1.1. Istoria literara

Cu privire la reinterpretarile propriu-zise, pana la contemporani, aproape totul e

citabil din Istoria literara. De la cei mai vechi autori pana la interbelici, Manolescu reface

permanent in fundal o istorie a formelor. Desi ii respinge hotarat pe formalisti, istoricul

urmareste metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii si aparitia altora), precum

si conventiile de expresie ale romanticilor. Subtilitatea e ca noile metode nu sunt aplicate

barbar, intru modernizarea fortata a scriitorilor nostri vechi, ci tocmai in vederea unei fixari in

context: „Ca sa fi scris memorialistica, ii era necesara lui Costin intuitia unui procedeu literar

care n-avea niciun precedent in proza noastra si care era destul de putin frecvent la istoricii

latini sau polonezi cunoscuti lui. Autorul letopisetului se misca intr-o traditie pur

istoriografica”.  Daca G. Calinescu ii reactualiza pe scriitorii de pana in secolul XIX oarecum

intuitiv, prin compararea cu autori contemporani, Manolescu reface mai clar sensul istoric al

modernizarii, folosindu-se de o mai acuta constiinta a conventiilor literare, care criticului

roman interbelic ii era inca inaccesibila. E capabil, astfel, sa repuna in drepturi aportul lui

Maiorescu sau a lui Macedonski la schimbarea canonului poetic romanesc, sau sa reflecteze,

de pilda, asupra sensului modern al gandirii lui Duiliu Zamfirescu, „intaiul nostru teoretician

in roman”. Daca istoria lui Calinescu era mai bogata in intuitii si in detalii pitoresti, cea

manolesciana e mai importanta prin constiinta istorica a formelor. Ce-i drept, meritul nu e

neaparat al lui Manolescu personal, caci timpul scurs intre cele doua opuri a dat un mare

numar de comentatori excelenti care, chiar daca n-au fost istorici integrali ai literaturii

romane, si-au „impartit” perfect atributiile pentru a corecta tabloul calinescian. La o simpla

privire din avion, expertizele lui Paul Cornea, Eugen Simion, Mircea Anghelescu, Mihai

Zamfir, Ioana Em. Petrescu, Adrian Marino asupra secolului XIX, a lui Ov. S.

Crohmalniceanu, Ion Pop, Marin Mincu, Al. Protopopescu sau a lui Nicolae Manolescu

insusi asupra interbelicului, contribuie la consacrarea unui canon aproape de neclintit al

literaturii noastre de pana la realismul socialist. Semn ca „diviziunea muncii” a functionat

perfect in critica postbelica si daca n-am avut o istorie literara, cum acuza Manolescu azi, am

avut, in schimb, multe istorii partiale de prima mana, care au construit o ierarhie valabila.

Eroarea e de a considera ca daca nu s-a scris o istorie integrala ar lipsi comentatorilor

interbelici simtul si perspectiva istorica.

Cu toate acestea, merita atentie „reparatiile” de imagine a criticilor de pana la

Calinescu, cu care autorul Istoriei din 1941 a fost mai intotdeauna nedrept. Intr-un capitol

exceptional despre Maiorescu, e compromisa pentru totdeauna imaginea unui comentator

1

eminamente cultural, „neatent la text” (cu observatia capitala ca „Niciun contemporan al sau

nu avea notiunea de close reading. Critica textului e mai degraba una latenta pana la Primul

Razboi”), dar si prejudecata antioccidentalista a criticului „formelor fara fond”. De fapt,

dovedeste Manolescu cu textul in fata, pozitia maioresciana nu e incompatibila cu

sincronismul lui Lovinescu. Lui Gherea, acuzat de „candoare semidocta”, Manolescu ii

dedica un capitol slab si nedrept, probabil din aversiunea fata de reinterpretarile

vulgarizatoare la care a fost supus criticul in anii ‘50. In schimb, atat Lovinescu, despre care

retinem ca „abia cu el poate fi citita critica noastra ca literatura”, cat si marii foiletonisti

interbelici  – cu exceptia lui Perpessicius, poate, taxat pentru sfiala in valorizari -, sunt tratati

cu consideratie.

Istoria literara urmareste inregistrarea valorilor literare de-a lungul timpului.

Aparitia criticii literare este un rezultat al formarii si evaluarii spiritului critic. Afirmarea

spiritului critic s-a produs relativ tarziu in perioada iluminismului european. Cultura si

civilizatia romaneasca prezinta un decalaj de dezvoltare in raport cu europa occidentala, de

aceea spiritul critic in cultura romana se manifesta destul de tarziu in forma stiintifica si

institutionalizata. Primele manifestari ale spiritului critic apar la cronicari.

1.2.Forme ale istoriei literare

Cele mai consistente sunt, insa, capitolele despre „Marii scriitorii”, atat din

secolul XX (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor

Arghezi, George Bacovia, Mateiu I. Caragiale, Ion Pillat, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion

Barbu, George Calinescu, Anton Holban), cat si din secolul XIX (Mihai Eminescu, Ion

Creanga, I.L. Caragiale, Ioan Slavici). Nuantarile in valorizare sunt putine, dar discutabile.

Daca  putem fi de acord ca Arghezi e poetul secolului sau, Sadoveanu nu poate fi proclamat

cel mai mare prozator pentru simplul fapt ca, in ciuda talentului imens, ramane un autor

inegal, fara constiinta artistica lucida. Mult discutata revalorizare a lui Camil Petrescu  –

niciunul din romanele lui n-ar fi capodopere – e expeditiva si neconvingatoare. Cu privire la

Anton Holban e, iarasi, de discutat daca autorul nu-l propulseaza printre cei mari mai degraba

pentru modernitatea poeticii romanului, centrul ionicului manolescian, decat pentru valoarea

prozei in sine.

In toate articolele despre „marii scriitori”, Manolescu alcatuieste un

simptomatic rechizitoriu criticii postbelice, care pacatuieste prin analize hipersofisticate in

dauna judecatilor clare si simple – analize care ar aseza un strat gros de interpretari asupra

2

clasicilor nostri, facandu-i de nerecunoscut. De la Eminescu si Slavici pana la Blaga sau Ion

Barbu, toti sunt, oarecum, mistificati de elucubratiile criticilor. Au dreptate, aproape

intotdeauna, foiletonistii interbelici, mai apropiati de intuitia prima a textelor, sau Calinescu

insusi, cu care Manolescu face dese tête-à-tête-uri peste capetele criticii postbelice. De aici,

doua contradictii: 1. Desi declara in postfata ca exegeza postbelica i se pare capitolul cel mai

rezistent din literatura sub comunism, in analizele practice pe clasici, ii respinge aproape in

bloc contributiile. 2. Desi se vrea „o istorie critica” a literaturii romane, demersul lui

Manolescu incearca, in subtext, sa elimine orice aport critic, visand la intalnirea pura si

nemediata cu opera. Teoretizarea unei istorii critice ascunde de fapt orgoliul unei istorii naive

si originale, scrisa cu totul pe cont propriu. Nu o istorie critica, ci una a-critica, a

intemeietorilor, e visul manolescian.

Principiul e formulat clar in capitolul despre Ion Barbu: „Niciun poet roman,

nici chiar Eminescu, n-a avut parte de atat de multe exegeze savante si de atat de putine

analize critice propriu-zise ca Ion Barbu. (…) Suntem obligati acum sa-l recitim cu un ochi

proaspat si fara prejudecati”. Eminescu ar fi victima unei „exegeze pe cat de erudite, pe atat

de lipsite de spirit critic” din care valabili mai raman doar Maiorescu, Calinescu si

Negoitescu. La fel patesc Creanga, a carui exegeza e anulata dintr-un condei („Studiile

consacrate lui Creanga dupa Al Doilea Razboi, numeroase, n-au schimbat numaidecat

paradigma critica.”), Caragiale,  Slavici, Bacovia („Astazi, cand cultul poetului pare definitiv

stabilit, se petrece intr-un fel contrariul a ce se petrecea in interbelic: pana si defectele poeziei

devin calitati”) etc. Mare critic e Manolescu in capitolele in care reuseste, intr-adevar, sa

inlature steoretipii si sa propuna o imagine pe cat de noua, pe atat de clasica a autorilor

respectivi. Respingand orice mistificare interpretativa sau sofisticarie erudita, autorul Istoriei

critice ramane acelasi fermecator om al simplitatii si al directetii, priceput in a ajunge pe

scurtatura la inima operei. Dau aproape aleator cateva exemple: are dreptate, cu siguranta, sa

redescopere pe Creanga cel profund in Amintiri sau in Povestea lui Stan Patitul decat in

„stufosul” Harap-Alb, provocator de „delir hermeneutic”, pe Caragiale din Momente si

schite contra aceluia din nuvelele naturaliste (doar Hanul lui Manjoala i se pare o

capodopera), pe Bacovia din Plumb ca mare poet simbolist in defavoarea minorului tranzitiv

supralicitat de criticii optzecisti. Barbu nu e, nici el, abstract-ermeticul pe care il cunoastem,

ci un pictural si un confesiv manierist: „Ca nota generala, in eroticele directe, dar si aiurea,

exista un element biografic originar infasurat in imagini si metafore care-l fac de

nerecunoscut”. Nu insist, demonstratia pe „ermeticele” din „Joc secund” convinge.

Admirabila in Istorie nu e atat reconstituirea receptarii critice, cat tocmai curajul de a face din

3

critica tabula rasa. Excelent „cronicar” al operelor noastre clasice, Manolescu le comenteaza,

adeseori, cu mina ingenua a primului cititor.

Ceea ce nu inseamna ca prospetimea cronicarului stanjeneste vreo clipa

autoritatea si viziunea istoricului literar. In maniera calinesciana, Manolescu priveste

literatura romana ca pe un intreg. Stie, adica, sa surprinda de sus, cu aerul ca spune banalitati,

relevanta generala a fiecarui autor in parte. Savuroase sunt topurile, statisticile sau

competitiile la care nu te-ai fi gandit niciodata – si pe care memoria obeza de istoric literar

pare sa le activeze spontan: „Brat molatec ca gandirea unui imparat poet” e „cea mai

uimitoare metafora din toata lirica noastra de pana la moderni”, la Pillat identifica „cea mai

neta perspectiva retro din intreaga noastra poezie interbelica”, Holban era „cel mai literat din

tanara generatie”. Chiar si aspectele negative sunt, in felul lor, iesite din comun: „Dintre

romancierii nostri, Ionel Teodoreanu este cel mai ilustru fabricator de fraze cosmetice”. La

capitolul „prioritati”, Manolescu e, pe cat de inventiv, pe atat de exact: Minulescu „este

primul nostru scriitor care nu dispretuieste fatis succesul de public”, „Flori  de mucigai” ar fi

„cea dintai carte de poezie din istoria genului care nu e o simpla culegere”, Camil Petrescu,

„cel dintai la noi care a simtit nevoia sa coboare, in romanele sale, viata de pe scena in

strada”, iar „Patul lui Procust”, „intaiul roman romanesc care contine o poetica explicita”.

Cateodata, astfel de observatii iau forma unor sclipitoare paradoxuri: „Indeobste bestelitul

pentru ispite moralizatoare Slavici este singurul scriitor roman care considera capitalismul in

latura pozitiva”; „Lovinescu este o natura clasica in modernismul lui bine temperat, tot asa

cum Ibraileanu este, in conservatorismul sau structural, un fin degustator de literatura

moderna.” ; „Daca pana la Primul Razboi, noi am avut nuvelisti si povestitori care au scris

accidental romane, in interbelic avem romancieri care scriu accidental proza scurta.” etc. O

mica antologie s-ar putea realiza din asemenea trufandale critice, care dau savoarea oricarei

istorii literare.

In fond, redactarea capitolelor la varste diferite creeaza probleme de

criterii. Istoria critica a lui Manolescu contine, pe langa calupul unitar de pana la romantism,

un mozaic de cronici cuprinse in parte si in antologia de la „Aula”, apoi eseuri preluate

din Arca lui Noe (Rascoala lui Rebreanu, netratata acolo, ramane o „capodopera” expediata

aici intr-o singura fraza) sau din Teme, si, in sfarsit, cateva articole rescrise recent. E clar ca

din cauza decalajului de viziune, unii autori sunt modernizati ostentativ, in vreme ce altii sunt

trecuti prin filtrul tolerantei postmoderne – desi nu e clar deloc cum se impaca aceasta din

urma cu drasticul canon estetic formulat in postfata. Nu inseamna postularea pluralismului

postmodern in receptarea operelor clasice, ea insasi, o actualizare fortata? Daca Istoria

4

critica pare, intr-adevar, scrisa la doua maini, nu e vorba atat de colaborarea interpretului

actual cu o intreaga receptare critica, cat mai degraba de doua maini manolesciene care,

departe de a se completa reciproc, nu vor sa stie una de cealalta.

Cele mai mari probleme nu sunt legate insa de reinterpretarea clasicilor (cu

putine derapaje, totusi), ci de tratarea fenomenului contemporan. Daca in organizarea

materiei de pana la anii ‘40  tovarasia calinesciana se dovedea salvatoare, cand ramane singur

in fata istoriei literaturii, Manolescu e parasit atat de criterii, cat si de aplombul critic din care

sa reiasa o ierarhie exacta. Faptul ca cel mai important cronicar roman din toate timpurile si-a

pierdut in ultimele doua decenii interesul pentru literatura e vizibil peste tot in tratarea

fenomenului contemporan: portretele critice sunt, in numar covarsitor, cronici ramase

neschimbate din anii ‘60-’80 (in special cele dedicate criticilor si poetilor, cu putine exceptii:

Nichita Stanescu sau M. Ivanescu, redescoperit prin lecturile optzecite), reasezonate de cate o

judecata de valoare in coada de peste, fara originalitate sau capacitate de iradiere. Dimov ar fi

„unul dintre cei mai interesanti poeti contemporani”, Ileana Malancioiu „o poeta

inconfundabila”, Serban Foarta „unicul mare manierist din literatura romana, un poet

extraordinar si inventiv”,  Nicolae Prelipceanu tot „un poet valoros si original”. In schimb,

Brumaru  e „poet minor”, desi nu se stie de ce, poate pentru miniaturalul tematic (?!). Calin

Vlasie e un poet de statura lui Ion Muresan, in timp ce Alexandru Musina e tratat, ca George

Bacovia, pe patru pagini. In afara de Mircea Cartarescu, declarat judicios cel mai important

scriitor postbelic (ce-i drept, la pachet cu proza), si de Nichita Stanescu, considerat „cel mai

original poet”, celelalte etichetari nu sugereaza nici directii, nici ierarhii. Abdicarea

istoricului literar in favoarea cronicarului face ca poezia postbelica sa apara ca un fenomen

sters si lipsit de relief. Poza apodictica a unui Manolescu ce taie si spanzura mascheaza,

acum, o mare nesiguranta in valorizare.

Erori si contradictii

Segmentul cel mai grav afectat de totalitarism ar fi cel al prozei, rescris aproape in

intregime. Daca realistii Marin Preda, Augustin Buzura sau Bujor Nedelcovivi sunt diminuati

ca importanta (multe din scrierile lor au valoare contextuala), nici alternativa estetista a

targovistenilor nu-i provoaca lui Manolescu mai mult entuziasm. Cu toate ca rezultatul e un

tablou gri, el ar putea trece drept o judecata de valoare exacta si corecta, daca criticul nu s-ar

impiedica in evaluarea unui sistem atat de complex precum literatura sub comunism – careia

nu-i stabileste mecanismele de functionare. Inconstanta nu e atat in aprecierile ideologice,

desi criticul e mai ingaduitor cu Ivasiuc decat cu Preda, de pilda, cat in calificativele estetice:

5

daca romanele lui Marin Preda i se par nereusite azi din cauza aluziilor politice prea

transparente, Biserica neagra a lui Baconsky ar fi semiratata tocmai in absenta acestora:

„Biserica neagra sufera din pricina grosimii stratului de tencuiala asternut pe zidaria

interioara a utopiei politice.”  Manolescu nu se poate hotari nici cu privire la sensul contestar

al acestor romane: daca in capitolul despre Marin Preda sustine ca prozatorul ar „legitima

tematica realist-socialista” prin pasajul despre obsedantul deceniu din Imposibila intoarcere,

„nesufland o vorba despre tragediile petrecute in deceniul cu pricina”, cand e sa raspunda

acuzelor Monicai Lovinescu legate de lipsa disidentei romanesti, Manolescu isi rasuceste cu

180 de grade opinia, invocand drept argument aceeasi carte: „Imposibila intoarcere a aparut

odata cu Tezele din iulie: nu e necesara cine stie ce perspicacitate ca sa-ti dai seama ca Marin

Preda i se opunea de la titlu lui Nicolae Ceausescu prin cartea sa si ca in disputa se afla chiar

obligatia literaturii adevarate de a nu se preda ideologiei comuniste.” In cazul lui Marin

Preda, ideologicul intuneca judecata estetica manolesciana: desi mai putin transparent politic,

Breban nu-l poate inlocui pe autorul Morometilor in fruntea canonului postbelic.

