CUPRINS

1. ADOLESCENȚA1.1. CARACTERIZAREA GENERALĂ A STADIULUI1.2. PARTICULARITĂȚI ANATOMO-FIZIOLOGICE ALE ADOLESCENȚEI1.3. EVOLUȚIA AFECTIVITĂȚII, MOTIVAȚIEI ȘI VOINȚEI ÎN ADOLESCENȚĂ2. PERSONALITATEA2.1. CONCEPTUL DE PERSONALITATE2.2. STRUCTURA PERSONALITĂȚII2.2.1. TEMPERAMENTUL2.2.2. CARACTERUL2.2.2.1. ATITUDINEA2.2.3. APTITUDINILE3. FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ FORMAREA PERSONALITĂȚII LA ADOLESCENȚI

1

1.1 Caracterizarea generală a stadiuluiUltima şi cea mai complexă etapă a dezvoltării copilului este adolscenţa, etapa conturării individualităţii şi a inceputului de stabilizare a personalităţii, care marchează incheierea copilăriei şi trecerea spre maturitate.Transformările fizice şi psihice care apar in această perioadă,schimbările in atitudini şi conduită precum si problemele ridicate părinţilor şi familiei fac dinadolescență cea mai sensibilă fază de evoluţie spre viaţa adultă.Incluzând indivizi a căror vârstă este cuprinsă între 14-19/20 ani, adolescenţa cuprinde douăsubperioade principale aflate una in succesiunea celeilalte:-preadolescenţa, cuprinzând copii intre 13/14-16 ani se caracterizează prin stabilizareamaturităţii biologice şi dobandirea unei individualităţi mai nuanţate;-adolescenţa propriu-zisă (sau „marea adolescenţă”), cuprinzând copii intre 16-19/20 ani şicaracterizată de fundamentarea principalelor trăsături de caracter şi satisfacerea intereselorprofesionale.În această perioadă copilul va simţi aşa numita „criză adolescentină”, „criză morală” sau„criză juvenilă” in raport cu particularităţile generale şi specifice ale comportamentului,personalităţii şi evoluţiei psihologice, de la cea mai fragedă vârstă a tânărului.Servind multă vreme ca explicaţie generală a oscilaţiei personalităţii intre normal şipatologic şi a tendinţelor de devianţă constantă a comportamentului, noţiunea de „criză” aadolescenţei se referă de fapt la trăsăturile psihologice contradictorii ale etapelor de dezvoltare apersonalităţii, care la unii adolescenţi se manifestă mai accentuat decat la alţii. Dar acestă crizănu este o stare a adolescenţei, ci expresia unei treceri de la psihologia copilului la aceea aadultului. Variind in funcţie de mediul social şi de condiţiile de viaţă ale adolescentului şi reflectând tensiunile adaptării sale la un nou statut social (cel de adult), criza adolescenţei aparede cele mai multe ori pe fondul unei instabilităţi a personalităţii şi al identificării negative aadolescentului cu normele şi valorile morale.1.2.Particularităţi anatomofiziologice ale adolescenţei

« Adolescența este etapa în care are loc o ultimă accelerare a dezvoltării biologicea organismului, ea fiind, în fapt, etapa consolidării somatice, a organizării echilibruluibiologic maturizat ».- P. Golu, E. Verza, M. Zlate, 1998. Ritmul creşterii se atenueazătreptat, organismul ieşind din faza dezvoltării sale ,,caricaturale”, specifică perioadeianterioare. Corpul câştigă în înălţime între 20 – 30 centimetri, iar în greutate câte 4 – 5kg anual. Are loc o creştere rapidă a scheletului, fapt care se va repercuta asupra stării desănătate şi de rezistență a organismului. Spre sfârşitul adolescenţei corpul dobândeşte proporţiile adulte, echilibrându–se. La 14 ani atinge 95% din talia adultă. Între 14 – 16 ani maturizarea biologică este intensa la băieţi, pentru ca între 16 si 18 ani să atingă talia matură. La băieţi se dezvolta şi o musculatură viguroasă, fapt care va facilita angrenarea lor în activitatea sportivă. Corpul fetelor capătă forma specifică feminină. Se conturează mai ales silueta proeminenta a bustului şi conformaţia specifică bazinului. Creşterea staturală a adolescentului este legată de maturizarea funcţiei de reproducere. Cercetărileau stabilit că tinerii cu maturizare sexuală precoce cresc mai devreme şi mai repede. Deşi sunt mult mai stabilizaţi sub raport biologic, adolescenţii rămân fragili, incapabili de un efort îndelungat, obosesc repede, apare pericolul surmenajului fizic. Proprie pentru această perioadă este nu doar stabilizarea ţinutei, ci şi expresia feței, a figurii, apar trăsături mai relaxate şi armonioase, privirea capătă expresivitate şi căldură. Persistă însă afecţiunile dermatologice care produc stări de iritare şi nervozitate. Continuă transformările intime în echilibrul hormonal general, se dezvoltă sexualitatea, are loc erotizarea ei, fetele au conduite feminine complexe, băieţii încep viaţa sexuală. Apar insomnii, pofta de mâncare este dezordonată și selectivă, adolescentul manifestă o oarecare agitaţie şi impulsivitate, extravaganţă, momentele de nelinişte alternând cu cele

