STRATEGII DE INTERVENŢIE ÎN PREVENIREA ŞI COMBATEREA VIOLENŢEI

DOMESTICE

Howe (1992) afirma că practica în domeniul asistenţei sociale are la bază patru concepte:

pluralism, participare, putere şi performanţă. Pluralismul poate fi considerat un element care

influenţează percepţia asupra abuzului şi modul în care ar trebui tratat. Participarea se reflectă în

mod formal în importanţa acordată parteneriatului între instituţiile implicate în rezolvarea unui caz.

Puterea este centrală, în măsura în care modul de acţiune a specialiştilor este formulat de către cei

care au autoritate politică, profesională sau managerială. Performanţa mută centrul atenţiei de la „de

ce” a abuzat cineva un copil/ femeie/ bătrân/ bărbat, către „cine”, „ce” şi „câţi” au nevoie de servicii

eficiente.

Elaborarea planului de intervenţie presupune identificarea scopurilor, a sarcinilor şi a

serviciilor, alegerea modalităţilor de intervenţie, stabilirea limitelor de timp şi a responsabilităţilor,

iar implementarea lui presupune îndeplinirea sarcinilor, scopurilor şi activităţilor care conduc la

reducerea sau eliminarea riscurilor şi la tratarea / diminuarea efectelor acestora.

Intervenţia în cazul violenţei domestice presupune parcurgerea a două obiective:

pe termen scurt - depăşirea stării de criză;

pe termen lung - restabilirea victimei şi terapia agresorului.

Principii şi valori în intervenţiei

Whitman (1988) identifică trei principii de bază în intervenţii cu victime şi agresori în

situaţii abuzive:

să nu provocăm durere în plus persoanei care ne solicită sprijinul. Femeile victime care ajung

în serviciile medicale sau de protecţie socială întâmpină adesea, din partea celor chemaţi să

le vină în ajutor, o atitudine critică de judecare şi blamare, de refuz de a vedea situaţia reală

în care se află. Această atitudine indiferent de acţiunea care se realizează, şi care poate fi

benefică, este dureroasă pentru femeia victimă;

să găsim strategii care să fortifice victima şi să determine schimbări sociale pozitive în viaţa

acesteia, văzute pe termen lung, dar în acord cu satisfacerea nevoilor ei imediate. Dacă

intervenţia se limitează la un răspuns la nevoile imediate înseamnă că am asigurat doar

protecţia şi nu reabilitarea femeii. Protecţia este o intervenţie care menţine persoana într-o

1

stare de dependenţă de cel care o protejează, o stare de imaturitate care nu creează premisele

găsirii unei soluţii şi a unei vieţi autonome şi cu satisfacţii;

în orice fel de intervenţie, intervenţia profesionistului trebuie să se realizeze cu victima şi nu

pentru ea. Victima este cea care trebuie să-şi recâştige puterea de a decide pentru sine. Nu

specialistul decide pentru victimă, ci îi respectă deciziile şi, dacă este necesar, îi oferă sprijin

în vederea luării unei decizii.

3.1.3.1. INTERVENŢIA ASUPRA VICTIMEI

După agresiune, victimei îi rămân următoarele posibilităţi de acţiune: să rămână în

situaţia abuzivă care se poate croniciza, să dezvolte comportamente abuzive sau să se separe / să

divorţeze.

Depăşirea situaţiei de criză, înseamnă, pentru multe dintre victime, luarea unei decizii prin

analiza, pe de o parte, a factorilor de risc la care se expun dacă nu părăsesc locuinţă şi, pe de altă

parte, a riscului la care se supun dacă părăsesc locuinţă.

Ca tehnică se poate folosi Matricea procesului decizional ce constă în parcurgerea împreună

cu victima a următoarelor domenii: fizic, psihologic, financiar, violenţa asupra copiilor, relaţiile cu

familia, cu prietenii, relaţiile cu vecinătatea, statul social şi juridic, urmate de analiza lor şi luarea

unei decizii de către victimă.

