qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg

STUDIU DE CAZ

CRITICISMUL JUNIMIST

Alexandrescu Cristina Cojocaru Bianca Dăscălescu Andreea Mosor Beatrice

Junimea Scurt istoric

În toamna anului 1863, sub guvernarea democratică a lui Alexandru Ioan Cuza, un grup de tineri dornici de a da un alt curs culturii şi literaturii româneşti înfiinţează la Iaşi o asociaţie liberă cu numele Junimea. Iniţiatorii sunt: Petre Carp, doctor în drept (26 de ani), Vasile Pogor, doctor în drept (30 de ani), Theodor Rosetti, doctor în drept (de 26 de ani), cel care propune numele societăţii - Iacob Negruzzi, doctor în drept (20 de ani), fiul lui Constantin Negruzzi, şi Titu Maiorescu, doctor în filosofie (23 de ani), toţi având studii în Germania şi Franţa.

Activitatea Junimii se desfăşoară pe mai multe etape:

-         Perioada 1863- 1874

Prima etapă, numită și "etapa ieșeană", se întinde de la întemeiere, în anul 1863, până în 1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice, se mută la București. În această etapă predomină caracterul polemic. Este epoca în care se elaborează principiile sociale și estetice ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniștii și ardelenii, apoi a polemicilor cu barnuțiștii, cu Bogdan Petriceicu Hașdeu și cu revistele din București, duse nu numai de Maiorescu, dar și în acțiuni colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burlă, Alexandru Cihac. Este vremea în care “Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar și aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu, aureola prestigiului începe să se formeze în jurul ei.

-       Perioada 1874-1885

Între anii 1874 și 1885 urmează a doua fază a “Junimii”, epoca în care ședințele din Iași se dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și în cele din urmă în armonioasa casă din strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit Fântâna Blanduziei ,Despot-vodă; Caragiale a citit O noapte furtunoasă, apărute în aceeași perioadă în Convorbiri literare împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de desăvârșire a direcției noi. În paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, precum și ale altor personalități din primul rang în artă, știință și cultură. Este perioada de glorie absolută a revistei.

-        Perioada 1885-1944

1886-1900

Perioada 1885-1944 este o perioadă mai lungă și lipsită de omogenitate. Transferată la București, revista își schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice și filozofice.În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la București, luând cu sine revista a cărei conducere o păstrează singur până în 1893, pentru ca în 1895 să fie format un comitet care să își asume întreaga conducere a revistei.Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importantă dezvoltare. În aceeași perioadă are loc lupta “Junimii” cu socialiștii, acțiunea lui Titu Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petru Th. Missir și de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tausan etc. Deși în acest interval Ion Luca Caragiale

îsi continua colaborarea la Convorbiri literare, care se deschid și gloriei tinere a lui George Coșbuc perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și revistei un caracter universitar predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine drumul spre Universitate.Este epoca în care se stabilește pentru trei sau patru decenii de aici înainte configurația Universității, mai cu seamă a celei bucureștene și în care, din cenaclul “Junimii”, se desprind figurile cele mai proeminente ale științei și oratoriei universitare.

1900-1907

În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul științelor naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puține nume din sferele literare, mai multe din cele savante și universitare. Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care, în 1903, devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub conducerea lui Simion Mehedinți.

Dacă până în 1900 revista își păstrase în primul rând tradiționalul ei caracter literar și filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacție și apoi cu trecerea lui la direcția revistei, Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting, alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și alții. Și dacă vechile lupte ale Convorbirilor literare fuseseră purtate pe teme de cultură generală, acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ioan Bogdan împotriva lui Sion, ale lui Nicolae Iorga împotriva lui A. D. Xenopol și Tocilescu a mai avut același grad de popularitate ca și în anul 1980.

- Ultima etapă

A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu lunga direcție a lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se completează cu una de filozofie, unde apar contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici, C. și M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.

Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui colaborare începuse însă sub direcția anterioară. În latura îndrumării critice, nimic nu poate fi pus alături de marea epocă ieșeană și nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuția lui P.P Negulescu și a lui Mihail Dragomirescu. Apariția lui Eugen Lovinescu este de scurtă durată, rostul criticului urmând să se precizeze mai târziu. Convorbirile literare au avut totuși controverse și în această perioadă cu revistele Viața nouă și cu Viața românească.