Nici cu privire la dezbaterile critice ale optzecistilor criticul nu e prea hotarat,

desi e cert ca le refuza schimbarea canonului. De altfel, capitolele Mari scriitori si Batalie

canonica lipsesc de la interbelici incoace. Reprosul ca M. Calinescu n-a valorificat in Five

Faces of Modernity „pozitiile teoretice foarte interesante ale optzecistilor nostri” e anulat de

alt Manolescu, din posfata, care crede ca in problema „canonului propriu-zis”, optzecistii

„citisera probabil cartile lui Lyotard si Kuhn, dar nu si pe a lui Harold Bloom. O buna bucata

de vreme discutiile despre postmodernism din Romania au alcatuit un talmes-balmes de idei

nu foarte stiintific si in orice caz confuz”. Ce-i drept, daca dezbaterile optzeciste n-au apelat

la Harold Bloom in problema canonului nu e pentru ca protagonistii ar fi fost inculti, ci doar

pentru ca n-aveau aptitudini paranormale, de vreme ce americanul isi lansa prima editie abia

in 1994… In vreme ce proza saizecista mai rezista totusi, cu rezerve, putine sunt numele

retinute de Manolescu cu privire la cea optzecista. Lipsesc Alexandru Vlad, Ioan Lacusta,

Daniel Vighi, Gheorghe Iova, iar cei prezenti sunt tratati cu scepticism: Agopian e un minor,

Nedelciu si Craciun, prea tehnicisti. As fi fost gata sa-l felicit pe critic pentru selectia drastica

a prozei optzeciste, care mi se pare si mie azi invechita, daca as fi fost convins ca aceasta

selectie reprezinta, intr-adevar, o forma de valorizare si nu un simptom al superficialitatii. Ca

peste tot in istoria postbelica a lui Manolescu, tablourile optzecistilor sunt cronici puse cap la

cap, fara adaugiri substantiale, si in care lipsa unei referinte ar putea insemna atat ca ea nu

exista valoric, cat si ca ea lipseste din bibliografia autorului. Erorile factuale sunt frecvente si

stanjenitoare in capitolele despre literatura contemporana: cele doua volume ale lui Paul

6

Georgescu, Incercari critice (1957) si Pareri literare (1964) fuzioneaza intr-unul

fictiv, Incercari literare; manifestul istoriei lui Negoitescu ar fi aparut in „Tribuna” si nu in

„Familia”; Intoarcerea in Bucurestiul interbelic a Ioanei Parvulescu ar fi „scrisa dupa aceeasi

reteta”  cu In intimitatea secolului XIX, aparuta totusi abia cu doi ani mai tarziu, astfel incat

cartea din 2003 n-ar mai avea, totusi „prospetimea celei dinainte”, adica a volumului din

2005… Semn ca apodictic e criticul in valorizari chiar si cand realitatea documentelor ii fuge

de sub picioare.

2. Critica literara

Critica literară este o activitate aplicată la opera literară pe care o analizează, o

comentează, o caracterizează şi o valorizează mai ales sub unghi estetic. Critica literară se

află în strânsă relaţie cu teoria literară (ca studiu al criteriilor şi principiilor literaturii) şi cu

istoria literaturii (care cercetează literatura sub unghiul dezvoltării ei istorice). Critica literară

descoperă şi interpretează structura operelor literare, definind-o în esenţa ei, elucidează

sensurile şi semnificaţiile ei, intenţionalitatea şi finalitatea sa originară. Totodată, critica

literară integrează opera într-un sistem de relaţii cu alte opere, stabilind diverse condiţionări

ale ei, cadrul ei de referinţă, reconstituind-o ca pe un univers autonom.

Critica literară apreciază operele sub unghi axiologic, descoperind valorile şi

scăderile ei, prin intermediul discernământului critic şi al judecării de valori. Operele literare

sunt considerate ca structuri axiologice complexe, valorile etice, sociale etc. fiind mediate

prin criteriul estetic.

Intenţionalitatea critică este dublu fundamentată antropologic şi axiologic.

Punctul de plecare al procesului de valorizare critică trebuie căutat în structura valorilor artei

ca produse finite care au căpătat o existenţă prin funcţionarea societăţii. Actul critic

descoperă şi nu creează valoarea, delimitând valoarea de non-valoare.

Termenul de critică literară este semnalat pentru prima oară de Scaliger în 1580.

Cu toate acestea, o activitate critic apare de fapt odată cu creaţia literară. Din antichitate şi

până în timpul Renaşterii nu există limite precise între critica literară şi arta poetică.

Elementele decritică literară apar în dialogul Ion al lui Platon, ce conţine

reflecţii despre Iliada în Poetica lui Aristotel sau în Tratatul despre sublim. Cu toate acestea,

umanismul renascentist şi clasicismul vor oferi condiţiile unor preocupări critice specifice:

Hypercriticus de Scaliger, Art practique de Boileau etc. În sec. XVIII, obiectivele, metodele

şi funcţiile criticii literare se diversifică, conştiinţa critică dobândeşte o acuitate nouă, fiind

7

marcată de criza ce opune şi anticii şi modernii (în clasicism) sau de doctrină clasică şi

preromantică.

În secolul al XIX-lea, critica romantică (Tieck, Schlegel) şi cea postromantică

(Baudelaire) prefigura critica modernă, care devine, prin asimilare unor metode ştiinţifice o

disciplină cu statut propriu, reprezentată de Sainte-Beuve, H. Taine, Francesco de Sanctis,

John Ruskin etc.

La începutul secolului XX se conturează două direcţii fundamentale în critica

contemporană:

a) o primă direcţie care declară inutilă analiza metodică a operei literare, considerând opera

ca o entitate, ce nu se relevează decât parţial intuiţiei critice. Unii critici ai secolului XX

atribuie astfel criticii unicul rol al sugerării inefabilului creaţiei literare

b) a doua direcţie, mai importantă, consideră opera literară ca un dat cognoscibil, reductibil

prin diverse metode de cunoaştere raţională.

După perspectiva filosofică şi a metodologiei aplicate se pot distinge mai multe

curente şi şcoli în critica contemporană:

a) critica structuralistă (formaliştii ruşi: Tomaşevski, Sklovski, R. Jakobson, R. Barthes, S.

Doubrovski, grupul de la “Tel Quel”, structuralismul genetic – L. Goldmann).

b) Critica psihanalitică (Bachelard)

c) Psihocritica – Cl. Mauron

d) Critica tematistă: G. Poulet, J.P. Richard, J. Starobinski

e) Critica stilistică: Leo Spitzer, T. Vianu

În Conceptele criticii, R. Wellek distinge mai multe curente în critica literară

contemporană:

a) critica de orientare lingvistică (Vossler, Spitzer, Auerbach, Damaso Alonso)

b) critica antropologică şi mitică (Northrop Frye)

c) critica existenţialistă (Sartre, Poulet, Blanchot).

Se pot distinge şi unele modalităţi eclectice (Thibaudet, de Raymond, A

Beguin), după cum au existat scriitori care şi-au exercitat şi talentul critic (Valery, T.S. Eliot,

E. Pound).

În evoluţia finalităţilor şi metodelor criticii se pot observa mai multe forme de

manifestare. Astfel, în Renaştere se manifestă critica filologică (critica de text), în timp ce în

secolul XVII se afirmă critica normativă (care impunea spre imitaţie modelele literaturii

antice, aplicând un întreg sistem de norme etc.).

8

Din secolul XVIII critica foloseşte o altă metodă, făcând din din sentiment

singurul criteriu de apreciere a literaturii şi artei.

În secolul al XIX-lea se produce maturizarea critică. Această maturizare porneşte

de la considerarea operelor literare ca un produs al scriitorului, de aceea, criticul trebuie să

cunoască personalitatea scriitorului, ca şi raporturile lui cu epoca.

Un reprezentant important al criticii biografice este Sainte-Beuve, care consideră

critica literară o „ştiinţă a spiritelor”. O dată cu H. Taine, critica literară devine o critic

explicativă, care stabileşte că atât personalitatea scriitorului cât şi opera creată sunt produse

ale societăţii, fiind determinate în mod necesar de unii factori, precum mediul, momentul şi

rasa, prin cunoaşterea cărora putând fi explicată în mod ştiinţific opera. La sfârşitul secolului

XIX, critica literară se orientează spre relativism, absolutizându-se subiectivismul criticului şi

ajungându-se la critica impresionistă.

Critica,la fel ca si literatura, isi are obiectul si metodele ei specifice : descoperirea

aspectului original al unei opere concrete precum si judecata de valoare prin comparatie cu

alte opere. Ca si literatura, critica poseda harul de a sufla viata asupra textelor, propria sa

viata. Critica este o reactie la literatura, o atitudine in fata vietii.

In sprijinul acestui argument prezint urmatoarea afirmatie a lui Adrian Marino:``In sens

traditional, <critica> a fost totdeauna recunoscuta ca formand o <parte> a literaturii.

Literatura este initial un termen genetic pentru totalitatea studiilor literare de orice categorie.

In 1600 critica este clasata si recunoscuta ca parte a literaturii. Criticul face si el parte din

literatura. Critica este o forma a literaturii ce are ca <subiect> literatura. Este literatura

literaturii.``

Deci opera critica se poate transforma in literatura prin faptul ca ea grupeaza idei,

reflexii, teze si ipoteze despre literatura. Astfel, a face critica inseamna a face literatura pe

baza literaturii :``Nu poti vorbi despre ceea ce face literatura decat facand

literatura.``(T.Todorov)

Lectura, necesara atat literaturii cat si criticii, care o deschide spontana nu numai spre

opera, dar si spre orizontul critic. Lectura literara si cea critica solicita deschideri spre infinit  ;

raportarile sunt multiple, dar sunt impuse atat lectorului de literatura, cat si celui de critica.

Cand este citit un text critic se face legatura logica cu cel literar si ambele vor dainui prin

ceea ce sugereaza. Critica rodeste prin sevele extrase din literatura; ea se fortifica pe baza

literaturii. Actul critic are nevoie de existenta literaturii pentru a-si consolida propria

existenta.

9

Pentru a sustine acest argument propun afirmatia lui Gheorghe Grigurcu, care se refera la

faptul ca ``Parcurgerea drumului carte opera este un moment de identificare, de regasire

proprie. Literatura reprezinta o mixtura de valori in devenire si de confuzii pe care unii critici

se straduiesc a le preciza, asumandu-si responsabilitatea unor opinii. Literatura se dezvolta

sub ochiul veghetor al criticii, care are nu numai obligatia sa vada, ci si de a sti sa vada.``

Autorul textelor critice este considerat un scriitor.

Criticul este cel care formuleaza judecati obiective ; demersul pe care il practica il obliga

deopotriva la subiectivitate : respectarea propriilor optiuni, convingeri, inclinatii. Criticul isi

poate presta vocatia doar bazandu-se pe ceea ce el critica ; la acestea adauga propriile sale

convingeri si idei, ajungand sa creeze opera critica. Si pentru ca actul critic necesita talent si

devotament din partea autorului, la fel ca si scrierile literare, criticul este considerat un

scriitor.

Gheorghe Grigurcu, sprijina acest argument, spunand :``Criticul este subordonat in

absolut operei asupra careia se exercita. Critica autentica nu poate face abstractie de asumarea

personala a obiectului. Criticul este acela care, anulandu-si propria sa viata, consimte sa vada

constiinta sa ocupata de o constiinta straina, numai constiinta operei. Criticul este si el un

scriitor.``

Prin urmare, vocatia este cea care il identifica pe critic cu scriitorul literar. La fel ca si

acesta, criticul traieste prin si pentru ceea ce scrie, se dedica in totalitate actului creatiei, i se

supune de buna voie, acceptand sa se sacrifice pentru acest ideal. Caci criticul isi face din

scrierea critica un ideal pentru care va lupta, chiar si cu riscul sau poate avantajul, de a evada

in realitatea cotidiana si de a se instala undeva intr-o lume transcedentala, in care sa-si poata

pune in valoare aptitudinile si sa-si etaleze talentul de creator.

Scriitorul si criticul ``si-au revarsat toate pretioasele daruri intr-o opera care, daca este

numai o transpunere, nu exclude intru nimic originalitatea, prezenta in gustul, in masura, in

perspectiva si nobila gratuitate a infaptuirii.``(P.Constantinescu)

Talentul criticului este dedus din capacitatea lui de creare a textului critic.

Criticului i se cer insusiri virtuale de creator. Actiunea sa este de ordinul recreatiei : a

face explicita emotia, a provoca perceptia. Talentul criticului consta in capacitatea lui de a ne

oferi noi perspective asupra unui text, diferite de a nostra, perspective prin care el insusi

transmite cititorilor propriul punct de vedere. El nu incerca sa ne impuna viziunea sa, ci,

comunicandu-ne-o prin intermediul textului critic, sa ne faca sa intelegem textul literar si sa

ne elaboram propriul mod de a vedea lucrurile.

10

In lucrarea sa, Alexandru Paleologu sustine acest argument considerand ca prin vocatie,

``Critica este un

scop in sine, ca toate celelalte genuri,implicand toate finalitatile cognitive, filozofice, etice si

ideologice pe care le asuma orice act de cultura. Critica are ca gen literar o mare cautare in

public, ea se citeste nu numai din ratiuni didactice sau informationale, ci se citeste ca

literatura din pura pasiune a comentariului si cu pretuirea talentului respectivului critic.``

Prin talent se intelege intreaga inzestrare a autorului pentru specifica sa indeletnicire

literara. Criticul fiind scriitor, iar opera sa – rodul unei vocatii, e clar ca indeletnicirea critica

este o arta. Talentul criticului se bazeaza pe imaginatia sa critica, capabila de a construi

viziuni coerente si revelatoare asupra unei opere sau a unei literaturi. Pe langa statutul de

simplu cititor, criticul e obligat sa inteleaga si sa aprecieze toate valorile reale.

``Critica moderna este ea singura un gen literar, o creatie de al doilea ordin si un vehicul

de cultura si de valorificare, fara prezenta caruia literatura ar fi insasi pagubita``.

(P.Constantinescu). Critica literara exista datorita faptului ca operele literare sunt foarte

generoase din punctul de vedere al interpretarilor. Critica literara se exercita asupra intregii

literaturi ; ei este necesara priceperea autorului de a recrea un text, oferind noi aspecte,

nuantand ideile in maniera originala.

Datorita faptului ca ea recreaza, se bazeaza pe literatura si pe talentul celui care o

elaboreaza, critica este considerata un gen literar. Acest gen literar este subordonat literaturii,

dar in acelasi timp, si superior ei, deoarece dezvolta gandirea critica a lectorului si ofera piste

de interpretare.

Critica literara are ca obiect evaluarea creatiei literare urmand relatia dintre opre

literara si contextul cultural in care s-a creat aceasta, precum si gradul de derare a limbajului

la mesajul literar. S-a constituit ca disciplina la inceputul secolului 19 prin contributia lui

Rene Chateanbreauk.

Cronica lui Ureche nu s-a pastrat in original ci copiile lui. In absenta multor

documente, Neculce adauga cronicii sale culegerea „O sama de cuvinte” O critica literara nu

putea aparea inaintea unui corp literar dar la noi literatura originala a aparut tarziu si a

avansat lent. In momentul daciei literare, Kogalniceanu, format la scoala germanica si

Alecsandri format la scoala franceza manifesta o atitudine si o preocupare critica specializata;

Kogalniceanu redacteaza capitolul Introductie la dacia literara, care avea valoarea unui

program de dezvoltare a literaturii noastre culte. Constiinta critica s-a manifestat si in

preocuparile scriitorilor de la dacia literara. Alecsandri si-a dat seama ca numeroase specii

literare cu aduienta la public nu existau in limba romana. A creeat el specii literare noi printre

11

care: Poemul eroic(Dan capitan de plai), Oda, Imnul, Povestiri(Balta alba), Roman erotic

(Dridri), Drama istorica (Despot Voda), Drama sociala (Piatra din casa), a incercat tragedie in

Ovidiu si fantana Blanduziei. Doar Eminescu va crea mai multe specii literare decat

Alecsandri. Spiritul critic se manifesta in valorificarea si evaluarea creatiei literare. Incepe in

romania culegerea folclorului. Alecsandri scrie culegerea de poezii poporale in care include si

varianta mioritei. Tot el subliniaza valoare legendelor si basmelor. O literatura culta s-a

constituit cu greu, iar neavand interpretari critice, s-a simtit cand productia literara era

amenintata de mediocritate si subcultura.

Interventia lui Titu Maiorescu, care privea selectia estetica a valorilor ca pe un act

salvator pentru literatura nationala. Daca inaintea lui Radulescu indemna la producerea de

creatii literare, Maiorescu vine cu critici selective. Titu Maiorescu inaugurand „o cercetare

critica a poeziei de la 1867”, critica romaneasca dobandeste critica de sine. Orientarea

spiritului critic spre credinta estetica a artei sa facut intr-un context care a imprimat intregii

critici literare romanesti un caracter polemic. Polemica Maiorescu-Gherla, Lovinescu-

Braileanu, Calinescu-Mihail Ralea. Critica s-a diversificat adoptand mai multe perspective.

Maiorescu elaboreaza un set de criterii si principii estetice fundamentale pe baza carora

respinge autoritatea creatiei mediocre si submediocre. Maiorescu era in primul rand filosof si

a urmat orientarea filosofica si estetica a lui Hegel. Conceptia estetica a lui Maiorescu este

influentata si de gandirea estetica a lui Karl Vischer. El sublinia rolul frazei estetice in

exprimarea ideilor sensibile. Principiul autonomiei esteticului, afirmat si in zilele noastre

conduce la o disproportie intre conditia materiala si conditia ideala a artei. Pentru Maiorescu,

conditia materiala a poeziei se cuprinde in universul imagistic al operelor. Adevarata critica

estetica e posibila doar prin sinteza celor 2 conditii a literaturii. Maiorescu e considerat un

critic de directie. El il apreciaza in mod deosebit pe Alecsandri, care avea o opera aproape

incheiata, dar in imediata lui apropiere il situeaza pe Eminescu. In conceptia lui Maiorescu,

critica literara trebuie sa realizeze: promovarea talentelor si respingerea nontalentelor;

instruirea publicului cititor; descurajarea celor fara chemare pentru literatura. Ulterior

Maiorescu abandoneaza modelul hegelian, sub influenta filosofiei lui Shopenhauer. I s-a

atribuit lui Maiorescu conceptul de arta pentru arta. Formula pe care a lansat-o el si Junimea a

fost Formele fara forme. In afara de studiile literare, el s-a preocupat de cultura romaneasca,

de limba romana, de dezvoltarea stiintei si invatamantului. Maiorescu stie sa descurajeze si sa

inlature orice incercare de poezie subestetica. La Caragiale, Maiorescu are rezerve fata de

limbajul si obiectivele satirei. Judecarile lui Maiorescu sunt exigente si reduc nonvalorile la

tacere. Creatia literara autentica nu are nevoie de directionare critica, de dirijare, aceasta ar

12

putea afecta libertatea de expresie a creatorilor. De la Maiorescu incoace s-au incercat

directionari ideologice in literatura. Maiorescu apreciaza cultura creatorului de literatura, cu

deosebire la Eminescu care era la curent cu tot ce era important la cultura europeana. Pe

parcursul activitatii sale, Maiorescu trece de la primatul principiilor teoretice la cel al

caracterului individual si particular al operei de arta. In prima parte, merge de la teorie la

evaluarea operei, iar in a doua de la opera spre relevarea valorilor teoretice. Ultima parte e

drumul firesc al criticii literare.

