STUDIU ISTORIC DE FUNDAMENTARE PRIVIND ZONE … · Fortificaţiile de la Săvârşin, Vărădia de...

Actualizare Plan Urbanistic General Municipiul Arad

STUDII DE FUNDAMENTARE - Studiu privind zonele construite protejate 1

STUDIU ISTORIC DE FUNDAMENTARE PRIVIND ZONE CONSTRUITE PROTEJATE CUPRINS:

1. NOTĂ METODICĂ GENERALĂ

1.1. OBIECTIV 1.2. TEMATICA STUDIULUI 1.3. METODA DE CERCETARE

2. ANALIZA EVOLUŢIEI TERITORIULUI STUDIAT

2.1. EVOLUŢIA TERITORIULUI JUDEŢULUI DE ASTĂZI 2.2. SCURT ISTORIC AL MUNICIPIULUI ARAD 2.3. PREZENŢE ARHEOLOGICE ÎN TERITORIUL ADMINISTRATIV 2.4. EVOLUŢIA STATUTULUI ADMINISTRATIV AL LOCALITĂŢII 2.5. LOCALITĂŢI DIN TERITORIUL ADMINISTRATIV AL MUNICIPIULUI ARAD 2.6. EVOLUŢIE SOCIO-DEMOGRAFICĂ ŞI OCUPAŢIONALĂ 2.7. EVOLUŢIA ECHIPĂRII EDILITARE 2.8. EVOLUŢIA TRAMEI STRADALE, A PARCELARULUI ŞI A FONDULUI

CONSTRUIT


3.1. CARACTERISTICI ALE ŢESUTULUI URBAN 3.2. TIPOLOGIA ŢESUTULUI URBAN 3.3. MONUMENTE ISTORICE CLASATE

4. DEFINIREA ŞI DELIMITAREA ZONELOR ISTORICE DE REFERINŢĂ

5. CONCLUZII

6. BIBLIOGRAFIE

7. ANEXE

PIESE DESENATE:

PLANŞA 1. MONUMENTE ISTORICE IN UAT ARAD

PLANŞA 2. ZONE PROTEJATE SI ANSAMBLURI VALOROASE

PLANŞA 3. STRUCTURA ŢESUTULUI URBAN



1. NOTĂ METODICĂ

1.1. OBIECTIV Obiectivul studiului este identificarea elementelor valoroase şi specifice ale fondului şi spaţiului construit din Municipiul Arad în scopul protejării şi valorificării sale în strategia de dezvoltare spaţială propusă prin PUG.

Studiul istoric de fundamentare a PUG urmăreşte:

- determinarea structurii teritoriului studiat ca rezultat al evolutiilor in timp, evidentiind tendintele generale de dezvoltare si elementele definitorii

- identificarea si delimitarea UTR-urilor (unitati urbane cu o morfologie coerenta) care compun teritoriul studiat, asa cum au rezultat ele din evolutia istorica a acestuia si identificarea regulilor lor de alcatuire

- identificarea valorilor de patrimoniu construit din teritoriul studiat si stabilirea si delimitarea zonelor istorice protejate, cu indicarea tipului si gradului de protectie.

1.2.TEMATICA STUDIULUI Studiul cuprinde o analiză istorică a teritoriului Municipiului Arad orientată spre evidenţierea elementelor relevante pentru stabilirea reglementărilor urbanistice şi a strategiei de dezvoltare spaţială.

De asemenea studiul cuprinde o analiză morfologică a zonelor construite în vederea definirii caracteristicilor specifice ale teritoriului studiat şi a valorificării acestuia pentru a constribui la conturarea unei imagini identitare generale.

Tematica studiului se înscrie în:

metodologia de elaborare aprobată prin Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 562/2003 pentru aprobarea Reglementării tehnice„ Metodologie de elaborare şi conţinutul- cadru al documentaţiilor de urbanism pentru zone construite protejate (PUZ)” adaptate la documentaţiile de tip PUG.

reglementarea „Conţinutul cadru al studiilor istorice de fundamentare a documentaţiilor de urbanism” elaborată de URBANPROIECT în 2002.

1.3. METODA DE CERCETARE Studiul a fost elaborat împreună cu un colectiv de specialişti de la Complexul Muzeal Arad care a asigurat baza cartografică şi fundamentarea istorică a analizelor întocmite. Studiul este fundamentat de asemenea, prin cercetare de teren şi o bază de date fotografice realizate de cele două colective.

Pentru analiza ţesutului urban şi a fondului construit au fost utilizate informaţiile cuprinse în PUZCP Arad aprobat prin HCL 201/17.07.2014. Întrucât această documentaţie analizează şi reglementează marea majoritate a fondului construit valoros din Arad, studiul de faţă s-a concentrat îndeosebi asupra monumentelor şi zonelor protejate dinafara zonei centrale protejate. Propunerile din PUZCP Arad aprobat prin HCL 201/17.07.2014, alături de prezentul studiu vor sta la baza propunerilor din PUG Arad actualizat.




2.1. EVOLUŢIA TERITORIULUI JUDEŢULUI DE ASTĂZI Deja în paleoliticul mijlociu (100.000 – 40.000 î.d.Hr.), omul de Neanderthal a fost prezent pe valea Crişului Alb (Gurahonţ) şi pe valea Mureşului (Conop, Cladova, Zăbrani). În neolitic (6.500 - 2.500 î.d.Hr.), comunităţi de agricultori şi păstori ocupau atât zona de câmpie cât şi cea intramontană. Înfloritoarea civilizaţie a epocii bronzului (2.000 – 1.200 î.d.Hr) este ilustrată de descoperiri arheologice din peste 50 de puncte, situate mai ales în zona de câmpie. Aşezarea de la Pecica – ”Şanţul Mare” a devenit eponimul uneia din cele mai bogate şi interesante culturi ale acestei perioade în care a fost modelată matricea civilizaţiei traco-dacice a primei vârste a fierului (1.200 – 400 î.d.Hr.). Emblematică pentru cea din urmă perioadă, este fortificaţia de pământ de la Sântana, una din cele mai mari (78 ha) din Europa acelor vremuri.

Marcată de influenţa celtică, una din principalele căi de penetrare ale acesteia în Transilvania fiind tocmai valea Mureşului (sec. IV î.d.Hr.), perioada civilizaţiei dacice (sec. V î.d.Hr. – II d.Hr.) este definită de un număr mare de aşezări, răsfirate pe întreg teritoriul judeţului. Fortificaţiile de la Săvârşin, Vărădia de Mureş, Cladova, Pecica (identificată ipotetic cu Ziridava, pomenită de Ptolemeu) Clit şi Berindia, centre ale unor uniuni de triburi, au ajuns sub stăpânirea regelui Burebista (82 – 44 î.d.Hr.), făcând ulterior parte din sistemul defensiv al lui Decebal (87 – 106), ultimul rege dac.

În vremea provinciei romane Dacia (106 – 271), valea Mureşului a fost străbătută de un drum militar şi comercial care lega Dacia de Pannonia. Comunităţile de daci şi sarmaţi din zona Mureşului inferior şi a Crişului Alb au fost incluse în sfera de influenţă a Imperiului care s-a făcut simţită şi după retragerea stăpânirii romane din stânga Dunării.

Referindu-se la o bătălie dintre goţi şi vandali, desfăşurată în jurul anului 335, în zona Mureşului inferior, istoricul Iordanes (mijlocul secolului VI) aminteşte hidronimele Marisos (Mureş) şi Miliare (Crişul Alb), ambele de sorginte dacică.

Incursiunile neamurilor germanice precum şi conflictele din sânul stăpânirii sarmatice au determinat mai multe intervenţii militare ale Imperiului în Banat, în prima jumătate a secolului IV. În acest context, sunt amintiţi şi “sclavii” sarmaţilor, numiţi limigantes care, după ce s-au aflat în conflict atât cu stăpânii lor cât şi cu Imperiul, au fost definitiv scoşi de pe scena istoriei de către Constantius al II-lea (359). Cercetarea arheologică şi istorică modernă i-a identificat pe limiganţi cu dacii aşezaţi în preajma sistemului de valuri de pământ care traversează Banatul şi Crişana de la sud la nord, delimitând Sarmatia de Gothia. Resturile acestui sistem defensiv s-au păstrat în zona arădeană pe aliniamentul Zăbrani – Sâmbăteni – Covăsânţ – Şiria. Hunii, instalaţi în Pannonia din jurul anului 420, au exercitat doar o dominaţie nominală asupra câmpiei din stânga Tisei. Din această perioadă (420 – 454), datează descoperirile roxolane şi alane la Arad-Gai precum şi cele ostrogote de la Nădlac. Însă, trebuie amintit faptul că, prin 448/449, Priscus din Panion, îndreptându-se spre curtea lui Attila, în calitate de ambasador al împăratului Theodosius al II-lea al Bizanţului, a întâlnit, în zona noastră, aşezări stabile ale unei populaţii romanice.

După înfrângerea hunilor, gepizii au intemeiat un centru de putere în interfluviul Tisa – Mureş – Criş, smuls de sub stăpânire sarmată. Urme arheologice gepide, datând din intervalul 472 – 568, au fost descoperite la Arad, Pecica, Ineu, Dorobanţi şi Socodor.

În anul 568, avarii, sprijiniţi de aliaţii lor franci şi longobarzi, i-au zdrobit pe gepizi, punând stăpânire pe Câmpia Tisei şi Câmpia de Vest de unde au controlat şi resursele



de sare din Transilvania. Descoperirile arheologice de la Şeitin, Felnac, Sânpetru German şi Arad, databile în perioada primului caganat avar (568 – 680), jalonează exact ”drumul sării” transilvane care urmează cursul Mureşului. Intervenţia lui Carol cel Mare (795) a pus capăt celui de-al doilea caganat avar care, între timp, dobândise şi o însemnată componentă slavă, prezentă şi în zona arădeană.

Aşezarea maghiarilor în Câmpia Pannonică a condiţionat accelerarea procesului de organizare politică şi militară a populaţiei din stânga Tisei, la cumpăna dintre secolele IX şi X. Astfel au apărut voievodate articulate pe cetăţi de refugiu, înconjurate cu şanţuri de apărare şi valuri de pământ precum cele descoperite la Cladova, Groşeni, Vladimirescu sau Zărand. Primele incursiuni maghiare în zona arădeană pot fi datate pe la mijlocul secolului X, ele soldându-se cu înfrângerea voievodatului condus de Glad. Din această perioadă datează mormintele maghiare descoperite la Şiclău, Şeitin, Arad-Ceala, Mâsca, Sâmpetru German, Pecica şi Nădlac. Subordonarea sistematică a teritoriului arădean de către regatul maghiar a început abia în primele decenii ale secolului XI, odată cu expediţia militară condusă de Chanadinus (1028) care l-a înfrânt pe voievodului Ahtum.

În expansiunea sa spre est, coroana maghiară s-a sprijinit atât pe forţa militară proprie cât şi pe ordine călugăreşti occidentale - cistercieni, franciscani, benedictini - care au întemeiat o serie de mănăstiri de-a lungul Mureşului (Ahtunmonustura, Eperjes, Bizere, Bulci, Geled, Hudusmonostura) dar şi în Câmpia Aradului (Pâncota, Dienesmonustura) care au prosperat de pe urma resurselor locale si a comerţului cu sarea transilvană, derulat pe cursul Mureşului. La Ahtunmonustura (9 km aval de Pecica), poate la Pâncota şi Bizere, călugării occidentali au preluat complexe ecleziastice mai vechi.

Cea mai timpurie atestare documentară a noilor structuri administrative, instaurate de regalitatea maghiară, datează din perioada 1080 – 1090, când este amintit “comitatul Orod, lângă fluviul Mureş”. Probabil că, în aceeaşi perioadă, a fost constituit şi comitatul Zarand care ”îmbrăca” valea Crişului Alb de la Giula şi până la Brad. Vechile structuri locale (cnezate, voievodate), de mică întindere, au fost tolerate.

Centrul ecleziastic şi comitatens Orod, localizat arheologic în raza comunei Vladimirescu/Glogovăţ, este pomenit în documente din 1131, iar în 1224 este consemnată inaugurarea impresionantei bazilici prepozitale şi capitulare în prezenţa reginei Yolantha de Courtenay. Pentru perioada 1229 – 1552, avem ştiinţă despre 632 de documente emise de către capitlu (transcrieri de donaţii, acte de înzălogire, testamente, acte de vânzare-cumpărare etc.).

Impactul invaziei tătare de la 1241 a determinat reconsiderarea sistemului defensiv şi în zona arădeană. Astfel, în a doua jumătate a sec. XIII au fost ridicate cetăţile de piatră la Şoimoş, Şiria şi Dezna. Acestea au fost lărgite şi întărite în vremea lui Ioan de Hunedoara când Lipova devenea unul din cele mai importante oraşe ale Transilvaniei.

Abia pacificată după evenimentele sângeroase legate de răscoala lui Gheorghe Doja (1514), zona arădeană a suferit un nou şoc, în 1551/1552, când trupele otomane conduse de Kasson Bey au cucerit valea Mureşului, întinzând stăpânirea Înaltei Porţi până la Ineu şi Lipova, organizate ca centre de sangeacuri, alături de Arad.

Victoriile lui Mihai Viteazul au întrerupt stăpânirea otomană din zonă pentru o relativ scurtă vreme. Turcii au reocupat mai întâi linia Mureşului până la Lipova, părţile Ineului rezistând, cu sprijinul principilor transilvăneni, până la 1658. Însă, după eşecul asediului otoman asupra Vienei (1683), trupele austriece au iniţiat o amplă şi sistematică ofensivă spre răsărit ajungând ca, între 1687 şi 1691, să cucerească şi părţile arădene la nord de Mureş. Pacea de la Karlowitz (1699) a fixat graniţa dintre stăpânirea



otomană şi cea habsburgică pe linia Mureşului. Banatul, inclusiv Lipova, au rămas sub dominaţia Porţii. În contextul organizării zonei de frontieră pe Mureş, Cancelaria aulică a înfiinţat unităţi grănicereşti încadrate, în principal, cu sârbi. Acestea şi-au demonstrat utilitatea şi în cazul respingerii curuţilor lui Francisc Rákoczi II care au reuşit, totuşi, să provoace distrugeri importante pe valea Mureşului, inclusiv la Arad (1707). Pe de altă parte, prezenţa grănicerilor a generat numeroase tensiuni sociale, religioase şi politice, atât în raporturile cu nobilimea locală, care dorea să-i asimileze iobagilor, cât şi cu autorităţile habsburgice care se străduiau să-i atragă în sfera catolicismului.

În urma campaniei victorioase a lui Eugeniu de Savoya, pacea de la Passarowitz (1718) a pecetluit instaurarea stăpânirii habsburgice şi în Banat (inclusiv Lipova). Prin aceasta, organizarea grănicerească din zona Mureşului a devenit caducă. Vechile tensiuni, legate de prezenţa grănicerilor, nerezolvate în precedentele trei decenii şi jumătate, au izbucnit în 1735, odată cu răscoala iniţiată de Pero Seghedinaţ, comandantul grănicerilor din Pecica. După înfrângerea răsculaţilor (9 mai 1735, lângă Pădureni), autorităţile austriece au început să elaboreze măsuri concrete pentru desfiinţarea regimului confiniar.

Din punct de vedere administrativ, zona Aradului a urmat o evoluţie complicată. După instaurarea stăpânirii habsburgice, comitatele Arad şi Zarand au fost incluse în Ungaria. În 1732, aproape întreg comitatul Arad a fost donat ducelui Rinaldo de Modena. După opt ani, acesta a fost disgraţiat, comitatul fiind preluat de către domeniul de stat (erarial). Centrul acestuia a fost Aradul care, cu această ocazie, a dobândit rangul de oraş cameral privilegiat (1740). Odată cu organizarea noului comitat nobiliar al Aradului, în anul 1741, s-a trecut şi la desfiinţarea regimului confiniar care cuprindea 24 de localităţi şi peste 9000 de oameni. Pe parcursul următoarelor două decenii, o bună parte dintre foştii grăniceri au plecat în Rusia.

Curtea de la Viena a implantat, în trei etape, colonişti germani în Banat şi în zona podgoriei arădene. În vremea domniei Mariei Tereza (1740 – 1780), comitatul Arad a fost încadrat, din toate punctele de vedere, Imperiului habsburgic. Aradul, ca centru al comitatului, a devenit unul din înfloritoarele oraşe ale Imperiului. Între 1763 şi 1783, aici a fost construită o nouă cetate (la un moment dat a existat şi un proiect de mutare a oraşului în zona Zimandului pentru a crea spaţiu de manevră trupelor din cetate). Impetuoasa dezvoltare a Aradului îi aduce acordarea rangului de oraş liber regesc în 1834. Revoluţia europeană de la 1848 a adus părţile arădene din nou în prim-planul istoriei. Românii au participat la adunările de la Blaj şi s-au înrolat în armata condusă de Avram Iancu (mai ales cei din valea superioară a Crişului). De partea cealaltă, armata republicană maghiară a reuşit să ocupe cetatea Aradului în vara anului 1849 dar, în urma înfrângerii suferite în faţa trupelor aliate austro-ruse, a fost nevoită să capituleze la Şiria (23 august 1849). În cetatea Aradului, reocupată de trupele habsburgice, au fost încarceraţi peste 500 de ofiţeri ai armatei revoluţionare, în frunte cu 16 generali, dintre care 13 au fost executaţi lângă zidurile exterioare ale cazematelor (6 octombrie 1849).

Legislaţia reformatoare de după 1850 a creat cadrul trecerii de la producţia meşteşugărească la cea industrială. Această transformare a vizat, în primul rând, oraşul Arad, unde industria de prelucrare a resurselor agricole locale a luat un avânt deosebit: moara şi distileria fraţilor Neuman (1851), fabrica de mobilă L. Lengyel (1891) şi Fabrica de Textile Arad (1909) etc. În 1892 a fost înfiinţată fabrica de vagoane care, începând cu 1909, a produs şi automobile. Impetuoasa dezvoltare industrială a determinat un semnificativ spor demografic în mediul urban, Aradul ajungând să fie cel mai mare oraş din Transilvania (61.000 locuitori în 1910). În ciuda accentuatei dezvoltări industriale, comitatul Arad a rămas din punct de vedere economic o zonă



preponderent agrară, la cumpăna dintre veacuri, 80% din populaţie fiind constituită din agricultori.

În anul 1871 Aradul devine municipiu, moment în care administraţia civilă se separă de justiţie.

În anii primului război mondial, mişcarea naţională a românilor din Imperiu s-a intensificat. Astfel, la 2 noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central, cu sediul la Arad, a preluat de facto conducerea Transilvaniei, oamenii politici arădeni Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş şi Ioan Suciu pregătind “Adunarea Naţională” de la Alba Iulia (1 decembrie 1918) care avea să adopte Proiectul de Rezoluţie în virtutea căreia Transilvania se unea cu România.

După instaurarea noii administraţii (10 iulie 1919), părţile arădene se regăsesc în fruntea economiei româneşti. Muncipiul a concentrat, în continuare, cel mai mare număr de întreprinderi din judeţ: 58 în 1919 şi 110 în 1937. La întreprinderile fondate înainte de unire, s-au adăugat altele noi, în domeniile chimic şi electrotehnic. Tradiţiile comerciale au fost continuate şi amplificate, mai ales prin implicarea masivă a capitalului străin. Dezvoltarea agriculturii a fost mai puţin spectaculoasă, încetineala şi ezitările în aplicarea reformei agrare precum şi efectele crizei economice din 1929 – 1933 contribuind decisiv la această stare de fapt. În 1937 Aradul era cel mai puternic centru economic din Transilvania şi al patrulea din România.

Anii celui de al doilea război mondial au adus zona arădeană din nou în avanscena istoriei, odată cu eroica rezistenţă a elevilor şcolii de subofiţeri de la Radna în faţa trupelor hitleriste (septembrie 1944). Trecerea trupelor ruseşti peste teritoriul judeţului şi, mai apoi, instaurarea regimului comunist au marcat profund, adesea tragic, destinele arădenilor.

După acapararea întregii puteri politice, în urma abdicării regelui Mihai I (30 decembrie 1947), autorităţiile comuniste au restructurat întreaga societate după modelul sovietic: au fost etatizate întreprinderile şi instituţiile bancare (11 iunie 1948), s-a trecut la economia planificată (1 iulie 1948), la un nou sistem de învăţământ (3 august 1948) şi la cooperativizarea agriculturii (martie 1949).

Demersurile noului regim au afectat în egală măsură mediul rural şi cel urban, ele vizând, în primul rând, crearea şi fidelizarea unei mase de manevră aservite. Concomitent cu eliminarea vechilor elite şi lichidarea bazei materiale a clasei de mijloc, au fost încurajate plecarea tineretului rural spre centrele urbane şi admigrarea de populaţie dinspre zonele mai sărace ale ţării spre Arad.

Pornind de la integrarea intreprinderilor existente în sistemul centralizat al economiei planificate, regimul a creat şi noi unităţi de producţie în municipiu: întreprinderile de strunguri (1949), de păpuşi (1959), confecţii (1959), ceasuri (1961) etc. Cea mai însemnată investiţie în domeniul industrial a constituit-o însă Combinatul Chimic ridicat, începând din 1971, în hotarul comunei suburbane Vladimirescu. Extinderea activităţilor industriale înspre oraşele mai mici din judeţ, în principal prin crearea unor secţii satelit ale întreprinderilor din municipiu, a produs rezultate economice derizorii, cu excepţia fabricii de tricotaje din Ineu şi a celei de mobilă din Pâncota.

În esenţă, infrastructura judeţului, aşa cum arată ea astăzi, a fost construită în două etape mari, consumate în a doua jumătate a secolului XIX şi în anii regimului comunist. În prima etapă, a fost realizată trama de cale ferată, pornind cu magistrala vest – est (Viena – Budapesta – Arad, 1858) la care s-au adăugat cea nord – sud (Arad – Oradea, 1888) şi ramificaţiile intrajudeţene.



2.2. SCURT ISTORIC AL MUNICIPIULUI ARAD Municipiul Arad de astăzi şi-a definit în timp identitatea condiţionat în primul rând de situarea geografică, respectiv situarea pe cursul inferior al Mureşului care l-a situat între două entităţi geografice şi istorice Banatul şi Crişana. Evenimentele istorice care i-au marcat evoluţia sunt prezentate în continuare într-o succesiune cronologică.

Preistoria şi antichitatea Cele mai vechi urme ale prezenţei omeneşti pe teritoriul Municipiului Arad sunt databile în urmă cu 40.000 ani şi sunt reprezentate de aşezări care aparţin civilizaţiei pre-indo-europene. Prima aşezare stabilă a luat fiinţă abia pe la sfârşitul mileniului V î.d.Hr. Pe parcursul mileniului IV î.d.Hr., locuirea s-a extins şi pe malul sudic al Râului Mureş.

În a doua jumătate a mileniului III î.d.Hr., ambele maluri ale Mureşului precum şi grindurile au fost populate de sate prospere, exponente ale civilizaţiei indo-europene a epocii bronzului. În jurul anului 1000 î.d.Hr., evenimente violente, ale căror mărturii au fost surprinse arheologic în vatra oraşului (locuinţe incendiate, depozitul de bronzuri de la “Astoria”), au pus capăt acestei locuiri.

Pe parcursul primei jumătăţi a mileniului I î.d.Hr., pe ambele maluri ale Mureşului se înfiripă aşezări ale dacilor. În secolul VI î.d.Hr., alături de aceştia s-a stabilit un grup de sciţi care ulterior a fost asimilat de către autohtoni.

Valea Mureşului a fost una din căile de pătrundere a celţilor spre Transilvania. La cumpăna dintre veacurile IV şi III î.d.Hr., comunităţi celtice s-au stabilit în preajma aşezărilor dacice din zonă. Din această perioada datează o necropola celtică birituală, descoperită la marginea de vest a cartierului Aradul Nou.

Aşezarea dacică, situată la limita de sud a actualului cartier Micălaca, a fost distrusă de trupele romane în 101–102. O cărămidă cu ştampila legiunii a IV-a Flavia Felix, descoperită în Aradul Nou, poate indica prezenţa aici, a unei fortificaţii romane datând din vremea împăratului Traian.

Pe parcursul secolelor II–IV, pe teritoriul actualului oraş au existat mai multe aşezări ale dacilor şi sarmaţilor care întreţineau intense relaţii comerciale cu lumea romană. În vremea crizei, care a afectat Imperiul pe la jumătatea secolului III, unii locuitori ai provinciei au emigrat spre barbaricum întemeind, între altele, şi aşezările de olari de la Ceala, Horea şi Vladimirescu – “Pădurea vrăbiilor”. Chiar şi după abandonarea provinciei Dacia, comunităţile din zona Aradului au păstrat legătura cu romanitatea, în ciuda valurilor de goţi, huni, gepizi şi avari care au trecut prin aceste locuri, stăpânindu-le vremelnic. De la finele secolului VI datează primele urme ale prezenţei slave în zonă.

Aşezările din a doua jumătate a mileniului I s-au grupat pe malul nordic al Mureşului. Doar aşezarea de la Vladimirescu – “Schanzen”, datată în secolele VIII–IX, a fost cercetată arheologic.

Perioada secolelor X- XVI În secolul al X-lea, Aradul este situat în aria etnogenezei româneşti fiind inclus în voievodatului condus de Glad. Această perioadă este marcată de expansiunea maghiarilor spre Transilvania, Valea Mureşului fiind una din căile de penetraţie spre zona intracarpatică. Această etapă istorică este documentată arheologic de mormântul unui călăreţ ungur, descoperit la Ceala.



Populaţia românească din zona Aradului a răspuns atacurilor folosindu-se de condiţiile naturale oferite de zonele mlăştinoase şi împădurite ale Văii Mureşului, dar şi de o fortificaţie de pământ ridicată la Vladimirescu – “Schanzen”. Fortificaţia a rezistat până pe la jumătatea secolului X. Ulterior, fortificaţia a fost refăcută, la ordinele voievodului Ahtum, dar a fost definitiv distrusă în 1028. După această dată, arealul cetăţii a fost transformat în cimitir, aşezarea pandantă dezvoltându-se în imediata vecinătate. Descoperiri arheologice fortuite atestă existenţa unor aşezări databile în aceeaşi perioadă şi pe actuala vatră a oraşului.

Din 1080 – 1090, datează prima atestare documentară a toponimului ”Orod”. Din vechiul centru ecleziastic şi comitatens s-au mai păstrat până astăzi doar ruinele bisericii din satul Vladimirescu, indicând locul unde se afla veterum Orod (vechiul Arad). Începând cu secolul al XV-lea, Aradul apare în documente ca civitas sau oppidum. Unii istorici sunt de părere că între Aradul localizat în vatra actualului municipiu, şi vechiul Orod, situat în Vladimirescu, nu există nici o legătură şi că ar fi vorba de două aşezări complet diferite. Alţi istorici presupun că vechiul Orod a fost mutat în perimetrul actualului municipiu, în zona cartierului Drăgăşani, în perioada secolului XVI.

Mai târziu, Cronica pictată de la Viena (lat. Chronicon pictum vindobonense), ilustrare a Ungariei medievale din secolul XIV, menţionează şi ea existenţa oraşului. Un alt moment care marchează istoria Aradului este răscoala condusă de Gheorghe Doja din anul 1514. Zonă de câmpie, cu mulţi iobagi, răscoala a avut amplă susţinere populară. Răsculaţii, înfrânţi au fost crunt pedepsiţi.

In urma bătăliei de la Mohács (29 august 1526) armata Regatului Ungariei, condusă de arhiepiscopul Pál Tomori ș i de regele Ludovic al II-lea au fost învinse de oastea Imperiului Otoman, condusă de sultanul Suleiman Magnificul. Urmarea imediată a fost schimbarea suveranului maghiar, Ioan Zapolya, fiind numit rege al Ungariei, teritoriu din care făcea parte şi Aradul.

Urmează o perioadă cu multe schimbări administrative. În anul 1541, în timp ce Buda a căzut sub ocupaţie otomană, Aradul a trecut în stăpânirea Principatului Autonom al Transilvaniei. Dar în 1552, trupele otomane au cucerit oraşul, provocând mari distrugeri. Teritoriul fostului comitat a fost organizat în trei sangeacuri, din care cel al Aradului cuprindea oraşul şi 113 sate. Din această perioadă datează prima cetate a Aradului, construită de turci între anii 1553 şi 1555. Situată pe malul drept al Mureşului cetatea are o formă patrulateră şi este construită din zidărie de cărămidă. Conscripţiile din 1567 şi 1579, realizate din ordinul sultanului, consemnează pentru Arad şi localităţile învecinate un număr de 297 de familii care se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor.

În 1595, trupe transilvănene au eliberat valea inferioară a Mureşului, reintegrând şi Aradul în Principatul Transilvaniei. În urma victoriei de la Şelimbăr (1599), zona arădeană a intrat sub autoritatea lui Mihai Viteazul pentru ca, după moartea acestuia (1601), să ajungă sub stăpânirea lui Gh. Basta, iar mai apoi a lui Gabriel Bethlen. Acesta din urmă a retrocedat turcilor cetăţile de pe Mureş. Astfel Aradul reintră în stăpânirea Porţii Otomane în 1616, până în 1687.

Instaurarea dominaţiei habsburgice Sfârşitul stăpânirii otomane reprezintă instaurarea dominaţiei habsburgice, perioadă care a marcat semnificativ evoluţia oraşului. După eşecul asediului otoman asupra Vienei (1683), trupele imperiale au desfăşurat o amplă ofensivă spre răsărit. La începutul lunii decembrie 1687, sub conducerea generalului Mercy, austriecii încep asediul sistematic al oraşului Arad, apărat de circa 1500 spahii şi de 500 de ieniceri. Noile forţe otomane



sosite dinspre Timişoara sunt nimicite de austrieci lângă podul Mureşului. Populaţia oraşului se răscoală, omorând o parte din turcii din oraş şi capturând întreaga garnizoană. La sfârşitul lunii decembrie, paşa din Ineu, ajutat de curuţii lui Emeric Thököly, recuceresc Aradul, luând măsuri pentru refacerea fortăreţelor.

Comandamentul suprem austriac hotărăşte atacarea liniei Mureşului cu forţe puternice, conduse de generalii Veterani, Stahremberg şi Piccolomini; în sprijinul lor, au fost aduse trupe de 5000 de sârbi voluntari.

În 1689, Eugeniu de Savoya finalizează planurile pentru rezidirea vechii cetăţi turceşti. Lucrările de construcţie au fost conduse de Georg Haruckern. Stabilirea armatei austriece în oraş a atras primii meşteşugari şi negustori germani.

In 1690 proclamaţia leopoldină găseşte ecou mai ales în rândul clerului sârbesc, condus de Arsenie Cernovici, care începe dirijarea unor grupuri mari de grăniceri spre Arad. In anul următor episcopul Isaia Diacoviciu obţine privilegii pentru sârbi aşezaţi la Arad.

Sfârşitul războiului austrico-otoman (1683-1697) încheiat prin Pacea de la Karlowitz (1699) a marcat schimbarea graniţelor dintre cele două imperii. Turcii au renunţat la vasalitatea asupra Transilvaniei şi graniţa dintre cele două imperii a fost fixată pe Mureş. Astfel, Aradul a devenit centrul zonei grănicereşti austriece. În august 1699, primele unităţi de grăniceri, recrutate mai ales din rândul sârbilor, au fost aduse în oraş pe malul stâng al Mureşului.

Harta 1707

In 1701 sunt organizate primele unităţi austriece de grăniceri pe linia Mureşului, în conformitate cu planurile elaborate de generalul Stahremberg încă din 1699. Din cauza reticenţelor nobilimii maghiare cu privire la aşezarea populaţiei grănicereşti sârbe, în mai 1702 Consiliul de Război de la Viena hotărăşte cum trebuie să fie distribuiţi grănicerii, stabilindu-se drept centre principale: Cenad, Nădlac, Semlac, Pecica, Arad, Glogovăţ, Şiria, Păuliş, Şoimoş, Vărădia, iar în Valea Crişului Alb la Ineu, Dezna şi Hălmagiu. Separarea grănicerilor de populaţia iobagă a fost puţin sprijinită.

Grănicerii sârbi s-au aşezat la nord de Mureş, pe insula dintre acesta şi Mureşel. 1698 a fost înfiinţat oraşul militar, Civitas Thökolian, după numele liderului lor obercapitanul Jovan Tekelija.

Importanţa strategică a Aradului i-a adus în anul 1702 rangul de oraş cameral, ceea ce implica o serie de drepturi economice şi administrative care au contribuit la dezvoltarea şi urbanizarea sa. Oraşul a primit drept de administrare civilă proprie, însemnând printre altele dreptul de a-şi alege primarul din rândul populaţiei şi alţi deminitari necesari în administraţie notar, judecător, un serviciu civil de pază s.a. In acelaşi an, preotul Kamill



Höfflich, din ordinul cavalerilor minoriţi de Lichtenstein, înfiinţează parohia romano-catolică din oraşul Arad.

La scurt timp, însă oraşul a fost distrus în mare parte de atacul curuţilor. În anul 1703 izbucneşte răscoala curuţilor lui Francisc Rákoczi II, pentru înăbuşirea căreia Curtea din Viena avea nevoie de sprijinul grănicerilor. In anul 1707 trupele curute ale lui Károlyi Sándor, care veneau dinspre Gyula, ocupă o parte din oraşul Arad (oraşul german) şi încep bombardarea cetăţii vechi şi a oraşului sârbesc, ocupându-l şi pe acesta în iulie 1707. În urma retragerii gărzilor din cetate, oraşul este bombardat câteva zile iar construcţii de cult şi case sunt distruse de incendii.

Harta 1724- cetatea veche modificată de austrieci

Luptele între cele două imperii s-au soldat în final cu victorii ale armatelor austriece conduse de Eugeniu de Savoia şi astfel, turcii s-au retras iar stăpânirea habsburgică s-a extins şi asupra Banatului. Momentul a fost consfiinţit prin pacea de la Passarowitz în 21 iulie 1718. Astfel, a început un program de ridicare economică a Banatului din care acum făcea parte şi Aradul. Oraşul are rol deopotrivă militar şi comercial iar populaţia este compusă din militari şi civili. In anul 1724 autorităţile imperiale au decis stabilirea aici a unor colonişti germani aduşi din Franconia.

In anul 1740 Aradul este ridicat la rangul de oraş cameral privilegiat. Perioada anilor 1734-1735 sunt marcaţi de revolta grănicerilor sârbi care îşi pierdeau privilegiile ilirice şi erau supuşi presiunilor de către nobilimea maghiară pentru a-i transforma în iobagi. Acţiunile grănicerilor răsculaţi împotriva imperiului au ţinut primele luni ale anului 1735. Liderii Pero Seghedinaţ şi Gheorghe Savici sunt prinşi iar răsculaţii ce intenţionau ocuparea Aradului sunt înfrânţi. In anul 1750 grănicerii au fost trecuţi în rândul iobagilor.

Oraşul propriu-zis era împărţit în cinci sectoare: cetatea veche, zona de refugiu (retirada), oraşul rascian (raitzen stadt) ocupat de populaţia sârbă şi oraşul german (Deutche stadt) şi părţile româneşti (Wallachay). Planul din 1752- „Kleine Fortifications Insul”, întocmit de cartograful militar anonim evidenţiază această zonificare.



Harta 1752- zonificarea în cadrul localităţii

Pierzând funcţia de apărare a graniţei, regimentul de grăniceri a fost desfiinţat.pierderea privilegiilor de către grănicerii sârbi i- a determinat pe aceştia să plece. Plecarea lor a fost la invitaţia ţarinei Elisabeta Pavlovna cu acordul Mariei Tereza şi s-a realizat în perioada 1751-1752. In Rusia sârbi s-au aşezat pe teritoriul de astăzi al Ucrainei întemeind Noua Serbie (in zona centrală) şi Slavianoserbia în partea esticăTotuşi sârbii nu au plecat în totalitate din localităţile grănicereşti, în Arad râmânând îndeosebi nobilimea sârbă şi orăşenii civili. Această dislocare de populaţie sârbă, concomitent cu stabilirea aici a şvabilor au determinat schimbări importante în structura oraşului.

Epoca modernă O dezvoltare socio-economică înfloritoare a cunoscut oraşul în epoca tereziană (1740 – 1780), evidenţiată şi de datele statistice consemnate. Populaţia a crescut la 1.321 de familii, în anul 1752. Astfel, dacă în 1746 activau abia 90 de meşteşugari, la 1774 numărul acestora se ridica deja la 299. În ciuda interdicţiilor impuse de autorităţile



imperiale, arădenii au continuat să construiască pe propriul lor risc. Oraşul s-a extins spre nord-vest (ocupând terenuri virane) şi sud (în spaţiul creat prin demolarea vechii cetăţi). Ca viitor centru al oraşului se profila actuala Piaţă Avram Iancu unde se afla şi primăria, reparată şi mărită între anii 1769 şi 1770. Conscripţia din 1783 înregistra 84 de străzi.

