Capitolul I

1. Stresul

1.1. Definirea stresului

Termenul de stres apare tot mai des, nu numai în publicaţiile ştiinţifice dar şi în

vocabularul curent, într-o dublă utilizare. Una se referă la situaţia stesantă : condiţii

dăunătoare, agresive care asaltează sau ameninţă organismul, presiunile, constrângerile,

privaţiunile, la care este supus individul. Cealaltă are în vedere strea de stres a

organismului : suferinţa, uzura lui precum şi răspunsurile psihologice şi fiziologice ale

indivizilor la acţiunea agenţilor stresori. Se spune, de exemplu, că o persoană " a fost

supusă unui stres " sau că trăieşte într-o condiţie de " stres permanent ", subînţelegându-

se că este vorba de o suprasolicitare sau în general de o situaţie căreia cu greu îi poate

face faţă. Se spune de asemenea despre un individ că "este  stresat " cînd se simte

ameninţat, frustrat, incapabil să facă faţă unor solicitări crescute; tensiunea emoţională,

neliniştea, insatisfacţia, mărturisesc deseori un conflict interior la care nu găseşte o

soluţie acceptabilă ( Floru,1976)..

Cuvântul "stres“ vine din latinescul “stringere”, care înseamnă, “a cuprinde “,

“a îmbrăţişa “, “a stânge “, “a restrânge “, “a lega “, “a lega “, “a ciupi” , “ a îndurera “, “

a răni “, “ a jigni “ şi care a dat naştere în limba franceză cuvântului “ etreindre “ adică a

împresura cu trupul cu membrele, strângând cu putere; acest gest semnifică uneori

sentimente opuse, pentru că poţi să stângi pe cineva la piept, dar şi să-l sufoci; a sufoca

ne duce la a oprima, a presa; ne duce la angoasă, la anxietate, la un sentiment de

disperare care îţi stânge inima, sufletul şi care conduce la cuvântul " detresse ", delăsare,

singurătate, neputinţă pe care o încercăm într-o situaţie limită (nevoie, pericol, suferinţă).

De asemenea s-a identificat provenienţa engleză a cuvântului " stres " ce desemnează o

serie de substantive înrudite ca înţeles, dar cu nuanţe ce pot diversifica sensul :

încordare, presiune, povară, forţă, efort, tensiune, constrângere.

Stresul psihic este o stare a organismului care rezultă din interacţiunea,

confruntarea unică sau repetată a individului cu situaţia. Stresul psihic presupune

confruntarea individului cu o situaţie care ameninţă buna sa stare, integritatea persoanei,

subiectiv şi obiectiv situaţia stresantă solicită organismul până la sau dincolo de limitele

1

posibilităţilor individului de a-i face faţă. În aceste situaţii se pun în funcţiune mecanisme

de adaptare, se mobilizează rezerve, se elaborează mijloace cu ajutorul cărora individul

încearcă să facă faţă situaţiei şi de cele mai multe ori reuşeşte. Starea de stres nu se

reduce la faza de şoc, de dezorganizare ci cuprinde şi răspunsurile compensatoare,

eforturile adaptative, tendinţele de a restabili echilibrul.

Datele actuale din literatura de specialitate subliniază coexistenţa mai multor

moduri de a defini şi înţelege stresul.

Din perspectivă fiziologică, stresul este definit sub aspectul răspunsului

organismului la stimulii din mediu. Modelul fiziologic pune în evidenţă mobilizarea

resurselor de apărare ale organismului pentru a se opune perturbărilor. Prin prisma teoriei

răspunsului, evaluarea nivelului prezumtiv al stresului se face pe baza caracterului şi

amplitudinii reacţiilor psihofiziologice şi comportamentale (Derevenco, Anghel, Băban,

1992).

Precursori ai teoriei stresului îi întâlnim în antichitate de când se datează

primele informaţii (observaţii) referitoare la adaptarea organismului la mediu :

HIPPOCRATE considera de exemplu, că boala nu se reduce doar la suferinţă/tulburare

(" pathos") ci implică şi lupta organismului de a-ţi redobândi starea de echilibru

("ponos").

În antichitate în afară de HIPPOCRATE - părintele medicinei holistice, subliind

unitatea dintre psyche şi soma - EMPEDOCLE din Agrigentum a relevat rolul jucat în

patogeneză de forţe psihice ca "ura şi discordia ", iar GALENUS a iniţiat o metodă care a

precedat una din tehnicile actuale de detectare a emoţiei, prin urmărirea variabilităţii

pulsului ( accelerarea de regulă, în cazul provocării unei emoţii). Acest procedeu a fost

preluat mai târziu de către AVICENNA. (Iamandescu,1993).

1.2. Contribuţia lui HANS SELYE

Originea acestui concept este legată de organizarea conceptului general de stres,

lui SELYE, revenindu-i şi meritul de a include stimulii psihogeni în rândul agenţilor

stresori, rezultând deci, capacitatea lor de a produce organismului o reacţie de stres în

absenţa unor agresiuni fizico-chimice sau biologice.

2

În 1936- SELYE - a lansat termenul de stres – adaptat biologiei sub numele

de «  stres of life - acesta a dobândit o asemenea notorietate încât a intrat în limbajul

curent peste tot în lume cu un înţeles mai mult sau mai puţin clar. Cum era firesc publicul

larg, dar adesea şi persoane calificate i-au atribuit sensuri depărtate de cel original ceea

ce nu putea să nu ducă la confuzie şi interpretări eronate.

Lui H. SELYE i se datorează introducerea acestui cuvânt în limbajul medical de

unde a fost rapid preluat în limbajul curent în mai toate ţările lumii.

HANS SELYE a utilizat acest termen pentru a desemna o acţiune externă de supra

solicitare exercitată asupra organismului, de un evantai larg de agenţi cauzali fizici,

chimici, biologici capabili să producă un ansamblu de modificări morfofuncţionale, în

special endocrine (hipofizosuprarenaliene).

SELYE, în cartea sa "Stresul", foloseşte acest cuvânt în sensul de condiţie în

care organismul răspunde la diferiţi stresori sau agenţi de stres. El consideră stresul ca

fiind acea stare manifestată prntr-un sindrom specific care corespunde tuturor

schimbărilor nespecifice, induse astfel într-un sistem biologic sau răspunsul nespecific al

organismului la orice solicitare a mediului înconjurător.(Goupil,----).

1.3. Concepţii generale

J. McGRATH arată că stresul apare când se produce un dezechilibru marcant

între solicitările mediului şi capacităţile de răspuns ale organismului. La această

formulare generală autorul menţionat adaugă următoarele precizări :

Solicitările mediului pot produce stresul psihic numai dacă individul anticipează

faptul că nu va fi capabil să le facă faţă sau că nu va putea satisface cererile fără a

pune în pericol alte scopuri pe care le urmăreşte.

Dezechilibrul dintre cereri şi capacitatea de a le răspunde adecvat provoacă

stresul psihic numai dacă urmările eşecului prezintă importanţă pentru subiect.

În ceea ce priveşte natura solicitărilor sau "sarcinilor", dezechilibrul survine nu

numai când are loc o suprasolicitare (calitativă sau cantitativă) ci şi în cazul unei

subsolicitări care împiedică individul să-şi manifeste întreaga gamă a

posibilităţilor sale.

3

APPLEY& TRUMBULL definesc stresul ca fiind "starea întregului organism

aflat în condiţii extenuante, decât un eveniment al ambianţei ". Ei au concluzionat:

Există mari diferenţe individuale în reacţiile la situaţii stresante.

Indicatorii modificărilor fiziologice şi diversele criterii de măsurare a stresului nu

corelează.

Există mari variaţii de la o situaţie la alta şi deosebiri mari între situaţiile de

laborator şi cele naturale.

Contextul social prezintă o importanţă de prim ordin pentru înţelegerea reacţiilor

la stres.

Stresul poate fi mai bine înţeles ca interacţiune a individului cu situaţia.

În evaluarea acestor interacţiuni, evenimentele interne relatate de subiact trebuie

luate în considerare.

Starea de stres ia naştere după S.B.SELLS în următoarele condiţii :

Când individul se găseşte în situaţia de a răspunde la circumstanţe pentru care nu

este prăgătit.

Consecinţele eşecului, ale incapacităţii de a răspunde eficient prezintă importanţă

angajării individuale şi de evaluarea de către individ a consecinţelor incapacităţii

sale de a face faţă situaţiei. (Floru, 1976)

Dată fiind importanţa etiopatogenică deosebită a stresurilor moderate dar

repetitive, în primul rând prin faptul că acestea reprezintă marea majoritate a stresurilor

cotidiene, unuii autori (VON EIFF) consideră că este suficient să înglobăm sub termenul

de stres, modificările morfofiziologice apărute în reacţia de alarmă şi al sindromului

general de adaptare descris de SELYE.

Încercările de a defini stresul au în vedere faptul că el apare pe fondul unei

adaptări perpetue a organismului, la condiţiile sale de viaţă, echivalentă cu desfăşurarea a

înseşi proceselor vii (WOLFF) în momentul când se produce un dezechilibru marcant

între solicitările mediului şi capacităţile de răspuns ale organismului.

Dar, precursorul de geniu în acest domeniu rămâne CANNON care,

demonstrând apariţia unei secreţii de adrenalină la animalele supuse unui şoc emoţional,

a descris pentru prima dată elementele de ordin psihocomportamental, precum şi de ordin

fiziologic, înregistrabile la acea dată, ale unui stres psihic experimental (la animale).

4

P. FRAISSE circumscrie în această sferă noţională "totalitatea conflictelor

personale sau sociale ale individului care nu-şi găsesc soluţia" , aceste conflicte sunt

agenţi stresori insinuaţi în procesele adaptative ale organismului, pe care le solicita de o

manieră capabilă să genereze o adevărată reacţie de stres, mai ales că numai acţionarea

cuvântului "conflict" şi "nu-şi găsesc soluţia" sunt elemente universal valabile sub

raportul generării unei stări de stres psihic.

M.GOLU defineşte stresul ca pe "o stare de tensiune, încordare şi disconfort

determinată de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă, de frustrare sau reprimare a

unor stări de motivaţie (trebuinţe, dorinţe, aspiraţii), de dificultatea sau imposibilitatea

rezolvării unor probleme".

LAZARUS consideră că stresul psihic apare când există un dezechilibru între

solicitările obiective şi posibilităţile pe care subiectul consideră că le are spre a le face

faţă.

În majoritatea cercetărilor stresul este măsurat în termeni de "solicitare" din

partea mediului adresată individului şi în termeni de răspunsuri negative ale acestuia la

solicitările externe. Stresul apare ca un agent extern resimţit de un individ într-un spaţiu,

timp dat, pentru a-i face faţă acesta pune în joc măsuri de apărare mentale însoţite

simultan de automatisme biologice. (Brate, 2002)

H.WOLFF defineşte stresul ca fiind reacţia individului la diverşi agenţi nocivi

şi ameninţători. El consideră stresul ca o stare dinamică a organismului.

După MEERSON stresul reprezintă o condiţie a mediului. Adepţii acestei

perspective identifică stresul cu stimulii deveniţi stresori, factori de stress sau agenţi

stresanţi. Potrivit teoriei stimulului aspectele din mediu care solicită sau dezorganizează

individul îl şi supun stresului.

SCHOTCH defineşte stresul drept "orice stimuli conştientizaţi sau nu care sunt

potenţiali dăunători sau ameninţători pentru individ" .

Definirea stresului ca răspuns sau ca stimul a suscitat rezerve sau critici

deoarece aceste modele apar ca unilaterale, nu explică decât în parte problematica vastă a

stresului şi ignoră diferenţele interindividuale.

O altă perspectivă asupra stresului este aceea prin care stresul este definit ca o

interacţiune între individ şi mediu. Conform acestei definiţii, tributară teoriei cognitive

elaborată de autorii americani (Lazarus&McGrath&Kaplan&Kasl) stresul este considerat

5

drept un dezechilibru intens perceput subiectiv, dintre cerinţele impuse organismului şi

capacitatea sa de răspuns.

2. Stresul ca adaptare

2.1. Definirea termenului de adaptare

Omul trebuie să se adapteze mereu la mediul în care trăieşte, la evenimentele de

viaţă cu care este confruntat. El trebuie să înfrunte piedici, să suporte conflicte, să

învingă frustrări sau să depăşească situaţiile stresante. Omul trăieşte mereu în lumi

imperfecte în care se pun permanente probleme de adaptare la situaţii stresante. Stresul

este un corelat constant al vieţii. În condiţiile în care expunerea la stres este unică, iar

răspunsul adaptativ este blocat, stresul devine patogen şi induce tulburări de adaptare.

Dezvoltările patologice ale reacţiilor la stres sunt favorizate de moştenirea genetică şi de

învăţarea prealabilă a unor răspunsuri neadaptative la situaţiile stresante.

Adaptarea este sinonimă conform concepţiei pavloviste cu un proces de

menţinere a integrităţii organismului (ameninţaţi în special de agenţi stresori fizico-

chimici şi biologici) dar şi de realizare a unui echilibru dinamic cu mediul. Referitor la

acest echilibru stresul reprezintă un element de perturbare, cel mai adesea reversibil (mai

ales când este vorba de un stres psihic). Dacă ne referim la mediu, trebuie avută în

vedere, la om prezenţa de maximă importanţă a mediului social din care se recrutează

majoritatea agenţilor stresori capabili să inducă un stres psihic.

SELYE se axează pe procesul de adaptare al organismului la mediul său

(natural şi social), definind stresul ca un sindrom, o constelaţie de răspunsuri nespecifice

cu un caracter general adaptativ, nespecific provocat de acţiunea agenţilor stresori asupra

organismului. Stresul reprezintă un examen al capacităţilor adaptative ale organismului

din care acesta poate ieşi cu acumulări cantitative sau calitative capabile să-i „confere

învăţarea unei apărări faţă de viitoarele stresuri” ( SELYE ) şi în acelaşi timp să-i

menţine adaptarea deja obţinută.

SELYE a sesizat faptul că o trăsătură fundamentală a adaptării este

economicitatea folosirii mijloacelor considerând în acest sens şi fenomenul de

circumscriere a stării de stres la cele mai mici arii capabile să facă faţă situaţiei.

6

Un stres este indiferent de natura sa, tot un proces adaptativ „în intenţie” doar

că amplitudinea reacţiilor fiziologice care îl caracterizează este mai mare şi că ele

afectează toate verigile integrate ale organismului (neuro-vegetativă, endocrină,

imunitară, activităţii psihice) având un ecou asupra tuturor aparatelor şi organelor la

nivelul cărora poate produce tulburări reversibile sau ireversibile cu eventuală ancorare

în patologie.

2.2. Relaţia stres - adaptare

În ce priveşte relaţia dintre stresul psihic şi adaptarea organismului la mediul

complex al epocii contemporane trebuie subliniat că însuşi stresul psihic este o reacţie a

organismului „în intenţie” adaptativă numai că ea se realizează cu preţul unor eforturi

mult mai mari capabile să lase în urmă procese de uzură sau chiar leziuni la diferite

niveluri. Stresul psihic este deci, o reacţie de adaptare „stridentă”, „zgomotoasă” la o

constelaţie de factori, configurând o situaţie care solicită structurile reglatoare cele mai

înalte ale organismului (psihicul), ameninţând să-i deregleze activitatea, fapt cu

consecinţe inevitabile, potenţial nocive, asupra tuturor compartimentelor din subordine.

Rezistenţa impresionată a psihicului ca şi a celorlalte ţesuturi şi aparate ale

organismului la stres în general şi la stresul psihic în special face ca răspunsul adaptativ

chiar dacă este dat „cu consum sporit de energie” să nu lase „urme vizibile” decât într-un

număr minim de cazuri. Indiferent de preţul adaptării în plan somatic sau psihic, stresul

psihic lasă în urma lui două posibile modificări ale „stării sistemului” reprezentat de

întregul organism:

Creşterea rezistenţei faţă de solicitările ulterioare identice sau similare cu aceea

care l-a generat în caz că subiectul a dominat, deşi stresat situaţia inductoare a

stresului psihic.

Apariţia unei adevărate „vulnerabilităţi faţă de stres” ce reprezintă o capacitate a

subiectului de a „intra în stres” mult mai uşor, la acţiunea aceloraşi agenţi

stresanţi care i-au produs stresul psihic iniţial în cazul în care acesta s-a soldat cu

un eşec adaptativ.

7

HAROLD&WOLFF&HINKLE definesc stresul „ca o stare dinamică a unui

organism ca răspuns la o solicitare de adaptare, deoarece viaţa însăşi impune o adaptare

constantă în aşa fel încât toate fiinţele vii sunt în permanenţă într-o stare mai mare sau

mai mică de stres”.

În cursul unei evoluţii care s-a petrecut de-a lungul a câtorva milioane de ani

fiinţa omenească a fost dotată cu mecanisme neurobiologice care să-i permită să se

adapteze la toate schimbările din mediul înconjurător de ordin fizic, social sau psihic.

În ce priveşte organismul acesta trebuie să-şi menţină echilibrul intern

(homeostazia) ca să-şi mobilizeze energia necesară procesului de adaptare.

Când accentul cade pe starea organismului, pe reacţiile acestuia la agenţii

stresori avem în vedere de obicei răspunsurile emoţionale în exces, modificări ale

reactivităţii care se exprimă vizibil în comportarea individului, în limbaj, în activitatea

motorie precum şi în devierea diferitelor constante psihologice sau fiziologice. Stresul

apare în orice situaţie în care buna stare a organismului – satisfacerea normală a

motivelor sale – sau integritatea sa fizică sau psihică este ameninţată, persoana neavând

la dispoziţie răspunsuri gata fabricate pentru a reduce ameninţarea.

Starea de stres caracterizează un organism care face un efort intensiv, deseori

penibil pentru a se adapta unor situaţii puţin obişnuite.

PROSSER defineşte adaptarea ca fiind orice proprietate a unui organism care

favorizează supravieţuirea într-un mediu specific, în mod particular într-un mediu

stresant. Adaptarea comportă modificări ale organismului care îl fac mai apt pentru

existenţă în condiţiile de mediu.

Adaptarea constă în procesele psihice cu ajutorul cărora individul face faţă

diverselor solicitări sau presiuni. Noţiunea de adaptare implică menţinerea integrităţii

organismului şi echilibrul dinamic al acestuia cu mediul înconjurător. Când menţinerea

echilibrului necesită eforturi compensatoare deosebite, când solicitările ating sau

depăşesc limitele resurselor adaptative, când integritatea organismului este ameninţată

individul intră în stare de stres.

Pentru a explica declanşarea mecanismelor adaptative SELYE pleacă de la

concepţia lui CLAUDE BERNARD care consideră că fixitatea mediului intern reprezintă

condiţia esenţială a libertăţii faţă de mediul exterior.

8

Stresul reprezintă o adaptare rezultată din acţiunea agresorului şi rezistenţa

organismului , se pune accentul pe reacţiile biologice comune, nespecifice, provocate de

o multitudine de agenţi stresori. De asemenea stresul poate fi considerat ca un sindrom, o

constelaţie de răspunsuri nespecifice cu un caracter general adaptativ provocat de

acţiunea agenţilor stresori asupra organismului.

Condiţia stresului biologic este în esenţă o adaptare care se dezvoltă din

ciocnirea agresorului cu rezistenţa opusă de organism. În situaţiile stresante se pun în

funcţiune mecanisme de adaptare, se mobilizează rezerve, se elaborează mijloace cu

ajutorul cărora individul încearcă să facă faţă situaţiei şi de cele mai multe ori reuşeşte.

Starea de stres nu se reduce la faza de şoc, de dezorganizare ci cuprinde şi răspunsurile

compensatoare, eforturile adaptative, tendinţele de a restabili echilibrul. Ea poate fi de

ordin adaptativ – creşterea rezistenţei generale sau specifice – ori dezadaptativ –

sensibilizare, creşterea vulnerabilităţii.

Cunoaşterea mecanismelor pe care le foloseşte organismul în cursul eforturilor

de a face faţă situaţiei stresante ne permite să le putem utiliza cu folos în mod deliberat

pentru a mări preventiv rezistenţa la un eventual stres. Cunoaşterea simptomelor stresului

ne permite să diagnosticăm la timp şi să facilităm eforturile adaptative ale organismului.

Interacţiunea dintre organism şi mediu apare drept un element esenţial al vieţii

şi impune o continuă adaptare a organismului atât pe linia filogenetică cât şi cea

ontogenetică.

FREDERICQ scrie despre relaţia dintre starea constantă şi adaptarea activă

„fiinţa vie este o instanţă în care fiecare tulburare induce mecanisme compensatorii de

neutralizare sau corectare a tulburărilor.

Contribuţii la problematica adaptării şi indirect a stresului aduce teoria învăţării,

bazată pe descoperirea mecanismelor de apărare prin reflexe condiţionate cu funcţie

anticipativă de către şcoala nervistă fondată de fiziologul rus PAVLOV.

Teoria lui FREUD despre nevroza defensivă şi despre mecanismele

inconştiente de apărare abordează dintr-un punct de vedere complet nou problematica

adaptării individului la situaţiile conflictuale. Pentru a putea prezice care vor fii

modalităţile de adaptare a unei persoane în diverse situaţii trebuie cunoscute nu numai

condiţiile stresante, dar şi resursele individuale, gradul de competenţă, de autocontrol,

trăsăturile stabile ale personalităţii se concretizează în anumite „stiluri adaptative”.

9

Observaţia curentă arată că un grad ridicat de autocontrol asigură o adaptare diferenţiată,

adecvată varietăţii situaţiilor.

Aşa după cum stresul fiziologic înglobează nu numai acţiunea agresivă a

stimulului asupra organismului, efectele sale directe asupra ţesuturilor, ci şi apărarea

împotriva efectelor dăunătoare ( SGA ) în stresul psihic intră nu numai tensiunea psihică

provocată de ameninţare, frustrare sau conflict ci şi diferitele strategii pe care le foloseşte

individul pentru a se adapta situaţiei. Făcând o paralelă între stresul fiziologic şi stresul

psihic, dar numai până la un punct, deoarece caracterul nespecific al adaptărilor organice

nu se întâlneşte la nivelul proceselor psihice cu ajutorul cărora individul face faţă

diferitelor solicitări sau presiuni.

Strategia adaptării în faţa unei ameninţări include o gamă mare de răspunsuri,

de la acţiuni pregătitoare conştiente precedate de examinarea situaţiei şi alegerea

răspunsului adecvat şi până la reacţii de apărare de care persoana nu îşi dă seama.

Deseori succesul adaptării la stres depinde de modul în care omul învaţă să abordeze

problemele, folosind propria lui experienţă şi a altora.

Trecând în revistă modalităţile adaptative la stresul psihic LAZARUS atrage

atenţia asupra anumitor mecanisme de apărare inconştiente care după FREUD intervin în

situaţii ameninţătoare (reprimarea, represiunea, derivarea, comutarea, proiectarea).

Adaptarea la stimulii psihici reprezintă un ansamblu de răspunsuri a cărui

tendinţă este de a restabili echilibrul tulburat. Adaptarea la stres este un proces care se

desfăşoară în timp, care necesită timp pentru a restabili un nou echilibru funcţional.

Pentru a bloca efectele distructive ale stresului, individul pune în joc o mulţime de

mecanisme de apărare, activate automat sau semiautomat. Aceste mecanisme au rolul de

a proteja persoane împotriva anxietăţii şi consecinţelor emoţionale aversive ale stresului

precum şi de a menţine consideraţia de sine la parametri adaptativi. Problematica

mecanismelor de apărare a început să fie studiată intens de descendenţa freudiană. Deşi

se numesc mecanisme de apărare ale eului ele au funcţii adaptative care depăşesc cadrele

circumscrise ale psihanalizei tradiţionale (raţionalizarea, proiecţia, intelectualizarea,

represia, reacţia inversă).

Mecanismele de adaptare contribuie la controlul asupra stresului în următoarele

modalităţi:

Ele oferă o soluţie unor probleme la care încă nu avem soluţia justă.

10

Este preambulul unor moduri de adaptare superioare.

Conservă sau sporesc consideraţia de sine.

Mecanismele de apărare oferă o protecţie împotriva stresului, un răstimp în care

subiectul poate achiziţiona strategii mai realiste şi mai mature de rezolvare a problemelor

sale. În cazul în care aceste comportamente devin modul curent de răspuns la situaţiile

stresante, obturând disponibilităţile persoanei de a învăţa comportamente adaptative mai

mature, ele nu mai constituie mecanisme de ajustare la stres. În acest caz se pot

transforma în reacţii nevrotice dezadaptative.

Mecanismele de apărare constituie resursele iniţiale aflate la dispoziţia

subiectului pe care acesta le foloseşte pentru stăpânirea stresului. Concomitent sau

ulterior utilizării acestor mecanisme persoana umană mobilizează şi alte mijloace

psihocomportamentale pentru depăşirea stresului.

3. Modificări fiziologice în diverse condiţii stresante

Psihofiziologul căutând să descopere mecanismele adaptative cercetează

relaţiile dintre răspunsurile comportamentale manifeste şi cele fizilogice pentru a

surprinde limitele funcţionale ale subsistemelor investigate. Starea de stres înseamnă

întotdeauna un stres psihofiziologic deoarece afecteză organismul ca un întreg.

Datele actuale cu privire la interrelaţiile diverselor funcţii ale organismului viu

conduc la concluzia că orice acţiune de conduită include modificări ale mediului intern.

Stimulii psihici în interacţiunea cu psihicul individului pot conduce sau nu, la

instalarea stresului în funcţie de gradul în care ei reuşesc să perturbeze homeostazia

psihică termen utilizat pentru „echilibrul psihic”. Această stare de echilibru resimţită în

plan psihic poate fi menţinută nu numai ca urmare implicită a unei stări de sănătate ci şi

prin satisfacerea unor nevoi psihologice esenţiale pe care LINTON le reduce la trei

categorii:

Cele de „răspuns afectiv” (nevoia de afiliere).

