Hamlet este compus din V acte,iar actiune se petrece in Da-nemarca.

Actul I ii prezinta pe Bernardo si Francisco dialogand

pe o terasa din castel.Acestia vorbeau despre aparitia unei

misterioase fantome ce aparea dupa miezul noptii si sema-

na cu chipul regelui raposat.Horatio vede si el fantoma si

ii spune prietenului sau Hamlet despre aceasta.

Hamlet si cu ceilalti stau intr-o noapte pe terasa in as-

teptarea misterioasei Fantome. Deodata aceasta isi face

aparitia.Vazand asemanarea acesteia cu tatal sau,Hamlet o

urmeaza,singur,pana intr-un loc mai retras al castelului. Re-

gele-Fantoma ii marturiseste fiului sau ca moartea sa nu a

fost una naturala,asa cum se crede, ci a fost asasinat chiar de

fratele sau,prezentu rege al Danemarcei -Claudius.Pe langa

acestea Fatoma ii mai spune ca regina,Gertruda, a fost sedu-

sa de acest viclean iar moartea fostului rege nu a fost produsa

de muscatura unui sarpe in timp ce acesta statea in gradina

castelului,ci fratele sau l-a otravit,turnandu-I otrava in ureche,

in timp ce acesta dormea, rapindu-i "viata, sceptrul si regina".

Auzind acest scenariu ingrozitor, Hamlet jura ca din acel moment sa-sirazbune tatal.Atat Hamlet cat si Fantoma ii o-

bliga pe Horatio sip e strajeri sa nu spuna nimic despre eve-

nimentul petrecut pe terasa castelului.

Actul II

Doua luni mai tarziu dupa moartea fostului rege si dupa

Intalnirea lui Hamlet cu duhul tatalui sau,curtea regala, com-

Pusa din regale Claudius, regina Gertruda, Polonius si ceilalti

Curteni observa schimbarea stranie de comportament a lui

Hamlet si decide sa afle cauzele acestei misterioase transfor-

Mari. Initial Polonius a crezut ca Hamlet are acest compor-

tament bizar datorita iubirii lui pentru Ophelia. Ophelia este

sfatuita de fratele sau,Laertes, apoi de tatal sau, sa-si infrane-

ze orice sentiment de dragoste fata de Hamlet si sa respinga

orice declaratie de dragoste a acestuia.

Regele si regina, intruniti intr-o incapere a castelului,cer

Curtenilor Rozencrantz si Guildenstern sa iscodeasca pe Ham-

let pentru a afla motivul acestuia.

Discutand cu cei doi trimisi de regi, Hamlet intelege sco-

pul lor si rezista tentatiei de marturisire.

Pentru a-l inveseli pe Hamlet, la curtea regeasca este tri-

mis un grup de actori.Totodata Hamlet ii marturiseste lui Po-

lonius dragostea sa pentru Ophelia.Hamlet le cere actorilor sa

joace piesa "Uciderea lui Gonzalo" dar cu cateva modificari de

versuri impuse de print.Actorii accepta.

Dupa ce toti curtenii ies din sala, Hamlet declara in mono-

logul sau intentia de a demasca pe ucigasul tatalui sau, un-

chiul-rege Claudius:"Desi lipsindu-i limba,crisma totusi/ Gra- ieste-nchipul cel mai nefiresc/ Actorii acestia vor juca in fata/

lui unchi-meu o piesa foarte-asemeni/ Cu moartea tatii si atunci

ce drum s-apuc.Stafia/se poate sa fi fost doar Necuratul/Si Necuratulintotdeauna poate/Sa-si dea un chip aromitor"."Am

alt temei,mai sigur:piesa-I lat/In care pot pe rege sa-l inhat".

Actul III

Curtenii Rozencrantz si Guildenstern raporteaza regilor ca n-auizbutit sa dezvaluie taina lui Hamlet dar un grup de actori i-a sporitinteresul tanarului print. Regele, afland de invitatia lui Hamlet de aparticipa la vizionarea unei piese de teatru, accepta

Fara sa cunoasca intentiile printului.Dar inainte de acestea,regele,

Regina si Polonius se intreaba daca taina printului are vreo legatu-

Ra cu sentimental de dragoste pentru Opheli. Ophelia se ofera vo-luntara in aflarea acestei taine iar regii se ascund intr-o camera dealaturi pentru a auzi discutia dintre cei doi indragostiti.

