89

străzii pe care se află casa în care a locuit distinsul om de ştiinţă. La sediul muzeului s-a organizat o sesiune de comunicări dedicată acad. Haralambie Mihaescu, un pelerinaj la mormântul omului de ştiinţă sărbătorit, precum şi o ceremonie de schimbare a plăcuţei străzii cu noul nume, la care au participat membrii Consiliului Local, în frunte cu Primarul, participanţii la sesiune şi un numeros public. Printre altele, merită să amintim, participanţii la această sesiune, pentru a ne da seama de valoarea şi prestigiul evenimentului. Tot la sediul muzeului s-a organizat o amplă expoziţie dedicată activităţii acad. Haralambie Mihăescu. Distinsul cercetător al Institutului de Lingvistică al Academiei Române din Bucureşti, fiul acad. Haralambie Mihăescu, îşi încheie una din scrisori: „Impresionat de eforturile pe care, în acest caz şi în general, le faceţi pentru o cauză dreaptă şi nobilă, în condiţii din păcate neconforme cu spiritul şi civilizaţia timpului, vă asigur, domnule director Ursachi, de admiraţia şi întreaga mea recunoştinţă”.

CAPITOLUL I. D 1999 - 2005

Aşadar, după o scurtă perioadă în care am fost o instituţie cu personalitate juridică, având un buget propriu, în subordinea Consiliului Judeţean Neamţ, la începutul anului 1999 ne-am trezit cu trecerea, din nou, în cadrul Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, de data aceasta nu ca simplă unitate ci ca secţie, sub denumirea de Secţia Muzeală IV Roman. Nu ştiu cine a fost nemulţumit că treburile la Roman mergeau foarte bine şi acest lucru deranja conducerea judeţului, fie la Complexul Muzeal, fie la Inspectoratul pentru Cultură şi, poate, mai puţin la cel al Consiliului Judeţean, măcar din principiu nu ar fi fost împotriva unei instituţii care merge bine, dar măsura furibundă fără nici o explicaţie nu mai putea fi întoarsă din mersul ei. O încercare de a primi măcar o explicaţie a dat greş. Am cerut în nenumărate rânduri să fiu primit în audienţă la Preşedintele Consiliului Judeţean, pentru a primi unele explicaţii sau măcar să fiu ascultat în această privinţă, dar refuzul a fost categoric. Am fost tratat cu o indiferenţă crasă, de parcă nu reprezentam, ca director sau ca simplu salariat, nici o importanţă în acest act necinstit, lipsit de argumente solide, în condiţiile în care, la fel ca în anul 1978, când luam atitudine faţă de înfiinţarea Complexului, arătând că este total inadecvat ca atunci când se vorbeşte mai mult de descentralizare administrativă să se procedeze la contrariul ei. Atunci însă, era într-o epocă în care acest principiu era formal, acum, însă, pretindeam că suntem într-o altă orânduire, în care acest principiu este real. Să fi rămas în conducerea judeţului aceiaşi oameni? Se poate. Oricum concepţia şi atitudinea preşedintelui Consiliului Judeţean era, poate mai fermă acum decât atunci, când, la insistenţele referatelor mele, mai primeam din când în când câte un răspuns favorabil. Cine a fost cu ideea de a se desfiinţa Muzeul de Istorie din Roman ca unitate cu personalitate juridică nu am aflat nici până acum. Să fi fost directorul Complexului? Ca prieten şi bun susţinător al venirii sale la conducerea Complexului nu cred să fi fost iniţiatorul acestei idei, de altfel, acest lucru a fost declarat în mai multe rânduri; să fi fost vicepreşedintele Consiliului Judeţean Neamţ – d-l Toma Ţurcanu, care reprezenta un partid politic din Roman? E posibil. Dacă recunoaştem în poziţia dumnealui acea supuşenie demnă de dispreţ pentru a fi în graţiile conducerii, exprimându-şi de câteva ori şi părerea unei reveniri la calitatea Romanului de a deveni judeţ ca inoportună. Să fi fost d-na Viorica Gheorghe, director economic al Consiliului Judeţean, care conducea din poziţia pe care o deţinea tot judeţul? Este posibil, nu din alte motive, ci mai ales din acela că, la nivelul funcţiei pe care o avea, nu voia să se mai încurce cu o unitate mică de la Roman. Din punct de vedere al Preşedintelui se vedea că este dirijat de cineva; ca agronom nu putea pătrunde prea mult în sfera activităţii culturale, a rămas până la sfârşit agronom, cel puţin din punctul meu de vedere. Ca director al unei instituţii care se dizolvă sau ca membru al unei comunităţi de intelectuali, care era, la vremea aceea şi singurul ce deţinea un titlu ştiinţific, măcar formal puteam fi admis la o audienţă ce o ceream, pentru a susţine sau explica nedreptatea care se făcea Muzeului din Roman. Sper ca măcar acum, după zece ani să pot afla cine a fost autorul desfiinţării unei instituţii care mergea foarte bine. Să nu uităm că în perioada 1992 –

90

1999 la Muzeul din Roman s-au realizat cele mai importante şi valoroase activităţi: reorganizarea expoziţiei de bază, care devenea în 1995 cea mai modernă din ţară, deoarece încă nu s-a putut realiza refacerea muzeelor organizate pe principiul comunist, reparaţii capitale la noua clădire precum şi la clădirea Muzeului de Ştiinţe Naturale, deschiderea Muzeului de Ştiinţe Naturale, în noul local, obţinerea unui premiu de 10.000 de dolari ca urmare a câştigării unui concurs naţional pentru cel mai bun proiect de expoziţie, participarea, alături de Muzeul de Artă din Cluj Napoca şi de Muzeul Literaturii din Iaşi la Premiul European EMYA, în 1997, organizarea unor sesiuni ştiinţifice zonale sau naţionale, care au devenit repere pentru acest tip de manifestare ştiinţifică, organizatorul unor interesante expoziţii naţionale şi zonale, mai ales cele legate de strămoşii noştri – daci, participarea la câteva expoziţii internaţionale, o bogată activitate culturală în zona Romanului, precum şi valorificarea unui important patrimoniu ştiinţific rezultat al unei intense activităţi de teren etc. Toate acestea, realizate cu un personal şi buget mult mai mic decât cel de la P. Neamţ nu convenea, poate celor ce conduceau judeţul. Toată această experienţă mi-a cimentat părerea că atunci când eşti susţinut financiar este mult mai simplu să ai realizări. Din această cauză regimul „Complexelor” este atât de agreat în unele zone, care văd o dezvoltare doar a capitalei de judeţ, în detrimentul celorlalţi. Dacă ai susţinerea financiară poţi avea şi iniţiative de orice nivel, poţi avea publicaţii după bunul plac, poţi avea susţinători din judeţ sau din afară etc. Primele acţiuni prin care se luau măsuri împotriva instituţiei noastre sunt bine ilustrate de adresele prin care se cerea cu insistenţă ieşirea la pensie a doi muzeografi, lucru ce însemna stoparea imediată a unor lucrări începute la Muzeul de Istorie şi închiderea Muzeului de Artă, unde cu toate insistenţele noastre, nu s-a prezentat nimeni la concurs pentru ocuparea acestor posturi pentru care am şi înaintat un referat.

„MUZEUL DE ISTORIE ROMAN Nr. 50 din 03 febr. 1999 Către, CONSILIUL JUDEŢEAN NEAMŢ La adresa Dv. nr. 861/29.01.1999 vă facem cunoscut următoarele: La Muzeul de Artă din Roman este încadrată cu convenţie civilă pentru 6 luni d-na Ursachi Minodora. Fiind unicul post de muzeograf la această unitate, nu putem renunţa la el; menţionăm că la fiecare 6 luni s-a organizat concurs pentru ocuparea acestui post dar, până în prezent nu s-a prezentat nimeni, rămânând ca la 1 iul. 1999 să se organizeze un nou concurs, care presupune o pregătire de specialitate – studii superioare de artă plastică. Menţionăm totodată că activitatea d-nei Ursachi Minodora, în cursul anului 1998, cu cele peste 22 de acţiuni culturale organizate precum şi calitatea de ctitor al acestei instituţii, implică, cel puţin în perioada cât postul de muzeograf nu este ocupat, o recompensă cât de cât semnificativă, faţă de această persoană, mai ales că programul de acţiuni culturale al acestei unităţi, în acest an, este destul de bogat. La Muzeul de Istorie, pe postul de muzeograf şef de secţie este încadrată d-ra Hordilă Domniţa, căreia Consiliul de Administraţie i-a aprobat cererea de continuare a activităţii până la data de 01.oct. 1999 pentru definitivarea lucrării monografice privitoare la cel mai mare cimitir medieval din ţara noastră, cercetat de aceasta în decursul a circa 10 ani (1988 – 1998), monografie care înseamnă pentru instituţia noastră, punerea în valoare a unui mare volum de obiecte de patrimoniu, de interes naţional, ce nu pot fi valorificate decât de domnia sa. Menţionăm că volumul de muncă şi calitatea muncii nu pot fi suplinite de nici un alt salariat din colectivul nostru.