Un moment important în istoria oraşului este marcat de costruirea noi cetăţi amplasată pe malul sudic al Mureşului. Fortificaţia a fost proiectată, în stil Vauban – Tenaille, de o echipă de ingineri militari condusă de Ferdinand Philipp Harsch. Garnizoana din cetate a constituit-o regimentul 33 infanterie care a participat la toate marile acţiuni militare ale Imperiului Habsburgic. La construcţia ei, care durat peste 20 de ani (1763 – 1783), au participat mii de ţărani iobagi.

Fortificaţia de tip Vauban are forma stelată hexagonală cu circumferinţa de 3180 m. Bastioane de tip “cavaler” care alternează cu cele detaşate sunt flancate de câte două redute pentagonale prevăzute, şi ele, cu guri de tragere pentru artilerie (în total, 296 de guri de foc). Pe un nivel inferior, în faţa acestui sistem constructiv, se aflau cazematele de brizură, dintre care cele nouă din partea de sud a cetăţii dispuneau de un şanţ de apărare care putea fi alimentat, la nevoie, cu apă din râu. Toate aceste elemente de fortificaţie erau acoperite cu pământ şi iarbă, creând o mască eficientă. În curtea interioară a cetăţii se putea pătrunde pe două porţi mari, boltite, construite sub forma unui tunel cotit, lung de zeci de metri; una din porţi ducea spre oraş iar a doua, spre fostul sat Micălaca ducea la cimitirul militar, astăzi dispărut. În interiorul incintei trei clădiri flancau paţa de paradă: corpul comandamentului (cu etaj şi curte interioară), corpul gărzii şi Mânăstirea-spital care include o biserică barocă şi un lazaret deservit de călugării franciscani. In 1861 acesta a devenit spital militar. Până la 1918, cetatea a fost şi cea mai mare închisoare militară din Imperiul habsburgic.

La începutul deceniului nouă al secolului al XIX-lea, cazematele exterioare au adăpostit numeroşi prizonieri ai armatei otomane. Între 1914 – 1918, în cazematele interioare şi exterioare a funcţionat un lagăr de internare pentru militari prizonieri de război şi pentru civili sârbi deportaţi. Gavrilo Princip, asasinul arhiducelui Franz Ferdinand de Habsburg (Sarajevo, 1914), a fost închis în cetatea Aradului timp de un an.

În noiembrie 1918, cetatea a fost ocupată de trupele franco-sârbe, iar în iulie 1919 a fost preluată de armata română.

Construcţia cetăţii s-a realizat concomitent cu activităţi dinamice de dezvoltare a construcţiilor, însoţite de măsuri de reglementare urbanistică. Cea mai îndrăzneaţă a fost tentativa de mutare a Aradului în pusta Zimandului, concomitent cu interdicţia de a mai construi în perimetrul existent. Din 1763, Curtea de la Viena a hotărât aplicarea unor taxe locuitorilor în scopul mutării Aradului. In 1775 soseşte ordinul de interdicţie a construirii în oraş. In anul următor, Maria Tereza decide mutarea şi încep tratativele cu familia Bohus care deţinea terenurile din pusta Zimandului. Populaţia urma să fie despăgubită pentru casele demolate, dar la sosirea celor patru căpitani însărcinaţi cu demolarea populaţia se opune. Mutarea nu a fost dorită de arădeni deşi li s-a promis că după reconstruire vor primi titlul de oraş regesc. Astfel, în 1781, aflat în vizită la Arad Împăratul Iosif II a renunţat la acest plan. Cum mutarea nu a mai avut loc, populaţia a continuat să construiască.



După terminarea noii cetăţi, armata a impus un perimetru de siguranţă de aproape doi kilometri în jurul fortificaţiei, în care ridicarea de construcţii era interzisă, cele deja existente urmând a fi demolate. Totuşi, construirea în această zona a continuat. Între cei care şi-au asumat riscul, a fost şi comerciantul evreu Jacob Hirschl care, în 1817, alături de propria casă, a construit primul teatru din oraş (str. Gh. Lazăr nr. 1 – 3). In 1783 se încheie construirea cetăţii şi odată cu ea operaţiunile de regularizare a cursului Mureşului. Pentru paza cetăţii Arad, orăşenii înfiinţează o gardă civilă compusă din 70 de voluntari iar în scurt timp, efectivul acestora ajunge la cifra de 500 de membri. In cele trei batalioane componente se foloseau în mod distinct limbile română, germană şi maghiară; existenţa lor s-a perpetuat până la războiul civil (1848-1849).

In anul 1792 se înfiinţează şcoala ortodoxă sârbească.

In anul 1811 se înfiinţează trei preparandii, câte una la Arad, Pesta şi Sânandrei pentru pregătirea învăţătorilor iar după un an, în casa căpitanului oraşului Sava Arsici, se deschid cursurile preparandiei româneşti. Tot el hotărăşte ca învăţătorii, indiferent de confesiune, să fie sprijiniţi prin acordarea unui teren de 8 iugăre(circa 4,6 ha).

Vizita impăratului Ferdinand la 18 mai 1818 se soldează cu măsuri de sprijinire a dezvoltării construcţiilor prin ridicarea parţială a restricţiilor de construire şi iertarea celor care au construit în zona de siguranţă a cetăţii. La insistenţele orăşenilor, perimetrul de siguranţă al cetăţii a fost redus la 500 de metri. Rezoluţia imperială din 1822 aprobă înfiinţarea şcolii clericale ortodoxe din Arad. Este o perioadă de dezvoltare atât a învăţământului, culturii, cât şi de dezvoltare economică. Anul 1825 marcheazîă înfiinţarea primului atelier de producţie maşini-unelte din Transilvania, la Arad. Deşi meseriaşii activau în bresle, au apărut primii întreprinzători orientaţi spre pielărie, producţie de alcool, chibrituri etc. Dezvoltarea urbanistică şi extinderea teritoriului admnistrativ sunt reprezentate prin planuri.

Inginerul Pikulyi Ludovic face public noul plan urbanistic al Aradului în anul 1828 prin care stabileşte centrul oraşului în actuala Piaţă Avram Iancu. In acelaşi an se introduce iluminatul public cu felinare cu ulei. La 1 mai 1833 ia fiinţă Conservatorul arădean, sub patronajul baronului Orczy, la iniţiativa unui grup de melomani, membri ai Asociaţiei iubitorilor de muzică (Gesellschaft der Musikfreunde).Conservatorul era sprijinit prin donaţii şi funcţiona după un statut precis. Erau stabilite taxele şcolare, structura anului şcolar, bursele şi programul de şcoală şi examene. În toamnă, Conservatorul arădean se mută într-un “apartament” dintr-o clădire de pe strada Bischoph/Episcopului (azi Str. N. Bălcescu), proprietatea prim-pretorului Peter Vank. Sunt angajaţi trei profesori: Franz Zenker, organist din Praga, el fiind şi primul director numit de Asociaţie, Georg Novatschek, Eduard Johann Wessely.

Activitatea conservatorului se vede şi în faptul că în 1836 se înfiinţează prima fabrică de orgi din această parte a a Europei de către Anton Dangl.

Încă din 1795, arădenii au încercat să obţină statutul de oraş liber regesc. Abia în 1826 au reuşit să-şi răscumpere privilegiile oraşul cu imensa sumă de 177.216 florini. În 21 august 1834, diploma de oraş liber regesc, semnată de către împăratul Francisc I, a fost înmânată autorităţilor locale de către comisarului regal, baronul Laurenţiu de Orczy. Intre 17 şi 20 august Aradul, iluminat strălucitor, sărbătoreşte evenimentul cu fast, parade militare, slujbe religioase, spectacole, mese îmbelşugate şi un bal cu intrare liberă. Festivitatea Restauraţiei (alegerea magistraţilor oraşului) se încheie la 28 august.



Statutul de oraş regesc a impulsionat încă odată dezvoltarea economică şi socială a oraşului. Planurile din 1828 stabilesc cetrul oraşului în actuala piaţă Avram Iancu. Construcţii importante se realizează în acest perimetru, concomitent cu deschiderea de noi străzi. Conscripţia locuitorilor din 1828, prezintă Aradul ca pe un oraş, cu 2811 case şi 13824 locuitori din care 5923 erau romano şi greco-catolici, 6985 ortodocşi, 191 reformaţi şi 725 evrei.

Această perioadă de evoluţie este stopată de inundaţia din 1844 şi luptele din vremea războiului civil din 1848 – 1849 au provocat distrugeri însemnate. Inundaţia a ruinat 636 de case şi a afectat alte 100.

În timpul războiului civil de la 1848 – 1849, cetatea a jucat un rol important. Flancată şi apoi, din noiembrie 1848, asediată de tabăra militară ungară, garnizoana a bombardat, la rândul ei, oraşul. În vara lui 1849, armata republicană maghiară a reuşit să ocupe fortificaţia pentru 46 de zile, moment după care, fiind înconjurată de armatele ţariste şi habsburgice, a fost nevoită să capituleze. După ce trupele habsburgice s-au reinstalat în cetate, aceasta şi-a reluat şi funcţia de închisoare pentru cei peste 500 de prizonieri din rândul ofiţerilor armatei republicane ungare. Dintre cei 16 generali prizonieri decedaţi aici, 13 generali ai armatei republicane ungare au fost executaţi la 6 octombrie 1849, respectiv patru prin împuşcare iar nouă, dezonorant, prin strangulare la stâlpi, lângă zidurile exterioare ale cazematelor. În 1852, împăratul Franz Iosif I, vizitând personal fortificaţia, a iniţiat graţierea şi comutarea sentinţelor.

Mijlocul secolului al XIX-lea a constituit începutul avântului economic industrial. Legislaţia reformatoare de după 1850 a creat cadrul trecerii de la producţia meşteşugărească la cea industrială. Prima fabrică a fost cea a fraţilor Neuman, în 1851. Au urmat în 1869, fabrica de amidon, în 1872 fabrica de maşini “Hendl”, apoi fabrica de ciment şi cărămidă, fabricile de mobilă Bruckner (1882), Czeiler (1890), Lengyel (1891). În anul 1892, Johann Weitzer a întemeiat fabrica de vagoane care, la începutul secolului XX, a ajuns să producă şi automobile, autoutilitare şi avioane. În 1909, industria arădeană s-a îmbogăţit cu o fabrică de textile, proprietatea familiei Neuman.

Un moment de referinţă în istoria oraşului este instaurarea regimului dualist austro-ungar în 1867. In anii care au urmat dezvoltarea socială, culturală şi economică din oraş a fost dominată de cetăţenii maghiari şi evrei.

Impetuoasa dezvoltare industrială a determinat un semnificativ spor demografic în mediul urban, Aradul ajungând să fie cel mai mare oraş din Transilvania (61.000 locuitori în 1910). Astfel, la începutul secolului XX Aradul a ajuns să fie o metropolă industrială de prim rang care dispunea de 25 de fabrici şi 7 instituţii de credit şi economii.

Odată cu dezvoltarea industrială, oraşul s-a extins spre nord şi nord-vest, în defavoarea cartierelor agricole. În acelaş timp, axa centrală a urbei a fost mobilată cu clădiri reprezentative care şi astăzi definesc imaginea oraşului: Teatrul (1874), Primăria (1876), Palatul Finanţelor (1885), Palatul Cenad (1897), Palatul Neumann (1902), Clădirea Băncii Naţionale (1912), Palatul Cultural (1913) etc. Construcţiile noi şi renovările realizate la începutul secolului XX poartă amprenta stilului secesion.

In 1871 oraşul Arad devine municipiu şi astfel se separă justiţia de administraţia civilă şi Atzél Péter devine comite suprem al Aradului. Ca urmare este dat în folosinţă noul sediu al prefecturii, care adăposteşte şi tribunalul până în 1892.

La 20 aprilie 1872 este fondată “Reuniunea învăţătorilor arădeni”, al cărei preşedinte este ales Vincenţiu Babeş. Reuniunea şi-a constituit filiale în toate inspectoratele şcolare ale Eparhiei Aradului.



În 1873 în Arad, încep să circule tramvaiele cu cai. Sunt trei trasee care leagă zonele de locuit de gară, piaţă şi fabrică. Astfel, un traseu porneşte de la gară până la podul de lemn de acces în cetate; altul, de la gară spre Fabrica de spirt Neuman; al treilea traseu pornea din centru spre Obor, pe strada Mărăşeşti.

In acelaşi an se dă în folosinţă actuala clădire a Liceului Moise Nicoară, construită în stil neorenascentist, după planurile arhitectului Diescher Iosif şi sub directa supraveghere a arhitectului arădean Jiraszek; lucrarea a fost finanţată din fondurile Fundaţiei Bibici (familie de aromâni, veniţi din sudul Dunării); liceul a fost construit pe terenul ce-a aparţinut vechii biserici ortodoxe româneşti a Aradului, care fusese bombardată în anul 1848 iar în 1878 clădirea actualului Liceu Agricol.

1874 este inaugurată noua clădire a teatrului, ridicată după planurile lui Czigler Gyözö

In 1875 pe lângă Preparandia din Arad, se organizează un curs pentru elevele, care doresc să devină învăţătoare.

Un moment important în viaţa economică şi socială a oraşului a fost înfiinţarea în 1886, a băncii cu capital românesc „Victoria – Institut de credit şi economii, societate pe acţii”,. In conducerea băncii au fost marcanţi oameni politici din mişcarea naţională românească: Alexandru Mocioni, Mihai Veliciu, dr. Nicolae Oncu, dr. Ştefan Cicio Pop ori Mircea V. Stănescu. Sediul băncii a fost în Str. Horia nr. 2.

Partidele politice locale au fost cel conservator (guvernamental), cel “al independenţei” (liberal), cel al românilor şi cel social-democrat. Partidul conservator s-a menţinut la putere, acceptând o serie de concesii, nu însă introducerea votului universal şi secret. Organizaţia electoral-politică locală a românilor a evoluat treptat de la un partid judeţean spre organizarea partinică provincială, ajungând în 1881 la Partidul Naţional Român, extins în părţile locuite de către românii din regatul dualist austro-ungar. Ideile socialiste au găsit aderenţi în Arad unde, în fabrici lucra un mare număr de muncitori.

Dezvoltarea socio-demografică a antrenat şi emanciparea conştiinţei politice şi naţionale care încep să se manifeste. Astfel evenimentele încep să se precipite:

- 1878 la Arad se înfiinţează partidul celor fără drept de vot

- 1879- un grup de intelectuali arădeni, în frunte cu dr. Dimitrie Magdu, îi trimite lui George Bariţ, la Sibiu, un articol alarmator, intitulat “introducerea limbei maghiare în şcolile noastre elementare 1879”, cerându-i acestuia să mobilizeze cât mai multe voci din public, în favoarea apărării limbii materne româneşti

- 1880- este înfiinţată secţia din Arad a Partidului general muncitoresc din Ungaria

- 1881- nouă delegaţi arădeni participă la conferinţa de constituire a Partidului Naţional Român, de la Sibiu

- 1884- cu ocazia alegerilor, fruntaşii moderaţi de la Arad, George Constantini şi Dimitrie Bonciu participă la închegarea unui “Partid moderat român”

- 1884- se înfiinţează “Reuniunea femeilor române”

- 1885- prima grevă de mari proporţii ce cuprinde toate atelierele de tâmplărie



- 1887- doi arădeni, N. Oncu şi G. Popa sunt aleşi în comiteul Partidul Naţional Român, la conferinţa de la Sibiu

- 1888- în ziua când urma să se judece cazul deputatului “naţionalist” român, generalul în retragere Traian Doda are loc o demonstraţie a ţărănimii române în faţa Curţii cu juri din Arad,; meritul organizatoric îi aparţine lui M. V. Stănescu

- 1890- peste 900 de muncitori adunaţi în pădurea Ceala, cer, pe lângă o serie de revendicări legate de condiţiile muncii (opt ore pentru adulţi), libertatea de organizare şi întrunire

- 1893- la conferinţa PNR de la Sibiu se allege deputăţiunea însărcinată cu ducerea Memorandului la Viena; între aceştia erau trei avocaţi arădeni: Aurel Suciu şi Ştefan Cicio Pop şi Vasile Mangra

- 1894- 6-7 ianuarie, la Arad, are loc congresul de întemeiere a Partidului Muncitoresc Social-Democrat pe principii marxiste

- 1894, iulie PNR este scos înafara legii

- 1895- la Hotelul Palatin are loc întâlnirea dintre liderii locali români cu vederi intransingente şi membri români ai adunării generale comitatense pentru a cere introducerea limbi române în administraţie

- 1887- mitinguri pentru introducerea votului universal şi proteste împotriva legii maghiarizării numelor de localităţi

- 1889- guvernul Banffy desfiinţează asociaţia muncitorească de expresie română “Progresul”; ea trece imediat la Asociaţiunea Naţională Arădană pentru cultura poporului roman

- 1907- un mare miting în favoarea votului universal; manifestarea este organizată de deputatul Vasile Goldiş şi profesorul Roman Ciorogariu

- 1908- în sala mare a primăriei, se desfăşoară al treilea congres al secţiei române a P.S.D. din Ungaria, în prezenţa unor observatori din Regatul României; Aradul este socotit centru mişcării româneşti, datorită celor 12 mii de români care trăiau aici; la şedinţa din 15 noiembrie a P.N.R. Arad, se perfectează alianţa electoral-politică cu secţia română a P.S.D.; se remarcă “triumviratul” viitor: Vasile Goldiş, Ştefan Cicio-Pop şi Ioan Suciu

- 1909- are loc inaugurarea sediului propriu al cotidianului “Tribuna”, concomitent cu o “serbare a presei”, plănuită drept “un sfat al gazetarilor Români” de pretutindeni, la care participă gazetari şi jurnalişti din regatul României.

Astfel, Aradul, oraş multietnic, important centru muncitoresc şi beneficiar al unei solide tradiţii, atât într-ale mişcării socialiste cât şi în lupta de emancipare naţională a etniilor nemaghiare, a ajuns în 1908 centru al Clubului deputaţilor nemaghiari din Imperiu şi sediul secţiei române a Partidului Social-Democrat din Ungaria.

In 1914, înainte de începerea primului război mondial, Aradul are 67.246 de locuitori.

În anii primului război mondial, mişcarea naţională a românilor din Imperiu s-a intensificat. Mişcarea de emancipare naţională a românilor a fost condusă de PNR şi PSDU – secţia română. La 30 octombrie 1918, a fost înfiinţat Consiliul Central Naţional Român care, în 2/3 noiembrie, şi-a mutat sediul de la Budapesta la Arad. Liderii arădeni



ai acestui organism politic au fost avocaţii Ştefan Cicio-Pop şi Ioan Suciu, profesorul Vasile Goldiş şi muncitorul Ioan Flueraş. Între 13 şi 15 noiembrie, o delegaţie a guvernului maghiar, condusă de Oskár Jászi, s-a deplasat la Arad pentru a purta tratative cu reprezentanţii românilor. Cu toate concesiile făcute de delegaţia maghiară, poziţia românilor a fost fermă: dezlipirea de Ungaria şi unirea cu România. Consiliul Naţional Român Central, for coordonator pentru consiliile naţionale române existente în cele 26 de comitate din Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar şi Maramureş, a pregătit Adunarea Naţională de la Alba Iulia, ai căror delegaţi au hotărât, la 1 decembrie 1918, unirea Transilvaniei cu Regatul României.

La sfârşitul lunii decembrie 1918, trupele coloniale franceze au ocupat oraşul. Armata regală română a intrat paşnic în Arad, la 17 mai 1919, iar la 10 iulie 1919, întreaga administraţie a fost preluată de statul român.

În 7 noiembrie 1919 la alegerile pentru Parlament sunt aleşi membri arădeni ai Partidului Naţional: Vasile Goldiş, Şt. Cicio Pop, Ioan Suciu, Cornel Ardelean, Iuliu Grofşoreanu, Iacob Hătăranu. Ştefan Cicio Pop deţine funcţia de viceprim-ministru şi portofoliile finanţelor şi justiţiei.

Perioada interbelică După proclamarea unirii, obiectivele majore ale autorităţilor de la Bucureşti au fost: apărarea graniţelor noului stat, obţinerea recunoaşterii sale internaţionale şi integrarea de facto a noilor provincii.

Adoptarea noii constituţii, în 1923, a asigurat cadrul legislativ general pentru crearea structurilor unitare ale regatului român. Noua organizare administrativă a fost reglementată în detaliu prin legea din 1925. Prin aceasta, primarii deveneau reprezentanţii guvernului în teritoriu, fiind numiţi de Ministerul de interne. Ei prezidau consiliul comunal, ale cărui hotărâri trebuiau să le execute. Prin noua lege de organizare a administraţiei publice locale, din 1929, toate capitalele de judeţ, cum era şi Aradul, au fost declarate municipii.

Administraţia Aradului trece efectiv în cadrul statului roman de pe poziţia unui oraş aflat în fruntea economiei româneşti. Activităţile economice continuă tradiţiile şi se diversifică cu domenii noi cum sunt industria chimică şi electrotehnică. Viaţa culturală şi învăţământul consolidează poziţia românilor în ansamblul multietnic al oraşului. Între 1920- 1947, Liceul Moise Nicoară îl are director pe profesorul Ascaniu Crişan care a contribuit la formarea intelectualităţii arădene şi la afirmarea elevi talentaţi cum au fost Aurel Avramescu (automatică), Caius Iacob (fizică), Tiberiu Popovici (matematică), Valeriu Novacu (fizică), Salvator Brădean (drept), Deheleanu Petru (teologie), Ştefan Augustin Doinaş (literatură), Cantemir Rişcuţia etc. profesori renumiţi ai liceului au fost: D. Panaintescu-Perpessicius, Al. Stamatiad, Ştefan Manciulea, Ştefan Zissulescu, Eduard Găvănescu. Dintre elevii şi profesorii liceului s-au afirmat şi spirite democratice şi anticomuniste: Sabin Manuilă - unul dintre creatorii statisticii româneşti - Ion Scrima - doctor în literatura română, decedat în închisorile comuniste -, profesorul Constantin Teodorescu, apărător al valorilor democratice, Ilarion Felea, unul din marii teologi ai ţării, şi mulţi alţii.

Se dezvoltă sectorul aviatic începând din 1922, în cadrul societăţii Astra Arad.

Creşterea demografică este foarte accentuată, prin înglobarea comunelor suburbane şi imigraţie spontană sau organizată. Astfel, în 1937 Aradul avea 76.015 locuitori din care 72 % erau români, 8 % maghiari, 4% germani, 4% evrei iar restul alte naţionalităţi. Sporul demografic a determinat extinderea spaţiilor rezidenţiale, precum şi amenajarea



unor zone de recreere, promenadă sau agrement. Regulamentele de construire au fost ferme şi inspirate din principiile urbanistismului modern al oraşelor grădină.

Sporul demografic a fost dublat de extinderea spaţiilor rezidenţiale, noile cartiere de locuinţe fiind construite după principiile urbanismului modern al oraşelor grădină. Pe artera centrală a fost ridicată Casa Asigurărilor Sociale (azi Policlinica).Serviciile edilitare se dezvoltă, asigurând locuitorilor o reţea extinsă de alimentare cu apă potabilă, canalizare, servicii telefonice automate şi mai multe linii de tranvai şi autobuze.

Tradiţiile comerciale se fructifică şi în 1929 se deschide la Arad bursa de mărfuri. In anul următor în oraş se înregistrează 1022 de firme comerciale.

Structura economiei arădene a rămas, în mare, aceeaşi ca înainte de unire. Marea industrie a fost reprezentată de fabrica “Weitzer” – care, în 1920, a fuzionat cu fabrica de automobile “Marta” –, de Întrepinderea Textilă Arad (ITA), una din cele mai mari din ţară, de întreprinderea de morărit a fraţilor Neuman şi de fabrica de mobilă “Lengyel”. Alături de acestea, şi-a continuat activitatea şi renumita fabrică de lichior “Zwack”.

Activitatea industrială se diversifică şi societăţile se consolidează. În 10 ani se înfiinţează unităţi industrial de referinţă: Astra” Arad prin fuziunea fabricii de vagoane “Johann Weitzer” cu fabrica de automobile “Marta” (1920), Societatea Anonimă fraţii Neumann(1921), Fabrica de împletituri şi tricotaje Arad (FITA), Fabrica de maşini şi turnătorie de fier “Iuhasz I. Arcadie” Arad (1922), “Pfoma” - prima fabrică arădeană de cuţite(1923), Fabrica de ciorapi şi confecţii “Fraţii Stern” (1923), Fabrica pentru articole din tablă Fatma(1925), Fabrica de zahăr(1926), Fabrica de vopsele şi lacuri, produse chimice “Polycrom” SA (1930).

Sistemul bancar a susţinut activ dezvoltarea economică locală. Alături de sucursala Băncii Naţionale a României (deschisă în 1921), în oraş au mai funcţionat alte zece bănci dintre care reprezentativă pentru capitalul câmpiei vestice a fost banca “Victoria”, înfiinţată în 1887.Banca Victoria S.A. cu sediul central în Arad ia fiinţă în 1931, prin fuzionarea băncilor “Victoria”, “Bihoreana” din Oradea şi “Timişana” din Timişoara.

Criza economică din perioada 1929-1933 a dus la falimentarea unităţilor mici, iar producţia s-a concentrate într-un număr de 22 intreprinderi mari din oraş. Un alt moment dificil în viaţa oraşului sunt inundaţiile din 1932.

După depăşirea crizei, activitatea comercială s-a intensificat, situând Aradul, cu cele 4001 firme de comerţ, între primele cinci oraşe din ţară din acest punct de vedere. Doar o mică parte din aceste firme reprezentau capitalul românesc (8,7% la angrosişti, 15,02% la detailişti).

Calitatea vieţii urbane este ilustrată şi de nivelul serviciilor. Prin reconstruirea uzinei de apă, în perioada 1931 – 1934, calitatea apei potabile s-a îmbunătăţit, iar reţeaua de distribuire a putut fi extinsă. Sistemul de canalizare a fost amplificat, beneficiind în continuare de asistenţă tehnică britanică. Aradul a fost printre primele oraşe din ţară care au dispus de serviciile unei centrale telefonice automate (1937). Transportul urban a fost îmbunătăţit prin introducerea autobuselor care circulau pe 11 trasee.

Viaţa politică arădeană a fost legată de fluctuaţiile scenei politice din capitală. Până la fuziunea sa cu Partidul Ţărănesc din vechiul regat (1926), Partidul Naţional Român a fost reprezentantul intereselor transilvănenilor în parlamentul de la Bucureşti. După fuziune, voturile arădenilor s-au îndreptat spre marile partide, PNŢ şi PNL. Partidele social-democrate au avut, paradoxal, o aderenţă minoră la Arad. La ultimele alegeri democratice din perioada interbelică (1937), preferinţele arădenilor s-au îndreptat



preponderent spre partidul de extremă dreaptă “Totul pentru ţară”, urmat de PNL şi de Partidul Maghiar care a avut permanent un electorat constant. Instaurarea dictaturii regale, în 1938, a pus capăt vieţii parlamentare.

Al Doilea Război Mondial a afectat grav populaţia Aradului. La numeroasele restricţii şi rechiziţii, s-au adăugat şi bombardamentele anglo-americane din iulie 1944 care au distrus obiective militare şi civile din zona gării.

Între timp, Aradul devenea cel mai important centru din vestul ţării pentru primirea refugiaţilor şi expulzaţilor de război. La 3 iulie, bombardamentele aviaţiei anglo-americane avariază Fabrica de armament “Astra”, Uzina Electrică, Fabrica de nasturi “Union”, Firma “Fermoar”, Fabrica de ciorapi Albu Simion şi FITA; distrug total Fabrica de lichior “Zwack” şi lovesc cartierul de lângă fabrica “Astra”, gara, Atelierele Principale CFR, producând victime în rândul populaţiei refugiate în adăpostul de la Pădurice (190 morţi şi 677 răniţi). In consecinţă 40 de întreprinderi îşi opresc activitatea.

După lovitura de stat din 23 august 1944, municipiul Aradul a ajuns unul dintre terenurile confruntărilor succesive ale armatei regale române cu cea germană şi cea ungară. În ziua de 22 septembrie, armata ungară s-a retras din Arad, aruncând în aer cele două poduri metalice de peste Mureş, gara şi centrala telefonică. În octombrie şi la începutul lui noiembrie 1944, aviaţia germană a mai bombardat zona gării provocând distrugeri însemnate.

După înfrângerea Germaniei, Divizia I cavalerie, cu garnizoana în Arad, s-a întors la bază, fiind primită în triumf de populaţia oraşului (13 iulie 1945). În relativ scurtă vreme, o serie de trupe sovietice au fost încartiruite în cetate.

Perioada postbelică Prezenţa armatei sovietice a facilitat preluarea conducerii oraşului, la 29 noiembrie 1944, de către persoane de încredere ale comuniştilor. Pentru a câştiga alegerile generale din 1946, comuniştii au apelat la metode străine sistemelor democratice, bazându-se pe sprijinul trupelor de ocupaţie sovietice. Frauda le-a permis “câştigarea” alegerilor şi la Arad.

Aradul deţine în parlament 8 reprezentanţi ai Blocului Partidelor Democratice, 2 reprezentanţi ai Uniunii Populare Maghiare şi 2 reprezentanţi ai Partidului Naţional Ţărănesc.

Odată instaurat regimul totalitar de model sovietic, rezistenţa populaţiei a fost slabă, dar totuşi existentă. Se consemnează la 25 aprilie 1947, o revoltă la Întreprinderea Textilă Arad, când secretarul PCR a fost linşat de muncitori. Represaliile dure au stopat definitiv aceste iniţiative. Un an mai târziu se fac arestări masive în rândul preoţilor, studenţilor şi elevilor şi Academia Teologică din Arad este desfiinţată. In1950, peste 200 de arădeni sunt supuşi interogatoriilor, trimişi în închisori şi lagăre de muncă. Destinderea s-a produs abia după plecarea trupelor sovietice în 1958 şi 1964, când au fost eliberaţi deţinuţii politici. Preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu, în 1965, a adus, pentru început, o deschidere politică. Dar, începând cu primii ani ai deceniului opt, regimul a evoluat spre naţional-comunism sfârşind într-o absurdă dictatură personală.

Perioada de după anii războiului a fost orientată spre repararea distrugerilor, dezvoltarea industriei şi a agriculturii socialiste, după planuri cincinale. Crearea unităţilor industriale mari a fost obiectivul principal al dezvoltării industriale. Astfel s-au comasat cele existente şi s-au înfiinţat altele noi: Fabrica de strunguri, Uzinele “30 Decembrie”,



“Tricoul Roşu” şi “Libertatea” (1949), Fabrica de păpuşi “Arădeanca” (1959), Fabrica de ceasuri “Victoria” (1961), Combinatul de îngrăşăminte chimice (1971) etc.

Se înfiinţează cooperativele din cartierele Aradul Nou şi Bujac.

Aradul ocupă locuri de frunte în economia socialistă. Astfel, în 1965 ocupa:

- locul 1, producând întreaga cantitate de vagoane pentru călători, 64,2% din cantitatea de vagoane marfă, 27% din cea de strunguri, întreaga cantitate de ceasuri deşteptătoare

- locul 2, la ţesături de bumbac, 5,7% din producţia de unt, locul 7 la carne, locul 9 la lapte de consum, locul 11 la încălţăminte.

Naţionalizarea afectează pe lângă industriaşi şi proprietarii de imobile de locuit. Sunt naţionalizate 6784 apartamente, două hoteluri şi 8 vile.

Dezvoltarea industrială a atras forţa de muncă din localităţile rurale ale judeţului şi din alte zone mai sărace ale ţării. Astfel faţă de 1930, în 1966, populaţia a crescut de 1,7 ori. ( de la 77181 locuitori în 1930, la 146132 în 1966).

Pentru a face faţă cererii de locuinţe s-au construit cartierele de blocuri din Micălaca, aurel Vlaicu şi Alfa. De asemenea, au fost realizate dotări social- culturale şi de agrement de mari dimensiuni. Până în anul 1989 populaţia a crescut la 191428 locuitori. Producţia economică din Arad este în anii 80 în continuare una de frunte: fabricile arădene realizează întreaga producţie de vagoane călători şi ceasuri a ţării, 46,7% din vagoanele marfă, 82,5% din producţia de strunguri, 10,1 din producţia de ţesături, 11,3 din cea de tricotaje, 4,7% din producţia de unt şi 4% din producţia de carne.

În 21 decembrie 1989 Aradul a devenit al doilea oraş din ţară, după Timişoara, unde conducerea comunistă a fost răsturnată de la putere.

Primul deceniu postcomunist a fost marcat de o pătimaşă politizare a vieţii publice şi de trecerea la economia de piaţă care a câştigat în coerenţă abia în pragul mileniului III. Dintre ”marile ctitorii” ale epocii Ceauşescu, Combinatul Chimic a fost primul care şi-a închis porţile (1990), urmat de Uzina Textilă, cea de strunguri şi de unităţile de prelucrare laptelui, cărnii şi a zahărului. Au fost consemnate şi privatizări care, măcar pentru câţiva ani, s-au dovedit a fi de succes: Întreprinderea de Vagoane de Marfă a trecut în proprietatea Trinity Industries Inc. (SUA), Fabrica de Bere a devenit parte a Brau Union A.G. (Austria), iar fabrica de textile ”Tricoul Roşu” şi-a câştigat un nou renume sub sigla ”Sabina & Co.”. În 1999, au fost puse bazele Zonei Industriale Arad, situată în preajma ieşirii spre Nădlac. Noul ”cartier industrial” găzduieşte 10 firme care asigură peste 2.000 de locuri de muncă. Exploatând tradiţiile locale din domeniul textil, numeroase firme străine au creat facilităţi de producţie în Arad.

La revigorarea vieţii economice a oraşului au contribuit şi filialele unor bănci de renume, deschise la Arad, precum şi numeroasele unităţi comerciale care vin în întâmpinarea nevoilor zilnice ale arădenilor.

În ultimii 15 ani, peisajul urban s-a schimbat semnificativ prin remodelarea unor noduri de circulaţie din municipiu – Piaţa Gării, Piaţa Spitalului, Pasajul Micălaca – dar şi prin renovarea unor clădiri monumentale din centrul oraşului (primăria, Palatul Cultural, sediul Universităţii ”Aurel Vlaicu”, hotelul ”Continental Astoria”, Teatrul de Stat, hotelul ”Ardealul”, palatul minoriţilor şi catedrala catolică, Banca ”San Paolo Imi” etc.). Inaugurarea ”Parcului Reconcilierii” (2004), în fosta Piaţă a Pompierilor, a propulsat Aradul în prima pagină a ziarelor, dar i-a oferit şi un nou reper de estetism urban şi punct de atracţie turistică prin reamplasarea ”Statuii Libertăţii” şi ridicarea Arcului de Triumf.



2.3.PREZENŢE ARHEOLOGICE ÎN TERITORIUL ADMINISTRATIV Valea Mureşului a fost locuită de o civilizaţie înfloritoare din epoca bronzului. Mărturii arheologie ale locuirii prezenţei aşezărilor dacice indică un număr mare de aşezări răsfirate pe tot cuprinsul judeţului de astăzi. După cucerirea romană importanţa zonei este susţinută de prezenţa drumului militar şi comercial de pe Valea Mureşului ce lega Dacia de Panonia. In continuare sunt prezentate descoperirile arheologice în context istoric cronologic.

circa 40.000 î.d.Hr. Peste 70 de vârfuri, răzuitoare, lamele şi dăltiţe, cioplite dintr-o rocă bazică, descoperite în zona străzii A. Şaguna, reprezintă cele mai vechi urme ale prezenţei umane pe teritoriul actualului municipiu Arad

6.000 – 2.500 î.d.Hr.

Apar aşezări de agricultori şi crescători de animale:

NEOLITIC cultura Starčevo – Criş: Arad-Grădişte, Aradul Nou – Bufniţ; cultura Vinča: Arad-Grădişte; cultura Tisa I: Arad-Micălaca (cultura Tisa I); cultura Tisa III/ Tiszapolgár: Grădişte, Gai, Uzina de Apă, Aradul Nou;

ENEOLITIC cultura Baden: Aradul Nou, Arad – Gai şi – Bujac.

2.500 – 1.200 î.d.Hr. Aşezări din epoca bronzului:

Arad-centru, Bujac, Gai, Grădişte, Uzina de Apă, Aradul

1.000 – 800 î.d.Hr. Depozite de bronzuri: Arad – “Astoria”;

Aşezări scitice: Arad-Gai, Arad-Ceala.

400 î.d.Hr. – 102 d.Hr.

