UNIVERSITATEA “PETRU MAIOR”

DIN TÂRGU – MUREȘ

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ȘI LITERE

ILSCL

Sublimul și arta

Coordonator Științific:

Prof. univ. dr. Iulian Boldea

Masterand:

Frandeș Teodora Andreea

Sublimul și arta

Sublimul este o categorie estetică care semnifică în primul rând triumful valorii umane în

confruntarea cu infinitul și absolutul cunoașterii. „Numim sublim un obiect la reprezentarea

căruia natura noastră fizică își simte limitele, în vreme ce natura noastră rațională își simte

superioritatea, interdependența de orice limită; un obiect, fără de care, fizic, suntem mult

inferiori, moral însă, adică prin idei, ne situăm deasupra lui. Ca ființe sensibile sîntem

dependenți, ca ființe raționale sîntem liberi.” afirma Friedrich Schiller în Ideea de sublim.1

Mihail Ralea situează sublimul pe axa dintre finit și infinit în Prelegeri de estetică astfel:

„tipul de valoare care este inclus în fenomenul sublimului face parte din ordinea dialectică dintre

finit și infinit. (...) Sublimul este o forță de mărire neobișnuită care, fiind oprită în desfășurarea

ei, produce acest fenomen. Sublimul se bazează pe trei elemente: o idee de spațiu, una de timp,

una de putere care se desfășoară și care este oprită.”2

Termenul de sublim semnifică la greci înălțimea, elevația, măreția, dar și caracterul

elevat al stilului. Studiile care tratează această categorie estetică sunt foate numeroase, dar în

acelaș timp se studiază efectul produs de sublim, cea mai întâlnită e a lui Berkeley, care socotește

sublimul drept o combinație între frică și durere, „un sentiment penibil în fața unei forțe naturale

dezlănțuite. După Kant, sublimul este un sentiment mixt, compus din frică și admirație. Forțele

naturale dezlănțuite ar produce un sentiment de frică combinat cu unul de admirație.”3

Sublimul poate fi definit ca o „realizare estetică, care vrea sa rupă limitele impuse.

Sublimul cere o forță de mărire neobișnuită care fiind oprită în desfășurarea ei produce acest

fenomen.”4 Prima interpretare a sublimului este dată în Tratatul de sublim în care se accentuează

necesitatea artei stilului sublim pentru educarea omului, insistând asupra surselor sublimului:

„elevația spiritului și a gândirii, noblețea expresiei; dar și asupra figurilor de stil de care trebuie

să se țină seamă în alcătuirea discursului oratoric. Sublimul este identificat cu spațiul existențial

cu extraordinarul, surprinzătorul.”5

Însușirile sublimului, așa cum reies din Tratatul de sublim, sunt reprezentate „de o trăire

extatică, o elevație supremă și plină de demnitate a spiritului, o stare de uimire extremă născută

din contactul ființei umane cu măreția sau cu dimensiunile lumii reale.”6

1 Friedrich Schiller, Scrieri Estetice, Traducere și note de Gheorghe Ciorogaru, Ed. Univers, București, p. 75 2 Mihail Ralea, Prelegeri de estetică, Ed. Științifică, București, p. 233 3 Ion Pascadi, Estetică și umanism, Ed. Eminescu, București, pp. 185-186 4 Ibidem, p. 187 5 Iulian Boldea, Estetică generală, curs pentru uzul studenților, Ed. Universitatea „Petru Maior”, Tg. Mureș, p. 85 6 Ibidem, p. 85

Cele cinci izvoare, cinci surse ale sublimului sunt:

a) nobleţea şi măreţia gândurilor, adică fericita îndrăzneală în idei;

b) pasiunea năvalnică şi însufleţită (patosul);

c) formarea de figuri (de cugetare şi de cuvinte);

d) expresia nobilă - alegerea cuvintelor potrivite;

e) aşezarea şi legarea cuvintelor după demnitatea şi măreţia lor.7

Edmund Burke în A Philosophical Enquiry into the Origin of our Ideas of the Sublime

und Beautiful (1757), introduce şi menţine pe tot parcursul cărţii sale schema dihotomică frumos-

sublim pe care o argumentează dintr-o perspectivă empiristă. Întreaga demonstraţia se bazează

pe ideea, conform căreia, frumosul şi sublimul sunt noţiuni foarte diferite, sublimul fiind

întemeiat pe durere, în timp ce frumosul se fundamentează pe plăcere. În acelaşi context,

Edmund Burke insistă mult asupra sentimentului de teamă, de oroare în faţa privaţiunilor

resimţite de suflet, ca generatoare de trăiri sublime: vacuitatea, singurătatea, tăcerea, bezna. „În

fapt, arta şi literatura romantică vor întări tocmai astfel de sentimente, ulterior considerate tipice

pentru sublim, la autori precum, Coleridge, Byron, Schelley, Novalis, Chamisso, E.T.A.

