EVOLUŢIA PROTECŢIEI CONSUMATORILOR ÎN ROMÂNIA

La nivelul Uniunii Europene, în politica privind protecţia intereselor consumatorilor se conturează cateva coordonate fundamentale:

- promovarea unei viziuni asupra protecţiei consumatorilor înţeleasă ca fenomen economic complex, ceea ce presupune integrarea sistematică a intereselor consumatorilor în toate domeniile relevante ale Uniunii Europene;

- îmbinarea autoprotecţiei individuale şi asociative ca fiind calea cea mai sigură şi eficentă dar şi mai puţin costisitoare, cu protecţia directă şi indirectă realizată de fiecare stat membru la nivel comunitar;

- aplicarea unitară a aquis-ului comunitar în domeniu.

Protecţia consumatorilor în România – privită din perspectivă istorică – a evoluat altfel în raport cu cerinţele unionale. Astfel distingem:

a) Înainte de 1948 nu s-a resimţit decât efectul secundar al legislaţiei comerciale şi alcaracterului predominant manufacturier, meşteşugăresc şi casnic al producţiei bunurilor de consum;

b) Între 1948-1989 este perioada în care statul joacă rolul de “stat protector”. Timp de aproape50 de ani, economia românească a considerat producţia ca fiind factorul primordial al realizării progresului socio-economic, transformând-o din mijloc în scop. Ca urmare, scopul oricărei activităţi economice era producţia şi implicit obţinerea profitului din vânzarea bunurilor şi serviciilor realizate şi nu consumul sau consumatorul, adică satisfacerea intereselor lor. În consecinţă, drepturile consumatorilor nu erau recunoscute, ei fiind obligaţi să consume ceea ce li se oferea pe piaţă prin bunăvoinţa Partidului Comunist Român, fără nicio preocupare pentru ocrotirea sănătăţii, garantarea securităţii şi promovarea intereselor lor. Piaţa românească – bine controlată şi ţinută în frâu de “dirijismul central” ce purta amprenta politică a planificării centralizate – înlocuise legea echilibrului pe piaţă dintre cerere şi ofertă, cu cea a echilibrului între valoarea mărfurilor existente pe piaţă şi banii aflaţi în posesia consumatorilor. Există doar o piaţă a bunurilor materiale, serviciile fiind practic inexistente.

c) După decembrie 1989 statul centralizat “protector”nu mai funcţionează. Dupa 50 de ani de comunism, societatea românească face eforturi mari pentru a-şi vindeca rănile şi a crea o societate civilă capabilă să garanteze respectarea drepturilor recunoscute ale celor care o compun şi îndeplinirea de către guvern a obligaţiilor ce îi revin. Consumatorii având mentalitatea înrădăcinată de a asista neputincioși la ceea ce se întamplă pe piaţă, nu au încă puterea şi cunoştinţele necesare pentru a se autoproteja, devenind astfel “copiii abandonaţi” ai pieţei.

După revoluţia din decembrie 1989, drepturile consumatorilor au fost recunoscute ca o componentă a politici de stat şi odată cu acestea, şi-au facut apariţia o serie de organisme guvernamentale şi nonguvernamentale care au ca obiect de activitate supravegherea modului în care reglementările privind protecţia consumatorului sunt respectate de către comercianţi, producători, intermediari și furnizori.

Dacă startul a fost bun, ceea ce a urmat a fost din nefericire o irosire de timp. În timpul celor 50 de ani de comunism, protecţia consumatorilor nu a reprezentat un domeniu de interes pentru autorităţiile statului român, ceea ce a permis ca şi la începutul anilor ’90 să continue acest dezinteres, favorizând practicile ilicite ale comercianţilor în relaţiile lor cu consumatorii. Legea 12/1990 prevede numai o serie de sancţiuni pentru unele activităţi comerciale considerate ilicite. Având în vedere aceasta, doi ani mai tarziu date fiind produsele de calitate îndoielnică distribuite pe piaţă şi provenite din întreaga lume, ce au cauzat prejudicii consumatorilor, instituţiile statului au fost nevoite să adopte noi instrumente legislative în domeniul protecţiei consumatorilor. Astfel a fost adoptată Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, instrument legislativ care a devenit primul

act normativ care a stipulat dispoziţii specifice în domeniul protecţiei consumatorilor împotriva practicilor comerciale incorecte ale comercianţilor.

În perioada 1992-1996, lipsa de autoritate şi resurse, opoziţia din interiorul Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor faţă de orice altă activitate în afară de cea de control, au fost piedici majore în evoluţia protecţiei consumatorilor în România, într-un mod similar cum avea loc pe plan european.

Încă din anul 1992, autoritatea cometentă în domeniul protecţiei consumatorilor este Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) care avea în subordine oficii judeţene în întreaga ţară. ANPC coordoneaza şi realizează politica guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, prevenind şi combatând practicile comerciale care le afectează viaţa, integritatea, sănătatea, siguranţa ori interesele.