In discutia aceasta Hamlet,fiind orbit de gandul ca mama sa,regina,si-a tradat sotul, o intreaba pe mult-indragita sa Opheliada-ca se considera frumoasa si cinstita si afirma ca putereafrumusetii va preschimba cinstea ei, devenind desfranata decat cacinstea, ca valoare,sase asemene cu frumusetea.

Intr-un moment de nebunie, Hamlet ii declara Opheliei ca nu a

iubit-o si o sfatuieste sa se duca la o manastire pentru a se mantuide viitoarele ei pacate.

Auzind acestea, Ophelia, dezamagita de spusele lui Hamlet, crede caacesta s-a smintit. Dup ace Hamlet pleaca, regale, socat, isi faceaparitia considerand ca vorbele si gandirea tanarului print nu iireprezinta sminteala,ci altceva, mai adanc si mai dureros as-cuns insuflet.

Actul IV

A doua zi, dup ace a pus totul la punct cu actorii, Hamlet ii ce-reprietenului sau Horatio sa studieze expresia fetei regelui in mo-

mentul piesei.

Incepe piesa.Aceasta prezinta un rege si o regina ce par indra-

gostiti.Regele se intinde si adoarme pe un strat de flori iar ea ilpa-raseste.Un alt personaj ii scoate coroana de pe cap, o saruta sidupa ce picura otrava in urechea regelui,pleaca.Regina se intoarce,ga- sestet pe rege mort si se preface a fi trista. Otravitorulcopleseste peregina cu daruri; initial ea pare scarbita dar in celedin urma ea ii primeste marturisirea dragostei.

In momentul in care apare scena otravirii regale Claudius, cu- prinsde remuscari,ordona incetarea piesei de teatru, prilej pentru Hamletde a i se adeveri vorbele Fantomei.Dupa piesa, regina il

cheama,indurerata, in iatacul ei, sa-I vorbeasca.

Regele hotaraste ca Hamlet sa plece in Anglia, pentru a-si in- departanamicul.Ramanand singur,regale se gandeste la crima savarsita si estemacinat de constiinta, de fapta savarsita.Intra si Hamlet si vazandu-lingenuncheat se gandeste sa-l omoare dar se autostapaneste cacisingura pedeapsa pentru acest ucigas este sa-l demascheze.

Ajuns in iatacul reginei, Hamlet se comporta indifferent cu mamasa,acuzand-o de moartea tatalui sau, regele raposat.Crezand ca Hamleta innebunit si ca vrea sa o omoare, regina striga dupa ajutor.Vrand sao salveze, Polonius care statea ascuns dupa o perdea este ucis deprint. Dupa numeroase acuzari dureroase adre- sate mamei sale, iniatac isi face aparitia Fantoma regelui. Regina nu il vede ins aperegale-Fantoma cu care Hamlet vorbeste, crezandu-l nebun. Hamlet iacorpul neinsufletit al lui Polonius si il ingroapa intr-un loc ascuns.

Regele Claudius ordona ca mai apoi sa fie asasinat. Hamlet seintalneste cu capitanul printului norvegian Fortinbras care venise cuoastea sa pentru a cuceri o parte din Polonia.Intre timp Laertes, fiulraposatului Polonius se intoarce din Franta, aduna o oaste si pleacaspre castelul regelui Danemarcei cu gand de razbunare si de preluare atronului. Horatio primeste de la niste marinari o scrisoa- re de laHamlet in care i se spune ca a fost atacat de un grup de pirati dar ascapat cu viata. Laertes, dornic de razbunarea mortii tatalui sau,este convins de viclanul rege sa-si foloseasca talentul de spadasinsis a-l omoare pe Hamlet. In timp ce acestia pun la cale acestplandiabolic, Ophelia moare inecandu-se.

Actul V

Este prezentata imaginea tragica a inmormantarii Opheliei, la careparticipa doi clovni gropari.La inmormantare sunt prezenti Hamlet siprietenul sau, Horatio, care vorbesc cu unul din clovnii gropari.Acestclovn avea o viziune macabra dar si ironica despre moartea oamenilorsip area total dezinteresat de respectful fata de osemintelemortilor.Dupa un timp apare si cortegiul funerar: cada- vrul Opheliei,regele, regina, Laertes, preotul si curtenii. Hamlet ii spune luiHoratio ca a descoperit o scrisoare in care se vorbea despre planulasasinarii sale, comandat de rege, in drum spre An- glia.

Osric, unul dintre curteni, ii adduce lui Hamlet vestea ca a fostinvitat sa participle la un duel contra lui Laertes in schimbuloferirii, in cazul unei victorii, a unor lucruri pretioase. Hamletaccepta provocarea cu toate ca este avertizat de pericol de catreHoratio. In timpul duelului, regina bea din greseala dintr-unul dinpaharele cu vin otravit si moare.