Hoffman, Alfred de Vigny, Alfred de Musset, Goethe, Schiller, Chateaumbriand, Leopardi,

Lamartin, Victor Hugo, Petöffi, Eminescu ş.a.”8

Pe de altă parte Kant asociază în Critica puterii de judecată, sublimul cu facultatea

rațională universală, atribuindu-l mai ales naturii. In acest caz sublimul devine superior

frumosului. Sublimul devine pentru Kant maximum de perfecțiune. El distinge între sublimul

matematic şi sublimul dinamic, al naturii. Primul cel matematic, al mărimii, este definit ca mare

în mod absolut, „ceva în comparaţie cu care orice altceva pare mic; Kant defineşte sublimul

dinamic, al naturii, astfel: natura, considerată în judecata estetică ca o forţă, care nu are nici o

putere asupra noastră, este dinamic - sublimă. În acelaşi timp, la Kant, sublimul este şi un

semnalizator al eticului - patronat de libertate.”9

„Măreția și grandoarea naturii devine o calitate exclusivă a conștiinței care a completat-o

cu entuziasm, condusă de rațiune.” 10

Sublimul este însă un produs omenesc. După Lipps, dintre

fenomenele sufletești, numai cele referitoare la voință pot să producă sentimentul de sublim, dar

această teorie este una eronată deoarece toate fenomenele sufletești pot să producă sublimul. O

altă accepțiune la fel de importantă este cea a lui Hegel, conform căreia sublimul reprezintă stare

limită a faptului simbolic. Simbolul devine astfel o existență exterioară intuiției, însă acesta

trebuie înțeles cu un sens mai larg și mai general.

7 Nicolai Hartmann, Estetica, Ed. Univers, Bucureşti, pp. 411-416 8 Ibidem, pp. 411-416 9 Immanuel Kant, Analitica Sublimului în Critica facultăţii de judecare, Cartea a doua, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, pp. 137-144 10 Mihail Ralea, op.cit., pp. 235-238

În epoca modernă, N. Hartmann, în Estetica sa, consideră sublimul ca fiind varianta

superioară a frumosului, el reprezentând concordanța dintre „obiectul măreț” și necesitățiile

sufletești ale ființei contemplatoare.

Hartmann îşi expune propria sa teorie despre cele şapte specii ale sublimului:

1. marele şi grandiosul;

2. gravul, solemnul, ceea ce ne depăşeşte;

3. conturatul, închegatul-în-sine, perfectul, tăcutul şi nemişcatul plin de mister;

4. ceea ce ne depăşeşte (în forţă şi putere);

5. uriaşul, enormul, înfricoşătorul;

6. emoţionantul şi zguduitorul;

7. tragicul.11

Cele cinci trăsături esenţiale sesizabile în sublimul estetic din perspective filosofice sunt:

1. desprinderea sublimului de transcendent şi de absolut, de Dumnezeu şi de orice supoziţie

metafizic particulară; afirmativ: integrarea sublimului în ceea ce este imanent şi aproape, în ceea

ce ţine de natură şi de om (aceasta împotriva romantismului);

2. desprinderea sublimului de cantitativ: nu fiindcă el n-ar putea fi şi cantitativ, ci fiindcă, în

enorma majoritate a formelor în care el apare, este vorba de o superioritate de alt fel, ba chiar de

o ,,măreţie” de alt fel;

3. desprinderea lui de apăsător. Poate există şi ceva împovărător în sublim, ceva înfricoşător şi

catastrofal, dar aceasta nu constituie esenţa lui. O înălţare directă, prin intuirea a ceva superior,

este momentul primar în sublim;