Lipsite însă de sprijinul unor noi și puternice talente literare, Convorbirile literare încep să piardă din vechiul prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinți predă conducerea lui Al. Tzigara-Samurcas care, împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase încă din perioada vechii conduceri prin studii de arta romanească veche și populară. Nici noua direcție nu izbutește însă să impună revista în rolul ei de altădată. O viziune asupra întregii “Junimi” nu va mai fi posibilă decât după ce va fi cuprinsă întreaga arborescență a mișcării, dezvoltată prin silințele celei de-a doua generații de scriitori și gânditori junimiști.

Casa Pogor, sediul Junimii și revistei Convorbiri literare , este astăzi sediul Muzeului Literaturii Române din Iași

Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai multor opere și figuri, atribuite de cercetători acelorași înrâuriri și subsumate acelorași idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut opune.

Fără îndoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și ca tot timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, “Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o asociație.

Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o comunitate de interese culturale dar și socio-politice.Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă pentru sine.

Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea “Junimii” în decursul existentei ei. Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață “Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.

Direcţii şi obiective:

Formele de manifestare erau întrunirile săptămânale, care reprezentau dezbateri de înaltă ţinută intelectuală pe teme de cultură: estetică, filologie clasică, istorie, arheologie, morală, ştiinţă, economie politică, etnologie, religie. În cadrul acestor întruniri sunt prezentate creaţii literare noi, alese printr-o analiză severă. Prelegerile populare (numite „prelecţiuni”) debutează în februarie 1864 şi sunt organizate timp de aproape două decenii sub forma unor conferinţe duminicale. În cadrul acestor conferinţe a fost formulată în 1868 teoria „formelor fără fond”. Maiorescu afirma că imitaţiile din cultură sau politică sunt forme goale, lipsite de fondul autohton care să le dea viaţă. Programul politic al Junimii (majoritatea membrilor întemeietori constituiau aripa stângă a Partidului Conservator) va fi subordonat celui cultural, teoretizat de conducătorul grupului, Titu Maiorescu:

răspândirea spiritului critic; încurajarea progresului literaturii naţionale; susţinerea independenţei intelectuale a poporului român (educarea publicului prin prelecţiuni populare); susţinerea originalităţii culturii şi a literaturii române prin punerea problemei unificării limbii române

literare şi prin respectul acordat literaturii; crearea şi impunerea valorilor.

Caracteristici:

Prin Titu Maiorescu se afirmă conştiinţa închegării unei direcţii culturale creatoare, delimitată de un spirit critic neadormit şi de un sentiment puternic al valorilor. Junimea a realizat şi a impus o astfel de direcţie, aducând în atmosfera produsă de unirea românilor din 1859 un climat de nouă întemeiere, simetrică în planul culturii, cu eforturile de consolidare politică, socială şi economică începute de Alexandru Ioan Cuza şi de ministrul său Mihail Kogălniceanu, omul de idei al epocii paşoptiste, dar şi al celei următoare. Junimea a determinat o direcţie nouă şi în literatură: fundamental romantică în perioada paşoptismului, literatura română evoluează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un clasicism de esenţă.

În domeniul studiilor lingvistice, Maiorescu a preluat argumentele lui Alecu Russo, criticând tendinţele latiniste ale cărturarilor transilvăneni, care propuneau „curăţarea” limbii române de orice element nelatin. Polemica dintre Maiorescu, pe de o parte, şi Timotei Cipariu şi George Bariţiu, pe de altă parte, a stimulat studiile asupra limbii române.

Unitatea Junimii provine din aceea a spiritului care a înfiinţat-o:

Spiritul filosofic este cea dintâi caracteristică a structurii junimiste. Junimiştii sunt oameni de idei generale, mai mult decât specialişti într-o ramură principală a ştiinţei. Junimea încurajează formarea tinerilor filosofi în universităţi străine.

