înstrăinat şi-şi asumă acest rol de mijlocitor, ca vindecarea lui




Dumnezeu să vină între ei. Alegeţi astăzi, voi cei care şchiopătaţi de amândouă picioarele, cui vreţi să slujiţi: lui Dumnezeu sau Baalilor? Astăzi este ziua vindecării. Şi în acest loc, în această poziţie s-a aşezat Ilie. Doamne, învaţă-ne pe fiecare dintre noi să mijlocim asemeni lui Ilie, să mijlocim în vederea vindecării. Dar, Iacov nu se opreşte aici, pentru că drumul nu se opreşte aici. S-ar putea ca-n timp ce te-ai rugat să simţi că Dumnezeu nu te-a ascultat. Şi atunci Dumnezeu spune: am resurse – prezbiterii, Biserica. Dar s-ar putea să-i chemi şi să nu accepţi soluţia. Iacov îmi spune: există cel de-al treilea popas, v.19-20: Fraţilor, dacă a rătăcit vreunul dintre voi de la adevăr şi-l întoarce un altul, să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va mântui un suflet de la moarte şi va acoperi o sumedenie de păcate. Amin Poate mulţi dintre noi am trecut exact pe acelaşi drum; eu am trecut pe aici. Într-o zi tatăl meu mi-a spus: „tu rămâi acasă pentru că eu mă duc să ajut la construcţia bisericii”. Se duce, ia două găleţi de bitum, intră în demisolul acestei clădiri şi în momentul în care intră clădirea explodează, ia foc şi arde de viu. După două săptămâni moare. Şi în astfel de momente încep întrebările, începe această luptă în mintea ta şi în sufletul tău. Doamne, de ce? Doamne, n-am fost eu credincios? Nu te-am slujit până acum? Doamne, dacă era vorba de-o boală, dacă era vorba de un accident undeva, dar pentru că a ales să muncească pentru construcţia bisericii? De aceea? Şi gândurile nu te mai lasă. Şi nu mai eşti în stare să auzi nimic din ceea ce se spune în jurul tău; şi la un moment dat priveşti încruntat spre Dumnezeu şi ridici pumnul şi spui: „Dacă Tu faci ce vrei, dă-mi pace să fac şi eu ce vreau! Lasă-mă-n pace!” Şi-n viaţa mea au fost doi ani de răzvrătire; am întors spatele lui Dumnezeu. Dar ce har că cei care mă cunoşteau nu s-au oprit niciodată din a mijloci pentru viaţa mea şi pentru întoarcerea mea. Ce har că Dumnezeu în timp ce eram în liceu mi-a dat profesori care au înţeles că toată rebeliunea mea este de fapt o luptă împotriva lui Dumnezeu, şi au înţeles să se apropie de mine cu tandreţe, cu răbdare, fără a sta să condamne, până când într-o zi, într-o vacanţă de vară, Dumnezeu mi-a vorbit personal şi toată viaţa mea s-a schimbat. Au trecut 15 ani de atunci şi acum privesc înapoi. Să spun acum că - da, înţeleg de ce s-au întâmplat? Nu înţeleg şi poate nu voi înţelege pe acest pământ. Dar vă pot spune un lucru cert: Părintele cerurile nu a încetat nicio clipă să-mi fie aproape, chiar dacă mi-am pierdut tatăl pământesc. Dumnezeul cerurilor a fost mereu lângă mine şi m-a protejat şi m-a condus pe drum. Am înţeles că iubirea Lui este aproape chiar atunci când nu înţelegi exprimarea ei, şi ţi se pare că-i mai degrabă o vânare a sufletului tău. A trecut durerea? Nicidecum! Spuneam la început: Durerea nu trece. Cu trecerea timpului ne acomodăm cu durerea. Dar avem această linişte, această pace în suflet că ştim că El ne este aproape chiar atunci când ochii cărnii nu pot să vadă acest lucru. Ce har măreţ! Ce har măreţ să poţi rosti ca şi David: Chiar dacă ar fi să trec prin valea umbrelor morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Şi umbrele, am văzut noi, nu sunt nimic altceva decât dovada faptului că lumina este aproape. Dar imediat după aceea: Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei. Tu îmi ungi capul... Oare nu ni s-a vorbit tocmai în textul nostru de această ungere, de această reprimire a demnităţii, chiar acolo când eram înfrânt, împovărat, şi eram gata să îndrept pumnii încleştaţi către Dumnezeu? Dar la un moment dat Dumnezeu mi-a deschis ochii şi mi-a spus doar atât: aşteaptă! Aşteaptă pentru că în viaţa ta lucrez desăvârşirea; aşteaptă după cum au făcut toţi acei martori ai Mei, care au aşteptat şi au privit la toate promisiunile şi nici nu le-au mai dorit pe acest pământ, ci




doar le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe acest pământ, ei de care lumea nu era vrednică. Doamne, iartă-ne că atât de uşor respingem strategia Ta, soluţia Ta în vremuri de încercare şi preferăm mai mult confortul nostru, preferăm mai mult ceea ce-i clipă, ceea ce-i trecător şi vindem veşnicia. Doamne, dă-ne înţelepciune ca în mijlocul suferinţei să apucăm soluţia Ta – îndelunga răbdare – pentru ca această suferinţă să ne ducă înspre desăvârşire, iar nu înspre rătăcire de la adevăr. Dă-ne, Doamne, această înţelepciune nouă, Bisericii Tale.