În timp ce ANPC reprezintă autoritatea centrală în domeniul protecţiei consumatorilor, Ordonanţa Guvernului nr. 21 stipulează posibilitatea înfiinţării Asociaţiilor pentru Protecţia Consumatorilor care sunt organizaţii neguvernamentale constituite în vederea protecţiei consumatorilor. Aceste asociaţii pot să dezvolte sau să implementeze proiecte pentru educarea şi informarea consumatorilor sau să reprezinte interesele consumatorilor la nivel central sau local. Ele sunt îndreptatite şi să introducă acţiuni la instanţele competente, acţiuni având ca obiect apărarea drepturilor şi a intereselor legitime ale consumatorilor.

Sub presiunea Uniunii Europene au fost acceptate destul de reticent organizaţiile neguvernamentale pentru protecţia consumatorilor adică Asociaţiile pentru Protecţia Consumatorilor. Multe din proiectele legislative elaborate în această perioadă nu însemnau practic decât armonizarea cu legislaţia comunitară şi cu strategiile şi activităţiile privind dezvoltarea protecţiei interne în conformitate cu regulile impuse de uniune. De asemenea, s-au pierdut finanţări nerambursabile din partea Uniunii Europene, deoarece în ţara noastra nu au fost acceptate a fi subvenţionate proiecte care nu înscriau România în viziunea europeană în domeniu. Ca urmare, în perioada 1992-1996 guvernul a pus accentul pe creşterea rolului statului în promovarea intereselor consumatorilor, Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor ca organ de specialitate fiind deturnat de la scop, devenind practic o instituţie de control a pieţei. Politica acestuia a încetinit procesul de implementare în România a strategiei de protecţie a consumatorilor atât de viabile în ţările dezvoltate, acest lucru având consecinţe foarte grave pentru ţara noastră şi pentru cetăţenii ei în calitate de consumatori.

În perioada 1996-2000 a avut loc o schimbare de atitudine faţă de activitatea de informare, consiliere, educare a consumatorilor, dar fără ca acestea să devină obiective fundamntale ale strategiei guvernului.

După anul 2000, guvernul a pus accent pe creşterea rolului statului în politica de promovare a intereselor consumatorilor. Cu toate ca O.G. nr. 21 a reprezentat o adevarată realizare din punct de vedere legislativ pentru România în domeniul dreptului consumatorului, dispoziţiile sale nu au fost suficente pentru a crea o puternică protecţie a consumatorilor cerută de o piaţă nouă în continuă transformare. Prin urmare, s-a simţit nevoia de alte acte normative care să intre în vigoare: Codul consumatorului, legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor comerciale incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii precum şi alte câteva acte normative încheiate între comerciant şi consumator. Odată cu acestea, s-a simţit nevoia unei protecţii mai complexe a consumatorilor. Astfel putem delimita urmatoarele tipuri de protecţie:

1. Protecţia directă ce constă în:

- adoptarea de reglementări pentru protecţia consumatorilor şi în România;

- desfăşurarea de acţiuni de control pe piaţă la producători, importatori, distribuitori, vânzători, prestatori de servicii, dar şi la unităţile vamale;

- efectuarea de analize şi încercări de laborator;

- verificarea mijloacelor de măsurare folosite pe piaţă;

- certificarea afirmaţiilor prezentate consumatorilor prin publicitate, prospecte, cataloage etc;

- primirea şi rezolvarea sesizărilor şi reclamaţiilor;

- constatarea de contravenţii şi aplicarea de sancţiuni;

- dispunerea de măsuri de limitare a consecinţelor producerii, importului sau comercializării de produse şi servicii care nu respectă dispoziţiile legale;

- schimbul rapid de informaţii cu instituţiile şi organele competente naţionale şi internaţionale privind produsele care prezintă riscuri pentru viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor;

- suspendarea sau retragerea autorizaţiei de funcţionare, a licenţei ori a certificatului de clasificare;

- elaborarea de reglementari sau îmbunătăţirea lor privind certificarea calităţii produselor şi serviciilor şi sancţionarea neconformităţilor.

2. Protecţia indirectă constă în activităţi de informare, consiliere, educare a consumatorilor dar şi în sprijinirea asociaţilor de consumatori.

3. Protecția individuală presupune a deveni activ deci, de a-i proteja şi pe alţii (familie, rude, prieteni, colegi, vecini etc.) tot prin activităţi de sprijinire şi informare a consumatorilor.