Intr-un moment de neatentie Laertes si Hamlet fac schimb de sabii iarLaertes este ranit de propria sa sabie otravita.Inainte de a muri,

regina ii spune fiului sau, Hamlet ca bautura este otravita. Deasemenea Laertes ii divulga lui Hamlet planul secret de a-l omori.Auzind aceste uneltiri, Hamlet il strapunge pe rege, omorandu-l cupropria otrava. Hamlet bea dintr-un pahar otrava sinucigandu-se intimp ce Fortinbras se apropie victorios de palat.Vazand macelul dincastel, printul norvegian, la indemnul lui Horatio, il inmorman- teazape Hamlet ca pe un erou.

hahaRenaşterea reprezintă epoca de înnoire socială şi culturală, care a avut loc în Europa, la sfârşitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea, caracterizată prin redescoperirea interesului pentru cultura şi arta antichităţii clasice.

Renaşterea a avut originea în Italia şi s-a răspândit apoi în întreaga Europă apuseană. În acest timp s-au produs profunde transformări sociale, politice, economice, culturale şi religioase, care au marcat trecerea către societatea modernă. Societatea feudală a Evului Mediu cu structură ierarhică rigidă, dominată de economia agrară şi sub puternica influenţă a Bisericii Catolice a început să se destrame. La producerea acestor fenomene, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură şi artiştii, înclinaţi către clasicismul greco-roman, aspirând la eliberarea spirituală de sub dogmele religioase.

Noţiunea de "Renaştere" (în franceză: Renaissance) a început să fie folosită începând din secolul al XIX-lea, apărută mai întâi la istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elveţian Jacob Burckhardt în lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance in Italien" ("Cultura Renaşterii în Italia", 1860). El a definit Renaşterea (în italiană: Rinascimento), epoca cuprinsă între pictorii Giotto şi Michelangelo. În acest timp omul recapătă conştiinţa de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare a personalităţii.Condiţii istorico-culturale

În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Mediu nu mai este considerat drept o epocă întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită aşa ziselor "scriptoria" din mănăstirile medievale, se păstraseră exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau romani, ca Aristotel şi Thucydide, Virgiliu, Seneca, Cicero şi Ovidiu. Sistemul de drept din societatea modernă îşi are originea în dreptul civil şi canonic din secolele al XII-lea şi al XIII-lea. Gânditorii Renaşterii s-au ocupat mai departe cu studiul gramaticii şi retoricii medievale. În domeniul teologiei au continuat tradiţiile filozofiei scolastice, înterpretarea filosofiei platoniciene şi aristoteliene şi-a păstrat mai departe un rol

decisiv. Şcolile din Salerno (Italia) şi Montpellier (Franţa) reprezentau centre vestite pentru studiul medicinei.Trăsăturile caracteristice ale Renaşterii

[modifică]Ruperea cu tradiţiile

Acest fenomen a fost decisiv în special în domeniul istoriografiei. Opere ca "Historiarum Florentini populi libri XII" (1420) de Leonardo Bruni, "Istorie fiorentine" (1520) de Niccolò Machiavelli sunt exemple ale unui nou mod de a interpreta istoria şi problemele statale. Istoricii Renaşterii renunţă la periodizarea istoriei după criterii religioase (Creaţia, Naşterea lui Iisus şi Aşteptarea Judecăţii de Apoi); în timp ce învăţaţii Evului Mediu priveau cu neîncredere lumea păgână a grecilor şi romanilor, noua generaţie a Renaşterii era plină de admiraţia antichităţii şi condamna perioada secolelor ce i-au urmat ca fiind ignorantă, barbară, întunecată. Propriul lor timp îl considerau epocă a luminii.

[modifică]Umanismul Niccoló Machiavelli

Baza spirituală a Renaşterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru cultura antichităţii a dus la căutarea şi descoperirea manuscriselor clasice: Dialogurile lui Platon, operele istorice ale lui Herodot şi Thucydide, creaţiile dramatice şi poetice ale grecilor şi romanilor. Învăţaţi din Bizanţ, care după căderea Constantinopolului sub turci (1453) s-au refugiat în Italia şi predau acum în şcoli din Florenţa, Ferrara sau Milano, au adus cu ei cunoştinţa limbii greceşti clasice. Deşi adesea apăreau simple imitaţii ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei şi filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forţă de discernământ. Mulţi gânditori ai Renaşterii (Marsilio Ficino, Giovanni Pico della Mirandola) se orientează în direcţia neoplatoniciană în filozofie, în timp ce aristotelismul oficial începe să piardă din importanţă. Reprezentanţi importanţi ai umanismului au fost şi Erasmus din Rotterdam şi Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar şi a corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renaşterii un scop educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică, omul a devenit centrul atenţiei în studii şi creaţii artistice. Francesco Petrarca - Frescă de Andrea di Bartolo, Galleria degli Uffizi, Florenţa