91

Având în vedere cele relatate, vă rugăm să aprobaţi menţinerea acestor persoane pe posturile avute, rămânând ca atunci când va fi aprobat bugetul pe 1999 să definitivăm o nouă schemă, care să ţină seama de adevăratele interese ale instituţiei noastre, legate de patrimoniul existent ce trebuie pus în valoare, mai ales că fondurile economisite prin înlăturarea celor două persoane, de altfel, indispensabile acum, nu rezolvă problema salarială a instituţiei. DIRECTOR, Dr. V. Ursachi” După o şedinţă pe care a condus-o la Roman, am reuşit să-l abordez, pentru scurt timp, pe d-l Preşedinte C. Bobeanu, în urma căreia am trimis un referat în care explicam multe din necazurile instituţiei noastre în prag de trecere la noul regim de secţie din cadrul Complexului Muzeal Judeţean Neamţ. Redăm în continuare conţinutul acestui referat: „Domnule preşedinte, În urma scurtei audienţe pe care mi-aţi acordat-o în ziua de 3 februarie 1999 la Primăria din Roman, pe care am considerat-o edificatoare în atitudinea pe care o are conducerea judeţului nostru faţă de Muzeul de Istorie din Roman, vă relatez următoarele: Aproape stupefiat de faptul că vicepreşedintele Consiliului Judeţean Neamţ d-l Toma Ţurcanu a încercat, în acel deja binecunoscut spirit de complicitate să susţină că despărţirea unităţilor noastre de Complexul Muzeal Neamţ, în 1992, a fost un act nu „prea legal” sau, în orice caz, obţinut pe căi mai mult sau mai puţin legale, cu toate că d-l secretar Harasemiuc, prezent atunci în conducerea judeţului, nu a zis nimic în legătură cu aşa zisa ilegalitate, moment de la care a pornit întreaga demonstraţie de a fi desfiinţate ca unitate de sine stătătoare, doresc să vă relatez că acest lucru a fost făcut în virtutea unei situaţii normale, realizată în întreaga ţară. Acolo unde într-un judeţ existau unităţi muzeale de importanţă judeţeană sau în orice caz acolo unde existau unităţi cu un mare volum de obiecte de patrimoniu acestea deveneau instituţii de sine stătătoare, cu personalitate juridică; complexele muzeale au rămas doar acolo unde pe lângă unităţile mari mai existau sau există unităţi mai mici, cum ar fi Muzeele din Bicaz, Tg. Neamţ – în judeţul nostru. Alte exemple nu mai cunosc. Menţionez că există cazuri, ca a celui din Bacău sau Focşani unde s-au despărţit secţiile Muzeului Judeţean, care au devenit instituţii de sine stătătoare. Exemplele ar putea continua peste tot în Moldova sau în celelalte părţi ale ţării, unde unităţile muzeale sunt de sine stătătoare. Experienţa unei administraţii comune o avem din perioada de tristă amintire 1978 – 1992, când pentru orice obiect mărunt (mături, creioane, hârtie de scris etc.) era necesar să mergem la Piatra Neamţ, la care se adaugă faptul că aproape toate fondurile se opreau la centru. După anul 1992 ne-am gospodărit în limitele fondurilor aprobate şi am realizat mult mai multe lucruri decât înainte. Neînţelegerea acestui fapt, în condiţiile în care la Roman există nu un singur muzeu ci trei unităţi de acest fel, care compun, la rândul lor un complex muzeal romaşcan, mă obligă să fac un scurt istoric al unităţii noastre. Muzeul de Istorie a luat fiinţă la 1 sept. 1957 prin numirea mea ca director la o unitate care nu avea decât 8 (opt) piese (deci nimic), ajungându-se astăzi să deţină un număr de peste 197.369 piese, din care 18.200 de importanţă naţională (tezaur). Acest număr de obiecte a fost realizat până în anul 1996 de un colectiv format din 3 muzeografi (Ursachi Minodora încadrată în decembrie 1957 şi Domniţa Hordilă - în august 1965). Am menţionat cele două nume pentru a justifica intervenţia mea la Dv. în vederea menţinerii lor în funcţie, câteva luni, pentru a termina lucrările începute. Menţionez că d-na Ursachi Minodora, începând cu anul 1960 a realizat, din nimic, Muzeul de Artă din oraş, care deţine un număr de peste 700 piese de muzeu (pictura, sculptura şi grafica) şi care a desfăşurat o muncă deosebit de apreciată pe parcursul existenţei sale. Numai în cursul anului 1998 a organizat 28 de acţiuni culturale, foarte apreciate, fiind considerată una din cele mai active unităţi culturale din judeţ şi chiar din zona Moldovei, raportată la un singur om. Acesta a fost motivul intervenţiei mele pentru a se menţine (deşi este pensionară) în funcţie timp de şase luni în conformitate cu convenţia civilă încheiată la 1 ianuarie 1999, în urma faptului că la concursul anunţat pe data de 29 decembrie 1998 nu s-a prezentat nici un candidat. În acest context am respectat întocmai legea,

92

care prevede încadrarea cu convenţie, atunci când nu sunt candidaţi şi nu faptul că este soţia mea, cum tendenţios şi umilitor a prezentat situaţia dl. vicepreşedinte T. Ţurcanu, care declara că ştie foarte bine, care este situaţia şi că orice muzeograf poate să ocupe locul, indiferent de pregătire. De altfel, despre acest fapt pot remarca şi prestaţia sub orice critică a viceprimarului Romanului, dl. C. Damaschin, care, după cum s-a văzut, „m-a ajutat” în demersul meu. Atâta vreme cât familia Ursachi a luptat mai bine de 42 de ani pentru înfiinţarea şi dezvoltarea celor două muzee din Roman, a muncit cu un devotament ce depăşeşte cu mult simpla datorie, nu se pune problema celor câteva mii de lei pe care ar trebui sa le primească pentru lunile în care este aşteptat să vină cineva pe acest post. Judecata este mult mai nuanţată şi ea vizează nu obţinerea de foloase, ci transmiterea dragostei faţă de colecţie şi muzeu către un specialist, care se gândeşte mai întâi la patrimoniu, cum să-l întreţină şi mai ales cum să-l îmbogăţească şi mai puţin la simbria ce o primeşte, care, e adevărat, contează şi ea în viaţa noastră de azi. Cel de-al doilea muzeograf, pentru care am încercat să obţin înţelegerea dvs. este şeful de secţie la Muzeul de Istorie – Hordilă Domniţa, care se ocupă cu arheologia medievală. În funcţia pe care a deţinut-o în instituţia noastră a adus o contribuţie deosebită la îmbogăţirea colecţiilor muzeului, efectuând cercetări ale obiectivelor medievale din zona Romanului. Pe lângă cercetările din oraş, la cele două cetăţi muşatine, trebuie să menţionez publicarea tuturor tezaurelor de monede medievale din zonă, iar în ultimii zece ani, cercetarea celei mai mari necropole medievale din ţară (de la Săbăoani), precum şi satele Săbăoani şi Berindeşti, inclusiv o interesantă biserică din secolul al XIV-lea. Solicitam rămânerea pe post, până în octombrie 1999, dată până la care, conform legilor în vigoare, are dreptul, fiind şi aprobată în Consiliul de Administraţie, în vederea determinării monedelor din aşezarea şi necropola de la Săbăoani şi terminarea prelucrării şi întocmirii monografiilor despre aceste obiective. Menţionez că cererea este întemeiată şi pe faptul că nu există alt specialist, care sa prelucreze aceste date. Şi aici pot aduce oricând argumentul că încadrarea unui muzeograf de această specialitate necesită un timp mai îndelungat şi nu poate fi înlocuită cu cineva care nu se pricepe. Patrimoniul nostru este în proporţie de 98% de arheologie, ca atare noi trebuie să luptăm pentru a aduce aici arheologi şi nu istorici, care nu au obiectul muncii. În instituţia noastră avem trei muzeografi tineri, din care doar unul, fără experienţă la secţia de arheologie, ceilalţi doi încă n-au reuşit să se adapteze muncii de muzeu, nefăcând până în prezent decât cercetare de arhivă, care nu ajută prea mult instituţia, mai ales că nici unul nu poate prelucra patrimoniul muzeului, nici chiar din punct de vedere al evidenţei. Este necesar ca tinerii absolvenţi ai facultăţilor de istorie să se ataşeze muncii de muzeu şi, alături de specialişti, să înveţe taina descifrării acestor mesaje ale trecutului, adaptându-se muncii de muzeu care este în bună măsură deosebită de cea din institutele de cercetare. Dispoziţia venită de la dv. pentru încetarea contractelor de muncă, începând cu 1 februarie 1999, ne-a găsit total nepregătiţi. Toţi muzeografii tineri au intrat în concedii de odihnă pe 1999 în luna februarie iar şeful de secţie se află în delegaţie la Bucureşti, pentru determinarea de monede din săpăturile de la Săbăoani. Încetarea contractelor de muncă nu putea fi dusă la îndeplinire din data de 1 februarie. În condiţiile de azi nimeni nu poate fi lăsat de izbelişte într-o singură zi, fiecare salariat trebuie anunţat cu cel puţin o lună înainte, pentru a-şi asigura cele necesare traiului. În afară de aceasta, nimeni nu poate găsi înlocuitor într-un timp atât de scurt. Încetarea contractelor de muncă pentru cele două persoane, ar fi însemnat eliberarea a încă două posturi înainte de a se face o restructurare la nivelul judeţului, ceea ce înseamnă că în mod unilateral doar muzeul din Roman face disponibilizări. La acestea adăugăm faptul că, odată cu venirea bugetului pe anul 1998, Muzeul din Roman nu a mai încadrat pe cele trei posturi disponibile prin ieşirea la pensie a trei salariaţi pe nimeni, ceea ce înseamnă o reducere cu aproape 10% din personal. În judeţ au făcut noi încadrări. Situaţia devine tensionată şi la sfârşitul anului când trebuia să aplicăm Legea 154. Fiecare unitate a aplicat această lege în funcţie de fondurile pe care le-a avut. Unele au avut mai mulţi bani, altele mai puţini, totul în funcţie de cât s-a dat de la buget, dar totala lipsă de transparenţă a dus la aplicarea ei