2

de apatie.Unii autori sunt tentaţi să extragă comportamentul adolescentului direct sauindirect din modificările biologice, practic din dezvoltarea sexualităţii. Originea crizei care ar apărea în dezvoltarea personalităţii s–ar afla, după părerea lor, în conflictul subconştient care apare între noile potențe fiziologice şi interdicţiile morale, între faptul că adolescentul a dobândit un aparat genital gata de a fi folosit imediat, dar nu o poate face din cauza constrângerilor sociale şi educative. Neînţelegând noua situaţie, el găseşte în ea un motiv de revolta contra familiei sau societăţii. Alţi autori, chiar daca vorbesc de instalarea unei crize în dezvoltarea personalităţii adolescentului, o explică mult mai nuanţat, luând în considerare şi alţi factori care ar putea interveni (familiali,sociali, educaționali), în afara celor propriu-zis biologici, această poziție fiind mult mai apropiată de realitate.

1.3.Evoluţia afectivităţii, motivaţiei si voinţei in adolescenţă

Dacă dezvoltarea cognitivă a adolescenţilor este considerată ca remarcabilă,acelaşi lucru trebuie să-l afirmăm şi cu privire la afectivitate. Se pare că în acest plan se produc schimbări spectaculoase care i-au făcut pe mulţi cercetători să califice adolescența drept vârstă a ,,furtunilor și stresului”.Rezonanța afectivă amplă a tuturor felurilor de evenimente trăite de adolescențiface să se îmbogăţească şi să se divesifice toate felurile de procese afective. Intrând în relaţii mai profunde cu ambianța, având capacităţi mai mari de înţelegere, fiind mai conştienți de sine şi legând totul de eul propriu, adolescenţii trăiesc mai intens, mai profund emoţii şi sentimente chiar in acelaşi cadru familial sau şcolar.Mediul şcolar generează bucuria crescută a succesului ocazional de fel de fel deexamene, concursuri, competiţii. Insuccesul este trăit mai acut decât la celelalte stadii pentru că este mai puternic legat de perspectivele proprii. Sunt mai sensibili faţă de felul încare profesorii le evaluează cunoştinţele şi capacităţile. Realizează mai ușoreventualele erori pe care le fac profesorii in aprecierea prestaţiilor lor şcolare (constată cuuimire că un coleg a luat o nota mai mare ca el, când ştie bine că a copiat).Emoţii şi sentimente mai nuanţate sunt generate şi de relaţiile cu colegii : cum arfi de prietenie, admiraţie, încredere sau de dispreţ, ură, invidie.Față de profesorii cu care pot comunica uşor şi care le acordă încredere şiconsideraţie, au sentimente de stimă, preţuire, respect, dragoste, admiraţie, făcându-iadesea să aleagă un viitor profesional ca al acestora. Situaţiile familiale sunt generatoarede ample si profunde emoţii si sentimente. Adolescenţii trăiesc răscolitor evenimenteprecum decesul, divorţul, până la îmbolnăvire. Integrându-se în relaţii mai largi sociale şiculturale, adolescenţii manifestă emoţii si sentimente determinate de evenimentele care seproduc, mai apropiate sau mai depărtate de zona lui de viață.Toate felurile de emoţii și sentimente la care ne-am referit mai sus sunt trăite lacote înalte şi de aceea se vorbeşte de un entuziasm juvenil caracteristic. M. Debessevorbea de ,,vivacitate afectivă”, alţi autori subliniau tumultul afectiv, exaltareaemoţională a adolescenţilor care-i deosebesc foarte clar de adulţi. În adolescență separcurg faze noi în amplificarea şi consolidarea unor sentimente cristalizate în stadiileanterioare şi totodată se formează altele noi. Se subliniază că acum ,,creşteemoţionalitatea intelectuală și socială”-U. Schiopu, E. Verza, 1981, p. 200. Este vorba desentimente de colegialitate, de prietenie, de responsabilitate, de mândrie, demnitate dar șiorgoliu și îngâmfare.,,O menţiune specială trebuie să facem in legătură cu sentimentele ce apar în cadrul