Aşezări dacice: Arad-Bujac, Arad-Micălaca

Aşezări celtice: Arad-Gai, Arad-Ceala, Aradul Nou (sit B05 – bypass Arad), Vladmirescu (Vladilact)

102 Trupele romane distrug cetăţile şi aşezările dacice de pe valea Mureşului.

103 – 104 Decebal recucereşte Câmpia Aradului de la iazigi.

105 – 106 Al doilea război dacic al lui Traian în care sunt recucerite Câmpia Aradului şi Crişana; descoperiri: Aradul Nou (cărămidă cu ştampila L[egio] IIII F[lavia] F[elix]).

107 – 108 Atacul iazig în zona Mureşului inferior este respins de guvernatorul Pannoniei Inferior, P. Aelius Hadrianus (viitorul împărat).

118-119 Reorganizarea Daciei de către împăratul Hadrian lasă zona arădeană în afara provinciei.



119-271 Aşezări dacice: Arad - centru, Aurel Vlaicu, Ceala, Grădişte, Teba;

166/7 – 180 Războialele marcomanice: printre atacatorii provinciei Dacia, s-au numărat şi noile comunităţi sarmatice stabilite pe Mureşul inferior şi în Câmpia Aradului;

descoperiri: sit B05 – bypass Arad;

180 În virtutea păcii încheiate de împăratul Commodus cu barbarii, sarmaţilor iazigi li se permite să tranziteze provincia Dacia de la vest la est folosind, probabil, drumul de-a lungul Mureşului;

271 Retragerea armatei şi administraţiei romane din provincia Dacia.

271-420 Aşezări daco-romane (de meşteri olari): Arad-Ceala, Vladimirescu-Pădurea Vrăbiilor;

Aşezări sarmatice: sit B05 – bypass Arad

Aşezări germanice: Arad (Ceala, Gai, Grădişte).

335 Criş, au fost înfrânţi, pe malul Mureşului, de goţii conduşi de regele Geberich (Iordanes, Getica, XXII, 113, 114)

358-359 Împăratul Constantius II îi înfrânge pe limiganţi (limigantes = limitis gentes), dacii care apărau graniţa Sarmatiei cu Gothia, marcată de un sistem de valuri şi şanţuri care, pe teritoriul arădean, mai pot fi recunoscute pe aliniamentul Zăbrani – Sâmbăteni – Covăsânţ – Şiria

420-454 Stăpânirea hună; descoperiri arheologice: Arad – Gai (dacice, alane).

448/449 Priscus din Panion, ambasador al împăratului bizantin Theodosius II la curtea lui Attila, trece prin zona Mureşului inferior unde întâlneşte aşezări stabile ale unei populaţii latinofone.

472-568 Centrul de putere al gepizilor se află în interfluviul Mureş – Tisa – Criş descoperiri arheologice: Arad

568-680 Primul caganat avar

Descoperiri arheologice: Arad

680-795 Al doilea caganat avar

descoperiri arheologice: Arad



795 Carol cel Mare, sprijinit de longobarzi, pune capăt celui de-al doilea caganat avar.

sec. VIII – IX Aşezarea proto-românească de la Vladimirescu.

890-910 Ducatul lui Glad; cetatea de pământ de la Vladimirescu (faza I).

934 Incendierea cetăţii lui Glad de la Vladimirescu de către războinicii maghiari.

980 – 1028 Voievodul Ahtum reia stăpânirea asupra cetăţii de pământ de la Vladimirescu, întărind-o prin noi lucrări de fortificare.

sec. X – XI Necropole maghiare: Arad-Bufniţ, Arad-Ceala.

1080/90 Regele Ladislau cel Sfânt al Ungariei şi ducele Lambert donează prepoziturii din

Titel satele Ghioroc, Zăbrani, Iwanhaza şi Vodkerth “în comitatul Orod, lângă râul Mureş”.

1131 Regele Bela al II-lea al Ungariei editează o donaţie către biserica Sfântului Martin din Orod (localizată arheologic în raza comunei Vladimirescu/Glogovăţ)

1131 Dieta regatului ungar se ţine la Orod, ocazie cu care sunt ucişi nobilii învinuiţi de orbirea regelui Bela al II-lea.

1177 Donaţia regelui Bela al III-lea al Ungariei către capitlul Orod, care cuprinde şi confirmarea teritoriului deţinut de cetate; în castrum Orod se aflau la cea dată 50 de soldaţi.

1183 Abaţiei de la Byzere, capitlului şi prepoziturii Orod, li se recunoaşte dreptul la o treime din vama sării de la ambarcaţiunile care coboară pe Mureş

1202-1204 Richard este prepozit al Orodului.

1213 Sunt menţionaţi diferiţi slujbaşi ai cetăţii Orod: Basu hotnogul - comandantul oştirii;

Nuhu, Bayr, Belche şi Kelemin – centurioni; diferiţi iobagi şi oameni ai cetăţii (castrensi).

1216 Atestare documetară a castrum Orod.

1220 Gheorghe este prepozit al Orodului

1230 Atestare documetară a castrum Orod.



Cetatea Aradului

2.4. EVOLUŢIA STATUTULUI ADMINISTRATIV AL LOCALITĂŢII Cea mai timpurie atestare documentară a noilor structuri administrative, instaurate de regalitatea maghiară, datează din perioada 1080 – 1090, când este amintit “comitatul Orod, lângă râul Mureş”. Probabil că, în aceeaşi perioadă, a fost constituit şi comitatul Zarand care ”îmbrăca” valea Crişului Alb de la Giula şi până la Brad. Vechile structuri locale (cnezate, voievodate), de mică întindere, au fost tolerate.

Centrul ecleziastic şi comitatens Orod, localizat arheologic în raza comunei Vladimirescu/Glogovăţ, este pomenit în documente din 1131, iar în 1224 este consemnată inaugurarea impresionantei bazilici prepozitale şi capitulare în prezenţa reginei Yolantha de Courtenay. Pentru perioada 1229 – 1552, avem ştiinţă despre 632 de documente emise de către capitlu (transcrieri de donaţii, acte de înzălogire, testamente, acte de vânzare-cumpărare etc.).

Stăpânirea turcească La începutul secolului al XVI-lea Aradul a trecut în scurt timp, pe rând sub administraţia Regatului Ungar (1526), apoi în Principatul Transilvaniei (1541) iar în 1552 a căzut sub ocupaţia otomană. Teritoriul fostului comitat a fost organizat în trei sangeacuri, din care cel al Aradului cuprindea oraşul şi 113 sate.

Perioada de peste 100 de ani în care s-au aflat sub stăpânirea Imperiului Otoman Aradul şi localităţile din comitat a însemnat o deschidere comercială şi culturală spre lumea sudului balcanic şi a orientului. Administraţia era orientată în principal spre pază, supraveghere şi fiscalitate. Viaţa religioasă şi socială a localnicilor nu a fost influenţată. Populaţia se îndeletnicea mai ales cu lucrarea pământului şi păstoritul. Regulile şi datinile strămoşeşti au putut fi păstrate nestingherite. Odată cu stabilirea aici a stăpânirii turceşti a început construirea cetăţii de pe malul drept al Mureşului. Turci au stimulat dezvoltarea comerţului şi astfel s-au construit drumuri, poduri, o şcoală, o geamie, un han. Aradul şi Ineul au devenit tâguri vestite pentru mărfurile aduse din imperiul otoman.

Administraţia austriacă



După Pacea de la Karlowits (1699), graniţa dintre cele două imperii s-a stabilit pe linia Mureşului iar Aradul a trecut sub administraţia habsburgică. Din punct de vedere juridic, comitatul Arad a fost domeniu erarial sub directa administrare a reprezentanţilor împăratului.

Rolul militar al târgului s-a accentuat, aducerea grănicerilor sârbi fiind un nou impuls pentru evoluţia ulterioară. Cetatea a fost refăcută şi întărită. Aradul a devenit important târg grăniceresc. Sârbii aduşi aici pentru garnizoana de grăniceri s-au aşezat compact în zona dintre Râul Mureş şi Mureşel, alcătuind oraşul sârbesc, numit şi Oraşul lui Tekelija, după numele comandantului lor.

Foarte curând, în anul 1702, Aradul a fost ridicat la rang de oraş cameral ceea ce a însemnat primirea unor drepturi favorabile dezvoltării economiei, drepturi comerciale îndeosebi. Oraşul a primit dreptul de a organiza târguri mari, ţinute regulat ce câte trei ori pe an, începând din 1702. Ele se ţineau în zilele de sărbători ortodoxe, după calendarul vechi la sărbătoarea Sfinţii Petru şi Pavel şi la Sf. Dimitrie. Aradul a primit drept de administrare cu persoane alese din populaţia oraşului- primar, notar, serviciu de pază civil s.a. Până în anul 1747, oraşul a avut două primării una a părţii “rasciene” şi cealaltă, a părţii “germane”. Date complete despre funcţionari s-au păstrat doar în primăria fostului oraş “german”, unde între 1702-1834 s-au succedat 52 de primari. Dintre aceştia 31 de primari au fost de etnie germană, 19 primari au fost de confesiune ortodoxă(români sau sârbi) şi 2 au fost de etnie maghiară.

Astfel Aradul îşi consolidează rolul de oraş târg dobândit din perioada otomană. Comercianţii ambulanţi erau greci, macedo-români şi sârbi. Românii erau interesaţi de Târgurile de vite.

După pacea de la Passarowitz (1718) imperiul austric si-a extins stăpânirea în Banat şi astfel rolul grăniceresc a dispărut. Aducerea coloniştilor germani (1724) a determinat o organizare fermă a teritoriului.

Oraşul propriu-zis era împărţit în patru sectoare: cetatea veche, zona de refugiu, “oraşul rascian” şi “oraşul german”. Populaţia se compunea din grăniceri şi civili (ţărani, meşteşugari, comercianţi) români, aromâni, sârbi, germani şi maghiari.

Din punct de vedere administrativ, zona Aradului a urmat o evoluţie complicată. După instaurarea stăpânirii habsburgice, comitatele Arad şi Zarand au fost incluse în Ungaria. În 1732, aproape întreg comitatul Arad a fost donat ducelui Rinaldo de Modena care, în 1740, fiind disgraţiat, l-a pierdut în favoarea domeniului de stat (erarial). Centrul acestuia a fost Aradul care, cu această ocazie, a dobândit rangul de oraş cameral privilegiat. Epoca tereziană a durat 40 de ani, perioadă care a dinamizat şi consolidat situaţia social- economică a oraşului şi a marcat trecerea de la tradiţiile medievale la ideile şi practicile moderne. Măsurile administrative instaurate au oferit mai multă libertate administrativă comunităţilor locale, mai multă libertate de mişcare pentru iobagi, stimularea dezvoltării meşteşugurilor.

In 1750 grănicerii sunt trecuţi în rândul iobagilor, ceea ce îi determină să facă demersuri pentru plecare şi cu sprijinul ţarinei Elisabeta a Rusiei să se realizeze prima emigrare a acestora în Împeriul Ţarist. Diminuarea importanţei grănicereşti nu a însemnat pierderea rolul militar.

Construirea cetăţii noi, fortificaţie de tip Vauban, după exigenţele militare ale vremii indică faptul că în oraş funcţionau două tipuri de administraţie, una civilă şi una militară. Prezenţa cetăţii a determinat administraţia să impună reguli stricte de



construire pe care arădenii, nu le-au respectat în totalitate. Odată cu construirea cetăţii au fost făcute lucrări de regularizare şi consolidare a malului Mureşului.

Structura oraşului era clară, cu zone compacte şi străzi pe care se respectau aliniamentele. Planurile de la mijlocul secolului indică o zonificare structurată anterior: oraşul sârbesc, oraşul german, zonele româneşti, cetatea. De asemenea este prezentă în partea de sud a Mureşului zona Aradul Nou care a fost destinată coloniştilor germani.

In anul 1867 prin instaurarea regimului dualist austro-ungar, Aradul trece în partea maghiară a imperiului. Măsurile administrative au consolidat puterea nobilimii maghiare, au reformat învăţământul şi au determinat stabilirea în oraş şi în lovcalităţile învecinate a coloniştilor maghiari.

Până în 1919, structura administrativă a Aradului cuprindea Comitatul, Cercurile pretoriale şi Comunele urbane şi rurale. Aceste structuri, erau reglementate de acte normative ale statului maghiar (Legea XXI, a municipiilor şi Legea XXII Comunală, din 27 iunie 1886). Ele precizau că autoritatea comunei, se extindea, nu numai asupra comunităţii, ci şi asupra fiecărei persoane care locuieşte, sau se întreţine, pe teritoriul localităţii şi a bunurilor existente.

Conform legii, Comuna avea atribuţii foarte largi şi avea puterea de a emite decizii. Atribuţiile se exercitau prin Corpul reprezentativ şi erau înscrise în propriul Regulament. Hotărârile sale, erau îndeplinite prin antistie şi organele proprii. Antistia comunală, se compunea din: primar, căpitanul poliţiei, senatori, notarul general, notarii salarizaţi permanent, protofiscul, fiscalii salarizaţi regulat, asesorii sedriei orfanale, cassariul, esactorul, controlorul, tutorul comunal, arhivarul, medicul, inginerul, oficianţii comunali de pădure şi alţi funcţionari.

Fostele localităţi rurale Aradul Nou, Micălaca, Gai şi Sânicolul Mic care intră acum în componenţa adminstrativă a Municipiului Arad au avut o evoluţie istorică aflată în strânsă legătură cu acesta. Primul care se încorporează în oraş este Gai care apare deja pe hărţile din 1881 ca parte a Aradului cartierul VII, urmează Micălaca în 1930, Aradul Nou şi Sânicolaul Mic în 1948.

2.5.LOCALITĂŢI DIN TERITORIUL ADMINISTRATIV AL MUNICIPIULUI ARAD

2.5.1. MICĂLACA Micălaca a fost o localitate rurală aflată în vecinătatea Aradului pe malul drept al Mureşului. In 1930 a intrat în componenţa Municipiului Arad.

Hărţile de la mijlocul secolului XVIII (1765) indică existenţa unei aşezări rurale în zona cartierului Micălaca. Informaţii despre existenţa satului Micălaca apar în documente încă din secolul XIII. Din punct de vedere administrativ, localitatea Micălaca făcea parte, la mijlocul secolului al XVIII-lea, din districtul Totvărădia-Miniş, care cuprindea 31 de localităţi, printre care şi Arad.

Statisticile din anul 1715, indică faptul că satul Micălaca era locuit de români, avea 62 gospodării de iobagi. Conscripţia din 1743 menţionează prezenţa a 60 de case în Micălaca. Structura etnică era dominată de români (din 58 de familii 44 aveau nume românesc iar 14 nume maghiare). Recensământul animalelor relevă faptul că gospodăriile erau destul de bine dotate, cu animale mari de tracţiune şi animale pentru lapte, sau carne etc. Pe lângă agricultură sătenii se ocupau şi cu pescuitul. Un loc aparte îl au plutaşii, cei care se ocupau cu transportul pe Mureş al sării.



Prima reprezentare a satului Micălaca – planul din 1765 Impozitele erau fixate după vechiul sistem de porţi.Taxele erau de multe categorii, pe meserie, pe negustorie, după semănături, după numărul de vite, după veniturile obţinute, după casă.

Iobagii erau aproape lipsiţi de drepturi civile, instanţa de judecată era reprezentată de hotărârea domnului de pământ. In cazurile mai importante se ajungea la judecata administraţiei comitatului.

Reglementarea urbarială din 1771a uşurat dările iobagilor şi a încercat să stopeze abuzurile feudalilor. Astfel, judele era acum ales de comunitate, iobagii au primit drept de vânzare şi moştenire şi au primit dreptul de liberă strămutare. In schimb, comunitatea locală trebuia să susţină financiar instituţiile de învăţământ. Aceste reguli stricte şi care protejau roprietăţile iobagilor au contribuit la dezvoltarea unor gospodării relativ prospere. Structura gospodăriei păstrează şi astăzi casa cu grădina de pe lângă casă, cu un loc de casă de circa 1600mp.

La sfârşitul secolului XVIII când aplicarea normelor de construcţie sanitară au fost impuse şi s-a întocmit planul de construire al Aradului, satul Micălaca a trebuit să se reconstruiască. Practic s-a mutat pe un teren din apropiere, urmând un plan cu străzi paralele şi loturi egale de 800 stânjeni. Loturile constituite mai târziu (1810) au fost mai mici, de 600 stânjeni şi se presupune că erau pentru luntraşii de pe Mureş – pe străzile Abrud, Lipovei, Radnei. Zona afost numită de localnici Bujac iar locuitorii s-au împărţit în micălăceni şi bujucani. Această zonificare s-a păstrat şi în secolul următor, iar bujucanii- navigatori de sare- au dat mulţi primari în Micălaca.

Populaţia înregistrată la 1828 era de 621 persoane, dintre care 156 familii de iobagi şi 131 jeleri, cu 284 care în total.

Recensămintele austro-ungare indică o creştere de populaţie de la 1882 locuitori în anul 1880, la 4313 locuitori în anul 1910. În ceea ce priveşte datele despre structura etnică şi confesională se poate observa că ponderea românilor a scăzut de la 94,79% la 69,32%



iar ponederea maghiarilor a crescut de la 3,71% la 28,81%. În acelaşi sens s-au modificat şi ponderile ortodocşilor (99,84 la 70,32%), romano-catolicilor (2,44 la 20,51%) şi reformaţilor (1,48% la 6,02%). Această schimbare de structură a fost caracteristică perioadei dualismului austro-ungar, prin colonizarea maghiarilor în zonele româneşti. În această perioadă au fost colonizaţi aici un grup de maghiari în zona numită Micălaca Nouă.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sătenii din Micălaca au fost alături de mişcarea de emancipare naţională, şi-au cerut dreptul de a alege primari şi notari români şi de a folosi limba română în administraţie. În perioada dualismului austro-ungar, micălăcenii şi-au păstrat, nealterat, caracterul românesc al aşezării, folosind limba română în antistia comunală şi în redactarea actelor bisericeşti.

In Primul Război Mondial, locuitorii din Micălaca participat la lupte alături de arădeni iar pentru eroii lor au ridicat în cimitirul militar Arad- Micălaca un monument.

Comunitatea din Micălaca a fost activă şi a semnalat autorităţilor problemele cu care se confrunta pentru rezolvare. Una din marile probleme era pericolul inundaţiilor pe care nu l-au putut preveni în 1932, când satul a suferit pagube materiale şi umane foarte mari. Localitatea a fost vizitată de regele Carol al II-lea pentru sprijinirea locuitorilor (acum Micălaca era comună suburbană a Aradului). Din totalul de case s-au mai păstrat circa 10%. După acest eveniment Mureşul a fost îndiguit şi malurile consolidate.

Gospodăriile Satul s-a dezvoltat ajungând de la 345 de case în 1869, la 718 case în 1910. După materialele utilizate casele se grupează astfel: 143 erau din piatră şi cărămidă, 41 din pământ bătut şi 523 din văiugă; 441 aveau acoperiş de ţiglă, 42 din şindrilă iar la 235 din paie. Mai târziu, după inundaţii îndeosebi, au fost folosite sisteme mixte mai rezistente: văiugă şi cărămidă alternativ în straturi. Prin anii 70 s-a trecut masiv la construirea din cărămidă.

Gospodăriile tradiţionale sunt caracteristice zonei de câmpie a Aradului, pe un model deja conturat la mijlocul secolului al XIX-lea. Casa are forma alungită cu trei camere dintre care la mijloc este tinda. Partea din spate este pentru anexe, înglobând astfel cămara şi grajdul pentru animale. De-a lungul casei se întinde un gang, cu intrarea din curte spre tindă. În perioada interbelică gangurile au fost închise cu geamuri şi astfel s-a mai obţinut un spaţiu care era folosit chiar şi pentru dormit.

Casele sunt aliniate la stradă, acoperişul este în două ape, realizând spre stradă un fronton discret decorat. Înainte de inundaţiile din 1932 frontonul era din nuiele, dar ulterior a fost realizat din scândură sau văiugă, tencuit şi decorat cu ancadramente, rozete, flori şi înscripţii.

Strada Ciobanului nr 6 Strada Voinicilor colţ cu Renaşterii



Case tradiţionale pe Str. Abrud

Prin anii 70 modelul de casă s-a modificat. Forma caselor este în vinclu, cu două camere la stradă, iar locul gangului este luat de un coridor scurt care dă spre bucătărie şi una din camere. Marialul utilizat este preponderent cărămida.

Gospodăria cuprinde casa cu curte adiacentă şi o grădină de legume în spate. Curtea este împărţită în două: cea din faţă prin care se intra în casă, cu fântână şi şură; cea din spate pentru păsări de unde se intra la coteţe şi cocini. Latrina şi gropile de gunoi sunt în curtea din spate. Imprejmuirea spre stradă, realizată iniţial din leaţuri, a fost înlocuită în timp cu garduri de lemn sau de zid.

In perioada postbelică, Micălaca a fost integrată în procesul de industrializare şi urbanizare ce a caracterizat perioada socialistă. In anii proiectele de sistematizare s-a urmărit utilizarea maximă a rezervei de teren existente în cartier, dar şi o mai bună legarea acestuia de restul oraşului. Astfel au fost construite zonele de blocuri din Micălaca Nouă- Pasaj Micălaca, Micălaca I Sud, Micălaca Zona IV şi Zona V.

Preotul Gheorghe Căvăşdan descrie imaginea cartierului din 1956 cu străzile având plantaţii de de salcâmi, tei, castani, sălcii pletoase. Sunt 29 de străzi cu 783 de case. Casele sunt de trei categorii:

a) case ţărăneşti, lungi, cu coridor larg deschis, cu stâlpi de cărămidă;

b) case la stradă, cu două sau trei camere la stradă, iar înspre curte cu coridor de cele mai multe ori închis;

c) case pe colţ, cu două sau trei camere la stradă şi altele spre curte, cu o parte din coridor închis, iar cealaltă deschisă duce la cămară. Toate sunt făcute de cărămidă arsă, acoperite cu ţiglă, cu ferestre mari şi luminoase construite după regulile de igienă din vremea imperiului.

Strada principală este Strada Renaşterii pe care sunt grupate instituţiile principale ale cartierului: Biserica Ortodoxă Română, Şcoala Mixtă de 7 ani, grădiniţa de copii mici, Căminul Cultural, Casa Parohială, alimentara. A doua ca importanţă este Strada Prutului.

Construcţii publice Prima şcoală consemnată în Micălaca este din 1777. Inundaţiile frecvente au adus pagube materiale, construcţiile fiind cele mai expuse. După regularizarea Mureşului şi după mutarea satului a fost construită o şcoală nouă pe Strada Renaşterii pentru copii din sat. Cheltuielile erau suportate de comunitate. Scoala finalizată în 1814 era construită din materiale nerezistente şi acoperită cu paie. Avea o grădină şcolară de 400 stâjeni pentru practica elevilor şi era situată lângă biserică. La acea dată erau înregistraţi 176 de copii cu vârsta între 6 şi 12 ani.



După infiinţarea Preparandiei (1812) situaţia învăţământului pentru copii români s-a îmbunătăţit simţitor.

După 1849 directoratul de la Oradea a fost defiinţat şi înlocuit cu „Ocârmuirea scolastică districtuală a districtului milităresc orădean”, organism care şi-a început activitatea în luna august a anului 1850. Potrivit noului regulament, organizarea învăţământului popular cădea în sarcina autorităţilor bisericeşti, iar statul s-a implicat în angajarea învăţătorilor, în aprobarea manualelor şcolare, inspectarea şcolilor şi înfiinţarea grădinilor cu pomi.

Şcoala din Micălaca era subordonată, Inspectoratului şcolar al Aradului, condus de către Ioan Raţ. Sunt înregistraţi 65 de elevi .

Scoala nouă a fost începută în anul 1863 pe un lot situat între vechea şcoală şi biserică la Str. Renaşterii nr. 9. Astfel la sfârşitul secolului XIX fucţionau două şcoli cea nouă şi cea veche consolidată. Invăţătorii au avut un rol complex în viaţa comunităţii, dezvoltând activitatăţi culturale şi sociale şi contribuind la păstrarea identităţii naţionale.

Şcoala veche a fost consolidată între 1874-1875.

Comunitatea maghiară a înfiinţat în 1894 o şcoală elementară în limba maghiară care funcţiona într-o casă din apropierea primăriei. Pentru că au întâmpinat dificultăţi în susţinerea financiară, şcola a fost transformată în şcoală de stat în 1900. După 1921 învăţământul confesional a fost sistat. Şcoala confesională cu locuinţă pentru învăţător a fost transformată în casă parohială. Ulterior în 1936 aici a funcţionat şi o grădiniţă.

Şcoala din Micălaca a primit denumirea de Şcoală Română Naţională, în 1921, iar în anul 1930 funcţiona sub denumirea de Şcoala primară nr. 15. Avea 4 săli de clasă, iar ulterior s-a extins cu încă două. Şcoala dispunea de o cantină, locuinţă pentru director, laborator, muzeu, terenuri sportive.

Inundaţiile din 1932 au distrus pe lângă locuinţe şi cele două şcoli. După 1948 şcolile au fost extinse şi modernizate. Se menţionează existenţa unei şcoli cu două clădiri pe strada Renaşterii nr 250 cu 8 săli de clasă şi două şcoli pe strada Fabius în Micălaca nouă, care a fost extinsă şi modernizată în anii care au urmat.

Creşterea numărului de locuitori prin construirea zonelor de blocuri a determinat suplimentarea spaţiilor pentru şcoli. Astfel, s-au înfiinţat:

- 1981 - Scoala generală nr.12 din Strada Mioriţei, cu 24 săli de clasă, 3 laboratoare, bibliotecă şi cabinet medical.

- 1987- Şcoala cu clasele I-VIII nr. 22, Strada Nucet nr. 3. Pe lângă cele două şcoli în prezent funcţionează şi trei grădiniţe. Grădiniţa cu P. N. nr.11 Arad, Grădiniţa P. P. nr. 18 „Cãsuţa Piticilor” Arad, Grăãdiniţa P. N. nr. 18 Arad, are douăclădiri: una pe strada Fabius, cealaltă pe Calea Radnei, Grădiniţa cu P. N. nr. 7.

Vechea şcoală a devenit în anul 2005, Liceu cu program sportiv, pentru ca mai târziu să fie mutată aici Direcţia de Dezvoltare şi Asistenţă Comunitară.

Prima biserică din Micălaca este amintită în prima jumătate a secolului al XVIII-lea cu hramul „Sfântul Mucenic Gheorghe”. In anul 1845 s-a construit pe locul bisericii de astăzi (Str. Renaşterii nr. 9) o biserică nouă ce a păstrat hramul celei vechi. Lucrările au fost executate de Iosif Fischer. Biserica a fost construită din cărămidă arsă şi acoperită cu ţiglă. Faţadele au câte patru firide cu arce şi ancadramente de pilaştri. Turnul are baza pătrată şi înălţimea de 30,6 m. Biserica are plan dreptunghiular cu



laturile de 25 m lungime şi 12,5 m lăţime. Iconostasul din lemn este inspirat din cel al Catedralei vechi din Arad, cu ornamente acoperite cu foiţă de aur.

Biserica a fost reparată în anii 1869, 1913, 1930 şi consolidată în 1950. În anul 1966 biserica a fost renovată şi restaurată. S-a refăcut acoperişul, mobilierul pictura. pictată de Gheorghe Răducanu. Curtea a fost amenajată cu o grădină în care s-au expus vechile clopote. In faţa bisericii locuitorii cartierului au ridicat un monument în memoria celor 80 de micălăceni, care au murit în Primul Război Mondial. Casa parohială din str. Renaşterii nr. 9 s-a construit in 1937 după planurile arh. Szilaghi din Arad. Funcţionează din anul 1921 în fost scoală confesională a bisericii ortodoxe române. Din 1948 funcţionează o grădiniţă. In 2004 este retrocedată bisericii.

Grădiniţa Str. Renaşterii nr.9 Biserica Sfântul Mucenic Gheorghe(veche)

In Micălaca Nouă s-a construit o biserică ortodoxă după Primul Război Mondial, când Aradul a trecut în Regatul României. Construcţia bisericii cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” şi a casei parohiale a început în anul 1930, pe Calea Radnei nr 127, în vremea preotului Romulus Furdui. Lucrările au durat patru ani (1930-1934) şi au fost efectuate după planurile arhitecţilor Silvestru Rafiroiu şi Buzaşi, Este construită pe un plan triconc, cu două turle octogonale, una pe naos şi cealaltă pe pronaos, după modelul bisericilor din Ţara Românească, din secolele XVI- XVII. Absida altarului şi absidele laterale sunt ridicate pe cinci laturi ale unui poligon.

In anul 1994 a început construirea unei biserici noi în spaţiul verde din Parcul 23 August, aflat în apropierea zonei cu locuinţe colective.

Biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” Biserica romano-catolică „Adormirea

Maicii Domnului”



După 1990 în Micălaca Nouă - Zona 300 din cauza densităţii mari de populaţie fost necesară construirea unei noi biserici. Biserica ortodoxă „Sf. Apostol Andrei” din Micălaca Nouă Zona 300, a fost sfinţită în anul 2003. Preot este Gheorghe Oprea.

Biserica romano-catolică „Adormirea Maicii Domnului” a fost ridicată în anul 1929 în Str. Bujor nr. 2. În anul 1940, erau amintite Micălaca Nouă şi Micălaca Veche ca filii ale parohiei Glogovăţ (Vladimirescu )

In Micălaca Veche s-a ridicat o biserică nouă greco- catolică cu hramul “Sfântul Anton de Padova” în Str. Voinicilor lîngă blocurile ANL. Sfinţirea bisericii a avut loc la 11 mai 2013.

Mişcarea confesională baptistă a apărut în zona Aradului la sfârşitul secolului al XIX-lea. Biserica creştină baptistă „Renaşterea”din Micălaca a fost înfiinţată în anul 1897, fiind prima biserică baptistă din Arad. Construirea lăcaşului de cult s-a realizat abia în anul 1926.

Biserica Creştină Penticostală Micălaca- finaliază în 2008, strada renaşterii cu Calea Radnei.

Biserica Baptistă Manarata- începută în 1990 şi terminată în 1995, pe Bulevardul nicolae Titulescu.

Biserica Creştină Adventistă de Ziua a şaptea Micălaca Arad. Comunitatea s-a constituit la începutul secolului XX şi a ridicat o casă de rugăciune în 1929. Inundaţiile din 1932 au distrus construcţia, care a fost refăcută şi a funcţionat până în anul 2000. În anul 1997 a început construirea unei noi case de rugăciune pe Strada Voinicilor nr. 29.

2.5.2. GAI

Harta Josefina 1782-1785 cu Manastirea Gai şi câteva sălaşe Cartierul este situat în partea de nord-vest a oraşului în zona cea mai joasă a sa, cu o delimitare naturală impusă de două foste braţe ale Mureşului. Iniţial a fost o localitate rurală cunoscută cu numele de Aradgai, Gai, Gaiu sau Arad-Gaiu. Denumirea s-a consolidat la inceputul secolului al XIX-lea vine de la denumirea sârbă a dumbravei.

Terenul era unul unul plin de bălţi iar localitatea nu s-a dezvoltat compact. Aşezarea se poate distinge în Harta Josefină din XVIII-lea, în apropiere de Mânăstirea Sfântul



Simeon Stâlpnicul, primul lăcaş de cult al românilor şi sârbilor. Evoluţia Gaiului a fost mereu în strânsă legătura cu cea Aradului de care era legat prin drumurile ce duceau la mânăstire. Populaţia primelor sălaşe era formată din tărani iobagi români. Ulterior în la începutul secolului al XVIII-lea s-au stabilit aici un număr relativ mare de sârbi. Locuitorii de etnie sârbă numărau 112 familii în 1780. După 1850 odată cu dezvoltarea industrială au venit aici imigranţi maghiari, a căror stabilire a fost susţinută de regatul maghiar şi mai târziu.

Structura etnică şi confesională a populaţiei este complexă.. Românii şi sârbii alcătuiau comunitatea ortodoxă, maghiarii erau de confesiune romano-catolică şi reformată, iar alături de acestea s-a dezvoltat ulterior şi cultul baptist.

Un rol important în dezvoltarea aşezării Gai l-a avut construirea Mânăstirii Sfântul Simeon Stâlpnicul şi mai ales stabilirea aici a reşedinţei episcopale de vară. Ansamblul monahal a fost construit în perioada 1751-1768, de meşterul german Egidiu Ienowein la iniţiativa episcopului Sinesie Jivanovici. În alcătuirea sa intra paraclisul şi conacul episcopal, unite într-un singur corp de clădire, o poartă de intrare şi anexe. Mânăstirea dispunea de un teren pentru agricultură. Paraclisul afuncţionat ca biserică de rugăciune pentru populaţia ortodoxă din sat.

In anul 1828 conscripţia dicală prezintă aradul împărţit în 13 cartiere (fertalz), dintre care al XIII-lea era Cartierul Gai. Limitele aşezării s-au structurat pe perioada secolului al XVIII-lea.

Populaţia cartierului cuprindea 331 de familii plătitoare de impozite. Intre membri săi nu existau militari, funcţionari de stat sau nobili, majoritatea erau iobagi (145), mai ierau jeleri(68)şi coloni(5). Numărul caselor este de 276. Terenul agricol cuprinde teren arabil şi păşuni.

Dezvoltarea economică ce a caracterizat întreg oraşul Arad a influenţat deopotrivă şi Cartierul Gai. Legarea la reţeaua de căi ferate, introducerea curentului electric au fost evenimente care au impulsionat dezvoltarea industriei şi a comerţului. In cartier, după înfiinţarea Fabricii de Spirt şi Drojdie de către Fraţii Neuman ( în 1851) a urmat în 1862 Moara cu abur, devenită cea mai mare din această parte a ţării. Contribuţia cartierului la economia oraşului era deopotrivă una agricolă. Dezvoltarea zonei industriale din nord, a creat locuri de muncă pentru locuitorii cartierului.

Evidenţele statistice indică în anul 1900 o populaţie de 2796 locuitori în cartierul Gai, din care 1039 erau maghiari, 725 români, 792 sârbi. Populaţia cartierului avea o pondere mică în totalul populaţiei oraşului, de numai 4,96%. In 1917, erau înregistrate 793 de case, în care domiciliau 1175 familii, cu 6451 locuitori, din care 3035 bărbaţi şi 3416 femei. A avut loc 22 cununii, 105 naşteri (50 B şi 55 F) şi 324 decese (169 B şi 155 F) din care s-au înregistrat 5 sinucideri şi 11 alte nenorociri (accidente, trăznet). Existu 333 tineri de 17-20 de ani.

În 1919, Sectorul administrativ Gai (cu sediul pe Magyar utca /str. Grădinarilor nr 1), cuprindea tot teritoriul din Gai, Bujac, Şega şi cătunele aparţinătoare din Dulok (Câmpuri), învecinându-se spre est cu suburbiile: Uj Telep (Grădişte), Sarkad şi Elisaveta (zona Gării, Păduri prin formarea de ). Ulterior suprafaţa administrativă s-a restrâns prin desprinderea de noi cartiere Poltura (Duca), Bujac, Şega.

In cele două războaie mondiale populaţia din Gai a pierdut oameni, a avut mulţi răniţi, iar în cel de-al doilea război pierderile materiale au fost considerabile. Pentru memoria eroilor din al Doilea Război Mondial locuitorii cartierului au ridicat în mai 1943, Troiţa eroilor din Gai la intersecţia străzilor Dunării şi tribunul Corcheş, pe latura sudică a bisericii ortodoxe. In anul 1994, troiţa a fost înlocuită cu un alt monument comemorativ,



Crucea Soldaţilor Români. Numele eroilor sârbi este încrustat în placa comemorativă din Biserica sârbă.

Cartierul s-a extins în perioada de după Primul Război Mondial când primar al Aradului a fost Ioan Robu (1919-1926 şi 1927-1927)a cărui grijă deosebită era să creeze condiţii mai bune de locuire în suburbii şi să asigure locuinţe pentru muncitori. Construirea fabricilor din nordul oraşului a atras forţă de muncă şi astfel cartierul s-a extins prin aport de imigranţi. După război mulţi refugiaţi din fostul imperiu si-au găsit aici un loc.

De asemenea şi reforma agrară a dus la împroprietăriri care au schimbat împărţirea terenurilor şi au generat lotizări pentru locuinţe. În mare parte, cei declaraţi împroprietăriţi, erau funcţionari publici, profesori, ofiţeri şi subofiţeri, militari decoraţi cu ordinul Mihai Viteazul, orfani, văduve, meseriaşi şi agricultori. Din Gai, au primit aici, locuri de casă, 122 de familii. În Arad funcţiona o Comisie de parcelare care supraveghea operaţiunile de atribuire a loturilor şi de construire.