De „securitate pe termen lung” (păstrarea integrităţii fizice şi psihice).

„Noutate a experienţei” (absenţa monotoniei).

11

Pentru stresul psihic mai mult ca în alte categorii de stres, agenţii stresori sunt

numai rareori unici, ci de regulă multipli acţionând într-o veritabilă configuraţie

situaţională şi realizând prin interacţiunea cu subiectul în cauză o „situaţie stresantă” mai

bine zis cu potenţial stresant.

Orice situaţie stresantă exprimă anumite exigenţe sau veritabile ameninţări

asupra echilibrului psihic menţionat care în afectează prin interferenţa (competitivă sau

un veritabil obstacol) cu o activitate anterioară menită să conserve sau să refacă acest

echilibru psihic.

În măsura în care evaluarea (realistă sau eronată) a situaţiei apărute stabileşte ca

fiind nocivă acţiunea agenţilor stresori atunci subiectul în cauză răspunde la nivel

emoţional prin anxietate, iar la nivel cognitiv şi volitiv prin tendinţa către a acţiune cu

caracter de răspuns adaptativ. Reevaluările succesive ale contextului situaţional (inclusiv

al modificărilor configuraţionale ce rezultă şi din variaţia parametrilor agenţilor stresori)

ca şi ale răspunsurilor adaptative, se însoţesc de noi reacţii emoţionale atingându-se o

amplificare a acestora dar şi a reacţiilor fiziologice şi comportamentale care ajung să

evolueze în zona stresului psihic.

Abordările moderne ale modelului fiziologic al stresului presupun:

Specificitatea reacţiei la stres determinată de situaţie şi de diferenţele

interindividuale (de exemplu: rolul cogniţiei în activarea emoţională şi în

răspunsul neuroendocrin la stres).

Rolul stresorilor psihosociali şi factorilor de personalitate în răspunsul fiziologic

al organismului accentuând asupra conceptelor de supraactivare/suprasolicitare şi

subactivare ce induc stres în condiţiile unei opţiuni de control minim exprimat

prin modificări în plan fiziologic, psihic şi comportamental cu repercusiuni

asupra performanţei umane.

Complexitatea modulării tipului de reacţie la stres prin includerea factorului

situaţional.

Mecanismele răspunsului fiziologic la stimulii aversivi nu implică doar axul

hipofizar şi cortexul adrenal ci şi o mulţime de mecanisme neuronale coordonate

de sistemul nervos central ceea ce accentuează componenta specifică a

răspunsului organismului şi evidenţiază capacitatea de învăţare şi persistenţă în

timp a strategiilor adecvate de adaptare la stres.

12

Răspunsul la stres este unul complex care angajează interactiv nivelele

fiziologic, emoţional, cognitiv şi comportamental al funcţionării umane.

CLAUDE BERNARD (1878) indică capacitatea organismului de a-şi menţine

constant mediul intern în raport cu stimulii externi. Procesul de adaptare activă al

organismului la mediul extern în continuă schimbare este posibil datorită unor

mecanisme dinamice, compensatorii, de neutralizare şi corectare a disfuncţiilor survenite.

O sinteză a tulburărilor psihosomatice apărute în cursul stresului psihic

evidenţiază următoarele:

În chiar cursul stresului psihic apar modificări funcţionale care pe un teren

patologic predispus pot genera procese patologice reversibile (de exemplu: un

puseu hipertensiv) sau ireversibile (de exemplu: un accident vascular cerebral).

De regulă modificările somato-viscerale induse de stresul psihic reprezintă

tulburări funcţionale reversibile la puţin timp după încetarea stresului psihic

(chiar dacă agentul „fost” stresor, cfontinuă să acţioneze în postura unui agent

solicitant fără semnificaţie nocivă pentru valorile considerate „tabu” de către

individ).

În cazuri mai rare, dar însemnate de cifre apreciabile la nivelul unei colectivităţi

numeroase expuse la stresuri psihice obişnuite, tulburările funcţionale „ancorate”

în stresul psihic participă la edificarea unor procese morfologice ce stau la baza

unor mijloace diagnostice uzuale. Cel mai adesea, astfel de procese patologice

„generate” de stresul psihic apar la un interval „liber” sau ocupat de „tulburări

funcţionale” sau chiar pe parcursul desfăşurării unui stres psihic prelungit sau a

unor stresuri psihice repetitive.

Nu trebuie omis şi faptul că realitatea zilnică oferă exemplul tipic de stres psihic,

apărut pe fondul unor stresuri psihice anterioare, la puţin timp după „ieşirea din

stres” (când subiectul este mai receptiv faţă de solicitări care, în mod obişnuit

nu-i produc stres psihic).

În acest context, nuanţarea răspunsului endocrin în funcţie de natura stresului

psihic contribuie la conturarea unor tablouri clinice al căror polimorfism este accentuat şi

de faptul că tulburările funcţionale apar rareori pe un fond „bazal”, de repaus al unei

anumite activităţi fiziologice; ele apar în cursul desfăşurării unor funcţii legate de

diferitele momente fiziologice (efort fizic, digestie), inclusiv al unor ritmuri biologice

13

hormonale (secreţie de cortizol, insulină) sau pe fondul unui tonus crescut neuro-

vegetativ simpatic sau parasimpatic.

Un termen des utilizat în relaţia dintre adaptare şi stres este cel de homeostazie,

adică adaptarea organismului la stimulii stresanţi.

În „Dicţionarul enciclopedic de psihiatrie”, GORGOS defineşte homeostazia ca

fiind tendinţa sau proprietatea naturală a organismelor vii de a menţine în anumite limite

constante parametrii de bază, definitorii pentru mediul intern, în raport cu variaţiile

mediului extern prin intermediul mecanismelor de reglare (mecanisme homeostatice de

tip feed-back). Noţiunea a fost introdusă în fiziologie de către CLAUDE BERNARD.

Din perspectivă cibernetică, psihicul poate fi analizat ca sistem homeostatic

dotat cu autoreglare şi autoorganizare, orice demers conştient al omului – reflexiv sau

comportamental – poate fi interpretat ca tendinţă de restabilire a unui echilibru perturbat

sau în pericol de a fi perturbat. Alături de agenţii stresori cunoscuţi sub numele de stres,

trebuinţele sunt primele care semnalează deficitul de oscilaţii periculoase ale

homeostaziei, determinând intrarea în funcţie a mecanismelor homeostatice.

Există feed-back-uri negative, de întreţinere sau stabilizare a echilibrului intern

(mecanisme homeostatice şi feed-back-uri pozitive de precipitare sau dinamizare care

realizează latura acomodativă a adaptării – mecanisme homeodinamice). În cazul în care

un dezechilibru se amplifică, iar mecanismele de recuperare sau de compensare sunt

suprasolicitate (sau rezervele se epuizează) intră în acţiune diferite forme de

homeostazie. Nu întotdeauna aceste mecanisme de precipitare, rezolvă situaţia de „criză”

a sistemului după cum o demonstrează starea de boală, care reprezintă o alterare

temporală sau de durată, revrsibilă sau nu, a homeostaziei.

La începutul secolului XX medicii au încercat să descrie relaţia dintre anumite

patternuri de personalitate şi bolile subsecvente. CLAUDE BERNARD propunea şi

susţinea (1878) ideea conform căreia organismul uman tinde şi are capacitatea să-şi

menţină constant mediul intern în ciuda influenţelor şi schimbărilor survenite în exterior

(datorită unor mecanisme dinamice de corectare şi control al disfuncţiilor survenite).

Această ipoteză a fost dezvoltată de fiziologul american CANNON care a introdus

noţiunea de homeostazie care se referă la „existenţa unor mecanisme specifice de natură

nervoasă, endocrino-enzimatică, fizico-chimică de protejare a organismului împotriva

14

agenţilor aversivi şi de menţinere a unor caracteristici interne la valori relativ constante

(temperatură, PH, nivelul sanguin de glucide, lipide, proteine, minerale).

CANNON a utilizat termenul de „stres” în legătură cu reacţia autonomă a

organismului denumită „reacţie de urgenţă” care astăzi este consacrată sub denumirea de

reacţie de „luptă sau fugă”.

Legătura dintre factorii externi şi răspunsurile interne ale corpului, studiate de WOLFF şi

WOLFF:S a pus în evidenţă faptul că schimbările fiziologice survenite în activitatea

secretorie gastrică şi tulburările debitului sanguin sunt însoţite de emoţii variate.

4. Patologia legată de stres

Cu mult înainte de fundamentarea conceptului de stres psihic chiar din vremea

lui HIPPOCRATE a fost demonstrată legătura dintre viaţa psihică a individului (implicit

ceea ce ulterior s-a numit stres psihic) şi apariţia unor boli, germenii viitoarelor cercetări

epidemiologice fiind reprezentaţi de observaţiile clinice.

O dată cu apariţia medicinii experimentale şi mai târziu a psihologiei

experimentale şi a psihofiziologiei au apărut şi tentative de a produce multiple variante

de inducere a unor reacţii emoţionale şi de a evalua consecinţele lor atât asupra psihicul

cât şi asupra diferitelor funcţii ale organismului.

O temă centrală în studiul stresului este explicarea patogenezei, adică a

relaţiilor dintre vulnerabilitate, stres şi disfuncţii psihosomatice. Din perspectiva analizei

psihologice, conştientizarea rolului diferenţelor individuale (de exemplu: rezistenţa la

stres, mecanisme şi strategii eficiente de coping, factori protectori, stima de sine, tăria

eului) în procesul stresului devine din ce în ce mai pregnantă, deoarece interesul a tot mai

mult cercetători se îndreaptă spre descoperirea şi înţelegerea acelor mecanisme şi resurse

din sistemul de personalitate care menţin starea de sănătate şi rezistenţa organismului la

diverse agresiuni.

Răspunsul la stres este unul complex care angajează interactiv nivelele

fiziologic, emoţional, cognitiv şi comportamental al funcţionării umane .

Repertoriul răspunsului la stres poate include:

15

Comportamente de căutare şi confruntare activă şi stări subiective de

plăcere în situaţii de stimulare.

Comportamente de evitare, apărare, ieşire/fugă din situaţiile solicitante,

însoţite de sentimente de neajutorare.

Conduite şi stategii active de control al mediului şi adecvare la situaţie.

Conduite pasive de acceptare a situaţiei, însoţite de izolare psihică.

Destrucţie sau colaps ca şi consecinţă de lungă durată a deteriorărilor

psihice, fiziologioce şi bolilor somatice..

COCULESCU sub genericul de „adaptarea şi îmbolnăvirea la stres” distinge

următoarele variante ale răspunsului endocrin în situaţii stresante:

Modificări de tip "extincţie” a eliberării crescute a „hormonilor de stres”

în principal al reacţiei catecolaminice (care dispare ultima) şi a celei cortizolice (care

dispare prima în condiţiile în care agentul stresor şi-a pierdut caracterul de noutate şi de

neprevăzut) (PARKER&CO). Aceste reveniri la nivelul secreţiei endocrine normale sunt

caracteristice pentru persistenţa acţiunii agentului stresor, concomitent cu scăderea, până

la dispariţie, a intensităţii stresului psihic.

Inducerea unei stări de „antrenament” – compatibilă cu tolerarea unor agenţi

stresori care numai prezintă – la reapariţia lor – un caracter de ameninţare şi nici nu mai

„surprind” prin noutate şi neprevăzut. Este vorba de o adaptare realizată, în primul rând

în plan psihologic, dar care se răsfrânge în sens reglator pozitiv la toate nivelurile

organismului. Totuşi nu trebuie omis şi faptul că, sresul psihic ucide neuronii cerebrali

( LANGFELD ) şi că acumularea a numeroase stresuri psihice poate conduce la o

îmbătrânire precoce, evidentă la exterior prin apariţia ridurilor, încărunţire.

Amplificarea reacţiilor endocrine de „angajare în stres” are loc prin:

creşterea globală a hormonilor de stres, incluzând în primul rând dubla reacţie:

catecolaminică şi cortizolică, situaţie specifică stresurilor psihice prelungite

caracterizate prin caracterul de pericol vital pe care îl prezintă agentul stresor;

disjuncţia secreţiei unor anumiţi hormoni de stres include:

creşterea izolată (sau persistenţa) secreţiei de catecolamine generate de acele

stresuri psihice care sunt dominate de incertitudinea anxioasă ori în cele în care

se suprasolicita atenţie, vigilenţă;

16

creşterea raportului noradrenalină/cortizol constatată în situaţiile care pun în

pericol viaţa, a fost corelată cu o tulburare restantă a funcţiilor psihosociale ceea

ce a dus la creşterea ratei deceselor prin sinucidere şi accidente de circulaţie;

creşterea cortizolemiei în situaţiile stresante caracterizate prin noutate,

neprevăzute, inclusiv acele sarcini de serviciu a căror sporire declanşează, la

subiecţii cei mai competenţi şi preocupaţi serios de munca lor, o creştere

proporţională a nivelului secretor; scăderea unor hormoni de stres sub limitele în

care ei scad chiar şi în stresuri psihice obişnuite de scurtă durată.

∙ Disprotecţia – prin acest termen COCULESCU desemnează o reacţie de

„dezangajare a hormonilor solicitaţi” de stresul psihic iniţial dacă subiectul se

familiarizează cu agentul stresor (care acţionează cronic). Această reacţiese

exprimă prin scăderea producţiei hormonale a glandelor endocrine după

stimularea iniţială sub nivelul bazal al organismului nestresat şi prin

modificarea ritmurilor biologice endocrine exogene.

Prin această scădere a eliberării hormonilor de stres (în primul rând

corticosuprarenali), organismul este prejudiciat tocmai de mijloacele care – chiar cu

preţul stresului psihic – constituiau elemente de mare eficienţă ale păstrării echilibrului

său adaptativ.

Din acest motiv disprotecţia devine o premisă a instalării unor sindroame

patologice cum sunt: „hipocorticismul cronic” al unor indivizi stresaţi cronic (apărând

„printr-o insuficienţă endocrină de tip hipotalamic”) şi „nanismul psiho-social”.

Modificările endocrine induse de stresul psihic se repercutează asupra

funcţionării întregului organism putând conduce la modificări mergând de la efecte

fizilogice până la veritabile reacţii adverse.

Stresul psihic cuprinde în tabloul manifestărilor sale, în primul rând simptomele

psihice, inclusiv manifestări comportamentale. În acelaşi timp, orice fenomen psihic,

exteriorizat sau nu - de la procesele cognitive (atenţie, memorie, gândire) şi până la

procesele voliţionale şi afective se însoţesc de fenomene fiziologice de hiper sau

hipofuncţie – a organelor interne, mediate neuronal şi având în genere o intensitate

moderată, sub cea a unui stres psihic.

17

4.1. Caracteristici generale ale implicării stresului psihic în

patogeneză

Stresul psihic reprezintă un moment de solicitare a întregului organism, chiar

dacă agresiunea agentului stresor se exercită iniţial asupra psihicului, deoarece acesta

influenţează activitatea tuturor compartimentelor organismului.

Din acest motiv orice stres psihic reprezintă un examen dat nu numai de

psihicul individului solicitat ci şi de fiecare organ, în special de cele solicitate

preferenţial şi anume glandele endocrine, sistemul imunitar, aparatul cardio-vasculat,

aparatul respirator precum şi organele cu o bogată inervaţie cum sunt cele ale aparatului

digestiv.

Istoria naturală a multor boli demonstrează o evoluţie îndelungată a proceselor

patologice induse de variaţi agenţi etiologici şi aflate într-un fragil echilibru cu forţele de

apărare ale organismului ce acţionează în sens reglator homeostazic.

Dacă acţiunea stresului psihic a fost înregistrată ca impact asupra psihicului

subiectului afectat – având urmări imediate asupra sănătăţii psihice şi somatice – o

evaluare a efectului lor tardiv dezvăluie apariţia unor sindroame psihopatologice,

endocrine, psihosomatice sau chiar a unor boli din domeniul medicinii interne în a căror

etiopatogenie factorul psihogen ocupă un loc mai modest.

Acţiunea stresului asupra organismului determină apariţia unor manifestări de

tip medical, putem vorbi de o serie de boli caracteristice ale stresului.

Sfera acţiunii prioritare a stresului psihic include:

Bolile psihice, în primul rând psihogeniile (unde există o

declanşare exogenă prin stres psihic aproape exclusivă a bolii).

Bolile endocrine.

Bolile psihosomatice (termen ce include, atât ponderea crescută a

etiologiei psihogene cât şi existenţa unui anume tip de personalitate a

bolnavului, ca şi a unui tip de organ receptiv, la stresul psihic).

Boli infecţioase cu o componentă psihogenă importantă.

18

Boli metabolice – obezitatea, anorexia nervoasă.

În orice boală chiar cu o etiologie unică există implicaţii mai mult sau mai puţin

evidente ale stresului psihic atât din punct de vedere al circumstanţelor de producere cât

mai ales din punct de vedre al evoluţiei bolii a cărei vindecare poate fi întârziată de

stresurile psihice ulterioare.

Între acţiunea stresului psihic şi apariţia manifestărilor de boală există adesea o

perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată de „latenţa” bolii cel puţin la nivelul

organelor de reglare şi interne solicitate pe parcurs.

POENARU consideră ca stresul psihic produce un dezechilibru între organism

şi mediul extern sau intern caracterizat printr-o evoluţie ascendentă în patru faze, în care

primele două (de suprasolicitare a mecanismelor centrale şi funcţionale executive) nu

produc tulburări în sfera patologicului.

Creierul asigură controlul endocrin în cursul stresului. El sesizează sau prevede

acţiunea stresorului, fie că acesta este fizic, psihologic sau metabolic şi comandă un

răspuns nespecific nervos, endocrin şi comportamental, care este stresul, paralel cu

coordonarea unui răspuns specific fiecărui excitant în parte. Controlul neuroendocrin al

secreţiilor hormonale se face în două moduri: fie prin mecanisme de stres, care operează

cu anticipaţie faţă de modificările constante sangvine, endocrine sau metabolice, fie prin

mecanisme de feed-back care operează retroactiv în urma unei dereglări homeostaziei a

mediului intern.

5. Stres şi temperament

Pentru a putea prezice care vor fi modalităţile de adaptare ale unei persoane la

diverse situaţii trebuie cunoscute nu numai condiţiile stresante, dar şi resursele

individuale, gradul de competenţă, de autocontrol; trăsăturile stabile ale personalităţii se

concretizează în anumite „stiluri adaptative”. Observaţia curentă arată că un grad ridicat

de autocontrol asigură o adaptare diferenţiată, adecvată varietăţii situaţiilor.

19

Cercetarea corelaţiilor dintre diferitele trăsături de personalitate şi conduita în

condiţii de stres au pus în evidenţă anumite modalităţi adaptative caracteristice anumitor

tipuri de personalitate.

Temperamentul reprezintă un domeniu al psihologiei personalităţii şi al

psihologiei diferenţiale ce clasifică oamenii în categorii cu trăsături relativ asemănătoare

folosind optica bio-naturalistă de clasificare. Se bazează pe observaţia că personalitatea

umană se structurează în jurul unor caracteristici dominante sau centrale structurate în

formula genetică, dar influenţată şi de factorii din mediu.

I.V. Pavlov pornind de la vechile criterii hormonale hipocratice, a realizat o

tipologie bazată pe modalităţile de funcţionalitate ale sistemului nervos având în atenţie

însuşirile de mobilitate, echilibru şi forţă ale proceselor de excitaţie şi inhibiţie. Pe

această bază s-au reclasificat tipurile hipocratice: coleric, sangvinic, flegmatic şi

melancolic.

Jung a folosit ca instrumente de clasificare tipologică noţiunile de

introvertit/extravertit. O tipologie care are la bază atitudinile generale ale persoanei

umane. Jung consideră că introvertitul este dificil de înţeles, are o natură impenetrabilă.

Extrovertitul este sociabil exteriorizat, activ abordant, uşor abordabil în orice

împrejurare, absorbit de probleme, obiecte, persoane, situaţii. (U.Şchiopu, 1997).

Temperamentul este definit ca un ansamblu de particularităţi fiziologice şi

morfologice care diferenţiază indivizii între ei şi acţionează asupra caracterului.

(H.Pieron,2001).

FOUILLEE defineşte temperamentul ca fiind variaţiile individule în activitatea

organismului caracteristica dinamică a unui individ.

McDOUGALL – sumă a efectelor, asupra vieţii mentale a individului, a

metabolismului, a schimbărilor chimice care au loc în organism.

Temperamentum, de la temperare – a amesteca pentru a dilua, modera, în

viziunea originară şi naivă a lui Galenus şi Hipocrat – acea caracteristică dinamică a

organismului, comportamentului şi vieţii psihice, explicată prin amestecul celor patru

umori socotite ca fundamentale (sânge, fiere neagră şi galbenă, spută) din care una ar

domina, de unde şi denumirile ce s-au păstrat de: coleric, flegmatic, sangvinic, şi

melancolic. Din viziunea hipocratică, ipoteza humorală a fost eliminată dar s-a menţinut

şi confirmat ideea că temperamentul este constitutiv-organic, după cum rezistă

20

descrierile, calificate de Pavlov ca intuiţii geniale ale celor patru temperamente

fundamentale.

ALLPORT arată ca temperamentul se referă „la fenomene caracteristice firii

unui individ, la înţelegerea susceptibilităţii sau la stimuli emoţionali, la forţa şi

rapiditatea răspunsurilor sale, precum şi la calitatea dispoziţiei sale persistente, la

intensitatea dispoziţiei şi la particularităţile fluctuante. Toate acestea sunt considerate

constitutive şi deci în mare măsură ereditare”.

S.RUBINSTEIN consideră temperamentul latura dinamico-energetică a

personalităţii, iar ANANIEV în consideră ca bază psihofiziologică a caracterului, după

cum B.TEPLOV îl ia ca premisă morfofuncţională generică pentru aptitudini. Linia

dinamico-energetică în definirea temperamentului are diferiţi promotori: W.WUNDT,

A.FOUILLE, J.DOWNEY (temperamente hipo şi hiperkinetice), G.EWALD

(temperamente hipo şi hipertonice), P.JANET (hipo şi hipertensivi) culminând cu

PAVLOV ce explică temperamentul în termeni de forţă, slăbiciune, mobilitate-inerţie.

Există însă importante probleme în ce priveşte sensul sau locul în procesul adaptativ al

energiei şi dinamică temperamentale. În legătură cu faptul că temperamentul a fost

derivat din structuri morfo-funcţionale şi a asimilat biotipologiile constituţionale s-au

formulat o serie de ipoteze greu de acreditat (G.VIOLA, N.PENDE, G.SIGAUT,

E.KRETSCHMER, W.SHELDON) şi totodată conceptul de temperament a fost mult

lărgit adăugându-i-se şi trăsături ce ţin de caracter şi în genere de valorile culturale. În

tipologia lui R LE SENNE, ce continuă pe G.HEYMANS şi E.WIERSMA,

temperamentul şi caracterul sunt indisociabile şi mai mult, caracterul este redus la

temperament, din moment ce temperamentul este predeterminat ereditar (cel puţin ca

tip).

W.WUNDT consideră temperamentul ca fiind o caracteristică de forţă sau

slăbiciune, de stabilitate sau instabilitate a emoţiilor în raport cu sentimentele (ex: la

flegmatic sunt emoţii slabe şi sentimente puternice, pe când la sangvinici emoţiile sunt

puternice, iar sentimentele slabe).

Temperamentul ne apare ca un complex de proprietăţi funcţionale de maximă

generalitate, deci nespecifice şi care se exprimă în activitatea reflexă, dar nu determină la

om conţinutul şi performanţele acestuia.

21

HAMILTON (1979, pg.67-68) în cartea sa „Personality and stress” subliniază

faptul că „scopul cercetărilor mele poate apărea idealistic: căutarea unor principii

explicative ale relaţiei personalitate-stres, principiu care să exprime noile tendinţe din

psihologia personalităţii”(apud. Băban, 19..)

STRELAU (1989) afirmă că cercetarea rolului personalităţii în stres este mai

degrabă o excepţie decât o regulă.

Tipurile temperamentale descriu atitudinea noastră faţă de lume. În timp ce unii

dintre noi preferă lumea exterioară a oamenilor şi lucrurilor, alţii preferă lumea interioară

a gândurilor şi contemplaţiei. Indiferent ce predispoziţie avem, ea reprezintă sursa

noastră de energie.

Introvertiţii/extravertiţii au nevoie de medii de viaţă diferite care să-i stimuleze

şi să le transmită energie.

Extravertiţii simt nevoia să comunice, ei vorbesc şi se exprimă cu uşurinţă şi

sunt mai degrabă expansivi decât rezervaţi În faţa solicitărilor lumii exterioare,

extravertiţii „ies” din ei înşişi, pe când introvertiţii „intră” în ei înşişi. În timp de

extravertiţii sunt sociabili şi prietenoşi simţind nevoia să le împărtăşească şi celorlalţi

ideile şi problemele lor. Introvertiţii sunt mai reţinuţi şi mai detaşaţi. Au nevoie de

momente de linişte în care să nu fie tulburaţi. Extravertiţii simt nevoia să fie în contact cu

oamenii, să comunice, să discute, să interacţioneze. Atenţia lor este îndreptată spre lumea

exterioară. Prezenţa introvertiţilor, acasă sau la serviciu, ăi nelinişteşte, iar, pasivitatea şi

neputinţa acestora de a comunica ai face să-şi piardă răbdarea.

Introvertiţii sunt cât se poate de diferiţi: ei au nevoie de singurătate pentru a

analiza lucrurile cu atenţie. Acţionează mai încet decât extravertiţii, preferând să

reflecteze temeinic înainte. Sunt mai răbdători, iar atenţia le este îndreptată spre lumea

interioară. Când au în preajmă extravertiţi se simt extenuaţi. Adesea se închid în sine

ascunzându-şi emoţiile. Prin urmare din punct de vedere al atitudinii, extravertiţii au

tendinţa de a se exterioriza, pe când introvertiţii se interiorizează.