4. excluderea momentului non-valorii ca fundament (a ceea ce e ,,inadecvat”, ,,necorespunzător

scopului” etc.), ca şi a neplăcerii care îi corespunde în răspunsul valoric al subiectului. În loc de

fundare pe o asemenea non-valoare dobândim fundarea pe o valoare. Valoarea aceasta nu este

nevoie să se găsească în subiect. Ea se află de obicei tocmai în obiect, şi anume ca valoare

proprie a lui, în măsura în care el este resimţit drept ceea ce este absolut mare şi superior;

5. în locul nepotrivirii şi inadecvării intervine o potrivire clară ce se găseşte de la început în fiinţa

omenească, între superioritatea obiectului şi o nevoie sufletească a inimii omeneşti.

Propria definiţie este în felul următor: sublimul este ,,acea apariţie a unui plan nesensibil

de fund, în planul sensibil real din faţă al obiectului, care vine în întâmpinarea nevoii omului de

măreţie, şi biruieşte fără efort obstacolele care îi stau în faţă.”12

11 Nicolai Hartmann, op. cit., p. 413 12 Ibidem, p. 415

„În orizontul artei, configurațiile sublimului apar ca sentimente, aspirații și virtuți

ideale. Operele de artă care întrupează ideea aspiratiei spre infinit, absolut, sunt narate ca

însemnele sublimului, emblematice pentru condiția umană.”13

Arta este o formă esențială a activității umane și a conțtiinței sociale, capabilă să

comunice o expresie umană specifică, extrasă din realitate. Emoția artistică are un caracter

complex, ea incluzând senzorialul, afectivitatea și inteligența. Creația și receptarea artei au fost

integrate în ansamblul vieții sociale, fiind determinate de societate. Arta a avut întodeauna o

autonomie față de relațiile economice și sociale. Rădăcinile artei stau tocmai în nevoia omului de

a comunica, de a exprima realitatea și pe sine.

În prelegeri de estetică, Hegel, divizează sistemul diferitelor arte în următorul mod:

„În primul rând avem arhitectura ca început bazat pe însăși natura lucrueilor. Ea este

începutul artei, fiindcă în general arta la începutul ei n-a găsit pentru reprezentarea conținutului

său spiritual nici materialul adecvat și nici formele corespunzătoare și din această cauză trebuie

să se mulțumească cu simpla căutare a adevăratei conformități. A doua artă este sculptura. Ea are

ca principiu și conținut individualitatea spirituală ca ideal clasic, încât interiorul și spiritul își află

expresia în apariția corporală imanentă spiritului, pe care arta trebuie să o înfățișeze aici în formă

de existență artistică reală.

În al treilea rând, artele chemate să dea formă interiorității subiectivului. Prima este

pictura, întrucît ea convertește cu totul însăși figura exterioară în expresie a interiorului, care

înfățișează acum înăuntrul lumii înconjurătoare nu numai modul ideal de a fi închis în sine al

absolutului, ci înfățișează intuiției noastre și ca subiectiv în sine însuși, în existența lui spirituală,

cu voința, sentimentele, acțiunile lui în activitatea și raportarea lui la altceva și, din această

cauză cu suferințele, durerile și moartea lui, prins în întregul circuit al pasiunilor și al

satisfacțiilor. Contrarul picturii îl formează muzica. Elementul propriu al ei este interiorul ca

atare, sentimentul pentru sine, lipsit de formă, sentiment ce nu e capabil să se releveze în exterior

și în realitatea acestuia, ci se poate releva numai într-o formă de exteriorizare care dispare repede

în exteriorizarea sa și se suprimă pe sine însăși. Ultima componentă este arta vorbirii, poezia în

general, arta adevărată, absolută a spiritului și a exteriorizării lui ca spirit. Fiindcă tot ce concepe

conștiința și-i dă formă spirituală în propriul ei interior numai vorbirea este în stare să-l

recepteze, să-l exprime și să-l înfățișeze reprezentării noastre. Din această cauză, poezia este, în

ceea ce privește conținutul, arta cea mai bogată, cea mai puțin limitată (...). Aceste cinci arte

formează sistemul în sine însuși determinat și organic structurat al artei cu adevărat reale. În

afară de acestea mai există și alte arte neperfecte, ca dansul etc.”14

13 Iulian Boldea, op. cit., p. 87 14 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de estetică, Traducere de D. D. Roșca, vol II, Ed. Academiei