Extinderea cartierului s-a produs spre est prin parcelarea ternurilor din Marea Păşune, Câmpul Fecioarei şi Câmpul Gâştelor unde ulterior s-a creat un cartier muncitoresc numit I.G. Duca (Poltura).

O altă extindere s-a făcut în sud peste Calea Aurel Vlaicu în Câmpul Bujac până la calea ferată. În 1937, Gaiul, împreună cu Poltura, cătunele şi sălaşele, era o localitate cu o populaţie multietnică, şi multiconfesională care, cuprindea 4500 locuitori, din care, 1400 erau români, 700 sârbi şi 2200 maghiari. De asemenea aici trăiau 14 familii de evrei, proprietari de terenuri şi prăvălii. Cartierul Poltura s-a desprins în 1943.

Cartierul de astăzi are o suprafaţă de cca 720 ha, din care 390 ha sunt ocupate cu locuinţe iar restul cu fostele zone industriale şi noile dezvoltări. Populaţia este estimată la peste 8 mii de locuitori.

Clădiri publice Până în 1866 sârbii şi românii au avut aceeaşi biserică, respectiv Paraclisul Mânăstirii Simeon Stâlpnicul. Parohia proprie a sârbilor s-a constituit în anul 1870 (fiind în subordinea Eparhiei Ordodoxe Sârbe a Timişoarei) odată cu începerea construcţiei la biserica proprie cu hramul Schimbarea la Faţă. Antreprenor al construcţiei a fost arădeanul Wincler. Ridicată în centru după un proiect tipizat, biserica beneficiază de un spaţiu verde care o pune în valoare.

La 13 septembrie 1931 a fost pusă piatra de temelie a noi biserici ortodoxe din Gai, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Proiectarea a fost asigurată de Biroului de arhitectură Dan Gheorghe şi Companiei iar antreprenoriatul de Francisc Eberlein din Arad. Biserica este amplasată pe Strada Dunării în zona centrală, în vecinătatea parcului. Realizată într-un stil eclectic specific vremii, biserica a fost reparată şi renovată în 1961, 1983 şi după 1990.

Parohia romano-catolică s-a înfiinţat în Arad după plecarea turcilor, în 1702, de către preotul Kamil Hofflich, din ordinul religios al cavalerilor minoriţi de Lichtenstein. Pentru populaţia din Gai s-a început construirea unei biserici romano- catolice în anul 1858, de către episcopul de Cenad Cseajagi Alexandru. Biserica, cu hramul Sfânta Gyzela este o construcţie de zidărie, cu aspect sobru, având pe pronaos un turn cu baza pătrată. Pictura mare a altarului a fost realizată de Alexius Szamosy. În perioada interbelică biserica a fost restaurată şi consolidată iar în interior a fost completată cu lucrările pictorului Such. Lângă biserică era o capelă închinată Sfântului Florian, patronul pompierilor. Situată la intersecţia străzilor Codrului cu Meşterul Manole,



clădirea domină piaţa, care în 2008 a primit numele de Piaţa Sfânta Ghizela. In aceeaşi piaţă în 1992 a demarat construcţia bisericii reformate, după un proiect al arh. Alexandru Madi.

Biserica baptistă a fost fondată în Gai în anul 1909. Filiala este a cincea după cele înfiinţate în Micălaca, Şega, Pârneava şi Centru.

Primele şcoli confesionale ortodoxe în Gai este posibil să fi apărut încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar consemnate în conscripţii sunt în 1833 şi 1851. După 1860, când legislaţia şcolară fost îmbunătăţită, statisticile consemnează existenţa unei şcoli susţinută de biserică, având 50 de elevi şi învăţător pe Aron Timotici.

Clădirea şcolii confesionale Ortodoxe Române din Gai a fost dată în funcţiune în 1876, pe locul de acum al casei parohiale. Alături de şcoală era locuinţa învăţătorului Iosif Suciu. Ostilitatea localnicilor faţă de învăţători şi şcoală a determinat schimbarea frecventă a învăţătorilor. Abia după 1894, când şcoala a fost separată de biserică iar susţinerea şi pregătirea învăţătorilor a devenit mai solidă, activitatea şcolară s-a îmbunătăţit.

Înainte de Marea Unire, în Gai existau cinci şcoli primare: două şcoli confesionale ortodoxe, română şi sârbă (Str. Dunării) şi trei şcoli de stat pe străzile Faurilor, Grădinarilor şi Marko-Dulo pentru sălaşe. Funcţionau trei grădiniţe pe străzile Anton Pann şi Grădinarilor. Evoluţia ulterioară a urmat tendinţele generale determinate de reformele din învăţământ la nivel naţional.

In 1923 s-a înfiinţat Şcoala Normală de Băieţi “Titu Maiorescu”, instituţie de stat a cărei director a fost numit Ştefan Ciuceanu, profesor şi personalitate culturală din Craiova. Sediul şcolii a fost stabilit la Pavilioanele Aviaţiei de pe Calea Aurel Vlaicu din Gai.

Se presupune că prima şcoală sârbă a fost înfiinţată în Arad în 1720. Un sistem modern a început să se dezvolte după mijlocul secolului al XIX-lea, în urma Reformei şcolare, pusă în practică de Teodor Jancovic Mirijevschi, în 1776 şi Avram Mrazovici după 1782. In Gai, şcoala mixtă cu limba de predare sârbă este menţionată în 1870. Biserica sârbă a fost cea care a înfiinţat şi condus şcoala. După 1810, pregătirea cadrelor didactice a fost organizată de cele trei preparandii ortodoxe, în perioda când inspector general al şcolilor ortodoxe era Uroş Nestrovici.

Clădirea şcolii sârbe a fost construită de maistrul constructor Stevan Radici, în anul 1889, prin grija Bisericii. Aici, clădirea situată pe strada Dunării avea săli de clasă şi locuinţa învăţătorului şi a funcţionat doar cu ciclul primar. Şcoala s-a desfiinţat în 1962. Ulterior aici a funcţionat o grădiniţă de cartier, cu program normal.

Scoala în limba maghiară în Gai este consemnată pentru anul de învăţământ 1833-1834. O şcoală confesională de fete condusă de învăţătorul Baranyi Ioszef, funcţionează în anul 1876-1868. După 1870, învăţământul maghiar confesional s-a reorganizat sprijinit fiind de administraţia centrală şi locală. Din 1895 , limba maghiară a devenit obligatorie ca limbă de predare iar cele trei şcoli română, maghiară şi sârbă s-au comasat.

În 1948 funcţiona Şcoala elementară maghiară din Gai nr. 25 clasele I-VII.

O altă restructurare majoră a intervenit după 1959, în urma căreia s-a infiinţat Scoala de 4 ani română cu secţia maghiară şi sârbă nr. 12. Edificii care au influenţat viaţa cartierului sunt: Intreprinderea Fraţii Neuman, Şcoala de jos şi Şcoala de Sus, Şcoala sârbă, Biserica Romano - Catolică, Capela Sfântul Florian



(azi dispărută), Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica reformată, Cinematograful Solidaritatea, Casa Naţională Românească, Casa Naţională Sârbească, Băile Gai (Bidi).

Gai- Biserica ortodoxă română

Gai - biserica ortodoxă sârbească

Biserica romano-catolică Sfânta Gyzela

Mânăstirea Sfântul Simeon Stâlpnicul este cea care şi în prezent domină peisajul cartierului despre care se poate spune că a fost sistematizat ţinînd cont de poziţia Mânăstirii care este cap de perspectivă pe Str. Dunării. Din 1955 aici a fost înfiinţată o mânăstire de maici. In conacul mânăstirii funcţionează un muzeu ecleziastic care adăposteşte mărturii din istoria culturală şi religioasă a zonei. Valoarea turistică a lăcaşului de cult este importantă. Astfel, în ultimii ani în cadrul mânăstirii a fost construită o biserică nouă. Piatra de temelie a fost pusă la 1 decembrie 2002. Biserica are trei hramuri: Veşmântul Maicii Domnului, Brâul Maicii Domnului şi Acoperământul Maicii Domnului. Accesul în mânăstire a fost schimbat şi marcat cu un turn- poartă monumental.

Gospodăria păstrează o structură tradiţională de mare vechime prezentă şi în celelalte sate româneşti. Atât românii, cât şi maghiarii şi sârbii aveau gospodăriile organizate cu o curte în faţă şi o grădină mare pentru agricultură în spate.

Casa cuprinde trei camere: tinda la intrare (pentru mâncare, spălat şi cuptorul de pâine; camera de dormit şi camera din faţă. In faţa era un coridor care la casele din perioada intrbelică se închide cu geamuri. In spat, lipită de tindă este câmara, cu intrare şi în pod.

În spatele curţii erau anexele gospodăreşti: şopronul, grajdul, cocina, coteţul de găini, cotarca, magazia de cereale s.a. curtea animanelor era despărţită de cea a casei din faţă.

Casele sunt aliniate la stradă. Modelul tradiţional a fost îmbunătăţit în perioada interbelică. Din această perioadă se mai păstrează case.

Casa Str. Anton Pann nr. 68



Harta Aradul Nou 1769-1772

2.5.3. ARADUL NOU Situat la sud de Mureş, pe drumul care duce de la Arad la Timişoara, Aradul Nou s-a dezvoltat pe locul unei aşezări care se numea în evul mediu Apacza. In 1332 este consemnat că Apacza aparţine de eparhia Aradului. In secolul al XIV-lea localitatea intră în zona ocupată de imperiul otoman. Turcii au construit aici o cetate în secolul al XVI pe care au fost nevoiţi să o părăsească în urma pierderii luptelor cu austriecii. In 1697 are loc bătălia de la Zenta, în care Eugeniu de Savoya înfrânge armata sultanului iar turcii se retrag spre Timişoara. Se consideră că actuala aşezare a Aradul Nou s-a format după ce prinţul Eugeniu de Savoya şi-a stabilit aici armata după ce a învins armata otomană.

Clădirea vămii şi Podul Traian



Dezvoltarea localităţii a fost determinată atât de drumurile comerciale terestre cât şi de transportul pe Mureş. Cunoscută şi sub numele de schela aradului, aici era locul unde se descărcau mărfurile venite din centrula Transilvaniei. Sarea era marfa cea mai preţioasă care se transporta pe Mureş, drumul sării fiind de la ocnele de sare de la Turda, Uioara, Vinţu de Jos, Ocna Sibiului. De aici sarea Mergea pe Mureş până la Szeged, iar de aici chiar pe ţărmu Adruaticii sau pe cursul Dunării în zona balcanică. Acest culoar de transport Mureş- Tisa- Dunăre a funcţionat de pe vremea dacilor şi a fost diminuat prin apariţia reţelelor de cale ferată la începutul secolului al XIX-lea.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea (1781) Eötvenesi Lovàsz Zsigmond primeşte moşia pe dezvoltă ulterior localitatea Aradul Nou. Următorii proprietari au fost moştenitorii Lovàsz Jozsef şi apoi Lovàsz Imre şi Amalia căsătorită cu contele Zselenski Laszlo. Fiica acestora contesa Matilda Zelensky primeşte moşia ca dotă în căsătoria (1876) cu baronul Nopcea Elek o primeşte şi astfel se constituie mare moşie din zonă. Pe actuala Calea Timişorii nr. 29-31 se păstrează şi astăzi castelul familiei construit la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. În clădirea fostului castel Nopcea astăzi este sediul Grupului Şcolar Forestier.

Baronul Elek Nopcea(Nopcsa) face parte dintr-o familie nobiliară română care a primit în 1855, titlul de baron, iar în 1874 titlul a devenit ereditar. Membri ai familiei Nopcea s-au remarcat în istoria Transilvaniei. Alexis Nopcea, cunoscut cu numele maghiar de Elek s-a născut în anul 1848 ca fiu al lui Vasile (Ladislau) Nopcea.

Vasile Nopcea, prieten cu Gheorghe Bariţiu şi adept al convingerilor Episcopului Andrei Şaguna a făcut parte din delegaţia română care avea să susţină la Viena revendicările ardelenilor.

Deşi militar de carieră Elek a fost pasionat de arheologie fiind cel care a fondat Societatea de Istorie ș i Arheologie a Comitatului Hunedoara. Primul copil al familiei Nopcea Elek a fost Franz cunoscut mai târziu pentru descoperirile sale ştiinţifice, moştenind din familie pasiunea pentru arheologie. Remarcabile sunt lucrările sale ştiinţifice şi descoperirile sale despre dinozaurii pitici din Ţara Haţegului, precum şi cerecetările geografice şi culturale din zona balcanică locuită de albanezi. Franz împreună cu familia sa a locuit în castelul din Aradul Nou la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Familia Nopcea a avut şi alte proprietăţi, dintre care Castelul de la Săcel, Conacul Nopcea de la Fărcădin (G-ral Berthelot), Castelul Nopcea din Zam şi Curia Nopşa din Densuş,. În Aradul Nou au înfiinţat în 1911 renumita fabrică de bere, prima fabrică din zona Aradului.

In moment important în evoluţia localităţii Aradul Nou este 18 aprilie 1783, când primeşte dreptul de a găzdui târgul anual şi cel sâptămânal. Tot în acest an familia Eötvenesi Lovàsz Zigmond pune bazele fabricii de bere şi malţ de pe actuala Cale a Timişorii nr. 30-32.

În perioada 1812-1821 se construieşte Biserica romano- catolică cu hramul Sf Fecioară Maria (pe Str. Timişorii nr. 33), a fost construită pe locul vechii biserici construite în anul 1727 de şvabii stabiliţi aici. Biserica, în stil baroc, este în formă de navă, cu turt central, unde sunt cinci clopote. Deasupra pronaosului s-a amplasat în 1832 orga confecţionată de Anton Dangl din Arad. În anul 1912 orga a fost înlocuită cu una nouă confecţionată în atelierele firmei timişorene Leopold Wegenstein.

Casa parohială, de lângă biserică a fost construită în anul 1725, fiind cea mai veche casă din Arad. Iniţial această construcţie aparţinea mânăstirii franciscane.



Dezvoltarea localităţii s-a realizat pe traseul drumului ce venea de la Arad peste Mureş spre Tmişoara, precum şi străzile perpendiculare pe aceasta, configurate în funcţie de teren. Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea, pe Harta din 1866 se poate vedea configuraţia străzilor din Aradul Nou şi Sânicolaul Mic.

În 1866 toată zona Aradului este afectată de epidemia de holeră. După acest moment dramatic a urmat o perioadă de dezvoltare, însoţită de extinderea localităţii, astfel că la sfârşitul secolului al XIX-lea Aradul Nou avea 5999 locuitori şi un număr de 1157 case.

Loturile sunt inguste şi lungi, iar gospodăria este specifică şvabilor, cu casa aliniată la stradă, curte şi grădină în spatele lotului. Casa este alungită, cu anexe în spate, iar la stradă frontul este continuu datorită intrării de zid, încorporate în construcţia casei.

De asemenea apar şi case cu etaj, ale şvabilor înstăriţi, cum este Casa Beller, construită în prima parte a secolului al XIX-lea, actuala Calea Timişoarei colt cu Str. Posada.

Construită în stil baroc târziu, mai păstrează bolta de deasupra porţii şi o parte din ornamente.

Casa Beller Casa parohială

Sfârşitul secolului al XIX-lea se caracterizează printr-o dezvoltare a construcţiilor publice. Astfel se construieşte gara din Aradul Nou, primăria, poşta, banca populară, sediul percepţiei, al judelui de oraş şi a curţii de justiţie, şcoala confesională. La începutul secolului XX se construieşte clădirea vămii de lângă pod.

La începutul secolului XX, Aradul Nou era extins până la actuala Str. Ştefan Cel Mare şi unit cu Sânicolaul Mic. In perioada interbelică Aradul Nou are statut ce comună suburbană. Este anexat în cadrul Aradului ca un cartier în 1948. Harţile din 1956 indică o dezvoltare incipientă a zonelor din sud şi a celor din nord de lângă Mureş ( Cartierul Mureşel) cu lotizări pentru locuinţe individuale. După anii 70 se dezvoltă în apropierea zonei industriale, o zonă de locuinţe colective p+4 şi ulterior un bloc înalt p+10.

Gara Aradul Nou



2.5.4. SÂNICOLAUL- MIC Atestată documentar încă din 1453, localitatea este situată în partea de sud-est a Aradului lângă Aradul Nou şi legat de acesta prin DJ 682. Până la reorganizarea administrativă de după al doilea Răboi Mondial, a avut statutul de comună. A devenit cartier al Aradului odată cu Aradul Nou, în anul 1948.

Iniţial localitatea era situată pe domeniul familiei Keszei, iar în anul 1471, Bágas Keszei donează domeniul capitlului din Cenad.

Harta 1866- Sânicolul Mic In perioada 1717-1775, localitatea era situată în Plasa Lipovei care aparţinea de Banatul împărătesc.

Evidenţe despre numărul locuitorilor se păstrează încă din 1820. Atunci populaţia era de 1039 locuitori. Cu mici fluctuaţii populaţia a crescut mereu astfel încât la începutul secolului XX, în 1910 a atins un număr de 2639 persoane, ceea ce reprezintă circa 4,2% din populaţia Aradului în

acelaşi an. Intre 1913 şi 1940 populaţia înregistrează o mică scădere, explicabilă prin efectele celor două războaie mondiale.

Peste populaţia autohtonă românească s-a stabilit populaţia germană colonizată la începutul secolului al XVIII-lea. Familiile germane au venit în Sânicolaul- Mic din Aradul Nou îndeosebi, dar şi din localităţi învecinate, Orţişoara, Sâmpetru- German, Frumuşeni, în căutare de lucru pe moşiile nobililor sau ca meseriaşi. După 1830 îndeosebi s-au stabilit aici deoarece terenurile de case erau mai ieftine. Alte etnii sunt reprezentate de maghiari, sârbi şi evrei.

Structura etnică a populaţiei indică o pondere mare a românilor la mijlocul secolului al XIX-lea, aflată în scădere astfel încât la finele secolului, ponderile se echilibrează între români şi maghiari. In 1859 erau 55,25% români, 27,19% germani, 11,42 maghiari, iar în anul 1900 erau 40,39% români, 46,43% germani, 12,26% maghiari. In anul 1920 ponderea românilor şi a germanilor este egală. Aceleaşi procente se regăsesc şi în structura confesională unde românii sunt ortodocşi iar germanii sunt romano-catolici.

La începutul secolului al XIX-lea populaţia majoritară era română (1000 români şi 39 germani), pe când în 1948 majoritari sunt germanii (1203 români şi 1595 germani). După această dată populaţia germană începe să scadă.

Evidenţele efectuate de administraţia imperiului indică situaţia ocupaţională şi statutul locuitorilor. Astfel, in perioada 1784-1786 erau: 128 de iobagi, 59 jeleri cu casă şi 20 fără casă. Existau 2176 halde de pământ arabil cu 59 de domenii gospodăreşti.

In anul 1828 erau 128 ţărani iobagi şi 14 meseriaşi- fierari, rotari, tâmplari, croitori, pantofari, morari, măcelari s.a. la sfârşitul secolului se înregistrează o creştere a numărului de comercianţi ( de la 17 în 1896 la 26 în 1907).



Situată de malul Mureşului localitatea a avut un trecut strâns legat de Arad şi celelalte sate de pe vale. Multă vreme între cei din Sânicolaul- Mic şi cei din Micălaca au fost dispute cu privire la utilizarea terenurilor fertile din lunca Mureşului. Odată cu stabilirea cursului şi a indiguirii după construirea cetăţii terenurile au revenit la Sânicolul- Mic. Aceste terenuri fertile au fost foarte atractive pentru latifundiari. Astfel, cel mai mare domeniu era al lui Sigismund Lovasz de la Udviniş, care deţinea terenuri şi în Zăbrani, Neudorf şi Chesinţ. Pe moşii lucrau iobagi care erau în majoritate români.

In economia localităţii un loc important l-au avut agricultura- culturi de cartofi şi cereale, creşterea animalelor- dar şi breslele cu meşteşuguri specifice. Erau breslele morarilor de pe Mureş, a tăbăcarilor, constructorilor de bărci. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea aici funcţiona o moară cu abur renumită prin calitatea grişului şi a făinii, aparţinând familiei Kolb. Ocupaţie obişnuită era şi cărăuşitul fiind într-o zonă cu tradiţii în negustorie şi transport. După deschiderea uzinelor din Arad o parte din locuitorii comunei s-au angajat ca muncitori, multe femei îndeosebi care au lucrat la fabrica de textile.

La recensământul din 1930 în Sânicolaul-Mic s-a întregistrat o populaţie de 2936 locuitori din care 1520 femei şi 1416 bărbaţi. O evidenţă din 1941 indică structura etnică a localităţii echilibrată între români şi germani şi cu un procent important de maghiari: 1362- români, 1338- germani, 271- maghiari şi 14 de alte naţionalităţi. Creşterea populaţiei germane a fost spectaculoasă şi a influenţat mult viaţa comunităţii. Dacă în 1812 erau 25 de familii germane, numărul lor acrscut la 1555 în 1948, mai mare decât al românilor care era de 1000familii. Tradiţiile de administrare a gospodăriei, cultivarea pământului şi creşterea animalelor precum şi sărbătorile au adus un plus în cultura localităţii. In tradiţia ocupaţiilor care erau încredinţate germanilor erau operaţiunile de apărare la inundaţii şi cele de apărare la incendii. Din 1921 şi până 1959 formaţia de pompieri locală a fost condusă de Finster Ferdinand iar apoi de Grünzweig Niki.

Inundaţiile din 1932 au afectat şi Sânicolaul- Mic şi Micălaca. Toate casele de pământ din Hada Mică, mai apropiate de Mureş au fost distruse.

Biserica ortodoxă din Sânicolaul-Mic, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, a fost zidită în anul 1804 şi sfiinţită în anul 1805, de către protopopul Ioan Mihailovici. Este situată în centrul, pe Str. Steagului, la nr. 49, fosta Str.Încoronării, colţ cu Str. Ştefan Zaric. Biserica a fost construită în stil baroc vienez. Picturile interioare au fost executate în stil bizantin în anul 1926 de către pictorul Sava Victuovici din Timişoara. Construită pe locul unde a existat biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” (1717). Reparată şi renovată in perioada interbelică şi după război, biserica a fost distrusă într-un incendiu în anul 1992. Comunitatea strâns legată în jurul bisericii a început construirea uneia noi. In curtea bisericii este un monument închinat eroilor din Primul Război Mondial.

Comuitatea romano-catolică nu a avut iniţial o biserică. Ei mergeau în Aradul Nou sau la biserica franciscană din Cetatea Aradului. In 1879 a fost sfinţită prima casă de rugăciune utilizată şi ca şcoală, pe Strada Frumoasă. Biserica a fost închinată Sfântului Francisc din Assisi. Ruinele sale mai sunt vizibile şi astăzi.

O biserică pentru populaţia germană a fost construită mult mai târziu . Plănuită din 1926 şi întârziată de criza economică, biserica romano-catolică este începută în 1937 şi terminată în 1938, mult mai repede decât a fost planificat. Proiectul întocmit de Johann Illenz, Anton Finster şi arhitecţii Ion Moldovan şi Johann Maszini din Arad, a fost realizat de Josef Seitz. Hramul bisericii este închinat Sfântului Iosif. Altarul mare de marmură şi cel lateral au fost donate de două familii germane din Sânicolul Mic.



Clopotele se trăgeau la ora programată datorită unei instalaţii electrice montate în turn. Exteriorul a fost finalizat în anul 1954, sub îndrumarea arhitectului Franz Trithaler, iar gardul împrejmuitor a fost zidit în anul 1963.

In prezent există patru biserici: biserica ortodoxă română, biserica catolică de rit Baptist, biserica romano- catolică germană şi biserica baptistă Betania.

În Sânicolaul Mic sunt cinci cimitire, prea multe pentru o localitate atât de mică. Din acest motiv există bănuieli că aici au fost gropi comune. Cu ocazia diverselor săpături s-au găsit râmăşite care dau indicii despre aceste bănuieli.

Biserica ortodoxa nouă- intersecţia Str. Steagului cu Str. Ştefan Zaric

Monumentul Sfintei Treimi; Monumentul eroilor căzuti în Primul Război Mondial din curtea Bisericii Ortodoxe; Fosta farmacie (foto - Vasile Motoce , Monografia Sanâcolaul Mic aşezarea cu cinci cimitire)

2.6. EVOLUŢIA SOCIO-DEMOGRAFICĂ ŞI OCUPAŢIONALĂ

2.6.1. EVOLUŢIA POPULAŢIEI ŞI RESURSELOR DE MUNCĂ Până în perioada anilor de după 1990, Aradul a avut creşteri ale populaţiei mai mult sau mai puţin spectaculoase în funcţie de dinamismul dezvoltării economice şi a importanţei sale administrative. Scurte perioade dramatice au afectat populaţia dar evoluţia generală a fost de creştere. Istoria zbuciumată a locurilor situate pe limita natural a Mureşului devenită şi administrativă a determinat formarea unei populaţii multietnice, dar cu preponderenţă a românilor păstrată de-a lungul timpului.

Primele evidenţe relevante asupra populaţiei în Arad datează din perioada instaurării stăpânirii otomane. Conscripţiile din 1567 şi 1579, realizate din ordinul sultanului, consemnează pentru Arad şi localităţile învecinate un număr de 297 de familii care se ocupau cu agricultura şi creşterea animalelor.



După pacea de la Karlowitz (1699) odată cu stabilirea graniţei imperiului pe Mureş se conturează structura etnică ce va caracteriza multă vreme oraşul. Peste populaţia românească de bază se stabilesc aici grănicerii sârbi şi coloniştii germani. Deşi aflat în componenţa Ungariei, Aradul avea o populaţie autohtonă românească. Stăpânirea austriacă a adus meşteşugari şi negistori germani, grăniceri sârbi. După 1724 în Aradul Nou au fost aduşi colonişti germani (şvabi). Hărţile indică o grupare a locuinţelor pe criterii entice, astfel încât se vorbeşte de zonele româneşti, oraşul sârbilor, oraşul german.

În prima parte a secolului al XVIII, pe malul drept al Mureşului în zona centrală se stabilesc familii de macedoromâni, proveniţi din Macedonia grecească. Comunitatea formează un cartier înfloritor, Tikowetz, cu oameni care vorbeau aromâna şi erau ortodocşi. Erau persoane înstărite, meşteşugari şi mai ales comercianţi care au contribuit major la întărirea legăturilor comerciale din imperiul habsburgic.

Ocupaţii detaliate sunt înregistrate din anul 1715 când în Arad erau 14 negustori şi 36 de meseriaşi, dintre care: 7 căruţaşi, 2 rotari, 4 morari, 2 armurieri, 2 cizmari, 3 cojocari, 2 olari, 2 brutari, 3 lăcătuşi, 6 croitori, 1 zidar, 1 tâmplar şi 1 ţiglar.

Numărul de locuitori înregistrat în oraş şi în aşezările suburbane se ridica, în 1720, la 441 de familii. Intre aceştia erau: 77 meşteşugari civili, 32 meşteşugari în slujba garnizoanei, 13 negustori civili, 7 în serviciul garnizoanei şi 12 căruţaşi. Din evidenţe rezultă că dublul caracter militar şi comercial al oraşului se reflectă şi în structura ocupaţională.

După 25 de ani structura ocupaţională este mult diversificată iar numărul meseriaşilor a trecut de 90, având peste 28 de meserii. Dintre acestea sunt înregistrate în anul 1746: 9 croitori, 9 cizmari, 7 olari, 6 tăbăcari, 6 fierari, 5 brutari, 5 pantofari, 5 rotari, 5 măcelari, 5 zidari, 4 dogari, 4 aurari, 3 cojocari, 3 lingurari şi câte doi berari, săpunari, năsturari, arămari, frânghieri, geamgii şi 1 sitar, 1 sculptor, 1 bărbier, 1 turtelar, 1 zugrav, 1 tâmplar, 1 tinichigiu, 1 ţiglar. La aceştia se adaugă 18 negustori.

Perioada care a urmat (epoca tereziană) a fost una de importantă dezvoltare economică şi socială. Astfel, în anul 1752, populaţia a crescut la 1.321 de familii, ceea ce reprezintă o triplare a numărului de familii în doar 32 de ani. Dintre acestea majoritatea erau iobagi. Se înregistrează 1027 iobagi, 124 jeleri şi 163 meşteşugari.

De asemenea, în perioada 1746-1774 numărul meşteşugarilor a crescut de peste 3 ori. De la 90 meşteşugari în 1746 s-a ajuns la 299 familii de meşteşugari, în 1774. Dezvoltarea meşteşugurilor a fost susţinută de politica autorităţilor de a acorda privilegii breslelor de meseriaşi. Astfel s-a înregistrat oficial înfiinţarea primei bresle a cojocarilor germani în anul 1702. Varietatea şi numărul meseriaşilor a crescut încontinuu astfel încât în 1845 se înregistrau 44 de bresle cu 65 de meserii diferite. Varietatea a fost favorizată de rolul comercial al oraşului susţinut de întretăierea drumurilor comerciale dar şi de navigabilitatea Mureşului. La acestea se adaugă producţia agricolă agro-silvo-pastorală favorizată de fertilitatea câmpiei şi prezenţa pădurilor ca sursă forestieră.

Mijlocul secolului XIX marchează începutul înnoirii în domeniul economic şi social –cultural. Calea spre marea industrie a fost deschisă de inaugurarea fabricii de spirt şi drojdie a fraţilor Neuman, odată cu moara de aburi, în 1851. Statisticile oficiale consemnau, la 1870, următoarea situaţie: 5.074 de întreprinzători, 6.839 de funcţionari şi 11.913 muncitori. La ceştia se adaugă numărul muncitorilor agricoli şi silvo-pastorali care se cifrează la 2654.

Distribuţia pe tipuri activităţi industriale era variată:



- industria chimică, alimentară şi a tutunului - 372 de întreprinzători şi 566 de muncitori;

- industria textilă - 430 de întreprinzători şi 463 de muncitori; - industria pielăriei, hârtiei şi alte ramuri au 436 de întreprinzători, 575 de

muncitori şi un număr mare de funcţionari (141).

Anul 1720 Anul 1752 Anul 1774 Ponderea creşterii în perioada 1774-1720

Numar familii 441 1321 1240 282 % Numar case - - 1100 -

Anul 1715 1720 1746 1752 1765 1769 Meşteşugari 36 77+ 96 163 264 277 Negustori 14 13+ 18 - - -

Anul 1804 1828 1850 1871 1880 1900 1910 1914 Număr locuitori

8476 13824 22.398 32800 33556 56260 63166 67246

Evoluţia populaţiei Aradului în secolul al XIX-lea a fost spectaculoasă. Pe parcursul unui secol populaţia a crescut de peste şase ori, ajungând la mijlocul secolului pe locul 12 între oraşele din Ungaria. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a adus un aport de popualţie de peste 30 mii de persoane. Creşterea s-a realizat îndeosebi prin imigranţi din partea de nord-vest a imperiului, atraşi de efervescenţa dezvoltării oraşului şi de sprijinul pe care autorităţile îl acordau coloniştilor. Dezvoltarea demografică şi economică este determinată îndeosebi de dobândirea statutului de oraş regesc, în 1834.

În anul 1828, populaţia Aradului are o structură confesională existau dominată de ortodocşi şi romano-catolici. Se înregistrau: 6.985 ortodocşi, 300 greco-catolici, 5.923 romano-catolici, 191 reformaţi şi 725 izraeliţi. Populaţia ortodoxă cuprinde ortodocşi şi sârbii, aceştia din urmă fiind evaluaţi la aproximativ 500 de persoane.

Populaţia oraşului a crescut de la 13824 locuitori în 1828, la 32800 în 1871, după ce a devenit municipiu.

După 1867, odată cu instaurarea dualismului austro-ungar structura etnică şi confesională s-a modificat major. Aportul continuu de imigranţi a schimbat structura confesională a populaţiei prin creşterea masivă a romano-catolicilor, a celor de

50%

42%

2%

1% 5%

Structura confesionala - 1828

ortodocsi

romano-catolici

greco-catolici

calvini

israeliti



confesiune evanghelică şi reformată (care erau maghiari, germani şi slavi maghiarizaţi) dar şi a evreilor.

Politica regatului ungar de a sprijini stabilirea aici a coloniştilor a avut efecte în structura etnică, prin scăderea ponderii populaţiei autohtone. Din totalul locuitorilor din anul 1880, doar jumătate (50,4%), erau născuţi aici, restul erau imigranţi din comitat (12,7%), sau veniţi din alte locuri mai îndepărtate (36.9%). Este de remarcat faptul că, potrivit recensământului din 1910, populaţia autohtonă a scăzut sub jumătate, respectiv 26.264 persoane din totalul de 63.166 locuitori.

Confesiunile evanghelică şi reformată (compuse din maghiari, germani şi slavi maghiarizaţi) au fost iniţial slab reprezentate numeric în raport cu celelalte două confesiuni creştine (catolică şi ortodoxă). În schimb, evoluţia lor este semnificativă. Între 1839 şi 1900, numărul romano-catolicilor a crescut cu peste 23 mii de persoane, numărul evanghelicilor a crescut de peste 10 ori, cel al reformaţilor de peste 11 ori, iar cel al mozaicilor de de peste 7 ori. La sfârşitul secolului XIX, apar şi 31 de unitarieni.

Astfel, la începutul secolului XX, în Arad erau înregistraţi 56260 locuitori, dintre care 29313 romano-catolici, 11368 ortodocşi, 6125 reformaţi, 1737 evanghelici, 1221 greco-catolici.

47%

40%

3% 1%

4% 5%

Structura confesionala- 1839

ortodocsi

romano-catolici

greco-catolici

evanghelici

reformati

mozaici

ortodocsi romano-catolici

greco-catolici

evanghelici reformati mozaici

1839 7125 6124 498 160 523 812

1900 11368 29313 1221 1737 6125 6029

0

5000

10000

15000

20000

25000

30000

35000

Evolutia structurii confesionale 1839-1900



Pentru datele disponibile din secolul al XIX-lea, analiza structurii etnice se poate deduce din structura confesională. Abia după anul 1910 sunt disponibile date statistice referitoare la componenţa etnică. Deoarece înregistrările sunt realizate pe baza declaraţiilor persoanelor, procentele sunt orientative. Astfel, dintre aceştia 75,6% s-au declarat maghiari, 9,8% români, 7,1% germani, 3,7% sârbi şi croaţi, 2,1% slovaci, alţii 0,8% ş.a. Este ştiut însă, că Aradul era o arie cu populaţie românescă insemnată numeric, care s-a organizat şi a avut un rol important în mişcarea de emancipare naţională.

După trecerea Aradului în componenţa Regatului României structura etnică se schimbă esenţial. Raportul dintre populaţia română şi cea maghiară se echilibrează, iar evreii deţin un procent important. Populaţia germană rămâne constantă.

39,3%

38,8%

7,1%

1,7% 1,4%

9,1% 2,6%

Structura etnica- recensamant 1930

români

maghiari

germani

sârbi, croaţi

slovaci

evrei

altii

33,8%

38,5%

9,9%

2,6%

4,0% 10,1%

1,1%

Structura confesionala- 1930

ortodocsi

romano-catolici

reformati

lutherani

greco-catolici

mozaici

alti



Primul Recensământ al populaţiei din România, realizat la 29 decembrie 1930 a fost organizat ș i desfăș urat conform cerinț elor ș tiinț ifice moderne ale acelei perioade. Conform datelor înregistrate, populaţia totală a municipiului Arad însumeazăun număr de 77.181 locuitori. Dintre aceştia 39,3% s-au declarat români, 38,8% maghiari, 9,1% evrei, 7,1% germani, 1,7% sârbi şi croaţi, 1,4% slovaci ş.a. Ca limbă maternă domina maghiara (53,3%), urmată de română (37,0%), germană (6,0%), sârbo-croată (1,4%), idiş (0,9%) ş.a. Se poate observa că vorbitori de limbă maghiară erau majoritatea evreilor şi o parte dintre sîrbi, croaţi, slovac, germani.

Faţă de structura etnică a judeţului Arad se constată că în oraş era concentrat un număr mai mare de maghiari, evrei şi mai puţini germani şi slovaci. In judeţ, la o populaţie de 423.469 locuitori, ponderile sunt: 61,0% români, 19,5% maghiari, 12,3% germani, 2,8% slovaci, 2,1% evrei ș .a.

Din punct de vedere confesional populaţia era alcătuită în majoritate relativă din romano-catolici (38,5%), urmaţi de ortodocşi (33,8%), mozaici (10,1%), reformaţi (9,9%), greco-catolici (4,0%), lutherani (2,6%) ş.a.

