Literatura aservita ideologiei comuniste

Ideologia comunista are ca punct de plecare teoria determinismului-social, potrivit careia comportamentul persoanei nu este indus de propria individualitate, ci de clasa in care provine. Drept urmare, devine obligatorie educarea sa in spiritul noii societati, comuniste, singura care, se afirma, ii poate asigura dezvoltarea plenara.

In aceasta situatie, rolul literaturii ca mijloc de propaganda devine covarsitor, ea avand menirea sa educe individul in spiritul supunerii fata de partid si de conducatorul sau, dar si de ura fata de tot ce se opune acestei atitudini.După instaurarea regimului comunist, cultura este subordonată politicului. Autonomia esteticului este condamnată oficial, este admisă numai arta cu tendinţă (tezistă), pusă în serviciul puterii politice. Singurul curent literar admis este “realismul socialist”.

Dictatura proletariatului a avut drept consecinţă în literatură “importarea” din URSS a curentului literar numit “realism socialist”; termenul de proletcultism este de origine slavă ( din lb. rusă) şi desemnează

respingerea trecutului, condamnarea “artei burgheze”, a autonomiei esteticului.

Regimul comunist a fost instaurat în România sub presiunea directă a forţelor sovietice de ocupaţie, împotriva voinţei poporului român, în conjunctura geopolitică apărută după terminarea celui de-al doilea război mondial.

Acest proces a parcurs, între anii 1945-1947, o perioadă de tranziţie tulbure, care s-a încheiat prin actul de abdicare forţată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, şi prin adoptarea noii Constituţii din aprilie 1948, care a anulat pluralismul politic, a consacrat acapararea completă a puterii de către forţele comuniste şi instaurarea regimului de “democraţie populară”.

După cum se ştie, în contextul ocupaţiei militare sovietice a ţărilor din centrul şi sud-estul Europei, după al doilea război mondial, în aceste ţări au fost transplantate regimuri comuniste. Aceste regimuri, în momentul când au preluat complet puterea, au distrus elita intelectuală, procedând cu violenţă la reprimarea şi exterminarea fizică, în închisori şi lagăre, a unui mare număr de membri ai vechii clase politice. Totodată, au desfigurat cultura naţională a ţărilor respective şi au impus, printr-o directivă ideologică dogmatică, o "nouă cultură", sub deviza "internaţionalismului proletar".

În anul 1958, cenzura ideologică s-a instituţionalizat, cu efecte asupra tuturor domeniilor de

creaţie sau de activitate culturală. Au fost stabilite liste cu publicaţii, opere sau autori care pot vedea lumina tiparului, şi liste cu publicaţii şi opere care trebuiau interzise, cu autori care trebuiau scoşi din circuitul public.Bibliotecile publice au fost epurate de lucrările interzise, dar au fost invadate de traduceri din literatura rusă, filmele ruseşti au invadat ecranele, editurile şi ziarele au fost trecute sub un sever control ideologic. Operele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin au fost traduse şi difuzate până la saturaţie.

Utopia stalinistă se cizelează şi se desăvârşeşte în creuzetul „marii arte realist-socialiste”: este teritoriul în care „supraeul” societăţii totalitare acţionează cu maximă eficienţă. În acest tip de societate, rolul literaturii aservite comenzii ideologice este doar aparent unul secundar. În epoca de glorie a artei realist-socialiste, vom constata că, în spaţiul literaturii române, comandamentele ideologice impun, mai întâi, selecţia unor mythos-uri în care să se regăsească marile scenarii legitimatoare, tributare paradigmei eschatologice lenino-staliniste.

În cazul romanului, indiferent de spaţiul diegetic selectat, de statutul social al personajelor, ba chiar de epoca la care se raportează istoria povestită, structurile imaginarului ficţional sunt oglinda fidelă a celor generate de supraeul totalitar la nivelul discursului politic.

Conţinutul acestei arte in perioada comunista se prezintă sub două faţete: pe de o parte, este o critică a trecutului, adică a tarelor moştenite de societatea burgheză, pe de altă parte, este o susţinere a noului care se naste din dezvoltarea socialista.