Constantin Gherea era un socialist revolutionar, adept al marxismului. Conceptia

critica a lui Gherea se concretizeaza in cateva articole scrise in perioada de la Iasi.

Personalitatea si morala inalta asupra criticii, pentru Gherea, nu inseamna doar talent. El este

atent si la mesajul artei pe care nu-l lasa la latitudinea totala a autorului. Acorda atentie

genezei operei de arta si sustine ca arta trebuie sa aiba o tendinta sociala, morala, politica,

cetateneasca in general. In articolul Asupra criticii, polemizeaza cu Maiorescu critica

judecatoreasca pe care o considera deja depasita si crede ca e necesara o critica explicativa.

Importanta deosebita in conceptia lui Gherea e determinismul. Ca revolutionar, s-a manifestat

polemic, valoarea criticii lui consta in analiza operelor si a autorilor. El face studii

monografice despre Caragiale, Eminescu, Cosbuc, incearca sa explice pesimismul

eminescian. Studiile lui Gherea sunt primele modele de analiza critica. In articolul

Deceptivismul in literatura romana (1887) sesizeaza tradarea idealurilor de la 1848. Are o

preferinta pentru aspectele materialiste, manifesta anumite deschideri spre simbolism. Din

intreaga activitate critica a lui Gherea apare o orientare sociologica in critica noastra literara.

Posteritatea n-a respins integral ideile lui Gherea si nu a accentuat opozitia intre pozitia

acestuia si a lui Maiorescu.

In critica romana se afirma Mihail Dragomirescu. E adept al criticii stiintifice si

elaboreaza o teorie a capodoperei. Capodopera e pentru el o opera absoluta, un model spre

care tind realizarile individuale si particulare. El considera o greseala inaltarea nemeritata a

unor poeti pentru ca sunt nationalisti, dar o mai mare greseala injosirea unor scriitori pentru

ca sunt nationalisti. Artistul are o dubla personalitate. Ideea aceasta prefigureaza psihanaliza

si existenta unui eu si a unui sine. Sigmund Freud intemeietorul psihanalizei: personalitatea

artistului este o generalitate creatoare. Critica asociaza sensibilitatea cu argumentarea

stiintifica. Teoria lui Dragomirescu reapare azi modificata prin conceptul de paradigma. In

polemica cu Dragomirescu se situeaza Iorga. Iorga este adeptul dimensiunilor etice si etnice

ale artei si ale literaturii. El este criticul care a sustinut miscarea simbolista in literatura

romana. Nu s-a remarcat prin analize critice cuprinzatoare, ci prin sustinerea estetica a

13

simbolismului. Critica literara romaneasca realizeaza o reala performanta prin a doua

generatie de mari critici situati si acestia polemic.

Ibraileanu e un adept al critcii completem, adica a investigatiei operei literare din

mai multe perspective simultane, atat perspectiva estetica cat si psihologica si sociala. Este

autorul unui roman de analiza remarcabil „Adela”. Ibraileanu a mai scris o lucrare valoroasa

„spiritul critic in cultura romaneasca”, ignorata o vreme dar care revine in actualitate prin

conceptul de geografie culturala sau cultura regionala. Aici el face diferenta dintre tipul de

creator din cele trei provincii romanesti: Muntenii – inovatori, Ardelenii – spirite practice,

Moldovenii – spirite contemplative si de consacrare. Pentru el exista Epoca Covachi, Epoca

Alecsandri, Epoca Eminescu si Epoca Sadoveanu. Si Ibraileanu datoreaza mult lui Sadoveanu

si invers. Ibraileanu are studii pertinente despre Creanga. Un concept important al lui este un

concept al scriitorului. Afirma ca trebuie definita conceptia unui scriitor si modul in care

aceasta transfigureaza lumea virtuala in creatia lui. Este adeptul criticii biografice a lui Saint

Beuve si a criticii deterministe a lui Hyppolit Taine. Conceptia scriitorului se deduce din

cunoasterea biografiei lui, dar numai anumite evenimente biografice motiveaza creatia

literara. Catre sfarsitul vietii, e atras de heraldica si hermeneutica si a cochetat cu masoneria.

Eugen Lovinescu este cel mai mare critic al literaturii romane. S-a nascut in 1881 la

Falticeni. A facut liceul la Iasi, a studiat litere si filosofie la Bucuresti, a debutat in 1904 o

data cu sadoveanu. A colaborat la reviste importante, a infiintat Cenaclul si revista

Zburatorul. Foiletoanele critice. Porneste de la criticile mici si ajunge la sinteze de literatura

si cultura romana. E autorul istoriei si literaturii contemporane si istoriei si civilizatiei romane

moderne – 6 volume. A scris monografii: Grigore Alexandrescu – viata si opera lui (1910),

Costache Negruzzi – viata si opera lui (1913). E un adept al lui Maiorescu si i-a dedicat 2

lucrari: Tudor Maiorescu si contemporanii sai (1943) – doua volume; Tudor Maiorescu si

posteritatea lui critica. Opera critica a lui Lovinescu pune in evidenta concepte

cuprinzatoare, concepte de sincronism. Lovinescu e adeptul imitatiei modelelor avansate ale

institutiilor occidentale. El afirma ca obligatiile fata de viitor depasesc pe cele fata de trecut.

Lovinescu a militat pentru mutatia valorilor estetice, urmarind citadinizarea literaturii,

intelectualizarea personajelor, psihologizarea acestora, cu deosebire urmeaza modelul de

civilizatie si cultura franceza. Accepta si traditionalismul, daca acesta evolueaza pe amprenta

lui dinamica. Promoveaza autori noi: Ion Pilat, Toparceanu, Minulescu, Blaga. Promoveaza

prozatori noi: Sadoveanu, Rebreanu, Garleanu. Apreciaza in mod deosebit romanul Ion, al lui

Rebreanu.

14

George calinescu a trait intre anii 1899 – 1965. S-a nascut la bucuresti si a urmat

liceul gheorghe lazar. A absolvit facultatea de litere si filozofie si i-a avut profesori pe: Iorga,

Parvan, C-tin Negulescu, Lovinescu, etc. A debutat in 1919 la revista Sburatorul. A scris

versuri in volumul intitulat Lauda Lucrurilor. In 1921 publica versuri si foiletoane critice in

revista Roma, condusa de Ramiro Ortis. Lui Ortis ii datoreaza tehnica documentatiei si

priceperea de a defini contextul istoric al autorilor si operelor. In 1923 isi ia licenta in

italiana, secundar franceza si romana. Este pt scurt timp profesor la bucuresti si timisoara, iar

in 1924 – 1936 obtine o bursa in Italia la scoala romaneasca condusa de Vasile Brumaru

(istoric). De la el a deprins tehnici de argumentare, de cercetare a arhivelor si de selectie si

clasificare a informatiei. In 1926 colaboreaza la revista Univers Literara si Zburatorul. Intre

1926-1927 conduce seria a III-a a revistei Zburatorul impreuna cu Lovinescu, P.

Constantinescu, etc. Colaboreaza la mai multe reviste literare inclusiv Gandirea, cu studii

despre Lovinescu, H.P. Bengescu. Intre 1930 – 1940 incepe seria operelor importante ale

autorului. In 1923 scrie cartea Viata lui M. Eminescu, importanta prin documentarea exacta si

completa. In 1933 scrie Cartea Nuntii, ca un fel de exercitiu literar. Intre 1934-1936 scrie

Opera lui Eminescu – lucrare in 4 volume – fundamentala pentru intelegerea creatiei lui

Eminescu. In 1938 scrie Enigma otiliei, Viata lui I. Creanga – o sarcina mai dificila deoarece

a trebuit sa reconstituiasca prin cercetari indirecte. In 1939 editeaza revista Jurnalul literar si

publica lucrarea Principii de Estetica. In 1941 isi publica lucrarea fundamentala „Istoria

literaturii romane de la origini pana in prezent”. In 1943 scrie si publica o piesa de teatru

intitulata Sun sau Calea netulburata, si subintitulata Mit mongol. In 1946 scrie o lucrare de

teorie literara, intitulata „Imperiu asupra literaturii spaniole”. Calinescu a devenit un literat

deplin. Avea exercitiul creatiei in versuri, proza si dramaturgie, avea o pregatire de

teoretician, o activitate de critic. Si-a depasit contemporanii. Desi ramane in opera

monumentala, istoria literaturii lui Calinescu are si ea anumite incompletitudini si

subiectivisme. Si criticii dinainte aveau astfel de preocupari. Ibraileanu dovedeste preocupari

teoretice. Si calinescu avea preocupari ce treceau dincolo de domeniul literaturii. Il pasiona

arhitectura, muzica si teatrul. Din 1945, devine profesor la universitatea din Bucuresti. In

1947 reia revista Jurnalul Literar si intra in Academia Romana. O vreme se ocupa de

literatura si publica romanele Bietul ioanide (1953), Scrinul Negru (1960), Lauda lucrurilor

(1963). Activitatea critica o continua in Cronica optimistului (1964) si in volumul Cronica

mizantropului, publicat postum. Moare la 12 martie 1965 lasand numeroase lucrari care sunt

prelucrate dupa aceea: Estetica basmului, Monografia lui V. Alecsandri, Scriitori straini, etc.

15

A scris volumul de eseuri Ulysses si o carte Universul poeziei. Tot in manuscris a ramas

lucrarea Galceava inteleptului cu lumea.

Critica lui calinescu este o critica artistica. Era de formatie renascentista –

modelul lui Pico de la Mirandola ce acopera domenii multiple. Calinescu cere criticului o

filozofie bine cunoscuta. Aprecia oamenii de cultura daca aveau si o pregatire filozofica. In

articolul Thenica criticii si istoriei literare, Calinescu precizeaza „un critic fara cultura

filozofica e un orb”. Calinescu considera ca istoria este o stiinta inefabila si o sinteza apica.

Apeleaza la expresia narativa. Nevoia de accentuare a naratiunii o pun toti oamenii de stiinta.

Calinescu cere de la un critic intuitie sigura talentului si autoritate in domeniu. El il descopera

pe Arghezi, a intuit talentul lui Ion Barbu si valoarea poeziei lui Bacovia. Calinescu isi

intituleaza capitolele din Istoria Literaturii cu libertati expresive, metaforice, simbolice,

integrabile in istorie. Partile mari ale literaturii vorbesc despre Descoperirea Occidentului,

romantici macabrici si exotici, poetul national, etc. Unele titluri de capitole exprima o

orientare istorica. Calinescu vorbeste despre Epoca lui Cuza, a lui Alecsandri, Marii

prozatori (1880); alte capitole contin nume de publicatii: Junimea, Literatorii. A avut si

nume ciudate – Tuberculosii – scriitorii ce se prefaceau bolnavi sau chiar erau. Discursul

critic al lui Calinescu este plin de incursiuni in biografiile scriitorilor. Modelul urmat este cel

al istoricului italian francesco de Santis, a criticului francez Saint Beuv si metoda lui Gustav

Lanson. Calinescu s-a evaluat critic pe sine. Isi analizeaza propria poezie, ii dezvaluie

modelele. Lucrarile lui sunt privite favorabil de Ibraileanu, Cioculescu, etc. Despre activitatea

de critic a vorbit Lovinescu, spunand ca G. Calinescu avea toate calitatile necesare. Efectiv,

despre Istoria Literaturii Romane, Eugen Lovinescu spune ca meritele cartii ii compenseaza

lipsurile. Despre activitatea critica a vorbit s-au exprimat aproape toti criticii importanti de

dupa razboi: V. Strainu – il considera un hommo novus (om nou). El spune ca Calinescu este

un fel de gingis han, pentru ca doreste sa cucereasca toata cultura occidentului. Adrian

marinov retine principiul lui Calinescu ca literatura romana trebuie sa vina din literatura

straina. Enigma Otiliei este un roman balzacian. Calinescu are merite de prozator, romancier

prin Scrinul Negru si Bietul Ioanide. Nu cedeaza presiunilor ideologice si limitelor

metodologice realismului socialist.

Contributia lui T. Vianu la dezvoltarea criticii literare romanesti consta in critica

stilistica. Este adeptul criticilor germane. Afirma ca un critic literar trebuia neapart sa fie

dotat cu filozofie si ca intrebuintarea activitatii estetice isi gaseste temeiul in conceptia

filozofica. Conceptia apare in lucrarea Arta prozatorilor romani. T.V. Sustine ca procedeele

de compozitie si de stil sunt determinate de motive si atitudini, nu dupa compozitii si stil.

16

Considera ca trebuie schimbata orientarea in evaluarea operelor literare si ca trebuie apreciata

contributia autorilor la innoirea sau modernizarea compozitiei si stilului. Trebuie apreciata

formula estetica si nu noutatea subiectului. Analiza limbajului operei literare si identificarea

valorii in sporuri de inventivitate lingvistica. El observa ca istoria nu retine din trecutul pe

care doreste sa-l restabileasca. Aceasta idee a fost prelucrata de Eugen Simion, care spune ca

orice intamplare, daca nu e bine povestita, nu intra in memoria comunitatii. Dupa Tudor

vianu, individualitatea unui scriitor este data de „insistenta in recursul la serviciile unui tip

general de expresie”. El considera ca critica este stiinta care realizeaza „captarea intelectuala

a fenomenelor literare, descrierea, incadrarea, caracterizarea acestuia”. Sporul de

inteligibilitate este adus de actul critic. El a observat ca de la inceput proza a avut un caracter

retoric, incepand cu jurnalele de calatorie. El distinge in literatura romana doua orientari: 1.

lirismul liric si artistic; 2. orientarea intelectuala si estetica. 1 – in lirism s-au acumulat noi

procedee de compozitie, de dezvoltare a lumii interioare a omului, de arta a peisajului; 2 – in

orientarea esteticii se constata innoirea vocabularului, diversificarea structurilor sintactice, a

imaginilor sintactice, care imprima discursului caracter scriptic, nu oral. In studiul „Dubla

intentie a limbajului si problema stilului”. Vianu face o distinctie intre limbajul reflexiv si cel

tranzitiv. Aceste tipuri de limbaj evolueaza intr-un raport invers proportional. Cu cat creste

valoarea tranzitiva, cu atat scade cea reflexiva. De aceea, literatura este obscura, ambigua,

realizata ca un limbaj care nu se lasa usor descifrat. In functie de acest raport, Vianu defineste

si stilul ca ansamblul notatiilor pe care un scriitor le adauga expresiilor sale tranzitive. Stilul

este expresia unei individualitati, este intrebuintarea individuala a limbii. Stilul este omul

insusi. Este amprenta individuala in actul comunicarii. Individualitatea unui autor este un

produs al mai multor interferente. Vianu ar spune ca sunt doua tipuri de autori: cei care

inoveaza in poetica si cei care inoveaza in retorica. Arta prozatorilor romani – lucrare

importanta a lui T.V. Urmareste evolutia prozei de la inceputuri pana in zilele lui si identifica

categorii de prozatori: Retoricii - Radulescu, Balcescu, Alecu Russo; Inceputurile realismului

– N. Filimon, Ion Ghica, C. Negruzzi; Calatori romantici – Alecsandri, bolintineanu;

prozatorii junimii – Eminescu ramane romantic, Creanga proza se elibereaza de excesele

romantice, Slavici se detaseaza de retorica, caragiale e detasat ironic de realitatea prezentata;

Scriitori savanti – Hasdeu, Odobescu, Iorga; Realismul artistic si liric - Delavrancea,

Sadoveanu; Intelectuali si esteti – Macedonski, Arghezi; Ironisti si umoristi – Toparceanu;

portretisti si eseisti; Ctitorii romanului romanesc – H.P. Bengescu; Fantezisti si fantazisti –

Ionel Teodoreanu; Romancierii propriu – zisi: Rebreanu, C. Petrescu.

17

T.Vianu. Se intreaba cum se pot stabili particularitatile stiintifice ale unui autor. V are meritul

de a fi analizat arta autorilor prozatori. Critica literara romaneasca a luat un avant

considerabil in perioada interbelica. Au aparut noi perspective critice, cele mai substantiale

contributii le-au adus filozofia existentialista si psihanaliza. In prezent se constata chiar un

anumit exces psihanalitic. S-a ajuns la acceptarea unui proces de scindare a unitatii fiintei.

Literatura actuala este mult mai putin supusa evaluarii critice, inca nu s-a realizat autoritatea

unei noi generatii de critici. Pe de alta parte, individualismul are manifestari de o diversitate

greu controlabila, dificil de tradus intr-un limbaj intelectiv. In proza contemporana structurile

pertinente si rezistente sunt semantice, nu semiotice - structuri deschise la semnificatii noi.