[modifică]Renaşterea italiană

Primele manifestări ale Renaşterii au avut loc în Italia. După Pacea de la Lodi (1454), a intervenit un echilibru între diversele forţe politice, ceea ce a dus la o perioadă de relativă linişte şi, în consecinţă, la dezvoltarea economică a oraşelor din centrul şi nordul Italiei, favorizând înflorirea artei şi literaturii, încurajată şi susţinută financiar de bogatele şi influentele familii Medici din Florenţa, Este din Ferrara, Sforza din Milano precum şi de ducii de Urbino, dogii veneţieni şi de papalitatea romană. Lorenzo Ghiberti - Poarta de bronz a Baptisteriului din Florenţa Donatello - David - Muzeul Bargello, Florenţa

[modifică]Literatură

Renaşterea continuă opera începută deja în sec. al XIV-lea prin "La Divina Commedia", monumentala creaţie a lui Dante Alighieri (1265-1321), sonetele şi scrisorile lui Francesco Petrarca (1304-1374), nuvelele lui Giovanni Boccaccio (1313-1375) reunite în volumul "Il Decamerone". Se reiau vechile genuri literare din antichitate - epopea, satira, epigrama, biografia - şi se creează genuri noi, ca sonetul şi nuvela (Novella). Reprezentanţi ai literaturii italiene renascentiste sunt:Angelo Poliziano (1454-1494), "Stanze per la giostra", "Favola d'Orfeo".Niccolò Machiavelli (1469-1527), "Il Principe", "Istorie fiorentine", "Discorsi", comedia "La Mandràgola".Ludovico Ariosto (1474-1533), "Orlando Furioso".Baldassare Castiglione (1478-1520), "Il Cortegiano".Matteo Bandello (ca. 1480-1562), "Novelle".Pietro Aretino (1492-1556), "Lettere".Torquato Tasso (1544-1595), "Gerusalemme liberata", "Aminta".

[modifică]Arte plastice

Dezvoltarea artei în Renaşterea italiană are loc la începutul secolului al XV-lea în Florenţa. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat constructor al Renaşterii, descoperă perspectiva liniară - caracteristică artei din această perioadă - şi realizează cupola Domului din Florenţa (1436).

Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porţilor de bronz ale Baptisteriului din faţa Domului, numite mai târziu de către Michelangelo "Porţile Paradisului". Donatello (1386-1466), prin stilul său plastic, a influenţat

şi pictura. Printre cele mai importante opere ale sale este statuia de bronz a lui David, prima sculptură care, ca în timpurile antichităţii, prezintă din nou corpul omenesc gol, fără veşminte. Alte sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul ecvestru Gattamelata din Padova sau tribuna de marmoră Cantoria pentru Domul din Florenţa.

În pictură, Cimabue (1240-1302) şi elevul său Giotto di Bondone (1266-1337) - frescele din capela "Scrovegni" din Padova şi din capela "Santa Croce" din Florenţa -, pot fi consideraţi ca precursori. Masaccio - Izgonirea din Eden - Capella Brancacci, Florenţa KkLeonardo da Vinci - Cina cea de Taină - Santa Maria delle Grazie, Milano

[modifică]Pictura în Renaşterea timpurie

Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste şi aplicarea perspectivei în desen, este socotit deschizătorul de drum în pictura din perioada timpurie a Renaşterii. Ciclul de fresce în "Cappella Brancacci" din biserica "Santa Maria delle Carmine" din Florenţa impresionează prin individualitatea şi plasticitatea noului stil.

Şi Paolo Uccello (1397-1475) - "Battaglia di San Romano", "Il Condottiere Giovanni Acuto" - este fascinat de potenţialul perspectivei în pictură. Alţi maeştri din această perioadă sunt călugărul dominican Fra Angelico (1400-1455), Jacopo Bellini (1400-1470), Piero della Francesca (1416-1492), care a scris şi lucrări teoretice în matematică şi asupra perspectivei.