Spiritul oratoric este a doua trăsătură a mentalităţii junimiste. Prin îndelungata luptă a lui Titu Maiorescu, Junimea înseamnă un reviriment în sensul controlului cuvântului. Modalitatea alcătuirii unei expuneri publice, atitudinea oratorului, arta compoziţiei discursului după modelul maiorescian reprezintă o tradiţie la Junimea.

Gustul clasic şi academic: oameni de formaţie universitară, junimiştii sunt înclinaţi a judeca după modele şi a crede în valoarea canoanelor în artă. Astfel, clasicismul se bucură de o bună primirea la Junimea, care nu se închide însă faţă de romantism.

Ironia este o altă trăsătură a Junimii. Zeflemeaua junimistă se face la adresa exceselor de orice natură, la orice argument ridicol. Ironia, folosită ca unealtă polemică, este folosită şi în interiorul cercului. În articolul „Leon Negruţi şi Junimea” Maiorescu enumeră pe toţi membrii Junimii, „caracterizând pe fiecare cu un adjectiv special, de pildă: «franţuzitul Korné», «închisul estetic Burghelea», «hazliul Paicu», etc. Acolo găsesc între «blajinul Miron Pompiliu» şi «supergingaşul Volenti» pe «izbucnitorul Philippide Hurul»!…” (C. Dobrogeanu- Gherea)

Spiritul critic completează imaginea structurii Junimii, fiind cea mai de seamă trăsătură a întregului. Criticismul Junimii se bazează pe acea atitudine centrală impusă de Titu Maiorescu – respectul adevărului. În numele adevărului, Maiorescu poartă o campanie împotriva poeziei neinspirate, a limbii artificiale şi a falsei erudiţii. Nevoia de autenticitate în formele de manifestare a vieţii naţionale determină şi atitudinea politică a lui Eminescu. Nevoia de adevăr implică şi modestia, rechemând spiritele la conştiinţa limitelor şi a condiţiilor de fapt, pe principiul că sarcina modestă, dar bine împlinită este superioară marilor năzuinţe.

Sprijinind şi apărând valorile autentice, Maiorescu are şi darul de a descoperi şi a atrage în cercul său vocile noi. Revista „Convorbiri literare” devine cel mai important periodic literar românesc. Aici îşi publică majoritatea poeziilor Mihai Eminescu, Ion Creangă publică primele trei părţi din „Amintiri din copilărie” şi poveşti, I. L. Caragiale îşi citeşte şi publică majoritatea comediilor, Ioan Slavici publică nuvele şi poveşti. Alţi colaboratori ai revistei sunt George Coşbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I. Al. Brătescu-Voineşti. Aceşti colaboratori ai revistei vor deveni figurile marcante ale epocii cunoscute ca „epoca marilor clasici”.

Ce a însemnat Junimea?

„Ce a-nsemnat junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de „nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului ce încercau să construiască, în România, peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus? Căci, atunci când Titu Maiorescu vorbea românilor despre «Forma fără fond», el făcea «Teorie culturală»”. (Dr. Titus FILIPAŞ, „Postmodernismul şi Teoria culturală”)

Junimismul a reprezentat un ideal, iar junimiştii au fost luptători, au fost un fenomen. Dar junimismul este mai mult o stare sufletească vagă, un sentiment, decât o teorie bine definită. Junimiştii nu sunt toţi acei care au făcut parte din societatea literară din Iaşi sau din partidul politic cu acest nume; şi, dimpotrivă, mulţi care n-au făcut parte din gruparea literară sau cea politică sunt în realitate junimişti.

Junimismul este, mai înainte de toate, recomandarea de a ne feri de importarea civilizaţiei sau, mai degrabă, recomandarea unei precauţiuni exagerate când e vorba de a importa această civilizaţie. Este nerecunoaşterea utilităţii de a transforma România într-o ţară cu caracter curat european, după asemănarea celor din Apus şi mai ales după asemănarea Franţei, care a zguduit din temelie toate aşezările politice şi sociale din Europa – atitudine hrănită la primii corifei ai junimismului şi de cultura lor germană („germanismul” junimist).