KHAN – persoanele introvertite sunt recunoscute ca atare de membrii grupului

prin faptul că sunt mai puţin comunicative, au legături interpersonale mai fragile. În

situaţii de stres, contactul cu ceilalţi se reduce şi mai mult. Dar această modalitate de

apărare constituie un răspuns ineficient, întrucât ceilalţi îşi intensifică încercările de ale

influenţa. Corespondenţa dintre motivul dominant al acţiunilor individului şi semnificaţia

22

pe care o conferă sarcinii constituie un factor de mobilizare psihofiziologică. Aceasta

explică activarea crescută cu nivelul performanţei.

În funcţie de semnificaţia pe care situaţia o are pentru subiect, pentru aspiraţiile,

motivele ţi intereselor lui, solicitarea va fi mai intensă sau mai scăzută, dorinţa de a

obţine rezultate bune va fi mai mare sau mai mică. Suntem stresaţi numai de situaţiile

care au o anumită semnificaţie pentru aspiraţiile noastre

CAPITOLUL II

1. Tipologia modalităţilor de adaptare la stres – Conceptul de coping

Confruntat frecvent cu situaţii stresante fiinţa umană şi-a dezvoltat de-a lungul

filogenezei o serie de mecanisme prin care face faţă stresului. Ele acţionează fie

preventiv pentru a modifica sau anihila prezumtivele efecte negative ale unei situaţii

viitoare, fie adaptativ în sensul reducerii distresului dacă acesta a fost deja indus.

Mecanismele de prevenţie şi adaptare la stres sunt cunoscute în literatura de

specialitate sub numele de coping.

Noţiunea de coping a fost introdusă în jargonul psihologic de către Lazarus

(1966) care a susţinut-o apoi printr-o prodigioasă activitate de cercetare în domeniul

stresului (Lazarus, 1991; Folkman, Lazarus, Pimley, Novacek, 1987; Folkman, Lazarus,

Gruen, Delongis, 1986). Ulterior ea a fost preluată de majoritatea cetăţenilor interesaţi de

problematica stresului devenind una din cele mai uzitate noţiuni aflate în circulaţie la ora

actuală. Succesul propunerii terminologice şi conceptuale a echipei lui Lazarus, se

explică nu numai prin masa imensă de studii publicate pe problematica copingului ci şi

prin acordul cvasiunanim al psihologilor de pe la mijlocul deceniului şase, că paradigma

lansată de H. SELYE (1956) asupra stresului trebuia depăşită. Stadiile reacţiei de stres:

reacţia de alarmă, rezistenţa şi epuizarea – trebuiau integrate într-o teorie mai

cuprinzătoare care să includă alături de modificările biologice, atât componenetele

comportamentale, cât şi pe cele cognitive. În acest climat a apărut şi a fost repede

asimilată noţiunea de coping.

23

Ca o primă aproximaţie copingul desemnează orice mecanism de prevenţie şi

adaptare la stres, orice tranzacţie între subiect şi mediu în vederea reducerii intensităţii

stresului. Adaptarea în acest caz vizează nu numai convieţuirea cu stresul, asimilarea lui

ci şi înlăturarea lui printr-o acţiune fermă, decisă în mediu. De aici asentimentul multor

cercetători că mecanismul de coping este mai general decât cel de adaptare: el vizează nu

numai modificarea funcţiilor unui sistem pentru a face faţă cerinţelor unui mediu

dinamic, ci chiar anihilarea factorilor de mediu care au reclamat noua adaptare. În cazul

subiectului uman aceasta presupune nu numai ajustarea funcţionării biologice şi

psihologice în funcţie de factorul stresant ci şi anihilarea efectivă, ontică a stresorului sau

preîntâmpinarea apariţiei sale. Pe scurt, copingul vizează toate modalităţile de gestionare

a stresului.

Termenul de „coping” tradus din engleză a primit următoarele conotaţii:

ajustare, adaptare, gestiune, management. Cercetătorii au considerat că noţiunea de stres

e mai puţin utilă în explicarea relaţiei dintre persoană şi mediu (Lazarus&Folkman,1997)

deoarece nu surprinde modalităţile/mecanismele cu caracter preventiv sau adaptativ – de

gestionare a situaţiilor stresante în vederea reducerii intensităţii stresului (Miclea,1997)

fiind introdusă cea de coping (Lazarus,1966).

Conform teoriei tranzacţionale, copingul îl vom defini (Folkman&ale,1986) ca

efort la nivel cognitiv, fiziologic şi comportamental de a reduce, minimiza, elimina,

stăpâni sau tolera solicitările interne sau externe ale tranzacţiei persoană – mediu social –

ocupaţional/organizaţional care exced resursele/posibilităţile reale/imaginare personale –

parcurge trei etape:

Anticiparea/avertizarea (stresul de anticipare).

Confruntarea.

Impactul şi postconfruntarea.

Copingul ca proces multidimensional se referă la activarea dintr-un repertoriu

în mare parte învăţat a unei strategii de gestionare în funcţie de situaţia specială/specifică

şi caracteristicile persoanei (de exemplu: vulnerabilitatea individuală).

În domeniul muncii şi ocupaţiilor specifice, strategiile de coping au fost

investigate datorită faptului constatat că diminuează efectele negative (în special

psihologice) ale stresorilor în muncă.

24

LAZARUS&FOLKMAN definesc copingul „un proces prin care persoana

face faţă, reduce sau stăpâneşte, tolerează, minimalizează solicitările externe şi interne

care depăşesc resursele personale”. LAZARUS arată că prin coping se realizează o

tranzacţie între persoanele care au un set de resurse, valori şi mediu care are propriile lui

resurse, cerinţe. Astfel copingul nu este o acţiune singulară ci un set de răspunsuri

reciproce care se produc de-a lungul timpului, iar persoana şi stresul se influenţează

reciproc.

Conceptul de coping a fost elaborat de LAZARUS şi LAUNTIER, 1978, acesta

desemnând un ansamblu de mecanisme şi conduite pe care individul le interpune între el

şi evenimentul perceput ca ameninţător, pentru a stăpâni, a ţine sub control, pentru a

tolera sau diminua, impactul acestuia asupra stării sale de confort fizic şi psihic.

LAZARUS şi FOLKMAN (1984) au definit copingul ca reprezentând

ansamblul eforturilor cognitive şi comportamentale destinate controlării, reducerii sau

tolerării exigenţelor, cerinţelor externe şi/sau interne care ameninţă sau depăşesc

resursele unui individ.

Termenul de „coping strategy” sau „coping ability” este utilizat în special în

literatura anglosaxonă, în timp ce „strategie d'ajustement (Dautchev,1989; Dautzer,1989)

se utilizează în cea de limbă franceză.

În ultimele decenii pe măsură ce problematica stresului şi a adaptării la stres a

început să intereseze tot mai mulţi cercetători s-au propus diverse clasificări ale

mecanismelor de coping. Aceste taxonomii nu au un scop didactic decât în subsidiar.

Principala lor motivaţie rezidă în:

Circumscrierea mai exactă a costurilor şi beneficiilor aferente mecanismelor de

coping.

Construcţia de măsurare a acestora şi a predicţiei pe care o permit în legătură cu

evoluţia reacţiei de stres.

Aşadar măsurarea, evaluarea şi predicţia efectelor mecanismelor de coping

reclamă o prealabilă taxonomie a acestora.

Subiacentă acestei tipologii este asumpţia că emoţiile pot fi reduse la factori

cognitivi, biochimici şi comportamentali.

Independent de clasificarea copingului după natura mecanismului implicat, în

literatura de specialitate este destul de răspândită analiza strategiilor adaptative prin

25

cuplul evitare – confruntare. Această abordare a fost prefigurată de W. CANNON

(fight&flight reaction), de analiza behavioristă a conflictelor (Miller, 1994) şi de

demersurile fenomenologice (Lewin, 1951). Analiza mecanismelor de apărare în dubletul

metodologic evitare – confruntare a fost întreprinsă utilizând terminologii şi metode de

investigare diferite.

Mecanismele cognitive de apărare împotriva stresului satisfac constrângeri

diferite. Ele sunt modalităţi de procesare selectivă a informaţiei traumatice. Spre

mecanismele de apărare împotriva eului, ele nu sunt orientate spre id, ci spre informaţia

negativă de orice fel, din interior sau exterior. Ele nu sunt exclusiv post-emoţionale, ci

modulează evaluările primare şi/sau secundare ale subiectului, ca atare sunt pre sau

postemoţionale. Ele nu pot fi ierarhizate în funcţie de succesul înregistrat în blocarea id-

ului, ierarhia defensivă a unui subiect fiind rezultatul unei învăţări. Deci, mecanismele

cognitive de apărare chiar dacă mai păstrează denumirea psihanalitică sunt complet

diferite la nivel de construct.

În timp ce se ştiu destul de multe despre efectului stresului, în ultimul timp

atenţia a fost îndreptată spre răspunsurile pozitive ale oamenilor la stres. Recent, oricum

s-a constatat o creştere a curiozităţii privind cercetările despre coping şi adaptare.

Deoarece termenul este folosit într-un sens larg, el are mai multe sensuri: termenul de

coping se referă la eforturile de stăpânire, tratarea sau schimbarea atunci când rutina sau

răspunsurile automate nu sunt disponibile cu promptitudine. Cererile anturajului trebuie

să se întâlnească cu soluţiile noului comportament sau cele vechi trebuie adaptate la

stresul curent.

WHITE notează: „este că atunci când vorbim despre coping, când avem în

minte o schimbare obiectivă a problemei, aceste adaptări familiare ţin de comportament,

solicită noul comportament ducând la stări inconfortabile: anxietate, disperare, vină, jenă,

evidenţiind astfel părţile care au nevoie de adaptare.

Copingul se referă la adaptarea la condiţii relativ dificile.

Ambele clasificări nu se implică reciproc, de aceea noi folosim doar un singur

tip de coping. Unii folosesc combinaţii complexe a acţiunilor directe sau metodelor

paliative pentru a ameliorarea acţiunea stresului.

Lazarus sugerează o taxonomie a copingului introducând două categorii:

26

Acţiunile directe: sunt comportamente care descriu relaţiile defectuoase cu un

anturaj social sau fizic.

Metodele paliative: se referă la ideile de acţiune a unui scop relevând impactul

emoţional al stresului

Situaţiile determină ce modalităţi de coping trebuie să utilizăm aceasta

depinzând de disponibilităţile noastre, precum şi de personalitate.

Din punct de vedere psihanalitic mecanismele de adaptare sunt definite astfel:

1. LAPLANCHE&PONTALIS (1967) susţin că mecanismele de apărare reprezintă

diferite tipuri de operaţii în care apărarea se poate concretiza. Apărarea reprezintă

ansamblul operaţiilor a căror finalitate este să reducă, să reprime orice schimbare

susceptibilă de a pune în pericol integritatea şi constanţa individului

biopsihologic. Apărarea ia adesea o înfăţişare compulsională şi ea operează în

mod inconştient.

2. WIDLOCHER (1971-1972) că în „Vocabularul psihanalizei” formulările lui

Laplanche&Ponatalis rămân prea vagi. El consideră mecanismele de apărare ca

fiind diferitele tipuri de operaţii în care apărarea se poate concretiza, adică

formele clinice ale acestor operaţii defensive. Pentru Widlocher, apărarea

reprezintă ansamblul operaţiilor a căror finalitate este de a reduce un conflict

intrapsihic făcând în aşa fel încât unul dintre elementele acestuia aă fie inaccesibil

experienţei conştiente.

3. Pentru M.SILLAMY (1980) apărarea este un mecanism psihologic inconştient,

utilizat de individ pentru a diminua angoasa generată de conflictele interioare

între exigenţele intelectuale şi legile morale şi sociale.

4. BRACONNIER (1991) consideră că noţiunea „mecanism de apărare” înglobează

toate mijloacele la care eul recurge pentru a stăpâni, controla şi canaliza

pericolele interne şi externe.

5. WALLERSTEIN (1985) face distincţie între conceptul „mecanism de apărare” şi

manifestarea comportamentelor de apărare. Conceptul „mecanism de apărare”

este o abstracţie teoretică, utilizată pentru a descrie un mod de lucru, o

funcţionare mentală. Conceptul „mecanism de apărare” nu este conştient fapt care

poate avea următoarele semnificaţii:

Subiectul nu este conştient de comportamentul prin care se manifestă apărarea.

27

Subiectul nu este conştient că respectivul comportament al său are o orientare

defensivă.

Subiectul nu este conştient de pulsiunea sau afectul care a declanşat respectiva

apărare.

6. VAILLANT&DRAKE consideră că apărările sunt metafore utilizate în descrierea

diferitelor stiluri cognitive şi a modalităţilor de remaniere a realităţilor externe şi

interne. În 1993 – Vaillant descrie apărările ca nişte procese mentale de reglare

vizând restructurarea homeostaziei psihice, el consideră apărarea ca o metaforă ce

descrie deformarea temporală a realităţii din cauza unor gânduri, sentimente şi

comportamente.

7. DSM-III-R (1987/1989) mecanismele de apărare sunt definite ca fiind ansambluri

de sentimente, gânduri sau comportamente relativ involuntare care apar ca

răspuns la perceperea unui pericol psihic. Aceste mecanisme au drept scop să

mascheze ori să atenueze conflictele sau factorii de stres care generează anxietate.

8. DSM-IV mecanismele de apărare (stilurile de coping) sunt definite ca fiind acele

procese psihologice automate care protejează individul de anxietate, de

perceperea unor pericole sau de factorii de stres (interni şi externi). Autorii DSM-

IV precizează că mecanismele de apărare constituie nişte mediatori ai reacţiei

subiectului la conflictele emoţionale şi la factorii de stres intern şi externi.

9. HOLMES (1994) mecanismele de apărare constituie nişte strategii prin care

indivizii reduc sau evită anumite stări negative cum sunt conflictul, frustrarea,

anxietatea, stresul.

10. PLUTCHIK (1995) termenul de apărare se referă la un proces inconştient

destinat să disimuleze, să evite sau să modifice ameninţări, conflicte sau pericole.

Specificul lor este unul compulsiv, sunt automate sau relativ involuntare.

Ca o concluzie, mecanismele de apărare sunt definite ca fiind procese psihice

inconştiente care vizează reducerea sau anularea efectelor negative ale pericolelor reale

sau imaginare, remaniind realitatea internă şi/sau externă ale căror manifestări –

comportamentale, idei sau afecte – pot fi conştiente sau inconştiente.

În rezumat, tradiţia psihanalitică asupra mecanismelor de apărare e dominată de

teza conflictului dintre id şi ego. Procesele defensive apar doar la interfaţa dintre id şi

28

ego, nu şi dintre ego şi realitatea externă. Ele sunt post emoţionale şi sunt ierarhizate în

funcţie de gradul lor de maturitate.

Toate aceste caracteristici marchează deosebiri semnificative între paradigma

psihanalitică a mecanismelor de apărare şi teoria mecanismelor de coping.

.

2. Perspectiva cognitivistă asupra copingului

În ultimele decenii, pe măsură ce problematica stresului şi a daptării la stres a

început să intereseze tot mai mulţi cercetători, s-au propus diverse clasificări ale

mecanismelor de coping. Aceste taxonomii nu au un scop didactic decât în subsidiar.

Principala lor motivaţie rezidă în circumscrierea mai exactă a costurilor şi beneficiilor

aferente mecanismelor de coping, în construcţia minstrumentelor de măsurare a acestora

şi a predicţiei pe care o permit în legătură cu evoluţia reacţiei la stres. Aşadar,

măsurarea, evaluarea şi predicţia efectelor mecanismelor de coping reclamă o

prealabilă taxonomie a acestora.

La începutul anilor 1970 într-o serie de studii experimentale asupra anxietăţii

Leventhal (1970) făcea disticţie între "controlul pericolului"(danger control) şi controlul

fricii(fear control), adică monitorizarea ameninţării externe şi modularea reacţiei

(interne) la ameninţare. Cam prin aceeaşi perioadă Averill (1973) propune o dihotomie

între controlul instrumental şi controlul decizional. Cel dintâi vizează intervenţia

comportamentală, "instrumentală" în mediu pentru înlăturarea sau ameliorarea sursei de

stres. Cel de-al doilea se referă la selectarea unei decizii optimale în condiţiile în care

mediul permite mai multe alternative de adaptare. În fine, Thompson (1981) distenge

între controlul stimulului şi controlul cognitiv. Dacă semnificaţia celui dintâi tip de

control este clară (reducerea stresorului), controlul cognitiv avea în vedere o mulţime de

strategii de prelucrare a informaţiei care să reducă reacţia de distres. În toate cele trei

29

cazuri simetria este evidentă: există un control al stresorului (controlul pericolului,

controlul instrumental, controlul stimulului) şi un control al reacţiei la stres (controlul

fricii, controlul decizional sau controlul cognitiv).

Termenul de "control" nu a prea fost folosit de psihologi, de aceea el a rămas o

variantă lingvistică marginalizată a noţiunii de coping care a fost mult mai bine primită.

Unii dintre cercetătorii mecanismelor de coping au încercat o clasificare sistematică a

acestora, alţii s-au mulţumit să listeze aceste mecanisme lăsând pe seama unor cercetări

ulterioare sarcina descoperirii caracteristicilor de adâncime care să permită o grupare

validă.

Unii autori procedează la o clasificare explicită a mecanismului de coping, în

vreme ce alţii recurg la prezentarea acestor mecanisme după cum au reieşit din analiza

factorială.

Pearling&Schooler (1978) grupează mecanismele de gestiune a stresului în

funcţie de momentul iniţierii lor. Primele două categorii (prevenţia comportamentală şi

prevenţia cognitivă) se declanşează înainte de apariţia reacţiei de stres. Ele caută să

preîntâmpine stresul fie printr-o intervenţie energică în mediu în vederea asigurării unor

resurse obiective, fie prin modularea procesării informaţiei astfel încât stresorul să

bulverseze cât mai puţin valorile sau motivaţiile noaste interne. Când însă, în ciuda

acestor mecanisme "profilactice" reacţia de stres s-a instituit deja atunci copingul vizează

controlul sau gestiunea emoţiilor negative astfel încât ele să nu devină distruptive, să se

menţină în limitele unor parametrii normali.

Echipa lui R.S.Lazarus (ex. Lazarus, 1984; Folkman&Lazarus, 1986) rămân

până în 1988, consecvenţi unei dihotomii mai vechi pe care o făcuse Lazarus (1966) între

gestiunea problemei şi gestiunea emoţiilor sau copingul cognitiv. Prima categorie

cuprinde comportamentele de confruntare efectivă, reală cu stresorul de diminuare a

intensităţii sale. Copingul cognitiv vizează modularea evaluărilor primare şi/sau

secundare ale stresorului astfel încât să reducă costul emoţional al stresului. Această

clasificare rămâne ancorată în concepţia lui Lazarus potrivit căreia o situaţie obiectivă

poate declanşa o reacţie de stres sau o reacţie emoţională abia în urma medierii sale

cognitive (Lazarus, 1991). Evaluările primare şi cele secundare (compararea resurselor

de adaptare a subiectului în funcţie de solicitările stresorului) mediază impactul situaţiei

stresante asupra reacţiei emoţionale a subiectului. El dispune de un ansamblu de strategii

30

sau proceduri cognitive de diminuare a impactului informaţiei traumatice, deci de

reducere a răspunsului emoţional. Ulterior după construirea unei instrument de

investigare a modalităţilor de coping, e vorba de Ways of Coping Questionnaire,

Lazarus&co au renunţat la clasificarea dihotomică. Procedând la analiza factorială a

datelor obţinute la WCQ ei au constatat că acestea saturează opt factori care sunt

consideraţi tot atâtea modalităţi de coping: confruntare, distanţare, căutarea suportului

social, asumarea de responsabilităţi, rezolvarea planificată a problemei, reevaluarea

favorabilă a problemei, fugă/evitare, autocontrolul.

Billings&Moos (1981) recurg şi ei la dihotomizarea mecanismelor de

coping în mecanisme comportamentale (căutatea unui ajutor, împărtăşirea unei

experienţei traumatice, stresante) şi cognitive (regresia, evitarea prelucrării informaţiei

traumatice, căutarea analitică a unei soluţii)

Roberts&co (1987) clasifică copingul în două categorii: cognitiv

(rezolvarea raţională a problemei şi analiza logică) şi emoţional (descărcarea sau

gestiunea emoţiilor).

McGrae (1982) detectează 28 de mecanisme de coping obţinute prin analiza

factorială a rezultatelor înregistrate la o serie de scale de evaluare - unele bazate pe

psihologia experimentală, altele cu angajamente psihanalitice evidente

(Lazarus&Folkman,1988; Pearling&Schooler, 1978; Gleser&Ihilevich, 1969; haan,

1977; Vaillant, 1977).

Chipp&Scherer (1992), încearcă să construiască o scală de evaluare a

mecanismelor de coping pentru populaţia francofonă, operaţonalizând două categorii de

coping: cognitive (vizând reducerea stresului prin monitorizare medierii cognitive a

stresului) şi emoţionale (vizând controlul reacţiilor emoţionale). În ambele situaţii - unele

mecanisme sunt confruntative (orientate spre ţinta lor) şi altele sunt evitante (orientate

spre ignorarea sau suprimarea sursei de stres).

În toate aceste clasificări există o notă de consistenţă. Unele recurg la

clasificarea copingului în două categorii (cognitiv şi comportamental; cognitiv şi

emoţional) altele în trei categorii (cognitiv, comportamental şi emoţional, cu menţiunea

că gestiunea emoţiilor se face tot prin modulare cognitivă).

Gruparea copingului în funcţie de momentul realizării sale este inadecvată.

Mecanismele cognitive sau comportamentale pot să intre în joc fie anticipat, fie în

31

momentul inducerii stresului. Adesea încercăm să înlăturăm stresorul abia după ce el a

generat reacţie de stres. Deci, mecanismele cognitive şi comportamentale se pot activa în

orice moment al reacţiei de stres. La fel gestiunea reacţiilor emoţionale se poate face nu

numai după ce acestea au apărut, ci şi anticipat.

M. MICLEA grupează mecanismele de coping în trei mari categorii:

Copingul comportamental.

Copingul comportamental grupează toate comportamentele care au funcţia de a

preveni sau reduce reacţia de stres. Numărul şi varietatea acestora este foarte mare.

Aproape orice comportament într-un anumit context, poate dobândi funcţie adapatativă

sau profilactică.

Controlul stresorului este, în majoritatea cazurilor, o modalitate de reducere a

reacţiei de stres. Acest efect pozitiv nu se înregistează însă automat.S-a concluzionat că

nu controlul stresorului singur ci în conjucţie cu feed-back-ul despre rezultatele acestui

control determină reducerea stresului.

Un alt rezultat interesant obţinut de R.Weiss a constat în semnalarea

dependenţei reacţiei de stres în condiţiile controlului stresorului nu numai faţă de feed-

back, ci şi de numărul de răspunsuri reclamate pentru adaptarea la stres. Când costul

controlului comportamental este mai ridicat decât beneficiile înregistrate, copingul

comportamental nu reduce ci intensifică distresul. Aşadar, reacţia de stres este influenţată

nu numai de de caracteristicile inerente stresorului, nu numai de controlulu parametrilor

acestora ci şi de feed-back-ul despre rezultatele controlului şi de frecvenţa tentativelor de

adaptare la stres.

În concluzie, copingul comportamental sau instrumental al mediului, necesar

pentru a preîntâmpina sau reduce reacţia de stres, are rădăcini biologice şi se

autoîntreţine. Studiile de laborator au arătat că copingul comportamental reduce stresul

doar atunci când:

Este urmat de un feed-back asupra eficienţei intervenţiei comportamentale

mentale.

Costul realizării lui nu depăşeşte beneficiile.

Reduce ambiguitatea şi/sau incertitudinea legate de situaţia stresantă.

Mecanismele cognitive de coping

32

Spre deosebire de strategiile sau procedurile comportamentale care au ca obiect

situaţia stresantă obiectivă, mecanismele de coping cognitiv vizează medierea sa

informaţională, modalităţile de prelucrare a informaţiei.

Copingul cognitiv cuprinde totalitatea mecanismelor de prelucrare a informaţiei

care au funcţia de diminuare a reacţiei de stres. Ele vizează nu stresul ci informaţia

despre acesta. Organismul îşi reduce stresul operând nu asupra situaţiei stresante ci

asupra modului cum ea este percepută, prelucrattă, stocată în memorie.

În cazul stesului psihologic intervine o mediere cognitivă a stresorului. Aceasta

se realizează printr-o evaluare primară şi secundară, apoi printr-un şir de evaluări şi

reevaluări. Această cascadă de reevaluări nu vizează numai natura stresorului, ci şi

reacţiile subiectului la situaţia stresantă. Copingul conitiv vizează tocmai modularea

acestor procesări conitive astfel încât consecinţele stresnate să fie minime. În

condiţiile în care controlul individului asupra mediului şi a propriilor sale reacţii

biologice sunt adesea extrem de limitate, sistemul conitiv capătă preponderenţă

asupra modulării comportamentale a reacţiei de stres.

Formele pe care le pot îmbrăca mecanismele de coping conitiv sunt foarte

variate, de la "corecterea" evaluărilor iniţiale sau reevaluarea resurselor proprii la

planificarea rezolvării problemei, evaziunea în imaginar, gândire magică sau

raţionalizarea eşecului.

Modalităţile neurobiologice de coping

Reacţia de stres are o evidentă componentă biologică. Producând mutaţii

semnificative în special la nivel biochimic. Studiile pe această temă, extrem de

numeroase, au fost iniţiate de SELYE (1956). Ele vizează în primul rând,

modificările neurochimice, imuno-fagocitare şi hormonale în condiţii de stres.