3

relaţiilor dintre sexe. Se trăieşte sentimentul primei iubiri. Acesta este considerat deadolescentul însuşi ca unică si irepetabilă , neîncercată de nimeni.”- R. M. Lerner, D. F.Hultsch, 1983, p.355.În zilele noastre cristalizarea acestui sentiment se petrece altfel, în condiţiileliberalizării moralei sexuale. Dar şi în aceste condiţii rămân câteva caracteristici care ovor deosebi de sentimentele de iubire din următoarele stadii.Spre deosebire de alte stadii în adolescenţă se înregistrează un ridicat grad deconştientizare a experienţei afective însoţit de tendinţa crescută de reexaminare, meditaţieși evaluare.În adolescenţă se atinge un nivel mai înalt de reglare a conduitelor emoţionale expresive.Adolescentul poate manipula voit expresivitatea sa emoţională, uşurându-șiadaptarea în diferite situaţii. Totuşi autoreglajele rămân limitate și ca și preadolescenţiinu-și pot reprima reacţiile de înroşire sau paloare când sunt emoţionaţi și nu vor să arateacest lucru.Se aprofundează structurarea componentelor morale din structura sentimentelor şiastfel se amplifică rolul acestora în orientarea relaţiilor şi preferinţelor adolescentului.Cu privire la structura generală a motivaţiei din adolescență sunt de reţinut mai alesurmătoarele aspecte:

- se manifestă foarte activ trebuinţele de autorealizare şi autoafrmare, astfeladolescentul caută tot felul de ocazii pentru a-și testa propriile posibilităţi. Dacă are

aptitudini pentru învăţare se implica puternic în activităţile şcolare, în concursuri şicompetiţii. Dacă îşi descoperă alte feluri de aptitudini şiînclinaţii, se înscrie în cluburi şi cercuri pentru a le cultiva şi pune in valoare.- pentru toţi se parcurge o nouă fază a ,,cristalizării interesului pentru viitoarea profesieşi pentru identificarea vocaţională”- H. Lehalle, 1988, p. 154. Mai către finaluladolescenței căutările în aceste direcţii se intensifică, se stabilizează ca direcţie şi sediversifică modul în care vor fi satisfăcute.- interesele cognitive formate în stadiul anterior devin mai profunde şi mai activepentru ceea ce se leagă de viitorul profesional, dar rămân şi deschideri mai largipentru celelalte domenii, adolescenţii fiind preocupaţi de cultura lor generală.Adolescența este vârsta unor interese intense pentru lectură care tind să fiesatisfăcute, la începutul stadiului, fără măsură, în sensul că citesc orice le cade în mână şirelativ dispersat ca tematică. Către sfârşitul adolescenței devin mai selectivi şi preferă nudoar literatura ci şi lucrări mai dificile cu caracter filosofic sau referitor la istoria culturiişi civilizaţiilor. Cei cu inclinaţie pentru literatură, selectează lucrări de beletristicăvaloroase, dar şi de critică literară. Sunt interesaţi de geneza operei literare, deoriginalitatea conţinutului şi stilului ei.Conştient de propriile transformări sufleteşti, adolescentul manifestă un interescrescut pentru viata psihică, pentru cunoaşterea de sine şi a celor din jur. Continuă să-şimanifeste interese pentru grupul informal, dar acestea se prezintă acum, mai ales, ca unansamblu de diade.În concluzie, adolescența este o perioadă foarte complexă în care se producmodificări importante pentru derularea etapelor următoare. Numită de unii autori ,,vârstade aur”, sau de alţii “vârsta contestaţiei, marginalităţii si subculturii”, adolescenţa rămâneun subiect privilegiat al controverselor psihopedagogilor, generator de opinii şi discuţiicontradictorii.