V. Concluzii În urmă cu câteva secole într-o familie de credincioşi a avut loc o tragedie. Fiica lor de 30 de ani, o tânără foarte talentată, a avut un accident şi în urma accidentului a rămas ţintuită la pat, într-un scaun cu rotile, doar atât mai avea. Şi această tânără a început să adune atâta răzvrătire şi ură împotriva lui Dumnezeu, împotriva familiei şi împotriva semenilor, încât era foarte greu să stai cu ea în aceeaşi casă. La un moment dat părinţii ei şi-au amintit de un prieten de-al lor care era păstor; şi era şi el un om talentat în ale muzicii. Şi i-au spus: „nu ai vrea să vii în familia noastră, poate reuşeşti să vorbeşti cu fiica noastră?” A venit, şi acelaşi scenariu, aceeaşi ură, aceeaşi furie revărsată. Până într-o bună zi, în care după ce au luat masa împreună, acest om a privit-o în ochi pe această tânără şi i-a spus: „Charlotte, nu-i aşa că te-ai săturat de propria-ţi persoană? Nu-i aşa că te-ai agăţat de ura şi mânia ta şi te-ai umplut de amărăciune, de furie, de nemulţumire?” Şi această întrebare s-a transformat în radiografia inimii ei. Şi Charlotte Elliott, despre care vorbim, a înţeles că de fapt Dumnezeu îi vorbeşte în ciuda stării ei şi-o cheamă. Şi i-a răspuns acestui om: „bine, bine, dar ce să fac?” Şi acest păstor i-a răspuns: „Aşa cum eşti, vino la Hristos. Cu poverile tale, vino la Hristos. Aşa cum eşti, neputincioasă, vino la Hristos!” Au trecut anii, şi după 14 ani această femeie scria câteva date autobiografice şi şi-a amintit de acest dialog şi Dumnezeu i-a dat o inspiraţie, şi a legat dialogul în câteva versuri. Şi versurile ei spun astfel: „Aşa cum sunt, la Tine vin. Putere n-am, Tu-mi fii sprijin. Mă spală-n sângele-ţi divin, o, Mielule, eu vin, eu vin. Aşa cum sunt de rătăcit, la Tine vin să fiu primit, să fiu iertat...” La un moment dat Moody vorbea despre acest cântec şi spunea: „Acest cântec a întors mai mulţi oameni la Dumnezeu decât toate predicile mele loalaltă”. Billy Graham se apropia de amvon ca să-şi predea viaţa lui Hristos în timp ce era rostit acest cântec. Acest cântec a devenit mărturisirea şi chemarea pentru fiecare campanie evanghelistică în care a fost implicat. Din mijlocul suferinţei, din cuptorul încercărilor, Dumnezeu şi-a ridicat acea mărturie care a schimbat secole după viaţa acestei tinere. Oare ce ar putea ridica Dumnezeu din starea şi din inima ta? Oare ce ar putea ridica Dumnezeu din încercările cu care te confrunţi, din gândurile pe care le trăieşti şi pe care le experimentezi şi care te copleşesc. Oare ce ar putea ridica? Doamne, nu ne lăsa să ne îndoim în crâncenă furtună. Pentru că vom trece prin suferinţă, şi la un moment dat vom privi înapoi şi nu vom vedea nimic altceva decât aceeaşi durere, dar ne vom da seama că ne-am vândut şi sufletul pe deasupra. Doamne, dă-ne înţelepciune ca din mijlocul suferinţei, din feluritele încercări, să apucăm soluţia Ta, ca să păşim tot mai aproape de desăvârşire. Din suferinţă să facem un prilej al desăvârşirii. Dă-ne această putere! M-aş apropia de încheiere şi aş citi un text care îngână foarte puternic mesajul pe care-l rosteşte Iacov. Şi textul este din 1Petru. Cele două cărţi se aseamănă foarte mult şi mesajul lor este foarte




similar. Petru încheie şi el la fel, cap.5:8-11: Fiţi treji şi vegheaţi pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă ştiind că şi fraţii voştri din lume trec prin aceleaşi suferinţe ca şi voi. Dumnezeul oricărui har care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi. A Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin Doamne, ce am putea spune noi? Poate eşti în vreme de suferinţă, soluţia lui Dumnezeu este – cere înţelepciune. Dar poate am început să rostesc aceste rugăciuni şi nu am simţit niciun răspuns, ci dimpotrivă, mă simt tot mai împovărat, tot mai slăbit. Întinde mâna înspre cei pe care Dumnezeu i-a dat Bisericii, înspre prezbiteri. Deschideţi inima înspre fraţii tăi, înspre acea comunitate care ar trebui să fie un mediu al vindecării. Dar dacă drumul s-ar opri aici? Doamne, ştim că atunci când nu apucăm soluţia Ta, nu urmează nimic altceva decât rătăcirea de la adevăr. Poate priveşti în dreptul tău sau privesc în dreptul meu, şi cei care erau lângă mine odinioară, astăzi nu mai sunt, ci trăiesc înstrăinaţi de Dumnezeu. Doamne, dă-ne înţelepciunea să mijlocim pentru ei, astfel încât, în ziua glorioasă a veşniciei să fim ridicaţi toţi prin desăvârşirea pe care ai lucrat-o în noi şi să primim moştenirea pe care-o nădăjduim. Doamne, dă-ne această putere! Poate am ridicat pumnul şi eu şi viaţa mea s-a stins şi părtăşia mea s-a dus, şi încep să caut alte izvoare, alte soluţii. Doamne, dă-mi puterea să spun în această dimineaţă: aşa cum sunt, la Tine vin. Mă simt Doamne epuizat, obosit, putere n-am, ridică-mă Te rog. Doamne, ridică-ne pe noi, Biserica Ta, înspre desăvârşire. Amin

Suferinta_-_prilej_al_desavarsirii_sau_pricina_a_ratacirii_-_Transcriere_-_1533.pdf

Documents

Transcript of Suferinta_-_prilej_al_desavarsirii_sau_pricina_a_ratacirii_-_Transcriere_-_1533.pdf