Ca şi în cazul copingului comportamental sau cognitiv, mijloacele de

optimizare a reacţiei biochimice la stres sunt extrem de variate. Ele sunt fie generate

spontan de organismul uman ca reacţie de apărare (ex: secreţia masivă de endorfine,

proliferarea numărului de "celule ucigaşe" - care dezvoltă sistemul imunitar), fie sunt

induse deliberat de subiectul însuşi (ex: consumul de medicamente, vitamine, alcool,

droguri). Mai relevante pentru psihologul practician sunt tehnicile de relaxare care pe

lângă efectele lor psihocomportamentale, optimizează şi reacţia biologică de stres:

33

antrenamentul autogen, biofeed-back-ul şi hipnoza (Luthe&Schultz, 1969;

Hirota&Hirai, 1990; Bâlcea,1971).

Prin consecinţele lor biochimice aceste tehnici modifică reacţia biologică de

stres. Toate aceste tehnici induc o reacţie de relaxare (dominanta sistemului nervos

parasimpatic) opusă reacţiei de stres asociată cu dominanţa sistemului nervos

simpatic.

Reacţiile biologice la stres sunt:

Hiperactivitatea şi dominanţa sistemului simpatic.

Hipertensiune.

Tensiune neuromusculară.

Accelerarea ritmului cardiac.

Accelerarea ratei respiraţiei (disfuncţii de respiraţie).

Coborârea temperaturii pielii la nivelul temperaturii mediului.

Perturbarea rlaţiilor interpersonale.

Modificările biologice realizate de metodele de relaxare şi autocontrol:

Diminuarea activităţii sistemului simpatic - dominanţa parasimpaticului.

Reducerea semnificativă a hipertensiunii.

Reducerea tensiunii neuromusculare.

Reducerea (controlul) ritmului cardiac.

Reducerea ratei respiraţiei.

Creşterea temperaturii pielii cu 1,4-2 C deci implicit controlul

hipotalamusului.

Normalizare relaţiilor interpersonale.

Utilizarea combinată a două tehnici, antrenamentul autogen şi biofeed-back-ul

sau biofeed-back-ul şi hipnoza duce la obţinerea unor efecte mai ample decât cele trei

metode utilizate independent. Aceste tehnici se bazează pe autosugestie şi condiţionare

operantă. Aceste concomitenţe biologice modifică reacţia biologică de stres.

Clasificarea modalităţilor de gestiune a stresului în funcţie de tipul dominant de

mecanism implicat este însă insuficientă. O trecer în revistă a literaturii pe această temă

(Roth&Cohen,1986) relevă necesitatea luării în considerare şi a orientării sau vectorizării

acestor mecanisme în raport cu situaţia stresantă. M. Miclea identifică o coerenţă

şocantă, rar întâlnită în psihologie, în ce priveşte vectorizarea funcţionării mecanismelor

34

de coping în raport cu situaţia stresantă. Această coerenţă este determinată de utilizarea

perechii conceptuale: confruntare - evitare. Aceste două tendinţe de confruntare cu sau

evitare a stresului şi/sau stresorului au primit girul unor cercetări numeroase, realizate cu

metodologii diferite.

Într-o definiţie succintă, confruntarea constă în "totalitatea stategiilor

comportamentale, cognitive sau neurobiologice orientate spre stresor, spre informaţia

stresantă sau reacţia biochimică generată de acesta. Evitarea cuprinde toate strategiile

comportamentale, cognitive sau neurobiologice care procedează la eludarea stresorului.

Strategiile confruntative vizează recunoaşterea şi rezolvarea situaţiei stresante; strategiile

evitative încearcă minimalizarea ei.

Atitudinile de confruntare - evitare trebuie văzute ca extreme aflate la capetele

unui continuum. Strategiile individuale de coping pot fi localizate în orice moment, mai

aproape sau mai departe de unul dintre extremele continuumului abordare - evitare.

Abordarea - evitarea arată poziţia, "atitudinea" unui mecanism faţă de stresor sau reacţia

de stres, orientarea sau vectorizarea lui. Nu există două clase distincte de coping ci de

vectori care orientează în mai mică sau mai mare măsură, mecanismele cognitive,

comportamentale sau neurobiologice ori combinaţiile lor.

De cele mai multe ori, pentru a-şi reduce distresul, omul recurge simultan la

instrumentele sale cognitive, biologice şi comportamentale. Mai mult, utilizarea unui tip

de mecanisme antrenează, în mai mică sau mai mare măsură, pe celelalte.

Ca o concluzie, stăpânirea stresului este o reacţie globală în care poate

predomina unul dintre mecanismele comportamentale, cognitive sau biologice.

Mecanismele cognitive de apărare nu sunt ale eului, au menirea de a prelucra

selectiv informaţia traumatică sau de a diminua semnificaţia şi relevanţa ei pentru

subiect. Ele vizează orice gen de informaţie traumatică, internă sau externă, deci nu sunt

orientate doar spre interior aşa cum erau considerate în psihanaliză.

În al doilea rând, mecanismele cognitive de apărare nu mai sunt

postemoţinale. Ele devin preponderent preemoţionale, chiar dacă pot opera şi după

declanşarea reacţiei emoţionale. Mecanismele cognitive de apărare se iniţiază

imediat după evaluarea primară a stimulului.

35

A treia deosebire dintre mecanismele defensive ca mecanisme de

procesare a informaţiei traumatice şi mecanismele de apărare ale eului din paragigma

psihanalitică vizează organizarea lor ierarhică.

A patra consecinţă a tratării mecanismelor de apărare, ca mecanisme

cognitive se referă la modul de construcţie a instrumentelor de diagnostic.

Operaţionalizarea mecanismelor cognitive de apărare se poate face numai prin itemi

care descriu proceduri specifice de prelucrare a informaţiei negative sau

comportamente pe baza cărora se poate infera astfel de proceduri.

A cincea consecinţă a abordării mecanismelor de apărare îm paragigma

cognitivă este, poate cea mai importantă. În psihanaliză, beneficiile utilizării

mecanismelor defensive erau considerate ca fiind evidente.

3. Perspectiva psihanalitică asupra copingului

Termenul de „apărare” apare pentru prima dată în „Die

Abwehrneuropsychosen” articol în care A. FREUD îşi propunea să fundamenteze o

teorie psihologică a teoriei dobândite, a numeroaselor fobii şi obsesii şi a unor psihoze

halucinatorii.

Dintr-un articol publicat în 1896 – „Noi observaţii asupra psihonevrozelor de

apărare”, Freud scria că apărarea este „centrul nucleic al mecanismului psihic

răspunzător de respectivele nevroze”.

În 1926 în postfaţa la „Inhibiţie , simptom şi angoasă”, Freud revine la

conceptul de apărare şi precizează că „este convenabil să-l folosim pentru a desemna în

general toate procedeele de care se serveşte eul în conflictele susceptibile de a conduce la

o nevroză în timp ce cuvântul „refulare” desemnează un mod de apărare mai bine

determinat şi pe care cercetările noastre ne-au permis să-l cunoaştem mai bine”.

BUCKLEY(1995) ajunge la concluzia că Freud a descris 10 mecanisme de

apărare (de fapt 9, în afara refulării) şi indică lucrările în care pot fi găsite aceste

descrieri:

Regresia (noţiune ce apare în 1900 în „Interpretarea viselor” şi ale cărei strânse

legături cu fixaţia sunt precizate în „Introducere în psihanaliză”,1905).

36

Sublimarea şi formaţiunea reacţională („Trei studii privind teoria

sexualităţii”,1905).

Proiecţia („Preşedintele Schereber”,1911).

Întoarcerea împotriva propriei persoane şi transformarea în contrar („Pulsiuni şi

destine ale pulsiunilor”,1915)

Introiecţia sau identificarea („Doliu şi melancolie”,1917)

Anularea retroactivă şi izolarea („Inhibiţie, simptom şi angoasă,1926)

În tradiţia psihanalitică, mecanismele de apărare sunt îndreptate doar împotriva

pulsiunilor id-ului şi a derivatelor lor simbolice.

Comparând mecanismele de apărare în viziune psihanalitică cu cele de coping

există mai multe deosebiri:

Mecanismele de coping sunt orientate spre controlulu stresului extern sau

intern pe când mecanismele psihanalitice de apărare ale eului sunt orientate numai

spre blocarea pulsiunilor instinctuale interne.

A doua caracteristică a teoriei psihanalitice asupra mecanismelor de

apărare vizează momentul declanşării lor. Procesele defensive ale ego-ului intervin

abia atunci când acesta resimte "anxietatea de semnal" (S.Freud), adică atunci când

pulsiunile instictuale ameninţă să "inunde" ego-ul.

A treia notă definitorie pentru paradigma psihanalitică asupra

mecanismelor defensive constă în organizarea lor ierarhică. Originea acestor

organizări ierarhice a proceselor defensive se află la Freud. El consideră represia ca

"temelia pe care se sprijină întreaga structură a psihanalizei".

În 1936, A.Freud publică „Eul şi mecanismele de apărare”. În această carte

descrie scopurile şi motivele apărărilor, întocmeşte un inventar al mecanismelor descrise

deja şi prezintă alte tipuri de apărare (refuzul în fantezie sau refuzul în cuvinte şi acte).

A.Freud ridică şi chestiunea combinării dintre mecanismele de apărare şi problema

utilizării lor alternative împotriva ameninţărilor de ordin intern şi extern.

M.KLEIN descrie un grup de mecanisme de apărare precoce dintre care unele

sunt calificate uneori drept „apărări ce distorsionează imaginea”. SEGAL în „Introducere

în opera M.KLEIN” identifică diverse mecanisme de apărare care acţionează în direcţia

protejării nou-născutului, mai întâi împotriva fricii de moarte venind din interior şi apoi –

când pulsiunea morţii este deviată împotriva persecuţiilor din exterior şi din interior.

37

Contribuţia lui M.KLEIN în domeniul mecanismelor de apărare se înscrie în

cadrul teoriei relaţiilor de obiect (clivajul – cea mai primitivă apărare împotriva

angoasei). Opera sa a fost continuată de FAIRBAIN (1974) şi KERNBERG (1975) care

acordă clivajului un rol central în stările limită. Kernberg a descris şi alte mecanisme de

apărare caracteristice stărilor limită, cum ar fi: idealizarea primitivă, refuzul primitiv,

omnipotenţa, deprecierea şi identificarea proiectivă.

Aşa cum remarcau LAPLANCHE&PONTALIS (1967) termenul mecanism

este utilizat de la bun început de Freud pentru a sugera că fenomenele psihice se bazează

pe structuri ce pot face obiectul unei observaţii şi al unei analize ştiinţifice. Acest termen

a apărut încă din 1893 în titlul complet al „Comunicării preliminare” în care

BREUER&FREUD vorbesc despre mecanismul psihic al fenomenelor isterice. Ulterior

pe măsură ce noţiunea capătă o formă, B&F pun în relaţie, pe de o parte diferitele

procedee în care se angajează eul pentru a se elibera de incompatibilitatea cu o anumită

reprezentare şi pe de altă parte diferitele afecţiuni nevrotice. Termenul mecanism asociat

conversiei isterice, apare un an mai târziu în „Noi observaţii asupra psihonevrozelor de

apărare”.

Dacă în opinia lui Laplanche&Pontalis termenul „mecanism” este utilizat de

Freud pentru a sugera existenţa unor structuri, a unor combinaţii de fenomene psihice

care pot fi observate şi supuse unei analize ştiinţifice, acelaşi termen presupune în egală

măsură un mod de funcţionare asemănător cu cel al unei maşinării, trimiţând prin urmare

la o viziune mecanicistă asupra apărării eului.

SANDLER defineşte mecanismul de apărare „un gen de maşinărie mentală

inevitabilă”. Caracterul inconştient – automatic al mecanismelor de apărare ar fi

compatibil cu o astfel de viziune.

L&P subliniază importante diferenţe care există între raţionalizare (în care

intervin mecanisme intelectuale complexe), întoarcerea supra propriei persoane (care

constituie un „destin” al ţintei pulsionale), anularea retroactivă (operaţie compulsivă) şi

sublimare (în care pulsiunea este deviată către un scop non-sexual, vizând diferite

obiecte valorizate social).

Un alt aspect este legat de relaţia dintre mecanismele de apărare şi măsurile

defensive. A.FREUD consideră că sunt sinonime:

38

Măsurile defensive sunt alcătuite din diferite forme de activitate ce pot fi

modalităţi normale de a exprima o întreagă varietate de lucruri şi care pot fi

utilizate în anumite circumstanţe, în scopuri defensive.

Mecanismele constituie însă nişte instrumente care apar în vederea protejării

eului şi sunt utilizate în acest scop atât în situaşiile normale cât şi în cele

patologice.

Două elemente trebuie subliniate:

Cel dintâi vizează specificitatea mecanismelor de apărare, instrumente proprii

apărării eului.

Relaţia acestor mecanisme şi măsuri de apărare cu patologia

Pentru a desemna mecanismele de apărare sunt utilizate şi alte cuvinte. Astfel în

dialogurile lui SANDLER cu A.Freud apar termeni precum „tipuri” sau „moduri de

apărare” specifice cu referire la diversele forme pe care le poate lua apărarea, „moduri

specifice de apărare”, „metode defensive” – conceput ca un ansamblu de demersuri bine

gândite şi coerente, utilizate pentru a putea atinge un scop, termenul se potriveşte, fără

îndoială, prea puţin pentru desemnarea mecanismelor de apărare.

În „eul şi mecanismele de apărare”, A.Freud desemnează două ţinte ale

mecanismelor de apărare:

Pulsiunile sinelui.

Afectele legate de aceste pulsiuni.

SANDLER afirmă că a considerat întotdeauna „apărarea ca fiind o apărare

împotriva afectului, în sensul că, dacă nu am avea de a face cu un efect neplăcut, nu ne-

am mai apăra”.

Laplanche&Pontalis – apărarea este în general dirijată împotriva pulsiunii şi doar în mod

selectiv împotriva reprezentărilor de care este legată pulsiunea (amintiri, fantasme) a

situaţiilor în măsură să declanşeze pulsiuni dezagreabile pentru un eu oro împotriva

afectelor neplăcute.

Termenul de apărare a apărut pentru prima dată în 1894 în lucrarea lui S.Freud

„Psihozele de apărare” fiind utilizat şi în multe lucrări ulterioare: „Etiologia isteriei” şi

„Alte observaţii asupra psihonevrozelor de apărare” pentru a descrie lupta eului

împotriva ideilor sau afectelor dureroase sau insuportabile. Mai târziu, termenul a fost

abandonat şi înlocuit cu cel de „apărare”.

39

În lucrarea „Inhibiţie, simptom, angoasă” (1926) S. Freud revine la vechiul

concept de apărare spunând că ar fi, fără îndoială, avantajoasă utilizarea lui „ţinând cont

de faptul că îl folosim în mod explicit pentru a desemna în mod general toate tehnicile

folosite de eu în conflictele care pot conduce la nevroză, în timp ce termenul de

„refulare” desemnează o metodă bine determinată de apărare pe care cercetările ne-au

permis să-l cunoaştem mai bine”, rezultând de aici o respingere directă a ideii că

refularea ocupă o poziţie unică între procesele psihice, lăsându-se loc în teoria

psihanalitică şi pentru alte mecanisme care servesc aceluiaşi scop şi anume „protejarea

eului împotriva exigenţelor pulsionale”. Refularea nu va fi considerată decât o „metodă

specială de refulare”.

Tot în lucrarea „Inhibiţie, simptom, angoasă” s-a făcut aluzie la faptul că

„cercetările ulterioare vor arăta probabil că există o legătură intimă între formele de

apărare speciale şi anumite afecţiuni, ca de exemplu, între refulare şi isterie”.

În „Gelozie, paranoia şi sexualitate” (1922), introiecţia sau identificarea şi

proiecţia sunt menţionate ca metode defensive importante utilizate de către eu în

afecţiuni morbide de acest fel fiind caracterizate ca „mecanisme nevrotice”.

În lucrarea asupra teoriei pulsiunii (1915), Freud descrie procesul întoarcerii

împotriva propriei persoane şi transformarea în contrar, numindu-le „vicisitudini ale

pulsiunii”. Din punct de vedere al eului aceste ultime două mecanisme trebuie

considerate ca metode de apărare căci orice vicisitudine în calea pulsiunilor îşi are

originea într-o activitate a eului.

Celor nouă metode de apărare (regresia, refularea, formaţiunea reacţională,

izolarea, anularea, proiecţia, introiecţia, întoarcerea împotriva propriei persoane şi

transformarea în contrar) trebuie să le adăugăm o a zecea metodă care ţine mai degrabă

de studiul normalităţii decât de cel al nevrozei: sublimarea sau deplasarea scopului

pulsiunii.

Eul dispune de aceste zece metode în conflictele sale cu reprezentanţii pulsiunii

şi afectelor.

Reuşita unei apărări trebuie privită din punctul de vedere al eului şi nu în funcţie

de lumea exterioară, de adaptarea la această lume.

40

Criteriile de reuşită sunt legate de următoarele scopuri: să împiedice intrarea în

conştiinţă a pulsiunilor interzise, să îndepărteze angoasa conexă pulsiunii, să evite

orice formă de neplăcere.

În cazul particular al refulării, reuşita apărării este afectivă atunci când orice

conştientizare dispare.

O apărare reuşită este întotdeauna un lucru periculos, căci ea restrânge excesiv

domeniul conştiinţei ori domeniul competenţei eului sau fralsifică realitatea. O

apărare reuşită poate avea consecinţe nefaste pentru sănătate sau pentru

dezvoltarea ulterioară.

A.Freud spune că „activitatea de apărare ar trebui să creeze o stare de echilibru

între lumea interioară şi cea exterioară, între cerinţele interioare şi cele exterioare” şi nu

ar trebui să conducă la apariţia unui simptom.

FENICHEL identifică două tipuri de apărări:

Apărările reuşite de tipul sublimării care nu blochează descărcarea unei pulsiuni.

În schimb se înregistrează o înlocuire a obiectului pulsiunii şi/sau o modificare a

scopului acestei pulsiuni care este deviată spre o ţintă non-sexuală. În această

categorie intră şi alte apărări cum sunt trecerea de la pasivitate la activitate sau

transformarea în contrar.

Apărările care eşuează sunt patogene întrucât eul le utilizează foarte frecvent sau

chiar în continuu pentru a preveni intruziunea pulsiunii înlăturate, deturnate

dinspre conştiinţă. Scopul acestei apărări eşuate este de a bloca pulsiunea.

VAILLANT (1993) consideră că anumite apărări pot fi adaptative, ele

facilitează deopotrivă homeostazia psihică şi adaptarea subiectului la lumea

înconjurătoare. Aceste apărări adaptative prezintă cinci caracteristici:

1. Modul lor de funcţionare vizează, spre exemplu, în cazul afectului, nu dispariţia

acestuia, „anestezierea” lui, ci mai degrabă „prelucrarea” lui şi deci „reducerea

durerii”. Aşa se explică de ce anticiparea sau reprimarea sunt mecanisme

adaptative decât formaţiunea reacţională, activism.

2. Apărările adaptative se înscriu într-o perspectivă temporală: ele sunt orientate mai

degrabă către un termen lung. Anticiparea este astfel superioară acţiunii.

3. Pentru a fi adaptativă o apărare trebuie să fie cât se poate de specifică. Referindu-

se la specificitate, Vaillant abordează o chestiune care fusese deja evocată de

41

A.Freud atunci când vorbea despre faptul că în faţa anumitor ameninţări, unele

mecanisme pot fi, mai utile decât altele..

4. Pentru a putea fi considerate adaptative, apărările trebuie să canalizeze

sentimentele şi să nu le blocheze. Reprimate sentimentele pot fi, pentru un subiect

care recurge în mod sistematic la formaţiunea reacţională periculoase..

5. Apărările adaptative îl fac pe utilizatorul lor plăcut atrăgător pentru ceilalţi.

Folosirea unor apărări neadaptative conduce la respingerea utilizatorului care este

perceput ca supărător, insuportabil.

A. Freud a crezut mereu că legătura dintre mecanismele de apărareşi patologie

este una destul de puternică.

Vaillant (1993) adoptă o poziţie clară, fără umbră de ambiguitate. Pentru el,

prezenţa apărărilor nu este prin ea însăşi o dovadă a bolii. Oricât de dezorganizate,

nerezonabile sau condamnabile ar putea apărea apărările în ochii unui observator extern,

ele nu sunt altceva decât un răspuns adaptativ.

Ideea că mecanismele de apărare pot îndeplini atât funcţii pozitive cât şi

negative este cunoscută sub numele de „dublă funcţie” a mecanismelor de acest fel şi

apare în numeroase publicaţii unel deja destul de vechi (Lampl-de Grot,1957;

Bibring&all,1961; Valenstein,1967; Lazarus,1983).

VAN DER LEEUW (1971) susţine că mecanismele de apărare perturbă

dezvolarea eului, dar o şi favorizează, considerând că prezenţa aceluiaşi mecanism este

indispensabil pentru buna funcţionare a psihicului persoanei.

BRENNER distinge două categorii de apărări:

patologice

patogene

Apărările patologice sunt inadecvate, pentru că pot fi decalate în raport cu

nivelul de dezvoltare a individului sau improprii situaţiei în care se află subiectul. Aceste

apărări tind să deformeze percepţia realităţii şi să perturbe alte funcţii ale eului, apărând

frecvent ca elemente ale unui tablou psihopatologic.

42

Capitolul III

1. Tulburări de alimentaţie

1.1. Caracterizare, tipologie

Tulburările de alimentaţie – anorexia nervoasă şi bulimia nervoasă sunt în mod

esenţial considerate tulburări psihosomatice. În mod clar multideterminată, anorexia

nervoasă a fost mult timp modelul favorit pentru interacţiunea minte - corp. Fascinante

pentru etiologie, patogeneză, fiziopatologie, psihopatologie şi rezoluţie, anorexia

nervoasă şi bulimia nervoasă sunt în mod pervasiv în atenţia endocrinologilor,

psihiatrilor şi psihologilor. Bulimia nervoasă delimitată şi definită abia în anii 70, s-a

alăturat anorexiei nervoase, constituind argumente în favoarea teoriei generale

biopsihosociale, în defavoarea apărătorilor gândirii biologice medicale.(Oltea Daniela-

Joja, 1994).

Tulburările de alimentaţie ar fi produsul unui joc de forţe la nivele diferite de

organizare: biologic, psihologic, familial şi sociocultural. Tulburările alimentare nu ar

avea patogeneze singulare ci tabloul clinic ar reprezenta o cale simptomatică comună

pentru o multiplicitate de forţe. Astfel, AN şi BN, tulburări heterogene ar putea fi

delimitate în subgrupe, distincţia fiind necesară atât pentru cercetare cât şi pentru clinică.

43

Sunt caracterizate prin perturbări severe în comportamentul alimentar. Această

secţiune include două diagnostice specifice, anorexia nervoasă şi bulimia nervoasă.

Anorexia nervoasă se caracterizează prin refuzul de a menţine o greutate corporală

minimă. Bulimia nervoasă se caracterizează prin episoade repetate de mâncat excesiv

urmate de comportamente compensatorii inadecvate, cum ar fi vărsăturile autoprovocate,

abuzul de laxative, diuretice sau alte medicamente, posturi sau exerciţii fizice excesive.

O perturbare în perceperea conformaţiei şi greutăţii corpului este elementul esenţial atât

al AN cât şi al BN. De asemenea, este prevăzută o categorie, tulburare de comportament

alimentar fără altă specifica.ie, pentru codificarea tulburarării care nu satisfac criteriile

pentru o tulburare de comportament alimentar specifică.

Obezitatea simplă este inclusă în "Clasificarea Internaţională a Maladiilor"

drept condiţie medicală generală, dar ea nu apare în DSM-IV, deoarece nu s-a stabilit că

aceasta este asociată în mod constant cu un sindrom psihologic sau comportamental. Cu

toate acestea însă, când există proba că factorii psihologici sunt importanţi în etiologia

sau evoluţia unui anumit caz de obezitate, acesta poate fi indicat prin notarea prezenţei

factorilor psihologici care afectează condiţia medicală. (DSM –IV, 2000)

2. Anorexia nervoasă

2.1. Definiţie şi caracterizare

Termenul anorexie, înseamnă pierderea apetitului alimentar pe fond nervos, iar

ceea ce determină o este o reducere a cantităţii de mâncare urmată de scăderea în

greutate.

Anorexicii mărturisesc că în urma unei privirii asupra lor înşişi au recurs la

măsuri extreme, de genul unor regimuri stricte, exerciţii şi diete pentru menţinerea

greutăţii sau a pierderii acesteia. Anorexicii au o intensă şi iraţională frică de a nu lua în

greutate, această frică ajunge să le controleze viaţa.

Anorexia începe de obicei ca o dietă, care apare de obicei după o schimbare

majoră, de exemplu: începerea pubertăţii, plecarea de acasă la colegiu sau ruperea unei

relaţii. Persoana se teme de schimbare şi îşi pierde controlul. Dieta începe atunci când

când persoana îşi pierde controlul şi nu se mai simte bine cu ea însăşi.

44

Practica dietei începe aproape ritualic, cu definirea noţiunilor de "bun" sau "rău"

privind mâncarea. Persoana îşi dă seama că este ceva rău, dar nu se opreşte din dietă

pentru că un corp frumos cel mai important factor din viaţa sa, gândindu-se la o greutate

ideală pe care trebuie să o atingă, să fi slab este bine, aproape perfect. Oricum, imaginea

corporală devine tot mai distorsionată, persoana nu va avea niciodată o percepţie corectă

asupra corpului său. În acest caz este necesară intervenţia celorlalţi şi ajutarea persoanei

respective să-şi recunoască problema.(www.findarticles.com, The danger of eating

disorder, E. Show, 2002).