4

2. Personalitatea

2. 1. Conceptul de personalitateDeși termenii de ,,persoană” și ,,personalitate” sunt atât de utilizați în limbajul colocvial, incât aproape fiecare are sentimentul întrebuințării sale corecte, totuși utilizarea lui in termeni științifici ridică foarte multe probleme. Astfel, parafrazându-l pe P. Fraisse, s-ar putea spune că “istoria psihologiei se confundă (între anumite limite) cu istoria răspunsurilor la întrebarea ,,Ce este psihologia?”. Termenul de persoană reprezinta individul uman concret. Personalitatea, termen utilizat de psihologie, descrie modalitatea de ființare si funcționare ce caracterizează organismul psihofiziologic denumit persoana umană.

Încă din Antichitate, omul a fost identificat cu capacitatea acestuia de a fi purtătorul raționalității, de a dispune de liber-arbitru, de a-și produce mijloacele de trai prin folosirea uneltelor, de a fi ființă socială, de a fi capabil sa utilizeze simbolurile și limbajul, de a participa la istorie, de a produce valori si cultură și de a se orienta după valori. Astfel, ,,personalitatea desemnează subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială, purtător al funcțiilor epistemice (homo sapiens), comunicării (homo communicant), pragmatice (homo faber) și axiologice (homo valens).”-pag9 ,,Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic.” De asemenea, același autor consideră că personalitatea reprezintă ,,ceea ce o persoană este in mod real, indiferent de modul în care ceilalți îi percep calitățile sau de metodele prin care le studiem”.

Ca orice altă știință, psihologia personalității explică cum funcționează și se desfășoară aceasta, identificând unități tematice descriptive, folosind ca termeni: Eu, rol, atitudini, construcții, fiecare generând o anumită teorie a personalității. De exemplu, descrierea personalității în termeni de trăsături a condus la elaborarea teoriilor tipologice, iar descrierea ei in termeni de factori, la apariția teoriilor psihometrice, etc. Modelele explicativ-interpretative au apărut în funcție de gradul de apropiere si asemănare al teoriilor personalității, care la rândul lor au permis conturarea a patru perspective mai generale de abordare a personalității (atomistă, structurală, sistemică și psihosocială).

2.2. Structura personalității

Principalele componente ale personalității sunt considerate a fi: temperamentul (latura sa dinamico-energetică, având ca bază genetică constituția funcțională a sistemului nervos și cel endocrin); caracterul (latura orientativ-valorică, ca ansamblu de atitudini ale omului față de diferite categorii) și aptitudinile (latura operativ-funcțională, care se referă la mijloacele și structurile operaționale de acțiune a personalității, indicând nivelul de performanță al subiectului.

Toate aceste componente ale personalității nu sunt izolate, ci ele interacționează, îmbinându-se intr-o structură specifică și unică, caracteristică fiecărui individ.

2.2.1.Temperamentul

5

Puternic ancorat în individualitatea adolescenților, temperamentul este un subsistem al personalității, reprezentând latura sa dinamico-energetică. Referindu-ne strict la studiul personalității elevilor, cunoașterea și aprecierea corectă a acestora din perspectiva procesului de formare a personalității, este necesară identificarea și analiza temperamentului, adică trăsăturile și calitățile formale și a caracterului, adică trasaturile de conținut socio-morale și axiologice.Temperamentul desemnează un ansamblu de particularități și trăsături innăscute care sunt importante în procesul devenirii socio-morale a ființei umane. Foarte ușor de observat și identificat, încă de la primele manifestări ale individului uman, acesta reprezintă aspectul ereditar in organizarea internă a personalității, ,,adică biologicul exprimat în variabile bioconstituționale și bioenergetice.”-pag 15De-a lungul istoriei și evoluției științei au existat mai multe tipologii ale temperamentului, în care medici, filosofi și psihologi au căutat identificarea și clasificarea acestora.Astfel, repertoriul schemelor de clasificare poate fi împărțit după mai multe criterii: a)criterii mofologice sau bioconstituționale; b)criterii fiziologice și psihofiziologice; c)criterii psihologice; d) crierii clinice, etc.