93

în feluri diferite; unii care au avut mai mulţi bani au luat salarii mărite pe 5 luni, altele cu bani mai puţini, în care intram şi noi, au luat salarii pe 3, 2 sau o lună, ceea ce a dus la diferenţe de salarii, care au constituit motive de discuţii la începutul anului 1999, când ni se reproşează salarii prea mari, deşi salarizarea s-a făcut pe bază de calcule, după lege, luând pentru cele 3 luni din 1998 circa 83% din salariile cuvenite pe baza calculelor din lege, iar acum, pentru a ne încadra în cei 8,3% am redus aceste salarii la 65% faţă de ceea ce reiese din calculele făcute după lege. O transparenţă în aplicarea acestei legi între unităţile de cultură ar fi înlăturat diferenţele care există acum între aceste instituţii, mai ales între cele de aceeaşi factură (muzee). Revenind la situaţia instituţiei noastre trebuie să remarc faptul că într-o vreme deosebit de grea pe care o traversăm, prima şi cea mai vulnerabilă unitate de cultură din judeţ a devenit Muzeul din Roman, care nu este dorită nici de organele judeţene nici de cele municipale. De la o unitate de importanţă judeţeană, brusc a devenit o pacoste,care într-un moment conjunctural, e adevărat, greu, poate fi aruncată oriunde, neţinându-se seama că atât patrimoniul cât şi oamenii care lucrează aici, au dreptul să se bucure de aceeaşi atenţie din partea celor ce decid problemele judeţului Neamţ. Încă de la începutul anului, la şedinţa cu directorii instituţiilor de cultură din judeţ, muzeul nostru era exclus din calculele financiare. Eram deja desfiinţaţi fără ca cineva să se gândească să fie anunţată şi conducerea acestei unităţi. Umilită până la a i se contesta şi existenţa (participarea mea la şedinţă a fost posibilă datorită unui gest frumos al unei Doamne (d-na Olariu), care s-a gândit că şi muzeul din Roman face parte din unităţile de cultură şi a anunţat în aceeaşi zi că şedinţa are loc, eu venind direct de la Bacău, unde eram în delegaţie, deoarece nu mai intram în rândul unităţilor judeţene. Nu am fost chemat niciodată să-mi exprim punctul de vedere, privitor la soarta acestei instituţii. Pornind chiar de la faptul că nu sunt cunoscut deloc la Piatra Neamţ, puteam beneficia, ca în justiţie de prezumţia de nevinovăţie pentru a-mi apăra interesele instituţiei. La multe insistenţe ale mele, nu am fost primit niciodată în audienţă de către dumneavoastră. De altfel, aceasta s-a accentuat şi la Roman când dv. aţi spus să aştept răspunsul la cele discutate, de la domnul Gh. Dumitroaia. Având un respect deosebit faţă de colegul meu de la Piatra Neamţ, ba considerându-mă şi un prieten al domniei sale,( eu însumi am luptat pentru a deveni director la această unitate, explicând atunci că la un muzeu de arheologie conducător nu poate fi decât un arheolog); nu m-ar fi deranjat să-i fiu subaltern, dar acest lucru nu-l accept în condiţiile în care reprezint, încă, o instituţie cu acelaşi grad de subordonare. În dorinţa de a prezenta lucrurile cu cât mai multă francheţe, fiind nevoit să fac acest lucru, îmi asum toate riscurile unei lipse de modestie, pentru a vă relata câteva lucruri despre activitatea Muzeului nostru. Colecţiile Muzeului sunt rezultatul unei activităţi continue de cercetări arheologice. Au fost puse în valoare unele staţiuni de mare importanţă, ca de pildă cea mai mare necropolă a dacilor liberi din ţară, descoperită la Văleni-Boteşti, pentru care s-a publicat un volum ce a dus la obţinerea Premiului Academiei Române pe anul 1991; cercetările din marea staţiune arheologică de la Brad, care a dus la realizarea unei substanţiale monografii ce a văzut lumina tiparului în anul 1995; multe obiecte din patrimoniul muzeului nostru au făcut parte din câteva expoziţii naţionale şi internaţionale, precum şi foarte multe expoziţii zonale organizate de instituţia noastră; in 1996 am obţinut un premiu de 10000$ pentru „cel mai bun proiect de expoziţie” etc. Exemplele ar putea continua dacă există interesul cunoaşterii amănunţite a instituţiei noastre şi a oamenilor ei; ele pot fi confirmate sau chiar prezentate în bună măsură şi de colegii noştri de la Piatra Neamţ. Încă din anul 1985 disputa legată de existenţa noastră în cadrul Complexului Muzeal Neamţ a marcat momente de tensiune, legate de volumul de muncă la cele două instituţii şi repartiţia fondurilor pentru aceasta. Distanţa mare dintre cele două oraşe, o oarecare separare a zonei de cercetare efectuată pe baze amiabile şi greutatea cu care se pot rezolva problemele, mai ales financiare, au constituit un element foarte important care a dus la separarea din 1992. Ele nu ar duce la nici o rezolvare prin revenirea la situaţia de dinainte de 1992 şi nici nu ar duce la economii prea mari. Postul de contabil, care are un volum foarte mare de muncă, o secretară sau un administrator nu aduc economii financiare, iar drumurile dese pe care le presupune o administraţie comună duce implicit la anularea oricăror economii şi la multe tensiuni intermuzeale. Structurarea judicioasă a