Ceea ce este mai alarmant în aceste cazuri este că foarte mulţi doctori

subliniază creşterea numărului victimelor tinere anorexice. Fete tinere (10-11 ani) se află

în tratamente psihiatrice pentru anorexie. Dacă boala persistă şi creşte pot să apară

întârzieri în pubertate care vor afecta creşterea în înălţime şi de asemenea dezvoltarea

unui schelet fragil.

Este o tulburare alimentară caracterizată printr-o frică nereală a greutăţii,

abţinere şi o preocupare exagerată asupra imaginii corporale. Numele provine de la două

cuvinte latineşti care înseamnă: inabilitatea de a mânca. (www.findarticles.com,

Anorexia nervosa, R.J. Frey, 2000).

Femeile la care a început să apară menstruaţia, anorexia determină apariţia

amenoreei sau o întrerupere pe cel puţin o perioadă de 3 luni.

DSM-IV defineşte două subtipuri ale anorexiei nervoase:

Un tip restrictiv caracterizat printr-o dietă severă şi exerciţii fără mâncat excesiv.

Un mâncat excesiv/tipul purgativ marcat de episoade ale mâncatului compulsiv

cu sau fără inducere de vomă şi folosirea laxativelor.

Anorexia nervoasă nu a fost clasificată oficial ca o tulburare psihiatrică până în

cea de-a treia ediţie a DSM (1980). Este oricum, o problemă ce se manifestă în special la

adolescente. În SUA 1980 numărul anorexicilor era dublu faţă de 1970. Creşterea

numărului cazurilor raportate reflectă o veritabilă creştere a numărului persoanelor

afectate de această tulburare.

Estimativ, incidenţa anorexiei se înscrie între 0,5-1% a femeilor caucaziene.

Peste 90% din pacienţii diagnosticaţi cu această tulburare în 1998 sunt femei, ceilalţi 5%

sunt bărbaţi, însă se constată o creştere a numărului acestora.

45

Vârsta de manifestare se înscrie între 14-18 ani, dar s-au identificat cazuri şi la

femeile de peste 40 de ani.

Din 1970-1980 anorexia a fost privită atât ca o tulburare a femeilor din clasele

sociale înalte sau medii, dar această generalizare poate să se schimbe. Studii mai recente

indică că anorexia poate fi identificată la femeile din toate rasele şi clasele sociale.

Anorexia este o problemă serioasă nu doar datorită faptului că a cunoscut o

creştere, ci şi datorită creşterii ratei mortalităţii a tulburărilor psihiatrice. Mai mult

tulburarea determină serioase probleme şi complicaţii ale sănătăţii incluzând insuficienţă

cardiacă, moarte bruscă, probleme dentare, constipaţie, rupturi stomacale, umflarea

glandelor salivare, anemie şi alte anormalităţi a sângelui, pierderea funcţionalităţii

rinichilor şi osteoporosis. (www.findarticles.com, Anorexia nervosa, R.J. Frey, 2000).

Principale modificări corporale care apar la anorexici sunt:

Pierderea exagerată în greutate – anorexia determină o pierdere în greutate de

25% din greutatea corpului.

Probleme ale părului, unghiilor şi pielii – lipsa necesarului nutriţional

determină o piele scorţoasă, unghii fragile, pierdere a părului.

Dereglări menstruale – dieta severă determină o reducere mare a nivelurilor

hormonale, perturbări ale ciclului menstrual.

Sensibilitate crescută la temperaturi joase – pierderea din masa musculară

provoacă dificultăţi corpului de a reţine căldura.

Creşterea părului pe corp – lanugo – păr fin creşte pe corp datorită eforturilor

de a reţine căldura corpului.

Pielea se decojeşte în jurul genunchilor.

Preocupări neobişnuite privitoare la mâncat – ghiduri extrem de rigide

privind hrana, ajungându-se la numărarea caloriilor mâncate.

Preocupare pentru mâncare, greutate, calorii – unii anorexici nu pot susţine o

conversaţie fără să discute despre mâncare sau greutate.

Activităţi fizica extreme – se accelerează pierderea în greutate prin exerciţii

fizice.

Izolare socială – datorită schimbărilor psihologice, anorexicii restrâng

relaţiile cu familia şi prietenii.

46

Imagine de sine scăzută – stima scăzută acompaniază anorexia. Aceasta duce

la depresie şi tendinţe suicidare.

Îmbrăcarea cu haine largi – adesea, anorexicul se ascunde sub haine groase şi

imense, însă partea bună este că îi ajută să rămână calzi.

Refuzul problemei – în timp ce imaginea de sine este distorsionată ei susţin

frecvent că sunt obsedaţi de greutatea lor şi insistă să pieardă şi mai mult din

greutate.(www.findarticles.com, The danger of eating disorder, E. Show,

2002).

Anorexia este o tulburare care rezultă din interacţiunea culturală şi

interpersonală, cât şi a factorilor biologici. Cauze precise ale acestei tulburări nu sunt

cunoscute, însă am putea totuşi enumera:

1. Influenţa socială – creşterea incidenţei anorexiei este reflectată de tendinţa de a

arăta cât mai bine a tinerilor, prin imitarea celorlalţi. Manifestarea anorexiei la

adolescente este atribuită unor cauze ale dezvoltării, când fetele îşi schimbă

corpul, într-o societate în care se pune accentul pe aspectul fizic.

2. Scopurile profesionale – riscul manifestării anorexiei este mai frecventă în special

la adolescentele care se pregătesc pentru o carieră, de aceea acordă o atenţie

crescută greutăţii/apariţiei. Aceste riscuri apar la grupuri de tipul: dansatori,

modele, atleţi profesionişti.

3. Influenţele biologice şi genetice – la femeile în familia cărora (mama, sora) au

suferit de astfel de tulburări, există riscuri mai mari de îmbolnăvire.

4. Factorii psihologici – un număr mare de teorii au încercat să explice aspectele

psihologice ale acestei tulburări. Anorexia poate fi interpretată astfel:

O reacţie a femeilor la maturizarea sexuală – poate fi divers interpretată,

ca o dorinţă de a rămâne un copil sau ca o dorinţă de a-şi apropia bărbaţii

cât mai mult posibil.

O reacţie la un abuz sexual.

Dorinţa de a părea fragilă – această ipoteză reflectă ideea că pasivitatea şi

oboseala este atractivă pentru bărbaţi.

Autonomia/independenţa – unii anorexici pornind de la un succes familial

recurg la fitness şi dietă. Mulţi anorexici sunt perfecţionişti şi dispun după

şcoală şi de alte afaceri în asociaţie cu controlul greutăţii.

47

Evidenţe privind disfuncţiile familiale – în câteva familii, o tulburare de

alimentaţie a fetei serveşte ca o distracţie de la discordiile maritale sau

alte tensiuni familiale.

2.2. Diagnostice

Diagnosticele privind anorexia nervoasă sunt determinate de un număr de

factori, care variază în intensitate de la pacient la pacient. Unul din cei mai importanţi

factori este legat de refuzul pacienţilor de a recunoaşte că au o problemă de aceea ei vor

refuza tratamentele propuse de familie sau medic.

Anorexicii dezvoltă corpuri slăbite, piele galbenă şi uscată şi o scădere

anormală a presiunii sângelui. Prezenţa amenoreei la femei (dereglări menstruale) şi

uneori dureri abdominale, constipaţie, energie scăzută sunt destul de frecvente.

Pacienţii se simt reci sau dezvoltă lanugo (păr pe corp). Din cauză purgaţiei

smalţul dinţilor se erodează. În DSM-IV se specifică că pierderea în greutate este de 15%

di8n greutatea normală, cu o oarecare reducere a formei corpului. Doctorul trebuie să ia

în considerare şi alte cauze fizice care au determinat pierderile în greutate: tulburările

metabolice, tumori ale creierului (în special în hipotalamus), glandele pituitare, boli

digestive, tulburări ale arterelor mezenterice.

Persoanele cu această tulburare recurg la purgaţie imediat după masă datorită

subţierii sângelui din intestinele blocate. Doctorul trebuie să facă teste ale sângelui şi

electrocardiograme, ale urinei, teste privind structura oaselor şi informaţii legate de

starea nutriţională a pacientului.

Doctorul trebuie de asemenea să distingă între anorexie şi celelalte tulburări

psihiatrice inclusiv depresie, schizofrenie, fobii sociale, tulburări obsesive-compulsive,

tulburări privind dismorfia corporală.

Tratarea anorexie nervoase include atât măsuri pe termen lung, dar şi scurt şi

cere asistări dietetice şi psihiatrice de către specialişti. Terapia este de asemenea

complicată de rezistenţa pacienţilor sau poate fi urmată de un eşec după tratament.

48

1. Tratamentul din spital – spitalizarea este recomandată pentru anorexicii cu

următoarele caracteristici:

Greutate cu 40% sub greutatea normală;

Perturbări severe ale metabolismului;

Severe îngurgitări şi purgaţii;

Semne de psihoze;

Depresie severă şi riscul sinuciderii;

Crize familiale.

Tratamentul din spital include terapii individuale sau de grup în care se

monitorizează condiţia fizică a pacienţilor. Tratamentul necesită o internare de 2-4 luni.

În cazurile extreme, spitalizarea pacienţilor necesită recurgerea la intubarea acestuia sau

la tehnici de hiperalimentaţie.

2. Tratamente în afara spitalului – anorexicii care nu au o tulburare foarte severă

pot fi trataţi doar prin psihoterapie. Tipurile de tratament recomandate se bazează

pe o orientare spre interior şi include demersuri comportamentale şi terapie de

grup sau individual. Ajutorul primit din partea grupului ajută anorexicii să-şi

găsească un suport social şi încurajare. Psihoterapia anorexicilor este un proces

dificil şi încet, 50% din pacienţi continuă să aibă serioase probleme şi după ce

greutatea s-a stabilizat.

Conceptul şi realitatea AN primare şi secundare au fost bine conturate încă de

la începutul secolului.

Definiţia dată de American Psyhiatric Association (APA) în Diagnostic and

Statistical Manual III-R (1987):

1. Pierderea în greutate ducând la o menţinere a greutăţii corporale la un nivel cu

15% mai scăzut decât nivelul expectat conform vârstei şi greutăţii; în perioada de

dezvoltare, dificultatea de a realiza o greutate corporală expectată, greutatea fiind

scăzută cu mai mult de 15%.

2. Frica imensă de a lua în greutate sau de a deveni gras(ă) chiar dacă persoana este

subponderală.

3. Tulburarea percepţiei privind dimensiunea sau forma corporală, de exemplu:

persoana pretinde că este grasă chiar dacă este în starvare, convingerea că o parte

49

a corpului ar fi prea grasă, chiar fiind evident în condiţiile unei subponderi

marcate.

În cadrul AN au fost identificate subclasări folositoare, dar rămâne de

determinat dacă diferenţele sunt de intensitate sau de calitate a maladiei. Puţini susţin

însă ideea că AN nu ar fi altceva decât o stare de „malnutriţie nervoasă”. CRISP

consideră că ar exista o patologie esenţială la care se poate ajunge pe căi foarte diferite şi

mobilizând o varietate de mecanisme de apărare. Aceste căi şi mecanisme de apărare

sunt profund legate între ele şi probabil că nu se exclud reciproc în varietate lor. Dacă da

sau nu , ele permit delimitarea unor subgrupe distincte calitativ, constituie tema unor

dezbateri continue.

AN este o tulburare egosintonică. Rezistenţa la alimentare şi teama de a se

îngrăşa sunt trăsături de mult recunoscute, iar HILDE BRUCH (1962) este cea care a

atras atenţia asupra unor trăsături perceptuale şi conceptuale specifice.

Statusul mintal al anorecticului prezintă simptome şi trăsături specifice:

depresia, anxietatea implicând fobii şi comportamente de evitare, dezgustul şi ostilitatea

faţă de propria persoană, furia implicând ostilitatea faţă de alţii, elaţiunea, candoarea care

apare o dată cu negarea anxietăţii; ideaţia cu privire la mâncare; comportament social de

evitare, manipulativ şi tiranic, hiperactivitate.

Patogeneza implică o multitudine de factori de natură biologică socioculturală

şi familială, implică însă şi evenimentele iniţiatoare sau precipitate care pot explica

apariţia bolii la un moment dat, în timp ce factorii predispozanţi ne ajută să înţelegem de

ce o anume maladie este „aleasă”.

Adeseori debutul unei maladii este determinat de eşecul individului de a se

adapta unei situaţii noi. Aceste situaţii pot fi variate: infecţiile, toxinele, pierderea unei

persoane iubite sau conflictele (intra şi interpsihice) pot depăşi posibilităţile adaptative şi

pot determina debutul unei maladii.

Nu există un unic precipitant pentru AN şi într-adevăr pentru unii dintre

pacienţi cu AN nu poate fi identificat nici un eveniment precipitant. Mai mult, pentru

aceeaşi persoană, absenţa unei schimbări aparente a mediului poate induce în eroare, de

vreme ce, o dată cu maturaţia biologică, acelaşi mediu poate solicita comportamente

sociale şi personale cu totul noi.

Indiferent de natura evenimentului, individul percepe suferinţa personală ca:

50

O ameninţare a pierderii controlului.

Ameninţarea sau perceperea unei pierderi a valorii de sine.

Factorii perpetuanţi şi faptul că ei produc recurenţe, cronicitate sau dezvoltarea

unor simptome sunt importanţi pentru tabloul complet al AN. Oricare ar fi originea

simptomelor, odată ce au apărut, încercarea individului de a se confrunta cu ele poate

produce modificări predictibile în personalitatea şi comportamentul său. În perpetuarea

AN, determinante sunt simptomele legate de dietă sau de starvare. Starvarea determină

creşterea preocupărilor pentru alimente, dar afectează şi conceptul de sine al individului

şi sentimentul controlului de sine, odată ce apar tulburările de concentrare, nehotărârea,

obsesionalitatea, labilitatea emoţională şi tulburările de somn.

În ceea ce priveşte cronicitatea, multe dintre efectele starvării sunt cele care

afectează raporturile sociale şi interpersonale. Anorecticul încearcă să depăşească

deficitele privind conceptul de sine şi stima de sine, tocmai prin controlul susţinut asupra

dietei. Alţi factori perpetuanţi ai maladiei sunt: vomismentele, distorsiunile în percepţia

corporală precum şi aspectele conceptuale.

4. Bulimia nervoasă

4.1. Definire şi caracterizare

Termenul bulimie a fost folosit pentru a indica un sindrom sau un simptom

clinic. Ca simptom termenul se referă la episoade de supraalimentare masivă. Indivizii

obezi pot prezenta episoade bulimice ca şi indivizii cu o greutate ponderală normală,

dacă şi cei subponderali, ca rezultat al AN. Mulţi dintre subiecţii anorectici, cum ar fi

preocupările excesive pentru greutatea ponderală.

Bulimia nervoasă reprezintă o preocupare intensă privind greutatea şi forma

corpului, cu episoade regulate de supraingestie necontrolată a unor cantităţi mari de

alimente, asociate cu folosirea unor metode extreme de contracarare a efectelor nedorite

ale supraalimentării. Bulimia nervoasă poate fi uşor de identificat, din cauză că pacienţii

sunt extrem de rezervaţi în ceea ce priveşte recunoaşterea obiceiurilor lor legate de

supraalimentare şi de folosirea exagerată a laxativelor. Chiar şi în cazurile în care

greutatea corporală este normală, există adesea un istoric de anorexie nervoasă sau de

51

dietă restrictivă. La unele persoane alternează manifestările de anorexie nervoasă nu cele

de bulimie.

Bulimia a fost recunoscută ca sindrom specific în 1980 de către APA în DSM

III. În 1987, DSM III-R, APA a definit sindromul drept bulimia nervoasă, cu următoarele

criterii:

1. Episoade repetate de mâncat excesiv (consumul unei mari cantităţi de alimente

într-o perioadă scurtă de timp).

2. În timpul episodului bulimic există sentimentul pierderii controlului asupra

comportamentului alimentar.

3. Persoane recurge la măsuri menite a reduce din greutatea corporală precum:

vomismente autoinduse, folosirea laxativelor , dieta strictă sau exerciţiul fizic

extrem.

4. În medie cel puţin două episoade bulimice săptămânal, cel puţin timp de 3 luni.

5. Preocuparea exagerată şi persistenţa pentru forma şi greutatea corporală.

RUSSELL (1979) a definit iniţial bulimia nervoasă drept o complicaţie cronică a

anorexiei nervoase, sugerând drept criteriu o istorie a AN:

O altă folosire a termenului a fost cea pentru toţi pacienţii cu sau fără o istorie

de AN, dar care prezintă episoade bulimice, indiferent de greutatea actuală şi evaluată.

Unii pacienţi prezintă fluctuaţii ponderale mari, depinzând de balanţa dintre aportul

nutritiv, consumul caloric şi comportamentul de expiere, putând oscila peste limitele

ponderal specifice AN. De asemenea pacienţii cu AN care prezintă episoade bulimice pot

avea caracteristici comune bulimicilor normoponderali, cum ar fi tendinţa de a se angaja

în comportamente impulsive. De aceea apare o anume justificare de a aplica termenul de

bulimia nervoasă tuturor pacienţilor cu o istorie prezentă sau trecută de AN care suferă

de bulimie la orice nivel al greutăţii ponderale.

Pacienta tipică pentru sindromul bulimic este o tânără femeie în jurul vârstei de

20 de ani care se plânge de comportament alimentar asupra căruia a pierdut controlul.

Alimentarea haotică poate ocupa cea mai mare parte a timpului. Gândurile se îndreaptă

frecvent înspre alimente, dietă şi forma corporală. Episoadele bulimice pot fi spontane

sau planificate. Uneori bulimia nervoasă este asociată cleptomaniei privind alimentele şi

nu numai.. Ingestia alimentară poate fi însoţită iniţial de plăcere, dar după un timp

52

alimentele îşi pierd gustul şi sunt ingerate cât se poate de rapid, de obicei cu sentimente

copleşitoare de dezgust de sine, disconfort şi panică.

După episodul bulimic, sentimentele de culpă şi disforie persistă şi ele se pot

accentua generând vomismente autoinduse sau alte comportamente de expiere.

Starea mentală a bulimicilor relevă aspecte psihopatologice într-o serie de arii.

Conţinutul gândirii este marcat de preocupări pentru alimente şi greutatea corporală. De

obicei, bulimica nu este satisfăcută de ponderea actuală şi de forma corporală şi se poate

concentra pe anumite părţi ale corpului. Asemenea consideraţii duc la intenţia de a ţine

dietă.

Au fost observate numeroase simptome afective, incluzând disforia,

autodeprecierea, tulburările de concentrare, pierderea interesului, lipsa de speranţă,

tulburările de somn şi ideaţia suicidară. Aceste aspecte au susţinut relaţia directă dintre

tulburările bulimice şi tulburările afective, adăugânde-se altor argumente precum istoria

familială, datele neuroendocrine şi răspunsul la terapia depresivă.

Pot apărea şi simptome de tip nevrotic, precum depersonalizarea şi simptomele

obsesive. Ocazional bulimiei i se asociază o stare psihotică neputându-se încă preciza

natura legăturii dintre cele două forme de tulburări.

Cea mai pregnantă trăsătură a sindromului este faptul că pacienţii sunt în mod

copleşitor femei.. Orice încercare de a înţelege tulburarea trebuie să explice acest aspect.

Legătura dintre sexualitatea feminină şi îngrăşare constituie originea tulburării. Ca şi în

AN, presiunea socială asupra femeii contribuie la etiologia tulburării. Greutatea şi forma

corporală constituie semnele feminităţii (în ciuda protestului de tip feminist), asociate

dorinţei de a oferii o imagine feminină impregnată de activism, dezirabilitate şi valoare

de sine. Aceasta constituie probabil cauza consistenţei remarcabile a fenomenului în

populaţiile clinice feminine.

LACEY (1984) releva existenţa unui pattern constant în dezvoltarea

sindromului. Trăsătura comună este istoria unei diete mai mult sau mai puţin severe.

Apariţia bulimiei este de obicei asociată intervenţiei unor factori stresanţi, sindromul

bulimic fiind precipitat de interacţiunea a cel puţin doi dintre următorii factori:

Conflictele sexuale, îndeosebi cele centrate pe începutul sau sfârşitul unei

relaţii afective majore.

53

O schimbare substanţială în ocupaţie sau în localizarea geografică astfel încât

pacienta se simte dezrădăcinată sau în nesiguranţă.

Pierdere, implicând un deces, o înstrăinare sau o separare de un membru al

familiei sau de un prieten apropiat.

Aceşti factori precipitanţi se adaugă unui background de factori subiacenţi

reprezentaţi de dificultăţi cronice sau de lungă durată. Pacientele descriu cel puţin două,

dar de obicei trei sau patru aspecte dintre următoarele:

o Dubii majore privind feminitatea, implicând îndoieli asupra dezirabilităţii şi

atractivităţii lor. Suferinţa asociată unei discrepanţe majore dintre conceptul de

sine şi conceptul asupra unei femei „ideale” stereotipe.

o Conflictele maritale profunde ale părinţilor implicând dificultăţi de lungă durată

în relaţia parentală şi incluzând violenţă, infidelitate, separare, divorţ.

o Relaţiile precare cu părinţii.

Dorinţa pentru şi performanţa academică (intelectuală) generată de o stimă de

sine extrem de scăzută. Relaţii precare cu persoane de aceeaşi vârstă.

Bulimia nervoasă este o tulburare alimentară gravă afectând foarte multe femei

tinere. Bulimicii consumă foarte multă mâncare, recurgând apoi la purgaţie pentru a

elimina caloriile consumate, sau la alte metode: înfometare, exerciţii fizice excesive,

vomitare, sau folosirea de laxative. Bulimicii consideră că aceste comportamnte ale lor

reduc stresulu şi scad anxietatea.. Deoarece bulimia rezultă din controlulu excesiv al

greutăţii şi din păstrarea imaginii de sine este acompaniată de depresie fiind astfel

considerată ca o tulburare psihiatrică.

Bulimia nervoasă este o tulburare identificată la peste două milioane de

adolescente şi femei tinere din SUA. Episoadele de mâncat excesiv urmate de purgaţie

asociate acestei tulburări au consecinţe severe ducând chiar la moarte, însă riscurile

morţii nu sunt aşa de înalte cum sunt în cazul anorexiei.

Mâncatul excesiv determină rupturi ale stomacului. La nivelul inimii se

identifică scăderi ale concentraţiei de minerale şi potasiu. Accesele de vomă provoacă

serioase probleme, răni la nivelul degetelor (atunci când se induc stările de vomă) şi la

nivelul dinţilor. Esofagul este inflamat, iar glandele salivare sunt de asemenea umflate.

Mulţi dintre bulimici consideră că este destul de greu să depăşească aceste

probleme fără un ajutor profesionist. Cei mai mulţi recunosc că nu este un comportament

54

normal, însă susţin că nu se pot controla. Unii dintre ei recurg şi la consumul de alcool şi

de droguri, alţii suferă de boli psihice, incluzând depresii, anxietate sau tulburări

obsesive-compulsive.

Cei mai mulţi dintre bulimici sunt femei cu vârsta de până la 20 de ani. La

bărbaţi nu apare decât în 5-10% din cazuri. Comportamentul bulimic este ţinut secret

fiind acompaniat de sentimente de jenă şi vinovăţie. Cei mai mulţi dintre bulimici par a

avea o stare de sănătate bună, în timp ce în interiorul lor se simt neajutoraţi şi au o stimă

de sine scăzută.(Mail Tran,2000).

4.2. Cauze şi simptome

Cauzele bulimiei sunt necunoscute. Cercetările arată că este un rezultat al

combinaţie factorilor genetici şi a celor detrminaţi de mediu. Bulimia se transmite

ereditar. Cercetările au demonstrat că substanţelor chimice produse la nivel cerebral

cunoscute sub denumirea de neurotransmiţători, le este afectată funcţionarea la bulimicii

acuţi. Oamenii de ştiinţă consideră că ar putea exista o legătură între bulimie şi alte

probleme de natură psihiatrică, cum ar fi depresia şi tulburările obsesive-compulsive.

Influenţele factorilor de mediu fac referire la acele medii de muncă sau sportive care

implică un aspect fizic perfect: modeling, dansuri sau gimnastică. De asemenea un rol

deosebit îl pot avea şi presiunile exercitate de familie. Un studiu arată că mamele care

sunt extrem de preocupate de atractivitatea fizică şi greutatea propriilor fiice pot cauza

apariţia bulimiei. În plus, fetele care au tulburări de alimentaţie, au în general taţi şi fraţi

care le critică permanent greutatea corporală.

Bulimia nervoasă este o tulburare de alimentaţie în care pacienţii mănâncă fără

măsură (consumă o mare cantitate de mâncare într-un timp scurt) şi apoi vomită (golesc

corpul de mâncare) Purgaţia are loc printr-o inducere a vomitatului sau prin folosirea

unor laxative diuretice (pastile luate cu apă), exerciţii excesive, folosite individual sau

prin combinarea acestora. Aceste manifestări de mâncat excesivşi apoi purgaţia acestora

este ţinută secret şi nu poate fi detrminată nici după mai mulţi ani. De aceea se spune că

bulimia nervoasă este mai frecventă la adolescente decât anorexia.

55

Bulimia este similară anorexiei prin aceea că ambele tulburări sunt caracterizate

printr-o preocupare faţă de greutate, dietă şi mâncat. Oricum în timp ce un anorexic vrea

să piardă cât mai mult din greutate, scopulu bulimicului este să se menţină "ideal".

Pentru mulţi cea mai traumatizantă şi dureroasă parte a acestei tulburări sunt

constantele obsesii privind mâncarea şi greutatea.

Bulimicii mărturisesc adesea că aceste griji sunt nerezonabile, iraţionale şi

incontrolabile. Mai mult, adesea ei suferă de anxietate şi vină când nu se pot controla la

mâncare şi jenă când trebuie să realizeze purgaţia.