a) Criterii morfologice sau bioconstituționale

Aparținând medicilor antichității Hippocrate și Galenus, prima clasificare a temperamentelor a rezistat cu unele îmbunătățiri, până în zilele noastre. Cu o explicație oarecum naivă, inspirată din filosofia vremii, aceștia intuiau determinismul endocrin al insușirilor temperamentale, precum si a ideii adoptate de filosofia modernă, ca macrocosmosul se reflectă în microcosmos.Astfel, după cum întreaga natură era compusă din patru elemente fundamentale: aer, pământ, foc și apă, aceștia au considerat că predominant în organism a uneia dintre cele patru ,,umori” (hormones), sânge flegmă, bila neagră și bila galbenă, determină cele patru tipuri clasice de temperament: coleric, sangvinic, flegmatic și melancolic.Colericul, determinat de bila galbenă, reprezintă focul cosmic și căldura verii. Fire emotivă, irascibilă, el este inegal în manifestări și își risipește energia. Stările afective se succed cu rapiditate, oscilând între entuziasm și decepție, cu tendința de exagerare în tot ceea ce face. Este o persoană foarte expresivă, ușor ,,de citit”, gândurile și emotiile i se succed rapid.Temperamentul sangvinic este ca primăvara si se caracterizează prin nestabilitate și violență. Este determinat de predominanța sangelui si reprezintă aerul. Este o fire activă, vioaie, veselă și optimistă ce se adaptează cu ușurință la orice situație.Flegmaticul, fiind determinat de spută (flegmă), reprezintă apa și umiditatea iernii. El este calm, liniștit și imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face. Este eficient cu precădere în activitățile de lungă durată, meticulous în tot ceea ce face. Fire închisă și puțin comunicativă, preferând activitățile individuale.Melancolicul este determinat de bila neagră și reprezintă pământul, respectiv toamna. La fel de lent și inexpresiv ca flegmaticul, însă lipsindu-i forța și vigoarea acestuia, el este emotive și sensibil, nerezistent la eforturi îndelungate.Abia între anii 1913-1926 medicul psihiatru german E. Kretschemer întreprinde o cercetare sistemică a temperamentelor, impreună cu o serie de lucrări speciale, bazate pe date empirice controlate și pe măsuri obiective riguroase. El a identificat corespondența între simptomatologia psihocomprtamentală și aspectul bioconstituțional extern al pacienților cu afecțiuni psihice.A rezultat formula temperamentală care a fost generalizată și asupra populațiilor normale.E. Kretschemer a diferențiat trei tipuri bioconstituționale bine individualizate (astenic, atletic și picnic) și cel de-al patrulea mai puțin bine individualizat (cel displstic).Tipul picnic se caracterizează prin: membre scurte, dezvoltare a segmentului abdominal, musculatură flască, sistem osos fragil.

6

Astenicul (sau leptosomul) se caracterizează prin constituție verticală cu memebre lungi, însă trunchiul mai puțin dezvoltat.Atleticul este reprezentat de constituție proporțională cu toracele și musculatura bine dezvoltate.

Aceste tipuri bio-constituționale se asociază cu două constituții psihice astfel: Ciclotimia- predispune la psihoze maniaco-depresive și spre o boală de circulație sangvină Schizotimia- predispune la boli psihice de tip schizoid.