Rolul şi importanţa Junimii

Junimiştii au criticat puternic Revoluţia de la 1848, pe care o considerau un exemplu grăitor de imitare grăbită şi nejustificată a modelului francez. Ei nu se împotriveau schimbărilor şi nici culturii occidentale, pe care o preţuiau foarte mult, dar insistau asupra faptului că schimbările trebuiau înfăptuite lent, pe măsură ce societatea românească era pregătită să le primească. Constantin Dobrogeanu-Gherea spune, în „Idealurile sociale şi arta”, că Junimea s-a opus formelor goale şi barbare ce s-au manifestat în literatură, s-a opus formelor şi formulelor umflate, goale de înţeles, s-a opus superficialităţii în toate şi a creat un curent mai sănătos în literatură şi limbă, a produs câteva opere de valoare, iar dacă n-a putut să facă mai mult, cauza e că ţara noastră a fost şi este incultă, are tot şcoli ca în Bârlad etc. Junimea s-a răsculat contra latinizării absurde a limbii, contra neologismelor, contra formelor goale, barbare, greşite, a creat o ortografie mai omenească, a dat câteva opere de valoare…

Dar junimiştii n-au fost cu totul împotriva introducerii formelor noi de viaţă în ţara noastră. Maiorescu a vorbit, în general, împotriva formelor goale, a formei fără fond, adică a civilizaţiei, cum se putea transplanta, dar acest spirit eminamente negativ n-a spus, pe cât ştim, nicăierea, ce, cât şi cum trebuia de importat.

Un lucru este sigur: junimiştii n-au fost împotriva transplantării civilizaţiei apusene pentru toată lumea. Ei, pentru dânşii, au fost pentru transplantarea în mare; au fost împotriva acestei transplantări pentru majoritatea ţării. Junimiştii n-au fost nişte „ruginiţi”. În viaţa lor personală au adus pe malurile Bahluiului şi ale Dâmboviţei felul de trai din marile capitale ale Europei şi chiar limba acelor capitale. N-au renunţat, pentru dânşii, la nici una din achiziţiile civilizaţiei europene, în domeniul politic n-ar fi renunţat, desigur, la nici o libertate, la nici una din binefacerile aduse omenirii de marea Revoluţie Franceză (acea „epidemie morală” a lui Maiorescu). În lupta lui contra „Şcoalei Bărnuţiu”, în care Junimea întâmpină o serioasă rezistenţă, Maiorescu face apel la principiile „umanitare şi liberalism”, principiile marii Revoluţii Franceze.

În această atitudine se pot deosebi două lucruri: lupta împotriva înnoirilor lingvistice, în care ei continuă vechea şcoală critică şi în care au avut dreptate – dovadă evoluţia ulterioară a limbii şi literaturii române -, şi lupta împotriva înnoirilor sociale şi politice, care este o noutate faţă cu vechea şcoală critică şi în care n-au avut dreptate, dovadă, iarăşi, evoluţia ulterioară a societăţii române.

Concluzii

Junimiştii de frunte au venit din Germania, Franţa, de unde au adus o frumoasă cultură literară, ei au fost influenţaţi, şi-au format gustul lor literar după strălucita literatură clasică germană a lui Lessing, Schiller, Goethe, Herder, Heine. Evident că influenţa lor asupra literaturii noastre, lupta lor cu curentele absurde în poezie, în limbă, nu putea fi decât binefăcătoare, progresistă, aproape revoluţionară.

În schimb, întru cât priveşte spiritul acestui curent, spiritul social, influenţa lui socială, nu numai că n-a fost în aceeaşi direcţie, dar n-a fost nici indiferent, ci, ceea ce e mai rău, a fost în multe privinţe contrariu spiritului lui Lessing şi tuturor marilor curente literare şi intelectuale ce s-au produs în acelaşi sens. Junimea s-a răsculat contra formelor goale, contra cuvintelor mari golite de înţeles, pângărite în gura Caţavencilor şi Farfuridilor noştri. Junimea s-a sculat contra speculei ce se făcea cu aceste cuvinte.