Promotorii ei susţin că, spre deosebire de arta burgheză, care copiază realitatea, realismul socialist dă artei valoare de sinteză şi capacitate de proiecţie în viitor. Etapa stalinistă înseamnă pentru literatura română aplicarea teoriei celor două culturi, lansata de Lenin: în societatea împărţită în clase antagonice, există o cultură înaintată, legată de viaţa şi de lupta poporului, şi una retrogradă, decadentă, emanată de clasele dominante în descompunere. Această ideologizare a determine acţiuni de „evaluare" a moştenirii literare: • blamarea unui mare număr de scriitori a căror operă a fost interzisă, fiind trecută în aşa-zisele fonduri secrete ale bibliotecilor • reeditarea selectivă; • deformarea sensului operei prin interpretare dogmatică.

În 1948 s-a tiparit un catalog de 522 de pagini, cuprinzând aproximativ 8.000 de titluri de carti si reviste interzise, care au fost scoase din bibliotecile publice si din manualele scolare. Operele unui numar de autori sunt interzise în întregime:Radu Gyr,

Octavian Goga, Nichifor Crainic, Mircea Vulcanescu etc. În cazul literaturii si culturii universale, lista interdictiilor este imensa: Platon, Spinoza, Nietzsche, Bergson, Edgar Poe, Gide etc.

Scena literară a timpului este copleşită de subliteratură, un rol important în asigurarea alinierii ideologice avându-l critica literară, care devine un fel de jandarm al Partidului.

Dar excepţiile nu lipsesc, în acesta perioadă apărând câteva romane importante pentru literatura romana :’Bietul Ioanide’ de G.Calinescu (1953), ‘Morometii’ de M.Preda (1955), ‘Cronica de familie’ de Petru Dumitru (1956), ‘Groapa’ de Eugen Barbu (1957).

Chiar scriitori importanti au scris in ceea ce Eugen Negrici denumea « literatura aservita in etapa destalinizarii formale ». Mai mult, criticul considera ca toata literatura scrisa in perioada comunista e o forma de patologie. Astfel, despre nuvela « Ana Rosculet » a lui Marin Preda spune ca a fost scrisa pentru a atenua protestele criticilor de partid iritati de naturalismul volumului de debut (Intalnirea din pamanturi). Cu toate acestea, « ea nu a domolit energia demolatoare a inchizitiei literare, care avea nevoie de cazuri exemplare propice exercitiului mistic al cantaririi devierilor de la norma. 

Preda a mai facut o a doua concesie prin publicarea nuvelei « Desfasurarea », pe care a tiparit-o de asemenea sub presiunea avertismentelor repetate venite din zona puterii numultumite de rezistenta primelor carti la totala cliseizare.

Pe cat de vehement se arata Negrici in a infiera literatura comunista, pe atat de senin analizeaza Eugen Simion scriitorii din aceeasi perioda. Despre nuvela « Desfasusarea » nu se pronunta ca ar fi aservita propagendei, ci ca aceasta reprezinta « un progres fata de nivelul prozei din epoca cu teme similare(…).Cateva fenomene sociale din epoca noastra sunt bine prezentate, si nuvela se ridica incontestabil peste muntele de proza sociologica, schematica, comuna in epoca. Procesul moral mai general este acela, adeseori adus in discutie, al dezalienarii taranului. Pe acest fenomen mai larg Marin Predea incearca, in modul sau caracteristic, sa fixeze o structura tipica. Constiinta independentei, bucuria, demnitatea si celelalte decurg de aici. Nuvela, judecata in sine, e antrenanta, scrisa cu verva, cu o nota de ironie.

Destinul personajului principal, Chiril Merisor, devine unul emblematic pentru intelectualul roman sensibil si lucid, care nu poate trai sub teroarea si suspiciunea impuse de regim, de aceea el devine intai suspicios, sfios, incapabil sa se confeseze prietenilor, ajungand in final la sinucidere. Un erou opus acestuia, la fel de veridic pentru perioada in care traieste, este Cavadia, despre care criticul spune ca

« isi pune tot timpul in miscare, in societatea de care se foloseste, o doctrina a succesului intemeiata pe acceptatea raului si manipularea lui. » Cea mai cutremuratoare afirmatie apartine personajului Hary Brummer, ce nu ezita sa dea o definitie comunismului : « pacatul originar devenit politica de stat ».Deci Negrici nu mai infiereaza tot ce tine de comunism, ba chiar apreciaza verosimilitatea cu care autorul a reusit sa isi construiasca personajele.