Prin lucrarea ,,Tipologia și psihologia activității nervoase superioare”, I. P. Pavlov evidențiază rolul principal al creierului în reglarea raporturilor organism-mediu și în funcționarea sistemului endocrin. Acesta considera că cele trei caracteristici ale sistemului nervos sunt: forța (tipul puternic și tipul slab), mobilitatea (tipul mobil și inert) și echilibrul (tipul echilibrat și neechilibrat, acesta din urmă având și două subtipuri: neechilibrat-excitabil și neechilibrat inhibabil). Tabloul rezultat din combinarea celor trei insușiri naturale conduce la patru tipuri de activitate nervoasă superioară (a. n. s.), astfel:

2.2.2.Caracterul

7

Tipul a.n.s Caracteristici TemperamentulPuternic, echilibrat, mobil Valori ridicate ale celor trei

insușiriSangvinic

Puternic, echilibrat, inert Valori ridicate ale forței și echilibrului, volori scăzute ale mobilității

Flegmatic

Puternic, neechilibrat, excitabil

Valori ridicate ale forței și valori scăzute ale echilibrului, cu predominarea excitației asupra echilibrului

Coleric

Slab Valori scăzute ale forței și insuficientă individualizare a mobilității și echilibrului

Melancolic

Termenul grecesc ,,haracter”, utilizat inițial în greaca veche desemna un semn care se folosea pentru a separa două domenii. Apoi, utilizarea lui s-a extins, însemnând pecete sau marcă, iar cu referire la psihologia omului semnifică ,,modul de a fi și a se comporta în activitate și în relațiile cu ceilalți oameni”.

Tot aici, în psihologie, au apărut două curente care explică originea caracterului. Primul curent considera că în sfera noțiunii de caracter sunt incluse atât însușirile genotipice, determinate biologic, cât și pe cele fenotipice, ca urmare a influenței mediului asupra individului.

Cel de-al doilea curent vizează suprastructura socio-morală a personalitatii, însușirea sa de a fi ființă socială ireductibilă la temperament.

De asemenea, există două concepții referitoare la caracter, una lărgită și alta restrânsă. Prima, cuprinde elemente unite coerent de o structură fundamentală unitară, printr-un mecanism de selecție, apreciere și valorizare: concepția generală despre lume si viață a subiectului, sfera convingerilor și sentimentelor socio-morale, conținutul și scopurile activităților și aspirațiile și idealurile.-pag 34

A doua accpție, cea restrânsă, reprezintă un ansamblu unitar de atitudini care determină un mod relativ stabil de orientare și raportare a omului la semeni, societate si sine.

2.2.2.1 Atitudinea

Un loc aparte în structura personalității îl ocupă conceptul de atitudine. Potrivit dicționarului de psihologie Sillamy, el desemnează orientarea gândirii, dispozițiile profunde ale ființei umane, starea de spirit proprie oamenilor în fața anumitor valori. Fiind vorba despre un ansamblu de reacții peronale față de un obiect determinat: animal, persoană, idee sau lucru, subiectul le percepe ca făcând parte integrantă din personalitatea sa, ceea ce face ca atitudinile să fie foarte înrudite cu trăsăturile de caracter. Atitudinea este așadar, pozitia interioară stabilizatăa față de ,,ceva”o organizare selectivă, relative durabilă a tuturor componentelor psihice, care face legătura între dominanta psihică actuală și mulțimea situațiilor la care se raportează subiectul pe axa timpului psihologic (trecut, present, viitor).

a) În ce constă o atitudineb) Clasificarea atitudinilor

a) Cea mai veche accpție consideră că orice atitudine este formată din trei componente: cognitivă, afectivă și conativă. Componenta cognitivă cuprinde opiniile subiectului asupra obiectului atitudinii, raportul pe care subiectul îl percepe între obiect și valorile sale personale. Componenta afectivă este reprezentată de afectele, sentimentele, stările de dispoziție pe care le induce obiectul. Componenta conativă este reprezentată de dispoziția de a acționa în mod favorabil sau defavorabil față de obiect. Acest model tripartit constituie mai mult un cadru de gândire și nu un model susceptibil de a fi confirmat sau infirmat. Pentru a