2.1 Forme ale criticii

Principalele forme ale criticii sunt recenzia, articolul,cronica, studiul, eseul,

monografia critică, comentariul etc. Principalii reprezentanţi ai criticii literare româneşti sunt:

T. Maior, C. Dobrogeanu-Gherea, N. Iorga, G. Ibrăileanu, O Densus, M. Dragomir, D. Carac,

P. Zarifopol, E. Lovin, P. Constantin, T. Vianu, Perpess, de. Ralea, S. Ciocul, Vl. Streiu, G.

Călinescu.

Modalităţile criticii presupun câteva condiţii esenţiale:

a) disponibilitatea operei literare, caracterul ei în permanenţă „deschis”

b) pluralitatea perspectivelor posibile asupra operei

c) comunicabilitatea impresiilor şi instituţiilor conceptuale ale criticii.

Critica literară şi-a obţinut relevanţa metodologică prin exercitarea mai multor

funcţii:

a) funcţia teoretică (observaţiile şi analizele critice devin criterii de apreciere a fenomenului

literar)

b) funcţia practică (critica constituie un ferment al creaţiei literare, un ghid în practica

scrisului, conferă modele indirecte);

c) funcţia socială (contribuie la formarea gustului şi a opiniei publice).

Formele criticii literare sunt strâns legate de capacitatea acestei discipline de a

putea investiga în mod corect şi adecvat universul imaginar şi formal al operei literare.

Aceste forme sunt:

a) articolul (lat.articulus – articulaţie) este o formă a disertaţiei ce constă în tratarea unei teme

literare. Articolul este un tot unitar şi distinct, ce implică o cunoaştere aprofundată a materiei

tratate, claritate în expunerea ideilor, stringenţa logică a argumentelor, sinceritatea opiniilor,

18

evitarea excesului de date etc. Unele articole însumează calităţi proprii tehnicii şi măiestriei

literare (aşa sunt, de pildă, articolele lui I.L. Caragiale, T. Arghezi, N.D. Cocea, Geo Bogza).

b) cronica literară este o formă a disertaţiei, denumită aşa datorită apariţiei sale periodice

(zilnic, săptămânal, lunar) în paginile revistelor. Cronica literară constă în relatarea şi

comentarea celor mai recente apariţii editoriale. Cronica literară realizează o privire globală a

operelor în discuţie, procedând şi la o sumară analiză, concluzia cronicii alcătuindu-se dintr-o

judecată axiologică. Această specie a fost cultivată în literature română de Pompiliu

Cosntantinescu, George Călinescu, Vladimir Streinu, Nicolae Manolescu ş.a..

c) recenzia reprezintă o analiză, o dare de seamă critic asupra unei cărţi literare sau ştiinţifice.

Într-o recenzie criticii aplică propriile priviri estimative la mişcarea şi evoluţia literaturii

contemporane. Concisă, fără a avea întinderea unui studiu, recenzia are ca scop informarea

cititorilor asupra lucrării respective, scoţându-se în evidenţă meritele sau scăderile acesteia.

Recenzia implică, din partea recenzentului pregătire profesională, documentare, acuitate

critică şi obiectivitate. Oglindind structura şi stilul unei opere literare, recenzia este cea mai

obiectivă formă a criticii literare.

d) eseul – e o formă de notaţie a unor observaţii personale, cu caracter reflexiv, în care se

aduc, cu o deplină libertate de mişcare spirituală, sugestii de cunoaştere pe teme diverse.

Eseul se relevă ca un exerciţiu critic nesistematic prin excelenţă. Eseul se află la interferenţa

filosofiei cu literatura. Montaigne l-a definit ca un jurnal de moralist. În accepţiunea sa cea

mai proprie, eseul se caracterizează printr-un demers digresiv şi ţinută paradoxală. Eseul

literar are o formă eminamente deschisă, fiind socotit o operă de personalitate. Trăsăturile

eseului sunt: subiectivitatea, ineditul şi originalitatea punctului de vedere, înlăturarea

documentării şi erudiţiei. În literatura română cele mai cunoscute volume de eseuri sunt

Pseudokinegetikos de Odobescu, Scrieri din trecut de M. Ralea, Ulyse de G. Călinescu,

Eseuri, de N. Tertulien. În literatura universală s-au remarcat Montaigne, cu Eseuri-le sale,

Montesquieu, cu Eseu asupra moravurilor etc.

e) monografia reprezintă un studiu de profunzime în care se tratează, amănunţit şi în

întregime sub toate aspectele, o problemă din domeniul artei sau literaturii. După conţinut

monografiile pot fi: literare (Viaţa lui Mihai Eminescu de G. Călinescu), istorice, sociologice

etc. Într-o monografie interesează atât cercetarea documentelor cât şi o interpretare completă

şi originală a lor.

Monografia este cea mai pretenţioasă formă critică, implicând din partea autorului

nu numai erudiţia dar şi o viziune critică, în măsură să valorifice toate aspectele vieţii unui

19

scriitor sau a operelor sale. Monografiile critice se referă fie la viaţa şi opera unui scriitor, la

un curent literar sau la destinul unui geniu. Un exemplu foarte elocvent este monografia lui E.

Lovinescu intitulată Titu Maiorescu şi contemporanii lui. Pe lângă rigoarea ştiinţifică,

monografiile trezesc interesul şi prin unele calităţi artistice precum prezenţa unor naraţiuni

organizate epic, inserţia unor portrete individualizate sau a unor caracterizări evocatoare.

3. Critici ai literaturii romane

3.1. Titu Maiorescu

In anul 1863 a luat fiinta la Iasi societatea culturala Junimea din initiativa unor

tineri intelectuali intorsi de la stidii din marile universitati europene:Iacob Negruzzi,Vasile

Pogor,Pertre Carp,Teodor Rosetti si Titu Maiorescu.

Acesta din urma a fost mentorul si conducatorul acestei grupari culturale si a avut

o importanta covarsitoare prin actvitatea si studiile publicate asupra dezvoltarii literaturii

moderne romanesti.

Activitatea lui culturala a fost mult mai complexa pe de o parte in calitate de

mentor si indrumator al soc.Junimea iar pe de alta parte ca autor al mai multor studii in

domenuiul lingvistic ,al istoriei si criticii literare.In doemniul criticii si istoriei literare este

autorul celebrelor critice si al unor pertinente comentarii si interpretari ale fenomenului

lit.rom.

A luat atitudine impotriva exagerarilor latinistilor si etimologistilor.Alt studiu este

despre neologisme in care recomanda folosirea cu masura a acestora.

Titi Maiorescu a realizat si un studiu,"O cercetare critica asupra poeziei rom. de la

1867 din necesitatea stabilirii unor principii estetice din perspectiva carora trebuiau

evaluate ,apreciate,creatiile lit. rom. care ari fi meritat sa fie incluse in acea antologie de

poezie romaneasca.Autorul realizeaza acest articol in 2 capitole si anume conditiunea

materiala a poeziei si cea ideala a poeziei.Aici se pun in discutie probleme referitoare la

forma si continutul operei lit. si in special al poeziei si contine unele idei ,conceptii de teorie

si critica literara care au fost dezbatute si de alte presonalitati din lit.universala.

In primul cap.,conditiunea mat.,T.Maiorescu, incluzand poezia in randul

celorlalte arte defineste menirea acesteia de-a exprima frumosul in forma sensibile.

Comparand lit. cu pictura , sculptura (care opereaza cu materiale concrete),

Maiorescu evidentiaza caracteristica esentiala a poeziei ca o arta ce opereaza cu un material

abstract,sensibil si acesta este cuvantul. Pentru a spori gradul de expresivitate al cuvintelor ,

20

criticul recomanda utilizarea in poezie a figurilor de stil; aceasta de altfel are rolul de a

emotiona, de a impresiona pe cititor si aceasta se poate realiza cu ajutorul imaginilor artistice.

Partea a-2-a:conditia ideala a poeziei.Este pusa in discutie problema continutului

stiind ca orice opera lit este alcatuita din continut si forma. Autorul evidentiaza ideea ca in

opera lit. sunt exprimate intodeauna numai sentimente si niciodata idei, pt. ca ideile ,

teoremele, conceptele apartin domeniului stiintific. Precizand ca stiintele se ocupa de idei,

adica de adevar, T.Maiorescu sublineaza ca lit., poezia trebuie sa exprime frumosul, iar ideile

numai atunci cand sunt manifestate in materie sensibila.

In studiul intitulat "In contradeviatiei de azi in cultura rom.",T.Maiorescu

comabate imitatia mecanica a formelor de cultura ,civilizatie occidentala din tarile civilizate

avansate considerand ca acestea nu raspund realitatilor rom. si ca ele devin niste forme fara

fond. Este expriamta aici asa-zisa teorie fara fond,care nu trebuie inteleasa ca o atitudine a

autorului de a respinge progresul si civilizatia in tara noastra deoarece el a vrut doar sa

atentioneze asupra imprumutului cu masura de astfel de forme de civilizatie. El afirma ca o

opera lit. nu poate fi niciodata imorala deoarece ea are menirea de a ilustra adevarul,

realitatea in imagini sensibile, deci de a crea o alta lume, alt univers. Câta vreme cititorul se

afla sub puterea emotiilor, sentimentellor iscate prin lectura respectiva, el uita de sine, griji,

egoism si inalta in acea sfera impresionanta a ideilor puse.

3.2. Eugen Lovinescu

Eugen Lovinescu sa nascut la treizeci octombrie 1881 in Falticeni si moare la

saisprezece iulie 1943 la Bucuresti . Critic , istoric literar , romancier .

Literatura din sec . xx poarta in buna parte spiritul sau . Pe sub ochii lui au trecut

numeroase generatii de scriitori , iar ierarhia de valori stabilita de el ramane , in cea mai mare

parte , valabila si astazi . Eliberind critica de sub tirania directiilor sociologice dindu-i un

limbaj diferintiat o gindire corecta . Eugen Lovinescu a creat putem spune , critica romana

moderna .

Fiu al profesorului Vasile T. Lovinescu pe numele sau adevarat Vasile Teodorescu

E.L. urmiaza cursurile gimnaziale la Falticeni si pe acelea al Liceului Internat din Iasi (1896-

1899).

In toamna anului 1899 se inscrie la universitatia din Iasi , dar o paraseste peste

citeva saptamini devenind student al sectiei de limba clasica de la universitatia din Bucuresti .

Audiaza cursurile lui T . Maiorescu si N . Iorga fara a diveni nici junimist nici semanatorist .

In 1903 isi ia licenta cu o lucrare despre sintaxa latina . Figureaza ca profesor la liceul din

21

Ploesti intre 1904 si 1906 . Se seremarca prin foiletoamle publicate in Epoca (intre 1904 si

1906) , strinse in cele doua volume ale Pasilor pe nisip (1906) . Eugen Lovinescu ia inca de

acum o atitudine antisemanatorista . Pliaca in Franta pentru a-si pregati doctoratul .

Il trece in 1909 cu lucrarea Jean – Jacques Weis et son oeuvre littiraire (tiparita

in acelas au cu o prefata de Emile Faguet ), iar ca lucrarea suplementara , Les voyageurs

fraucais en uuuuu au xlx-e siecle ( aparuta in 1909 cu o prefata de Gustave Foregires ) .

Colaboreaza la Convorbiri , Viata literara , Falanga , Flacara , Noua revista romana e.t.c.

Articolele publicate aici sint strinse in Critice (covol . 1909-1923) . Scrie in vremia razboiului

, articole politice in Flacara , Romanul , Nationalul , Lectura pentru toti , grupate apoi in

volume . Pagini de razboi (1918) si in cumpana vremii (1919) . Incepuse inca din 1915 , seria

revizuirilor . Tinarul maiorescian da semne de independenta . Editeaza magazinul ilustrat

Lectura pentru toti ( decembrie 1918 - ianuarie 1920) si in 1919 revista ce va defini o directie

in literatura interbelica , Sburatorul (1919-1922 ; serie noua 1926-1927) .

Eugen Lovinescu isi sistematizeaza foiletoamle din Sburatorul , ideile , si-si fixiaza o

doctrina pe care o numeste Modernism.

Cea dintii lucrare de sinteza si cea mai contraversata este Istria civilizatiei

romane moderne (3 vol. 1924-1926) , pusa de multi comentatori in legatura cu studiul lui G.

Ibrailianu Spiritul critic in cultura romaniasca si combatuta pentru „beletrismul” ei . Opera

este insa serioasa , cu idei noi fata de sociologia anterioara , bine scrisa si cu o capacitate de

speculatie ideologica remarcabila . Civilizatia romana moderna incepe , dupa el odata cu

patrunderia in Principatele Romane a ideilor „formelor” din apusul Europei , creind astfel

premisele pentru a revolutiona structura societatii (fondul) . Clasa sociala care a avut rolul de

agent al inoirii este burghezia iar liberalismul ar reprezinta , tot dupa E.L. ideologia

progresului in secolul al xlx-lea cind se pune bazele acestui proces amplu , ireversibil . Legea

simularii-stimularii actioneaza si in cimpul culturii .

Sincronizarea este un fenomen inevitabil si in Istoria literaturii romane

contemporane (vol. l, ll, lll, lv, v,1926-1929)

Sintatiziaza apoi intr-un singur volum (1937) , Eugen Lovinescu urmareste

consecintele acestei legi in literatura de dupa 1900 . Unele idei sint discutabile in sociologia

scriitorului . Patrunderea formelor (ideilor) revolutionare la inceputul sec. al xlx-lea nu este ,

de pilda , straina de existenta in cimpul social romanesc a unor forte receptive , stimulatoare.

O civilizatie moderna nu poate apara, apoi, din neant, ea presupune existenta

unei civilizatii anterioare si cum sa dovedit de catre alti cercetatori ai problemei , civilizatia

romana moderna s-a format nu prin negatia radicala a traditiei (cu precadere a celei taranesti)

22

ci prin integrarea ei in circuitul formelor valorilor noi .

Eugen Lovinescu se desparte, in problema civilizatiei romane, de junimisti,

semanatoristi, poporanisti, se desparte si de curentele ideologice mai noi (gindirism si alte

directii traditionaliste ), fiind, in acelasi timp inpotriva a ceea ce el numeste „curentele

extremiste”. Eugen Lovinescu nu respinge conceptul de specific natonal, respinge doar

limitarea acestui concept la viata morala si spirituala a taranimii, intrind la acest punct in

contradictie cu N.Iorga si G.Ibraileanu .

Eugen Lovinescu este apoi inpotriva transformarii specificului national intr-un

unic criteriu de apreciere a operei literare. Esential desi nu unic , este dupa el criteriul estetic .

Insa absolutizarea , autonomizarea esteticului ar fi dupa Eugen Lovinescu o eroare .

Disocierile , portretele din „Eritice” si „Istoria literaturii romane contemporane” sint reluate

si inbogatite in Memorii (3 vol. 1930, 1932, 1937) si Aqua Forte (1941) , opera unui

extraordinar moralist . Eugen Lovinescu publica acum si volumele de proza cele mai bune

(Bizu – 1932 ; Firu-n patru – 1934 ; Diana – 1936 ; Acord final in Revista Fundatiilor regale

– 1938) , scrieri de un lirism discret , reluind vechile teme ale epocii moldovenesti , dar cu

alta tehnica (mai obiectiva) si o viziune intelectuala mai profunda .

Preocuparea pentru literatura de fictiune era mai veche (drama Depeste prag

1906 ; urmata de nuvele , scenete , fantezii , romane reluate sub titluri diferite: Aripa mortii ;

Comedia dragostei ; Viata dubla etc. ) In cele doua romane despre Eminescu ( Mite 1934 ;

Balanca 1935) , E.L. adopta o metoda de analiza insigura intre document si fictiune , desi

cartile au imaginatie si acea demnitate stilistica proprie autorului .

Dupa 1937 , Lovinescu se intoarce la istoria literara. O monografie in doua

volume , T.Maiorescu (1940) este urmata de alte scrieri pe teme junemiste : T. Maiorescu si

posteritatea lui critica (1943) , T. Maiorescu si contemporanii lui ( I,II, 1943 , 1944), Petru

Carp (1941) si Antologia ideologiei junimiste (1942) , opere de prima marime in istoriografia

noastra literara . Eugen Lovinescu da cea dintii biografie spirituala a lui T.Maiorescu si face

indirect un portret mai general al criticului roman in lupta cu prejudecatile si vointa mediului

intelectual .

Critica lui E.L. cunoaste mai multe faze. Cea dintii, impresionistica,

inbratiseaza ideia criticii creatoare si militeaza pentru autonomie esteticului. Formal ea

adopta unele procedee al literaturii de fictiune (scenete, discriptii bogate pagini lirice,

dialogul fantezist ) , luindu-si toate libertatile fata de obiectul ei (opera propiu-zisa ).

Critica este un excurs in jurul cartii si principal ea sta pe picior de egalitate cu

poezia si proza. Eugen Lovinescuu este mai circumspect , din libertatile critice el

23

indeparteaza ideea de gratuitate si arbitrar - Spiritual lui T. Maiorescu este bine asimilat , in

spatele foiletoanelor din „Pasi pe nisip” si primele volume din „Critice” sau citeva principii .

De la impresionizm, E.L. trece dupa l razboi mondial la modernizm , dupa ce isi definise

metoda critica printr-un concept de tranzitie critica estetica .

Modernismul este un concept complex , cu deschideri spre ideologie si estetica ,

punct de referinta in viata literaturii noastre. Cind opera vine din alte directii , Ion de pilda ,

E.L. cauta semnele obiectivitatii si ale adincimii in observatia sociala si aflindu-le pretueste

opera cum se cuvine . Erorile, fatale intr-o activitate atit de intensa nu apartin atit gustului

critic , cit limitelor ideologici literare. Pe M. Sadovianu , pe care il considera un spirit

nesincronic, inchis intr-o formula traditionara. Comediile , momentele lui I.L.Caragiale le

consitera ca intrind sub incidenta legii mutatiei estetice.