Republicii Socialiste România, București, pp. 18-22

De-a lungul timpului, arta a fost înfățișată din două perspective: imitație (reprezentare

veridică a realității) și creația artistică (mijloc de eliberare a unei pasiuni). „Arta își atinge scopul

prin imitația naturii, îndeplinind condițiile în care plăcerea devine posibilă în realitate și

combinând după un plan inteligent elementele împrăștiate ale naturii, pentru a realiza ca scop

principal ceea ce pentru natură nu constituia decât un scop lăuntric.15

Astfel arta tragică, spre

exemplu, va trebui să imite natura în acele acțiuni care sunt capabile să trezească mai cu seamă

afectul compasiunii. După Vianu „omul care se pregătește pentru întâlnirile artei trebuie să

opereze în sine acel katharsis, purgare a pasiunilor, care nu este numai un efect al artei, dar și o

condiție a ei. În volumul Scrieri I, Mihail Ralea precizează că arta e triumful mijlocului și

neglijarea scopului. E o operație cu finalitate întoarsă, în care scopul devine mijloc.” 16

Ca activitate umană și formă a conștiinței societății, arta e un fenomen de reflectare și

redare într-o măsură cât mai veridică a realității. Astfel survine întrebarea: e arta eternă?

Răspunsul îl dă la fel de precis G. Călinescu în Pagini de estetică: „Nimic nu este etern în

univers, afară de universul însuși. Totul se preface, totul moare, nimic nu rămâne identic cu sine.

Nu e vorba de eternitate, ci de permanență în limitele relative ale umanității. Spre deosebire de

celelalte forme ale conștiinței secundare, în artă reflectarea are un puternic caracter creator.

spiritul nostru creator nu vrea sa construiasca fara incredere – fie si iluzorie – in temeinicia

lucrului său, după cum spiritul nostru critic nu poate să judece după principii.”17

Cele două funcții importante ale artei sunt: social-educativă și cognitivă. Creația artistică

e o modalitate de meditație asupra lumii. Prin structurile expresive ale limbajului său specific,

arta reprezintă una din formele fundamentale de comunicare între oameni, iar adevărul artistic

convinge, educă, formează.

Arta s-a născut într-un proces istoric îndelungat, care situează ființa umană deasupra

condiției sale. Psihanaliști, esteticieni, teoreticieni au ajuns la concluzia că arta s-a născut din

sentimentul iubirii, din ludicitate. O formă de cunoaștere în care se reflectă atât viața individuală

cât și aceea colectivă. Arta trebuie să aibe o tendință pozitivă, socială, în cadrul operei de artă,

trebuie să primeze valoarea ei estetică, educativă. Arta se exprimă prin imagine, astfel rezultă

imaginea artistică.”Nu e posibil să descifrezi opera de artă și conținutul uman cu care a încărcat-

o artistul decât dacă se descoperă lectura complexă pe care o oferă orice imagine.”18

afirma

esteticianul francez Rene Huyghe. Deși operează cu imagini concrete, arta implică în mod

necesar abstracția. Imaginea artistică e, în acelaș timp, expresia rezultatului a ceea ce se produce

între individual și general.

15 Friedrich Schiller, op. cit., p. 45 16 Iulian Boldea, op. cit., p. 109 17 G. Călinescu, Pagini de estetică, Antologie, prefață, note și bibliografie de Doina Rodina Hanu, Ed. Albatros,

București, p. 98 18 Iulian Boldea, op. cit., p. 118

„Opera de artă trebuie să pară ieșită din mîna omului, iar nu din mașină, și o greșeală e

uneori un accident fericit (...). Opera artistică este rezultatul luptei între rațiunea umană și natură,

dintre premeditație și spontaneitate, și această luptă trebuie să se vadă.”19

Astfel se conturează o

nouă idee despre natură. În viziunea lui Sartre: „Natura nu e niciodată frumoasă, dar noi putem

introduce frumusețea în ea în măsura în care o privim ca pe o operă de artă.”20

„Imaginile artistice, întruchipare a gîndirii artistice, au trăsături comune cu toate

imaginile care oglindesc, într-un fel realitatea - și trăsături distinctive specifice (...). Artistul

receptează lumea obiectivă în forme subiective de un tip aparte. Forța deosebită a imaginilor

artistice stă în capacitatea lor generalizatoare și în tensiunea lor emoțională. Ideea artistică apare

ca rezultat al elaborării fanteziei creatoare și nu al generalizării prin abstractizare și se încheagă

deplin numai odată cu realizarea compoziției operei de artă.”21

Forma și fondul artistic formează o unitate indestructibilă, subliniată de Benedetto Croce