Primul recensământ de după al Doilea Război Mondial a fost realizat în 1948. Recensământul populaţiei RPR din 25 ianuarie 1948, situează Municipiul Arad în Regiunea Crişana- Maramureş. În cadrul judeţului, Arad este în continuare singura localitate urbană, cu o populaţie totală de 87291 locuitori, reprezentând 21,12 % din ponderea populaţiei judeţului.

Populaţia Aradului cuprinde 27481 gospodării. Structura pe sexe indică 40697 bărbaţi şi 46594 femei. Structura etnică după limba maternă este următoarea:

- Limba română- 45819 locuitori - Limba maghiară- 35326 locuitori - Limba germană- 2234 locuitori - Limba idiş- 1936 locuitori - alte limbi-1976 locuitori

Din totalul populaţiei, 81094 sunt persoane cu vârsta peste 7 ani, ceea ce indică o pondere de 7,1 % copii prescolari. Ponderea persoanelor adulte neştiutoare de carte este de 6,9%, reprezentând 5506 analfabeţi, mai puţin decât ponderea în judeţ, de 17,8%.

1804 1850 1880 1900 1910 1914 1937 1930

Număr locuitori 8476 22398 33556 56260 63166 67246 76015 77181

0

10000

20000

30000

40000

50000

60000

70000

80000

90000

Evoluţia populaţiei- 1804-1930



Următorul recensământ de referinţă este cel din 1966, când în populaţia Aradului sunt incluse comunele suburbane Fantanele, Livada, Şofronea, Vladimirescu, având un total de 9 sate. Populaţia municipiului Arad in 1966 este de 146132 locuitori, din care 126000 reprezintă localitatea propriu-zisă. Pe lângă Arad, în judeţ s-au înfiinţat 7 oraşe: Lipova, Curtici, Ineu, Chişineu-Criş, Nădlac, Pâncota şi Sebiş.

Perioada postbelică, caracterizată de industrializarea socialistă, a reprezentat pentru Arad, ca şi pentru restul oraşelor o creştere foarte mare de populaţie, prin aport de populaţie din mediul rural. Dezvoltarea marilor unităţi industriale a atras aici şi populaţie din zone mai sărace ale ţării. Astfel, în perioada socialistă populaţia Aradului se poate spune că s-a dublat- de la 87 mii în 1948 la 191 mii locuitori în 1989.

Populaţia Aradului la recensăminte

1930 1948 1956 1966 1977 1992 2002 2011

numar locuitori 77181 87291 106460 126000 171193 190143 172759 159074

La 1 iulie 1989 de populaţia municipiului Arad atinge maximum său, respectiv 191428 locuitori (conf. Anuarului Statistic al Romaniei 1990). Faţă de numărul de locuitori din primul an de recensământ, 1930, creşterea a fost de circa două ori şi jumătate.

După 1990 populaţia municipiului, asemenea majorităţii localităţilor urbane din ţară a început să scadă. Comparând datele statistice despre numărul de locuitori se poate constata că în ultimul secol (1900-2002), populaţia Aradului a crescut de trei ori, atingând un maxim înregistrat oficial la recensământul din 1992.

Structura etnică este stabilă în ultimii 20 ani, cu o majoritate a românilor cu o pondere importantă a maghiarilor. Structura etnică la recensăminte 1937 1930 2002 2011 Număr locuitori 76015 77181 172827

159074

Ponderea populţiei după etnie %

Români 72 39,3 82,6 78,8 Maghiari 8 38,8 12,9 9,7

53% 40%

3% 2% 2%

Structura demografica dupa limba materna- 1948

romana

maghiara

germana

idis

alte



Germani 4 7,1 1,3 0,8 Evrei 4 9,1 - - Sârbo-croaţi - 1,7 0,3 - Slovaci - 1,4 0,2 - Romi - - - 1,6 altii 12 2,6 0,85 9,2

2.6.2. BISERICA ŞI ŞCOALA Biserica reprezintă, din vremuri imemoriale, principalul reper al vieţii spirituale. Istoria Aradului caracterizată de mari schimbări administrative pe un teritoriu disputat de mari imperii a determinat conturarea unei diversificate orientări confesionale în rândul populaţiei. Rolul bisericii, alături de structurile administrative a fost determinant în evoluţia societăţii.

Primele informaţii despre dotările de învăţământ se situeză în secolul al XVIII-lea pentru Arad şi localităţile care au intrat în componenţa sa. In perioada tereziană, sub influenţa ideilor iluministe administraţia imperială a tolerat libertatea religiilor şi a descătuşat restricţiile iobagilor astfel încât să stimuleze dezvoltarea economică. Primele şcoli au apărut susţinute de culturile religioase existente sau venite.

Biserica ortodoxă de pe teritoriul oraşului îşi are începuturile, conform tradiţiei, în secolul XV. În prima jumătate a secolului XVIII, existau două comunităţi ortodoxe sârbă şi românească.

Prima Episcopie a Aradului apare în anul 1706, când se mută aici Episcopul Isaia Diacovici. Episcopia era subordonat Mitropoliei din Cruşedol (Carlovitz) şi a rămas aşa până în 1829. Încă de la înfiinţarea Episcopiei Aradului ierarhia bisericească a fost de origine sârbă iar primi zece episcopi au fost sârbi: Isaia Diacovici (1706-1708), Episcopul Ioanichie Martinovici (1710-1721), Sofronie Ravanicianin (1722-1726), Vichentie Ioanovici(1726-1731), Isaia Antonovici(1731-1748), Pavel Nenadovici(1748-1749). O importanţă deosebită a avut Episcopul Sinesie Jivanovici care a avut o importantă activitate pastoral-misionară.

In 1829 este numit primul episcop român, Nestor Ioanovici, aderent la ideile de unitate bisericeascăele promovate de Mitropolitul andrei Şaguna. Nestor Ioanovici a adus o

0

50000

100000

150000

200000

1930 1948 1956 1966 1977 1992 2002 2011

Populatia la recensaminte

numar locuitori



contribuţie importantă la armonizarea relatiilor interetnice dintre ortodocşii români şi sârbi. Până la al Doilea Război Mondial s-au succedat: Nestor Ioanovici(1829-1830), Gherasim Raţ(1835-1850) unul din cei mai devotaţi ierarhi care au luptat alături de Mitropolitul Andrei Şaguna, pentru emaniciparea naţională, fiind un promotor al revoluţiei paşoptiste din 1848-1849, urmat de Procopie Ivaşcovici(1853-1873), Miron Romanul (1873-1874), Ioan Meţianu(1874-1898), Iosif Ioan Goldiş (1899-1902), Ioan Ignatie Papp(1903-1925), numit şi episcopul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, urmat de dr. Grigorie Comşa(1925-1935) erudit om de cultură.

Prima biserică este ridicată de ortodocşii sârbi colonizaţi aici odată cu stabilirea graniţelor imperiului pe Mureş. Biserica sârbească “Sf. Apostoli Petru şi Pavel” a fost construită între anii 1698- 1702 pentru comunitatea de grăniceri stabilită la Arad. Episcop era Isaia Diacovici (în perioada 1706-1708). Episcopia sârbescă avea jurisdicţie asupra tuturor ortodocşilor, sârbi, români, macedoromâni, greci care se aflau în perimetrul său . Biserica a fost ridicată la rangul de catedrală.

Finanţarea construcţiei a fost donată de căpitanul Jovan Tekelija, devenit ulterior liderul şi eroul sârbilor în luptele ce le-au purtat pentru apărarea oraşului. Biserica a fost construită în zona oraşului sârbesc. Ulterior au fost aduse modificări, între anii 1790-1822 prin care s-a mărit lungimea, s-a construit un altar nou şi s-a ridicat turla cu meşteri din Ucraina. Construită în stil baroc, a fost pictată la mijlocul secolului al XIX-lea de către pictorul Nicolae Alexici. Lăcaşul de cult are o valoare memorială, în biserică sunt păstrate steaguri ale breslelor din Arad şi tot aici este mormântul lui Sava Tekelija (1761-1842).

Mai târziu, în Cartierul Gai, unde era o pondere mare de populaţie sârbă s-a construit încă o biserică ortodoxă sârbească în anul 1870. Tot atunci a început să funcţioneze şi şcoala mixtă cu limba de predare sârbă este menţionată în 1870. In anul 1792 este înfiinţată şcoala ortodoxă sârbească.

In anul 1761 începe construcţia Mânăstirii Sfântul Simion Stâlpnicul din nordul oraşului, în Cartierul Gai. În cadrul ansamblului mânăstiresc este construită reşedinţaEpiscopului Sinesie Jivanovici, devenită reşedinţa de vară a episcopilor ortodocşi.

Biserica ortodoxă română a fost ridicată în apropiere de albia Mureşului în cartierul ocupat de aromâni pe locul ocupat azi de Colegiul Moise Nicoară. Era biserica unde mergeau românii, sârbii, macedonenii şi s-a păstrat în memoria locuitorilor cu denumirea de Catedrala Veche.

1822 prin rezoluţie imperială, este aprobată deschiderea şcolii clericale ortodoxe de la Arad.

Catedrala ortodoxă română “Sf. Ioan Botezătorul” a fost începută mult mai târziu, între 1862-1865, la iniţiativa Episcopului Procopie Ivacicovici şi terminată în 1870. Locul ales se numea grădina Techelia (Thököly), astăzi Piaţa Catedralei. Arhitecturaeste in stil baroc. Proiectul a fost intocmit de arhitectul aradean Anton Czigler, originar din Jula iar interioarele deosebit de bogate in picturi murale sunt realizate de pictorul Ioan Zaicu. De numele aceluiaşi episcop se leagă construirea Sediului Episcopiei ortodoxe române în 1879.

A servit drept catedrală a Episcopiei Aradului de la ridicarea sa ș i până în anul 2009, când Catedrala Sfânta Treime, construită începând cu 1991, a dobândit funcț ia de catedrală.



Biserica romano-catolică şi-a început activitatea la Arad odată cu constituirea centrului ecleziastic şi comitatens al Orodului (Vladimirescu), la sfârşitul secolului XI. Odată cu cucerirea habsburgică, în Arad au sosit şi preoţi franciscani (minoriţi).

In anul 1702 Kamill Höfflich, din ordinul cavalerilor minoriţi de Lichtenstein, înfiinţează parohia romano-catolică din oraşul Arad, pusă sub oblăduirea “Sf. Anton”. După trei ani este ridicată o capelă romano-catolică şi o locuinţă modestă, pentru preotul paroh, Kamill Höfflich.

Prima biserică franciscană a fost ridicată în cetatea Aradului (1750-1800). Pe lîngă biserică funcţiona şi un lazaret devenit ulterior spital militar. Biserica din cetate este construită în stil baroc. O Mânăstire franciscană a fost ridicată în 1725 în Aradul Nou.

Incă din 1708 la Arad se deschide o şcoală romano-catolică cu sprijinul autorităţilor austriece, de către preotul de campanie Kamill Höfflich. Sprijinit de franciscani şi comunitatea de credincioşi ridică iniţial o capelă şi apoi o biserică de cărămidă pe locul unde astăzi este terenul de sport al liceului pedagogic. In 1725 este adăugat bisericii un turn.

în 1745, călugării minoriţi înfiinţează o clasă de gramatică, punând astfel bazele gimnaziului latin care, se înfiinţează în 1753 prin deschiderea şi claselor de poetică şi retorică Gimnaziul este trecut în subordinea directoratului regional din Oradea dar conducerea gimnaziului este asigurată de minoriţii din Arad. Printre elevii săi se află atât copii germani cât şi copii din familii de ortodocşi români şi sârbi.

Normele şcolare imperiale din 1777 şi 1781 au urmărit uniformizarea programelor şcolare, diminuarea analfabetismului şi formarea unei reţele şcolare stabile. Din 1786 s-au emis instrucţiuni clare de funcţionare a sistemului educaţional. De înfiinţarea şcolilor se ocupa directoratul şcolar de la Oradea, care stabilea parteneriate cu comunităţile locale şi cu domnul de pământ. Pentru şcolile primare se pregăteau învăţători cunoscători de limba germană. Acesta era recompensat în bani şi în natură.

In 1863 se înfiinţează catedra de limba română la Gimnaziul din Arad. Un rol determinant în evoluţia învăţământului l-a avut constituirea Preparandiei române, care în 1817 dădea primii absolvenţi , viitori învăţători.

Din 1875 fetele care doresc să devină învăţătoare sunt admise la cursuri.

Ridicarea bisericii catolice din oraş este de asemenea susţinută de ordinul minoriţilor. Aceasta a fost înlocuită cu una mai spaţioasă în anul 1758, în locul căreia, între 1902 şi 1904, a fost construită actuala catedrală catolică cu o arhitectură eclectică în stil neoclasic, renascentist şi baroc după proiectul arhitectului Emil Tabacovici.

În anul 1745 la Arad, călugării minoriţi înfiinţează o clasă de gramatică, punând astfel bazele gimnaziului latin.

1774- conscripţia din 21 ianuarie precizează că în Arad funcţionează două şcoli greco-neunite – subordonate Episcopiei Ortodoxe a Aradului – şi două şcoli catolice, una fiind administrată de minoriţi, cealaltă de franciscani

1776- în oraşul Arad, funcţionează două şcoli de rit neunit frecventate de 97 respectiv 51 de elevi; cei doi învăţători sunt salarizaţi unul cu 100 fl., altul cu 90 fl. anual; cuprinsul învăţământului constă din scris, citit, cânt, catehism şi aritmetică; copiii sunt dispensaţi să frecventeze şcoala timp de 20 de zile în toamnă, în timpul culesului poamelor

1777- în Arad, funcţionează o şcoală catolică (germană) şi una cu predarea în limba maghiară; cursurile şcolii maghiare sunt frecventate de 50 băieţi şi 30 fete, care sunt



instruiţi din scris, citit, aritmetică şi catehism; în luna octombrie, copiii sunt dispensaţi de frecventarea şcolii

Biserica greco-catolică s-a instalat în oraş în jurul anului 1770. Primele slujbe s-au ţinut în casa lui Ştefan ungur şi abia în 1773 li se probă construirea unui lăcaş de cult. Prima parohie greco-catolică se înfiinţează odată cu construirea bisericii în anul 1776. Situată lângă biserica minoriţilor pe un teren donat de direcţiunea camerală. In timp biserica s-a degradat şi necesită reconstruire. Neavând însă acte de proprietate pe teren biserica nu se poate reface pe acelaşi loc.

Între 1912 şi 1913 a fost zidită o nouă biserică pe strada episcopiei. Antreprenori au fost Carol Fenyves şi Alexandru Codilla. Parohia a aparţinut la început de Episcopia greco-catolică de la Oradea, iar din 1865, trece la episcopia nou înfiinţată de la Lugoj.

În 1948, regimul comunist a desfiinţat cultul greco-catolic, edificiile sale de cult fiind trecute în proprietatea bisericii ortodoxe. În 1991, parohia greco-catolică Arad a fost reînfiinţată, cu parohia Arad-Centru. Ulterior s-au deschis parohii în Şega, Micălaca şi grădişte. La 8 august 1999, Excelenţa Sa Episcop Alexandru Mesian al Lugojului a pus piatra de temelie a noii biserici „Naşterea Sfintei Fecioare Maria” de pe strada Vincenţiu Babeş, nr. 4.

Biserica reformată este atestată la Arad încă din secolul XVI. Conscripţia din 1828 înregistrează prezenţa a 191 de persoane de religie reformată. Numărul lor a crescut la 6125 persoane, până la începutul secolului XX.

Biserica Reformată care se păstrează şi astăzi este situată pe Strada Eminescu la nr. 33. Construirea sa a început în 1847 după planurile realizate de către arhitectul austriac Joseph Hoffer în stilul barocului clasicizant. Terminată în 1852, a mai beneficiat de completări 1890 şi 1925 (anexele). Are o capacitate de 400 de persoane. Orga pneumatică a fost construită în 1860 de firma timişoreană Vegenstein şi reconfigurată în 1890. Anexele şi camera de rugăciune au fost proiectate de arhitectul arădean Ludovic Szantay.

Biserica evanghelică-lutherană şi-a început activitatea în Arad în prima jumătate a secolului XIX când numărul credincişilor a ajuns la 1737 persoane. Actualul ei lăcaş de cult, “Biserica roşie” (numită astfel datorită placajului exterior cu cărămidă aparentă), datează din 1906, cînd a fost sfinţită de episcopul Sarany Samuel. Construită după proiectul arhitectului Ludovic Szantay, de antreprenorul Jozsef Frick.

Cultele neoprotestante şi-au găsit aderenţi şi la Arad de la sfârşitul secolului XIX. Prima a fost comunitatea baptistă care şi-a ridicat o biserică în Micălaca, în 1897 (astăzi dispune de 17 lăcaşe de cult în oraş). La începutul secolului XX au fost întemeiate comunităţile adventistă şi penticostală.

Cultul mozaic a devenit o componentă activă a vieţii religioase arădene din prima jumătate a secolului XVIII. Iniţial comunitatea evreilor era prezentă în centrul oraşului. În a doua jumătate a secolului XIX numărul şi importanţa lor în viaţa oraşului a crescut foarte mult ajungând la peste 6 mii în pragul secolului XX. Şi ulterior ponderea lor în populaţia Aradului s-a menţinut la circa 10%.

Prima şcoală evreiască 1789 rabinul Chorin Aron în 1832 s-a finalizat. Scoala s-a extins la sfarşitul secolului XIX iar în 1908 a început să funcţioneze şcoala primară.

În plan spiritual, comunitatea s-a afirmat în cadrul evreimii mondiale prin activitatea de excepţie a rabinului Chorin Aaron, reformator al cultului mozaic. O expresie a prosperităţii la care a ajuns comunitatea evreiască este şi complexul de clădiri care are în centru Sinagoga neologă, inaugurată în 1834. Construită în stil neoclasic de către



arhitectul Heim Domokos din Arad. Interiorul are cupole şi ornamente ale ordinului toscan cu influenţe maure. A fost restaurată în 1974.

Sinagoga ortodoxă de pe str. Cozia a fost realizată după planurile arhitectului Dömötör László în al doilea deceniu al secolului XX.

2.7. EVOLUŢIA ECHIPĂRII EDILITARE Unul dintre cele mai vechi evenimente care relevă preocuparea pentru gospodărirea edilitară este ordinului dat de împăratul Iosif al II-lea în anul 1781 referitor la scoaterea cimitirelor în afara perimetrului locuibil al oraşelor.

Incepând din secolul al XVIII-lea sunt prezentate în hărţi rezultatele lucrărilor de regularizare a canalelor şi ale malurilor Mureşului. Aceste lucrări erau imperios necesare din cauza inundaţiilor frecvente şi a existenţei unor zone mlăştinoase. Astfel până în 1866 au dispărut toate braţele Mureşului cu excepţia Mureşului Mort.

In Planul din 1880 este vizibil modificat cursul Mureşului şi sunt finalizate indigurile. Din acea perioadă se păstrează planurile de gospodărire a apelor Mureşului. Construirea după planuri prestabilite conform prescripţiilor administraţiei imperiale a fost favorabilă realizării unor minime condiţii de canalizare a apelor uzate.

Dezvoltarea oraşului în ceea ce priveşte construcţiile a cunoscut o etapă importantă după ce Aradul a fost ridicat la rang de oraş liber regesc (1834). Au fost concepute planuri de sistematizare iar realizarea de lucrări edilitare conform nivelului cel mai ridicat al epocii a fost preocuparea indeosebi administraţiei locale, dar şi a celei imperiale. Urbanizarea a fost intensă şi a avut în vedere dezvoltarea căilor de comunicaţie, dezvoltarea echipării edilitare, organizarea sistemului de apărare la inundaţii.

In planurile de la 1837 şi 1838 sunt prezentate lucrările de alimentare cu apă ale Cetăţii.

Harta cu lucrările de regularizare a cursului Mureşului planificate în dreptul Cetăţii Aradului- 1778 Trasarea noului cartier Pârneava, trasarea de noi străzi în legătură cu bulevardul central au fost însoţite de solicitări pentru pietruirea străzilor. De asemenea, pentru construcţiile din zona centrală s-au solicitat planuri de arhitectură de la cei mai buni arhitecţii vremii. Descrieri ale Aradului de la începutul secolului al XIX-lea prezintă un oraş cu străzi ordonate, pietruite, cu clădiri frumoase şi o viaţă comercială dinamică.



Dezvoltarea edilitară în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după ce Aradul a fost declarat municipiu (1870) se datorează vederilor progresiste ale primarului Endrödi Salacz Gyula (1875-1901). De numele său se leagă o importantă dezvoltare economică dar şi operaţiuni de dezvoltare a transporturilor şi lucrărilor edilitare care au constribuit la crearea confortului şi imaginii de oraş modern comparabil cu oraşele dezvoltate ale Europei. Aradul era denumit pe drept Mica Vienă, aşa cum în aceeaşi perioadă Bucureştiul era denumit Micul Paris. Cele mai importante lucrări realizate în perioada primarului Endrödi Salacz Gyula sunt:

- Proiectul de căi ferate al lui Boros Béni - Pietruirea şi asfaltarea străzilor - Deschiderea de noi artere de circulaţie (actuala str. V. Alecsandri) - Canalizarea realizată în sistemul Schone de către antreprenorul Mayer din

Anglia şi firma Lancester din Londra - Alimentarea cu apă şi realizarea Turnului de apă(1896)- de verificarea

potabilităţii apei se ocupa renumitul bacteriolog dr. Victor Babeş. - Uzina de apă – 1895. - Uzina electrică şi începerea introducerii iliminatului electric ( 1895-1896) - Iluminatul public pe bulevardul central(actualul Revoluţiei) şi Piaţa Avram

Iancu.

Este remarcabil faptul că aceste proiecte au fost însoţite de măsuri de sprijinire a populaţiei care era interesată de dezvoltarea edilitară. Au fost acordate facilităţi pentru cei care şi-au introdus apă curentă în locuinţe, iar iluminatul public electric în Piaţa Avram Iancu şi pe bulevardul central era gratuit.

Pentru asigurarea alimentării cu apă şi canalizare s-au alaborat planuri de proiectare. Din acea perioadă s-a păstrat un plan de pietruire, configurare a şanţului de scurgere a apei elaborat de subinginerul Geczz şi avizat de inginerul Viragh în 1884 pentru o porţiune de stradă din zona de intersecţie a străzilor Ghiba Birta şi Banul Mărăcine. Aceeaşi echipă a elaborat şi planul conductei de canalizare de pe strada Szantoy Lojos şi legătura cu conducta principală, precum şi planul de canalizare a străzii Tribunul Dobra între străzile Gheorghe Lazăr şi Piaţa Plevnei (1885).

Turnul de apă a fost construit în 1896. Turnul de 38 m înălţime, ridicat în vecinătatea cazărmii pompierilor a fost cea mai înaltă clădire a oraşului. Proiectul provine din atelierul celebrului arhitect Miklós Ybl, s-a folosit ca model donjonul unei cetăţi medievale. În partea superioară a fost montat un bazin uriaş de apă, de unde s-a asigurat aprovizionarea întregului oraş cu apă potabilă. Clădirea acoperită cu cărămizi de ornament se distinge cu ornamentatia fină a balustradelor balcoanelor şi a fierului forjat folosit. A funcţionat până în anul 1956. Din 1990 turnul este în proprietate particulară, găzduind o expoziţie permanentă a apei, precum şi multe expoziţii de artă sau tematice.

In secolul al XX-lea evenimentele istorice majore au determinat schimbări esenţiale în administraţia oraşului, dar autorităţile locale au păstrat aceeaşi preocupare pentru respectarea regulamentelor de construire şi de asigurare a consfortului urban pentru cetăţeni. Normele moderne de urbanism au fost introduse în Regulamentul de edilitate al municipiului Arad din 5 februarie 1940.



O extindere majoră a reţelei de alimentare cu apă s-a realizat în perioada 1931-1034, când s-a modernizat şi Uzina de apă. Inundaţiile mari din 1932 au determinat noi consolidări ale malurilor Mureşului, însoţite de o nouă amenajare a Ştrandului oraşului.

Transportul public este introdus în anul 1873 şi este asigurat cu tramvaie trase de cai.

Extindereea zonelor construite, apariţia cartierelor mărginaşe şi dezvoltarea industriei care cerea forţă de muncă au creat nevoia asigurării transportului de persoane în sistem public.

Prima rută a transportului public a fost între Gară - Piaţa Avram Iancu – podul de lemn de la cetate. Traseele s-au extins pentru a asigura transortul persoanelor către destinaţii mai depărtate, locul de muncă îndeosebi. Noile rute sunt:

- centru – actuala stradă Mărăşeşti spre actualul bulevard Victoria; - Gară – fabrica Neuman etc,

Treptat s-a format o reţea care s-a extins în funcţie de nevoi. In total au fost trei linii de tramvai pănă la începutul secolului al XX-lea (1916) cu 19 tramvaie trase de câte un cal.Tramvaiele circulau 24 de ore din 24.

Planul Aradului de la 1881, realizat de cartograful Mihály indică traseele de cale ferată interioară (tramvai) şi exterioară. De asemenea şi ridicarea topografică din 1884. Este vizibilă legătura cu zona industrială cu cartierul nou Gai, cu cartierul Grădişte, poziţia gării şi importanţa de nod de circulaţie a Pieţei Podgoria. Cele două trasee de cale ferată din nord au aceleaşi direcţii ca şi astăzi.

In 1910 se inaugurează linia suburbană care leagă Aradul de localităţile Podgoriei (Şiria şi Pâncota) şi Radna. Iniţial pe această linie de cale ferată s-au folosit automotoare cu benzină, fabricate la uzina arădeană Weitzer, iar în 1913 linia a fost electrificată fiind prima linie de cale ferată electrificată din România. Tramvaiul numit Săgeata Verde(linia Arad- Ghioroc) a fost construit în anul 1912 de către Fabrica Ganz din Budapesta. In 1995 a fost restaurat de Intreprinderea Astra Vagoane Arad.

Tot la sfârşitul secolului al XIX-lea au apărut şi amenajările publice legate de spaţiile verzi de recreere şi cele de agrement. Sunt două zone importante în viaţa oraşului: Ştrandul de pe Malul Mureşului şi Parcul Pădurice.

În perioada Primului Răboi Mondial caii deveniseră necesară în lupte aşa că transportul public ia o nouă formă. Tramvaiele trase de cai sunt trecute pe tracţiunea cu locomotive cu abur şi apoi cu benzină. In transportul public sunt introduse autobuzele. Greoaie şi aglomerate, acestea nu au fost păstrate multă vreme. Autobuzele au fost reitroduse în 1928. La sfârşitul anului 1938 se înregistrau 30 de autobuze pe 11 trasee. Dar transportul caracteristic pentru Arad rămâne transportul cu tramvaiul.

Autobuz Tramvai



2.8. EVOLUŢIA TRAMEI STRADALE, A PARCELARULUI ŞI A FONDULUI CONSTRUIT

Pentru analiza evoluţiei tramei stradale şi a parcelarului s-au utilizat informaţii cuprinse în hărţile vechi începând cu secolul al XVII-lea, precum şi concluziile studiului istoric aferent PUZCP Arad. Hărţile analizate sunt cele elaborate în anii: 1702, 1752, 1755, 1765, 1774, 1828, 1866, 1881, 1910, 1938, 1956.

Avînd în vedere importanţa militară a Aradului primele hărţi indică prezenţa cetăţii turceşti de pe malul drept al Mureşului construită între anii 1553 şi 1555. Cetatea a fost situată într-o zonă locuită, despre care conscripţiile turceşti amintesc existenţa a 297 de familii. Nu avem informaţii referitoare la situarea acestora.

SECOLUL AL XVIII-LEA După instaurarea stăpânirii habsburgice, în anul 1699, Aradul a devenit pentru o perioadă de 19 ani cel mai important centru grăniceresc de pe Mureş. In anul 1702 primeşte rangul de oraş cameral şi odată cu asta dreptul de administrare civilă alături de administraţia militară. Populaţia sa era alcătuită din românii autohtoni(iobagi îndeosebi), coloniştii germani şi coloniştii sârbi aduşi pentru a fi grăniceri.

Funcţiunile şi administrarea localităţii erau deopotrivă militare şi civile, ceea ce a determinat organizarea terenurilor în funcţie de aceste două nevoi. Pe de o parte era cetatea cu retirada şi ansamblul de clădiri din interiorul lor, pe de altă parte erau zonele de locuit. Distribuţia zonelor de locuit a fost influenţată de condiţiile geografice, traseele văii Mureşului şi ale braţelor sale care formau insule mari, dar şi de criterii etnice. Astfel, în primele hărţi de la începutul secolului se disting două mari zone despărţite de Braţul Mureşel:

1. „Kleine Fortifications Insul”- insula formată între Mureş şi Mureşel, cuprinzând: - Zona cetăţii (fostă turcească) lângă Mureş, zona liberă adiacentă ca spaţiu de

manevră în care existau şi clădirile pentru grăniceri; - Zona locuită de familiile sârbilor – Oraşul lui Tekelija – situată la vest de

cetate, într-un loc unde înainte fuseseo aşezare de români; 2. „Grosse Insul Arath”- situat la nord de Mureşel şi traversat de drumul principal

pe direcţia nord- sud, apărat de un şanţ fortificat la vest, cuprinde: - Cartierul german grupat pe drumul principal - Zonele locuite de români, care treptat au fost incluse în cartier . Harta militară din 1752 indică şi notează cu litere aceste zone:

A. Cetatea; B. Retirada; C. Die Raitzen stadt- Cartierul sârbesc sau Civitas Tokolian după numele

comandantului gărzilor sârbeşti D. Die Deutche stadt- Cartierul german- ocupat de familii ale coloniştilor care se

ocupau cu meşteşugurile, comerţul şi grădinăritul E. Wallachaz- zonele româneşti- ocupate de români iobagi sau jeleri care se ocupau

îndeosebi cu agicultura şi păstoritul.

Zonele delimitate aveau o structură a terenurilor diferită şi regulamente de construire diferite. Mai explicit se cunoaşte regulamentul pentru zona din insula mică unde:

- nu era permis să se construiască la o anumită distanţă de cetate, pentru a păstra un spaţiu de manevră (retirada);

- casele trebuie să fie construite din lemn, conform strategiilor militare austriece din zonele de graniţă, excepţie făcea doar biserica.



Mijlocul secolului al XVIII-lea a însemnat o dezvoltare rapidă a oraşului atât pentru Arad cât şi pentru localităţile învecinate. Este perioada de domnie a Mariei Tereza (1740-1780), când dezvoltarea economică a fost sprijinită iar administrarea oraşului a fost reglementată după legile imperiului. Aradul şi-a dublat populaţia şi a devenit un oraş al meşteşugarilor, fără a- şi pierde rolul comercial pe care l-a dobândit în perioada medievală.

Planul cu proiectul de mutare a Aradului

Prin 1747 încep zvonurile despre mutarea oraşului în Pusta Zimandului pentru a lăsa loc de manevră mai mare pe lângă cetate. A fost întocmit un proiect de mutare a Aradului pe un plan dreptunghiular cu structură stradală uniformă şi rectangulară. Proiectul de mutare a oraşului a fost însoţit de interdicţia de construire şi de aplicarea unor taxe pentru locuitori. Decizia mutării este fermă în anul 1776, astfel timp de peste şase ani, până la moartea împărătesei arădenii au fost supuşi acestor presiuni. Pe de o parte era nevoie de dezvoltare imobiliară deoarece oraşul creştea şi dorea să se modernizeze, pe de altă parte nu era permisă construirea şi plana spectrul mutării.

Construirea cetăţii noi a început în 1763 iar o vreme cele două cetăţi coexistă –se poate vedea în Planul Ruttkay din 1765. Planul ilustrează situaţia trasnformărilor prin care a trecut oraşul după consolidarea poziţiei imperiului. Se observă lucrări de îndiguire şi modificare a malurilor Mureşului, canalizarea braţelor Mureşului, prezenţa concomitentă a celor două cetăţi, cea nouă fiind doar începută.

Construită pe o perioadă de 20 de ani, Cetatea de tip bastionar a fost ridicată sub supravegherea arhitectului militar, comandantul Ferdinand Philipp Harsch, după un model care are la bază experienţa inginerilor militari italieni. Costurile lucrărilor au însumat 3 milioane de florini.

Fortificaţia stelată hexagonală are, pe o circumferinţă de 3180 m, bastioane de tip “cavaler” care alternează cu cele detaşate, fiind flancate de câte două redute pentagonale prevăzute, şi ele, cu guri de tragere pentru artilerie (în total, 296 de guri de foc). Pe un nivel inferior, în faţa acestui sistem constructiv, se aflau cazematele de brizură, dintre care cele nouă din partea de sud a cetăţii dispuneau de un şanţ de apărare care putea fi



alimentat, la nevoie, cu apă din râu. Toate aceste elemente de fortificaţie erau acoperite cu pământ şi iarbă, creând o mască eficientă. În curtea interioară a cetăţii se putea pătrunde pe două porţi mari, boltite, construite sub forma unui tunel cotit, lung de zeci de metri. Poarta dinspre fostul sat Micălaca ducea la cimitirul militar, astăzi dispărut; principalele trei corpuri de clădire care flanchează vechea piaţă de paradă au avut următoarele destinaţii:

1. Corpul comandamentului (Comandanten Gebäude), cu un etaj şi o curte interioară; până în 1919 a adăpostit şi un muzeu al Regimentului 33 infanterie;

2. Clădirea corpului gărzii (Hauptwach Gebäude);

3. Mănăstirea-spital care include biserica în stil baroc; ultimii patru călugări, dedicaţi Sfântului Ioan de Capistrano, au locuit în mănăstire până în 1861, când aceasta a devenit, în mod exclusiv, spital militar; un loc aparte îl ocupau cazematele, unele fiind locuite, altele nu, deoarece erau întunecoase, prost aerisite şi igrasioase.

Prin construirea cetăţii noi s-a urmărit schimbarea cursului Râului Mureş, adâncirea albiei şi realizarea de îndiguiri in zona Micălăcii până în sudul Retiradei Cetăţii Vechi. Digurile de pământ se realizau de-alungul malurilor pe albia minoră de la acea perioadă. Un rezultat imediat a fost obţinerea de teren nou în nordul oraşului. În perioada lucrărilor a fost rotunjită bucla Mureşului, au fost demolate 168 de case care se aflau pe locul viitoarei cetăţi, au fost săpate şanţurile de apărare ale acesteia şi

au fost arse cărămizile necesare construcţiei.

După decizia construirii cetăţii, la 31 mai 1775 s-a emis un ordin referitor la condiţiile de construire în oraş. Regulamentul cerea păstrarea unei distanţe de circa 1,8 km faţă de cetate, practic interzicea construirea în oraş iar pentru fiecare amplasament era necesar acordul unui comandant al imeriului. Construcţiile existente în acest perimetru nu erau supuse demolării. Biserica minoriţilor aflată în construcţie se acceptă să fie continuată cu condiţia ca în caz de nevoie să fie demolată pe propria cheltuială(1758). Aceste reguli veneau în dezacord cu nevoile de dezvoltare şi de multe ori nu au fost respectate, îndeosebi de cei mai înstăriţi, cu atât mai mult cu cât centrul era în această zonă de interdicţii. Astfel în 1817 Jacob Hirschl, un bogat negustor de covoare, obţine de la împărat aprobare şi construieşte primul teatru din oraş, tocmai lângă casa sa din centrul oraşului. Abia în anul 1818, arădenii au reuşit să obţină reducerea ariei de protecţie la 500 m.

Structura ţesutului urban în secolul al XVIII-lea Structura ţesutului urban se poate identifica din hărţile întocmite în anii 1752, 1755, 1766 alcătuite de militari, între care Harta lui Suly este de referinţă. Tesutului urban era în general unul caracteristic târgurilor medievale cu loturi lungi şi front îngust la. Cele trei cartiere sunt distincte prin caracteristicile lor, dar un aspect rural general uneşte



toate aşezările. Fiecare cartier are o biserică care domină prin silueta sa. Biserica minoriţilor în cartierul german, biserica ortodoxă română în locul unde astăzi este Colegiul Moise Nicoară, şi biserica ortodoxă sârbă în cartierul sârbesc.

Loturile din Cartierul Sârbesc sunt mici şi dispuse pe o tramă rectangulară. Orientarea străzilor este preponderent est-vest, cu accesibilitate bună dinspre cetate. Casele sunt aliniate la stradă. Biserica, finalizată în 1702 este situată în colţul cel mai îndepărtat de cetate, într-o mică piaţă şi legată de strada ce traversa podul spre Cartierul german. Oraşul sârbesc avea trei pieţe şi 11 străzi, cu un total de 157 case. Harta este realizată după anul 1718, când Aradul nu mai avea nevoie de grăniceri, deoarece prin Pacea de la Passarowitz, imperiul habsburgic şi-a întins stăpânirea şi asupra Banatului, deci graniţa nu mai era pe Mureş. Nemaifiind necesari şi nemulţumiţi că pierdeau privilegii, fiind asimilaţi cu iobagii, sârbii au părăsit masiv Aradul în perioada 1751-1752.