3.2.1.Cenaclul Sburatorul

 Teoria imitaţiei era preluată după francezul Gabriel Tarde, psiholog şi sociolog.

Analizând faptele politice şi culturale ale civilizaţiei româneşti, Lovinescu consideră că

modernizarea a început după pătrunderea în ţările române, la începutul secolulul al XIX-lea, a

ideilor inovatoare din Europa. Societatea românească a întors spatele inerţiei orientale şi,

preluând formele occidentale, a creat premisele dezvoltării unui fond modern. Fenomenul

formelor fără fond, de care vorbise Titu Maiorescu, este acceptat de E.Lovinescu, dar criticul

“Sburătorului” îl socoteşte inevitabil şi creator: formele pot să-şi creeaze uneori fondul,

susţine el, spre deosebire de Maiorescu. România modernă ar fi rezultatul acestui proces şi el

s-a realizat în ciuda opoziţiei forţelor conservatoare.

Lovinescu propune eliminarea rapidă a decalajelor culturale şi modernizarea

literaturii române, deci sincronizarea cu spiritul veacului. Principiul sincronismului în

litaratură înseamnă în mod practic acceptarea schimbului de valori, a elementelor care

conferă noutate şi modernitate fenomenului literar. Nu e vorba de o imitaţie servilă, de un

împrumut fără discernământ, ci de o integrare a literaturii într-o formulă estetică viabilă, în

pas cu evoluţia artei europene. Prin modernizare, Lovinescu înţelege, în fond, depăşirea unui

spirit “provincial”, deci nu opoziţie faţă de tradiţie, de specificul naţional. Polemica lui cu

tradiţionalismul nu conduce la combaterea factorului etnic în creaţia de cultură.

În consecinţă, pentru sincronizarea literaturii cu “spiritul veacului” sunt necesare,

după părerea lui Lovinescu, câteva mutaţii esenţiale în plan tematic şi estetic. Aceste mutaţii

constau în : trecerea de la o literatură cu tematică preponderent rurală la o literatură de

inspiraţie urbană; cultivarea prozei obiective; evoluţia poeziei de la epic la liric;

24

intelectualizarea prozei şi poeziei; dezvoltarea romanului analitic. În activitatea concretă de

critic literar, Lovinescu nu a rămas prizonierul propriilor teze, apreciind cu generozitate opere

care nu răspundeau pe de-a-ntregul ideilor sale în legătură cu modernizarea literaturii.

Exemplul cel mai cunoscut este preţuirea acordată romanului “Ion”, de Liviu Rebreanu,

neacceptat de ideologii literaturii “ţărăneşti” – Iorga şi Ibrăileanu. Aceeaşi atitudine manifestă

şi faţă de unii scriitori sau opere aparţinând tendinţei tradiţionaliste de la “Gândirea”. A privit

cu îngăduinţă şi, uneori, cu reticenţă producţiile avangardismului, pe care îl considera un

“modernism dirijat”.

Perioada interbelica cuprinde anii 1918-1944. Aceasta perioada se caracterizeaza

pe plan european prin înfrângerea Germaniei în timpul primului razboi mondial, prabusirea

imperiului Austro-Ungar si revolutia din Rusia. Pe plan national se realizeaza unitatea

nationala si integrarea în ritmul european de modernizare. În literatura tendintelor umaniste

democratice care domina în epoca li se opune forme de ideologie rasiste. Fasciste,

reactionare. De aceea viata literatura cunoaste conflicte si polemici violente. În acest contest

se impun personalitati ca Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mateiu

Caragiale, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, ion Barbu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.

      Dupa primul razboi mondial ziare cu pagina literara si reviste literare sporesc la

numar. Asa avem "Viata româneasca". Apare la 6 martie 1906 la Iasi sub conducerea lui

Constantin Stere, si Paul Bujor, director stiintific devine profesorul dr. Ion Cantacuzino, iar

proprietarii revistei sunt Constantin Stere, Ion Botez, Garabet Ibraileanu. Din 1915 directorul

unic al revistei ramâne Garabet Ibraileanu. În timpul primului razboi mondial revista îsi

înceteaza aparitia pâna în 1920 când reapare sub conducerea lui Ibraileanu. Din 1930 revista

se muta la Bucuresti, conducerea fiind preluata de Mihail Relea si George Calinescu. Din

1948 va apare seria care continua si astazi. În "Viata româneasca" accentul se pune pe

- autenticitate si specificul national înteles ca dimensiune sociala, important fiind poporul

si.rasa

  - europenizarea ca asimilare a spiritului national

  -  repudierea decadentismului si simpatia pentru taranime.

      În jurul acestei reviste se dezvolta curentul literal cunoscut sub numele poporanism.

Dintre scriitori de la "Viata româneasca" amintim pe Spiridan Popescu, Calistrat Hogas, Jean

Bart, Patascanu, Mironescu, Sadoveanu, Topîrceanu, Ionel Teodoreanu si altii.

      În perioada interbelica disputele literare duc în jurul modernismului si al

traditionalismului.

      Modernismul denumeste tendinta inovatoare într-o anumita etapa a unei literaturi.

25

Modernismul apare în literatura secolului al XX.-lea opunându-se traditionalismului

proclamând noi principii creatiei. Tendinta modernista sustine:

   -europenizarea (sincronizarea) literaturii nationale cu literatura Europei;

   -promovarea.scriitorilor.tineri;

   -teoria.imitatiei;

   -eliminarea.decalajului.în.cultura;

   -trecerea de la o literatura cu tematica rurala la una de inspiratie urbana;

   -cultivarea.prozei.obiective;

   -evolutia poeziei de la epic la liric si a prozei de la liric la epic.

      În literatura româna Eugen Lavinescu teoretizeaza asupra modernismului în revista

"Sburatorul" si în cenaclul cu acelasi titlu. Revista "Sburatorul" apare la Bucuresti între anii

1919-1922 si apoi între 1926-1927. Îl are ca si conducator pe Eugen Lovinescu. Cenaclul

"Sburatorul" are o existenta mai îndelungata între 1919-1947. Obiectivele gruparii erau:

     -promovarea.tinerilor.scriitori;

     -imprimarea unei tendinte moderniste în evolutia literaturii române.

      Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu,

Ilarie Voronca, George Calinescu, Pompiliu Constantinescu.

      Al doilea obiectiv a cunoscut un proces mai îndelungat de constituire. Eugen

Lovinescu îsi dezvolta conceptiile sale moderniste în lucrarile Istoria civilizatiei române

moderne si Istoria literaturii române contemporane. În aceste lucrari modernismul lovinescian

porneste.la.ideea.ca.exista:

     -un spirit al veacului explicat prin factori materiali si morali, care imprima un proces de o

modernizare a civilizatiilor de integrare într-un ritm de dezvoltare sincronica;

     -teoria imitatiei care explica viata sociala prin interactiunea reactiilor sufletesti;

     -principiul sincronismului care în literatura înseamna acceptarea schimbului de valori a

elementelor care confera noutate si modernitate fenomenului literar.

      Dintre colaboratorii la revista "Sburatorul" amintim Ion Barbu, Ilarie Vorunca,

Tristan.Tara.si.altii.

      Prin traditionalism se întelege continuarea vechilor curente traditionale preluându-

se ideea ca istoria si folclorul sunt domeniile relevante ale specificului unui popor. La aceste

conceptii se adauga de catre Nechifor Crainic factorul spiritual, credinta religioasa ortodoxa

care ar fi elementul esential de structura a sufletului taranesc. Consecinta acestei teze era ca

opera de cultura cu adevarat româneasca trebuia sa includa în substanta ei ideea de

religiozitate.

26

      Revista traditionalista este "Gândirea" care apare la Cluj în 1921 sub conducerea lui

Cezar Petrescu si Cucu. În 1922 revista se muta la Bucuresti si trece sub conducerea lui

Nechifor Crainic. Va continua sa apara pâna în 1944. Scriitorii traditionalisti au cautat sa

surprinda în operele lor particularitatile sufletului national prin valorificarea miturilor

autohtone a situatiilor si credintelor stravechi. Dintre scriitorii traditionalisti amintim Lucian

Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, iar dintre prozatori Cezar Petrescu, Mateiu Caragiale si

dintre dramaturgi Adrian Maniu si Lucian Blaga. Aici intra "Revista fundatiilor regale" care

apare lunar la Bucuresti în doua senii. Prima între 1934-1945 si a doua între 1945-1947.

Revista îsi propune sa fie o publicatie cu radacini în toate terenurile activitatii nationale.

Primul redactor sef al revistei este Paul Zaripol, care orienteaza revista pe directia

maioresciana. Dupa 1934 conducerea revistei o ia Camil Petrescu si apoi Dumitru

Caracostea. Seria noua apare sub conducerea lui Al. Rosetti.

Dintre colaboratori ai revistei amintim pe Tudor Arghezi, Gala Galaction, Ion

Barbu, Hontensia Papadat Bengescu. În aceasta perioada apar publicatii de avangarda.

Avangardismul european are ca punct de plecare curentul nou conformist numit dadaism.

Acesta a fost initial la Zürich de Tristan Tara. Dadaistii îsi exprimau dispretul fata de o lume

incapabila sa opreasca barbaria si crima. Ei cultivau antiliteratura, antimuzica, antipictura,

ajungând în domeniul absurdului. Din acest curent decurg curentele de avangarda:

constructivismul.si.suprarealismul.

      Constructivismul românesc s-a grupat în jurul revistei "Contemporanul" condusa

de Ion Vinea. Constructivistii subliniau necesitatea unei corespondente între arta si spiritul

contemporan al tehnicii moderne care inventeaza forme noi, conturând natura, Ion Vinea a

solicitat ca si colaboratorii ai revistei pe scriitorii Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu, dar si

pictori si sculptori dintre care Constantin Brâncusi. Sunt si alte reviste constructiviste ca

"Integral".si."Punct".

      Suprarealismul a fost teoretizat si practicat la revistele "Alge" si "Urmuz".

Suprarealismul urmarea prin programul sau patrunderea artei în planul inconstientului, al

visului, al delirului în care spatiile umane scapa controlul constientei. Dintre reprezentatii

suprarealismului amintim pe plan European: Louis Aragon, dintre pictori Picasso, iar dintre

scriitorii românii Aurel Baranga, Sasa Pana si chiar Tudor Arghezi.

     Anii interbelici se caracterizeaza în literatura româna printr-o remarcabila dezvoltare

a romanului care în scurt timp atinge nivelul valoric european.

      Romanul românesc îsi largeste tematica, el cuprinzând medii sociale diferite si

27

problematici mai bogate si mai complexe. Un an de referinta pentru romanul românesc este

1920, când apare "Ion" a lui Liviu Rebreanu. Pâna la aparitia acestui roman au aparut si alte

romane cum sunt "Ciocoii vechi si noi" a lui Nicolae Filimon, "Romanul comanestilor" a lui

Duliu Zamfirescu, "Mara" de Ion Slavici si "Neamul soimarestilor" de Mihail Sadoveanu.

"Ion" este însa primul roman românesc comparabil cu capodoperele universale prin impresia

coplesitoare.de.viata.pe.care.o.degaja.

      În romanul interbelic se continua inspiratia rurala prin operele lui Sadoveanu, si

Rebreanu, dar pe trepte valorice superioare si cu modalitati specifice. Acum apar romanele

citadine în care cadrul de desfasurare al actiunii este orasul modern. Asa avem creatiile lui

Camil Petrescu, Calinescu, Hontensia Papadat Bengescu. Legat de mediul citadin se dezvolta

si problema intelectualului stralucit ilustrata de romanele lui Camil Petrescu.

      În perioada interbelica se intensifica dezbaterile cu caracter teoretic în legatura cu

romanul. Astfel Garabet Ibraileanu în studiul "Creatie si analiza" constata existenta a doua

principale.tipuri.de.roman:

     -romanul de creatii, care prezinta personajele în deosebi prin comportamentul lor;

     -romanul de analiza care este interesat de viata interioara de psihic.

      Mare importanta o are în acest domeniu teoretic conferinta lui Camil Petrescu "Noua

structura" si opera lui Marcellu Prust. Din acest studiu se deprinde o noua viziune a

supraposibilitatilor de cunoastere a fiintei umane în acord cu evolutia filozofiei si stiintelor.

      În perioada interbelica romancierii experimenteaza tehnici multiple al e romanului

modern. Astfel avem tendinta de revenire la modelele traditionale precum cel balzacian pe

care George Calinescu îl foloseste în "Enigma Otiliei". El considera absolut necesar

dezvoltarea romanului românesc pe linia studiului caracterului.

      Romanul interbelic cunoaste si alte orientari cum este cea lirica în opera lui Ionel

Teodoreanu, estetizanta si simbolica la Mateiu Caragiale, memorialista la Constantin Stere si

fantastica.la.Mircea.Eliade.

      Pe lânga roman în proza interbelica se dezvolta: nuvela la Gib Mihaiescu, reportaj

literar la Seo Bogza si proza originala a lui Urmuz deschizatoare de drumuri pentru literatura

deceniilor urmatoare.

3.3.Pompiliu Constantinescu

28

Fiul lui Ion Constantinescu, functionar vamal si al Vasi-licai (n. Tatu). Scoala

elementara (1908-1912) si cursul secundar (1912-1920) la Bucuresti (clasa I in particular,

clasele II-IV la Liceul „Mihai Viteazul" si clasele V-VII la Seminarul Pedagogic Universitar).

Licentiat al Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti (1924). Este

numit asistent al lui M. Dragomirescu, la Catedra de estetica literara, insa refuza sa-si ia

doctoratul cu o lucrare despre Critica lui T. Maiorescu. Prof. suplinitor la Colegiul „Sf. Sava"

(1925); prof. titular provizoriu de lb. romana la Campina (1926); prof. la Bucuresti (1930-

1945). intre 1925 si 1928 colaboreaza la Miorita, Ritmul vremii, Miscarea literara, Zburatorul

si Viata literara. Debut editorial cu voi. Miscarea literara (1927), urmat de Opere si autori

(1928), Critice (1933), Figuri literare (1938) si studiul monografic Tudor Arghezi (1940).

Culegerea de Eseuri critice apare postum (1947). impreuna cu VI. Streinu, S. Cioculescu si T.

Soimaru scoate rev. Kalende, seria 11(1928-1929). Redactor si cronicar literar la Vremea

(1930-1938). Colaboreaza la rev. umoristica La zid a lui Ion Anestin (semneaza cu pseud.

Pyrhon). Colaboreaza, incepand cu 1939, la Revista Fundatiilor Regale. Scrie Postfata si

efectueaza corecturile (1943) la monogrfia lui E. Lovinescu, Titu Maiorescu si contemporanii

lui. Din 1945, pana la sfarsitul vietii, sustine cronica literara la „Radio Bucuresti". Timp de

un deceniu (1948-1957), opera lui CONSTANTINESCU este intezisa. Voi. Scrieri alese

(1967) si seria de Scrieri (sase voi., 1967-1972) readuc in actualitate numele unuia din cei

mai importanti critici romani ai perioadei interbelice. Premiul Soc. Scriitorilor Romani pentru

voi. Critice (1933); acelasi premiu pentru voi. Tudor Arghezi (1940).

Chiar in lipsa unui program teoretic, riguros argumentat, putine din judecatile de

valoare ale lui CONSTANTINESCU au fost infirmate in deceniile scurse de la moartea lui.

Intuitia centrala (tainiana „la qualite maitresse") presupune „reliefarea rapida a

individualului" si un aprioric echilibru intre entuziasm, ca exercitiu de admiratie, si reflectie,

ca deprindere a luciditatii. Pentru critic, importanta operei nu sta in numarul de pagini ori in

ipostaza ei biografica, psihologica sau intelectuala. Ea rezida in experienta morala a

scriitorului, in scepticismul afirmarii marilor idei, in valul de simtire luminand „etapele

comprehensiunii" si cel mai mult, probabil, in initiativa cedata „tristei dureri de a spune

adevarul". Cu pasiunea-i dezinteresata pentru critica, CONSTANTINESCU n-a practicat nici

amabilitatea con-juncturala, nici indiferenta dogmatica. Pana la un punct, autoritatea lui se

intemeiaza pe credinta in arta ca „fapt izbavitor al spiritului" si pe onestitate, ca imperativ

etic. Desi supus „capriciului productivitatii" literare, criticul ofera perspectiva istorica a unei

sensibilitati in care „psihologia diferentialului" e singurul principiu real de evaluare pe

29

terenul unei discipline dominate de iluzii. La I. Agarbiceanu, in aceeasi natura creatoare,

coexista moralistul si poetul, intr-un spirit de concurenta, din pacate dominat aproape

intotdeauna de normele rigide ale primului (condamnarea pasiunii, teama profanarii

sufletului, justificarea trairilor afective etc). Morala se salveaza, altfel spus, prin „sacrificiul

artei". Alecsandri e un mare diletant, „cel mai mare din secolul trecut si unul dintre cei mai

tipici din literele noastre". Aparent severa, judecata face totusi distinctie intre valoare si

intelegere istorica. „Agreabilul impresionism" vine din seninatatea clasicului si, inainte de a

fi semn al desfatarii, este element de echilibru al unui temperament multumit de pierderea

eului in imensitatea cosmica. Proverbiala egalitate cu sine a poetului reprezinta un tip de

imaginatie si de cunoastere melancolica desprinsa de rigorile varstei. Cu o remarcabila lipsa

de efort, CONSTANTINESCU descopera de fiecare data „expresia justa in haina de

sarbatoare a cuvantului" (S. Cioculescu). Prin teme, atitudinea sentimentala si structura

poeziei, T. Arghezi e un „latifundiar al scrisului", sever si gratios, impetuos si feminin, umil

si razvratit, aspru si suav, trivial si angelic. Drama de constiinta argheziana e cercetata, de

altfel, in studiul monografic din 1940. Ordinea cronologica e inlocuita cu modelul ascuns al

autobiografiei spirituale si regruparea ciclurilor poetice in functie de structura initiala a

universului interior. Fuga de sine face parte din stratul primordial al ascezei: starea adamica

de pura, eterna copilarie, iubirea mistica, teroarea abisului launtric etc. Integrarea eului unui

destin cosmic al lumii si intuitia „consubstantialitatii formelor create" constituie principiul

activ al „fanteziei infernale" opusa celei paradisiace. Viziunea transcendentului manifestat in

miracolele vii ale vietii si recunoasterea finala a identitatii ca element universal al existentei

omului duc la concluzia ca sfasierea e perspectiva necesara a „beatitudinii de heruvim" a

poetului. Din act individual, comunicarea cu misterul devine conditie a marii poezii. Fara sa

participe la marile confruntari si lupte literare, a treia generatie postmaiores-ciana, zice

Lovinescu, s-a nascut estetica, asa „cum te nasti cu ochi albastri". in Maiorescu,

CONSTANTINESCU vede „autoritatea spiritului estetic" si „prezenta istorica mantuitoare" a

culturii romane. Lectia de sensibilitate, scepticismul si fantezia impresionista ramane insa

lovinesciana. Judecata de valoare e innobilata prin prestigiul sufletesc, rigoarea teoretica e

atenuata prin „sinteza in fictiune", negatia mascata in arborescenta imaginatiei epice.