8

demonstra validitatea acestui model sunt necesare măsurători independente ale fiecărei componente și stabilirea legăturilor dintre ele. Acest model tridimensional al atitudinii are o valoare euristică în domeniul educațional deoarece poate orienta, forma și schimba prin metode și tehnici ce vizează componentele cognitive, afective și comportamentale ale atitudinii-țintă, schimbarea atitudinilor reprezentând un câmp de cercetare privilegiat al psihologiei sociale.O altă concepție despre atitidine aparține lui A. H. Eagly și M. Fishbein. Ea constă în definirea atitudinii printr-o dispoziție în mod global favorabilă ori defavorabilă față de un obiect. În urma unor cercetari întreprinse de Wilson s-a demonstrat că subiectul posedă un ansamblu de elemente de cunoaștere sau de opinie care pot forma o atitudine. Atitudinea exprimată rezultă din activarea momentană doar a unei părți din baza de date care depind de anumiți factori de context, de unde rezultă că numeroase atitudini par instabile. Atitudinile solicitate in mod frecvent se stabilizează și pot constitui o reprezentare cognitivă la care subiectul poate accede in mod nemijlocit și care se întemeiază pe convingeri puternice.Schema unei atitudini:

9

Se disting: un segment orientativ direcțional și unul efectiv . La nivelul segmentului orientativ sunt identificate componenta cognitivă, informațională ce include cunoștințe, convingeri și componenta afectivă (dispoziții, emoții, sentimente, pasiuni), ce funcționează dinamizator, frenator, în strânsă legătură cu trebuințele, motivele, scopurile.

Segmentul efectiv presupune o componentă creativă, prin care se autoreglează subiectul.

b) Clasificarea atitudinilor

În structura caracterului,atitudinile pot fi clasificate după domeniul în care ele se manifestă, în:

10

Fluxul evenimentelor ce determină formarea și

Interpretare, evaluare, alegere

Orientare

Direcționare

Exteriorizare în opinie sau acțiune

Efecte

Sistemul întăririlor sociale

(aprobare, dezaprobare)

- atitudinea față de sine însuși, care reflectă caracteristicile imaginii de sine. În ea sunt incluse informații despre atitudinea față de Eul fizic, apoi cea rapotată la Eul psihic și cel social. Imaginea de sine este strâns legată de o altă latură a concepției despre sine- stima de sine. Acesta este apreciat ca fiind cea mai sintetică component a atitudinii față de sine și, implicit, a personalității. Respectul față de sine cuprinde conștientizarea punctelor tari cât și a celor slabe, importantă fiind mulțumirea de felul în care suntem.

- atitudinea față de societate (altruism, umanism, patriotism, atitudini politice, etc.)

- atitudinea față de muncă. Aceasta cuprinde un system de idei, concepții, convingeri, stări de spirit privitoare la valoarea sociala și individuală a muncii. Ea este astfel rezultatul simbiozei dintre social și individual ce se produce în cadrul personalității morale a fiecărui om. O asemenea optică poate fi extinsă și asupra analizei activității de învățare din școală. Prin analogie cu structura de ansamblu a muncii, și elkevul în procesul învățării se află într-o triplă ipostază: de subiect, instrument și beneficiar. Prin calitatea de subiect se presupune urmărirea unor scopuri și asumarea conștientă de obligații. Organizarea pedegogică a învățării impune ca acestea sa fie acceptate și asumate de către elevi. Numai înțelegând acest sens elevul se va angaja să învețe serios și să-și formeze o atitudine adecvată față de muncă și implicit față de școală.

2.2.3. Aptitudinile

Ca latură a sistemului personalității sub aspect adaptativ-instrumental concret, ea poate răspunde la întrebarea ,,ce poate și ce face efectiv un anumit individ în cadrul activității pe care o desfășoară?”. Răspunsul său are un dublu înțeles, cel cantitativ si relativ, cel calitativ.

Latura cantitativă se referă la volumul total al sarcinilor rezolvate și timpul necesar rezolvării lor.

Latura calitativă înseamnă gradul de dificultate și complexitate a sarcinii rezolvate, originalitatea și valoarea în sine a produsului final în domeniul dat, cât și procedeul folosit in realizarea lui.

Astfel, se poate afirma că ,,aptitudinea este o structură complexă, multidimensională, în care se integrează și se articulează diverse entități psihice, motorii și bio-constituționale, după o formulă și o schemă în același timp comună mai multor indivizi, dar totusi diferită de la un individ la altul, atât ca nivel de dezvoltare al componentelor de bază, cât și ca mod specific de interacțiune si articulare a lor.”