Poezia, căreia i se trasase misiunea de a însufleţi, prin mesajul ei, crezul înalt al partidului, era una de tip agitatoric, cu un mesaj accesibil, care să poată ajunge la „oamenii muncii", fără a face concesii artei imperialiste, formale şi cosmopolite, sau artei decadente, burghezo-moşiereşti, evazioniste şi intimiste. Temele erau prosovietice sau antiimperialiste, legate de viaţa „nouă de la oraşe şi sate", de omul „nou" şi izbânzile sale, de partid şi binefacerile sale.

Proza era destinată misiunii de a reflecta „marile transformari din industrie şi agricultură, munca fremătătoare de pe şantiere", rolul partidului, lupta cu trecutul retrograd, cu clasele exploatatoare „lupta de clasă", frumuseţea şi măreţia eroului comunist, fie muncitor sau ţăran. Formula unei antiteze stridente, tiparul înfruntării binelui cu răul, schemă familiară din literatura populară, linierea pe două coloane a personajelor în funcţie de apartenenţa de clasă

reprezentau repere obligatorii pentru cei care voiau să îşi vadă opera tipărită.

Fenomenul unei literaturi aservite ideologiei şi politicii comuniste nu a încetat după depăşirea stalinismului în România. Etapa relativei liberalizări se caracterizează în primul rând in diminuarea controlului ideologic asupra teritoriului liric, care este confiscat şi folosit ca instrument de propagandă în perioada stalinistă.

Proza, poezia, dramaturgia au continuat însă, în acest interval politic, să înregistreze contribuţii valoroase, care au asigurat continuitatea literaturii române. Unii comentatori au făcut distincţie între literatura aservită regimului (care este obiectul prezentului studiu de caz) şi literatura tolerată de regim (literatura propriu-zisă, care se supune normei etice), pentru a puncta raporturile scrierilor din această perioadă :politicul.

Vom regăsi, aşadar, în stufoasele romane ale anilor ’50, o istorie-şablon, al cărei unic reper este istoria sacră generată de putere şi în interiorul căreia sistemul de redundanţe „mitice” include, obligatoriu, conflictul dintre lumină şi întuneric raţionalizat în varianta „luptei de clasă” care opune „drepţii” puşi la încercare forţelor demonice ale unei lumi decadente în agonie, aflate, conform scenariului secularizat, la sfârşit. Următoarea componentă a scenariului va fi, evident, cosmogeneza, implicând uriaşul efort al unei colectivităţi animate de avântul prometeic. La nivelul „decorurilor”, ne vom întâlni, în limitele aceleiaşi

scheme maniheiste, cu schiţa unei cetăţi ideale, corespunzând proiectului utopic prevăzut de ideologia în cauză, opusă spaţiilor „infernale” ale lumii burgheze în putrefacţie, raportabile, acestea din urmă, la mitemele decadentismului.

În ceea ce priveşte „figurile”, acestea se subordonează, şi ele, logicii utopice schizoide pe care se întemeiază ideologia partinică. De partea luminii se află revoluţionarul demiurg, arhetipul către care converg toate figurile investite cu funcţia renovării lumii, aparţinând proletariatului urban şi rural, căruia i se adaugă intelectualii „luminaţi” şi luminători ai maselor, „călăuzitorii vieţii sociale”, adică cei care au înţeles şi şi-au asumat sacra misiune dată de partid.

De cealaltă parte a baricadei se află elementele reacţionare, exponenţii lumii burgheze decadente, cum este chiaburul în noul roman rural, „condamnat să fie plasat în zona animalităţii viclene, motivate de un instinct posedant, agent al uneltirilor.” Ficţiunea romanescă, transformată în manual ideologic destinat educării maselor, demonizează tot ceea ce are tangenţă cu duşmanul generic.

În anul 1950 se înfiinteaza Scoala de literatura "Mihai Eminescu", cu scopul de a forma o noua generatie de scriitori în Republica Populara Romana.