CONSTANTINESCU n-a realizat un „tablou bibliografic" al epocii, dar a scris

despre aproape toti scriitorii importanti sau ocazionali ai perioadei interbelice. Admirator al

lui Sainte Beuve („cel mai mare critic al timpurilor moderne") si al lui Thibaudet („impartial

presedinte in republica literelor"), el da un sens exemplar ideii de independenta intr-un

moment in care multi visau celebritatea prin apartenenta la programe iluzorii si la efemere

30

grupuri literare. Fata cu atatea susceptibilitati si „violente dogmatisme", autoritatea lui

CONSTANTINESCU vine din convingerea ca imprevizibilul ritm al vietii si al culturii

presupune acceptarea credintei in frumos ca „forma a unei dezamagiri".

3.4. Serban Cioculescu

Critic, istoric literar si memorialist. Fiul lui Nicolae Cioculescu, inginer naval, si al

Constantei. Frate cu Radu Cioculescu. Tatal lui Barbu Cioculescu. Institutul Schewitz-

Thierrin si Liceul „Traian" din Turnu Severin (1913-1920); Facultatea de Litere si Filosofie

(1920-1923) si Facultatea de Drept (neterminata) a Universitatii din Bucuresti; filologie

romanica la Sorbona si la Ecole Pratique des Hautes Etudes (1926-1928).

Colaborarea la Saptamana muncii intelectuale si artistice, Vremea, Vitrina literara,

Sepia, Romania literara (a lui L. Rebreanu), Revista Fundatiilor Regale, Lumea, Viata

Romaneasca, Gazeta literara, Romania literara (rubrica „Breviar"), Ramuri Arges, Cahiers

roumains d etudes litteraires, Manu-scriptum, Flacara. A editat rev. Viata universitara si

Kalende, alaturi de VI. Streinu, P Constantinescu si Tudor Soimaru. Prof. secundar la Gaesti

(1924-1935) si Bucuresti (pana in 1946); cariera universitara la Facultatea de Litere a Univ.

din Iasi (1946-1948) si la Institutul Pedagogic din Pitesti (1963-1965); prof. si sef de catedra

la Facultatea de Lb.,si Literatura Romana a Univ. din Bucuresti (1965-1974); redactor-sef la

Viata Romaneasca (1965-1967); director general al Bibi. Acad. (1967-1974). Membru al

Acad. (1974). Debuteaza in Facla literara (1923), unde N. D. Cocea ii incredinteaza cronica

literara. Titular al cronicii literare la Adevarul, unde avusese initial ambitia sa faca gazetarie

politica (1928-1937). Debut editorial in 1935, cu Corespondenta dintre I. L. Caragiale si Paul

Zarifopol, completata, in 1964, cu Documente inedite. Continua publicarea ed. de Opere a lui

I. L. Caragiale, inceputa in 1930 de Paul Zarifopol (IV-VII, 1938-1942). Publicistica literara

e tiparita in voi. Aspecte lirice contemporane (1942), Aspecte literare contemporane (1972) si

Itinerar critic (I-V, 1973-1989). in 1945 isi tipareste teza de doctorat, monografia Dimitrie

Anghel. In 1946 editeaza o excelenta Introducere in poezia lui Tudor Arghezi. impreuna cu

VI. Streinu si T. Vianu publica voi. I din Istoria literaturii romane moderne (1944), careia ii

adauga, in 1947, Literatura militanta. Diverse voi. de referinta ii consacra lui I. L. Caragiale:

Viata lui I. L. Caragiale (1940), /. L. Caragiale (1967), Caragialiana (1974). ingrijeste, cu Al.

Rosetti si Liviu Calin, Opere de I. L. Caragiale (MII, 1959-1965, ed. critica). Scoate singur

un vol. de Scrisori si acte (1963). in 1971, publica Medalioane franceze, in 1977, vol. selectiv

Prozatori romani, urmat, in 1982, de voi. Poeti romani. ingrijeste o ed. din Peregrinul

31

transilvan de Ion Codru-Dragusanu (1942). Redactor responsabil al voi. al IlI-lea din tratatul

Istoria literaturii romane. Epoca marilor clasici (1973). Pref. si studii introductive la voi. de

Tudor Soimaru, Mariana Dumitrescu, Ionel Pop, Lucian Blaga, Aurel Baranga, Ion Biberi s.a.

Memorialist (Amintiri, 1973). Adept al judecatii obiective si impersonale, al criticii in-

telectualiste si estetice, spirit rationalist dublat de un moralist redutabil, CIOCULESCU este

considerat o autoritate in peisajul criticii si istoriei literare moderne si contemporane. Premiul

Uniunii Scriitorilor (1972); Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor (1981).

Actiunea critica a lui C, de o amploare deosebita, insotind ultimele sase decenii de

evolutie a literaturii romane, sta sub semnul unei mari disponibilitati spirituale. Afirmat in

epoca interbelica in prima linie a criticii profesioniste, alaturi de P. Constantinescu, G.

Calinescu, VI. Streinu, Perpessicius, O. Sulutiu, el se distinge in aceasta prima etapa a

creatiei printr-un radicalism axiologic evident, supunere la obiect, transparenta a expresiei,

evitarea coloraturii metaforice. Spirit combativ, CIOCULESCU s-a impus in foiletonistica

vremii printr-o consecventa inflexibila, uneori demonstrativa, in afirmarea valorilor autentice.

Functiile criticii in conceptia sa ar fi urmatoarele: explicativa, valorizanta, orientativa. Ideea

de valoare e asimilata, cu un instinct sigur (in 1938), notiunii de structura diferentiala,

organica, individualizanta. Metoda in discutie este aducerea in termeni rezonabili a teoriei

capodoperei a lui Mihail Dragomirescu. Spre deosebire de profesorul sau, CIOCULESCU s-a

obiectivat in primul rand ca practician, critic de gust, ocolind capcana absolutizarii. Orizontul

receptivitatii sale, nelimitat de sistem, a fost in consonanta cu ritmul innoirilor intr-o epoca a

sincronizarii decisive cu spiritul timpului. Din intinsa lui activitate de cronicar se cunosc

putine cazuri de opacitate neta. In registrul valorilor asumate se inscrie, in schimb, intreaga

gama a operelor de anvergura ale epocii. Poezia lui T. Arghezi, L. Blaga, Bacovia, V.

Voiculescu, I. Pillat, I. Vinea, Ilarie Voronca sau a mai tinerilor Emil Botta, Dimitrie Stelaru,

CIOCULESCU Tonegaru, Zaharia Stancu a gasit in CIOCULESCU interpretul prompt,

comprehensiv. Polemica cu N. Iorga pe tema modernitatii limbajului poetic, in jurul

obscuritatii creatiei argheziene a facut epoca. La proza, din seria gloselor sale pozitive nu

lipsesc Gib. I. Mihaes-cu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade (vazut diferentiat,

uneori polemic), Camil Petrescu, Cezar Petrescu, I. M. Sadoveanu, G. Ibraileanu,

CIOCULESCU Stere, Zaharia Stancu, Geo Bogza. Fata de comilitonii in domeniul criticii,

adopta pozitia exigentei deschise (G. Calinescu, E. Lovinescu, O. Sulutiu) sau constructive

(Perpessicius, VI. Streinu). De adeziune integrala beneficiaza doar P. Constantinescu, in

scrisul caruia vede realizat dezideratul detasarii si obiectivitatii. El insusi practica un

comentariu voit antisubiectiv, rationalist, o critica de sistematica distantare. Foiletoanele din

32

anii de maturitate, reunite in volumele Aspecte lirice contemporane (1942) si Aspecte literare

contemporane (1972), sunt expresia unei capacitati analitic-explicative putin comune, dublata

de o sigura vocatie a sintezei. Autorul isi reprima constanta afectiva a stilului, vizand, in

compensatie, un spor de precizie in formulari, reducerea la minimum a jocului cu inefabilul,

limitarea interpretarii la stricta logica. In aceasta perioada in special, CIOCULESCU este un

adversar declarat al impresionismului. Reductia universului operei la o calitate dominanta,

furnizata intuitiv in forma unei impresii, dezvoltata apoi in baza unei serii de probe

subsecvente, ii apare ca arbitrara. Abuzul consta in chiar actul producerii si izolarii impresiei,

care poate fi sau nu justa, intrucat tine de revelatie. Acestei metode a aproximarii subiective,

CIOCULESCU ii opune solutia elucidarii analitice, a circumscrierii din aproape in aproape, a

structurii specifice, a notelor diferentiale ale creatiei. Spirit laic prin excelenta,

CIOCULESCU exclude din componenta actului critic orice demers extralogic. Descriptie,

valorizare a operei, ulterior orientarea spre cunoasterea si stapanirea adevaratei identitati

creatoare sunt momente ale unui proces inductiv tipic, in cadre strict rationale. Ca si P.

Constantinescu, CIOCULESCU se incadreaza unei viziuni preponderent descriptive a

fenomenului literar. Critica sa tinde spre modelul Thibaudet, topografic, al inserierii valorilor.

Aspecte literare contemporane are infatisarea unei panorame libere a creatiei interbelice, fara

divizarea expresa in functie de orientari, formule. Un tablou sinoptic, in care ordinea o

stabilesc accentele valorice, dispuse sigur. Esentiale sunt diferentierile de structura. Fortarea

unei evolutii e ca si absenta. Opera de critic prin definitie, Aspecte literare contemporane este

o radiografie de contururi puternice ale organismului literaturii interbelice. Autorii si operele

avute in vedere sunt fete ale unui intreg, aspecte ale unei creativitati percepute ca

simultaneitate. Raportata la conformatia prima, de critic, ne apare mai limpede situarea

istorico-literara a autorului. Dubla orientare a acestei a doua tentatii: in adancime (exegeza

dedicata lui I. L. Caragiale, monografia despre D. Anghel, introducerea in poezia argheziana)

si pe orizontala (un vast numar de studii, articole, publicatii de documente, contributii diverse

la istoria literaturii romane vechi sau moderne) vadeste, in subtext, o stransa unitate de

procedura. CIOCULESCU afirma consecvent primatul textului. Critica, in intelegerea sa, este

vehicul al operei, nu creatie secundara, autonoma. Abordarea sintezei e precedata, in cazul

sau, de o pregatire metodica, minutioasa. A incheiat cu brio editia critica a operei lui I. L.

Caragiale, inceputa de Paul Zarifopol. Monografia pro-priu-zisa, multa vreme amanata, este o

carte santier, un depozit meticulos ordonat, de documente felurite dispuse pe sectiuni net

delimitate. Sinteza e abia o virtualitate. Lucrarea sa prezinta, in forma incompleta a dosarelor

de existenta, dispuse pe probleme, o topografie partiala a personalitatii autorului, atata cat a

33

fost consemnata in date scrise, controlabile. Reconstituirea urmeaza o tehnica oarecum

arheologica: sunt sugerate conture mai ample, pornind de la fragmentele scoase la lumina -

totul sub rezerva revizuirii. Criteriul ordonarii e tematic, nu cronologic. Avem de-a face cu o

restituire partiala, o ipoteza de lucru, si abia in al doilea rand cu o sinteza pro-priu-zisa, curba

unei evolutii. Viata lui I. L. Caragiale (1940) este nu atat romanul unei vieti, cat argument

pentru o tipologie. O carte deschisa, asupra careia autorul a gasit potrivit sa revina.

Caragialiana (1974) este un pan-dant analitic, o incursiune provizorie in spatiul operei, dar si

intregire a biografiei. Aceeasi compozitie in plan, tipica formatiei de critic, se reintalneste in

monografia inchinata lui Dimitrie Anghel (1945) si, mai evident, in Introducere in poezia lui

Tudor Arghezi (1946). Istorismul este subordonat frecvent axiologicului. Punctul de vedere

estetic e transant afirmat chiar cand obiectul cercetarii contravine, aparent, unei atare

perspective ca in cazul Istoriei literaturii romane moderne (1944), unde CIOCULESCU

studiaza inceputurile literaturii artistice romanesti, separand factorul cultural de opera de

imaginatie. Procedura este similara celei a lui G. Calinescu din Istoria literaturii romane de la

origini pana in prezent, cu deosebirile de nuanta. Propriu-zis istoriste par a fi „itinerariile"

{Itinerar critic, I-V, 1973-1989), „breviarele", „varietatile" {Varietati critice, 1966) sau

retrospectivele {Prozatori romani, 1977; Poeti romani, 1982) din volumele ultimilor ani.

Citita atent, cronica documentului practicata de CIOCULESCU in ultimele carti

de critica isi releva semnificatii secunde, un intreg complex de trimiteri la ansamblul

sistemului de interpretare propriu autorului, la o viziune a totului, subinteleasa. Arheologia

textelor este la CIOCULESCU un mod al integrarii. Criticul descifreaza nu autori, carti,

tendinte izolate, ci o literatura.

3.5. Vladimir Streinu

Vladimir Streinu, pseudonim al lui Nicolae Iordache (a mai semnat și Apollonius),

s-a născut în comuna Teiu, din județul Argeș, ca fiu al lui Șerban Iordache, din neam de

moșneni, agricultor foarte avut, și al Leancăi.

A absolvit școala primară din satul natal în 1912, după care intră la Liceul I.C.

Brătianu din Pitești, unde promovează primele patru clase. În anul scolar 1916/1917, prin

suspendarea cursurilor pe teritoriul țării, ocupată de trupele germane, întrerupe școala și se

refugiază în Moldova. În aprilie 1917, la 15 ani, declarându-se mai mare ca vârsta, se înscrie

voluntar în armată. Va fi repartizat la Regimentul 29 infanterie, compania 10, Dorohoi. Între

1 octombrie 1917 - 21 iunie 1918, a urmat cursurile unei școli militare, primind gradul de

34

sergent. Lăsat la vatră, timpul petrecut în armata i se socotește o clasa, a V-a, iar clasa a VI-a

o absolvă în particular. Continuă la zi clasele următoare la Pitești. Din această perioadă

datează primele sale încercări literare.

În 1920, după bacalaureat, se înscrie la Facultatea de litere și filosofie din

București, specialitatea Filologie modernă (Franceză). Are ca profesori pe Mihail

Dragomirescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Charles Drouhet. Tot acum ia contact cu viața

literară. În 1922, cu sprijinul poetului Vasile Voiculescu, este angajat secretar de redacție la

revista Cugetul românesc, scoasă de Tudor Arghezi și Ion Pillat. În același timp, începe să

frecventeze cenaclul Sburătorul.

În 1924, susține examenul de licență, după care e numit profesor la Liceul Traian

din Turnu Severin. Aici o cunoaște și se căsătorește cu profesoara Elena Vasiliu, viitoarea

scriitoare Elena Iordache-Streinu. În 1925, e profesor în București, iar peste un an, Vladimir

Streinu pleacă la Paris, unde pregatește o teză de doctorat despre Rimbaud, având conducător

pe profesorul Fortunat Strowsky.

Înca din 1926 fusese angajat ca redactor la revista Sburătorul, în paginile căreia

publică cea mai mare parte din poeziile sale. Întors în țară în 1927, este numit profesor la

Găești. Acolo scoate peste un an revista Kalende, împreuna cu Șerban Cioculescu, Pompiliu

Constantinescu și Tudor Șoimaru. Întreprinde o nouă călătorie de studii în Franța, la Nancy.

După 1929 continuă să fie profesor la Găești și Pitești, până în 1938, când se stabilește

definitiv în București, funcționând mai întâi la Școala normală de băieți și apoi la Liceul

Mihai Viteazul. Făcând politică țărănistă, a fost pentru scurtă vreme (1932-1933) deputat.

Criticul literar afirmat la Sburătorul, dar mai ales la Kalende, este redactor-șef la Gazeta

(1935 -1938), iar din 1935, redactor la Viața literară și la Revista Fundațiilor Regale, unde va

ramâne până în 1941, când noua conducere (Dumitru Caracostea) îl concediază, împreuna cu

Tudor Vianu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, din cauza

orientarii lor democratice.

Va reveni la Revista Fundațiilor Regale între 1945 - 1947. Din 1942, Vladimir

Streinu e numit director al revistei Preocupări literare, care, din 1943, devine Kalende. În

1947, criticul își susține examenul de doctorat la Universitatea din Iași cu o teza despre

Versul liber românesc. Dar în același an, este încă o dată concediat de la Revista Fundațiilor

Regale, dat afara din învățământ din cauza vederilor sale politice anticomuniste. Încă din

1945, figura printre membrii fondatori ai Asociației de rezistență culturală Mihai Eminescu.