In Cartierul German loturile sunt mai adînci, însemnând că grădinile erau mai mari, iar dispunerea lor urmăreşte traseul drumurilor principale. Sunt de remarcat două insule urbane medievale cu loturi mici şi înguste, cu case fără grădini . S-a păstrat până astăzi doar insula formată de stăzile Tribunul Axente- Grigore Alexandrescu-Preparandiei-Cozia. Se poate observa că încă de atunci direcţiile principale în nord se bifurcau în forma literei Y, având o direcţie spre nord-est şi una spre nord-vest. Drumul principal este lat fiind folosit ca spaţiu pentru târguri şi are configuraţia unei mari pieţe. Biserica franciscană este cap de perspectivă pentru spaţiul central. Construcţiile importante, mai mari şi având un etaj erau aliniate la fronturile pieţei: primăria, casele negustorilor, ale meşteşugarilor s.a. Oraşul avea casă pentru oaspeţi, un serviciu civil de pază iar de două ori pe an avea drept de a ţine târguri şi o piaţă sâptămânală.

Zonele ocupate de gospodăriile românilor (iobagi) sunt mai variate şi ocupă o întindere mare, grupurile de case fiind risipite. Gospodăriile formează grupuri mici fără să aibă o aliniere fermă, ceea ce poate indica fatul că agricultura şi păstoritul sunt ocupaţiile lor frecvente.

In Harta Ruttkay din 1765 sunt reprezentate cîteva aşezări din apropiere: Aradul Nou, Sânicolul Mic şi Micălaca .

Aradul Nou este prezentat ca o aşezare la fel de întinsă ca Aradul cu o stradă principală pe aceeaşi direcţie nord-sud, la fel de lată însă mult mai lungă. Paralel cu aceasta sunt încă trei străzi, două la est şi una la vest, toate având loturi lungi şi înguste pe aceeaşi dimensiune cu cele din Cartierul German. În Aradul nou, după ocuparea Banatului s-au aşezat aici trupele lui Eugeniu de Savoia, iar ulterior (1724) localitatea a fost colonizată cu germani (şvabi). Se consemnează faptul că 40 de case au fost oferite familiilor de şvabi pentru a se aşeza aici. Localitatea s-a dezvoltat pe o mare moşie fostă iniţial a familiei Lovasz (1781). Castelul familiei nobiliare se află pe Str. Timişoarei nr. 29-31 (actualul Grup Şcolar Forestier).

De asemenea sunt reprezentate în partea de sud, lângă Mureş gospodăriile din Sânicolaul Mic (St. Miclos), iar în partea de est, dincolo de Mureş cele din Micălaca. Mult mai bine este reprezentată Micălaca pe harta din 1765, dar acolo nu apare satul Sânicolaul Mic. Interesant este faptul că pe una din hărţi apare Aradul Nou sub forma unui proiect de lotizare, ceea ce indică faptul că exista un plan prestabilit pentru lotizare, chiar dacă ea nu s-a realizat întocmai din cauza condiţiilor concrete de teren.

Între Mureş şi Braţul său din sud este o zonă întinsă acoperită cu păduri şi probabil mlăştinoasă. Ea a fost utilizată ca fâşie de graniţă între Banat şi Comitatul Aradului şi nu a fost locuită. Din planurile de îndiguie de mai târziu se poate vedea că multe terenuri de aici se inundau.



Construcţii Casele medievale erau construite din bârne aşezate pe bolovani iar acoperişul din trestie, paie sau şindrilă. Mai târziu pe la inceputul secolului al XVIII-lea, după ridicarea restricţiilor de a construi doar din lemn, casele se vor construit din pământ bătut. Casele sunt prevăzute cu pivniţe mari pentru alimente, construite din bolţi de cărămidă

In zona centrului clădirile sunt solide şi decorate în stil baroc sau neoclasic. Frontul este continuu iar Primăria domină prin turnul său- conform gravurilor din epocă. Nemaifiind oraş grăniceresc, Aradul a devenit în totalitate oraş civil, iar administraţia civilă s-a dezvoltat. Consiliului oraşului a decis extinderea şi repararea primăriei; lucrările au fost încredinţate meşterului zidar Kuschel Baurin şi meşterului dulgher Sally Márton (1769- 1770). Primăria era situată în actuala Piaţa Avram Iancu.

Odată cu decizia rămânerii oraşului pe loc, se declanşează o etapă de mare dezvoltare a construcţiilor. Regulamentele de construire încurajează trecerea la utilizarea unor materiale rezistente şi de bună calitate. Astfel, în 1783, consiliul local decide scutirea de taxe pe o perioadă de 50 de ani pentru cei care vor construi din materiale mai bune. La acea vreme existau 84 de uliţe. La sfârşitul secolului al XVIII-lea centrul oraşului era conturat deja, format dintr-o piaţă alungită mărginită de un front compact de construcţii, între care domină primăria şi Biserica franciscană.

In planul întocmit de inginerul hotarnic Salix (1797), este prezentă Piaţa Peştelui(Forum Venalicum Piscium), azi Piaţa Veche, inexistentă în conscripţia din anul 1783, ca o completare a pieţei centrale din cauza creşterii nevoii de vaduri comercial.

Primele lăcale de cult din Arad, biserica ortodoxă şi capela romano- catolică din Oraşul german sunt distruse de incendiile provocate de atacul curuţilor din 1707. Până la sfârşitul secolului se construiesc biserici pentru toate cele trei confesiuni. In oraş erau trei biserici:

- Biserica romano- catolică (franciscană) din piaţa centrală- construită în perioada restricţiilor impuse de construirea cetăţii ( 1710- 1758)- ulterior demolată

- Biserica franciscană din interiorul cetăţii (1750-1800) - Biserica ortodoxă sf. Ioan Botezăzorul de lângă malul Mureşului din zona

românească(demolată, azi teren de sport al colegiului moise nicoară) - Biserica ortodoxă sârbă- sf. Petru şi Pavel (1696-1702) din cartierul sârbesc, azi

str. Preparandiei; se restaurată şi modificată în 1790.

Înafara oraşului se construieşte Mânăstirea "Sf. Simeon Stâlpnicul" din Gai (1745-1764) cu paraclis şi conac episcopal. In Aradul Nou populaţia germană şi-a construit o biserică romano- catolicăfinalizată în anul 1727.



Biserica romano- catolică Sf Fecioară Maria- Aradul Nou- 1821

Biserica ortodoxă sârbă- sf. Petru şi Pavel (1696-1702)

Catedrala ortodoxă Sf. Ioan Botezătorul”- 1863

In Micălaca se construieşte prima biserică ortodoxă cu hramul „Sfântul Mucenic Gheorghe”, sfinţită în 1730. Construcţia este din chirpici şi cărămidă şi se presupune că înaintea ei a fost o alta de lemn cum se construia pe Valea Mureşului. Turnul clopotniţă era situat lângă biserică. In curtea bisericii se construieşte prima şcoală românească pentru sătenii din Micălaca (1777).

In Aradul Nou coloniştii germani construiesc prima biserică romano-catolică în 1727. Mai târziu va fi înlocuită de una nouă în 1812- 1821, construită de asemenea în stil baroc. Biserica cu o singură navă a fost sfinţită în cinstea Fecioarei Maria, tabloul de deasupra altarul principal reprezentând Maica Domnului cu Pruncul. Altarele laterale de stil baroc, precum şi câteva din tablouri şi statui provin din ateliere germane şi austriece.

Prin ordinul dat de Iosif al II-lea de a se scoate cimitirele înafara oraşului (1781) s-au închis vechile cimitire: cimitirul ortodox român din actuala zonă Episcopiei, Deseanu, Cicio Pop şi din jurul bisericii, cimitirul ortodox sârbesc, din jurul bisericii ortodoxe sârbe şi cel catolic aflat la vest de actuala Piaţă Avram Iancu. Un nou cimitir s-a deschis în zona delimitată de străzile Banu Mărăcine, Calea Victoriei, Ioan Moldovan şi Voluntarilor (Cartierul funcţionarilor).

Fabrica de bere- Aradul Nou

Deşi Aradul avea deja o foarte bună dezvoltare a meşteşugurilor în economia oraşului, prima fabrică se înfiinţează la Aradul Nou. In anul 1782 către familia Eötvenesi Lovàsz Zigmond construieşte fabrica de bere şi malţ ce va fi modernizată mai târziu (Calea Timişorii nr. 30-32) . Clădirea este în stil baroc, cu placaj de cărămizi între stîlpi.



SECOLUL AL XIX-LEA Oraşul a continuat extinderea spre vest şi nord iar satele din apropiere Aradul Nou, Micălaca şi Gai au fost organizate în strânsă legătură cu Aradul. Lotizările rectangulare trasate după aceleaşi reguli în toate aceste localităţi indică unitatea regulamentelor de construire. Dezvoltarea comercială a consolidat racordarea Aradului la reţeaua drumurilor comerciale şi de cale ferată. Dezvoltarea meşteşugurilor, complexă şi avansată a creat condiţii favorabile deschiderii aici a primelor fabrici.

Dezvoltarea zonelor construite din oraş a fost proiectată prin planul de sistematizare întocmit de inginerul Reiner Iosif. Structurat în funcţie de drumurile principale, cu Piaţa Drapelului (Podgoria) ca zonă centrală, planul nu s-a realizat din cauza restricţiilor împuse de zona non aedificandi impusă de cetate.

Reducerea perimetrului de siguranţă din jurul cetăţii la 500m a fost momentul care a deschis o etapă foarte importantă în dezvoltarea construcţiilor. La aceasta a contribuit şi primirea titlului de oraş liber regesc. Astfel, a fost întocmit al doilea plan de sistematizare în anul 1828 de inginerul Pikuleyi Ludovic. Centrul este fixat în zona actualei Pieţe Avram Iancu, deja bine conturată de construcţiile existente. Planurile din 1837 şi 1938 indică un concept de sistematizare clar şi precis:

- înfiinţarea unui nou cartier, după Strada Andrei Şaguna- pe o tramă stradală rectangulară şi uniformă;

- extinderea spre nord a oraşului pe strada principală din centru- până la Piaţa Podgoria şi Strada Banul Mărăcine;

- extinderea zonelor construite spre nord-vest, pe drumul spre Gai- zonele Poltura şi Şega;

- păstrarea unui loc („Exerzier Platz”) fără construcţii, în zona vechii cetăţi şi retirade;

- dezvoltarea satului Aradul Nou după un plan riguros structurat pe o axă principală alcătuită din calea principală de transport pe direcţia nord- sud spreTimişoara;

- se accentuează Str. Cetăţii, ca legătură între Arad- Cetatea Nouă- Aradul Nou, - podul dintre Arad şi Aradul Nou; - legătura dintre oraş şi satul Micălaca este pe traseul vechiului drum Vila

Világosváriensis şi Via Radnaensis traversând un braţ al Mureşului peste un podeţ şi cu un aliniament scurt de imobile.

- Formarea pieţei Gării şi legarea acesteia de oraş şi Aradul Nou printr-un traseu care să treacă printre Pârneava şi nucleu exitent central.

Inundaţiile din 1844 şi bombardarea oraşului din 1848-1849 au adus multe distrugeri dar pe locul rămas liber au fost realizate noi construcţii de calitate ridicată, în acord cu tendinţele vremii. Astfel, imaginea oraşului s-a schimbat foarte mult, ajungând unul dintre cele mai frumoase din imperiu. Bulevardul central şi străzile paralelele cu acesta spre Mureş (Decebal, Gen. Dragalina) au fost reconstruite. Aici s-au amplasat cele mai importante clădiri ale administraţiei locale, palate, clădiri de raport, biserici, şcoli. Tot aici, la partere sunt prăvălii cu mărfuri variate.

Potrivit unei statistici din vremea respectivă, numărul caselor cu etaj era de 172, din care cu un nivel erau 134, cu două nivele erau 34 iar cu 3 nivele erau 4, amplasate fiind din zona veche a Aradului (Cozia, Sinagogii, Tribunul Dobra, Gheorghe Lazăr, Piaţa Avram Iancu, Bălcescu, Piaţa Catedralei) spre nord de-a lungul Bulevardului Revoluţiei şi-a existentelor străzi perpendiculare pe aceasta, până în actuala Piaţă a Primăriei.



Aradul totaliza la sfârşitul anului 1890: 8252 de case, dintre care 11271 de locuinţe. Potrivit unei statistici din epocă, din cele 8252 de case existente în 1890 un număr de 3170 case erau din piatră şi cărămidă, 811 case aveau fundaţia din piatră sau cărămidă şi pereţii din văingă, 2579 case erau din văiugă şi 1692 case erau din lemn; 1580 case erau acoperite cu tablă şi olane, 4220 case erau acoperite cu şindrilă lemn şi 2452 case erau acoperite cu papură.

Locuirea se diversificase astfel încât pe lângă locuinţele pe parter, creşte numărul celor cu un etaj sau chiar mai multe. De asemenea, se construiesc mari imobile de raport. O statistică din aceeaşi perioadă clasifică locuinţele după poziţia pe nivele. Sunt consemnate dintr-un total de 11271 locuinţe: 249 locuinţe la subsol, 10046 locuinţe la parter, 109 locuinţe la parter supraînălţat, 719 locuinţe la etajul I, 142 locuinţe la etajul II şi 6 locuinţe la etajul III.

Aradul avea 55.869 locuitori în anul 1900. Numărul apartamentelor a ajuns la 13.937 crescând în ultimii 10 ani cu 2.666 de apartamente.

Caracteristicile ţesutului urban Pe Harta din 1866 se poate observa că lotizarea gospodăriilor din Aradul nou s-a finalizat la acea dată, iar satele Sânicolaul Mic şi Micălaca sunt lotizate şi ele după principiile utilizate în imperiul Habsburgic la acea vreme. Planul de sistematizare din 1838 al inginerului Pikulzi Ludovic nu este urmat în totalitate, dar în planul oraşului din 1881 se poate vedea existenţa noului cartier Pârneava.

Trama este rectangulară, loturile sunt aproximativ de 800 stânjeni, cu gospodăria împărţită în două: parte spre stradă cu casa şi curtea, pertea din spate cu grădina de legume. Această lotizare s-a păstrat până în prezent.

Oraşul s-a extins masiv spre două direcţii: spre vest cu Cartierul Pârneava şi spre nord-est. O altă extindere este spre nord-vest prin înglobarea Cartierului Gai, care apare inclus în oraş. Creşterea s-a realizat pe aceeaşi structură majoră trasată în secolul al XVIII-lea. Terenurile libere au fost reorganizate şi construite.

Extinderea spre vest O mare extindere pentru oraş este lotizarea din Cartierul Pârneava care reprezintă extinderea oraşului spre vest, limita cartierului spre oraş fiind Strada Andrei Şaguna. Dezvoltarea cartierului s-a făcut peste terenurile din vest unde era o localitate rurală cu acelaşi nume. Conscripţia vestică a oraşului, Pernyavor, adică Pârneava, figura în documentul cartografic a lui Ruttkay cu 10 străzi care nu s-au mai păstrat. Situată în zona oraşului românesc, Wallachaei, este locuită iniţial de români şi ulterior sârbi şi germani, dar este considerată mereu suburbia românească a oraşului. Suprafaţa cartierului este de aproximativ 12 ha.

Trama stradală, trasată militarii topografi este omogenă fără a marca vreo zonă cu valenţe de centru de cartier. Trama rectangulară este adaptată la condiţiile de racordare cu străţile existente şi o parte din străzi schimbă unghiul la intersecţii. Astfel sunt străzile: Conduraşilor în prelungirea Str. Mihail Kogălniceanu; Dorobanţi racordată cu Str. Vârful cu Dor; Pionierilor cu Str. Hunedoarei. Parcelarea este caracterizată de câteva aspecte:

- Insulele cuprind două rînduri de loturi alungite; - Dimensiunile insulelor sunt în medie de 150m x 400m, dar lungimea este

variabilă pentru a se racorda la zona centrală. Distanţa între străzile cu două rânduri de loturi este de circa 150m;



- Loturile sunt împărţite în două : curtea de la stradă cu casă în suprafată de circa 500m , iar în spate o grădină de circa 800m;

- Dimensiunile loturilor variază dar aspectul general este de uniformitate. Frontul la stradă este de circa 12-14m, de asemenea cu mici variaţii, iar adîncimea medie a loturilor fiind în medie de 75m;

- Prospectul străzilor este foarte larg cu variaţii între fronturi de circa15- 18 m; - Străzile longitudinale sunt drpte şi lungi de circa 2,5km, iar cele transversale de

circa 500m; - Distanţa dintre intersecţiile pe străzile longitudinale variază; - Străzile longitudinale sunt paralele cu o distanţă între ele egală de circa 150m.

Locuitorii cartierului erau în mare parte ortodocşi şi frecventau Biserica Sf. Ioan Botezătorul din zona centrală. În anul 1863 pârnăvenii reuşesc construirea unei bisericii ortodoxe pe locul fostei grădini Thököly, devenită catedrala ortodoxă.

Extinderea spre nord- est O altă extindere dar de mai mici dimensiuni este în partea de nord-est a oraşului, între actualele străzi Horia, George Coşbuc, Banul Mărăcine, Corneliu Coposu şi Bulevardul Revoluţiei. Străzile sunt paralele, iar pasul străzilor este tot de circa 150m (două lungimi de lot). Zona este bine inserată în ţesutul central existent, dar asigură şi legătura cu drumurile majore din oraş. Astfel, în planurile din 1881 sunt marcate: prelungirea Bulevardului central până la Piaţa Podgoria cu o stradaprincipală orientată spre est spre Micălaca. Piaţa Podgoria este un important nod de căi de comunicaţie. In interiorul cartierului este rezervat un spaţiu pentru Piaţa Micului Bujac (actuala Piaţa Mică).

Intre lotizarea din Cartierul Pârneava şi lotizarea situată la nord-est de actuala Str. George Coşbuc s-a creat o zonă construită având ca axă Str. Mărăşeşti care leagă zona centrală cu partea de nord (prin Piaţa Spitalului- Calea Victoriei). Piaţa venea să completeze cu o piaţă de legume nevoia cartierului central. O altă piaţă se conturează în acea perioadă la Gara Mare.

Extinderea spre nord-vest Cartierul Gai constituie extinderea spre nord-vest a oraşului, realizată prin inglobarea localităţii Gai. Structura localităţii Gai s-a constituit în secolul precedent în strânsă legătură cu Mânăstrirea şi Casa episcopală din nord. Aspectul său rural, cu loturi mari şi distanţe mari între străzi a rămas neschimbată. Forma rarefiată a ţesutului este determinată şi de condiţiile relativ improprii de teren, cu multe bălţi şi izvoare.

Planul din anul 1881, realizat de cartograful Mihály, marchează zonele de dezvoltare şi extindere ale oraşului: Pârneava, Gai, Poltura, Uj Telep. Oraşul este împărţit în 8 cartiere iar Gai este cel de-al optulea. Sunt marcate liniile de tramvai, astfel încât se poate vedea traseul prin bulevardul central şi traseul trenului electric de la Gara Podgoria.

O noutate este faptul că oraşul are mari zone de spaţii verzi alcătuind o centură verde în partea de nord, precum şi pe malul Mureşului. Erau terenuri private plantate, ce mai târziu au fost ocupate de imobile industriale ce necesitau mari suprafeţe de teren liber.

Parcul Pădurice este marcat fiind cap de perspectivă pentru strada ce pleacă de la Piaţa Mică.

In teritoriul oraşului deja structurat în secolul trecut au fost realizate densificări. De remarcat este faptul că aceste operaţiuni au fost realizate şi proiectate în mod unitar. De exemplu, pentru deschiderea unei noi străzi- Str. Meţianu- a fost angajat un arhitect



(Andras) să proiecteze clădirile ce urmau să alcătuiască frontul străzii. Pietruirea străzii s-a realizat prin grija primăriei.

In concluzie, secolul al XIX-lea a însemnat dezvoltarea structurii urbane cristalizată în secolul al XVIII-lea. Artera principală din zona centrală şi străzile adiacente au beneficiat de intervenţii arhitecturale de talie urbană contemporană. După 1870, Aradul a adoptat programele arhitecturale şi ale echipărilor teritoriale specifice urbanizării din Europa centrală de la acea vreme:

- dezvoltarea căilor de comunicaţie terestre, inclusiv a transportului pe cale ferată în detrimentul transportului pe apă

- dezvoltarea echipării edilitare prin asigurarea reţelei de apă potabilă şi introducerea apei curente la interior, realizarea reţelei de canalizare, realizarea reţelei de energie electrică şi introducerea iluminatului electric

- dezvoltarea spaţiilor destinate sportului, agrementului şi petrecerii timpului liber

- realizarea de noi construcţii cu funcţiuni publice şi rol de reprezentare

- stilurile arhitecturale contemporane cele mai frecvent adoptate sunt: eclectismul şi secessionul

- organizarea sistemului de apărare împotriva calamităţilor naturale, dar şi a conflictelor.

Cădiri publice In secolul al XIX-lea au fost construite majoritatea clădirilor de patrimoniu cultural de astăzi. Perioada de mare dezvoltare economică şi culturală a contribuit la crearea unui segment de populaţie cu venituri ridicate şi cu educaţie culturală ceea ce a avut ca efect din punct de vedere al dezvoltării imobiliare apariţia multor unor clădiri cu calităţi estetice ridicate, înscrise în stilurile epocii şi construirea unor clădiri şi spaţii publice pentru manifestări culturale şi de recreere.

Prima construcţie publică dedicată activităţilor culturale (teatrul vechi)a fost construită în 1817 de Jacob Hirschl în timpul restricţiilor de construire generate de construirea cetăţii noi. Teatrul vechi construit în stil neoclasic este situat în prezent pe str Gh. Lazar nr. 3.

După ridicarea restricţiilor în 1818 şi limitarea zonei de siguranţă la 500m începe o perioadă de mare dezvoltare imobiliară în zona centrală care a conturat profilul de astăzi al zonei centrale.

Spre sfârşitul secolului se construieşte o nouă clădire pentru Teatru (1872-1874) care devine reper în spaţiul urban central delimitând spaţiul bulevardului şi creînd Piaţa Avram Iancu.

Pe locul vechii primării distruse se ridică construcţia actualului Colegiu Moise Nicoară (1869-1873) după planurile arhitectului Diescher Iosif şi sub directa supraveghere a arhitectului arădean Jiraszek. Gimnaziul funcţiona iniţial într-o clădire de şcoală generală. Bazele gimnaziului au fost puse în 1707 prin înfiinţarea şcolii elementare care ulterior a devenit gimnaziu, iar în anul 1777 a devenit gimnaziu regal.

Noua primărie se finalizează în 1876 şi odată cu construirea ei se formează actuala Piaţă a Primăriei. Construcţia, realizată în stil neorenascentist este un valoros reper arhitectonic în oraş. Construcţia a fost începută după proiectul arhitectului budapestan Lechner Ödön şi continuată de arhitectul arădean Pekar Francisc.

Pe terenul unde se intenţiona construcţia primăriei, cumpărat de Mahker Ferencz acesta ridică Hotel Crucea Albă, actualul Hotel Ardealul. Alte hoteluri sunt Stadt Wien de pe



Str. Gr. Alexandrescu nr. 6 Hanul Boul Roşu Vechiul Cazinou(1872) de pe Bd. Ion Dragalina

In 1828 demarează construcţia originalei sinagogi, amplasată pe actuala stradă Tribunul Dobra colţ cu Piaţa Mică. Construcţia avînd curte interioară şi faţade pe patru laturi, grupează lăcaşul de cult, şcoala confesională şi locuinţe. Proiectele au fost elaborate de Heim Domokos. În apropiere se află Piaţa care poartă numele arhitectului Heim Domokos.

Se construieşte Spitalul orăşenesc în 1815, în actuala Piaţă Mihai Viteazu iar în 1840 un nou spital evreiesc pe Str. Ghica Voda.

Construcţii reper pentru străzile pe care se află se construiesc pe Str. Episcopiei un sediu nou pentru episcopie şi sediul Preparandiei Române în 1812, pe actuala Str. Preparandiei.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se construieşte Sediul fostei Societăţi bancare "Victoria". Tot în această perioadă se construiesc edificii importante pentru oraş: Palatul Prefecturii, al doilea sediu al prefecturii de pe actualul Bulevard al Revoluţiei nr. 81 (1871), Palatul de justiţie ( 1892); Şcoala de băieţia actualul Liceu agricol; Palatul administraţiei financiare (1850-1900); Poşta veche - actualul sediu al comisariatului teritorial, ambele situate pe actuala stradă Lucian Blaga; Palatul Neumann, Palatul Administraţiei Financiare, Seminarul Teologic Ortodox Român, Sediul Societăţii Industriaşilor azi Casa Armatei, Baia Sima.

Palate şi case de raport, case cu partere comerciale completează spaţiul din zona bulevardului central. Casa Jacob Hirsch de lângă Teatrul Vechi este una dintre primele construcţii reprezentative ale pieţei centrale. In secolul al XIX-lea s-au ridicat palatele: Palatul Herman Gyula de pe Bd. Revoluţiei nr. 96, Palatul Neumann de pe Bd. Revoluţiei nr. 78, Palatul Andrenyi de pe Bd. Revoluţiei nr. 69, Palatul Cenad de pe Bd. Revoluţiei nr. 73.

Fiind printre primele construcţii din oraş bisericile s-au deteriorat iar acum sunt supuse lucrărilor de renovare sau reconstruite.

Catedrala ortodoxa română “Sf. Ioan Botezătorul” e mărită in 1814 dar demolată în 1861 de Ivascovics Procopiu- pe locul ei se ridică Colegiul Moise Nicoara în stil neorenastere (1969-1873). Se construieşte o catedrală nouă in Piata Catedralei, dată în folosinţă în 1863 de arhitectul Czigler Antoniu.

Se construieşte Biserica reformată se construieşte în perioada 1847-1852 pe Strada Eminescu la nr. 33 prin donaţii ale baroanei Banfy Polixena.

In localităţile Aradul Nou, Sânicolaul Mic, Micălaca şi Gai construcţiile reprezentative sunt bisericile, şcolile şi primăriile, săli cu rol cultural.

Pentru populaţia din Gai s-a început construirea unei biserici romano- catolice în anul 1858, de către episcopul de Cenad Cseajagi Alexandru. Biserica, cu hramul Sfânta Gyzela este o construcţie de zidărie, cu aspect sobru, având pe pronaos un turn cu baza pătrată.

Biserica ortodoxă sârbească din Gai s-a construit în anul 1870. Tot atunci a început să funcţioneze şi şcoala mixtă cu limba de predare sârbă este menţionată în 1870. Clădirea şcolii confesionale Ortodoxe Române din Gai a fost dată în funcţiune în 1876, pe locul de acum al casei parohiale. Alături de şcoală era locuinţa învăţătorului Iosif Suciu.



Scoala în limba maghiară în Gai este consemnată pentru anul de învăţământ 1833-1834. O şcoală confesională de fete condusă de învăţătorul Baranyi Ioszef, funcţionează în anul 1876-1868.

Biserica veche din Micălaca este demolată şi în locul ei se ridică alta în perioada 1842-1845. Biserica a păstrat hramul celei vechi. Lucrările au fost executate de Iosif Fischer. Biserica a fost construită din cărămidă arsă şi acoperită cu ţiglă. Faţadele au câte patru firide cu arce şi ancadramente de pilaştri. Turnul are baza pătrată şi înălţimea de 30,6 m. biserica are plan dreptunghiular cu laturile de 25 m lungime şi 12,5 m lăţime. Iconostasul din lemn este inspirat din cel al Catedralei vechi din Arad, cu ornamente acoperite cu foiţă de aur. Abia peste un secol se realizează picturile murale de pictorul Iulian Toader în anul 1951.

In Micălaca funcţionează două şcoli româneşti. Scoala nouă începută în 1863 între vechea şcoală şi biserică pe str. Renaşterii nr.9. construită din cărămidă este finalizată în 1873. Vechea şcoală a fost consolidată între 1874-1875. Abia în 1894 s-a înfiinţat prima şcoală elementară comunală de limbă maghiară.

Aradul Nou este legat organic de Arad chiar dacă administrativ nu este inclus în acesta. Şi aici pe strada principală foarte largă aspectul începe să se modifice prin apariţia clădirilor publice. In frontul compact al străzii format din locuinţele specifice şvabilor apar: primăria, poşta, banca populară, sediul percepţiei, a judelui de oraş şi a curţii de justiţie, şcoala confesională. Clădirile au în general parter şi etaj, sunt construite în stil eclectic sau secession iar casele obişnuite au doar parter. Casele familiilor mai înstărite au parter şi un etaj, construite în stil neobaroc sau secession. Intre acestea remarcabile sunt Palatul Nopcea şi Casa Beller pe Calea Timişorii.

Gara, construcţie simplă pe parter este construită între Aradul Nou şi Sânicolul Mic.

Biserică nouă romano catolică se construieşte între anii 1812 – 1821 pe Calea Timişorii nr. 33 .

Biserica ortodoxă din Sânicolaul-Mic, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, a fost zidită în anul 1804 şi sfiinţită în anul 1805, de către protopopul Ioan Mihailovici. Este situată în centrul, pe Str. Steagului, la nr. 49, fosta Str.Încoronării, colţ cu Str. Ştefan Zaric.

Spitalul Municipal a fost început în anul 1833 într-o zonă impădurită a oraşului din care face parte şi Parcul Păduricea. Construcţia este în stil baroc cu elemente clasiciste. Primele două saloane s-au dat în folosinţă în 1836. În a doua jumătate a secolului XIX. spitalul a fost extins; s-a construit o capelă cu turn. O altă extindere a fost în anii 1930 cu noi secţii.

Dezvoltarea economică în Arad este susţinută de apariţia primelor unităţi industriale:

- 1825- funcţionează primul atelier pentru producţia de maşini-unelte (utilaje) din Transilvania

- 1836- Anton Dangl pune bazele renumitei fabrici de orgi din Arad - 1851- se înfiinţează fabrica de producere a spirtului şi drojdiei, a fraţilor

Neuman, odată cu moara ei de aburi; - 1854- fabrica de vopsele, vopsitorie şi curăţătorie a lui Müller şi Fiul (str.

Mucius Scevola) - 1860- fabrica de gaz de iluminat, care va fi demolată înainte de al Doilea Război

Mondial; - 1872- este fondată fabrica de maşini “Hendl”



- 1869- se construieşte fabrica de amidon în zona străzii Mucius Scaevola; - 1895 din iniţiativa capitalului străin Pollak Frigyes construieşte, tot pe malul

Mureşului în partea dreaptă a străzii Mucius Scaevola o fabrică de hârtie - în zona Pavel Chinezu, colţ cu Cozia, atelierele de mobilă Reinhardt se întind

devenind fabrică; - se construieşte prima fabrică de sicrie metalice de către Limbeck Jànos şi pe

actuala stradă Vârful cu Dor.

SECOLUL AL XX-LEA Dezvoltarea accentuată de la sfârşitul secolului precedent a creat nevoia racordării în teritoriu a oraşului care creştea în importanţă şi renume. Astfel, lucrări edilitare şi de circulaţie de mare anvergură au marcat începutul secolului XX.

In 1906, la 30 noiembrie se inaugurează linia de cale ferată ce leagă oraşul cu Podgoria Aradului. Gara era în zona actualei Pieţe Podgoria la intersecţia Bulevardului central cu actualul Bd. Iuliu Maniu. Această linie, fiind importantă pentru oraş, în 1913 se electrifică fiind prima din estul europei şi a opta din lume. Astfel Aradul este legat în teritoriu cu o cale ferată spreBudapesta, în nord, spre Pecica, în vest, spre Timişoara în sud, spre Radna şi spre Bucureşti, în est, (Harta din 1913).

În anul 1910 se construieşte noua clădire a gării proiectată de arhitectul arădean Szantay Lajos. Gara este situată în punctul de intersecţie dintre direcţia bulevardului central şi traseul actualului Bd. Aurel Vlaicu, formând o piaţă alungită.

Mari reuşite ale perioadei în ce priveşte realizarea infrastructurii de transport sunt podurile de peste Mureş: Podul Elisabeta spre Aradul Nou pe drumul spre Timişoara şi Podul Contele Károlyi. Aradul Nou deţinea un rol important în transportul mărfurilor pe relaţia cuTimişoara şi satele din sud, astfel încât funcţiona integrat în ansamblul oraşului. Odată cu dezvoltarea industrială, podul a devenit şi o legătură a satelor din sud cu Aradul spre locuri de muncă.

Structura ţesutului urban nu a suferit modificări majore în perioada de dinaintea Primului răboi Mondial. Au fost făcute îndesiri de reţele stradale în zona lotizată în secolul precedent. Este cazul străzilor Vasile Alecsandri, Cloşca, Blajului, Mircea Stănescu din zona centrală.

Războiul a provocat distrugeri în partea de nord apropiată gării dar şi în sud unde a fost distrus Podul Elisabeta. Au fost distruse locuinţe din zona gării şi gara, obiective industriale. In Parcul Pădurice a fost bombardat pavilionul de tir, Pavilionul de patinaj şi câteva locuinţe.

Odată cu trecerea la administraţia Regatului României Aradul porneşte pe un drum nou al dezvoltării, de pe o poziţie de renume fiind cel mai mare centru industrial după capitală.

Refacerea zonelor distruse acestor zone şi nevoia de locuinţe şi clădiri publice impuse de creşterea masivă de populaţie au demarat operaţiuni urbanistice ample de construire. Interesul s-a indreptat spre părţile din nord unde erau mari rezerve de teren adiacente unor importante artere de circulaţie: actualul Bd. Aurel Vlaicu şi Bd. Iuliu Maniu – Calea Radnei, Str. Petru Rareş- Calea Zimandului.

Pentru perioada interbelică sunt reprezentative trasarea unor noi lotizări de zone de locuit, după o tipologie nouă în care economia terenurilor este importantă. Se poate observa în planurile din 1925, 1935, 1938 conturarea unor noi cartiere Bujac şi Grădişte,



precum şi o extindere importantă în partea de est a cartierului Gai, care ulterior s/a numit Cartierul Poltura. Alte zone de dezvoltare imobiliară vin să completeze terenuri libere prin densificare îndeosebi în zonele centrale sau sunt extinderi de-a lungul arterelor de circulaţie spre exteriorul oraşului.

Suprafaţa construită a oraşului s-a dublat prin includerea noilor cartiere şi construirea altora noi. Forma zonei construite care s-a format a fost păstrată în mare parte până în prezent. Inainte de primul Război Mondial, Aradul cuprinde aceleaşi şapte cartiere ca la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar în anii 30 datorită extinderilor se fac noi structuri de cartiere.

Cea mai densă populaţiei a Aradului, în 1939 s-a înregistrat în centrul oraşului şi cartierul Bujac. Cea mai puţin densă, în Gai, Micălaca şi Grădişte. În 1948, densitatea populaţiei, era de 25 locuitori la hectar, în Gai şi Grădişte, faţă de 60 – 62 locuitori pe un hectar, în Centru. În aceeaşi perioadă, densitatea clădirilor, în Gai şi Poltura, era de 40/ha, faţă de Subcetate – 20/ha; Bujac – 25/ha ; Pârneava – 58/ha ; Centru – 85/ha ; Drăgăşani – 115/ha.

Cartierele Aradului în perioada interbeică Anul 1935 Anul 1938

I. Cetatea II. Centru III. Drăgăşani IV. Pârneava V. Şega VI. Micălaca VII. Grădişte VIII. Poltura IX. Gaiu

X. Bujac XI. Câmpul Peirii

Zona I Centrul Zona II. Drăgăşani Zona III. Pârneava Zona IV. Şega Zona V. Bujac Zona VI. Câmpul Liniştii Zona VII. Poltura Zona VIII. Grădişte Zona IX. Micălaca Zona X. Subcetate

Primele extinderi cu lotizări(până în 1925) sunt în:

- Zona Grădişte, apropiată de principalul nod de transport din oraş cu cele două gări , Gara Mare şi Gara Podgoria, - trasarea străzilor radiale pe direcţia nord- est şi perpendicularele lor din partea de sud-est a Căii Zimandului (lotizarea este doar pe o parte a drumului spre Chişineu- Criş); este proiectat ca un cartier cu o mică zonă de piaţă la intersecţia străzilor Szigmond Moricz Ioan Budai Deleanu;

- Cartierul Gai - în partea de sud prin lotizarea unor terenuri mari şi în partea de sud - est unde mai tîrziu s-a creat Cartierul Şega a cărui dezvoltare a început încă de dinainte de Primul Răboi Mondial şi care practic umplea un gol între oraş şi Bd. Aurel Vlaicu într-o zonă apropiată fabricilor.