Decât, tot zeflemisind, bătându-şi joc, repudiind cuvintele mari, au ajuns să zeflemisească, să repudieze şi adevăratul conţinut al acestor cuvinte. Junimea cu drept cuvânt şi-a bătut joc de marile cuvinte „libertate, fraternitate, egalitate”, care ajungeau un mijloc de exploatare în gura politicienilor noştri puţin scrupuloşi; dar dând afară aceste cuvinte, Junimea le-a dat afară cu conţinutul lor cu tot ori, cum ar zice neamţul, „a dat afară apa din copaie împreună cu copilul”.

În această privinţă, Junimea s-ar asemăna cu un muzicant care, scârbit şi revoltat cu drept cuvânt de profanarea, de caricaturizarea genialelor creaţiuni muzicale ale marilor maeştri de către flaşnetarii din stradă, s-ar scârbi de înseşi capodoperele muzicale şi s-ar întoarce la muzica de acum două sute de ani, confundând astfel execuţia păcătoasă cu valoarea intrinsecă a unor creaţiuni nemuritoare.

Junimea a avut un ideal modest, dar sănătos, pe care l-a şi realizat în parte; mai mult însă n-a putut face Junimea, având în vedere condiţiunile ţării noastre. Meritul Junimii a fost acela că a supus la o analiză temeinică şi lucidă societatea şi cultura românească, semnalându-i slăbiciunile. Dezbaterea de idei din interiorul Junimii ca şi aceea dintre junimişti şi ceilalţi intelectuali ai vremii au contribuit la implicarea mai directă a oamenilor de cultură în problemele societăţii.

Critica „formelor fără fond”

Procesul de modernizare românească a cunoscut fenomenul formelor fără fond, care a făcut obiectul unei teorii speciale, teoria formelor fără fond. Despre formele fără fond au scris Ion Heliade Rădulescu,Mihail Kogălniceanu,Alecu Russo,Ioan Maiorescu,Gh. Asachi,Ion Ghica,George Barițiu, B. P. Hasdeu.

Titu MaiorescuCel care oferă o analiză a formelor fără fond ca o teorie a procesului de modernizare românească este Titu Maiorescu, continuată și dezvoltată de M. Eminescu. Titu Maiorescu vorbește de formă fără fond: ,,Al doilea adevăr, și cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură. Și, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii și neonorați ai unei asociațiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranță în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secțiunile lor, cu ședințele solemne, cu discursurile de recepțiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea științifică ce singură le dă rațiunea de a fi“ Fruntașul junimist menționează enunțul ,,formă fără fond“, destul de rar, dar aceasta s-a impus ca una dintre cele mai populare sintagme datorită impulsului dat cu articolul.În contra direcției de astăzi în cultura română, apărut într-o perioadă de mari controverse și convulsii

sociale, când România părea neguvernabilă, iar filosoful a căutat o explicație a acestei situații. Maiorescu susține că orice formă fără fond trebuie înlăturată, întrucât numai astfel se reconstruiește cultura română incepind cu fundamentul ei.