Între 1948 - 1951, Vladimir Streinu este bolnav de plămâni, suferind o

toracoplastie. După ce se reface, între 1953 - 1955, neavând nici un mijloc de existență, va

35

presta umilitoare munci necalificate, precum ar fi: paznic și ghid al muzeelor din parcul

Herăstrău (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar. Din 1955, se află angajat ca cercetător

stiințific principal la Institutul de lingvistică al Academiei, până în 1959, când înscenându-i-

se o listă de fapte imaginare, este arestat (alături de alți intelectuali de forță interbelici,

precum Constantin Noica) și condamnat la 7 ani închisoare pentru motive, evident, politice.

Eliberat în 1962, devine cercetător științific principal la Institutul de Istorie și Teorie Literară

(în 1965) la propunerea lui George Călinescu. Reabilitat, în 1969 e numit director la Editura

Univers, profesor onorific la Facultatea de limbă și literatură română a Universității din

București, unde ține un curs de Estetica poeziei românești. Moare, în plină forță creatoare, din

cauza unui infarct miocardic, la 26 noiembrie 1970.

Vladimir Streinu a debutat ca poet în Adevărul literar si artistic" (1921), iar în

calitate de critic, în revista Muguri" (Câmpulung Muscel) în 1922, cu un articol despre

volumul de poezii Pârga de Vasile Voiculescu, și apoi a colaborat la foarte multe alte

publicații, ca acelea amintite, la care să adăugăm, doar cu titlu exemplificativ, Săptamâna

muncii intelectuale", Cetatea literară, Viața Românească, Gândirea, Mișcarea literară,

Universul literar. Față de colegii săi de generație (Tudor Vianu, George Călinescu), în volum

a debutat oarecum târziu, în 1938, cu Pagini de critică literară. Marginalia. Eseuri, urmat de

Recitind pe clasicii noștri. Ion Creangă (1939), Clasicii noștri (1943), Literatura română

contemporană. Antologie (1943), Istoria literaturii romane (în colaborare cu Tudor Vianu și

Șerban Cioculescu) (1944), Versificația modernă (1966), Calistrat Hogaș (1968), Pagini de

critică literară, 2 vol. (1968), care vor continua postum până la vol. V inclusiv (1977). Tot

postum vor apărea micromonografia Ion Creangă (1971), volumul de versuri Ritm imanent

(1971), Studii de literatură universală (1973). Vladimir Streinu a îngrijit prima ediție critică a

Operei lui Calistrat Hogaș, 2 vol. (1944, 1947) și o editie anglo-română a capodoperei lui

Shakespeare, "Tragedia lui Hamlet, prinț al Danemarcei" (1965).

Criticul nostru si-a definit conceptia si opiniile estetice de-a lungul celor cinci

volume de Pagini de critica literara și în special în acela din 1938. El se pronunta impotriva

metodelor istorice, sociologice, biografice si impotriva oricarei metode, ca fiind incapabile sa

explice si sa decida asupra originalitatii spiritului creator. Metoda are numai valoarea celui

care o practica. Relativist, intrucat esenta artei ar fi ceva imprecis, opera ar avea un duh

inanalizabil", Vladimir Streinu considera ca sarcina criticului este sa desluseasca intr-o

poezie sau intr-un roman concretul necategorial al artei, realitatea ei monadica, misterul

vibrator cu care sa consune". Mai exact, sa surprinda unicitatea operei. Si sunt invocati in

acest sens Charles Du Bos (sonoritatea fundamentala"), Henri Bergson (durata vie"), Gabriel

36

Marcel (l'attention à l'unique"), Camil Petrescu (substantialitatea"). Critic de formatie

maioresciana, Streinu a vazut in militantismul estetic o forma a luptei pentru arta, pentru

frumos, de unde si polemicile sale impotriva ingerintelor politice din orice parte ar fi venit ele

in domeniul literaturii si impotriva mediocritatii. El sustine scrisul artistic in critica pe care

insusi l-a cultivat. Mai tarziu, va medita asupra Tiparelor de cultura. Atic si asiatic, in care

clasificarile (Aticul este clasic, simplu, organizat, rationalist...") amintesc eseul lui G.

Calinescu Clasicism, romantism, baroc. Tot acum, el defineste specificul romanesc pe care-l

vede ca o expresie a clasicismului, drept aesthesis carpato-dunarean", incorporat in primul

rand in Miorita.

Vladimir Streinu a fost, înainte de toate, un critic de poezie pe care a îmbrațișat-o

aproape în întregimea ei, de la Eminescu și înca de mai inainte (măruntul romantism,

tenebros, exotic si formalist"), pâna la cel mai tânar contemporan. Marele poet l-a atras in

permanenta, comentandu-i opera in mai multe randuri, in special in volumul Clasicii nostri.

Luceafarul e o drama a antinomiilor, fiind motivul fundamental ce se regaseste in intreaga

inspiratie a poetului". Despre Floare albastra afirma ca e un embrion al marii lui opere,

spectaculoasa oscilatie eminesciana intre ideea de moarte si viata. In studiul Eminescu, poet

dificil se pronunta, poate cam categoric, impotriva popularitatii poetului, a asa-zisului curent

eminescian, care nu s-ar fi produs, observand ca destule versuri, sintagme sau poezii raman

neintelese. Unicitatea lui Eminescu, poet al visului dublu, teurgic si mitologic n-a mai fost

repetata de nimeni si niciodata". Acest univers mirific va fi mereu prezent in constiinta

criticului si atunci cand va comenta lirica secolului XX, care se indruma pe alte cai decat ale

romantismului eminescian.

Deși orientat spre modernism, Streinu îi acorda lui Al. Macedonski un spatiu

destul de limitat in cadrul capitolului Orientarea estetizanta din Istoria literaturii romane. Pe

larg e discutata noutatea ideilor lui poetice, unele in premiera mondiala, ca transpozitia

senzatiilor, apropierea poeziei de muzica, verslibrismul. Admiratia criticului fata de opera lui

Macedonski, care, prin atitudinile exacerbate ale autorului se dezvolta intr-o semetie de arta

luciferica, sublima si nemaicunoscuta", este indiscutabila.

Vladimir Streinu se afirma si isi contureaza profilul pe deplin atunci cand

abordeaza perioada interbelica. Spre a-i cunoaste si mai clar optiunea estetica, va trebui sa

citam studiul Traditia conceptului modern de poezie, publicat in vol. Pagini de critica literara

(1938). Criticul reface acolo istoria poeticelor din antichitate pana la Edgar Allan Poe, care

aduce marile inovatii; el restituie poeziei nobletea aristotelica a placerii, combate ideea de

inspiratie, poemul construindu-se treptat, cu preciziunea si rigoarea logica a unei probleme de

37

matematica. El pune pe primul plan chestiunea poeziei pure, a colaborarii poeziei cu muzica,

vorbeste despre sugestie. Pe un asemenea drum, care deschidea o noua epoca, aceea a

modernismului, Poe va fi urmat in Europa de Baudelaire, Mallarmé, Paul Valéry. Toate

aceste inovatii, carora le subscrie si Vladimir Streinu, isi vor gasi ecou intr-o masura mai

mica sau mai mare si in lirica romaneasca din secolul XX si mai ales din perioada interbelica.

In introducerea la antologia Literatura romana contemporana, criticul va realiza o

sistematizare a tendintelor lirice din aceasta perioada, a raporturilor in continua schimbare

dintre modernism si traditionalism. Fara sa-i minimalizeze pe ceilalti, poetul care se bucura

de cea mai mare consideratie este, și pentru Vladimir Streinu, Tudor Arghezi, a cărui creație a

comentat-o adesea, incepand cu volumul Cuvinte potrivite. Ceea ce il impresioneaza si pe

autorul Paginilor de critica literară este extraordinarul geniu verbal arghezian, de o forță

hugoliana, de o materialitate coplesitoare". O atentie deosebita e acordata poeziei de

inspiratie religioasa, cea ocultata sau deformata in anii dogmatismului realist socialist. Opinia

lui Vladimir Streinu despre Arghezi e asa de inalta incat il asaza alaturi de Paul Valéry, T.S.

Eliot, Giuseppe Ungaretti, socotindu-l si el cel mai mare poet dupa Eminescu". Foarte

receptiv a fost criticul si la poezia lui Bacovia, pe care-l socotea un poet unic in literatura

romana si chiar in cadre mai largi decat ale literaturii noastre". Exprimand caderea din uman

in mineral", volumele Plumb si Scantei galbene contin o poezie de scoica bolnava", cum o

defineste comentatorul intr-o inspirata metafora. De o inalta apreciere s-a bucurat si Lucian

Blaga, la care admira miracolul ca izvor al poeziei pe care poetul il cauta in epoca miturilor si

a legendelor crestine. Dupa opinia și formula foarte personala a lui Vladimir Streinu, Blaga,

pe care-l apropie de Rainer Maria Rilke, e un tip nou de creator in literatura romana, nu un

filosof si un poet, ci un lirosof, cu o doctrina a lirei, care ii constituie deplina lui identitate".

Sensibil se dovedeste criticul si fata de morbidetea moderna" a lui Al. Philippide si de

evolutia poeziei lui Adrian Maniu de la faza de contestatar spectaculos al tuturor

academismelor din anii 1910-1916, la cea traditionalista de dupa razboi, cand iconoclastul

devine iconodul. Adrian Maniu (si il adauga mai tarziu si pe V. Voiculescu) ilustreaza

excelent ideea lui Vladimir Streinu din citata introducere la antologia Literatura romana

contemporana, potrivit careia modernii se traditionalizeaza, fara sa vrea, tematic, iar

traditionalistii se modernizeaza, fara sa vrea, in expresie". Pe larg, scrie criticul despre Vasile

Voiculescu, care a tinut o dreapta cumpana a lirismului nostru", lucrand cu vremea in spiritul

inovatiei, etapele parcurse fiind mereu suitoare. Bineinteles, nu este uitat poetul inspiratiei

religioase romanesti, situat alaturi de Tudor Arghezi. Vladimir Streinu a scris despre

numerosi poeti, de la Dan Botta la Ștefan Augustin Doinaș, de la Constant Tonegaru la Marin

38

Sorescu, pe care, desi foarte tanar, il pretuia in chip deosebit. A respins suprarealismul si, in

ultimii ani, renegandu-si conjunctural mai vechi convingeri, chiar privind poezia pura si

ermetica, socotind, spre exemplu, excesiv criptica poezia lui Nichita Stanescu. A observat

insa cu indreptatire, in anii '60, influenta coplesitoare si imitarea pana la pastisa a lui Arghezi,

Blaga, Barbu, desi era intr-un fel explicabila prin reacția de respingere a uscatului și

simplistului realism socialist, care deturnase poezia de la rosturile ei.

3.6. Tudor Vianu

Tudor Vianu s-a nascut la 27 decembrie 1897/8 ianuarie 1898 in Giurgiu si a

decedat la data de 21 mai 1964 la București. A fost un estetician, critic și istoric literar, poet,

eseist, filosof și traducător român. Fratele mai mare al publicistului Alexandru Vianu.

Căsătorit cu Elena Vianu (1911 - 1965). Fiul său, Ion Vianu, este un cunoscut medic psihiatru

și scriitor. Fiica sa, Maria Alexandrescu Vianu, este un istoric al artei antice și arheolog.

În anul 1915 devine student la Facultatea de Filosofie și Drept din București.

Obține titlul de doctor în filosofie al Universității din Tübingen. În perioada de doctorat a

purtat o corespondență susținută, punctată de întâlniri amicale, cu prietenul său din liceu,

poetul Ion Barbu, care studia matematica la Göttingen. Creația lui a acoperit exact patru

decenii: de la apariția în 1924, în germană, a volumului de debut, totodată și primul său

studiu de estetică, valorificare a tezei sale de doctorat susținută la Facultatea de Filozofie

Eberhard Karl a Universității din Tübingen, (în noiembrie 1923), Das Wertungsproblem in

Schillers Poetik. Über naive und sentimentalische Dichtung (Problema valorizării în poetica

lui Schiller) și până la volumul apărut postum Arghezi, poet al omului, purtând subtitlul

„Cântare Omului” (explorând un domeniu al literaturii comparate), ultimul său studiu antum,

intrat la tipar chiar în ziua dispariției autorului și apărut după puțin timp, la începutul verii

anului 1964. Teza de doctorat a fost lăudată de Lucian Blaga, cu care Vianu era coleg în

paginile revistei Gândirea, mai ales pentru trimiterile permanente le Expresionismul german,

de care Blaga însuși era puternic influențat în epocă.

Revine în țară în anul 1924 și devine suplinitor la Universitate. Teza de doctorat

îi apare în limba germană sub titlul Das Wertungsproblem in Schillers Poetik. Teza a fost

tradusă și publicată în volumul al șaptelea din seria de Opere. În anul 1925 a publicat două

volume, Dualismul artei și Fragmente moderne. În anul 1927 devine docent în estetică. Apare

în formă litografiată cursul de Estetică generală. Abia în anul 1930 devine conferențiar

definitiv la Facultatea de Litere a Universității din București. Tot în acest an publică studiul

39

Poezia lui Eminescu. Sunt evidențiate în special izvoarele antice și cele germane, cu accent

special pe influența filosofiei lui Arthur Schopenhauer.

În anul 1931 apare volumul Arta și frumosul. Din problemele constituției și relației

lor. În anul 1932 publică volumul Arta actorului în Editura revistei Vremea. În 1933 publică

în volum un mic studiu care va deveni unul de referință în bibliografia studiilor despre Hegel,

intitulat Influența lui Hegel în cultura română. Anul 1934 este deosebit de fast pentru cariera

sa academică, îi apar două volume, primul volum din Estetica sa, în care sunt incluse

capitolele Problemele preliminare ale esteticii, Valoarea estetică și atitudinea estetică și

Opera de artă, iar în 1936 va apărea volumul al doilea, care includea alte două părți, Structura

și creația artistică și Receptarea operei de artă. În 1934 publică și Istoria esteticii de la Kant

până astăzi la Institutul de arte grafice Bucovina. În 1937 își adună articolele de estetică

publicate până atunci în antologia Filosofie și poezie, cu precizarea că, în ediția a doua din

1943, studiile vor fi complet diferite deși titlul se păstrează același. În 1941 tipărește Arta

prozatorilor români, poate cea mai cunoscută și mai comentată dintre cărțile sale, un exemplu

de analiză stilistică în care este anticipată acribia formalismului sau a structuralismului. În

1942 publică la Editura Cugetarea volumul Introducere în teoria valorilor, întemeiată pe

observația conștiinței.

După reforma învățământului din 1947 este scos de la catedra sa de Estetică și

preia cursul de istorie a literaturii universale, devenind un precursor al comparatismului

literar de la Facultatea de Litere a Universității din București. Între 1945 și 1946 a fost

ambasador al României la Belgrad și a fost criticat pentru unele concesii pe care le-ar fi făcut

noului regim. Anul 1952 îl surprinde în afara Facultății, devine simplu cercetător la Institutul

de Lingvistică, lucrând la Dicționarul limbii române moderne și la Dicționarul limbii poetice

a lui Mihai Eminescu.

După 1955 este reintegrat în mediul academic universitar și se dedică redactării

unor studii, micro-monografii despre Cervantes, Shakespeare, Camoens, Voltaire, Goethe,

F.M.Dostoievski, Stendhal, Odobescu. Toate aceste studii vor fi ulterior în volumul Studii de

literatură universală și comparată. Studiile de stilistică sunt reunite în alte două antologii

Probleme de stil și artă literară și Problemele metaforei și alte studii de stilistică. În anii 1961

și respectiv 1963 apar Jurnalul, un pseudo jurnal de fapt conținând texte cu caracter

publicistic, și Idei trăite, volume în care Tudor Vianu își creionează personalitatea de umanist

și filolog complet, de om al Renașterii. În 1964 moare la București pe data de 21 mai, din

cauza unui infarct miocardic, exact în ziua când intra la tipar volumul Arghezi, poet al

omului.

40

Este fondatorul școlii de stilistică a Facultății de Litere din București și inițiator al

catedrei de literatură universală, căreia i-a fost multă vreme șef. Tudor Vianu a fost profesor

titular de estetică, director al Teatrului Național (1945).

4. Gerorge Calinescu

George Calinescu s-a nascut la 19 iunie 1899 in Bucuresti . Studii liceale la Iasi

si Bucuresti . Debuteaza cu versuri in revista ,,Sburatorul " (1919). Dupa absolvirea Facultatii

de litere isi continua studiile la Scoala romana din Roma . Functioneaza ca profesor de liceu

la Timisoara si Bucuresti . Editeaza revistele ,,Sinteza ’’ (1927) si ,,Capricorn ’’ (1930).

Codirector, in 1933, la ,,Viata romaneasca’’ . Isi ia doctoratul la Iasi , in 1936, cu o teza

despre Avatarii faraonului Tlà, manuscris eminescian . Conferentiar la Universitatea din Iasi ,

apoi , din 1945 , profesor la Universitatea bucuresteana . Membru al Academiei Romane

(1949) . Director al Institutului de istorie literara si folclor din Bucuresti .Moare la 12 martie

1965 in Otopeni -Bucuresti .

4.1.Gerorge Calinescu, teoritician al istoriei si al criticii literare

G. Calinescu face parte din seria scriitorilor de formatie enciclopedica , ale

caror personalitate si activitate plurivalenta este coplesitoare .

Opera lui G. Calinescu este unitara , in sensul ca aceleasi modalitati estetice circula de la

proza la istorie literara , de la critica la poezie , intr-un univers literar coerent . Criticul este

dublat de creator , de artist .