Bulimia nervoasă apare în adolescenţa târzie sau la începutul maturităţii,

apărând mai ales la femeile din clasele medii sau înalte ale societăţii. Episoadele de

mâncat excesiv urmate de purgaţie sunt de cele mai multe ori ţinute secret, iar la bulimici

caestea se manifestă aproximativ de două ori pe săptămână. Asemenea axorexiei

nervoase, bulimia îşi are originea în contextul social sau în problemele emoţionale.

Istoria familială a bulimicului include o instabilitate emoţională, furie excesivă, depresie,

abuz de substanţe sau aduzuri fizice sau sexuale.

Bulimia nu este asociată cu severe pierderi în greutate asemenea anorexiei, dar

există riscul apariţiei unor probleme grave de sănătate, mai ales la nivel gastrointestinal.

Consecinţe a frecventelor episoade de purgaţie include tulburări la nivelul esofagului,

stomacului, pancreasului şi intestinului subţire. Alte consecinţe apar atunci când

buluimicul nu se poate abţine de la mâncare şi recurge la folosirea laxativelor care

determină constipaţia. Deshidratarea, hipoglicenia şi iregularităţile bătăilor inimii

reprezintă efectele ale bulimiei. Apar tulburări şi la nivelul dinţilor, apar carii, iar smalţul

dinţilor se deteriorează datorită acidului din purgaţie.

Bulimia, asemenea anorexiei apare pe un fond anorexic. Oricum, în timp ce un

anorexic suferă de o tulburare de alimentaţie, problemele bunimicului sunt mai

accentuate. El se simte controlat de mâncare şi conştientizează problema sa găsind-o la

fel de repulsivă aşa cum o văd şi ceilalţi. Adolescentul bulimic datorită experinţelor

emoţionale oscilante, anxietăţii, iritabilităţii recurge la o astfel de manifestare. Dormitul

normal este perturbat de purgaţiile nocturne sau consumului de laxative.

Bulimia este marcată de comportamente ascunse, bulimicul adolescent

ajungând să fure bani pentru a-şi cumpăra de mâncare.

56

Datorită faptului că bulimicul îşi păstrează greutatea normală, pot să treacă ani

întregi până ce familia sau prietenăă să-şi dea seama că persoane respectivă suferă de o

astfel de tulburare. Dacă la un adolescent se remarcă orice semn de tulburare trebuie

alertat imediat doctorul. Tratamentul pentru tratarea bulimiei constă în şedinţe

psihoterapeutice, consiliere nutriţională şi îngrijire medicală dacă sunt prezente şi

problemele fizice. Medicamentele antidepresive sunt adesea prescrise, însă mai

importante sunt susţinerile şi încurajările din partea celor din jur.

În medie se mănâncă pe zi aproximativ 3500 de calorii. În cazul bulimicilor se

constată după acestea tendinţa de pierdere a acestor calorii. Ei recurg la purgaţie care este

o modalitate de a scăpa de corpul de caloriile excesive, relevând şi sentimente de jenă

datorate pierderii controlului. Acest ciclu mâncare excesivă/purgaţie puate avea loc

imediat după mâncat sau se recurge la el în zilele următoare.

Mâncatul excesiv poate cauza întinderea (dilatarea) stomacului şi posibilitatea

pierderii abilităţii de a propulsa hrana în intestinul subţire precum şi dureri abdominale,

greaţă şi vomă.

Regurgitarea acidului stomacal poate determina serioase probleme de sănătate.

Linia esofagiană este afectată de expunerea la acidul clorhidric, ceea ce necesită o

intervenţie chirurgicală. Acidul erodează smalţul de protecţie a dinţilor.

Creşterea nivelului PH determină o scădere a acidului clorhidric de la vomitarea

excesivă, cauze care determină corpul să fie încapabil să menţină echilibrul chimic

natural, de asemenea sistemul urinar este mult mai predispus la infecţii.

Fluidele stomacale conţin în special minerale, potasiu, calciu, natriu, ceea ce

determină modificări corporale datorate lipsei echilibrului electrolitic. De aici rezultă

crampe musculare, oboseală, bătăti cardiace neregulate. Lipsa echilibrului electrolitic nu

poate interfera cu performanţa inimii ceea ce duce la moarte.

Modalităţile de eliminare a alimentelor consumate folosite de bulimici sunt

multiple, dar cele mai folosite sunt laxativele.

Laxativele irită intestinele ceea ce detrmină contracţii musculare. Când o

cantitate mare de laxative sunt consumate, mâncarea este mutată în intestin şi nu va fi

absorbită. Aceasta este şi cauza echilibrului electrolitic. Utilizarea abuzivă a laxativelor

detrmină o scădere a funcţionalităţii intestinului ce are ca rezultat "sindromul intestinului

leneş" ce determină un dezechilibru a mineralelor corpului.

57

În timp ce nu există o descriere definitivă a bulimiei, sunt câteva tratamente

psihologice. Adesea bulimicii sunt insatisfăcuţi de viaţa pe care o duc, însă nu le

consideră sentimente depresive. Mulţi dintre bulimici sunt rezistive, ostili şi rebeli.

Pasivitatea este o consecinţă a ostilităţii. În timp ce societatea le expune riscurile bolii,

bulimicii sunt foarte sensibili la aceste mesaje.

Datorită greutăţii relativ normale ale bulimicilor, este dificil să identifici

semnele fizice ale acestei tulburări. Un semn poate fi prezent: semnele de pe degete

datorate inducerii vomitatului. De asemenea, bulimia este adesea însoţită de severe

depresii ceea ce duce la tentative suicidare, oboseală, perturbări ale somnului şi

sentimente de vină.

Profilul neuroendocrin din BN prezintă o oarecare suprapunere atât cu AN cât

şi cu depresia. Pacienţii ce suferă de bulimie ca şi cei cu AN tind să aibă un răspuns

întârziat al TSH la TRH, niveluri bazale de prolactine reduse şi pot avea un răspuns

exagerat al prolectinei la TRH. Există date care sugerează faptul că bulimicii pot

prezenta un profil gonadotropinic diferit de subiecţii cu AN sau cu depresie ca şi cu alte

endocrinopatii. Deşi multe din aceste anomalii pot reflecta existenţa malnutriţiei în ciuda

greutăţii corporale în limite normale, alţi factori încă neidentificaţi sunt consideraţi a

contribui la dereglările endocrine observate în cazul bulimicilor.

3. Pericolele tulburărilor de alimentaţie

Tulburările de alimentaţie sunt definite ca o perturbare în comportamentul

alimentar ceea ce determină (induce) pericole în organism precum şi în sănătatea psiho-

socială. Anorexia şi bulimia sunt două din cele mai răspândite tulburări de alimentaţie. În

ultimele trei decenii, aceste boli au cunoscut o răspândire în mare viteză. Acestea nu sunt

doar nişte practici alimentare neobişnuite, ele necesită tratament medical, putând fi

tratate dacă sunt identificate devreme în desfăşurarea lor

Pierderea excesivă în greutate determină apariţia unor efecte adverse la nivelul

sănătăţii. Restricţia exagerată a mâncatului determină o slăbire a corpului, a

funcţionalităţii organelor interne, a rinichiului şi ficatului care încep să se îngusteze. Alte

complicaţii includ constipaţii, dificultăţi urinare, dureri musculare, crampe, umflarea

58

încheieturilor, deformări ale nervilor şi tendoanelor, incapacitate de concentrare asupra

problemelor digestive.

Anormalităţile sângelui include leukopenia (scăderea celulelor albe din sânge),

hipoalbuminemia (scăderea proteinelor) şi perturbări ale funcţionalităţii tiroidei:

1. Osteopenia – subţierea oaselor.

2. Osteoporosis – scăderea lungimii oaselor.

Pentru adolescente aceste probleme medicale nu doar întârzie dezvoltarea

scheletului şi creşte riscul facturilor.

Refuzul alimentar şi vărsăturile provocate determină în timp condiţionări, care,

în urma denutriţiei şi a anemiei severe , produc dereglări hipotalamice şi insuficienţa

hipofizară pluritropă.

În contextul celorlalte tulburări hipofizare (corticotropice şi tireotropa) apar şi

tulburări godanale, manifestate prin dereglări ale ciclului menstrual, finalizate cu

amenoree (Dumitrache C şi colab.).

Sindromul apare la adolescente sub vârsta de 22 ani şi se caracterizează prin

triada clasica: amanoree, scădere în greutate şi modificări ale comportamentului

alimentar, mai ales anorexia fără să se excludă perioade de bulimie.

Pe lângă semnele şi simptomele de malnutriţie protein-calorică sunt prezente şi

tulburări psihice comportamentale.

Boala apare mai ales la fete în perioada postpuberala şi se caracterizează printr-

o slăbire accentuată autoimpusă, ce are o frecvenţa de 4:100.000 (Kalney R.C. şi colab)

la populaţia generală, dar de 1:100 la fete adolescente (Kendall R.E. şi colab).

AN a câştigat importanţă în ultima perioadă o dată cu perfecţionarea metodelor

biochimice şi fizice de apreciere a masei osoase.

Astfel, studii recente (Golden N.H. şi colab,1992) au demonstrat că amenoreea

prelungită predispune la osteopenie, apoi osteoporoza care poate fi ireversibilă, afectând

grav şi starea de sănătate a pacientelor la vârsta adultă. Ea se datorează deficitului cronic

de estrogeni, cauzată de amenoree.

S-au mai descris şi alte modificări ale sistemului neuroendocrin, reflectând în

bună parte o adaptare a sistemului endocrin la stres.

Modificările funcţiei tiroidiene observate la pacientele cu anorexie nervoasă

sunt asemănătoare celor constatate în cursul deprivării calorice. Semnele si simptomele

59

care apar pot sugera existenţa unui hipertiroidism. Persoanele cu anorexie prezintă

tegumente uscate şi reci, o temperatură scăzută a organismului, constipaţie, amenoree.

(Iamandescu,1999).

Elementele esenţiale ale AN sunt acelea că individul refuză să menţină un

minimum de greutate corporală normală şi prezintă o deteriorare importantă în

perceperea conformaţiei sau dimensiunii corpului său. Individul îşi menţine greutatea

corporală care este sub nivelul minim normal pentru etatea şi înălţimea sa. Când AN

apare la un individ în cursul copilăriei sau la începutul adolescenţei, poate exista o

incapacitate de a lua în greutate plusul expectat (adică, în timp ce creşte în înălţime), în

loc să piardă în greutate.

Pragul pentru a fi subponderal: se sugerează ca limită, greuatea individului de

mai puţin de 85% din greutatea considerată normală pentru etatea şi înălţimea persoanei

respective. O alternativă şi întrucâtva un reper mai strict cere ca individul să aibî un

indice de masă corporală egal cu, sau sub 17,6Kg/m2. Aceste limite sunt prevăzute

numai ca repere orientative pentru clinician, deoarece nu este rezonabil să se specifice un

singur standard pentru greutatea normală minimă care să se aplice tuturor indivizilor de o

anumită etate şi înălţime. În determinarea unei greutăţi normale minime, clinicianul

trebuie să ia în considerare nu numai astfel de repere ci şi istoricul conformaţiei corpului

şi greutăţii individului.

De regulă pierderea în greutate se realizează în primul rând prin reducerea

cantităţii de alimente ingerate. Chiar dacă indivizii încep prin excluderea din dieta lor a

ceea ce ei percep a fi alimente cu valoare calorică mare, ei termină foarte probabil cu o

dietă extrem de restrictivă care este limitată uneori numai la câteve alimente. Metodele

suplimentare de pierdere în greutate includ purgaţia (vărsături autoprovocate sau abuzul

de laxative sau diuretice) şi exerciţii fizice intense sau excesive.

Indivizii cu această tulburare se tem foatre mult să nu ia în greutate sau să

devină obezi. Această frică intensă de a nu deveni obezi este uşurată de regulă de

pierderea în greutate. De fapt, preocuparea în legătură cu plusul ponderal creşte adesea

chiar când greutatea reală continuă să scadă.

Experientarea şi semnificaţia greutăţii şi conformaţiei coporale sunt

distorsionate la aceşti indivizi. Unii se simt în întregime supraponderali. Alţii realizează

că ei sunt gracili, dar sunt încă preocupaţi de faptul că anumita părţi ale corpului lor, în

60

special abdomenul, fesele şi coapsele sunt "prea grase". Ei pot utiliza o mare varietate de

tehnici pentru a-şi evalua dimensiunea sau greutatea corpului, incluzând cântărire

excesivă, măsurarea obsesivă a părţilor corpului şi utilizarea persistentă a oglinzii pentru

a controla zonele percepute "grase". Stima de sine a indivizilor cu AN este extrem de

dependentă de conformaţia şi greuatea corpului lor. Pierderea în greuate este văzută ca o

realizare impresionantă şi un semn de autodisciplină, pe când luarea în greutate este

percepută ca un eşec inacceptabil al autocontrolului. Deşi unii indivizi cu această

tulburare pot recunoaşte că sunt gracili, ei de regulă neagă implicaţiile medicale severe

ale stării lor de denutriţie.

Individul este adus adesea pentru control medical de către memebrii familiei

după ce a survenit o pierdere în greutate considerabilă (sau incapacitatea de a lua în

greutate plusul expectat). Dacă indivizii solicită ei înşişi ajutor, atunci fac aceasta de

regulă din cauza detresei subiective în legătură cu sechelele somatice şi psihologice ale

inaniţiei. Este rar ca un individ cu AN să se plângă de pierderea în greutate. Indivizii cu

AN sunt frecvenţi lipsiţi de conştiinţa problemei sau o neagă şi pot fi istorici incredibili.

De aceea, este necesar să se obţină informaţii de la părinţi sau din alte surse pentru a

evalua gradul de pierdere în greutate şi alte elemente ale maladiei.

Următoarele subtipuri pot fi utilizate pentru a specifica prezenţa sau absenţa

mâncatului excesiv regulat, sau a purgării în timpul episodului curent de AN:

1. Tipul restrictiv : descrie tablourile clinice în care pierderea în greutate este

realizată în primul rând prin dietă, post sau exerciţii fizice excesive. În

cursul episodului actual, aceşti indivizi nu s-au angajat în mod regulat în

mâncat excesiv sau în purgare.

2. Tipul de mâncat excesiv/purgare: este utilizat când individul s-a angajat în

mod regulat în mâncat excesiv sau în purgare (ori în ambele), în cursul

episodului curent. Cei mai mulţi indivizi cu AN care mănâncă excesiv se

purgheză prin vărsături autoprovocate ori prin abuz de laxative, diuretice

sau clisme. Unii indivizi în acest subtip nu mănâncă excesiv, dar fac în mod

regulat purgare după consumul unor cantităţi mici de alimente. Se pare că

cei mai mulţi indivizi cu tipul de mâncat excesiv/purgare se ngajează în

aceste comportamente cel puţin săptămânal, dar nu sunt disponibile

suficiente informaţii pentru a justifica specificarea unui minim de frecvenţă.

61

Când ajung severi subponderali, indivizii cu AN prezintă simptome depresive

cum ar fi dispoziţia depresivă, izolarea socială, iritabilitatea, insomnia. Cei mai mulţi

dintre ei sunt preocupaţi de idei în legătură cu alimentaţia, conformaţia corpului sau

greutatea.

AN începe rar înainte de pubertate, dar există indicii că severitatea perturbărilor

mentale asociate poate fi mai mare printre indivizii prepubertari care dezvoltă maladia.

Cu toate acestea, datele sugerează, de asemenea, că atunci când maladia debutează

precoce în adolescenţă (între 13-18 ani), aceasta poate fi asociată cu un prognostic mai

bun. Mai mult din 90% din cazurile de AN survin la femei.

Etatea medie la debutul AN este de 17 ani, cu unele date sugerând "picuri

bimodale" la etatea de 14 şi de 18 ani. Debutul acestei tulburări survine rar la femeile

peste etatea de 40 de ani. Debutul tulburării este asociat adesea cu un eveniment de viaţă

stresant. Evoluţia şi deznodământul AN sunt extrem de variabile. Unii indivizi cu AN se

recuperează complet după un singur episod, alţii prezintă un pattern fluctuant de luat în

greutate urmat de recădere, iar alţii experimentează o evoluţie cronică deteriorantă a

maladiei timp de mulţi ani. Poate fi necesară spitalizarea pentru a restabili şi redresa

echilibrele hidroelectrolitice. La indivizii internaţi în spitalele universitare, mortalitatea

pe termen lung prin AN este de peste 10%. Moartea survine cel mai frecvent ca rezultat

al inaniţiei, suicidului sau dezechilibrului electrolitic.

Tulburarea de alimentaţie de tip anorexic se caracterizează prin următorii

manifestări :

Refuzul de a menţine greutatea corporală la, sau deasupra unei greutăţi

minime normale pentru etatea şi înălţimea sa (de exemplu, pierderea în

greutate ducând la menţinerea greutăţii corporale la mai puţin de 85% din

cea expectată).

Frica intensă de a nu lua în greutate sau de a deveni gras(ă), chiar dacă este

subponderal(ă).

Perturbarea modului în care este experientată greutatea sau conformaţia

corpului propriu, netaorată influenţei greutăţii sau conformaţiei corporale

asupra autoevaluării sau negarea seriozităţii greutăţii corporale scăzute

actuale.

62

5. Epidemiologie – factori socioculturali în tulburările de alimentaţie

5.1. Epidemiologia AN

Relativa consistenţă a vârstei, sexului şi a distribuţiei pe clase sociale, precum

şi relative creştere a incidenţei, au oferit un suport pentru rolul factorilor socioculturali în

dezvoltarea acestei tulburări.

Clasele sociale – suprareprezentarea în clasele sociale de sus a fost subliniată în

mod repetat, această structură necorespunzând pacienţilor bărbaţi. Studiile mai recente

raportează apariţia tot mai frecventă a tulburării în clasele sociale medii.

Vârsta – un aspect important este asocierea AN adolescenţei. Ar exista un risc

bimodal pentru vârstele de 14 şi 18 ani, majoritatea pacienţilor dezvoltând tulburea

înaintea vârstei de 25 de ani. Totuşi unele studii au relevat că debutul după vârsta de 25

de ani este relativ comun şi există şi date cu privire la un debut după menopauză.

GANFINKEL&GARNER (1982) au relevat că pacienţii depistaţi după 1976 prezentau

un debut tot mai tardiv, dar şi o dată mai tardivă a adresabilităţii în raport cu pacienţii

investigaţi înaintea anului 1976.

Sexul – de-a lungul timpului distribuţia pe sexe a rămas relativ constantă cu 90-

95% dintre cazuri femei.

5.2. Epidemiologia BN

Majoritatea cazurilor raportate au fost paciente albe, aparţinând societăţilor de

vest. Intervine de obicei mai târziu, la o vârstă medie de 22-24 de ani. Clasele sociale

înregistrate aparţin în marea majoritate unor grupuri socioeconomice relativ înalte. Mulţi

dintre subiecţii înregistraţi sunt studente.

În ciuda unui număr mare de studii privind frecvenţa sindromului bulimic, nu

există încă o imagine relevantă pentru incidenţa în populaţia generală. Studiile au sugerat

că în general ar exista mulţi indivizi cu acest sindrom, necunoscut de medicii lor.

Datorită lipsei unei imagini clare privind incidenţa, este dificil de precizat dacă numărul

mereu crescând al tulburării bulimice se datorează unei mai bune identificări,

adresabilităţi crescute reale a incidenţei. S-a sugerat că în vest numărul crescut al

63

pacienţilor care s-au adresat specialiştilor s-ar datora faptului că prin impactul mass-

mediei au scăzut în intensitate sentimentele de culpă.

Factorii socioculturali – tulburările de alimentaţie apar la anumiţi indivizi în

absenţa factorilor socioculturali )bărbaţi, femei mai vârstnice, indivizi ce aparţin clasei

muncitoare şi unor culturi diferite). Într-un sens bine determinat, o „cultură” nu poate

cauza o tulburare. Expresia unei culturi este mediată de psihobiologia individului şi de

contextul social al familiei. Factorii culturali predispozanţi pot fi înţeleşi numai în

măsura în care ei pot afecta psihologia şi biologia individului vulnerabil şi familia sa.

Accentul cultural asupra siluetei la femei constituie unul dintre factorii care

contribuie la creşterea incidenţei acestor tulburări. Impactul „imaginii slabe” curente

pentru frumuseţe şi asocierea ei cu succesul social par a fi în creştere.

SELVINI-PALAZZOLI (1978) susţine că AN s-a răspândit datorită rolurilor

noi, adeseori contradictorii şi a expectaţiilor care revin în mod curent femeii în societatea

modernă, pe de o parte, şi eşecul familiei de a se adapta cerinţelor mereu în schimbare pe

de altă parte.

5.3. Structura psihologică a tulburărilor de alimentaţie

1. Imaginea corporală

DSM III-R (APA, 1987) aduce drept al treilea criteriu de diagnostic pentru AN

„tulburarea modului în care este percepută dimensiunea sau forma corporală”. Pentru

BN, acelaşi manual cuprinde drept criterii de diagnostic: „preocupări persistente privind

forma corporală şi greutatea”, dar nu menţionează imaginea distorsionată a formei

corporale. În contextul tulburărilor de alimentaţie, atunci când vorbim de imagine

corporală sunt induse adeseori percepţiile corporale per ansamblu. Aceasta prezintă două

componente majore:

a. Imaginea corporală este un construct complex care poate fi abordat din

diverse perspective (Ganfinkel & Gardner, 1981): reprezentarea neuronală, imaginea

mentală, sentimentele pe care le are cineva asupra propriului corp şi un construct de

personalitate.

Referinţe la tulburări ale imaginii corporale în anorexia nervoasă există încă din secolul

trecut. Bruch (1962) a fost prima care a recunoscut tulburarea imaginii corporale drept

64

trăsătură caracteristică AN, considerând-o a fi legată de o malpercepţie mai generală a

stărilor lăuntrice.

b. Interocepţie numită de H. Bruch "conştiinţă corporală" sau "identitate

corporală" nu este limitată la imaginea corporală ci se extinde la percepţia şi interpretarea

stimulilor interoceptivi.

Studiile ultimilor ani au relevat în BN distorsiuni ale imaginilor corporale

similare celor din AN.

În ansamblul tulburărilor de alimentaţie imaginea corporală distorsionată apare

asociată malpercepţiei stărilor lăuntrice - insatisfacţia cu privire la propriul corp (sau

părţi ale corpului) fiind de obicei manifestă în contextul unor senzaţii alterate privind

foamea şi saţietatea, dar şi propria stare emoţională.

Clinic, AN şi-a păstrat identitatea ca entitate nosologică în ciuda proliferării

unor teorii etiologice diferite care au urmat introducerii maladiei în literatura psihiatrică

cu peste 100 de ani în urmă.

În ansamblu, a existat o cercetare remarcabilă privind caracteristicile de

personalitate şi trăsăturile premorbide ipostaziate drept susţinătoare ale maladiei, după

cum a existat şi o convergenţă între caracterizările clinice şi cele psihometrice privind

pacienţii anorectici.

Russell (1979) a dat prima caracterizare clinică a BN, numind-o pentru prima

dată "nervosa". De atunci literatura medicală şi cea laică a vorbit de "noul" sindrom. Într-

adevăr noi sunt: recunoaşterea prevalenţei, suferinţa asociată maladiei şi legătura

profundă cu sexualitatea feminină.

Retracţia emoţională către propriul corp şi forma sa poate fi considerată o

manevră reparatorie defensivă urmând unui sentiment de neajutorare şi de devalorizare.

Alimentele îşi pierd funcţia primară de hrană şi sunt folosite pentru o reglare a

sentimentelor şi tensiunilor intrapsihice. Anorectica şi bulimica prezintă moduri

diferenţiate de a se raporta la alimente iar bulimica le consideră în mod ambivalent.

Această cercetare încearcă să realizeze o corelaţie între influenţa stresului şi

tulburările de alimentaţie ce apar datorită acţiunii acestuia. Termenii de bulimie şi

anorexie nervoasă utilizaţi în acest caz nu trebuie consideraţi în sensul lor medical.

65

Manifestările privind alimentaţia subiecţilor poate fi considerată o formă incipientă a

bulimiei clinice. Era necesară o caracterizare a acestora, în primul rând pentru a le

sublinia efectele negative ale manifestării lor.

CAPITOLUL I.V.

PARTEA PRACTICĂ (EXPERIMENTALĂ)

66

IV.2. OBIECTIVUL GENERAL AL CERCETĂRII

Cercetarea de faţă are ca obiectiv principal evidenţierea manifestărilor în

condiţii de stres, precum şi a mecanismelor adaptative dezvoltate în aceste condiţii. Mai

specific se încearcă evidenţierea tulburărilor de alimentaţie dezvoltate de subiecţii

participanţi la cercetare (femei) în condiţii de stres.

IV.3. IPOTEZELE CERCETĂRII

Ipoteza generală:

În condiţii de stres, apar la femei tulburări de alimentaţie, ca rezultat a unui

mecanism de apărare (coping), influenţate şi de tipul temperamental al fiecăruia.

Ipoteza de nul

67

În condiţii de stres nu apar tulburări de comportament alimentar, deci nu se

manifestă nici un mecanism de coping necesar adaptării la situaţiile stresant.

Ipoteze specifice

Ip.1 – Comportamentul alimentar variază în funcţie de nivelul stresului.

În condiţii de stres se manifestă un comportament de tip bulimic (se constată

o creştere a numărului de calorii consumate.

În condiţii de nonstres nu apar astfel de manifestări alimentare.

Ip.2 – Nivelul stresului determină apariţia unui mecanism de adaptare (coping)

În condiţii de stres se manifestă un mecanism de adaptare.

În condiţii de nonstres nu se manifestă mecanisme de apărare.

.

Ip.3 – Tipul temperamental influenţează manifestarea unui comportament alimentar

în condiţii de stres.