- Cartierul Poltura – iniţial doar o trasare de 4 străzi în zona verde din nordul Bd. Aurel Vlaicu.

In perioda 1919-1926 şi 1926-27 a fost primar dr. Ioan Robu, cunoscut pentru grişa de a ridica nivelul de locuire din suburbii şi de a crea locuinţe pentru muncitori. Astfel, multe din lotizări au fost destinate construcţiei de locuinţe pentru muncitori. Primăria impunea condiţii celor care doreau să îşi construiască o casă: să cedeze gratuit teren pentru realizarea străzii pe care erau situaţi, prospectul străzii fiind fixat la 12m, să realizeze în comun îmbrăcămintea cu pietriş a străzii în maximum 4 ani, să contribuie cu o sumă fixă la finanţarea lucrărilor edilitare ale zonei.



Este evident că prima etapă de extindere a oraşului a fost spre nord unde erau terenuri libere şi fabrici care ofereau locuri de muncă. A doua etapă de dezvoltare este în plină perioadă interbelică, sub influenţa ideilor urbanistice ale modernismului.

O creştere importantă s-a produs prin includerea în oraş a comunei Micălaca în anul 1930. Zonele de dezvoltare sunt pe de o parte noi cartiere pe de altă parte construirea a ceea ce rămăsese neconstruit în interiorul oraşului. Sunt trasate şi lotizate:

- Cartierul Bujac- un exemplu tipic de lotizare interbelică cu străzi rectangulare având un ax central de dotări şi spaţiu verde; în zona de racordare cu oraşul traseul străzilor formează un arc de cerc din elemente drepte ceea ce sporeşte calitatea imaginii şi fluenţa în cartier;

- Cartierul Poltura în estul cartierului Gai, prin parcelarea terenurilor din Marea păşune, Câmpul Fecioarei şi Câmpul Gâştelor (Libaş Dulo), până la Cimitirul Eternitatea şi Câmpul Liniştei- zona s-a numit succesiv I.G.Duca şi Poltura (Kakas varos – Oraşul cocoşilor);

- Cartierul Subcetate, în partea de sud a cetăţii şi de est a Aradului Nou cu legătură prin podul Decebal spre centru;

- Cartierul Cadaş cu o stradă principală şi restul perpendiculare pe aceasta; depărţit de oraş prin canalul Mureşul Mort;

- Extinderea cartierului Grădişte pe cealaltă parte a drumului principal (Str. Petru Rareş); iniţial extinderea a pornit cu lotizări de-a lungul drumurilor care duc la Zimand- Chişineu- Criş, respectiv spre Curtici;

- O extindere în zona Micălaca de-a lungul Căii Radnei;

- O mică extindere în zona 6 Vânători (300-400 case) pe Câmpul Gutzjar (Calea Şase Vânători), Duleul Fecioarei (Şega), Via Feszler (Poetului), pe o suprafaţă de 17.000.

- Cartierul Romanilor construit pe locul vechii cetăţi- o frumoasă lotizare de tip interbelic specifică zonelor de vile;

- Mici lotizări pentru vile între zona centrală şi Mureş- între str. Vasile Milea şi Splaiul Praporgescu.

Pentru realiarea zonelor de locuinţe, în administraţia oraşului exista o Comisie de parcelare care repartiza pe baza unui plan, loturile de casă. Repartizarea se făcea prin tragere la sorţi. Cei interesaţi erau de obicei persoanele împroprietărite după reforma agrară din 1930: funcţionari publici, profesori, ofiţeri şi subofiţeri, militari decoraţi cu ordinul Mihai Viteazul, orfani, văduve, meseriaşi şi agricultori.

Loturile aveau o suprafaţă cuprinsă între 234 şi 311 stânjeni pătraţi. Lăţimea frontului la stradă era fixată la 12m. regulamentele de construire erau structe şi se refereau şi la modul în care se vor realiza străţile.

Construcţiile în stilul anilor 30, stil internaţional sunt grupate în zonele de vile centrale sau apar izolat în zona centrală. Este cazul Palatului telefoanelor sau Fosta Casa de Asigurări Sociale azi Policlinica Municipală.



Policlinica municipală Splaiul Gen. Praporgescu Spre deosebire de lotizările secolului XIX acestea au pasul străzilor mai mic, intersecţii mai dese, deoarece dimensiunea loturilor este mult mai mică. Astfel, dacă la lotizarea din Cartierul Pârneava lotul este de circa 1000mp fiind lung de peste 75m, în Cartierul Bujac sau Grădişte sau Şega, loturile au o lungime de circa 30m iar suprafaţa este 500-1000m sau chiar mai mică. Loturile din zona centrală sunt mai mici, în jur de 300-400. Lăţimea frontului la stradă s-a păstrat în jur de 12-13m. Din suprafaţa lotului a dispărut grădina de legume şi astfel s-a trecut la un tip de locuire tipic urban.

Prospectul străzilor este mult mai îngust ajungându-se astfel, de la prospecte de circa 20-30m la prospecte de 14- 12m. S-a câştigat mult în eficienţa cu care sunt utilizate terenurile dar s-a pierdut din confortul vizual dat de spaţiul verde larg specific din perioada imperiului.

Lucrările edilitare se extind pe noile trasee de străzi. Astfel areţeaua de apă se extinde cu încă 14 km, Uzina de apă este modernizată între anii 1931-1934.

In urma inundaţiilor dezastruoase din anul 1932, cînd Micălaca este inundată şi multe case distruse se fac noi lucrări hidroedilitare pe malul Mureşului. Cu acestă ocazie se modernizează Strandul Neptun şi se întăreşte digul dinspre Parcul Eminescu.

Construcţii In Micălaca se extinde biserica(ridicată în 1845) cu locul pentru cor, se pictează interiorul şi se introduce curentul electric. 1950-51 la o reparaţie arh. Fr. Trithaler s-a zugrăvit exteriorul şi s-a completat in interior pictura de Iulian Toader şi Lişteveanu Lişteavă.

In faţa bisericii este monumentul eroilor din Primul Război Mondial pentru cei 80 de micălăceni. Autori Mentroth şi Steiner din Arad, în 1954.

Casa parohială din str. Renaşterii nr. 7 s-a construit in 1937 după planurile arh. Szilaghi din Arad. Curtea şi grădina au 1680 mp. Casa parohială din Str. Renaşterii nr. 9 a funcţionat în fost Şcoală confesională a bisericii ortodoxe. Ulterior a fost transformată în grădiniţă iar parohia pierde clădirea până în 2004 când se retrocedează.

Casa culturală a fost construită în 1925 pe Str. Voinicilor. Terenul aparţinea bisericii dar utilizarea clădirii nu a fost exclusiv pentru uzul bisericii. Aici funcţiona corul bisericii, se dădeau spectacole şi se ţineau sărbătorile, inclusiv jocul duminical pentru tineri. Edificiul era compus dintr-o salã mare, de 14 m x 8 m, care avea în interior o scenã, cu un metru mai înaltã faţã de cota pardoselii. În faţa scenei era locul orchestrei iar în lateral culisele.

O nouă biserică ortodoxă - cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”- se construieşte în Micălaca între anii 1930-34. Este construită în stil muntenesc după



planurile arh. Silvestru Rafiroiu şi Buzaşi, pe un plan triconc, cu două turle octogonale, una pe naos şi cealaltă pe pronaos. Absida altarului şi absidele laterale sunt ridicate pe cinci laturi ale unui poligon. Fatadele sunt cu cărămidă şi acoperişul de tablă.

In 1929 se finalizează Biserica romano- catolică Adormirea Maicii Domnului. In Micălaca a fost s-a înfiinţat biserică creştină baptistă din Arad în 1897. Biserică creştină baptistă Renaşterea a fost construită în 1926. Mai târziu a fost afiliată la parohia din Vladimirescu.

Biserica Creştină Penticostală infiintată 1923. A funcţionat până în 1945 în str. Renasterii nr. 84. In 2003 se construieste pe un teren concesionat de la primarie Calea Radnei intrare Renasterii nr.2B.

Biserica crestina Adventistă de ziua a saptea comunitate constituită in 1899-1900. Casa de rugăciune din str. Renasterii nr.63 a fost distrusă la inundatii 1932.

Principalele edificii şi amenajări urbanistice, din Gai, sunt şi astăzi, cele ridicate, în scopuri administrative, militare industriale, agricole, comerciale, culte religioase, învăţământ, cultură, agrement, aşa cum sunt:

- Pavilioanele Aviaţiei, - Intreprinderea Fraţii Neuman (Sfârşitul secolului al XIX-lea), - Circumscripţia administrativă (sfârşitul secolului al XIX-lea, demolată după

1980), - Ferma de porci Ceala, Complexul avicol, Complexul Zootehnic, - Şcoala de Jos, Şcoala de Sus (Interbelică), - Cartierul Poltura, - Băile CARP, - Biserica Romano - Catolică, Capela Sfântul Florian (azi dispărută), Biserica

Ortodoxă Sârbă, Biserica Ortodoxă Română, Biserica reformată, - Cinematograful Solidaritatea, - Casa Naţională Românească, Casa Naţională Sârbească, - Şcoala Sârbească, - Canalul Ier, Platforma Industrială Arad Vest, Fabrica de Cânepă Iratoş.

In perioada interbelică erau 3 clădiri culturale numite Case Naţionale sau săli: Sala Românească şi Sala Sârbească în Piaţa Sf. Ioan, Sala ungurească în str. General Doda 22(Sala Iosif). 1943 s-a construit Căminul Cultural Gai.

Cimenatograful Solidaritatea - Gai



Spaţii verzi şi de agrement Aceluiaşi primar i se datorează şi amenajarea unor spaţii verzi şi de agrement. Pe malul Mureşului se amenajează un ştrand după modele contemporane renumite. Strandul devine un loc de referinţă pentru activităţile de agrement din oraş.

Un alt loc de recreere atractiv este în nordul oraşului, Parcul „Păduriţa oraşului”. O zonă împădurită care includea lacul de agrement, existent până în ziua de astăzi. În parc s-au instalat poligonul Societăţii de tir (1831) şi Pavilionul societăţii de tir. Parcul a fost amenajat pe un teren împădurit (8,13 ha) donat de baronul Orcyz Lőrinc. Păduriţa era locul unde se organizau serbările de 1 Mai şi chermezele vânătoreşti. Ulterior s-a deschis o grădină de vară cu restaurant şi sală de spectacole.

La mijlocul secolul al XIX-lea încep pregătirile pentru amenajarea promenadei centrale, după moda vremii. Zona bulevardului era folosită ca piaţă de cereale pentru târgurile oraşului. Dezvoltarea modernă implica amenajarea spaţiului public central cu trasee pentru circulaţie şi promenadă protejate şi înfrumuseţate cu arbori.

Traseul promenadei s-a stabilit pe o lungime de 2 km pornind din Piaţa Avram Iancu spre Piaţa Podgoria, din două tronsoane dintre care Corso era până la Str. Horia. Structura promenadei este păstrată până astăzi, chiar dacă în timp au mai fost modificări. Finalizată în 1867, promenada are o lăţime care variază între 60 şi 140m, două artere de circulaţie pe margini cu aliniamente de arbori. Plantaţia de arbori de pe promenada cuprinde 289 bucăţi din specia Acer platanoides „Globosum”, plantaţi la casete. Este o mare varietate de arbori şi arbuşti ajungând la 56 specii.

Atât promenada cât şi Parcul Pădurice au fost realizate de primărie cu implicarea unor persoane avute. Atzél Pėter a donat oraşului plantaţiile de tei de pe promenadă şi străzile laterale iar Lukácy Lajos investeşte în plantarea arborilor din actuala Piaţă Avram Iancu.

Ca piesă principala a promenadei a fost amplasată în 1870 statuia Busuló Arad (Aradul întristat) de Aradi Zsigmond, în amintirea honvezilor căzuţi în luptele din 1849. Alte lucrări de for public au fost amplasate pe traseul promenadei. Astfel, în 1882 s-a ridicat un obelisc în memoria celor morţi de holeră în perioada epidemiei din 1873, iar în actuala Piaţa Avram Iancu a fost amplasată statuia Libertăţii (1890) operă a sculptorului Zala Győrgy (în prezent este mutată în Parcul Reconcilierii), în memoria celor 13 comandanţi militari antihabsburgici. Controversate ca simbolistică, statuile a avut ulterior alte amplasamente, în 1880 Busuló Arad a fost mutată în Cimitirul nou, iar Statuia libertăţii a fost scoasă din piaţă în 1925 şi donată ordinului franciscan . In prezent stauia este în Parcul Reconcilierii.

În ultima parte a secolului al XIX-lea au fost amenajate terenurile de pe malul Mureşului. Inundaţiile din anul 1877 au determinat administraţia să efectueze noi lucrări de ranforsare a digului de pământ, astfel încât s-a decis amenajarea unor spaţii verzi, parcuri, pieţe, agrement în relaţie cu Mureşul. Au fost începute amenajările pentru două parcuri situate la stânga şi la dreapta străzii care vine de la primărie perpendicular pe malul Mureşului:

- Parcul Eminescu-amenajarea începe în anul 1880 şi cuprinde o promenadă pe malul Mureşului ( din dreptul Tribunalului până la Palatul Cultural); va primi numele primarului Salasz 1918 se va numi Parcul Murăşului. Suprafaţa sa era iniţial de circa 1,5 ha. Azi suprafaţa parcului este de 2,59 ha.



- Parcul Baross- Parcul Copiilor- al doilea parc de pe malul Mureşului se amenajează în 1886, cu o suprafaţă de circa 2ha- amanajat cu alei curbe, parcul a fost plantat cu arbori rari prin grija pomologului Kover Gabor.

In afara parcurilor publice sunt prezente în partea de nord a oraşului pe terenuri particulare spaţii verzi întinse, resturi ale pădurii Ceala, acum parcuri particulare amenajate cu alei în stil englezesc. In timp, aceste parcuri au dispărut prin dezvoltări imobiliare de densificare. Arbori bătrâni au rămas în curţile caselor din zona străzilor Horia, Cloşca şi Crişan, mărginite de bulevardul principal şi str. Gheorghe Popa de Teiuş. Totodată aceste parcuri-păduri au fost pepiniere pentru amenajarea parcurilor publice.

Promenada centrală

Malul Mureşului (www.Aradcity.ro) Malul Mureşului azi

3. ASPECTE CARACTERISTICE PRIVIND CONFIGURAREA SPAŢIULUI CONSTRUIT

3.1. CARACTERISTICI ALE ŢESUTULUI URBAN Analiza hărţilor şi planurilor elaborate pe perioada secolelor al XVII- XX a evidenţiat perioadele de dezvoltare ale oraşului şi formarea ţesutului urban din prezent. Pentru municipiul Arad este relevant faptul că dezvoltarea în teritoriul de astăzi s-a realizat pe baza planurilor prestabilite specifice secolelor XVIII-XIX, la care s-au adăugat lotizări interbelice. Forma actuală a oraşului s-a conturat în prima parte a secolului al XX-lea, iar dezvoltările cu ansambluri de locuinţe colective din perioada socialiste s-au inserat



în structura existentă. Spre deosebire de majoritatea oraşelor din ţară Aradul nu are cartiere cu blocuri dezvoltate în exteriorul structurii existente înainte de 1945. Aceste ansambluri de blocuri s-au construit în interiorul intravilanului pe terenuri situate pe arterele de circulaţie principale şi în legătură cu unităţile economice care au generat atragerea forţei de muncă şi implicit construirea densă. Ansamblurilor de blocuri pe suprafeţe mai întinse a fost favorizată de existenţa unor terenuri libere în partea de nord a oraşului şi în partea de este spre Micălaca. Este regretabil totuşi că inserţiile cu blocuri de locuinţe deşi pe suprafeţe restrânse agresează totuşi vecinătăţile.

Din analiza ţesutului urban din prezent se desprind câteva aspecte caracteristice:

- Zona centrală constituie nucleul de formare al oraşului şi a avut o evoluţie complexă cu multe modificări ale structurii stradale şi a parcelarului, astfel încât reţeaua stradală are segmente de vechime foarte diferită;

- Structura reţelei stradale, deşi formată în etape s-a păstrat aproape nemodificată, astfel încât se pot delimita suprafeţe mari, cu o structură a parcelarului unitară (GAI, Micălaca, Pârneava, Grădişte, Aradul Nou, Subcetate);

- Extinderile zonelor construite s-au realizat indeosebi la sfârşitul secolului al XIX-lea prin construirea de noi cartiere s-au includerea localităţilor învecinate şi în perioda interbelică prin construirea de noi cartiere pe terenurile libere dintre centru şi periferii (Bujac, Grădişte, Poltura, Subcetate);

- Ponderea cea mai mare a suprafeţei construite este ocupată de locuinţe individuale, pe mai multe tipuri de parcelar în funcţie de perioada de formare, dar preponderent pe plan prestabilit;

- Exinderea intravilanului s-a produs cu deosebire în perioada ultimelor decenii; extinderile s-au realizat pe suprafeţe mici astfel încât sunt zone întinse de intravilan neconstruit sau construit în mod neunitar, marcând astfel o evoluţie străină de tradiţiile urbanistice ale oraşului;

- Construirea ansamblurilor de blocuri a schimbat structura stradală abia după anii 60, când s-a construit cartierul de blocuri din Micălaca şi Zona 300; în rest, ansamblurile de blocuri au ocupat terenurile adiacente arterelor majore de circulaţie din jumătatea de nord unde erau şi marile platforme industriale, respectând reţeaua stradlă existentă.

- In prezent există tendinţe de extindere a oraşul spre nord, nord-est şi spre sud-vest; extinderile majore sunt determinate de abandonarea zonelor industriale vechi şi conturarea altora noi înafara oraşului, dar şi de nevoia de a amplasa obiective economice din domeniul serviciilor;

După criterii referitoare la vechimea reţelei stradale se disting câteva tipuri de zone:

- reţea stradală formată până la mijlocul secolului secolul al XVIII-lea (harta 1751, harta 1765)

- reţea stradală formată în perioada 1765-1774 - reţea stradală formată înainte de 1838 - reţea stradală formată în perioada 1838- 1866 - reţea stradală formată în perioada 1866- 1881 - reţea stadală formată la inceputul secolului al XX-lea până în 1925 - reţea stradală formată în perioada interbelică- 1938 - reţea stradală din perioada socialistă- 1964



- reţea stradală din perioada socialistă- 1964- 1989 - zone de extindere a oraşului din perioada ultimelor două decenii- cu reţea

stradală în formare.

Distribuţia reţelei stradale a fost determinată de câteva elemente caracteristice.

Situarea geografică între două entităţi geografice şi istorice: - amplasarea zonelor locuite în raport cu Mureşul- oraşul s-a dezvoltat pe

malul Mureşului in zona de luncă fără denivelări importante, dar condiţionat de braţele râului.

- un caracter militar iniţial. Situat la limita dintre două imperii care şi-au disputat supremaţia, drumurile militare şi prezenţa cetăţilor au fost primele elemente definitorii.

- situarea la întretăierea drumurilor comerciale principale pe direcţia est- vest şi sud- nord.

Colonizările de populaţie în scopuri militare şi economice au schimbat structura etnică a populaţiei şi au determinat zonificări în cadrul localităţii în perioada de formare şi necesitatea legăturilor între acestea (oraşul sârbesc, oraşul german, zone româneşti).

Stăpânirea habsburgică a impus reguli de construire încă din secolul al XVII-lea, pe care le-a dezvoltat în timp şi a impus un mod riguros de construire care s-a menţinut şi mai târziu.

Funcţia comercială importantă a oraşului a determinat forma liniară a zonei centrale şi traseele principalelor artere de circulaţie.

Funcţiile administrative şi economice ale oraşului precum şi prezenţa unei clase sociale înstărite, educate şi multietnică au fost factorii determinanţi în crearea tesutului urban din zona centrală.

După criterii referitoare la funcţiunea urbană, morfologia parcelarului şi vechimea reţelei stradale se pot delimita următoarele zone relativ omogene:

a. Nucleul istoric central b. Zone cu locuinţe individuale pe lotizări din prima parte a secolului al XIX-lea

(1765) c. Zone cu locuinţe individuale pe lotizări din prima parte a secolului al XIX-lea

(1838) d. Zone cu locuinţe individuale pe lotizări din perioada 1838-1866 e. Zone cu locuinţe individuale pe lotizări din prima parte a secolului al XX-

lea(până în 1925) f. Zone cu locuinţe individuale pe lotizări din perioada interbelică g. Zone cu locuinţe colective şi locuinţe individuale pe tramă stradală mai veche h. Zone cu locuinţe individuale pe un parcelar postbelic i. Ansambluri cu locuinţe colective din perioada 1965-1989 j. Zone industriale constituite în secolului al XX-lea, majoritar în perioada

socialistă; k. Zone în tranziţie cu tramă stradală încă nestructurată.



3.2.TIPOLOGIA ŢESUTULUI URBAN

a. Nucleul istoric central

Nucleul istoric central este alcătuit din ţesut urban dezvoltat în zona cu cea mai mare vechime din oraş. Structura reţelei stradale are vechime diferită: începând din secolul al XVII-lea, secolul al XVIII şi completări de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Valoarea nucleului istoric este impresionantă şi se caracterizează prin: număr mare de construcţii cu valoare de patrimoniu, omogenitate volumetrică, omogenitate stilistică, calitatea arhitecturală ridicată. Sunt patru subzone omogene care corespund celor patru ZIR propuse prin RLU al PUZCP Arad:

Zona cartierului Drăgăşani- ZIR 1- ţesut urban din 1707, cristalizat până în 1881 Partea de sud a zonei centrale – ZIR 2- ţesut urban din 1751, cristalizat până în

1881 Partea de nord a zonei centrale – ZIR 3- ţesut urban din 1838, cristalizat până în

1866 Cetatea Aradului 1763-1784- ZIR 4. Ansamblul fortificaţiei delimitat de zidurile

sale. Zona adiacentă Râului Mureş- ZIR 5- Râul Mureş, inclusiv albia majoră şi

diguri. Reconfigurat antropic din 1838 până în 1975 Partea de est a zonei centrale – ZIR 6- cuprinde:

- terenurile construite adiacente malului drept al Mureşului care acompaniază axul central al nucleului central- constituite preponderent în perioada interbelică 1927-1938

- Partea situată la vest de Calea Romanilor- ţesut urban de secol XVII, restructurat la 1881, 1938 şi la 1970.

Parte din Cartierul Aradul Nou- ZIR 7- ţesut urban din 1707 şi 1765, cristalizat până în 1866

ZIR 1. Cea mai veche parte de ţesut urban se presupune că s-a format –conform hărţilor din secolul al XV-lea- între străzile Sabinelor, Barbu Lăutaru, Zorilor şi Cărămidarilor, din actualul cartier Drăgăşani.

Din Oraşul Sârbesc s-au păstrat câteva străzi care urmează traseul şi respectă prospectul de la început prezente în harta de la 1707: Preparandiei, Dornei, Cardoş, Badea Cârţan, Bârsei, Ciocârliei, G. Alexandrescu.

Străzi de legătură între între Oraşul German, Oraşul Sârbesc şi Cetate erau Str. Tribunul Dobra, Str. Sinagogei şi o parte din Str. Romanilor. Podul peste Mureş care asigura legătura spre Banat era situat mai la vest decât actualul Pod Traian, în dreptul Str. Patria.

Caracteristicile parcelarului cu cea mai mare vechime- situat în Oraşul Sârbesc- nu s-au păstrat decât în parte până astăzi. Caracteristicile originale sunt următoarele:



- parcelele sunt dreptunghiulare cu latura scurtă perpendiculară pe axul strazii; - gospodăriile sunt alcătuite dintr-un corp principal al locuinţei şi anexe; - parcela avea două părţi: una pentru locuire şi una agricolă; - corpul principal al locuinţei era aliniat la frontul străzii în regim înşiruit sau

cuplat; străzile preparandiei şi Tribunul Alexe aveau case înşiruite.

Fondul construit de la începutul secolului al XVIII-lea nu s-a păstrat până astăzi. Cea mai veche clădire este Biserica Sârbească construită iniţial între anii 1698-1702 şi modificată în 1822, prin adăugarea turlei baroce.

Ţesut urban din zona Oraşului Sârbesc

ZIR 2. Cuprinde ţesut urban din 1751, cristalizat până în 188. În prezent zona cuprinde axul central format de actualul Bd. Revoluţiei până în dreptul Str. Horia, definitivat în 1828 ca piaţă centrală a Aradului. Prospectul străzii este foarte larg datorită funcţiunii de târg pe care o avea iniţial. Parcelele de tip german formau iniţial ţesutul urban de o parte şi de alta a străii centrale.

Străzi de legătură cu partea românească din vest erau pe traseul actualelor str. Eminescu, Str. Lucian Blaga şi Str. Episcopiei iar spre est cu Bd. Nicolae Bălcescu.

Parcelele iniţiale erau de tip german folosite în imperiul austriac pentru mediul urban. Mărimea variază de la 3000 mp la mai puţin de 500mp. Forma este alungită cu latura mică paralelă cu strada. Construcţiile sunt de formă dreptunghiulară alungită sau în forma literei L. Fronturile sunt frecvent continue.

Str. Ludovic Szantay Str. Emanoil Gojdu



Construcţiile de pe Bd. Revoluţiei sunt destinate activităţilor comerciale, servicii diverse, servicii bancare, administrave şi de locuire. In mare parte fronturile sunt continue şi s-au constituit în cursul secolului al XIX-lea. Regimul de înălţime este majoritar P+2 şi P+3 , cu înălţimi mari pe nivele specifice perioadei de construire anterioare celei moderne. Fronturile cuprind şi clădiri mai joase, iar colţurile sunt marcate pe înălţime. Accentele pe verticală sunt realizate la colturi de cupolele palatelor sau în front de biserici (Catedrala Romano- Catolică, Biserica reformată). Există şi inserţii moderne mai înalte din perioada interbelică (policlinica) sau postbelică Hotel Continental. Parcelele şi construcţiile iniţiale au fost modificate îndeosebi în secolul al XIX-lea când s-au construit imobilele masive specifice funcţiunii centrale.Cconstrucţiile formează curţi interioare închise sau deschise.

Străzile de legătură sunt ocupate, de regulă, cu locuinţe P+ 1. Clădirile de locuit au frecvent forma literei L, cu anexe în spate. Fronturile sunt continue pe majoritatea străzilor, iar casele sunt aliniate la trotuar. Parcelele au dimensiuni mai mici decât cele din zona bulevardului central, dar păstrează forma alungită, cu latura mică paralelă cu axul străzii. Străzile au prospectul în medie de 12m cu trotuare de maxim 2m şi spaţii verzi minime.

ZIR 3. Cuprinde ţesut urban din 1838, cristalizat în 1866 situat partea de nord a cartierului central inclusiv Piaţa Podgoria, Liceul de artă, Palatul CFR şi parcul Pădurice. Fondul construit este eterogen cuprinzând zone de locuinţe individuale, dar şi locuinţe colective din perioada socialistă.

Structura stradală cea mai recentă este între Str. Banu Mărăcine, Str. G. Coşbuc şi Bd. Revoluţiei. A fost concepută în aceeaşi perioadă cu lotizarea Pârneava dar nu şi-a păstrat omogen caracteristicile ţesutului urban.

ZIR 4. Cuprinde Cetatea Aradului construită în perioada 1763-1784.

ZIR 5. Zona adiacentă Râului MureşRâul Mureş, inclusiv albia majoră şi diguri. Reconfigurat antropic din 1838 până în 1975. Cuprinde Str. Eugen Popa şi Podul Rutier Micălaca

ZIR 6. Cuprinde partea estică din Cartierul Central până la Podul Traian, incluzând cartierul Romanilor, zona unde s-a ridicat prima cetate a Aradului.

Până în 1765 se constituie spaţiul actualei Pieţe a Arenei (zona Boul Roşu) ca importantă legătură între zona germană şi cea sârbească şi legătura cu vama. Strada Bistriţei asigura legătura cu podul de peste Mureş care ducea la cetate.

ZIR 7. Axul central din Aradul Nou, pe Str. Timişoarei. Ţesut urban format începând din 1707 şi 1765, cristalizat în partea nordică în 1866.

ZIR 8. Parte din cartierul Subcetate, ţesut urban omogen constituit în perioada interbelică (1938).



Ansamblul urban delimitat prin Regulamentul local al PUZCP Arad 2014

b. Zone cu locuinţe individuale pe lotizări din prima parte a secolului al XVIII-lea (1765)

Este situată în Aradul Nou şi cuprinde zonele adiacente Bd. Timişoarei. Mare parte din Aradul nou este rezultatul colonizării cu populaţie germană începută la 1724 şi lotizării tipice care a fost realizată în acest scop. Străzile sunt gândite în sistem rectanguar dar prin adaptare la teren, respectiv la braţele Mureşului, traseul străzilor este curbat. Este cazul Str. Constituţiei din partea de vest. În partea de est sunt aproximativ rectangulare străzile: A.M. Guttenbrunn, Ana Ipătescu, Popa Şapcă, Cibinului, Lugojului, Arinului, Zimbrului şi Str. Castanilor şi str. Crângului care erau în prelungire (până în anii 60).



Calea Timişoarei – parcele de tip german

Parcelele sunt de tip rural foarte alungite şi cu suprafeţe mari de 3000-4000 mp. Lăţimea parcelei variază, fiind adaptată la teren. Deschiderea la stradă este variabilă 8-20m, dar lăţimea construcţiilor de locuit are mici variaţii, astfel încât pe un lot pot fi una sau două corpuri principale de clădire. Casele au forma dreptunghiulară sau în forma literei L . Anexele sunt situate în prelungirea corpului principal. Parcela este împărţită în două, în partea din spate fiind situată grădina de legume. Gospodăria tradiţională este păstrată în majoritatea loturilor.

Regimul de înălţime al clădirilor de pe Str. Timişoarei este parter, P +1. Destinaţia clădirilor este preponderent de locuire dar şi pentru servicii- educaţie, administrative- industrie. Spaţiul central este dominat de biserica Romano-Catolică.

Casele sunt situate individual pe lot având aceeaşi orientare spre curte. Mai rar se întâlnesc şi locuinţe cuplate şi înşiruite dar cu particularitatea că între corpurile de clădire se păstrează o distanţă egală cu lăţimea streaşinii. Locuinţele sunt acoperite frecvent în două ape cu fronton spre stradă după modelul locuinţei rurale tradiţionale. Construcţiile noi nu respectă modelul tradiţional ca formă şi aşezare pe lot, formele fiind mai compacte iar situarea casei faţă de aliniament este retrasă fără o aliniere constantă. Regimul de înălţime este majoritar P+1.

Pe Bd. Timişoarei loturile sunt mai late şi mai puţin adânci potrivite construcţiilor masive. Locuinţele, având frecvent forma L compun un front compact cu înălţime parter sau P+1. Există un singur accent pe verticală constituit de biserica romano-catolică.

Str. Ady Endre Calea Timişoarei



c. Zone cu locuinţe individuale pe lotizări din prima parte a secolului al XVIII-lea (1838)

Cuprinde ţesutul urban constituit în aşezările de tip colonial din Gai, Sânicolaul Mic şi Micălaca. Din aceeaşi perioadă este şi traseul Calea Aurel Vlaicu, legătura cu Podgoriile Aradului.

Structura stradală este rectangulară conform normelor impuse în construcţii de imperiul habsburgic. Prospectul străzilor este larg cu o fâşie carosabilă pe mijloc, un spaţiu verde plantat, foarte generos şi un trotuar ingust, pe lângă aliniament sau carosabil. Spaţiul verde cuprinde şanţul de scurgere a apelor pluviale având podeţe în dreptul fiecărei gospodării. Odată cu introducerea canalizării, şanţurile au fost desfiinţate iar podeţele au devenit parte

a trotuarului care asigură accesul (auto) în parcelă. Este de remarcat faptul că parcelările au fost proiectate cu o structură rectangulară având un ax central reprezentat de o stradă cu lăţime mult mai mare decât celelalte.

Lăţimea prospectului pe strada principală atinge 40 m în Micălaca (pe Str. Renaşterii), cu spaţiu verde plantat cu arbori în două fâşii de câte 10m şi trotuare de câte 1,5m lăţime. Acelaşi prospect este pe principala stradă perpendiculară Calea Radnei. Lăţimea mare a prospectului permite în prezent lăţirea carosabilului la nevoile de trafic actuale.

Străzile perpendiculare pe axul central au o lăţime medie de 28m, şi aceeaşi lăţime a spaţiului verde şi a trotuarelor cu carosabil îngust, de 5m. Distanţa dintre străzi este în medie 180-190m, respectiv lungimea două loturi. In prezent acest prospect s-a modificat prin lăţimea carosabilului la circa 11m. Structura stradală şi prospectul străzilor constituie specificitatea acestor parcelări şi contribuie la conturarea identităţii întregului oraş.

Parcelarul este de tip rural, cu loturi mari împărţite în două: o parte in faţă pentru locuinţă şi o parte în spate pentru agricultură. Mărimea loturilor variază între 1400-800mp. Deschiderea este în medie de 16m, iar lungimea loturilor variază între 72 şi 75m. Aspectul genral al loturilor este regulat. Casele sunt aşezate individual pe lot, pe



una din laturi, având aceeaşi orientare pe stradă. Acoperirea este în două ape cu fronton pstre stradă.

Str. Renaşterii- spaţiu verde cu lăţime mare- acces la parcele carosabil în locul podeţelor

Calea Radnei- spaţiul verde a dispărut pentru lăţirea carosabilului şi realizarea parcajelor de lângă incinte. In Sânicolul Mic lăţimea prospectului pe strada principală este mai mare şi atinge 47m. În parcelarul din Gai lăţimea axului central este în medie de 38m. In ambele cartiere este accentuat caracterul rural al parcelarului. In Sânicolul Mic prospectul străzii este diferit structurat de cel din Micălaca sau Gai, respectiv spaţiul verede este situat adiacent aliniamentului parceleleor iar trotuarul este adiacent carosabilului. Astfel se crează o zonă de spaţiu plantat tampon în faţa locuinţelor pe care le izolează de carosabil. Caracterul acestui spaţiu verde este semipublic întrucât adeseori este amenajat şi întreţinut de proprietarii parcelelor în faţa cărora se află. De asemenea plantaţiile sunt cu pomi fructiferi ceea ce crează un puternic aspect rural specific.

Străzile perpendiculare au în medie lăţimea de 24m. Distanţa dintre străzi este în medie 150m.

Utilizarea spaţiului verde pentru loc de joacă sau pentru staţii de transport public.



Str. Steagului – Sânicolul Mic- case tradiţionale

In Gai, strada principală este Str. Tribunul Corcheş cu o stradă secundară perpendiculară pe ea Str. Dunării, având circa 19m lăţime a prospectului. Aceeaşi lăţime o au şi celelalte străzi din lotizare.loturi variabile.

Parcelelele sunt alungite, cu caracter rural, având două incinte din care una agricolă. Mărime parcelelor este diferită, variaţiile fiind pe zone. Frecvent sunt parcele cu suprafaţa de 2000-3000mp. Cele mai mari au suprafaţa 6000-8000mp cu grădini mari. Dimensiunile sunt variabile, dar frecvent loturile au 17x75m. Intre Str. Fagului şi Str. Dunării lungimea parcelelor ajunge la 245m.

Casele sunt dreptunghiulare alungite pe plan tradiţional cu fronton la stradă sau în formă. Anexele sunt în prelungirea casei.

d. Zone cu locuinţe individuale pe lotizări din perioada 1838-1866

Zona este reprezentată de cartierul Pârneava, în partea nordică a cartierului central şi extinderi ale lotizărilor din Sânicolaul Mic. Lotizarea aparţine aceleiaşi tipologii realizate în satele Gai, Micălaca şi Sânicolaul Mic, dar scopul a fost de a extinde oraşul. Caracterul lotizării este unul urban. Se presupune că trasarea străzilor a fost realizată de topografii militari, de unde decurge regularitatea strictă a parcelarului.

Lotizarea Pârneava cuprinde iniţial 6 străzi longitudinale de circa 2,5km lungime şi 7 străzi transversale cu lungimea de 800-900 m. Prin construirea cartierului Alfa o parte din lotizarea iniţială a dispărut. Nu există diferente între prospectul străzilor . Strada cea mai importantă este situată perimetral, pe latura dinspre est, Str. Andrei Şaguna, adiacentă zonei centrale.

Trama rectangulară a fost racordată cu străzile existente prin schimbarea unghiului la intersecţii. Astfel sunt străzile: Str. Conduraşilor în prelungirea Str. Mihail Kogălniceanu; Str. Dorobanţi racordată cu Str. Vârful cu Dor; Str. Pionierilor racordată cu Str. Hunedoarei.