în Breviar de estetică: „În artă, conținutul și forma trebuie distinse, dar nu pot fi considerate

separat ca artistice, tocmai pentru ca artistică e doar relația dintre ele, adică unitatea lor, înțeleasă

ca o unitate abstractă și moartă, ci ca o unitate concretă și vie.”22

Despre formă amintește și

Picon citându-l pe Nietzsche în Scriitorul și umbra lui tocmai pentru a accentua poziția artistului

afirmând: „ești artist cu condiția să simți drept conținut, drept lucrul însuși ceea ce non-artiștii

numesc formă.”23

Întrebându-se ce este etern în artă, Vianu, considera: „forma ei, pentru că numai ea

răspunde unei condiții nezdruncinate. Multă vreme după ce o operă de artă a încetat să stârnească

interesul pasionat al timpului, jocul necesar al motivelor ei, unitatea ei internă, productivitatea

tendinței spirituale care a chemat-o la viață și se dezvoltă consecvent cu sine în toate detaliile

particulare ale plăsmuirii artistice, toate acestea pot fi oricând apercepute și alcătuiesc neîntrerupt

izvorul unei înclinări mai atenuate dar mai pure. Chiar o producție artistică foarte veche, exotică

sau primitivă, poate să ne delecteze astfel. Așadar, deoarece interesele eterogene din artă ne

vorbesc aici mai puțin, ceea ce este mai specific formal ne acaparează atenția mai ales.”24

19 G. Călinescu, op. cit,. p. 100 20 Ibidem, p. 100. Apud. Sartre, Imaginarul, p. 245 21 Ion Pascadi, op.cit., pp. 119-120 22 Iulian Boldea, op. cit., p. 123. Apud. Benedetto Croce, Estetica, EPL, București, 1963. 23 Gaetan Picon, Introducere la o estetică a literaturii, Scriitorul și umbra lui, în românește de Viorel Grecu, Prefață

de Mircea Martin, Ed. Univers, București, p. 123 24 Ion Pascadi, Estetica lui Tudor Vianu, Ed. Științifică, București, 104. Apud. T. Vianu, Arta și frumosul, pp. 23-24

Concluzii

Sublimul este apariţia a ceva covârşitor de mare sau proeminent, care nu poate fi dat

simţurilor, în planul sensibil din faţă al obiectului, în măsura în care acest ceva mare vine în

întâmpinarea nevoii sufleteşti de măreţie şi biruie fără efort obstacolele mărunt omeneşti care i se

opun.

Arta, produs al ființei umane, va tinde mereu să redea realitatea vie sau idealul ei

transcendent. Artistul, la rândul său trebuie să se lase condus de către opera sa, astfel el va ajunge

și la alte semnificații decât cele legate de valoarea artistică propriu-zisă.

Bibliografie

Boldea, Iulian, Estetică generală, Ed. Universitatea „Petru Maior”, Tg. Mureș, 2007

Călinescu,G., Pagini de estetică, Ed. Albatros, București, 1990

Hartmann, Nicolai, Estetica, Ed. Univers, Bucureşti, 1974

Hegel, Georg Wilhelm Friedrich, Prelegeri de estetică, vol II, Ed. Academiei Republicii

Socialiste România, București, 1966

Kant, Immanuel, Critica facultăţii de judecare, Cartea a doua, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1981

Pascadi, Ion, Estetică și umanism, Ed. Eminescu, București, 1979

Pascadi, Ion, Estetica lui Tudor Vianu, Ed. Științifică, București, 1968

Picon, Gaetan, Scriitorul și umbra lui, Ed. Univers, București, 1973

Ralea, Mihai, Prelegeri de estetică, Ed. Științifică, București, 1972

Schiller, Friedrich, Scrieri Estetice, Ed. Univers, București, 1981