Schema structurală a unei aptitudini:

11

3. Factorii care influențează dezvoltarea personalității la adolescenți

Problema dezvoltării personalității este abordată de pedagogie cu scopul de a identifica cele mai eficace căi, metode, mijloace și procedee de stimulare a acesteia. Prin dezvoltare se înțelege încorporarea și constituirea de noi conduit și atitudini care permit adaptarea activă la cerințele mediului natural și socio-cultural. Dezvoltarea are un character ascendent, asemănător unei spirale, cu stagnări și reveniri continue. Ea este rezultatul interacțiunii factorilor externi și interni. Cei externi sunt constituiți din totalitatea acțiunilor și influențelor ce se exercită asupra dezvoltării și formării personalității umene, aceștia fiind mediul și educația. Încategoria factorilor interni sunt incluse patrimoniul nativtransmis prin gagenetic, efectele maturizării biologice și totalitatea achizițiilor realizate de-a mlungul ,,istoriei,, individuale a persoanei (aptitudini, interese, trăsături caracteriale, sentimente, opinii, aspirații, idealuri, etc.).

a) Factorii ereditari- premise ale dezvoltării psihice

,,Hereditatea este acea fracțiune a variației fenotipice, proprie unei populații, care poate fi pusă pe seama variației genotipului,, (Golu P, Invățare și dezvoltare, 1985, Editura Științtifică și Encicloicepedică, București, pag. 70 și 78).

Ideea de la care se pornește este aceea că nu se poate vorbi de ereditate psihică pură, particularitățile ereditare reprezentând un ansamblu de potențialități codificate sub forma unui program genetic. Toate fenomenele psihice încadrate în fenotip se formează de-a lungul vieții și activității individuale, în timp ce genotipul este intotdeauna ereditar, fenotipul este netransmisibil și individual. Astfel, toate fenomenele psihice sunt rezultatul interferenței factorilor ereditari cu influențele de mediu. Această interacțiune poate fi exprimată graphic cu ajutorul deschiderii a două unghiuri:

E M E M E M

12

Veriga informationala

Cunostinte, idei, intelegeri, interpretari, etc.

Veriga operatorie Ansamblul de operatori si conditii logice care se aplica elementelor informationale pentru realizarea modelului mental al produsului care se propune a fi obtinut

Veriga executorie Tot ceea ce individual angajeaza ca resurse efectorii

Veriga dinamogena si de autosustinere

Reprezentata de motivatia si afectivitatea individului

Veriga de reglare Secventa de selectare si orientare valorica, derivata din sistemul atitudinal propriu personalitatii

Secventa de coordonare,optimizare si (auto)perfectionare data de functia evaluativ-critica a propriei constiinte si de vointa.

Relația dintre ereditate (E) și mediu (M)

Deschizătura unghiului ,,E” reprezintă potențialitățile oferite de ereditate, iar deschizătura unghiului ,,M” redă evantaiul condițiilor de mediu. Distanța dintre punctele de intersecție a laturilor celor două unghiuri reprezintă dimensiunea rezultată grație interacțiunii celor doi factori (B. Zorgo, 1980).

b) Mediul, ca factor al dezvoltării umane este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interacționează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale. Din punct de vedere al conținutului, influențele mediului se impart în: mediu natural-geografic (climă, relief) și mediu social, indispensabil unei ontogeneze de tip uman. Influența pe care o exercită societatea asupra individului este colosală. Personalitatea este considerată de către unii un individ socializat.

c) Educația

În accepțiunea sac ea mai largă, ,,educația poate fi definită ca activitatea specializată, specific umană, care mijlocește și diversifică raportul dintre om și mediul său, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societății și a societății prin intermediul omului” (Faure, E., 1974). Astfel, educația joacă un rol esențial, fiind un factor de transformare a potențialului erditar, dar și ca mobilizator al condițiilor de mediu prin fixarea direcțiilor de dezvoltare psihică (de exemplu, curriculum-ul școlar stabilește clar obiectivele/finalitățile urmărite).

Este evident că dezvoltarea poate apărea doar dacă se menține un echilibru între ceea ce poate, vrea, știe individul și ceea ce i se oferă. În concluzie, influența educaței este dependentă de ceilalți factori.

13

14