94

tuturor unităţilor muzeale bazată pe principii economice, dar şi muzeale este singura soluţie care poate duce la trecerea cu bine a acestui moment greu din viaţa unităţilor muzeale. Această structurare presupune o normare a muncii în funcţie de patrimoniu, programe culturale, lucrări de muzeografie, specifice fiecărei unităţi, care pot fi cuantificate, cerute şi de noua lege a salarizării precum şi o totală transparenţă, pentru a putea fi părtaşi atât la bine, cât şi la greu toate muzeele din judeţ. Conducerea judeţului este aceeaşi atât pentru Roman, cât şi pentru Piatra Neamţ, iar durerea noastră trebuie să sensibilizeze la fel de mult ca cea de la Piatra Neamţ. Mă gândesc cu groază a mă plânge peste tot de felul cum este tratată cultura în această etapă. Înspăimântarea cu care a fost primită întrebarea dacă Romanul ne ia în administrare este edificatoare pentru felul cum sunt văzute unităţile de cultură; parcă n-am face parte din oraş; e foarte trist, mai ales că este vorba de o unitate de prim rang.” Ca urmare a acestei discuţii şi la insistenţele Consiliului Judeţean, forul nostru tutelar, am

fost nevoiţi să înlăturăm cele două persoane din colectivul nostru, procedând la transferarea postului de desenator de

la Muzeul de Istorie la Muzeul de Artă şi rămânerea cu un post vacant de şef de secţie la Muzeul de Istorie. Prin aceasta Muzeul de Istorie pierdea două posturi foarte importante pentru activitatea de cercetare şi desen. Între timp, la 26 februarie 1999 apare şi Hotărârea nr. 4 care prevede trecerea muzeelor din Roman ca secţie

a Complexului Muzeal Judeţean Neamţ. A urmat un nou referat către Consiliul Judeţean pe care îl prezentăm în continuare: „DOMNULE PREŞEDINTE, În total dezacord cu descentralizarea instituţiilor publice, tot aşa cum într-un regim totalitar s-a realizat şi Complexul Muzeal Judeţean Neamţ când au fost înglobaţi cu de-a sila într-un organism care a constituit o frânare a dezvoltării celorlalte muzee din teritoriu (a se vedea ce a ajuns Muzeul din Bicaz sau cel din Târgu Neamţ), ne-am trezit şi noi cu o hotărâre care a fost luată fără măcar să fim întrebaţi ce avantaje sau dezavantaje aduce această reunificare si mai ales cui foloseşte. Se doreşte a se rezolva problema unor fonduri prin distrugerea unităţilor din Roman care prin dispariţia unor posturi – fireşti dacă nu mai este unitate juridică – poate salva numărul salariaţilor de la Piatra Neamţ. Consiliul Judeţean Neamţ nedreptăţeşte total instituţiile din teritoriu în avantajul celor din Piatra Neamţ, fenomen prezent, de altfel, pe tot parcursul ultimilor ani. În acest fe, a fost firesc să se reducă trei posturi la Muzeul de Istorie din Roman în anul 1998, precum şi insistenţa cu care s-a

95

luptat, la începutul acestui an pentru a înceta contractele şi convenţiile aprobate de Consiliul de Administraţie al Muzeului, într-o manieră ce nu concordă cu respectul faţă de munca deosebită a unor oameni, care au lucrat o viaţă întreagă pentru crearea acestor unităţi şi dezvoltarea lor pornind de la zero. N-am auzit să fi existat un control al statelor de funcţii la toate unităţile din judeţ privind mişcările de personal, în cursul anului 1998 şi 1999, decât la Roman. Era firesc printr-o analiză competentă, să se cunoască realitatea în aceste muzee, pornind de la patrimoniu, numărul de posturi necesare, curăţirea acestor unităţi de cultură de oameni care în decurs de zeci de ani nu au adus nici o contribuţie la îmbogăţirea patrimoniului (lucru uşor de realizat dacă se consultă, măcar, registrele de inventar) şi abia după aceea să se hotărască în ce măsură poate fi administrată, de la 50 km, o unitate compusă din trei muzee, cu un patrimoniu cel puţin tot atât de bogat ca acel din Piatra Neamţ. În acest context doresc să vă informez că nicăieri în tară nu există o asemenea organizare, decât acolo unde sunt unităţi prea mici – cu unu-doi oameni şi un patrimoniu de câteva zeci de piese. Pot aminti spre informare, că toate muzeele din Moldova sunt de sine stătătoare – Fălticeni, Suceava, Vatra Dornei, Dorohoi, Huşi, Tecuci, Bârlad. Acesta din urmă are exact acelaşi statut cu cel din Roman, este unitate de interes judeţean care aparţine Consiliului Judeţean Vaslui. În ţară sunt mai multe muzee care aparţin consiliilor judeţene fără să fie reşedinţă de judeţ (Caransebeş). După cum sunt oraşe, de pildă Bacău, Iaşi, Galaţi, Focşani unde sunt câte trei-patru muzee de sine stătătoare. Decapitarea Muzeului din Roman înainte de a se face împărţirea bugetului pe 1999 este o măsură – dictat, întrucât, alături de celelalte unităţi de cultură judeţene, se putea face şi la această unitate o reducere de posturi în acelaşi raport cu celelalte, lăsând în aşa fel posibilitatea ca această reducere conjuncturală să aibă ca suport o realitate legată de munca ce trebuie depusă în funcţie de patrimoniul fiecărui muzeu, fără a da posibilitatea unor abuzuri ce se pot bănui în condiţiile în care pentru unii postul de muzeograf este echivalentul oricărei specialităţi – în aşa fel încât să ne trezim cu arheologi în posturi de artă plastică sau naturalişti în posturi de arheologi. Aprioric Muzeul din Roman, cu cele cinci posturi restructurate,se află într-o nouă situaţie, cu o diminuare de cel puţin 20% salariaţi decât celelalte instituţii culturale din Piatra Neamţ. Este de notorietate faptul că primarul municipiului Roman a refuzat să preia o unitate de cultură etalon pentru acest oraş, amintindu-ne de o situaţie similară, când la 1880 Primăria Romanului a refuzat ridicarea statuii lui Miron Costin, care acum se află în Iaşi, lângă Teatrul Naţional, deşi era realizată din prescripţie publică. În condiţiile în care această Hotărâre a fost luată fără o temeinică studiere a realităţilor precum şi în condiţiile în care cel mai abilitat for pentru a lua o asemenea măsură – Comisia de Cultură a Consiliului Judeţean Neamţ – nu a fost de acord cu ea, vă rugăm sa dispuneţi anularea ei şi găsirea unor soluţii mai aproape de realităţile de astăzi. În calitate de director al acestei unităţi şi fondator al ei, contribuţia mea la acest muzeu este de peste 95% din patrimoniu, nu puteam să nu iau atitudine faţă de acest abuz. Voi avea grijă ca istoria instituţiei să consemneze aceste nedreptăţi. DIRECTOR, Dr. V. Ursachi” Iată că m-am ţinut de cuvânt!