M. EminescuConcepția despre formele fără fond a lui Eminescu derivă din viziunea sa organicistă și evoluționistă despre progres, care nu acceptă dezvoltarea socială: „se poate realiza un adevărat progres, pe care nu-l vedem și nu-l aprobăm decât în dezvoltarea treptată și continuă a muncii fizice și intelectuale. Căci cine zice «progres» nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată“ Pentru Eminescu, perioada de naștere a formelor fără fond – „epoca de tranzițiune“ – este cea cuprinsă între 1848 și 1866, când s-au copiat masiv forme instituționale din Europa Occidentală. El dezbate esența procesului de modernizare românească, anume acordul dintre noul organism politico-juridic de sorginte occidentală și fondul românesc. Românii nu au participat la edificarea noii civilizații moderne ci doar au adoptat prin copiere o cantitate enormă de forme care cu greu se configurează în structuri instituționale eficiente. Introducerea tuturor formelor noi s-a făcut „fără elementul moderator al tradițiilor trecutului. În loc ca un spirit nou de muncă și de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizației noastre, s-a păstrat din contra incultura și vechiul spirit bizantin, care a intrat în formele nouă ale civilizației apusene. Nu ceva esențial, nu îmbunătățirea calității a fost ținta civilizației române, ci menținerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare și cu totul în disproporție și cu puterea de producțiune a poporului și cu cultura lui intelectuală“. Eminescu amintește de forme exterioare sau de forme lipsite de cuprins. În adoptarea formelor exterioare s-a plecat de la convingerea că acestea vor schimba rapid realitățile vechi făcute responsabile pentru situația societății românești. Formele fără fond exprimă lipsa unor legături reale între instituțiile moderne și fondul autohton, precum și un conținut vechi într-o formă nouă, fără să se schimbe nimic: „Astfel, oricari ar fi formele în cari se îmbrăca viața publică și orice numiri s-ar da acelor forme, substratul lor organic este același ca și în trecut. A-l boteza din nou pe un om nu va să zică a-l schimba; a pune numele de regim democratic unei oligarhii vechi nu va să zică a schimba starea de lucruri“. O formă nu schimbă prin sine o realitate, ci ea doar o întărește sau, dimpotrivă, o falsifică. Fondul este întotdeauna organic, iar forma, sub care apare, i se asociază numai dacă și ea capătă organicitate. Fondul are o stabilitate mult mai mare, întrucât el ține de durata lungă a unei societăți, pe când forma, adoptată din altă societate, exprimă mai mult durata scurtă a societății care o preia deoarece nu derivă din fondul autohton. Au fost introduse forme străine care, în loc să ducă la înlăturarea efectelor negative ale celor vechi, le-au scos și mai mult în evidență și, totodată, au dat naștere la fenomene noi, cu consecințe dezastruoase în viața poporului român. Spre deosebire de alți gânditori români, Eminescu nu vede în formele fără fond doar o simplă nepotrivire între instituțiile de tip occidental introduse la noi și fondul autohton, ci ar reprezenta o falsificare brutală a profilului poporului român, o contradicție între aceste instituții și spiritul românesc.Despre efectele modernizării românești regăsite în forme fără fond au scris A. D. Xenopol,Constantin Dobrogeanu Gherea,N. Iorga,Constantin Rădulescu-Motru,Constantin Stere,Garabet Ibrăileanu,Ștefan Zeletin,Eugen Lovinescu,Mihail Manoilescu,Lucrețiu Pătrășcanu.

Formele fără fond sunt consecința modernizării societății românești, predominat rurale, cu activitate agrară axată pe cultivarea pământului. Dăinuirea unui regim politic agrar, bazat pe sate, și nu pe orașe, a intrat în contradicție cu spiritul capitalist. Satul românesc a fost depozitarul principal al civilizației românești, pentru că era mai puțin supus presiunii externe. Rolul dinamizator în civilizația română modernă l-a avut orașul, dar susținut material și cultural de către sat, pentru că orașul era lipsit de industrie performantă și cu profit. Comunismul a radicalizat ceea ce a încercat regimul burghez din România și a forțat industrializarea, dislocând în acest fel mase uriașe de țărani, mutându-i în zone urbane și industriale. Românii trăiesc într-o continuă tranziție, pentru că nu au rezolvat nici astăzi problema lor din totdeauna: chestiunea agrară și țărănească.

Criticismul junimist este o trăsătură definitorie a miscării, care a influentat destinul literaturii si al culturii române. Structurarea unei doctrine unice pe baza respectului fată de adevăr, plasarea analizei si a interpretării fenomenului artistic într-o paradigmă valorică universală, combaterea cu vehementă a mistificării istoriei si a limbii române, a lipsei de echilibru între fondul si forma fenomenului cultural, sunt câteva dintre ideile în numele cărora luptă junimistii. Ei resimt nevoia de fond, considerând că

: “…între1848-1870 s-a produs o ruptură adâncă între cultura traditională si cea modernă , prin adoptarea unor «forme »occidentale nepotrivit «fondului » românesc. De aici si calificarea culturii românesti contemporane drept «formă fără fond »si combaterea ei violentă în numele adevărului…“

Aceste convingeri, puterea extraordinară a lui Maiorescu de a construi o teorie a culturii,demonstrând autonomia artei si aplicând principiile valorice, au făcut posibilă aparitia marilor clasici ai literaturii române :Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.