Există o strânsă legătură între gradul de dezvoltare a capacităţii de autoprotecţie individuală şi mai ales asociativă a consumatorilor şi gradul în care se realizează protecţia consumatorilor într-o zonă, ţară, regiune sau localitate. Fiecărei comunităţi de consumatori îi sunt respectate drepturile în raport cu priceperea şi capacitatea de a impune agenţilor economici şi celor responsabili din instituţiile publice să o facă. Când consumatorii se autoprotejează individual şi asociativ, drepturile lor vor fi respectate.

Consumatorii conştienţi trebuie să acţioneze pentru protejarea tuturor consumatorilor începând cu cei dezavantajaţi şi pentru a determina instituţiile responsabile ale statului să îşi facă datoria, iar parlamentarii trebuie să se implice resposabil în apărarea drepturilor cetăţenilor care i-au ales, în calitatea acestora de consumatori, prin îmbunătăţirea şi adoptarea legilor specifice şi prin armonizarea activităţii guvernului de aplicare a legislaţiei în domeniu.

4. Protecţia asociativă constă în:

- adoptarea în calitate de organizaţie neguvernamentală a unor reglementări privind protecţia consumatorilor;

- colaborarea organizaţiilor neguvernamentale cu organele competente în elaborarea de reglementări specifice protecţiei consumatorilor;

- identificarea şi sesizarea de către ONG-uri a cazurilor de încălcare a drepturilor consumatorilor;

- colaborarea organizaţiilor neguvernamentale din ţara noastră cu altele similare din alte ţări, asigurându-se integrarea României în societatea civilă europeană şi mondială şi în circuitul de valori promovate pe plan internaţional.

Analiza cadrului legislativ evidențiază deficienţe majore care privesc atât ansamblul lui, cât şi elementele componente. Ele ar putea fi grupate în trei categorii, astfel:

a) Deficienţe ale procesului de îmbunătăţire şi de elaborare de noi acte normative. Aceste deficenţe constau în:

- armonizarea cu legislaţia Uniunii Europene nu a fost un obiectiv fundamental pentru guvernul nostru;

- superficialitatea în elaborarea unor acte normative, dovedită de modificarea la intervale scurte de timp a unor ordonanţe ale guvernului şi de retragerea altora;

- lipsa sau insuficienta colaborare între organele administraţiei publice centrale privind elaborarea proiectelor de acte normative;

- instabilitate legislativă;

- lipsa de reglementări pentru protecţia consumatorilor în diferite activităţi economice (credite de consum, protecţia consumatorului de telefonie mobilă etc.).

b) Deficienţe de conţinut:

- lipsa prevederilor privind retragerea produselor de la consumatorii în situaţia în care s-a constatat că sunt periculoase;

- multe acte normative nu prevăd obligaţii şi răspunderi pentru toţi agenţii economici, în mod deosebit pentru importatori şi pentru cei care desfăşoară activităţi de depozitare, ambalare şi transport;

- nu se asigură protecţia intereselor economice ale consumatorilor mai ales în cazul despăgubirii şi restituirii valorii;

- există tendinţa de a fi protejate interesele agenţilor economici pe principiul legislaţiei europene de interpretare a tuturor cazurilor neclare în favoarea consumatorilor;

- lipsesc în unele acte normative prevederile ce privesc colaborarea instituţiilor statului cu structurile societăţii civile, iar în altele, acestea fie limiteaza accesul lor la actul de decizie, fie nu conţin şi modalităţi clare de colaborare, rămânând declarative.

c) Deficienţe în aplicarea lor:

- sunt reglementări care nu prevăd dreptul de control, de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor pentru unele organe ale administraţiei publice centrale şi locale abilitate prin legi în acest sens;

- sunt prevăzute în unele acte normative, obligaţii şi răspunderi pentru agenţii economici, fără să fie considerate contravenţii încălcările lor, şi care nu sunt sancţionabile;

- efectul aplicării amenzilor este în unele cazuri mult diminuat, pentru că nu a fost modificat cuantumul acestora în raport cu indicele inflaţiei.

Tipologia organizaţiilor de protecţie a consumatorilor este vastă şi variază de la ţară la ţară. Există însă un consens general în privinţa acceptării în această categorie a organizațiilor de voluntari, instituţiilor de caritate, cluburilor sportive, fundaţiilor, grupurilor de interes special şi asociaţiilor active în domeniile ocrotirii sănătăţii, a mediului înconjurător, cultural şi filantropic.

Şi în domeniul consumerismului s-au înfiinţat în ţara noastră dar şi pe plan mondial organizaţii neguvernamentale, non-profit, al căror scop este promovarea participării oamenilor şi a iniţiativei civice la asigurarea securităţii consumatorilor şi a unei bunăstări sociale în rândurile acestora. ONG-urile consumatoriste pot contribui la atenuarea acelor probleme care însoțesc tranziţia economică şi domeniul protecţiei consumatorilor.

1. Don't you worry child2. One (your name)3. Save the world