96

Tot acum făceam un apel către Consiliul Local Roman prin care solicitam preluarea instituţiei noastre, la care, bineînţeles nu am primit nici un răspuns. Am apelat şi la bunele oficii ale domnului senator Radu Timofte, pentru a ne ajuta în rezolvarea acestei probleme, mai ales la nivel judeţean, pentru că era evident un abuz contrar tuturor situaţiilor din ţară, dar domnia sa nu a reuşit, mai bine de o lună de zile, să-l prindă la telefon pe domnul preşedinte Bobeanu...!!! După alte intervenţii scrise către Consiliul Judeţean, prin care ceream revizuirea Hotărârii din 26.02.1999, răspunsurile au venit negative, iar instituţia noastră a trecut din nou în situaţia unei unităţi fără buget, e adevărat nu în situaţia din 1978 – 1992 ci ca o secţie a Complexului Muzeal Judeţean Neamţ; eu deveneam, totuşi, director adjunct al acestei instituţii judeţene. În noile condiţii, muzeele din Roman au devenit o anexă a celor din Piatra Neamţ, fără să aibă posibilităţi de organizare a unor manifestări de amploare, fără un buget propriu pe baza căruia să întreprindă acţiuni de întreţinere, de administrare şi valorificare a patrimoniului. Totul depinde de bunăvoinţa sau reavoinţa contabilităţii din Piatra Neamţ. În acest fel, în cei aproape opt ani de la desfiinţarea unităţii noastre nu s-a mai cumpărat nici o carte la biblioteca instituţiei, am beneficiat doar de câteva abonamente la reviste nesemnificative, am primit cu multă zgârcenie materiale de curăţenie sau materiale pentru laboratorul de restaurare, rechizite de birou – uneori eram întrebaţi ce facem cu hârtia de scris, pentru că cei de la Târgu Neamţ nu cer niciodată aşa ceva. Aceasta în condiţiile în care la Roman erau cinci doctoranzi. Nici până acum nu s-a putut realiza un abonament la internet pentru unităţile din Roman. Toate materialele ce privesc tehnica modernă au rămas din perioada 1992 – 1999 (calculator, xerox). În ultima vreme s-au mai adus câteva calculatoare vechi de la Piatra Neamţ fiind înlocuite acolo cu altele noi. Tot acum s-a trimis şi un xerox vechi care a fost înlocuit de unul nou cumpărat pentru Piatra Neamţ. În rest nu s-a mai investit nimic la Roman, totul a rămas din perioada 1992 – 1999, perioadă ce poate fi considerată, o spunem din nou, cea mai fericită din istoria unităţii. Din punctul de vedere al acţiunilor culturale de anvergură, trebuie să consemnăm desfăşurarea unei sesiuni de comunicări a Complexului la Roman, cu prilejul deschiderii expoziţiei „Două Milenii de Creştinism” realizată de câteva muzee din tară în anul 2000. După doi ani de frig la clădirea din strada Cuza Vodă, nr. 36 (Palatul Nevruzzi) s-a realizat introducerea încălzirii centrale proprii iar la clădirea veche s-a alocat o sumă mai mare pentru reparaţiile la acoperiş. Sunt doar câteva din eforturile bugetare ale Complexului pentru muzeele din Roman. Trebuie să recunosc faptul că dl. director Gh. Dumitroaia a fost un bun prieten al muzeelor din Roman, ajutând ca la Roman să se desfăşoare o activitate destul de bogată, mai ales cu mijloacele locale pe care colectivul din Roman a reuşit să le atragă, prin sponsorizarea multor acţiuni culturale. Personal, pot spune că nu au existat iniţiative romaşcane care să fie stopate de către Complexul Muzeal, mai ales dacă nu presupuneau fonduri de la bugetul Complexului. Şantierele arheologice au fost, în fiecare an, subvenţionate cu fondurile necesare. O singură situaţie, de neînţeles, a constituit-o problema autoutilitarei, a cărei poveste este necesar să o prezint. Ea este legată de o necesitate permanentă, mai ales în rezolvarea problemelor de transport de materiale de la şantierele arheologice, expoziţii itinerante sau temporare etc. Eforturile personale în rezolvarea acestor probleme s-au văzut şi din relaţiile cu multe unităţi şcolare sau economice din oraşul Roman, evocate. În concluzie, procurarea unui mijloc de transport a fost un mare vis al muzeului nostru. În 1978 Complexul Muzeal Judeţean Neamţ a fost dotat cu un ARO, care să deservească toate muzeele din judeţul Neamţ. Spiritul deloc colegial, hapsân, al conducerii Complexului nu a permis folosirea lui de către muzeul din Roman. În acest fel, odată deveniţi unitate bugetară de sine stătătoare, cu personalitate juridică am început o munca de lămurire pe

97

toate planurile, la Consiliul Judeţean, la Minister, pentru fonduri şi aprobări, care au dus la procurarea unei autoutilitare Dacia, în anul 1995. Era una din marile noastre realizări. După anul 1999, această maşină a început să devină pentru Complexul Muzeal Neamţ o obsesie, mai ales că era mai nouă şi mai bine întreţinută, faţă de cele două pe care le avea Muzeul din Piatra Neamţ. Primele probleme au început să apară în legătură cu combustibilul, care trebuia să fie restricţionat pentru că acum, fiind o singură unitate se observa un consum mai mare faţă de perioada de dinainte. Cel care rezolva, într-un fel problema era tot domnul director Gh. Dumitroaia, care, din colegialitate, renunţa la un număr de bonuri din cota pe instituţie, în favoarea Romanului. Şi în acest context, eram mulţumiţi să procurăm deseori benzină din fonduri personale, numai să ne putem realiza problemele de transport. Dar situaţia devenea din ce în ce mai stânjenitoare deoarece cele două autoturisme de la Complex, fiind mai vechi, nu făceau faţă pretenţiilor conducerii, tânjind, tot mai mult, la maşina noastră. Era destul de jenant, dar, după multe atenţionări colegiale, a apărut o ocazie oficială pe care a speculat-o cum se cuvine conducerea instituţiei. În anul 2001 în baza unei dispoziţii, adică O.G. numărul 80/01.09.2001, care prevedea reducerea cu 25% a parcului auto din instituţiile publice, Complexul Muzeal dă Decizia nr. 36 din 19.10.2001, prin care din cele trei autoturisme se reducea una şi aceea era una de la Roman. În acest fel autoutilitara de la Roman se transfera la Piatra Neamţ, postul de şofer era transformat în muncitor calificat. După părerea noastră autoutilitara nu făcea parte din reducere, deoarece avea un regim aparte faţă de celelalte, deoarece era legată nu numai de transport persoane ci şi materiale. Cum era şi firesc, a început lupta pentru apărarea intereselor Muzeului din Roman, care considera această hotărâre o mare nedreptate. Prima reacţie a fost un referat către preşedintele Consiliului Judeţean – acelaşi care a hotărât desfiinţarea noastră ca unitate de sine stătătoare. „DOMNULE PREŞEDINTE, Subsemnatul, Ursachi I. Vasile, cercetător gr. I la Muzeul de Istorie din Roman, director adjunct la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, rog să binevoiţi a aproba reevaluarea deciziei privitoare la aplicarea prevederilor art. 5 din O.G. nr. 80/01.09.2001, legată de reducerea parcului auto din instituţiile publice cu 25%, în legătură cu trecerea în conservare a autoutilitarei Dacia 1309 cu nr. de înmatriculare NT-02-MYR, aflată în inventarul Muzeului de Istorie din Roman, considerând-o abuzivă şi părtinitoare. Menţionez că procurarea, în anul 1995, a autoutilitarei Dacia 1309 de către Muzeul de Istorie din Roman, a avut motive bazate pe satisfacerea necesităţilor de ordin economic, ştiinţific şi cultural al unităţilor din Roman,deoarece atât în oraş, cu cele şase clădiri şi un mare depozit la Primărie, dispersate pe o rază de 3 km2, cât şi în afară, cu şantierele arheologice ale instituţiei noastre, care se află la 10, 15 sau 35 de km de oraşul Roman sau unele instituţii sau unităţi economice cu care avem legături de natură culturală sau de sponsorizare, care se află la 7 – 8 km de oraş, susţin aceasta. Deplasarea aproape zilnică a multor materiale arheologice sau de altă natură, de la depozite, precum cel de la Primărie sau la clădirea veche a Muzeului de Ştiinţe Naturale, la sediu pentru marcare, inventariere, cercetare sau restaurare şi ducându-le apoi la locul de depozitare, întreţinerea permanentă a celor 5 clădiri unde periodic se pot întâmpla diferite intervenţii pentru reparaţii, care necesită transportul de materiale, reparaţii curente, care presupun aducerea de nisip sau prundiş şi diverse alte activităţi gospodăreşti sau culturale, presupun existenţa unui mijloc de transport. Organizarea de expoziţii temporare, necesită, de asemenea, un mijloc de transport, atât pentru oraş cât şi pentru muzeele din zona cu care se fac aceste colaborări, întrucât muzeele din Roman au fost şi sunt în colaborare, de acest fel, cu toate muzeele din Moldova, organizând, în decursul timpului multe expoziţii cu caracter zonal, la care contribuţia noastră a fost substanţială. Multe din aceste expoziţii au fost deschise şi în afara graniţelor ţării. Tot atât de important este şi faptul că Muzeul nostru, prin aria geografică pe care o reprezintă şi prin muzeografii pe care îi are, trebuie să acţioneze prompt la orice descoperire întâmplătoare, la care intervenţia arheologilor este absolut necesară şi mai ales făcută la timp. Multe alte fapte presupun existenţa unui mijloc de transport la Roman.