Introvertitul consumă mai multe calorii în condiţii de stres.

Extravertitul consumă mai puţine calorii în condiţii de stres.

Ip.4 – Tipul temperamental influenţează alegerea unui mecanism de adaptare.

IV.4. VARIABILE ŞI OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR

Variabile independente

a. Nivelul stresului

Ridicat

Scăzut

b. Tipul temperamental

Extravertit

Introvertit

Ambivert

68

Variabila dependentă

a. Comportament alimentar de tip bulimic Uşor

Mediu

Puternic

b. Mecanismul de coping

Coping confruntativ

Distanţare

Autocontrol

Căutarea suportului social

Acceptarea responsabilităţii

Fugă/Evitare

Rezolvarea de probleme

Revalorizarea pozitivă

Stresul – reprezintă o stare a organismului care rezultă din interacţiunea,

confruntarea unică sau repetată a individului cu situaţia care îi ameninţă integritatea;

subiectivă şi obiectivă situaţia stresantă solicită organismul până la sau dincolo de

limitele posibilităţilor individului de a-i face faţă.

Operaţionalizarea stresului a fost realizată cu ajutorul inventarului de anxietate

pe stare S.T.A.I.

.

69

Temperamentul (extraversiunea/intraversiunea) – este operaţionalizat la

extraverţi prin nevoia de comunicare, sociabilitate, nevoia de a fi în contact cu oamenii,

optimism, dorinţă de viaţă, trăsături de afirmare şi dominare a celor din jur, încredere în

propriile forţe, se avântă în diverse acţiuni cu tot elanul, fără a pune la îndoială

capacitatea sa de reuşită; introvertitul este îndreptat în special spre ei înşişi, sunt mai

reţinuţi şi detaşaţi, au nevoie de momente de linişte în care să nu fie tulburaţi, au nevoia

de singurătate pentru a putea analiza lucrurile cu atenţie.

Operaţionalizarea acestor concepte a fost realizată cu scala corespunzătoare de

personalitate a lui Eysenck.

Copingul – desemnează un mecanism de prevenţie şi adaptare la stres, orice

tranzacţie între subiect şi mediu în vederea reducerii intensităţii stresului, vizează toate

modalităţile de gestionare a stresului; un proces prin care persoana face faţă, reduce sau

stăpâneşte tolerează, minimalizează solicitările externe şi interne care depăşesc resursele

personale.

Comportament alimentar (manifestarea tulburărilor de alimentaţie sub forma

bulimiei sau anorexiei nervoase).

Operaţionalizarea a fost făcută cu ajutorul unei fişe în care li se cerea

subiecţilor să completeze 5 rubrici: ziua, ora, alimentele consumate, locul unde au fost

consumate, precum şi dacă în acele momente resimţeau sau nu senzaţia de foame.

IV.5. PLANUL DE CERCETARE

Planul de cercetare folosit este un plan A-B-A, plan de cercetare cu caz unic.

Nivel de bază Intervenţie/Tratament Nivel de bază

A B A

Variabila independentă 1

70

1 2

1. Variabila

independentă 2

1

2

3

IV.6. SUBIECŢII CERCETĂRII

Lotul de subiecţi folosiţi în realizarea acestei cercetări a fost constituit din 120

de subiecţi (fete) studente la diferite facultăţi (psihologie, filozofie, geografie, teologie).

S-au folosit studente pentru că în cazul acestora întâlnim o perioadă de stres (sesiunea),

astfel putând fi verificate ipotezele cercetării.

Lotul a fost format din studente din căminul C12 (Codrescu) Iaşi.

Psihologie Filozofie Geografie Teologie

75% 9% 3% 13%

IV.7. DESFĂŞURAREA/REALIZAREA EFECTIVĂ A CERCETĂRII

Cercetarea s-a desfăşurat în trei etape (19.11 – 3.12/2002; 23.01 – 6.02/2003;

17.03 – 30.03/2003).

Subiecţii participanţi au fost doar fete pentru că în urma unor cercetări

ulterioare s-a constatat că doar la femei apar tulburări de alimentaţie de tipul bulimiei şi

anorexiei nervoase, la bărbaţi identificându-se o proporţie de 4%.

Mai întâi li s-a cerut subiecţilor să completeze o fişă de tipul:

71

DATA ORA ALIMENTE

CONSUMATE

LOCUL VĂ ERA

FOAME?

DA/NU

Timpul acordat:2 săptămâni. Tot în acest interval li s-a aplicat subiecţilor două

chestionare: inventarul S.T.A.I. pentru măsurarea stării şi Eysenck necesar pentru

identificarea tipului temperamental.

A doua parte a cercetării a fost realizată în sesiune (23.01 – 6.02) tot timp de

două săptămâni. Tot acum li s-au aplicat subiecţilor din nou testul S.T.A.I. pentru a putea

ilustra existenţa unui nivel de stres mai ridicat.

Ultima etapă a fost realizată în perioada (17.03 – 30.03./2003) tot timp de două

săptămâni când li s-a aplicat subiecţilor chestionarul de coping necesar încadrării

subiecţilor în tipul de coping specific.

Pentru realizarea părţii statistice au fost extrase din cele 6 săptămâni câte cinci

zile din fiecare perioadă, între acestea existând o corespondenţă (s-au ales zilele a treia, a

cincia, a şaptea, a opta, a unsprezecea, a paisprezecea).

19.11 – 3.12 23.01 – 6.02 17.03 – 30.03

21.

11

25.

11

26.

11

29.

11

1.1

2

25.

01

29.

01

30.

01

2.0

2

4.0

2

19.

03

23.

03

24.

03

27.

03

29.03

Caracteristica principală a cercetării este aceea că dispune de validitate

ecologică. Validitatea ecologică a unei cercetări este considerată adecvată în măsura în

care subiecţii percep mediul în care sunt examinaţi ca având proprietăţile pe care

72

cercetătorul le presupune ca fiind prezente (Havârneanu, 2000 apud Bronfenbrenner,

1979).

Existenţa validităţii ecologice presupune testarea subiecţilor în mediul lor

natural de viaţă (cerându-le să completeze acea fişă subiecţii nu au fost constrânşi de

vreun observator sau cadru artificial – laborator.

IV.8. GRUPAREA SUBICŢILOR

Cei 120 de subiecţi care au participat la cercetare au fost grupaţi, atât în funcţie

de tipul temperamental (identificându-se astfel 3 grupe: introvertiţi, extravertiţi şi

ambiverţi), precum şi în funcţie de tipul de bulimie manifestat: bulimie uşoară, medie şi

pronunţată.

Împărţirea a fost făcută astfel:

Pe temperament în funcţie de scorurile obţinute în urma aplicării testului

Eysenck, acordându-se valoarea 1-introvertiţilor, 2-extravertiţilor, 0-

ambiverţilor.

În funcţie de tipul alimentar, subiecţii au fost împărţiţi cu ajutorul

medianei. (având în vedere cele trei perioade de desfăşurare a cercetării)

Total calorii noiembrie

Număr de subiecţi 120

Mediana 6031,25

Abaterea standard 1605,18

Media 6186,75

Total calorii februarie

Număr de subiecţi 120

73

Mediana 4008,100

Abaterea standard 2539,57

Media 9623,62

Total calorii martie

Număr de subiecţi 120

Mediana 577,750

Abaterea standard 1705,06

Media 5729,88

În funcţie de valoarea acestor mediane, precum şi a scorurilor obţinute la

abaterea standard, subiecţii au fost repartizaţi în trei grupe:

Pentru prima parte a cercetării din luna noiembrie cele trei grupe sunt:

G1 – grupul celor uşori bulimici, cuprinşi între: 0 – 4426,07

G2 – grupul bulimicilor medii, cuprinşi între: 4426,08 – 7636,43

G3 – grupul bulimicilor puternici, al căror scoruri sunt mai mari de

7636,44.

Pentru partea a doua a cercetării, din sesiune cele trei grupe sunt:

G1 – grupul celor uşori bulimici, cuprinşi între: 0 – 6956,88

G2 – grupul bulimicilor medii, cuprinşi între: 6956,89 – 12036,02

G3 – grupul bulimicilor puternici, al căror scoruri sunt mai mari decât

12036,03

Partea a treia a cercetării este alcătuită din trei grupuri care au următoarele

limite:

G1 – grupul celor uşori bulimici, cuprinşi între: 0 – 3774,34

G2 – grupul bulimicilor medii, cuprinşi între: 3774,35 – 7184,46

G3 – grupul bulimicilor puternici, cu scoruri mai mari decât 7184,4

74

I V.9. DESCRIEREA INSTRUMENTELOR

În această cercetare s-au folosit trei instrumente standardizate şi o fişă necesară

pentru înregistrarea numărului de calorii consumate în cele trei perioade în care s-a

desfăşurat cercetarea.

Toate testele folosite au fost mai întâi pretestate pentru a putea verifica

validitatea testului pe populaţia românească.

Eysenck este un test de personalitate, a fost elaborat de către Hans J. Eysenck şi

măsoară personalitatea umană prin două dimensiuni generale, independente una faţă de

alta: extraversiunea/introversiunea, nevrozism/stabilitate. Este alcătuit din 57 de itemi,

însă pentru cercetarea de faţă nu s-au folosit decât itemii corespunzători tipului

temperamental (valoarea coeficientului de validitate este de 0,65, pretestare realizată pe

un număr de subiecţi de 70, însă doar pe întrebările care vizau tipul temperamental)

Testul S.T.A.I. este alcătuit din două părţi: o parte care măsoară modul în care

ne simţim în general (trăsătură) şi una care măsoară cum ne simţim în acest moment

(măsurând starea). În cercetarea de faţă s-a folosit cea de-a doua parte, interesând în

principal cum se simt subiecţii într-un moment lipsit de stres şi unul stresant. Testul

S.T.A.I este alcătuit din 20 de itemi a fost aplicat de două ori în momente diferite pentru

a putea compara cele două stări. Valoarea coeficientului de validitate este de 0,88.

Scala pe comping Scale Questionnaire Number and Coping Statement, un

chestionar alcătuit din 50 de itemi incluşi în 8 scale, fiecare scală desemnând un tip de

coping, ce se poate manifesta în condiţii de stres, aceste scale sunt:

Coping confruntativ: descrie eforturile agresive privind depăşirea

situaşiilor şi sugerează grade de ostilităţii şi asumarea riscului.

Distanţare: descrie eforturile cognitive prin care o persoană se detaşează

şi minimalizează semnificaţia situaţiei în care se află.

Autocontrol

Căutarea suportului social : desrie eforturile pe care o persoană le

depune în căutarea suportului informaţional tangibil şi emoţional.

Acceptarea responsabilităţi :acceptarea rolului în problemă, concomitent

cu încercarea de a face ordine în lucruri.

75

Fugă-Evitare : descrie ceea ce-şi doreşte un individ şi eforturile

comportamentale ale unei persoane de a scăpa sau evita o problemă,

itemi sunt opuşi itemilor scalei de distanţă.

Rezolvarea de probleme : descrie eforturile deliberate de fixare asupra

problemei pentru a depăşi situaţia împreună cu manierea analitică de

rezolvare a problemei.

Revalorizarea pozitivă : descrie eforturile de a dezvolta înţelesuri

pozitive în urma fixării asupra dezvoltării personale, are o dimensiune

religioasă.

Valoarea coeficientului de validitate este 0,73, pretestat pe un eşantion de 70 de

subiecţi.

Un alt instrument folosit a fost o fişă de înregistrare a alimentelor consumate în

perioadele experimentale. Fişa era formată din 5 rubrici: data, ora, alimentele consumate,

locul unde erau consumate şi trebuiau să precizeze dacă resimţeau senzaţia de foame.

IV.9 INTERPRETAREA DATELOR

În urma aplicării testelor statistice, asupra rezultatelor obţinute după aplicarea

chestionarelor şi testelor psihologice, au fost obţinute rezultate în funcţie de fiecare

ipoteză.

IPOTEZA 1

Comportamentul alimentar variază în funcţie de nivelul stresului

o În condiţii de stres se manifestă un comportament de tip bulimic

(numărul de calorii consumate este mai mare).

Ipoteza 1 va fi verificată cu ajutorul testul t pentru eşantioane perechi.

76

Tabel 1

Media Valoarea testului

„t”

Gradul de

libertate „df”

Pragul de

semnificaţie

Stres înainte de

sesiune 4,59 5,007 118 0,000

Stres sesiune

Tabel 2

Media Număr de subiecţi

Total calorii noiembrie 6186,195 120

Total calorii februarie 9623,624 120

Total calorii martie 5729,882 120

Tabel 3

Valoarea testului „t” Gradul de libertate

„df”

Pragul de

semnificaţie „p”

Total calorii nov

Total calorii febr.

-15,488 119 0,000

Total calorii nov

Total calorii mar.

3,016 119 0,003

Total calorii febr.

Total calorii mar.

17,084 119 0,000

Interpretare statistică

Analiza statistică realizată a permis identificarea unei diferenţe semnificative

între nivelul stresului măsurat înainte de sesiune şi cel din sesiune. Această diferenţă a

fost identificată în urma aplicării testului t pentru eşantioane perechi obţinându-se

următoarele date: (t(118)=5,007, pentru un prag de semnificaţie p<0.001). Valoarea

testului t este negativă indicând că stresul în sesiune este mai mare decât înainte de

sesiune.

77

Datele din tabelul 1 indică existenţa unei diferenţe între nivelul stresului în

două din perioadele de cercetare (perioada noiembrie şi februarie).

Tabelul 2, indică existenţa unei diferenţe semnificative între mediile celor trei

perioade de aplicare a cercetării.

În urma acestei comparaţii identificăm o diferenţă semnificativă între caloriile

consumate în luna februarie (adică, în condiţii de stres) şi numărul caloriilor din celelalte

perioade.

Diferenţa mai pronunţată între cele trei perioade privind consumul de calorii

este evidenţiată de următorul tabelul numărul 3.

Datele înregistrate în tabelul 3 indică diferenţele înregistrate între mediile celor

trei perioade de cercetare. Se constată că există diferenţe semnificative între toate

perioadele, cea mai puţin semnificativă înregistrându-se între noiembrie şi martie, adică

între acele perioadele lipsite de orice influenţă exterioară de tipul stresului.

În urma aplicării testului t pentru eşantioane perechi am identificat existenţa

unor diferenţe semnificative între perioadele pre, intra şi post. Se argumentează aceste

rezultate prin următoarele date:

t(119)=15,48 pentru p<0,01 în cazul comparării mediilor perioadelor noiembrie şi

februarie. Datorită faptului că valoarea mediei este negativă, înseamnă că în luna

februarie s-au consumat semnificativ mai multe calorii decât în luna noiembrie.

t(119)=3,016 pentru p<0,05 pentru compararea perioadelor noiembrie şi martie.

Datorită faptului că valoarea mediei este pozitivă numărul caloriilor consumate în

luna noiembrie este semnificativ mai mare decât în luna martie.

T(119)=17,08 pentru p<0,00 în cazul comparării mediilor perioadelor februarie şi

martie. Valoarea mediei corespunzătoare acestei diferenţe de medii este pozitivă,

ceea ce arată numărul caloriilor consumate în luna februarie este semnificativ mai

mare decât în luna martie.

Interpretare psihologică

Ne confruntăm mereu cu situaţii stresante care pun la încercare capacitatea

noastră de a le face faţă. În cazul studenţilor această perioadă este sesiunea. Acest fapt a

fost demonstrat în această cercetare, desfăşurată atât într-o perioadă de nonstres (în care

78

nu resimţim influenţa negativă asupra noastă din exterior) şi perioada de stres (sesiunea)

resimţită de toţi studenţii ca fiind încărcată de stimuli axiogeni.

Această ipoteză a fost demonstrată în acest stadiu a cercetării, datele statistice

susţinînd-o. Perioadele de suprasolicitare predispun la angajarea în diferite acţiuni

necesare pentru a face faţă stimulilor care perturbă echilibrul fiecăruia. Pentru populaţia

studiată acest refugiu necesar pentru o adaptare adecvată la stimulii externi a fost

tendinţa de a mânca mai mult, un mecanism adaptativ specific studentelor care locuiesc

în cămin. Este un mecanism de adaptare general. Explicaţii? Este simplu: se mănâncă de

fiecare dată când cineva din cei cu care stai fac acest lucru. O altă explicaţie, mai

plauzibilă ar fi aceea că în condiţii de stres preferăm să manifestăm alte comportamente

decât cele de a învăţa.

În concluzie, stresul provocat de o situaţie asemenea sesiunii determină apariţia

unor mecanisme adaptative, manifestate prin tendinţa e a mânca mai mult.

IPOTEZA 2

Nivelul stresului determină apariţia unui mecanism de coping.

o În condiţii de stres se manifestă un mecanism de adaptare.

o În condiţii de nonstres nu este sesizată o instalare a

mecanismelor de adaptare.

Pentru a putea sesiza cât mai precis cum se manifestă influenţa stresului la cei

120 de subiecţi ai cercetării, s-a recurs la o grupare a acestora în funcţie de cele două

perioade (de stres şi nonstres) în care a fost aplicat testul pentru măsurarea nivelului de

stres (S.T.A.I.).

Subiecţii au fost grupaţi în funcţie de valoarea mediei.

Valoarea medianei Număr de subiecţi

Scor total la testul S.T.A.I. în

sesiune

48 120

Scor total la testul S.T.A.I. în 44 120

79

nonstres

Subiecţii au fost grupaţi astfel:

Grupul 1 format în perioada de presesiune, cuprinde subiecţi ale căror

scoruri la testul S.T.A.I sunt cuprinse între 0-44.

Grupul 2 format în perioada de presesiune, cuprinde subiecţii ale căror

scoruri sunt cuprinse între 45-80 (80 fiind valoarea maximă pe care o

poate lua un subiect la testul S.T.A.I).

Grupul 1 format în perioada de intrasesiune cuprinde subiecţi ale căror

scoruri la test sunt cuprinse între 0-48

Grupul 2 format în perioada de intrasesiune cuprinde subiecţi ale căror

scoruri la test sunt cuprinse între 49-80.

o În condiţii de stres se manifestă un mecanism de adaptare.

Pentru a putea demonstra confirmarea sau infirmarea acestei ipoteze specifice

am aplicat testul t pentru eşantioane independente, obţinându-se următoarele date:

Nivelul stresului Număr de subiecţi Media

Căutarea suportului

social

Stres scăzut 48 14,27

Stres ridicat 72 14,82

Valoarea testului „t” Gradul de libertate

„df”

Pragul de

semnificaţie „p”

Căutarea suportului

social

2,01 118 0,046

80

Interpretarea statistică

Tipurile de coping supuse spre cercetare sunt cele extrase din chestionarul

aplicat, identificându-se astfel 8 tipuri de mecanisme de adaptare.

Analiza statistică realizată a permis identificarea unor diferenţe semnificative

între cele două grupe de subiecţi, cu stres ridicat şi stres scăzut, în ceea ce priveşte

manifestarea tipului de coping: căutarea suportului social.

Mai precis, grupul subiecţilor cu un nivel ridicat de stres manifestă într-o mai

mare măsură căutarea suportului social decât grupul subiecţilor cu un nivel de stres mai

scăzut t(118)=2,01; p<0,05.

o În condiţii de nonstres nu se manifestă mecanisme de adaptare.

Nivelul stresului Număr de subiecţi Media

Fugă/Evitare Stres scăzut 65 13,82

Stres ridicat 55 12,98

Valoarea testului „t” Gradul de libertate

„df”

Pragul de

semnificaţie „p”

Fugă/Evitare 2,03 118 0,045

Interpretarea statistică

Analiza statistică a permis identificarea unor diferenţe semnificative între cele

două grupe de subiecţi, cu stres scăzut şi stres ridicat, în ceea ce priveşte mecanismul de

coping preferat: fugă/evitare, infirmând astfel ipoteza specifică de la care s-a pornit.

Mai precis grupul subiecţilor cu un nivel mai scăzut al stresului manifestă într-o

mai mare proporţie o tendinţă spre tipul de coping de tipul fugă/evitare: t(118)=2,03;

p<0,05.

81

Interpretarea psihologică

În interpretarea psihologică a acestei ipoteze s-a pornit de la premisa că atunci

când sesizăm influenţa unor factori axiogeni (de tipul stresului), manifestăm un

mecanism de adaptare. Aceste mecanisme se manifestă prin încercarea noastră de a ne

opune acţiunii acestor prin dezvoltarea unor strategii capabile să îndepărteze aceşti

factori perturbatori, dar şi să minimalizeze efectele acestora prin încercarea de evadare

din sfera lor de acţiune.

În această cercetare s-a presupus că indivizii vor manifesta la acţiunea factori

de stres unul din cele 8 mecanisme adaptative descrise de testul pe coping, de tipul:

coping confruntativ, distanţare, suport social, acceptarea responsabilităţii, fugă/evitare,

rezovarea de probleme şi revalorizarea pozitivă), ipoteza nu a fost pe deplin infirmată

constatându-se o manifestare în condiţii de stres a tipului de coping căutarea suportului

social. Nivelul ridicat de stres determină o astfel de manifestare, în sensul că stresul

provoacă un dezechilibru cognitiv şi emoţional ceea ce-l face pe subiect să depună un

efort mai ridicat pentru o reechilibrare.

De asemenea s-a mai constatat existenţa unui mecanism adaptativ şi într-o

situaţie de nonstres (în luna martie), de tipul fugă/evitare, comportament descris prin

ceea ce subiectul îşi doreşte, dar şi prin eforturile comportamentale ale unei persoane de

a scăpa sau evita o problemă. Acest comportament de adaptare ne conduce la ideea că

indiferent dacă resimţim sau nu acţiunea unor factori anxiogeni avem tendinţa de a

manifesta astfel de mecanisme, preventiv.

IPOTEZA 3

Tipul temperamental influenţează manifestarea unui comportament

alimentar. (în sensul că există diferenţe între cele trei tipuri de temperament privind

relaţia cu manefestările alimentare).

Cercetarea statistică a fost făcută în funcţie de cele trei perioade de cercetare.

I. În luna martie

82

a. Ambivert

Tabel 1

Frecvenţa

Tipul bulimic

Bulimic

puternic

6

Bulimic mediu 56

Bulimic uşor 5

Grafic 1

tip bulimic martie

TEMPERAM: 0 ambivert

tip bulimic martie

bulimic usorbulimic mediubulimic puternic

Fre

qu

en

cy

60

50

40

30

20

10

0

a. Introvertitul

Tabel 2

Frecvenţa

Tipul bulimic

Bulimic

puternic

11

Bulimic mediu 32

Bulimic uşor 2

83

Grafic 2

tip bulimic martie

TEMPERAM: 1 introvertit

tip bulimic martie

bulimic usorbulimic mediubulimic puternic

Fre

qu

en

cy

40

30

20

10

0

b. Extravertitul

Tabel 3

Frecvenţa

Tipul bulimic

Bulimic

puternic

0

Bulimic mediu 7

Bulimic uşor 1

Grafic 3

84

2. În februari

Ambivertul

Tabel 4

Frecvenţa

Tipul bulimic

Bulimic

puternic

11

Bulimic mediu 49

Bulimic uşor 7

85

Grafic 4

tip bulimic febr

TEMPERAM: 0 ambivert

tip bulimic febr

bulimic usorbulimic mediubulimic puternic

Fre

qu

en

cy

60

50

40

30

20

10

0

b. Introvertit

Tabel 5

Frecvenţa

Tipul bulimic

Bulimic

puternic

7

Bulimic mediu 31

Bulimic uşor 7

86

Grafic 5

tip bulimic febr

TEMPERAM: 1 introvertit

tip bulimic febr

bulimic usorbulimic mediubulimic puternic

Fre

qu

en

cy

40

30

20

10

0

c. Extravertitul

Tabel 6

Frecvenţa

Tipul bulimic

Bulimic

puternic

1

Bulimic mediu 4

Bulimic uşor 3

87

Grafic 6

3. În luna noiembrie

a. Ambivertul

Tabel 7

Frecvenţa

Tipul bulimic

Bulimic

puternic

10

Bulimic mediu 47

Bulimic uşor 10

88

Grafic 7

tip bulimic nov

TEMPERAM: 0 ambivert

tip bulimic nov

bulimic usorbulimic mediubulimic puternic

Fre

qu

en

cy50

40

30

20

10

0

2. Introvertitul

Tabel 8

Frecvenţa

Tipul bulimic

Bulimic

puternic

8

Bulimic mediu 34

Bulimic uşor 3

89

Grafic 8

tip bulimic nov

TEMPERAM: 1 introvertit

tip bulimic nov

bulimic usorbulimic mediubulimic puternic

Fre

qu

en

cy

40

30

20

10

0

3. Extravertitul

Tabel 9

Frecvenţa

Tipul bulimic

Bulimic

puternic

0

Bulimic mediu 6

Bulimic uşor 2

90

Grafic 9

tip bulimic nov

TEMPERAM: 2 extravertit

tip bulimic nov

bulimic usorbulimic mediu

Fre

qu

en

cy

7

6

5

4

3

2

1

0

Pentru a verifica îm detaliu existenţa unor diferenţe semnificative privind tipul

temperamental şi comportamentul alimentar al celor trei tipuri de bulimici (puternic,

mediu, uşori), în cele trei perioade de cercetare, am realizat şi o corelaţie.

Acest fapt este demonstrat accesând meniul ANALYSE CORRELATE

BIVARIATE, între tipul temperamental al subiecţilor şi tipul bulimic.