Pictorii din generaţia următoare au contribuit la înnoirea redării în perspectivă a peisajelor, compunerea minuţioasă a tablourilor, fineţea redării figurilor. Printre aceştia se numără Antonio Pollaiuolo (1432-1498), Andrea del Verrocchio (1435-1488), Domenico Ghirlandaio (1449-1494) în Florenţa, Andrea Mantegna (1431) în Padova, Giovanni Bellini (1430-1516) şi Giorgione (ca.1477-1510) în Veneţia. Aceştia din urmă au dat o orientare decisivă şcolii veneţiene prin simţul nou al organizării spaţiale, al luminii şi culorii, în contrast cu stilul florentin, în care predomină desenul. Un loc aparte îl ocupă Sandro Botticelli (1445-1510), care a lucrat pentru familia Medici din Florenţa şi pentru Vatican. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale sunt de menţiont "Naşterea lui Venus" (La nascita di Vènere) (1482) şi "Primăvara" (1474). Leonardo da Vinci, Doamna cu hermina, Muzeul Czartoryski, Cracovia

[modifică]Pictura în perioada de apogeu a Renaşterii

În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florenţa, venind de la Milano, unde pictase fresca "Cina cea de Taină" pentru biserica Santa Maria delle Grazie. În acest timp, Michelangelo (1475-1564) lucrează la statuia de marmoră a lui "David", care avea să devină semnul distinctiv al oraşului Florenţa.

Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care încurajează realizarea unor proiecte ambiţioase înăuntrul şi în afara Vaticanului. Domul "Sfântul Petru" (San Pietro), este construit după planurile lui Donato Bramante (1444-1514), în "Capela Sixtină" Michelangelo pictează plafonul şi fundalul ("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează camerele (Le Stanze di Raffaello) din palatul Vaticanului - printre alte motive, celebra "Şcoală din Atena", în care sunt figuraţi diverşi filozofi ai antichităţii.

Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant al Renaşterrii în Veneţia. El pictează şi pentru Carol Quintul, care îl numeşte pictor oficial al curţii regale spaniole.

Un alt reprezentant de seamă al picturii din această perioadă a fost Correggio (1489-1534), care a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în Parma, unde a realizat principalele sale opere (de ex. frescele din biserica San Giovanni Evangelista). Michelangelo - Crearea lui Adam - Capela Sixtină, Vatican

[modifică]Manierismul

Începând aprox.cu anul 1590, prevalează arta manieristă cu diverse tendinţe stilistice, în care - în contrast cu seninătatea clasică a perioadei precedente - repertoriul formelor devine exagerat, corpurile omeneşti apar şerpuitoare şi crispate (Figura serpentinata), tablourile sunt încărcate cu multe elemente decorative, anunţând ivirea stilului "baroc". Bazilica Sfântul Petru din Roma

Reprezentanţi valoroşi ai manierismului sunt:Pontormo (1494-1556), în Florenţa.

Rosso Fiorentino (1494-1540), pictează palatul Fontainebleau din apropierea Parisului.Andrea Palladio (1508-1580), pictor şi arhitect din Vicenza, iniţiează stilul palladianist, care va influenţa arhitectura engleză din sec. al XVIII-lea.Benvenuto Cellini (1500-1571), miniaturist şi sculptor din Florenţa, realizează celebra sculptură în bronz "Perseu cu capul meduzei", care se găseşte în Loggia dei Lanzi (Piazza della Signoria).Giorgio Vasari (1511-1576), pictor, arhitect şi biograf. A scris "Vite de' più eccellenti architetti, scultori e pittori" (1550).Paolo Veronese (1528-1588), unul din maeştrii şcolii veneţiene.Tintoretto (1518-1594), cel mai important reprezentant al manierismului veneţian, realizează 56 de picturi murale pentru palatul "Scuola di San Rocco" (Veneţia).

Renaşterea în diverse ţări europene Hieronymus Bosch - Grădina plăcerilor 1503-1504, Muzeul Prado, Madrid

Din Italia, Renaşterea se răspândeşte şi în alte ţări din Europa apuseană. Învăţaţi, artişti, negustori sau meseriaşi călătoresc în oraşele italiene şi se întorc în Franţa, Flandra sau în zona hanseatică nu numai cu noi cunoştinţe, dar şi cu un alt gust în artă şi în modul de viaţă. Declinul feudalismului şi centralizarea puterii politice deschid calea schimbărilor culturale, sociale şi economice. Spre deosebire de Italia, unde se cultivă limbile latină şi greacă, în ţările vest-europene, sub influenţa protestantismului, se folosesc limbile naţionale, fapt care contribuie la formarea noilor state naţionale caracterizate printr-un limbaj unitar.