98

La toate cele enumerate, transformarea, în anul 1998, în secţie a Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, muzeului din Roman i s-au adăugat noi sarcini, printre care cele privitoare la aducerea salariului, de două ori pe lună, de la Piatra-Neamţ, precum şi alte sarcini gospodăreşti, care presupun circa 3 drumuri pe lună la reşedinţa de judeţ la o cotă de benzină ce nu a depăşit, în toţi aceşti 3 ani, 50 – 60 de litri pe lună. Experienţa celor 28 – 30 de ani, de când există Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, a arătat că niciodată maşina de la Piatra-Neamţ nu a asigurat transporturi la Roman. Cele câteva zeci de camioane cu materiale arheologice aduse de pe şantierele Muzeului din Roman au fost aduse cu mijloace de transport căpătate prin relaţii personale şi mai ales prin multe servicii personale făcute la diferite instituţii sau întreprinderi din oraş. Trebuie să recunoaştem că administrarea unor unităţi muzeale cu un patrimoniu bogat nu poate fi administrat, cu eficienţă, de la 50 de km. De altfel e singurul muzeu de asemenea mărime din toată ţara. Până la apariţia O.G. nr. 80/1 sept. 2001 la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ existau trei maşini – două la Piatra-Neamţ şi una la Roman. Prin calculul de reducere cu 25% s-a ajuns ca autoutilitara de la Roman să dispară (deci o reducere pe unitate cu 100%) şi celelalte două să rămână la Piatra-Neamţ. Dacă acest lucru s-ar face la personalul din muzee, noi am dispărea ca unitate. Refuz să cred că reducerea a fost făcută cu bune intenţii, deoarece, în loc să se facă o reducere la combustibili sau să se execute transporturi la Piatra-Neamţ, două săptămâni de către maşina de la Roman şi două săptămâni la Roman (ar fi o reducere de 50%), aşa cum am propus dlui director Gh. Dumitroaia noi am fost excluşi definitiv de la ceea ce, practic, avem nevoie pentru bunul mers al instituţiei noastre. Prin aceasta dovedindu-se, încă o dată, că ne păstrăm poziţia de „oaia neagră” a judeţului Neamţ. Deşi speranţele mele într-o justă hotărâre sunt minime, consider că era de datoria mea să fac această intervenţie la Dv. şi nu exclud ca acele câteva procente de speranţă să aducă muzeelor din Roman dreptatea pe care o aşteaptă din partea Consiliului Judeţean, care trebuie să fie, după părerea mea, părinte şi pentru Roman, aşa cum este pentru Piatra-Neamţ. 24.10.2001, Dr. V. Ursachi Răspunsul a fost negativ. A urmat o dispută cu conducerea Complexului Muzeal. Eu solicitam dlui director, în situaţia în care reducerea unui autoturism din trei să se facă echitabil, în sensul că 15 zile din lună autoutilitara noastră să rămână la Roman, urmând ca cealaltă jumătate de lună să meargă la Piatra Neamţ, alături de cealaltă care rămânea. Solicitam aceasta deoarece consideram că activitatea celor trei muzee din Roman reprezenta cel puţin ¼ din activitatea muzeistică din judeţul Neamţ. Dar cu o inexplicabilă dorinţă de acaparare a tot ce înseamnă putere economică, dl director Gh. Dumitroaia, nu a acceptat; în decizia dată accepta totuşi deservirea muzeelor din Roman, doar cinci zile pe lună, lucru care nu s-a întâmplat. În cei 7 ani de când am trecut la Complex, la Roman nu a fost dată o maşină decât într-o singură zi, când a adus de la Iaşi, în 2006, expoziţia „Obiecte de podoabă din sec. IV d. Hr.”. Mai mult, ca o sfidare la cererea noastră a trimis nouă, probabil şi la Consiliul Judeţean următoarea adresă, cu argumentele care justifică Decizia. „COMPLEXUL MUZEAL JUDEŢEAN NEAMŢ DECIZIA nr. 36 din 19 octombrie 2001 Directorul Complexului Muzeal Judeţean Neamţ; Având în vedere prevederile articolului 5 din O.G. nr.80/01 sept. 2001, cu privire la reducerea parcului auto din instituţiile publice cu minim 25%;

99

Ţinând cont de specificul, volumul de muncă şi rezultatele financiare ale unităţilor muzeale componente, cât şi de serviciile care trebuie asigurate prin administraţia centrală a instituţiei; Luând în consideraţie precizările conducerii Consiliului Judeţean Neamţ pe adresa nr. 868/16 oct. 2001 şi Hotărârea Consiliului de Administraţie din 19 octombrie a.c.; DECIDE: Art. 1 La data de 22 octombrie 2001, autoturismul Dacia cu numărul de înmatriculare NT-02-MYR, aflat în inventarul Muzeului de Istorie Roman trece în conservare, urmând a fi valorificat potrivit dispoziţiilor legale, puse în aplicare de către ordonatorul principal de credite; Art. 2 La aceeaşi dată documentele însoţitoare ale autoturismului menţionat (carte de identitate, poliţa de asigurare, foile de parcurs) vor fi predate către administraţia C.M.J. Neamţ; Art. 3 De la data de 22 octombrie 2001 salariatul Sîlică Vasile va funcţiona în cadrul Muzeului de Istorie Roman ca muncitor, urmând să îndeplinească alte atribuţiuni, în conformitate cu pregătirea profesională şi nevoile unităţii; Art. 4 Deservirea muzeelor din municipiul Roman cu mijloace auto va fi asigurată prin maşinile de la Piatra Neamţ, câte 5 zile pe lună (pentru transmitere salarii şi consumabile, transport materiale arheologice şi expoziţii), în cazuri justificate putând fi asigurate şi alte servicii; Art. 5 Domnul director adjunct dr. Vasile Ursachi, şoferul Sîlică Vasile şi contabilul şef al C.M.J. Neamţ sunt răspunzători de ducerea la îndeplinire a celor ce decurg din prezenta decizie. DIRECTOR, Dr. Gheorghe Dumitroaia” „Argumente ce justifică punerea în aplicare a Deciziei nr. 36/19.10.2001 1) Numărul unităţilor muzeale: la Roman - 3 restul judeţului - 12 2) Numărul salariaţilor: la Roman - 33 restul judeţului - 78; 3) Numărul vizitatorilor din muzee: în 2000: la Roman - 7394 restul muzeelor - 87890 în 2001 (până la 30.09) la Roman - 6226 restul muzeelor - 77554; 4) Sume încasate în 2000: la Roman - 9337000 lei restul muzeelor - 427715121 lei în 2001 (până la 30.09) la Roman - 22218000 lei restul muzeelor – 568701000 lei; 5)Activităţi cultural-ştiinţifice (după proiectul de program): Roman - min. 8 restul muzeelor - min. 27; 6) Numărul şantierelor arheologice deservite: Roman - Brad, Săbăoani Piatra-Neamţ – Poduri, Borşeni, Lunca, Costişa, Siliştea; 7) Asigurarea îndrumării în perioada mai-septembrie la obiectivele foarte vizitate (Cetatea Neamţ şi Casa Creangă); 8) Serviciul administrativ, care asigură aprovizionarea cu materiale de uz curent (curăţenie, întreţinere, reparaţii, dotări standuri, cărţi şi bilete), mânuirea valorilor, control financiar, verificări şi îndrumare, în special către muzeele care aduc venituri substanţiale (altele decât cele din Roman) se află la Piatra Neamţ.