Dupa moartea lui Stalin,1953, si o data cu procesul de destalinizare, obligativitatea realismului socialist a început treptat sa piarda din severitate,

nemaifiind impus cu atâta constrângere creatorilor de literatura si arta. Se trece la "reconsiderarea" operelor multor scriitori din literatura româna si universala, pâna acum interzisi, care se publica în editii critice. Intre anii 1948 si 1950 era promovat si conceptul ce se referea la o miscare socio-culturala ce respingea mostenirea culturala a trecutului si punea in prim-plan cultura privitoare la proletari si care era asemanator cu realismul cultural, fiind insa numit proletcultism. In 1955 este desfiintata Scoala de literatura "Mihai Eminescu“.1971 este anul declansarii “revolutiei culturale” romanesti, an ce avea sa stopeze “liberalizarea” si ”deschiderea”.

Dilema om-opera devine ridicola in cazul acestei perioade. Intr-o epoca in care intruziunea politicului in viata oamenilor mergea pina la controlul nasterilor, ascultarea discutiilor din familie sau urmarirea celor mai neinsemnate miscari, a discuta literatura independent de mediul in care a fost creata este o intreprindere naiva.

Elita intelectuala si politica romaneasca, pentru a nu putea opune rezistenta, a fost efectiv decapitata; scriitori, artisti, preoti, savanti, intelectuali care nu au aderat la regim sau care erau banuiti ca potentiali adversari ai regimului au fost inchisi sub diverse pretexte, tinuti ani de zile in inchisori sau trimisi sa lucreze la Canalul Dunarea-Marea Neagra, unii fara

sa fie judecati, atii condamnati la ani grei (15-20 de ani) de inchisoare. Alaturi de fruntasii partidelor traditionale si demnitarii politici din perioada anterioara care au pierit in inchisori (Iuliu Maniu, C-tin C.I Bratianu, Ion Mihalache, s. a.), o serie de intelectuali de prima valoare au avut aceeasi tragica soarta (mentionam doar filosoful Mircea Vulcanescu, economistul Mihail Manoilescu, istoricul Gh. Bratianu).

In ceea ce priveste ultima perioda literara in istoria comunista, se poate vorbi de o incercare de reideologizare politica. Pentru ca cenzura isi execita din nou functia, multi scriitori apeleaza la limbajul simbolic, aluziv, ca o forma de dizidenta. Propaganda nu mai avea efect, iar intelectualitatea isi codifica limbajul pentru a-si exprima aversiunea fata de regim.

Acum, literatura aservita nu mai are aceeasi pondere, iar cititorii sunt foarte interesati de adevarul istoric si social. Negrici spunea ca Preda le-a deschis acest apetit prin publicarea romanului « Delirul », in care evoca momente istorice evitate sau tratate superficial de istoricii oficiali. Personajul principal, ca alti eroi moromescieni pleaca din sat sa-si faca un rost, la Bucuresti ajunge ziarist si strabate medii diverse, prilej pentru autor sa reconstituie momente din instaurarea dictaturii militare sau din rebeliunea legionara. Interesant este faptul ca Negrici nu ii acorda lui Preda prezumptia de nevinovatie, mentionand ca au existat voci care spuneau ca la mijloc ar fi putut interveni si dorinta partidului de

reabilitare a lui Antonescu. Concluzia sa este ca din libertatea scriitorului s-a nascut o carte « cu semiadevaruri(…) dar fara rastalmaciri marsave ».

Astfel, avem doua directii importante in critica acestei perioade, una care cauta mobilurile, motivele pentru care o astfel de literatura a fost scrisa, si alta ce vrea sa sa rezume la un estetism pur, dar care nu reuseste sa ofere o privire globala asupra acestei perioade atat de controversate.

Raportabile la reperele mitice ale noii istorii sacre, aceste formule romaneşti se adresau, în conformitate cu principiile realismului socialist, maselor largi, elitei intelectuale a epocii „de tristă amintire” rezervându-i-se un alt tip de educaţie. La capătul acestui proces, scriitorii care vor fi (re)găsit drumul către adevărata lumină, vor fi recuperaţi de regim, fără ca această recuperare să coincidă cu includerea în (pseudo)canonul oficial.