Conform principiului ca : ,, a intelege inseamna a crea din nou , a reproduce in

tine momentul initial al operei ’’ , Calinescu incearca sa fondeze o metoda critica similara

creatiei ; avand permanent in vedere procesul istoric, ,, viseaza pe marginea textelor si le duce

mai departe ideea si mesajul , aratand ceea ce ar fi putut deveni cartea ’’.

G. Calinescu a fost poet, romancier, dramaturg, eseist si istoric literar.

Teoriticianul a subliniat ca tipurile clasic si romantic nu sunt absolute , puritatea lor este

inexistenta in relitate . Criticul porneste de la poezie pentru a -si exprima punctul de vedere

estetic , pentru a defini ,,universul poeziei ’’, dar descinde in poezie din sfera culturii .

Lirica lui este romantica , dar este in egala masura clasica si moderna . Poezia

incanta prin muzica , intelectualitate si cultura : ,, Canoanele cunosc cum sa te fac Hexarca /

Venerei cipriote, / Am comentat adanc pe marele Petrarca / Si pe batranul Goethe ’’

41

(Epitalam). Umorul disimulat, sentimentul iubirii, variatiile pe teme clasice se realizeaza

toate in lumina unei pasiuni lucide .

G. Calinescu vine in literatura romana din literatura univesala , avand

convingerea ca unui critic si unui istoric literar, pe langa pregatirea de specialitate si

filozofica , ii este necesara cunoasterea in adancime macar a unei literaturi straine . Numai

astfel se pot raporta valorile nationale in contextul literaturilor lumii sau numai astfel este

posibila o ierarhizare a valorilor.

Impresia pe care o da literatura lui G. Calinescu , in totalitatea ei , este de opera

armonioasa , creatie a unui ,,scriitor total ’’. Ca elemente de corespondenta , precum si ca

trasaturi specifice operei calinesciene in general , care dau unitate acesteia , pot fi enumerate :

1) circulatia miartistice si a procedeelor de disociere de la roman la istorie literara ,

monografii si invers ; 2) placerea regiei ; 3) monumentalul si grandiosul ; 4) imaginatia

rabelais - iarna ; 5) jocul presupunilor , al comentariilor psihologice sau eseistice ; 6)

elemente de cosmogonie ;

,,Procedee specifice romanului trec in istoria literara , precum cele specifice

istoriei literare trec in roman ’’ (1) . Astfel , in Istoria literaturii romane de la origini pana in

prezent ’’ sunt celebre portretele (de exemplu N. Iorga , vazut la o lectie , sau Mateiu

Caragiale , prezentat intr-o viziune sarjata de pa) ; sau folosirea peisajului , situand scriitorul

in minaturii care l - a produs (I. Creanga sau Octavian Goga ); in alta parte , face asociatii

plastice (valsurile in alb ale lui Bacovia amintesc tehnica vaporoasa a lui Degas ) sau trimiteri

auditive (erotica lui N. Vacarescu e fluierata pe naiuri campestre); elemente de umor si

ironie ; au ramas celebre propozitiile sintetice care definesc si caracterizeaza un scriitor:

Hogas este ,,un minor mare ’’ ; D. Cantemir este un Lorenzo de Medici al nostru .

Istoria literaturii de la origini pana in prezent este un adevarat roman ; scriitorii

devin personaje , ca intr-o carte de fictiune, grupati ,,in trei categorii tipologice : tipul

boierului generos , revolutionar din inteligenta , ideolog ardent , fraternizand cu masele - M.

Kogalniceanu, V. Alecsandri , Al. Odobescu ; al doilea tip este cel al ruralului ideolog

patimas , alaturi de tarani , cu repulsie fata de aristrocat si orasean - M. Eminescu , G. Cosbuc

si L. Rebreanu ; si, in sfarsit , « tagma » balcanicilor , a micilor targoveti sau boiernasi - A.

Pann , I. L. Caragiale , I. Minulescu , Ion Barbu , T. Arghezi , Urmuz . In Istoria literaturii

romane de la origini pana in prezent , G. Calinescu face si critica sociologica , psihologica si

estetica ; o " critica completa ", cum ar spune G. Ibraileanu , intr-o viziune grandioasa ,

pornind de la miturile nationale si terminand printr-o sinteza a specificului nostru national .

42

" Placerea regiei " , exista in romane dar ea poate fi detectata si in Istoria

literaturii romane de la origini pana in prezent ; autorul alege mastile actorilor , le cauta

pozitia in scena si gesturile . Personajele din piesele de teatru ( Phedra , Napoleon si Sf. Elena

,Irod - Imparat si Brezaia etc.) " danseaza , vorbesc in versuri , canta , fac tumbe ". Se poate

vorb , de asemenea , de placerea jocului superior , al inteligentei , atat in paginile de critica ,

cat si in proza , poezie sau publicistica .

" Gustul extraordinar pentru monumental , grandios , enorm " da organicitate

operei ; sunt cantate elementele primordiale ale naturii , in poezie ( apa , focul , aerul ,

pamantul ) , campiile oceanice din Cartea nuntii , cirezile enorme din Enigma Otiliei ,

fantasticul plan al orasului , in Bietul Ioanide .

Gustul pentru grandios ii adauga N. Manolescu imaginatia rabelais - iarna ;

personajele sunt privite in detalii exagerate pana la grotesc : Stanica Ratiu , mos Costache,

matusa Aglaie ( Enigma Otiliei ) sau Gaittany , Sufletel ( Bietul Ioanide ) .

" Jocul presupunerilor , al comentariilor psihologice sau estetice" ne trimite la

procedee care tin de romanul modern : scrisorile din Scrinul negru , din care se dezvolta

insasi al lui Felix in fata fotografiei Otiliei , crearea unor personaje al caror comportament

scapa determinarilor exacte , cum ar fi Otilia .

In sfarsit , " elementele de cosmogonie " ( aerul , apa etc. ) , stabilite de G.

Calinescu in Universul poeziei , se regasesc in poezie si proza , in istoria literaturii sau in

monografii .

In 1932 , G. Calinescu sustinea ideea unui roman de atmosfera moderna , desi

respingea teoria teoria lui Camil Petrescu despre sincronizarea obligatorie a literaturii cu

filozofia si psihologia epocii argumentand ca " literatura nu e in legatura cu psihologia ci cu

sufletul uman ". La intrebarea care se punea in epoca - daca romanul trebuia sa fie balzacian ,

stheldian , tolstoian sau proustian - G. Calinescu raspunde prompt : " Trbuie sa fim cat mai

originali , si ceea ce confera originalitate unui roman nu este metoda , ci realismul

fundamental ". Scriitorul pledeaza pentru ideea ca orice roman trebuie sa fie , in mod necesar,

si analitic .

Romanele lui G. Calinescu se definesc prin cateva trasaturi comune : depasesc

realismul clasic , asimiland experientele romanului modern creeaza caractere dominate de o

singura trasatura majora , ridicate la tipologii de mare circulatie universala , avarul , arivistul

( ele fiind insa un pretext - cum marturiseste insusi scriitorul - pentru introinspectie ). Asadar,

romancierul " reface clasicismul " , trecand prin experienta curentelor literare , pe care le

considera , consecvent pricipiilor sale teoretice , relative . Tehnica narativa , prin fixarea

43

caracterelor in spatiu si timp , prin descrierea minutioasa a cadrului fizic in care se desfasoara

actiunea , cu speciala erudita atentie pentru arhitectura cladirilor , pentru interioare , pentru

operele de arta plastica ce le impodobesc , detasarea fata de personaje si crearea de tipuri ne

trimit la Balzac si la realismul secolului al XIX - lea .

Balzacianismul apare in primul roman,Cartea nuntii, in descrierea " Casei cu

molii" si in conturarea personajelor care o locuiesc. Latura balzaciana a romanelor se

continua in Enigma Otiliei , prin tema ( istoria unei mosteniri ) si prin descrierea

interioarelor, a strazii , a arhitecturii caselor , prin creatia de tipuri ; ea urca in Bietul Ioanide

si in Scrinul negru, prin descrierea interioarelor , prezentarea universitarilor , a societatii

romanesti din deceniile 4 - 5 ale secolului nostru .

Avarul si arivistul sunt cuprinsi in alte registre, iar Otilia devine o fiinta

complexa, ca urmare a faptului ca este vazuta din unghiul fiecarui personaj venit in raport cu

ea. Astfel, G. Calinescu depaseste datele realismului clasic , asimiland experientele

romanului din secolul XX . Romanul include elemente eseistice , prin reflectiile asupra

iubirii, a literaturii , a politicii , precizand atmosfera locala si timpul istoric , fixand imaginea

unei lumi prin ceea ce are ea mai specific ; elemente lirice - Cartea nuntii este un poem al

iubirii ; liric este si romanul iubirii dintre Felix si Otilia ; lirismul persista in Bietul Ioanide si

in Scrinul negru , prin Ioanide arhitect de geniu , si prin Caty Zanoaga , parvenita fara

scrupule , pe care sentimentul iubirii o reabiliteaza pana la un punct .

Opera monumentala , de referinta in cultura romana si comparabila doar cu

creatiile unor mari istorici literari straini , precum de Sanctis ori G. Landson, Istoria literaturii

a fost publicata de G. Calinescu in 1941, in " timpuri de suferinta nationala " , cu scopul de a

da " oricui increderea ca avem o stralucita literatura " , care slujeste " drept cea mai clara

harta a poporului roman " .

Un prim element de noutate al acestei lucrari este acela al perspectivei estetice

asupra intregii evolutii a literaturii romane in timp , acordand atentie doar personalitatilor

care au creeat o opera cu valori artistice si renuntand la autorii ( mai cu seama din literatura

veche ) care au numai merite ce tin de istoria culturii in general , precum Coresi . Pe de alta

parte , personalitati ale trecutului literaturii noastre sunt privite intr-o noua lumina , in masura

in care anunta modalitati artistice ale unor scriitori de mai tarziu : la cronicarii munteni

descopera , de exemplu , " miscarea teatrului unui Delavrancea " sau fraze caragialesti .

G. Calinescu reia si aplica in Istoria literaturii, ideea enuntata in lucrarea

Principii de estetica , dupa care " nu e cu putinta o critica fara perspectiva totala istorica " ,

dupa cum si istoria literaturii trebuie sa apeleze la criteriile estetice ale criticului : " […]

44

istoria literara este o istorie de valori si ca atare cercetatorul trebuie sa fie in stare intai de

toate sa stabileasca valori , adica sa fie critic " .

Istoria literaturii, comparata de unii comentatori cu un roman ale carui personaje

ar fi scriitorii , vadeste faptul ca , in personalitatea lui G. Calinescu , istoricul literar si criticul

se asociaza cu prozatorul de mare talent : pagini precum cele dedicate portretului lui N. Iorga

sau descrierii Rasinarilor se inscriu printre filele antologice ale literelor romanesti .

4.2. Gerorge Calinescu si sinteza monumentala: Istoria literaturii romane de la

oigini pana in prezent

O frumoasa lectura pentru tanara generatie e capitolul din “Istoria literaturii

romane” a lui Calinescu, care se intituleaza Descoperirea Occidentului. Acolo, el face un fel

de recensamant al romanilor din diferite provincii istorice, care au avut vreodata de a face cu

Europa si vorbeste de acest vis , care a aparut in mintea romanilor destul de devreme. Ne-am

vazut oarecum izolati si am privit cu fascinatie lucrurile care se desfasurau in Occident. Nu

trebuie sa uitam ca Occidentul incepea pe vremea aceea la Brasov. Daca va uitati la geografia

Bisericii Catolice sau la zona de separatie dintre catolicism si ortodoxie, care s-a negociat

foarte dificil si surprinzator pana prin sec. XIV si care a cunoscut interesante dezvoltari si mai

tarziu, toate acestea au construit o lunga antologie de viziuni epocale romanesti despre lumea

aceasta indepartata.

George Calinescu ne spune ca Petru Cercel autor de versuri italiene, este

primul care simbolizeaza aceasta occidentalizare. Au mai fost insa incercari de

occidentalizare ca cea a lui Eraclid Despotul (1561-1593) care prin intemeierea unei

universitati la Cotnar incerca un fel de occidentalizare. Din pacate religia le-a inabusit acest

proiect.

In secolul XVII se infiripa legaturi cu occidentul prin venirea misionarilor

italieni si franciscani in Romania cum ar fi Vito Piluzi sau marchizul Johann Battista del

Monte (aveau legaturi interne cu Miron Costin). Se afirma ca in anul 1650 primii romani

merg la Roma cu ocazia jubileului facand cu o suta de ani inaintea ardelenilor pelerinaj la

cetatea eterna. Cantemir devenind domn purta vesminte cu influente occidentale insa nici de

data aceasta nu se baza pe preocuparile literare si cultura occidentala. Ideea de literature

occidentala avea sa patrunda greu in Romania (aici vorbim de literature in sens occidental).

Austriecii au inceput sa domine Muntenia iar Rusii au inceput sa domine peste Nistru, deci

procesul de occidentalizare incepe sa se simta dar totusi prea putin ca sa reuseasca sa miste o

45

intreaga tara. Boierimea face din Brasov un adevarat centru geografic al romanismului.

Se spune ca vreme de un seclo pregatirea pentru intrarea in occident se face in limba.

Neologizarea in sens apusean al limbii apare de acum. Tot in cultura datorita Regelui Carol,

se primeste dreptul de a se intemeia o manastire si un seminar pentru a trimite la Roma cate

trei teologi pe an, acest lucru putand fii realizat prin scolarizare si printr-un schimb de

domenii. Cultura s-a diversificat, neologismele intra intr-un numar mare si se fac simtite

influente in limbaj. Am putea spune ca foarte multi boieri au doua fete: oameni de cultura

greceasca, si oameni de formatie orientala. Contactul cu occidentul il sustin jurnalele la care

in general boierii erau abonati. Acest contact se vede cel mai bine in literature si scriere sau

traducere. Inceputurile literaturii noastre au o puternica amprenta de classicism decadent.

G.Calinescu afirma ca traducerile circulau din literature occidentala sub forma de manuscris

sau se publica cultura greceasca, dealtfel cu o influenta foarte puternica, centrul ei mutandu-

se.aici.

In primul rand pe plan cultural Romania era in urma cu multe aspecte si de

aceea dupa anul 1700 dorinta romanilor de a pleca la studii in occident a fost mult mai mare.

Un exemplu ar fi Cantacuzino care a studiat la Padova in Italia. Pe de alta parte asa cum

spune si George Calinescu, educatia data la constantinopol nu a fost mai satisfacatoare decat

cea din occident,deci eductia apuseana era undeva la mijlocul acestor doua extreme,

majoritatea preferand sa studieze in occident. In sustinerea ideii de mai sus adaugam ca de

asemenea Cantacuzino a fost educat si la constantinopol insa aceasta educatie nu afost mai

puternica.decat.cea.apuseana.

In al doilea rand ideea de literature occiddentala a patruns foarte greu. Pentru ca

aceasta trebuia sa isi pregateasca foarte bine intrarea, adica sa isi faca foarte bine temele

pentru a putea patrunde printre moravurile romanilor. Nu a fost de ajuns ca, ce e drept, putini

romani sa mearga in occident ci occidentul sa vina la ei.

Un alt argument ar fi faptul ca fuga romanilor la studii este punctul acut al

nerabdarii de a pasi in occident. Consecinta favorabila a acestui lucru este faptul ca am

imprumutat cuvinte noi, iar limba romana s-a diversificat. Aceste cuvinte au fost culese de

Miron Costin,Ion Neculce ,Axinte Uricaru,Dimitrie Cantemir etc. Pentru a exprima notiuni

de logica, psihologie, economie, fizica etc,ei au imprumutat: curs, testament, parola, comedie,

volonter, fantasie, cavalerie, ministru, senat, manifest, ordinant, triumf, emisfer, melancolie.

Secolul XVIII aduce deci o imbogatire a lexicului, neologismele fiind considerate acum

imprumuturi.mai.vechi.

In al treilea rand ca si concluzie a occidentalismului, cartile de gramatica se

46

inmultesc “Gramatica Romaniei”-Radu Tempea (1797). Pentru deschiderea orizontului

European se scriu: ”De obste geografie” de Buffier-Amfilohie Hotiniul (1795-Iasi); ”Istoria

universala”- Ioan Molnar. Examinarea sciitorilor din zona 1800 va dovedi ca acestia cunosc

cu de-a amanuntul literature occidentala a secolului XVIII mai ales cea minora.

In al patrulea rand sustin ideea lui G.Calinescu in privinta textelor traduse

deoarece s-au facut traduceri romanesti mai ales din literatura occidentala in Principatele

unite si in Ardeal. Traducerile circulau mai ales sub forma de manuscrise sau se publicau. Iar

contactul cu occidentul se vede cel mai bine in literature tradusa si scrierile traduse.Exista si

numeroase exemple de traduceri din limbi occidentale cum ar fi: ”Merope si Brutus”-

Voltaire; ”Filip si Orest”- Alfieri; din greceste s-a tradus “Harito si Polydor”; ”Descoperirea

Americii”- I.H.Kampe (Buda); culegeri de biografii si anecdote cu folos etic, de altfel erau si

foarte la moda sprea sfarsitul secolului al XVIII-lea.

In al cincilea rand sunt de accord cu faptul ca caontactul cu occidentul pe

vremea aceea il faceau jurnalele la care boierii erau abonati,deoarece intalnim foarte mari

schimbari in moda, in special mobilier si haine. Boierii schimba mobile,comanda canapele

occidentale, gradinari, bucatari straini, incep sa iscaleasca frantuzeste, tarile sunt tot mai pline

de profesori si secretari straini, balurile, jocuri de carti, din ce in ce mai multe familii isi

trimit tinerii la studiu in Paris, Italia etc, bibliotecile se umplu de cari frantuzesti si italienesti.

47