Insulele formate între străzi sunt alungite având dimensiunea medie 150m x 400m. Distanţa între străzile transversale este de două rânduri de loturi, respectiv de circa 150- 170 m; Dimensiunile loturilor au variaţii mici, aspectul general fiind de uniformitate. Frontul la stradă este de circa 12-14m, de asemenea cu mici variaţii, ajungând chiar şi la 10m. Suprafaţa loturilor este în medie 1000m . Adâncimea medie a loturilor este în medie de 75m.

Loturile sunt împărţite în două : curtea de la stradă cu casă în suprafată de circa 400- 500m , iar în spate, o grădină de legume. Casele sunt dreptunghiulare sau în forma literei L. La intersecţii casele au forma adaptată pentru colţ.



Prospectul străzilor este larg cu variaţii între fronturi de circa15- 18 m, comparabil cu prospectul străzilor din lotizările Micălaca, Sânicolul Mic şi Gai. Nu există o stradă cu prospect mai larg şi nici o zonă destinată spaţiilor verzi sau dotărilor de cartier.

Strada Andrei Şaguna- limita Cartierului Pârneava



Altă parcelare similară a fost realizată în partea nordică a cartierului central, între Str. Banu Mărăcine, Str. G. Coşbuc şi Bd. Revoluţiei. In acestă structură stradală mai târziu au fost traste: Str. Cloşca, M. Stănescu, T. Vladimirescu. Omogenitatea parcelarului nu s-a păstrat, deoarece pe trama stradală iniţială s.au construit locuinţe colective, între Str. Banu Mărăcine şi Bd. St. Augustin Doinaş.

Loturile au fost reduse iar pe suprafaţa ocupată iniţial de grădinile de legume s-au construit blocuri de locuinţe P+4. In prezent o parte din structura străzilor păstrază parcelarul iniţial, cu loturi de circa 800m între Str. Tudor Vladimirescu, Str. George Coşbuc Str. Ghiba Birta şi Bd. St. Augustin Doinaş.

e. Zone cu locuinţe individuale pe lotizări din prima parte a secolului al XX-lea(până în 1925)

Aceste lotizări au fost realizate în perioada de extindere a oraşului de după primul război mondial, datorată dezvoltării industriale şi implicit creşterii populaţiei. Inclus în Regatul României, Aradul era al doilea oraş industrial după Bucureşti. Administraţia locală a fost preocupată în mod deosebit de crearea unor condiţii de locuire pentru salariaţi. Astfel s-a conturat lotizarea amplă din cartierul Grădişte şi lotizarea din cartierul Şega.

In cartierul Grădişte, structura străzilor şi parcelarul s-a adaptat la direcţia străzilor existente: Str. Petru Rareş pe direcţia DN 79 spre Oradea şi perpendicular pe aceasta Str. Răboieni. Insulele parcelarului sunt alungite urmând modelul anterior de la lotizarea Pârneava, dar forma lor este foarte variată. Insulele au două şiruri de loturi, dar lungimea şi orientareaacestor şiruri variază. Insulele au trei categorii de forme: dreptunghiulare scurte, dreptunghiulare alungite şi trapezoidale prin adaptare la străzi radiale. Distanţa între străzi transversale este de circa 110m.

Strada principală, Petru Rareş, are prospectul de circa 30m. Străzile celelalte au prospectul de 15-16m.

Suprafaţa loturilor este de circa 600mp, fiind mai mici decât în lotizările anterioare. Variaţiile suprafeţelor sunt mari, de la loturi mici de circa 300mp la loturi lungi şi înguste de circa 2000mp ( între Str. Antim Ivireanu şi Str. Mierlei). Cele mai frecvente dimensiuni ale loturilor sunt de circa 12x 50m. Gospodăria este împărţită în curte şi grădină, dar densitatea de locuire este mai mare decât cea din lotizarea Pârneava. Lotizarea are un caracter urban cu excepţia zonei cuprinse între Str. Mierlei, Str.Şt. O. Iosif şi Str. Smeurei.

Lotizarea Grădişte Lotizarea Şega



Lotizarea Şega este mai restrânsă. Loturile sunt în general mai mici ajungând frecvent la 400 mp. Frontul la stradă variază de la circa 12m la 18m, iar adâncimea loturilor este de 28-30m.

Prospectul străzilor este de circa 12m cu trotuar de 1,5m şi spaţiu verde de 2m. Multe străzi nu au spaţiu verde în prezent.

Casele respectă alinierea la stradă. Forma construcţiilor este dreptunghiulară sau pătrată. Sunt aşezate în general cu latura lungă perpendicular pe aliniament, dar există şi situaţii când casele sunt aşezate de-a lungul străzii. Anexele sunt aşezate în prelungirea corpului principal sau izolat în curte. Grădinile sunt mici, de circa 100-150mp. In cartierul Şega loturile mici nu au compartimentat spaţiul pentru grădina de legume.

f. Zone cu locuinţe individuale pe lotizări din perioada interbelică

Lotizările din perioda interbelică au fost realizate în general pe suprafeţe mari alcătuind un cartier întreg. Există însă şi lotizări mici, realizate în scopul extinderii pe unele terenuri libere. Calitatea lotizărilor este ridicată fiind concepute după principiile urbanismului modern. Zonele de locuit au o concepţie de ansamblu, care urmăreşte utilizarea eficientă a terenurilor pentru locuinţe şi rezervarea de terenuri pentru spaţii verzi şi dotări de cartier. Reţeaua stradală este rectangulară sau în potcoavă, iar lLoturile sunt regulate. In această perioadă au fost realizate următoarele lotizări:

Cartierul Bujac Cartierul Grădişte- partea de nord-vest Cartierul Subcetate Cartierul Poltura Cartierul Cadaş Cartierul Funcţionarilor Cartierul Romanilor Lotizări pe Calea Radnei- Micălaca Lotizarea de pe str. Vasile Milea între I.C. Brătianu şi N. Grigorescu.

Cartierul Bujac are o structură stradală rectangulară în formă de potcoavă. Lotizarea are un ax central prevăzut pentru spaţii verzi şi dotări de cartier. Perpendicular pe acest ax este strada Trotuşului, concepută ca arteră principală. La intersecţia Str. Trotuşului cu Str. Petru Maior este un teren liber cu rol de spaţiu verde de cartier. Prospectul străzilor este de 16m lăţime. Strada Trotuşului este mai largă, cu prospect de 30m. Spaţiul verde este mult mai îngust decât la lotizările din secolul al XIX-lea.

Loturile au în medie 500mp, lungimea de circa 30m şi lăţimea de circa 15m. Fronturile la stradă sunt largi iar dimensiunea loturilor este dreptunghiulară fără a fi alungite. Există însă şi loturi înjumătăţite cu deschidere foarte mică la stradă. Construcţiile sunt compacte cu forme neregulate aproape pătrate şi sunt situate pe aliniament. Iniţial multe case erau situate cu latura lungă la aliniament. Unele din construcţiile noi sunt retrase de la aliniament. Loturile au două incinte, având şi grădină de legume.

Insulele sunt regulate, cu excepţia celor din partea semicirculară. Dimensiunile loturilor dreptunghiulare sunt de circa 114x 180.



Lotizarea Cartier Bujac

Cartierul Grădişte s-a lotizat în perioada interbelică în două etape. Diferenţa dintre cele două lotizări este nesemnificativă şi constă în dimensiunea şi regularitatea insulelor formate de străzi. Cele mai mari insule au dimensiuni de 100x 130m, iar cele mai mici 60x 100m. Intre Str. Turturicii şi Str. Porumbiţei lotizarea este conceputa cu fundături (Str. Cristal şi Str. Diamant). Loturile au aceleaşi dimensiuni în medie de 500 mp, cu deschidere la stradă de circa 13m. Uniformitatea este alterată doar în partea sudică unde loturile au dimensiuni mai mari şi sunt neregulate. Cartierul are un loc pentru spaţiu verde, dar nu are o zonă de dotări de cartier.

Str. Trotuşului- ax central Bujac Str. Macedoniei- indesiri Bujac

Cartierul Subcetate cuprinde un ţesut urban uniform desfălurat între limitele neregulate- Sstr Infanteriei, Str. Eugen Popa şi calea ferată. Structură stradală este uniformă, fără o stradă principală dar cu o zonă amplă destinată spaţiilor verzi. Loturile au dimensiunea între 950-1000mp. Variaţiile loturilor sunt doar în apropierea limitelor parcelarului prin adaptare la forma neregulată a acestora. Construcţiile au forme negulate şi poziţii variate. Majoritatea sunt aliniate la stradă, dar există multe locuinţe retrase de la aliniament. Aşezarea caselor faşă de limitele laterale ale parcelelor este variată- de la case individuale la case cuplate.



Cartierul Subcetate

Cartierul Poltura cuprinde o lotizare rectangulară între Str. Poetului şi Str. Agricultorilor. Strada principală este Str. Oltului perpendiculară pe acestea două. Prospectul acestei străzi este de 24 m, iar lelelalte străi au un prospect de 13-15m. Străzile au orientarea nord-sud şi est-vest. Un alt ax este format de străzile Olteniei şi Bucovinei, care se întâlnesc într-un spaţiu verde de cartier. Casele sunt aliniate la frontul străzii, iar forma lor este neregulată şi compactă. Loturile cele mai regulate sunt pe străzile Retezat, Oltului, Jiului. Dimensiunea este în medie 700-800mp. Există şi loturi de peste 1000mp, având o deschiderere mai mare la stradă, de 20-24m.

Cartierul Cadaş se remarcă prin regularitatea parcelarului chiar dacă formă ansamblului este neregulată, adaptată la traseul neregulat al canalului Mureşel. Trama stradală este formată pe un ax central cu străzi perpendiculare pe acesta. Distanţa dintre străzi are dublul lungimii parcelelor, respectiv circa 70m. Dimensiunea parcelelor este de circa 15x 35m cu o suprafaţă medie de 500mp. Casele sunt drptunghiulare sau în L, urmărind în general alinierea la stradă.

Cartierul Funcţionarilor are un parcelar uniform realizat între două artere de circulaţie Str. Victoriei şi str. Banu Mărăcine, precum şi zona industrială. Nu are o structură stradală ierarhizată. Parcelel sunt uniforme cu suprafaţa medie de 500-600mp. Dimensiunile parcelelor variază puţi, cu lăţimi de 12-13m şi lungimi de 30-40m. Construcţiile sunt prepoderent aliniate la stradă. Formele construcţiilor sunt neregulate. Anexele sunt în prelungirea casei sau izolate.

Cartierul Romanilor cuprinde o parcelare interbelică în formă de potcoavă, desfăşurată între Calea Romanilor şi Splaiul Sandor Toth, în zona unde a fost construită vechea cetate a Aradului. Structura stradală se înscrie într-un pătrat, având un miez central semicircular (Str. Eroul Necunoscut) cu lăţimea de 70m, respectiv două loturi. Colţurile pătratului spre splai sunt destinate dotărilor şi spaţiului verde. Străzi scurte transversale asigură legături pe o direcţie paralelă cu Calea Romanilor. Suprafaţa loturilor variază între 350mp şi 900mp, forma fiind dreptunghiulară sau trapezoidală. Casele sunt retrase de la aliniament cu 3-5m. Situarea caselor pe parcelă este variată: sunt case situate individual pe lot, case cuplate şi case înşiruite.

Prospectul străzilor este de 12m, având un carosabil, două fâşii de spaţiu verde plantat cu arbori şi unul sau două trotuare. Pe Str. Eroul Necunoscut există trotuar pe o singură parte. Pe toate străzile trotuarele sunt înguste, sub 1,5m. Dimensiunile mici şi formele circulare conferă spaţiului public un caracter de intimitate- spaţiu semipublic- asemenea celui din fundături, crescând confortul locuirii.



Str. Eroul Necunoscut- lotizarea Romanilor

Lotizarea dintre Str. Vasile Milea şi Splaiul General Praporgescu este de dimensiuni mici, suprafaţa fiind de 1,9 ha. Calitatea locuirii este însă ridicată. Parcelarul cuprinde 28 de loturi, cu suprafaţa medie de 500mp. Spre splai sunt locuinţe colective înşiruite iar spre Str. Vasile Milea locuinţe tip vilă. Acestea din urmă sunt retrase de la stradă cu circa 2-3m.

Splaiul General Praporgescu Str. Vasile Milea

Lotizarea din Calea Radnei- Micălaca- este situată în apropiere de platforma industrială est. Apare prima dată pe planul aradului din 1935 ca o lotizare care ocupă terenurile libere dintre zona gării şi cartierul Micălaca, recent inclus în teritoriul administrativ al municipiului. Lotizarea constă într-o serie de străzi paralele care leagă Calea Radnei cu Str. Păstorului de lângă calea ferată (direcţia est-vest). Trama stradală iniţial trecea şi la sud de Calea Radnei, dar în prezent această zonă este ocupată în mare parte de locuinţe colective. Distanţa între străzi este în medie de 80m, dar cu variaţii de la 65m la 100m. Mărimea loturilor variază, dar cel mai frecvent suprafaţa loturilor este de circa 500mp.

g. Zone cu locuinţe colective şi locuinţe individuale pe tramă stradală mai veche

Construcţii de locuinţe colective pe o tramă stradală de mare vechime se întâlneşte local în mai multe zone, dar o desfăşurare pe suprafaţă întinsă este în cartierul Aurel Vlaicu. Vechimea cea mai mare o are Bd. Aurel Vlaicu, cu traseul actual figurat în harta din 1838. O parte din străzi sunt figurate pe harta din 1909: Str. Şcoalei, din cartierul



Poltura şi Str. Vasile Conta, str. Obedenaru şi Str. Constantin Brâncuşi din Şega. Restul străzilor, respectiv cele care leagă Aurel Vlaicu de Str. Şcoalei s-au definitivat în perioada interbelică.

Ţesutul iniţial era cu loturi pentru locuinţe individuale mai mari în Şega şi mai mici în Poltura. Intervenţiile din perioada postbelică asupra ţesutului iniţial au fost în două moduri: pe terenurile adiacente Bd. Aurel Vlaicu, după modelul placărilor de bulevarde practicat în toată ţara, dar şi în interiorul insulelor, pe terenurile ocupate de grădini. Scopul a fost creşterea densităţii de locuire în apropiere de zona industrială din nord. Cu excepţia unor zone unde locuirea colectivă alcătuieşte incinte organizate- Aleea Saturn- restul ţesutului urban este neomogen, crează un spaţiu urban nefuncţional, cu vecinătăţi stânjenitoare.

Str. Constantin Brâncuşi- cartierul Aurel Vlaicu

Str. Dorului- cartierul Aurel Vlaicu

h. Zone cu locuinţe individuale pe un parcelar postbelic

Aceste zone constituie extinderi ale cartierului Aradul Nou după includerea în municipiul Arad. Dezvoltarea industrială de după al doilea război mondial a creat o mare nevoie de locuri de muncă şi implicit de locuinţe. In Aradul Nou extinderea zonelor de locuit s-a făcut prin parcelarea din cartierul Mureşel şi încă două parcelări: una în prelungirea Căii Timişoarei şi alta în prelungirea Str. Constituţiei (Colonia, lângă pescărie).

Lotizarea Mureşel este situată la vest de Calea Timişoarei, adiacent malului Mureşului. În structura stradală sunt trei străzi longitudinale dintre care una este axul central al lotizării (str. Arh. Milan Tabacovic) şi 22 străzi transversale. Pasul străzilor tranversale nu este uniform, deşi înglobează fiecare două şiruri de loturi. Unde loturile au în medie 1000mp pasul străzilor este de circa 70m; unde loturile sunt mai mici de 500mp pasul străzilor ajunge la 55m.

Casele sunt aşezate individual pe lot iar marea majoritate sunt aliniate la stradă. Există şi case cuplate sau retrase de la stradă. Deşi este situat în vecinătatea Căii Timişoarei legătura cu această arteră majoră se realizează anevoios prin intermediul Str. Posada, o stradă perimetrală în cartier.

Celelalte două lotizări se aseamănă în privinţa morfologiei ţesutului. Loturile au dimensiuni care variază puţin, iar aşezarea lor respectă regulile tradiţionale de lotizare rectangulară. Loturile sunt foarte alungite având lungimea de 90m iar lăţimea de circa 16m. Şi casele respectă modelul tradiţional (dreptunghiulare alungite sau în L) cu anexele în prelungirea casei. Lotul este împărţit în două, având şi o suprafaţă mare de teren agricol, de circa 1000mp.



Prospectul străzilor este de 22m, cu spaţiu verde lat şi trotuar îngust spre aliniament. Str. Ogorului este axul central al lotizării din sud, astfel încât lăţimea prospectului său este mai mare de circa 29m. Pe traseul său este DJ 682 care asigură legătura dintre comunele din sudul judeţului şi municipiul Arad iar recent are o legătură şi cu autostrada.

i. Ansambluri cu locuinţe colective din perioada 1965-1989

Perioada socialistă s-a remarcat urbanistic prin construirea marilor ansambluri de locuinţe colective. Ansamblurile de locuinţe colective în Arad sunt relativ restrânse comparativ cu alte reşedinţe de judeţ. Ele s-au dezvoltat pe terenurile rămase neconstruite sau pe marile artere de căi de comunicaţie. Astfel cel mai întins ansamblu este în Micălaca, de o parte şi de alta a căii ferate. Blocurile au înălţimea de p+4 cu accente de înălţime sau placări de bulevarde cu blocuri înalte P+10. Blocurile sunt înşiruite, iar în ienteriorul incintelor sunt grupuri de câte două tronsoane paralele situate la o distanţă egală cu 1,5 înălţimea. Este regimul cel mai dens de locuire, iar incintele rămase între blocuri sunt foarte mici şi alungite.

De-a lungul bulevardelor înafara placărilor cu tronsoane înşiruite sunt zone cu blocuri turn grupate câte 4-5: Calea Romanilor, Calea Radnei, Splaiul General Gheorghe Magheru, Calea Aurel Vlaicu.

Cartierul Alfa (Faleza Sud) Alte două cartiere de locuinţe colective sunt Cartierul Confecţii şi Alfa (Faleza Sud), construite după aceleaşi principii urbanistice ca cel din Micălaca. Cartierul Alfa beneficiază de două incinte mai generoase care în ultimii ani au fost amenajate iar una dintre ele a fost ocupată de un supermarket.

In Aradul Nou este un mic cartier de blocuri P+4 lângă zona industrială, pe Str. Ştefan cel Mare.

Zone industriale constituite în secolului al XX-lea, majoritar în perioada socialistă

Aradul şi-a conturat zone industriale încă din secolul al XIX-lea. cea mai dezvoltată a fost zona industrială de nord datorită legăturii cu calea ferată. In prezent această zonă industrială este în declin, iar situarea ei la o distanţă de mai puţin 2 km de zona centrală crează discontinuităţi şi degradări ale imaginii urbane. Zone cu potenţial de dezvoltare sunt siturile industriale din vest şi din est în relaţie cu DN7 şi calea ferată, precum şi zona inductrială sud din vecinătatea autostrăzii.

Singura zonă coerentă şi având un ţesut caracteristic zonelor industriale şi de servicii contemporane este Zona industrială Arad Vest, situată pe DN 7.



j. Zone în tranziţie cu tramă stradală încă nestructurată

Extinderile de intravilan realizate prin PUZ-uri au contribuit la conturarea unor zone cu dezvoltări imobiliare punctuale, fără o structură stradală coerentă. Interesul pentru aceste extinderi se manifestă în partea de nord, nord-est, est şi sud.

In partea de nord între cartierele Poltura şi 6 Vânători este o zonă unde sunt prevăzute lotizări pentru locuinţe şi o zonă industrială pentru care încă investitorii nu şi-au manifestat interesul.

In partea de nord- vest adiacent drumului european E671 (Str. Petru Rareş), în prelungirea cartierului Grădişte se conturează o zonă rezidenţială şi de servicii.

Dezvoltări pe suprafeţe mici cu locuinţe individuale sunt situate adiacent în cartierul Bujac str. Orizontului, Aradul Nou (Str. Câmpia Turzii, Str. Ogorului, Str. Merişor), cartierul Subcetate (Str. Merişor). Lotizări pentru locuinţe individuale conturând un mic cartier sunt: Grădina Poştei lângă Zona industrială est, Cartierul Verde pe drumul spre Oradea E 671, la 2m de Metro.

Locuinţe colective în blocuri mici de P+4 nivele sunt construite izolat în cartierul Micălaca- Zona 300, cartierul Subcetate - Str Tarafului, cartierul Westfield pe DJ 709 C. Ansamblul Red de lângă SC Astra Vagoane este singurul conceput ca ansamblu coerent de locuinţe colective noi, dar vecinătatea sitului industrial îl situează deocandată într-o zonă aflată în tranziţie.

Un caz aparte sunt zonele de locuinţe dezvoltate spontan, fără un plan de lotizare. Aceste zone de locuire informală ocupă în general zonele periferice sau aflate lângă malul Mureşului. Calitatea fondului construit diferă foarte mult, de la locuinţe precare la locuinţe de vacanţă de tip vilă. Zone periferice cu locuinţe precare sunt pe malul Mureşului lângă Str. Mărului, (lângă Fabrica de cărămizi), în sudul cartierului Pârneava, în sudul cartierului Şega lângă canalul Mureşel, lângă Balastiera Micălaca. O zonă rezidenţială amplă s-a dezvoltat în Insula a III-a. Este de ramarcat faptul că sute de ani Aradul s-a dezvoltat pe baza planurilor de sistematizare, creându-şi o tradiţie de o exigenţă remarcabilă. Aceste zone de locuire informală nu numai că nu pot fi gestionate dar se îndepărtează mult de bunele practici în dezvoltarea oraşului.

Str. Orizontului- Bujac Str. Castor- Grădişte

3.3.MONUMENTE ISTORICE CLASATE Conform LMI 2010 în municipiul Arad sunt 149 de monumente istorice, grupate astfel:

Situri arheologice: 6 Monumente şi ansambluri de arhitectură: 120 Monumente de for public: 11



Monumente memoriale şi funerare: 11 La acestea se adaugă din 29.09.2014 Parcul "Reconcilierii Româno-Maghiare" clasat prin Ordinul nr. 2530/2014 privind clasarea în Lista monumentelor istorice, categoria ansamblu, grupa valorică B, a Ansamblului Parcul "Reconcilierii Româno-Maghiare" din municipiul Arad, str. Ioan Calvin, judeţul Arad. Raportat la numărul monumentelor din judeţ se poate observa că municipiul Arad deţine o pondere de 39,07%.

După importanţa valorii naţională sau locală, respectiv monumente categoria A şi monumente categoria B, sunt:

10 monumente de categoria A (monumente istorice de valoare naţională) :

- Ansamblul Cetăţii Aradului, 1763-1800 ce cuprinde Cetatea Aradului, 1763-1783 Şant de apărare, cu val de pământ în exterior, 1763-1783 Biserica franciscană, 1750-1800

- Mănăstirea Sf. Simeon Stâlpnicul-Gai, 1745-1765-sec. XX, ce cuprinde Biserica paraclis, 1760-1762 Fosta reşedinţă de vară episcopală, azi Muzeul colecţiei de icoane şi

carte veche, 1765 Corpul vechi al chiliilor, 1765

- Sinagoga neologă (de rit mozaic) – 1827-1834

- Statuia Sfântului loan Nepomuk -1729, (din 1870, pe actualul amplasament)

de categoria B sunt un număr de 139, monumente importante pentru patrimoniul cultural local, împărţite în:

6 Situri arheologice- reprezintă situri arheologice, necropole şi aşezări din perioada sec. III p. Chr. - sec. II a. Chr.

111 Monumente şi ansambluri de arhitectură , grupate astfel: - Ansamblul Urban Arad, - 9 biserici, - 57 de case, - 4 hanuri/ hoteluri, - 7 clădiri şcolare şi 2 teatre - 15 palate - 5 clădiri industriale şi turnul de apă.

11 Monumente de for public – dintre care 2 sunt monumente comemorative iar 9 sunt statui,

11 Monumente memoriale – 3 case memoriale, e foste sedii adminsitartive şi 5 monumente funerare.

Prin PUZCP Arad a fost delimitată zona centrală protejată care cuprinde 125 monumente istorice. Intrucât această documentaţie de urbanism este aprobată prin HCL 201/17.07.2014prezentul studiu se ocupă îndeosebi de fondul construit valoros din afara zonei centrale.

In afara zonei centrale sunt 24 de monumente istorice clasate, dintre care 4 sunt de importanţă naţională, toate cuprinse în ansamblul ecleziastic:



Mănăstirea "Sf. Simeon Stâlpnicul"-Gai- str. Dunării nr.1-biserica paraclis, fosta reşedinţă episcopală şi corpul vechi al chiliilor

Monumentele clasate situate in afara zonei centrale reprezintă 0,16% din totalul monumentelor, ceea ce indică o concentrare evidentă a monumentelor în zona centrală.

6 situri arheologice: AR-I-s-B-00423 Aşezare "Ceala” sec. III - V Epoca daco-

romană AR-I-s-B-00424 Situl arheologic de la Arad, punct "La Carieră" "La Carieră” sec. III - II a. Chr. AR-I-m-B-00424.01 Necropolă "La Carieră” sec. III - II a. Chr. Latène AR-I-m-B-00424.02 Aşezare "La Carieră” Hallstatt AR-I-m-B-00424.03 Aşezare "La Carieră” Epoca bronzului AR-I-s-B-00425 Aşezarea daco -romană de la Arad sec. III - V Epoca daco-

romană

10 monumente de arhitectură: AR-II-m-B-00482 Biserica de lemn "Cuvioasa Paraschiva" Str. Andrenyi Karoly 1-3 1725 AR-II-a-A-00500 Mănăstirea "Sf. Simeon Stâlpnicul"-Gai Str. Dunării 170 1745-1765-sec.XX AR-II-m-A-00500.01

Biserica Str. Dunării 170 1760 - 1762

AR-II-m-A-00500.02

Fosta reşedinţă de vară episcopală, azi Colecţia de icoane şi carte veche

Str. Dunării 170 1765

AR-II-m-A-00500.03

Corpul vechi al chiliilor Str. Dunării 170 1765

AR-II-m-B-00500.04 Corpul nou al chiliilor şi anexele gospodăreşti Str. Dunării 170 sec. XX AR-II-m-B-00500.05 Biserica de lemn "Sf. Apostoli Petru şi Pavel" Str. Dunării 170 În incinta

Mănăstirii "Sf. Simeon Stâlpnicul"-Gai

1745 - 1754

AR-II-m-B-00582 Clinica de pediatrie Str. Victoriei 1 cca. 1905 AR-II-m-B-00585 Fostă clădire administrativă a Fabricii "Astra" Calea Vlaicu Aurel 43 1900 - 1910 AR-II-m-B-00586 Fosta Fabrică de spirt şi drojdie "Fraţii Neumann” Calea Vlaicu Aurel 274-

276 1880 - 1890

2 monumente de for public: AR-III-m-B-00663 Monumentul celor 13 generali, executaţi în anul

1849 Piaţa 13 Martiri Cartier Subcetate

1881

AR-III-m-B-00672 Statuia Sfântului Florian Str. Guttenbrunn Adam 135

1869

6 monumente memoriale: AR-IV-m-B-00681 Mormântul Elenei Ghiba Birta Cimitirul Eternitatea 1904 AR-IV-m-B-00682 Mormântul lui Vasile Goldiş şi Elenei Goldiş Cimitirul Eternitatea al doilea sfert al sec. XX AR-IV-m-B-00683 Mormântul lui Ioan şi Coriolan Petranu Cimitirul Eternitatea a doua jum. a sec. XX AR-IV-m-B-00684 Mormântul lui Ioan Popovici Desseanu Cimitirul Eternitatea înc. sec. XX AR-IV-m-B-00685 Bustul rabinului Chorin Aron Cartier Grădişte, Cimitirul

Evreiesc 1846; amplasat în 1851

AR-IV-m-B-00690 Casa Toth Arpad Str. Raţiu Ioan 23 mijl. sec. XIX, modif. înc. sec. XX



4. DELIMITAREA ZONELOR ISTORICE DE REFERINŢĂ

Pentru stabilirea zonelor istorice de referinţă (ZIR) s-au identificat monumentele clasate înfara Zonei centrale protejate. Prin PUZCP Arad s-au stabilit ZIR din zona centrală şi s-a recomandat ca prin PUG Arad numerotarea acestora să continue.

Astfel au fost stabilite următoarele ZIR situate înafara zonei centrale:

ZIR 9- zona Mânăstirea "Sf. Simeon Stâlpnicul"-Gai- cuprinde o zonă din extravilan situată la 500m de zidul de incintă al mânăstirii şi primul rând de parcele cu locuinţe din cartier.

ZIR 10- zona Piaţa Spitalului- cuprinde două monumente istorice clasate Clinica de pediatrie şi Biserica de lemn Cuvioasa Paraschiva, precum şi zona de protecţie a acestora. Zona de protecţie a fost stabilită ţinând cont de vizibilitatea acestora din spaţiul public.

ZIR 11- zona Fabrica de spirt şi drojdie- cuprinde incinta fabricii şi primul rând de parcelele care se situeză pe străile de unde monumentul are vizibilitate.

ZIR 12- zona Fostei clădiri administrative a Fabricii "Astra"- pentru că incintele industriale sunt foarte mari s-a delimitat o zonă care se înscrie în distanţa de 100m de la monument.

ZIR 13- zona Monumentului celor 13 generali, executaţi în anul 1849- cuprinde primul rând de parcele învecinate.

ZIR 14- zona Statuia Sfântului Florian- cuprinde primul rând de parcele care se învecinează cu statuia.

ZIR 15- Cimitirul Eternitatea, unde sunt monumentele funerare înscrise în LMI 2010.

ZIR 16- zona casei poetului Toth Arpad- cuprinde parcelele învecinate cu această casă.

ZIR 9- zona Mânăstirea "Sf. Simeon Stâlpnicul"-Gai



ZIR 10- zona Piaţa Spitalului

ZIR 11- zona Fabrica de spirt şi drojdie



ZIR 12- zona Fostei clădiri administrative a Fabricii "Astra"-

ZIR 13- zona Monumentului celor 13 generali, executaţi în anul 1849



ZIR 14- zona Statuia Sfântului Florian

ZIR 16- zona casei poetului Toth Arpad



5. CONCLUZII

Prin PUZCP Arad a fost delimitată zona centrală protejată, râmânând ca obiectivele de patrimoniu dinafara acestei zone să fie delimitate ulterior. Prin acest studiu se face o propunere de delimitare a acestor arii.

Studiul a evidenţiat unel probleme şi disfuncţionalităţi cu privire la protecţia patrimoniului construit valoros.

Disfuncţionalităţi:

- Lipsa identificării exacte a perimetrelor zonelor cu potenţial arheologic. - Cetatea Aradului, monumentul istoric cel mai reprezentativ pentru oraş nu este

deschis publicului şi nu este valorificat în scop turistic. - Aradul deţine unul dintre cele mai însemnate valorile de patrimoniu construit din

ţară care nu sunt suficient protejate, cunoscute şi valorificate. - Dezvoltarea urbanistică planificată ce caracterizează oraşul este ea însăşi o

valoare care trebuie păstradă şi continuatp.Existenţa unor zone cu ţesut urban cu valoare istorică şi urbanistică trebuie valorificată iar acestea trebuie protejate de pericolului alterării.

- Există multe inserţii recente de construcţii noi în ţesutul urban consolidat istoric care aduc prejudicii imaginii generale.

- Există multe spaţii publice cu valoare istorică nevalorificate şi neamenajate. - Există spaţii libere pe malul Mureşului care necesită amenajare peisagistică.

Priorităţi:

- Instituirea de zone protejate, pentru toate monumentele istorice clasate şi propuse din afara zonei centrale protejate.

- Delimitarea zonelor de protecţie a siturilor arheologice identificate. - Efectuarea de cercetări pentru identificarea de noi situri arheologice (Ex. Zona

vechii cetăţi turceşti). - Introducerea în circuitul civil a zonei ocupate de Cetatea Aradului şi amenajarea

în scopul valorificării potenţialului său cultural. - Amenajarea de noi pietonale care să cuprindă zone cu valoare ambientală şi să

lege obiective de patrimoniu de referinţă. - Amenajarea adecvată a spaţiilor publice de tip scuar sau piaţetă din zone cu

mare vechime istorică. - Crearea unor circuite turistice care să pună cuprindă atât monumentele istorice

din oraş cât şi cele din teritoriul judeţului. - Reconversia clădirilor de patrimoniu industrial şi valorificarea lor în scop

cultural pentru creşterea valorii identitare a oraşului. - Regulament de urbanism specific pentru lotizările istorice din Micălaca,

Pârneava, Aradul nou, Sânicolaul Mic, Gai şi a celor din perioada interbelică ( Bujac, Subcetate, Grădişte).

- Declararea de noi monumente istorice protejate cu valoare ambientală, atât în zona centrală cât şi în cartierele istorice: Micălaca, Gai, Sânicolaul Mic.



6. BIBLIOGRAFIE

Lista Monumentelor Istorice, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 bis/1.X.2010, Ministerul Culturii, Cultelor si Patrimoniului Naţional, Institutul Naţional al Patrimoniului.

Metodologia şi conţinutul-cadru de elaborare a documentaţiilor de urbanism pentru zone construite protejate (PUZ-CP) aprobată conform Ordinului Ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 562/2003.

Arad. Monografia oraşului de la începuturi până în 1989, Arad, 1999 Aradul – permanenţă în istoria patriei, Arad, 1978 Ciuhandu, Gheorghe, Românii din Câmpia Aradului de acum două veacuri, Arad, 1940 De-a lungul frontierei, Arad – Bekescsaba, 2005 Lakaktos, Otto, Arad törtenete, vol. I – III, Arad, 1881 Lanevschi, Gheorghe, Aradul vremurilor de mult apuse (1834 – 1914), Cluj-Napoca, 2005 Lanevschi, Gheorghe, Arad. Patrimoniul cultural construit, Timişoara, 2007 Marki, Sandor, Arad varmegye es Arad szabad kiralyi varos törtenete, vol. I – II, Arad, 1892,

1895 Repertoriul arheologic al Mureşului inferior. I. Judeţul Arad, Timişoara, 1999 Roth, Harald (ed.), Siebenbürgen. Handbuch der historischen Stätten, Stuttgart, 2003 Somogy, Gyula, Arad varos es Arad varmegye leirasa, Arad, 1913 Truţă, Horia, Demşea, Dan, Monumente de for public, însemne memoriale, construcţii

decorative şi parcuri din judeţul Arad, Arad, 2008 Truţă, Horia, Arad- Gai Pop, Vasile, Ardelean, Moise, Buşan, Ioan, Tafie, Maroş, Demşea, Dan, Sinaci, Doru, Cartierul

Bujac, Contribuţii monografice Mureşan, Augustin, Sinaci, Doru, Colta Rodica, Oarcea, Felicia, Micălaca Monografie Motocea, vasile, Aşezarea cu cinci cimitire Bradin, Virgiliu, Pârneava – Suburbiul românesc al Aradului, Editura Promun, Arad, 2008 Municipiul Arad, P.U.Z.C.P. - Zona Monumente Protejate Arad, 2013 Primaria Municipiului Arad, Maparea Culturală a Municipiului Arad, 2013 Primaria Municipiului Arad, Plan Integrat de Revitalizare a Zonei Protejate din Municipiul

Arad, 2012 Consiliul Judeţean Arad, Plan de Amenajare a Teritoriului Judeţean Arad – Actualizare, 2009 Proiect de Strategie de Dezvoltare a Turismului în Judeţul Arad, 2012-2016, 2011 Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Lista Monumentelor Istorice 2010, Judeţul Arad Planul pentru Dezvoltare Regionala 2014-2020, Draft Consiliul Local Municipal, Strategia de dezvoltare a Municipiului Arad, 2007 – 2013/2014 –

2020 Roman,Dan, „Oameni de seamă ai Aradului” Marcel Priescu, Actualitatea Şiriană, 2011, un falnic stjar al artei româneşti- Coriolan Petranu Horia Medeleanu- „Un monument readus la viaţă: Biserica de lemn din Groşeni” www.prourbe.ro https.posturi.wordpress.com Eugen rogojan, blogaradean.wordpress.com, 2013

7. ANEXE 1. Lista monumentelor clasate 2. Monumente clasate in ZC 3. Monumente clasate înafara ZC 4. Lista siturilor arheologice din intravilan 5. Lista siturilor arheologice din extravilan 6. Hărţi vechi

http://www.prourbe.ro/

STUDIU ISTORIC DE FUNDAMENTARE PRIVIND ZONE … · Fortificaţiile de la Săvârşin, Vărădia de...

Documents

Transcript of STUDIU ISTORIC DE FUNDAMENTARE PRIVIND ZONE … · Fortificaţiile de la Săvârşin, Vărădia de...