[modifică]Franţa François Rabelais - Gravură de Michel Lanne, 1630

Spiritul Renaşterii italiene a pătruns în Franţa datorită unor personalităţi ca Leonardo da Vinci şi Benvenuto Cellini, prezenţi la curtea regelui Francisc I şi participanţi la proiectarea decorării palatului din Fontainebleau. Scriitorul François Rabelais (1494-1553), călugăr benedictin, autor al povestirilor "Horribles et Épouvantables Faits et Prouesses du très renommé Pantagruel" (1532) şi "Vie inestimable du grand Gargantua, père de Pantagruel" (1534), întruchipează tipul perfect al umanistului renascentist. Joachim du Bellay (1522-1560) redactează manifestul "Pleiadei" intitulat "Défense et illustration de la langue française".Literatură

Edmund Spenser (1552-1599), autor de poeme pastorale şi al unei epopei alegorice "The Faerie Queen".John Milton (1608-1674), scrie celebrul poem pe teme biblice "Paradise Lost".Christopher Marlowe (1564-1593), poet dramatic.William Shakespeare (1564-1616), autor al unui mare număr de piese de teatru, poeme şi sonete.Thomas Morus (1478-1535), scriitor umanist, autor al poemului "Utopia" (1516). Ministru cancelar al regatului, cade în disgraţie şi este executat din ordinul regelui Henric al VIII-lea.Francis Bacon (1561-1626), filosof, dezvoltă teoria cunoaşterii empirice în lucrarea "Novum Organum" (1620.Ben Jonson (1572-1637), autor dramatic.Tipul de "Om al Renaşterii"

Pentru marea masă a populaţiei din acele timpuri, înflorirea culturală şi artistică ce a caracterizat Renaşterea nu a produs nicio schimbare în modul de viaţă sau de reprezentare a lumii. Referindu-ne însă la numărul restrâns al personalităţilor în diferite domenii de creaţie, putem spune astăzi că noile orizonturi spirituale şi liberalizarea moralei au creat un anumit tip de "Om al Renaşterii" ("Homo universalis renascentista"), caracterizat prin înţelegere ascuţită, deschisă oricărei idei, simţ deosebit al frumosului, dorinţă de afirmare şi renume, individualism cu posibilităţi de dezvoltare multilaterală, adversar al dogmelor şi ideilor preconcepute. În aspiraţia sa spre universalitate, înlătură orice barieră care-i stă în cale, se arată curajos în proiectele sale şi plin de forţă în acţiune. Este prieten şi cunoscător al artelor, colindă fără dificultate filosofia şi literatura, înlocuieşte legile morale cu cele estetice. "Omul Renaşterii" este în primul rând un umanist cu larg spirit de toleranţă.

În contrast cu acesta nu dispar fanaticii, partizanii unei singure idei, care văd în fiecare reprezentant al unei păreri contrarie, nu un adversar de idei, ci un duşman personal ce trebuie anihilat.Interpretare istorică şi filosofică

Fiecare perioadă din istoria culturii a avut propria ei viziune asupra Renaşterii.iluminiştii (Hume, Gibbon, Condorcet, d`Alembert, Diderot, Voltaire), care se considerau continuatorii idealurilor umaniste şi raţionaliste ale secolelor XV şi XVI, vedeau Renaşterea ca o mare epocă de progres cultural ce marchează trecerea de la întuneric la lumină, de la barbarie la civilizaţie, o trezire a Occidentului din somnul dogmatic.romanticii (Novalis, August Wilhelm von Schlegel, Heinse Meyer, Stendhal, Madame de Staël, Hugo, Byron, Gioberti, Mazzini) aveau o viziune asupra Renaşterii opusă celei iluministe. La fel de diferit este văzută semnificaţia rupturii cu evul mediu care este idealizat şi privit ca o vârstă de aur. Sunt

admirate cavalerismul medieval, ordinea, autoritatea şi credinţa religioasă. Stilul gotic este privit ca suprema expresie a creaţiei artistice.hegelianismul: Hegel vede în Renaştere un progres spiritual, o reînnoire a culturii, după lunga noapte a Evului mediu. Studierea operelor antice are semnificaţia întoarcerii de la divin la uman.pozitivismul: la Hippolyte Taine, Benedetto Croce, Bertrando Spaventa ruptura dintre Renaştere şi Evul mediu e apreciată pozitiv. Renaşterea este epoca de aur a acestui mileniu, premisă a apariţiei supraomului, un om liber, deschis tuturor experienţelor vieţii.