100

Nu poate fi vorba, deci, de o egalitate, în ceea ce priveşte activitatea celor două „părţi”: Roman şi restul muzeelor din judeţ.” Pentru a vedea cât de slabe sunt argumentele invocate, este necesar să comentăm sumar câteva din ele. Din punct de vedere al numărului unităţilor muzeale se vede clar că cele din Roman reprezintă cel puţin ¼. Deşi nu se compară, cu excepţia Muzeului de Ştiinţe Naturale şi de Istorie şi Arta din Piatra Neamţ, celelalte unităţi din judeţ cu cele din Roman, ca număr de salariaţi reprezintă o treime; numărul de vizitatori nu depinde de transport, în cazul acesta muzeele din Târgu Neamţ ar trebui să aibă toate mijloacele de transport. La fel şi în ceea ce priveşte numărul vizitatorilor. Nu este legat de mijloacele de transport nici suma încasată din vânzarea biletelor. Dacă analizam veniturile din bilete vom vedea că situaţia de la muzeele din Piatra Neamţ nu este mai fericită; raportată la numărul de salariaţi, este mai edificatoare. Se ştie că cele două unităţi din Târgu Neamţ aduc veniturile cele mai mari. În ceea ce priveşte numărul şantierelor arheologice, unde nu s-au pus la socoteală şantierele de la Traian, Gâdinţi şi mai ales la Roman, reprezentăm cel puţin ½ din şantiere. Cât priveşte serviciul administrativ, cu cele înşirate în „argumente” sunt mai mult pe hârtie – în control se vine doar o dată pe an, iar aprovizionarea sau ridicarea salariilor se face cu mijloacele proprii de transport. Şi ca să se vadă cât de „pretenţioşi” suntem noi, cei de la Roman, se invocă faptul că am cerut o „egalitate” cu toate muzeele din judeţ. Nu s-a pus problema, niciodată, de a se compara muzeele în felul în care este vehiculat în „argumente”. Fiecare succes al Romanului a fost obţinut cu mare greutate şi prin munca asiduă – inclusiv cumpărarea autoturismului. Şantierele arheologice, volumul de piese aduse şi prelucrate în instituţie, precum şi îmbogăţirea permanentă a patrimoniului este o dovadă a activităţii continue desfăşurată, pentru a constitui un motiv de a solicita măcar 50% din folosirea propriului autoturism, care trebuia să rămână la Roman. Am suficientă experienţă să-mi dau seama ce face fiecare instituţie muzeală sau chiar fiecare salariat din aceste unităţi, ca să susţin această cerere absolut justificată. Este un prea dominator şi nesănătos act, un adevărat abuz, pentru care mi-am exprimat părerea în Consiliul de Administraţie – este „bila neagră” pentru domnul director şi mai ales pentru ceea ce înseamnă prietenie şi respect. Regret. Referatul către domnul preşedinte al consiliului judeţean Neamţ a fost trimis în copie la Comisia pentru Cultură şi la Prefectura judeţului Neamţ. Nu am primit răspuns decât de la dl. subprefect Valentin Dănăilă, care după cele relatate, se vede că nu a fost bine informat, autoutilitara a fost luată de la Muzeul din Roman şi nu cumpărată pentru a ni se da nouă. Lehamitea la acest tip de argumente şi la abuzurile care se făceau, m-au hotărât să-mi cumpăr un autoturism personal pentru a contracara această situaţie. Cu ajutorul unor împrumuturi am

101

procurat o Dacia Break pe care am pus-o la dispoziţia instituţiei. Am folosit, e adevărat, şoferul transformat în muncitor calificat. Din cei peste 70.000 km pe care i-am făcut cu acest autoturism, pentru acţiunile personale nu am parcurs decât cel mult 3000 de km. Este adevărat că pentru deplasarea la şedinţele de la Piatra Neamţ, am primit de la dl director, iniţial, bonuri de benzină, iar mai târziu s-a decontat fiecare transport, plătindu-se c/val. benzinei pe distanţa Roman – Piatra Neamţ. Acest lucru se întâmplă şi acum, pentru transportul materialelor de curăţenie, când se cumpără la Piatra Neamţ, şi pentru participarea dlui. Adrian Ciobanu la Consiliul de Administraţie sau pentru aducerea salariaţilor. În rest, cele două autoturisme sunt la dispoziţia doar a conducerii Complexului Muzeal Judeţean. În acest fel credeam că treburile merg foarte bine şi lumea este mulţumită. Despre această „mulţumire” am încercat şi eu să vorbesc în câteva rânduri, dar mi s-a reproşat că nu am nici o calitate să mă interesez. Poate aşa o fi, dar instituţia în care mi-am lăsat 50 de ani din viaţă nu-mi poate fi indiferentă. Nu am putut astfel după o tăcere de doi ani să nu vin cu o rugăminte către dl director Gh. Dumitroaia. Încă mai aştept un răspuns favorabil. Nu pot să fiu indiferent la faptul că toate posturile cu grad mare de salarizare au fost transferate la Piatra Neamţ şi acum cu greu cei din Roman mai pot prinde un post de grad I sau IA; nu pot să cred că este normal ca postul de cercetător, primul obţinut în judeţul Neamţ şi chiar în muzeele din Moldova, să fie luat la Piatra Neamţ, în timp ce la Roman sunt patru doctoranzi. Din acest punct de vedere intervenţia mea a fost oarecum tardivă deoarece nu credeam că la rugămintea de a rămâne măcar câteva luni, până la data când se fac de obicei noile împărţiri de salarii de merit sau gradaţii, respectiv în luna mai, să fiu refuzat cunoscându-se şi faptul că era iminentă o reducere a posturilor vacante la începutul anului 2005. Era ca o pedeapsă, după 47 de ani de muncă, care mi se aplica nu numai pentru faptul că peste 95% din patrimoniul muzeului din Roman este legat direct de activitatea mea, ci şi pentru necesitatea, în asemenea caz, de a rămâne, pentru binele instituţiei în primul rând, să valorific acest material, în condiţiile în care încă nu este format un colectiv care să poată face faţă acestui program. Chiar dacă sunt lipsit de modestie, pot spune, din acest punct de vedere, că nu am un egal în ţară, care, mai ales în condiţiile arătate, să realizeze o asemenea performanţă. Sunt totuşi ctitorul acestei instituţii. Patrimoniul adunat este nu numai concludent ci, şi controlabil, uşor de verificat. Este de înţeles poate pentru cei care au venit la muzee gata formate, cu patrimoniul bogat şi care nu se regăsesc prea mult în acest proces. Cu bugete bune este uşor să realizezi multe, mai ales acţiuni răsunătoare. Şi din acest punct de vedere sunt oarecum mulţumit că în toată perioada cât am ţinut administrativ de Piatra Neamţ nu am primit nici o distincţie şi nici o facilitate de a-mi fi publicată o carte de către Complexul Muzeal Neamţ sau Inspectoratul pentru Cultură. Am rămas cu un contract semnat pe anul 2005 şi cu o promisiune de a mi se publica un volum în anul 2006, neonorate. Nici nu mai am nevoie. Totuşi mi s-a lăsat posibilitatea de a lucra, mai departe, în micul meu birou pe care l-am avut timp de mai bine de 47 de ani. Dar, după materialul care aşteaptă să fie inventariat, sunt fericit că încă nu am egal în munca ce o desfăşor la această instituţie. Sunt de asemenea, mulţumit că în curând se apropie doi ani de când un colectiv de cinci oameni lucrează la preluarea inventarului arheologic şi va mai dura încă mult timp până la terminarea acestui proces. Acelaşi lucru şi pentru harnicii noştri restauratori, care în tot acest timp au fost „alimentaţi” cu materiale pentru restaurare, graţie muncii mele de prelucrare a rezultatelor de pe şantierele arheologice. Totul este legat de cantitatea şi calitatea pieselor ce constituie patrimoniul muzeului, care la 50 de ani, de la opt piese a ajuns la peste 250000. Cu stupoare am aflat zilele trecute, că la Piatra Neamţ - respectiv Complexul Muzeal Judeţean - lucrează încă, mai mulţi pensionari, ba, mai mult, sunt pensionari din alte judeţe, reîncadraţi la această instituţie. Să fi făcut eu atâta rău Complexului din Piatra Neamţ că nu am putut fi reîncadrat măcar trei ani până la împlinirea celor 50 de când lucrez la această instituţie? Este greu să înţeleg, mai ales că necesitatea prezenţei mele la Muzeul din Roman este reclamată de valorificarea propriilor cercetări, unde doar eu pot aduce cele mai pertinente contribuţii. Totul este o ruşinoasă pedeapsă pe care nu o meritam. Am suficiente exemple din ţară (Bârlad, Iaşi, Braşov, Tulcea) care să dovedească nedreptatea ce mi s-a făcut. S-a contat pe pasiunea mea pentru arheologie şi pentru Muzeul de Istorie