Rezultatele obţinute:

Tabel 10

Coeficientul de

corelaţie Pearson

Prag de

semnificaţie "p"

Tipul temperamental 0,013 0,884

Tipul bulimic noiembrie

91

Tabel 11

Coeficientul de

corelaţie Pearson

Prag de

semnificaţie "p"

Tipul temperamental

Tip bulimic februarie

0,123 0,180

Tabel 12

Coeficientul de

corelaţie Pearson

Prag de

semnificaţie "p"

Tipul temperamental

Tip bulimic martie

-0,073 0,431

Interpretarea statistică

Prin această ipoteză s-a încercat demonstrarea legăturii posibile dintre cele trei

tipuri temperamentale şi tipurile bulimice stabilite în prealabil. O diferenţă semnificativă

nu a putut fi demostrată, din cauză că cele trei grupuri nu sunt omogene din punct de

vedere temperamental. Se poate observa o diferenţă evidentă între numărul ambiverţilor,

introvertiţilor şi extravertiţilor.

S-a calculat frecvenţa tipurilor de bulimici, în cele trei perioade pentru a putea

identifica dacă influenţa stresului modifică această frecvenţă luându-se în considerare şi

cele trei tipuri temperamentale.

S-a constatat că:

În toate cele trei perioade predomină bulimicul mediu indiferent de tipul

temperamental.

În cazul ambiverţilor se constată o uşoară modificare în perioada februarie

(stres) în ceea ce priveşte distribuţia frecvenţelor pe cele trei tipuri bulimice

table şi grafic 4).Diferenţele dintre frecvenţe în funcţie de tipul bulimic sunt:

- Bulimicul puternic:în noiembrie o frecvenţă de 10, februarie (stres) 9 şi în martie 6

92

- Bulimicul mediu: în noiembrie 47, februarie 56, martie 49.

- Bulimicul uşor: în noiembrie 10, februarie7, martie 5.

În cazul introvertiţilor s-au identificat rezultatele:

- Bulimicul puternic: noiembrie 8, februarie 7, martie 11.

- Bulimicul mediu: noiembrie 34, februarie 31, martie 32.

- Bulimicul uşor: noiembrie 3, februarie 7, martie 2.

În ceea ce îi priveşte pe extravertiţi, aceştia participând la cercetare într-un

număr mai mic diferenţele constatate sunt nesemnificative:

- Bulimicul puternic: noiembrie 0, februarie 1, martie 0;

- Bulimicul mediu: noiembrie 6, februarie 4, martie 1.

Datele prezentate indică inexistenţa unor diferenţe semnificative privind

corelaţia dintre tipurile temperamental şi tipurile bulimice.

Pentru a realiza o legătură mai puternică între aceste variabile s-a recurs la

realizarea unei corelaţii:

Rezultatele arată că nu există o relaţie între variabilele studiate, pragurile de

semnificaţie obţinute au valori mai mari decât 0,05.(tabel 10, 11, 12). Aceste

praguri având valorile : pn (valoarea pragului din noiembrie) = 0,88 ; pf

(valoarea pragului în februarie) = 0,18 ; pm (valoarea pragului în martie) =

0,43.

Interpretarea psihologică

Cercetarea de faţă s-a axat în principal pe demonstrarea unei relaţii

semnificative între nivelul stresului şi apariţia unor tulburări de alimentaţie. A

interesat totuşi şi demonstrarea unei influenţe a personalităţii, de aceea s-a încercat

observarea unei relaţii între tipul temperamental (introvertit, ambivert şi extravertit).

Datele obţinute nu dau informaţii despre existenţa unei asemenea relaţii.

Există însă o obiecţie, cum am precizat şi mai sus: neinteresând în mod special

această corelaţie grupurile studiate şi împărţite în funcţie de temperament nu sunt

echivalente pentru a putea apărea acea diferenţă semnificativă.

93

Psihologic, nu putem vorbi de o influenţă temperamentală asupra modului în

care mâncăm, cantitativ vorbind. Fiecare are stilul său alimentar, mâncând mai mult s-

au mai puţin şi aceasta nu ţine de tipul de temperament.

IPOTEZA 4

Comportamentul alimentar determină apariţia unui mecanism de coping.

În sesiune are loc o creştere a numărului de mese (februarie)

În nonstres se constată o menţinere constantă a numărului de mese (noiembrie

şi martie)

Număr mese martie Frecvenţa Asymp.Sig

1 19

0,0002 48

3 48

4 5

nr de mese nov

nr de mese nov

4321

Fre

qu

en

cy

60

50

40

30

20

10

0

Număr mese februarie Frecvenţa Asymp.Sig

2 2

94

0,000

3 2

4 38

5 40

6 25

7 8

8 5

nr de mese febr

nr de mese febr

8765432

Fre

qu

en

cy

50

40

30

20

10

0

Număr mese martie Frecvenţa Asymp.Sig

1 18

0,000

2 49

3 43

4 10

95

nr de mese mar

nr de mese mar

4321

Fre

qu

en

cy

60

50

40

30

20

10

0

Pentru a identifica existenţa unei legături mai puternice între manifestările

comportamentelor de coping şi tulburările de alimentaţie, s-a realizat o corelaţie între

acestea.

Mai întâi, s-a făcut o corelaţie între tipul bulimic din luna noiembrie (nonstres),

care cuprinde bulimicul puternic, mediu şi uşor şi cele 8 tipuri de mecanisme de coping

utilizate ca în această cercetare ca posibile strategii de adaptare la stres.

S-a constata că:

Prag de semnificaţie Coeficientul Pearson

Tipul bulimic noiembrie

0,019 0,214Stil coping - autocontrol

Prag de semnificaţie Coeficientul Pearson

Tipul bulimic martie

0,023 0,207Stil coping - căutarea

suportului social

* În luna februarie, deci în luna în care s-au manifestat factorii stresanţi nu s-a

identificat nici o diferenţă semnificativă între cele trei tipuri bulimice şi stilul de coping.

96

Interpretare statistică

Asemenea ipotezei anterioare, datorită prelucrării unor date calitative s-a recurs

la identificarea frecvenţelor numărului de mese (adică de câte ori pe zi se mănâncă) în

funcţie de nivelul stresului corespunzător lunii februarie.

Din tabele şi grafice se poate observa o diferenţă semnificativă între numărul de

mese a celor 120 de subiecţi prezenţi la cercetare: diferenţa este vizibilă între lunile

noiembrie şi martie comparativ cu luna februarie, lună în care s-a constata influenţa unor

factori de stres.

În luna noiembrie frecvenţa meselor este de 3, 4, între acestea nu există

diferenţe având acelaşi număr de frecvenţe (48).

În luna februarie se constată o creştere a numărului de mese, la 8 pe zi, media

fiind de 4-5.

În luna martie se revine la numărul de mese din luna moiembrie (4 mese pe

zi, cu o predominanţă de 2 pe zi).

Pentru a evidenţia o relaţie mai pronunţată între stilurile de coping (cele folosite

în urma aplicării chestionarului) şi tulburările de alimentaţie, s-a făcut o corelaţie între

cele 8 tipuri de coping şi tipurile alimentare în cele trei perioade de cercetare.

Datele indică existenţa a două corelaţii semnificative între tipurile de coping şi

comportamentul alimentar.

Subiecţii, în luna noiembrie, deci într-o perioadă de nonstres, manifestă cu

predominanţă un mecanism de coping de tipul autocontrolului.

În luna martie se constată o predominanţă a tipului de coping: căutarea

suportului social.

Interpretarea psihologică

Interpretarea psihologică a acestei ipoteze nu poate fi făcută decât realizându-se

o legătură cu celelalte ipoteze ale cercetării, în sensul că pentru a putea evidenţia,

creşterea numărului de mese pe zi, putând astfel corela cu apariţia unor tulburări

alimentare, trebuie să ne referim şi la influenţa stresului. Aşa cum precizam şi la ipoteza

numărul 2, în condiţii de stres, se constată apariţia unor mecanisme de coping. Această

ipoteză evidenţierea acestui mecanism prin creşterea frecvenţei meselor în condiţii de

stres. În urma plicării corelaţiei se constată menifestarea unor mecanisme de adaptare în

97

perioadele de nonstres (noiembrie şi martie), de tipul autocontrolului şi căutării

suportului social.?????????????????????

98

Anexa 1

CHESTIONARUL E.P.I.FORMA "A"

Acest chestionar cuprinde întrebări referitoare la modul în care acţionaţi, vă comportaţi sau la anumite sentimente ale dumneavoastră.

După fiecare întrebare există un spaţiu rezervat pentru a răspunde cu "Da" sau "Nu".Încercaţi să vă hotărâţi dacă răspunsul "da" sau "nu" reprezintă felul dumneavoatră obişnuit de a acţiona sau de a simţi. După acesta faceţi un X în căsuţa de sub răspunsul care vi se potriveşte.

Lucraţi repede, să nu pierdeţi mult timp cu nici o întrebare; noi dorim să obţinem prima dumneavoastră reacţie şi nu un proces îndelungat de gândire. Întregul chestionar nu trebuie să dureze mai mult de câteva minute.

Fiţi atenţi pentru a nu omite nici una dintre aceste întrebări . în cazul în care a-ţi greşit, încercuiţi răspunsul greşit şi faceţi un nou X sub răspunsul corect.

Nu există răspunsuri bune sau rele, prezentul chestionar nefiind un test de inteligenţă sau de aptitudini, ci doar o măsură a felului în care dumneavoastră acţionaţi şi simţiţi.

Acum începeţi să lucraţi repede. Reţineţi că trebuie să răspundeţi la fiecare întrebare.

Vă dorim succes!

Întrebări DA

NU

1. Aveţi adesea dorinţa de a trăi emoţii puternice?2. Aveţi în mod frecvent nevoie de prieteni care să vă consoleze?3. De obicei sunteţi nepăsători?4. Vă este foarte penibil să refuzaţi un răspuns?5. Staţi să vă gândiţi înainte de a întreprinde ceva?6. Dacă vă angajaţi să faceţi un lucru vă ţineţi mereu promisiunea fără a ţine

cont de necazurile pe acre le puteţi avea?7. Vi se schimbă deseori dispoziţia?8. Acţionaţi şi orbiţi rapid fără să vă gândiţi?9. Vi se întâmplă deseori să fiţi "nefericit" fără un motiv serios?10.Aţi face orice când sunteţi pus la ambiţie?11.Vă simţiţi dintr-odată timid când trebuie să intraţi în vorbă cu o persoană

care vă atrage?12.Vi se întâmplă în diverse ocazii să vă pierdeţi calmul şi să vă enervaţi?13.Acţionaţi deseori după inspiraţia de moment?14.Vi se întâmplă deseori să fiţi necăjit de lucruri pe care n-ar trebui să le

faceţi sau să le spuneţi?15.Preferaţi în general tovărăşia cărţilor decât a oamenilor?16.Vă simţiţi cu uşurinţă jignit?17.Vă place mult să ieşiţi în oraş?18.Vi se întâmplă să aveţi gânduri şi idei care nu vă place să fie cunoscute de

99

alte persoane?19.Vă simţiţi uneori plini de energie iar alteori apatic, abătut?20.Preferaţi să aveţi prieteni puţini dar aleşi?21.Aveţi obiceiul de a visa cu ochii deschişi?22.Dacă cineva strigă la dumneavoastră, îi răspundeţi pe acelaşi ton?23.Vă încearcă deseori sentimente de vinovăţie?24.Se poate spune că modul dumneavoastră de a trăi este bun şi că poate fi

dat ca exemplu?25.La o petrecere puteţi să vă distraţi foarte bine?26.Credeţi despre dumneavoastră că sunteţi o persoană încordată şi cu o

sensibilitate excesivă?27.Sunteţi considerat un om plin de viaţă?28.După ce aţi realizat un lucru important rămâneţi cu impresia că l-aţi fi putut

realiza mai bine?29.Când sunteţi cu alte persoane rămâneţi majoritatea timpului tăcut?30.Vi se întâmplă câteodată să bârfiţi?31.Aveţi noaptea gânduri care vă împiedică să dormiţi?32.Dacă aveţi nevoie de o lămurire preferaţi să o căutaţi într-o carte decât să

întrebaţi pe cineva?33.Aveţi palpitaţii sau bătăi de inimă?34.Vă place o muncă unde se cere multă atenţie?35.Aveţi crize de tremurături sau frisoane?36.Aţi declara întotdeauna la vamă tot ce aveţi chiar dacă aţi şti că nu veţi fi

prins?37.Vă displace să fiţi într-un grup de oameni care îşi fac farse?38.Sunteţi cu uşurinţă iritabil?39.Vă plac situaţiile în care trebuie să se acţioneze rapid? 40.Sunteţi tulburat de ideea unor lucruri îngrozitoare care vi s-ar putea

întreba?41.Sunteţi lent şi nepăsător în felul dumneavoastră de a vă mişca?42.Vi s-a întâmplat vreodată să întârziaţi la o întâlnire sau la serviciu?43.Aveţi multe coşmaruri?44.Vă place atât de mult să vorbiţi cu cineva încât vă adresaţi şi unei persoane

necunoscute?45.Aveţi junghiuri şi dureri?46.Aţi fi foarte nefericit dacă majoritatea timpului v-ar lipsi o companie

numeroasă?47.Vă consideraţi o persoană nervoasă?48.Dintre toţi oamenii pe care îi cunoaşteţi sunt unii care în mod clar

antipatici?49.Credeţi că aveţi suficientă încredere în dumneavoastră?50.Sunteţi cu uşurinţă jignit când cineva vă critică pe dumneavoastră sau

munca dumneavoastră?51.Vă este greu să vă distraţi efectiv la o petrecere?52.Aveţi deseori sentimente de inferioritate?53.Puteţi cu uşurinţă să antrenaţi o petrecere în general plicticoasă?54.Vi se întâmplă câteodată să vorbiţi despre lucruri despre care nu ştiţi nimic?55.Vă faceţi griji legate de sănătatea dumneavoastră?56.Vă place să faceţi farse altora?57.Suferiţi de insomnii?

100

Anexa 2

Testul S.T.A.I.

Instrucţiuni

Mai jos sunt date diferite descrieri ale unor stări sufleteşti. Citiţi fiecare descriere în parte şi ăncercuiţi cifra din dreptul descrierii care corespunde felului cum vă simţiţi acum, în acest moment.

Nu există răspunsuri bune sau rele. Nu pierdeţi prea mult timp cu vreo descriere şi daţi acel răspuns care pare să înfăţişeze cel mai bine felul cum vă simţiţi în prezent

Nr. ITEMI DELOC PUŢIN DESTUL FOARTE MULT

1. Mă simt calmă2. Mă simt în siguranţă3. Sunt încordată4. Mă frământ pentru

ceva5. Mă simt în apele mele6. Mă simt întors pe dos7. Mă îngrijorează nişte

neplăceri posibile8. Mă simt satisfăcută9. Sunt speriată

10. Mă simt bine11. Mă simt sigur pe mine12. Mă simt nervoasă13. Sunt agitată14. Mă simt nehotărâtă15. Sunt relaxată16. Mă simt mulţumită17. Sunt îngrijorată18. Mă simt tulburată19. Simt că am un teren

sigur sub picioare20. Sunt bine dispusă

101

ANEXA 3

CHESTIONAR – COPING

1. 2. 3.1. Pur şi simplu mă concentrez asupra a ceea ce am de făcut în continuare.2. Fac ceea ce mă gândesc că nu va merge, dar măcar fac ceva.3. Încerc să responsabilizez o persoană să se răzgândească (să ia o decizie).4. Discut cu cineva pentru a afla mai multe despre situaţie.5. Mă autocritic sau îmi fac singur morală.6. Încerc să nu-mi închid uşile, ci să las lucrurile într-un fel deschise..7. Sper să se întâmple o minune.8. Mă las uneori dus de soartă; am pur şi simplu ghinion.9. Merg mai departe ca şi cum nimic nu se întâmplă.10. Încerc să-mi păstrez simţirile pentru mine.11. Încerc să privesc partea luminoasă a lucrurilor.12. Dorm mai mult decât de obicei.13. Dau curs furiei faţă de persoana (ele) care au cauzat problema.14. Accept simpatia şi înţelegerea din partea cuiva.15. Am inspiraţie să fac ceva creativ.16. Am încercat să uit întreaga problemă.17. Obţin ajutor profesionist.18. Mă schimb sau cresc ca persoană în sens pozitiv.19. Îmi cer scuze sau fac ceva pentru a aplana lucrurile.

102

Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-o situaţie stresantă, fără ieşire, în care ceva sau cineva vă împiedică să duceţi sarcina la capăt. Vă rog să bifaţi în dreptul fiecărei afirmaţii răspunsul dumneavoastră în funcţie de o scală, în care:

1 = niciodată2 = uneori3 = întotdeaunaMenţionăm că datele vor fi utilizate în scopuri statistice, iar identitatea şi

răspunsurile dumneavoastră vor fi strict confidenţiale!Vă mulţumim!

20. Îmi fac un plan de acţiune şi îl urmez.21. Îmi exprim într-un fel simţirile.22. Îmi dau seama că iau problema asupra mea.23. Ies din experienţă mai bine decât intru în ea.24. Vorbesc cu cineva care poate să facă ceva concret în legătură cu problema.25. Încerc să mă fac să mă simt mai bine mâncând, bând, fumând, folosind droguri sau medicamente.26. Joc la mare noroc sau fac ceva foarte riscant.27. Încerc să nu reacţionez prea în pripă sau să-mi urmez prima bănuială. 28. Ajung la o nouă siguranţă.29. Redescopăr ce este important în viaţă.30. Schimb ceva încât lucrurile să se termine cu bine.31. Evit să fiu cu oameni, în general.32. Nu las problema să ajungă (până) la mine; refuz să mă gândesc prea mult la ea.33. Cer sfatul unei rude sau a unui prieten pe care îi respect34. Îi ţin pe ceilalţi departe de a şti cât de gravă este situaţia.35. Clarific situaţia; refuz să o iau prea în serios.36. Vorbesc cu cineva despre cum mă simt.37. Mă ţin pe poziţie şi lupt pentru ce îmi doresc.38. Exteriorizez problema asupra altor oameni.39. Mă bazez pe experienţele mele trecute; am fost într-o situaţie asemănătoare mai înainte.40. Ştiu ce trebuie făcut aşa că îmi dublez eforturile pentru a face lucrurile să meargă.41. Refuz să cred ce se întâmplă.42. Îmi promit că data viitoare lucrurile vor fi altfel.43. Ajung la câte două soluţii diferite pentru problemă.44. Încerc să fac ca sentimentele mele să nu interfereze prea mult cu alte lucrurile.45. Schimb ceva la mine.46. Îmi doresc ca situaţia să dispară sau să se termine într-un fel (cu ea).47. Am fantezii sau dorinţe despre cum se vor sfârşi lucrurile.48. Fac rugăciuni.49. Mă tot gândesc ce să spun sau ce să fac. 50. Mă gândesc cum ar face faţă situaţiei o persoană pe care o admir şi folosesc asta ca model.

NUMELE ŞI PRENUMELE (INIŢIALELE) ___________

Camera: C12 - ______

103

Anexa 4

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei realizează un studiu privind tulburările de alimentaţie ce apar la studenţi în condiţii de stres. Este un proiect mai amplu care se

desfăşoară în trei etape (19 noiembrie - 3 decembrie; 23 ianuarie - 6 februarie; 17 martie-1 aprilie ). GARANTĂM CONFIDENŢIALITATEA !

DATA ORA ALIMENTE CONSUMATE(descriere, cantitate)

LOCUL UNDE LE-AŢI

CONSUMAT

VĂ ERA FOAME?DA / NU

104

Anexa 5

Paired Samples Statistics

42.18 120 9.27 .85

48.88 120 4.09 .37

scor total stai

scor total stai_s

Pair1

Mean N Std. DeviationStd. Error

Mean

Paired Samples Test

-6.69 9.57 .87 -8.42 -4.96 -7.657 119 .000scor total stai -scor total stai_s

Pair1

Mean Std. DeviationStd. Error

Mean Lower Upper

95% ConfidenceInterval of the

Difference

Paired Differences

t df Sig. (2-tailed)

105

Anexa 6

Paired Samples Statistics

6186.195 120 1605.187 146.533

9623.624 120 2539.574 231.830

total calorii noiembrie

total calorii februarie

Pair1

Mean N Std. DeviationStd. Error

Mean

Paired Samples Correlations

120 .382 .000total calorii noiembrie& total calorii februarie

Pair1

N Correlation Sig.

Paired Samples Statistics

6186.195 120 1605.187 146.533

5729.882 120 1705.068 155.651

total calorii noiembrie

total calorii martie

Pair1

Mean N Std. DeviationStd. Error

Mean

Paired Samples Correlations

120 .500 .000total calorii noiembrie& total calorii martie

Pair1

N Correlation Sig.

Paired Samples Statistics

9623.624 120 2539.574 231.830

5729.882 120 1705.068 155.651

total calorii februarie

total calorii martie

Pair1

Mean N Std. DeviationStd. Error

Mean

Paired Samples Correlations

120 .361 .000total calorii februarie& total calorii martie

Pair1

N Correlation Sig.

106

Anexa 7

Paired Samples Test

-3437.429 2431.315 221.948 -3876.908 -2997.951 -15.488 119total calorii noiembrie- total calorii februarie

Pair1

Mean Std. DeviationStd. Error

Mean Lower Upper

95% ConfidenceInterval of the

Difference

Paired Differences

t df

Paired Samples Test

456.313 1657.252 151.286 156.753 755.874 3.016 119total calorii noiembrie- total calorii martie

Pair1

Mean Std. DeviationStd. Error

Mean Lower Upper

95% ConfidenceInterval of the

Difference

Paired Differences

t df

Paired Samples Test

3893.743 2496.769 227.923 3442.433 4345.052 17.084 119total calorii februarie- total calorii martie

Pair1

Mean Std. DeviationStd. Error

Mean Lower Upper

95% ConfidenceInterval of the

Difference

Paired Differences

t df

107

Anexa 8

Statistics

scor total stai_s120

0

48.88

Valid

Missing

N

Mean

Statistics

scor total stai120

0

42.18

Valid

Missing

N

Mean

Group Statistics

65 9.94 1.39 .17

55 9.64 1.34 .18

65 13.18 1.71 .21

55 13.27 1.48 .20

65 13.31 1.74 .22

55 13.35 1.71 .23

65 14.52 1.48 .18

55 14.69 1.70 .23

65 9.34 1.57 .20

55 9.20 1.60 .22

65 13.82 2.33 .29

55 12.98 2.13 .29

65 15.54 2.33 .29

55 15.71 2.19 .30

65 12.88 1.75 .22

55 12.98 1.91 .26

tipuri de stresstres scazut

stres ridicat

stres scazut

stres ridicat

stres scazut

stres ridicat

stres scazut

stres ridicat

stres scazut

stres ridicat

stres scazut

stres ridicat

stres scazut

stres ridicat

stres scazut

stres ridicat

coping confruntativ

distantare

autocontrol

cautarea suportului social

acceptarearesponsabilitatii

fuga-evitare

rezolvarea de problemeglobala

revalorizarea pozitiva

N Mean Std. DeviationStd. Error

Mean

108

Anexa 9

Group Statistics

48 10.08 1.41 .20

72 9.61 1.32 .16

48 13.13 1.42 .21

72 13.29 1.72 .20

48 13.08 1.60 .23

72 13.49 1.79 .21

48 14.27 1.23 .18

72 14.82 1.75 .21

48 9.38 1.65 .24

72 9.21 1.55 .18

48 13.73 2.29 .33

72 13.24 2.25 .26

48 15.98 2.25 .32

72 15.38 2.25 .27

48 12.75 1.76 .25

72 13.04 1.86 .22

tip stressstres scazut

stres ridicat

stres scazut

stres ridicat

stres scazut

stres ridicat

stres scazut

stres ridicat

stres scazut

stres ridicat

stres scazut

stres ridicat

stres scazut

stres ridicat

stres scazut

stres ridicat

coping confruntativ

distantare

autocontrol

cautarea suportului social

acceptarearesponsabilitatii

fuga-evitare

rezolvarea de problemeglobala

revalorizarea pozitiva

N Mean Std. DeviationStd. Error

Mean

109

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I1. STRESUL1.1. Definirea stresului1.2. Concepţii generale1.3. Contribuţia lui HANS SELYE

2. STRESUL CA ADAPTARE2.1. Definirea termenului de adaptare2.2. Relaţia stres - adaptare

3. MODIFICĂRI FIZIOLOGICE ÎN DIVERSE SITUAŢII STRESANTE

4. PATOLOGIA LEGATĂ DE STRES4.1. Caracteristici generale ale implicării stresului psihic în patogeneză

5. STRES ŞI TEMPERAMENT

CAPITOLUL II1. TIPOLOGIA MODALITĂŢILOR DE ADAPTARE LA STRES – CONCEPTUL DE COPING2. PERSPECTIVA COGNITIVISTĂ ASUPRA COPINGULUI3. PERSPECTIVA PSIHANALITICĂ ASUPRA COPINGULUI

110

CAPITOLUL III1. TULBURĂRI DE ALIMENTAŢIE1.1. Caracterizare şi tipologie2. ANOREXIA NERVOASĂ2.1. Definire şi caracterizare2.2. Diagnostice3. BULIMIA NERVOASĂ3.1. Definire şi caracterizare3.2. Cauze şi simptome4. PERICOLELE TULBURĂRILOR DE ALIMENTAŢIE5. EPIDEMIOLOGIE – FACTORI SOCIOCULTURALI ÎN TULBURĂRILE DE ALIMENTAŢIE5.1. Epidemiologia anorexiei nervoase5.2. Epidemiologia bulimiei nervoase5.3. Structura psihologică a tulburărilor de alimentaţie

CAPITOLUL IV (PARTEA EXPERIMENTALĂ)4.1. Premise teoretice4.2. Obiectivul general al cercetării4.3. Ipotezele cercetării4.4. Variabile şi operaţionalizarea conceptelor4.5. Planul de cercetare4.6. Subiecţii cercetării4.7. Desfăşurarea/realizarea efectivă a cercetării4.8. Gruparea subiecţilor4.9. Descrierea instrumentelor4.10. Interpretarea datelor

CONCLUZIIANEXE

111