BibliografieGeorg Wilhelm Friedrich Hegel- Prelegeri de istorie a filosofiei, Editura Academiei, Bucureşti, 1964Jakob Burckhardt- Cultura Renaşterii în Italia, Editura pentru literatură, 1969

CONCLUZII

Ne-am întinde prea mult dacă am aminti numărul enorm al numelor din lumea gândirii, a artei, a ştiinţei, a filosofiei, care s-au remarcat în Renaştere.

În rezumat, merită să lămurim faptul că omul renascentist nu mai este un personaj pasiv în faţa vieţii şi a Cosmosului. El încetează să fie un observator al operei divine şi se transformă într-un adorator activ al ei, intră în ea, se mişcă, merge prin ea. Şi acest lucru a dat naştere spiritului ştiinţific, necesităţii de a intra în legile Cosmosului şi de a-şi pune întrebări asupra cauzelor funcţionării lui.

Până şi Copernic, care exprimă funcţionarea lumii prin legi matematice, a plecat de la enorma admiraţie pe care o avea pentru opera hermetică şi pentru conceptul Soarelui ca element central al Universului. Admiraţia sa l-a determinat să caute formulele matematice, dar rădăcina era magică, hermetică şi, în mod fundamental, renascentistă.

Magia îi va oferi omului o nouă viziune, o nouă capacitate, trezeşte în fiinţa umană un potenţial latent: voinţa. Omul Renaşterii îşi spune eu vreau să fac, eu pot să fac şi acest lucru va schimba definitiv cursul istoriei, fapt ce va determina întoarcerea timpurilor şi ne va aduce până în momentul prezent.

E interesant să constatăm că interesul pentru această magie iluminatoare şi puternică, departe de a fi dispărut, rămâne viu şi continuă să fie un motiv de atracţie pentru mulţi erudiţi actuali. Mulţi oameni mari de ştiinţă din epoca noastră continuă să o gândească ca pe o formă de a citi gândirea lui Dumnezeu şi afirmă acest lucru simplu, fără nici o sfială.

În zilele noastre simţim nevoia de a revizui conceptul ciclic al istoriei şi de a ne întreba dacă am ajuns la un moment de mare progres tehnologic, de mari descoperiri ştiinţifice, dar simultan, de o mare sărăcie interioară, care face ca oamenii să se simtă din ce în ce mai lipsiţi de apărare, mai singuri şi mai dezorientaţi. Dacă istoria e ciclică, ne aflăm din nou în faţa ocaziei de a ne întreba dacă merită să ne întoarcem privirea spre acele epoci de aur, acele epoci luminoase, puternice, în care fiinţele umane ştiau de ce şi pentru ce trăiau, de unde veneau şi încotro se îndreptau.

E important să recunoaştem că ne lipseşte o educaţie mai filosofică, mai integrantă, care să ne permită să înţelegem toate aspectele activităţii umane, să înlăturăm enormele diviziuni create între Ştiinţă, Artă, Religie şi Politică, transformate în lucruri opuse şi să facem din ele drumuri confluente. Poate că a sosit momentul să aprindem o torţă plină de speranţă, o torţă care să ne ilumineze. Poate că a sosit momentul să ne întrebăm unde ne este voinţa necesară şi ce putem face cu ea, unde ne sunt puterile latente şi ce putem face cu ele.

Odată cu noul momentul de a renaşte şi dacă într-o anumită epocă, această Renaştere a produs o schimbare fundamentală în om, putem să aprindem o torţă plină de speranţă care să ilumineze nu numai drumul nostru, ci şi lunga cale ciclu istoric putem spune că a venit a tuturor celor care vin în spatele nostru şi a celor care vor putea vorbi în următorul secol, despre secolul nostru, ca despre un posibil secol al Renaşterii.

Visul unei nopti de vara – comedia dragostei

A cincea comedie shakespeariana infatiseaza, raportandu-se indirect la “Romeo si Julieta”, ca amprenta a variabilitatii diametral opuse, o tema fundamentala a mult valorificatului scriitor, care nu poate fi alta decat dragostea. Fiind intitulata de asemenea comedia dragostei, spre deosebire de tragedia dragostei traita de Romeo si Julieta, aceasta creatie

shakespeariana marcanta a literaturii universale tinteste descrierea unor universuri intersectate, total diferite, dar la baza carora guverneaza aceleasi legi spirituale.