102

din Roman, pentru care, este adevărat, că pot munci şi fără un salariu. Dar, este nedrept să fiu tratat în acest fel, în condiţiile pensiilor de acum, mai ales că valorificarea ştiinţifico-muzeistică a importantului patrimoniu de la Roman, implică şi acţiuni care cer bani, nu numai muncă. Atâta vreme cât nu vom avea un buget propriu, pe baza căruia să ne organizăm activitatea, vom fi la discreţia a doi oameni – directorul Complexului şi contabilul şef, care, omeneşte vorbind, este greu să fie echidistant faţă de toate unităţile care compun acest conglomerat de instituţii, total anacronic. Din acest punct de vedere este concludent faptul că în cei aproape opt ani de când suntem din nou în Complex, Muzeul din Roman nu a mai organizat nici o acţiune de amploare, comparativ cu perioada anterioară. Toate acţiunile noastre nu au beneficiat de nici o alocaţie financiară în aceşti ani; doar relaţiile noastre cu sponsorii din oraş sau unele alocaţii de la Ministerul Culturii pentru cercetările arheologice au putut ţine pasul cu unele realizări ale noastre. Este adevărat, însă, că şantierele arheologice au fost alimentate cu fonduri de la judeţ, după cum unele reparaţii, cum ar fi acoperişul la clădirea de pe strada Cuza Vodă, nr.19 şi apoi introducerea încălzirii centrale şi instalaţia electrică la clădirea care adăposteşte expoziţia de bază au fost realizate cu fondurile aceleiaşi instituţii. Aceste lucrări erau însă impuse de degradarea construcţiei şi lipsa totală a încălzirii la sediul expoziţiei de bază, când, timp de doi ani, a stat fără căldură şi cu o permanentă grijă faţă de o instalaţie electrică subdimensionată. Să dea Dumnezeu să fie mai bine! O ultimă informaţie după Sesiunea de Rapoarte a Cercetărilor Arheologice din campania anului 2006 avea să ne întristeze şi mai mult. Este pentru prima dată când Muzeul din Roman, ca entitate, lipseşte din programul acestei reuniuni ştiinţifice, singurul şantier arheologic al instituţiei noastre apare la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, fără altă explicaţie. Deci se anulează orice apartenenţă la un muzeu bine cunoscut până acum în ţară, cu o bogată activitate ştiinţifică. Un lucru asemănător s-a întâmplat cu colecţiile muzeului din Târgu Neamţ, de unde au fost luate cele mai reprezentative piese adunate cu multă râvnă şi pasiune de către un împătimit ca profesorul D. Constantinescu sau alţi conducători ai acestei instituţii, punându-se în loc piese străine de zonă, realizând un muzeu mai mult meşteşugăresc, cu iz comercial; cui serveşte acest lucru? O instituţie de dimensiunile noastre poate fi recunoscută şi apreciată, chiar dacă în colecţiile ei are măcar unul sau doar câteva piese de mare valoare. De ce să fie sărăcite prin abuz? Practica acaparării abuzive am dezavuat-o din totdeauna, luând atitudine făţişă chiar în epoca abuzurilor, când au fost desfiinţate multe muzee şcolare sau săteşti, ignorând frumoasele iniţiative şi pasiuni ale profesorilor sau colecţionarilor particulari. Dacă lucrurile erau normale, fireşti, astăzi puteam avea câteva tezaure, ca cele de la Buruieneşti, Bâra etc. strâns legate de zona Romanului. Plăţile efectuate pentru dobândirea lor au fost din banii Complexului, deci şi ai muzeului din Roman. Este o dovadă a faptului că acest conglomerat muzeal a fost făcut în interesul Muzeului din Piatra Neamţ. Şi, ca să revenim la momentul actual, sărbătorirea celor 50 de ani au pe antet doar Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, nu şi Muzeul de Istorie din Roman. Încă un motiv de mulţumire! Legat de entitatea unităţilor din Complex trebuie să amintim şi faptul că la deschiderea Muzeului de Artă Cucuteniană de la P. Neamţ a apărut o carte sau un ghid, în care sunt prezentate toate muzeele care participă cu obiecte la această primă expoziţie. Muzeul din Roman deşi prezent cu marele tezaur de la Brad, cu peste 480 de piese, nu este trecut printre expozanţi. Instituţia noastră a fost înglobată, probabil, la denumirea de Complexul Muzeal Judeţean Neamţ. Din acest punct de vedere ar trebui să se ştie că acest Complex este o organizare administrativă şi nicidecum patrimonială; entitatea fiecărei unităţi trebuie marcată distinct. Faptul că acest important tezaur nu a fost readus în vitrinele unei prestigioase şi unice expoziţii – Situl arheologic de la Brad - nici măcar la împlinirea celor 50 de ani de la înfiinţarea Muzeului din Roman, este o dovadă de lipsă de respect faţă de proprietarul acestui tezaur, deşi, împrumutul a depăşit cu mult cele şase luni prevăzute în procesul-verbal. Mai mult, este amintită participarea acestui tezaur la o expoziţie internaţională-în Elveţia, fără acordul instituţiei deţinătoare, şi, probabil va fi expus sub acelaşi nume de proprietar.

103

Sunt multe lucruri care trebuie puse la punct. Aceste mici incidente pot duce la derapaje şi mai mari, care pot afecta bunul mers al instituţiilor muzeale din judeţul Neamţ. Folosirea abuzivă sau discreţionară a fondurilor alocate pentru toate muzeele din judeţ în interesul doar a unor muzee sau chiar persoane, pot ieşi la iveală în condiţiile unor verificări amănunţite, provocate de unele nemulţumiri. În orice caz, un statut bine pus la punct al funcţionării Complexului şi unităţilor care îl compun este necesar şi chiar obligatoriu. Contrar nemulţumirilor noastre, trebuie să remarcăm totala disponibilitate a conducerii Complexului, şi mai ales, a Dlui. Director Gh. Dumitroaia, faţă de organizarea sărbătoririi celor 50 de ani de existenţă a Muzeului de Istorie din Roman. Ocupându-se în mod direct de toate problemele organizatorice, şi, mai ales, de alocarea unor fonduri substanţiale, Dl. Director a reuşit să întreacă toate aşteptările noastre. În final, a realizat o activitate demnă de toate aprecierele nu numai ale noastre, ci şi ale numeroşilor invitaţi sau romaşcani, care şi-au exprimat părearea. Totul a fost în limitele unei adevărate sărbători jubiliare, dar şi cu o încărcătură ştiinţifică de valoarea celor organizate la P. Neamţ sau la alte muzee din ţară. Personal am rămas mulţumit, şi, mai ales, surprins de contradicţia dintre felul cum am fost tratat la această sărbătoare şi tratamentul din zilele scoaterii la pensie şi perioada care a urmat, când au fost perturbate o serie de reguli administrative la Muzeul din Roman, care au dus la unele situaţii neplăcute pentru bunul mers al instituţiei. Este posibil ca prietenia noastră dintotdeauna să fi revenit. Dar acest lucru nu mă împiedică să-mi susţin punctul de vedere şi, mai ales, să exprim adevărul, indiferent de relaţiile personale, aşa cum am făcut-o întotdeauna, chiar în condiţii mai grele, cum au fost cele din perioada de dinainte de 1989. Personal, mulţumesc pentru tot! Nu am înţeles, totuşi, de ce forul nostru reprezentativ la nivel de judeţ, respectiv, Direcţia pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural nu a trimis nici un reprezentant la acest jubileu al unei unităţi de cultură, care a fost întotdeauna un frumos exemplu de muncă şi corectitudine. Numai şi pentru faptul că în domeniul ocrotirii monumentelor de artă, arhitectură sau istorice, în cei 50 de ani, am colaborat cu toată dăruirea la toate acţiunile întreprinse pentru cunoaşterea şi mai ales pentru evidenţa lor. Mai puţin, evident, pentru micşorarea numărului de monumente în lista naţională, cu care nu am fost de acord, dar care au dus, nu ştim din ce motive, la regretabila performanţă de a fi singurul judeţ din România, care în ultimii ani, şi-a micşorat numărul acestor monumente, în timp ce toate judeţele şi le-a mărit. Din acest punct de vedere credem că Direcţia pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural şi-a pus semnătura şi pe documentul care a dus la dărâmarea, foarte recentă, a primei şcoli din Roman, construită la începutul secolului al XIX-lea de către Vornicul Done, acelaşi care cumpărase, tot în acel timp, casa care îi poartă numele, construită la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cunoscută astăzi mai mult sub denumirea de „Casa Celibidache”, în care s-a născut şi a locuit o perioadă, marele muzician de renume mondial, monument care se află într-o regretabilă stare de degradare. Această declasificare a monumentului era trâmbiţată ca un mare succes, la televiziunea locală, de către arhitectul şef al Primăriei Roman, nimeni altul decât fostul student al renumitului profesor arhitect Grigore Ionescu (Grig), care a luptat, cu mult succes, pentru păstrarea şi restaurarea multor monumente istorice şi de arhitectură din România. Poate că Muzeul din Roman merita, aşa cum a făcut-o Consiliul Judeţean, măcar o Diplomă, care nici nu ar fi costat prea mult. Sperăm că acest lucru va fi realizat la 75 sau 100 sde ani!