Numarul lumilor sau al “grupurilor” caare isi dau intalnire fluctueaza in functie de imaginatie. Insa in principal, o analiza directa, concisa a sitatiei, poate releva trei straturi ilogice ale unui univers cat de poate de coerent: curtea de un umanism grosolan a Atenei, populatia realista, muritorii de rand aflati in vraja dragostei, si aflat dincolo de hotarele timpului spatiului sau a oricarui alt detaliu existential omenesc, taramul zanelor, lumea spiritelor intermediare.

Vagul contur dat tuturor acestor grupuri dau impresia ca nu sunt individualizate pregnant, cum s-a intamplat pana acum in Richard al 2lea, Hamlet sau Romeo si Julieta. Astefl putem trage concluzia ca actiunea desfasurata de Tezeu si Hipolita, sau de Lysander, Hermia, Demetrius si Helena, si de ce nu, chiar si de Oberon cu al sau alai ireal, au scopul de a cladi, pas cu pas, un intreg plan narativ de o complexitate irezistibila. Cu toate acetsea, individualizarea nu lipseste cu desavarsire. Helena e palida si inalta, emblema traditionala a iubirii fecioresti nemangaiate, o fata dulce, indragostita nebuneste de un baiat nestatornic. Hermia, scunda, oachesa si buna de gura, e mai vie. Caracterizarea tinerilor devine astfel nesemnificativa; in fond, figurile lor se vor substitui una alteia…

Indragostitii sunt simple marionete ale duhurilor, fiinte automate a caror soarta artificiala si amuzanta de a se indragosti pare numai un joc de papusi acelora care jongleaza cu puteri supraomenesti ce ii inrobesc pe bietii muritori.

Dragostea capata formele principiale caracteristice unui fior care strabate piesa de la un capat la altul, metamorfozandu-se aidoma unui cameleon in functie de situatie: iubirea este fizica, spirituala. oarba, sfioasa, dezastruoasa, misterioasa, credincioasa, avand ca dusmani ura, gelozia, pacatul si chiar castitatea.

Asa cum Tezeu si Hipolita au parte mai mult de o buna prietenie decat de o dragoste adevarata, Lysander si Hermia pe de o parte si Demetrius si Helena pe de o alta sunt protagonistii care, actionand conform ilustratiilor dragostei, au parte de toate nuantele acestei trairi care nu tine cont de varsta si pregatire.

In contrast cu tinerii, Oberon si Titania fac impresia unei perechi mature sau chiar inaintate in varsta. Principalul punct pe care il au in comun cu oamenii, iubirea, le-a fost candva tanara, paleste din ce in ce mai tare, iar depanarea amintirilor din care sa derive constiinta intentionata a unei gelozii tarzii pare a fi inelul cel subtire ce nu le permite sa isi diferentieze gravitatiile. Interesul relatiei Oberon-Titania este dat de ciudata pedeapsa pe care Oberon o pregateste consoartei sale, ce are ca obiectiv starnirea libidoului craiesei, punand-o in fata unor animale cunoscute ca deosebit de potente sexual in demonologia Evului Mediu. Si nu este intamplator ca prima vietate asupra careia Titania deschide ochii sa fie Bottom, care din moment ce este transformat in magar, preia simbolurile fiintei respective, care in am putea spune “Cosmarul unei nopti de vara” nu echivaleaza nici pe departe stupiditatea, ci valoarea sa sexuala.

Procedeele folosite de Shakespeare pentru a eschiva efectele dominantului sentiment al dragostei deseneaza o serie de cercuri concentrice in jurul fantasmelor din cadrul frumosului dar ironicului “vis”. Muritorii sunt inlantuiti in prim stadiu de o dragoste aparuta intr-un mod cat se poate de natural, o dragoste ce traduce capacitatea intuitiva a fiintei umane de a intra de buna voie in labirintul sentimental, pentru ca apoi sa nu mai fie decat niste personaje fade aflate pe o scena la cheremul aparentelor fiinte superioare care par a le controla universul. Insa nici pe departe dominatia exercitata de lumea spiritelor nu face din aceasta un spatiu perfectionist. Dimpotriva, eroii acestor locuri supralumesti mirifice par a fi si mai aprigi in cautarea cat mai multor infundaturi in acest labirint al dragostei.

In final, se pare ca nici lumea spiritelor nu este decat o schita a gandurilor geniale depanate de un artist cu o capacitate literara fantastica. Acest papusar al destinelor, care unduieste drumurile propriilor sale personaje, a avut pesemne, vaga impresie ca in numele unei opere poate decide si se poate simti stapan al fictiunii sale. Insa cine stie in ce alt cerc concentric se afla marele Shakespeare si conform carei ratiuni ii erau insusi lui guvernate capacitatile spirituale?!