Riscuri posibile dacă femeia NU părăseşte locuinţa Riscuri posibile dacă femeia părăseşte locuinţaFIZIC

Leziuni fizice: ochii învineţiţi, faţa congestionată, tumefiată, arcada spartă, sunt semne vizibile ale violenţei asupra femeii.

Moartea.

HIV: obligarea femeii de a întreţine raporturi sexuale cu riscul infestării cu virusul HIV sau al contactării altor boli cu transmitere sexuală.

Leziuni fizice: Diferite studii arată că după ce femeia prăseşte locuinţa partenerul poate resimţi plăcere în a o lovi.

Tratament inuman la care este supusă femeia dacă încearcă să părăsească locuinţa. (ex., “Dacă nu o pot avea eu, nimeni nu o poate avea”) HIV: obligarea femeii de a întreţine raporturi sexuale cu riscul infestării cu virusul HIV sau al contactării altor boli cu transmitere sexuală.

PSIHOLOGIC

2

Traume psihice: folosirea violenţei verbale şi emoţionale pentru a menţine controlul continuu.

Abuzul de substanţe: Victima consumă abuziv droguri sau alcool încercând să anihileze durerea fizică sau trauma emoţională suferită.

Efecte pe termen lung: boli psihice. Sinuciderea: Abuzatorul poate comite crima sau se poate sinucide, iar victima se poate sinucide ca rezultat al efectelor psihologice ale violenţei, ale pierderii controlului şi a întăririi convingerii că moartea este singura soluţie, soluţia inevitabilă.

Traume psihice: agresorul continuă să aibă contacte cu victima prin accesul oferit de tribunal în scopul vizitării copiilor.

Abuzul de substanţe: după părăsirea locuinţei victima consumă alcool sau drog pentru că nu se poate adapta la noua situaţie.

Efecte pe termen lung: boli psihice.Sinuciderea: Abuzatorul poate comite crima sau se poate sinucide, iar victima se poate sinucide ca rezultat al efectelor psihologice ale violenţei, ale pierderii controlului şi a întăririi convingerii că moartea este singura soluţie, soluţia inevitabilă.

VIOLENTA ASUPRA COPIILORTraume fizice sau psihice: copiii care sunt martorii violenţei fizice sunt în acelaşi timp şi obiectul violenţei psihice sau a atacurilor psihologice şi / sau a violenţei fizice putând fi loviţi în încercarea lor de a proteja victima.

Părinte singur: partenerii nu este pregătiţi din punct de vedere emoţional să ofere ajutor copilului şi să exercite rolul de părinte singur.

Pierderea copilului: Serviciile de protecţie a drepturilor copilului decid plasarea copilului la un asistent maternal sau decăderea din drepturile părinteşti.

Traume fizice sau psihice: copiii care sunt martorii violenţei fizice sunt în acelaşi timp şi obiectul violenţei psihice sau a atacurilor psihologice şi / sau a violenţei fizice putând fi loviţi în încercarea lor de a proteja victima. - Riscul de a asista la violenţe în timpul vizitelor pe care le face partenerul - Abuz emoţional asupra copilului prin nerespectarea programului de vizite.

Părinte singur: partenerii nu este pregătiţi din punct de vedere emoţional să ofere ajutor copilului şi să exercite rolul de părinte singur. Victima nu este capabilă să caute “ceva nou” iar vizitele abuzatorului nu oferă siguranţă pentru copil. Pierderea copilului: ca urmare a implicării serviciilor de protecţie a drepturilor copilului se poate pierde custodia copilului sau dreptul de a-l vizita.

FINANCIAR

Standard de viaţă: abuzatorul deţine controlul banilor şi oferă victimei puţini bani pentru necesarul zilnic. El poate pierde slujba şi o poate acuza pe ea de această pierdere.

Pierderea venitului: el a pierdut locul de muncă şi nu acceptă ca ea să lucreze, sabotează eforturile ei de a-şi găsi o slujbă sau de a participa la cursuri pentru ocuparea unui loc de muncă. Pierderea locuinţei: victima poate evita producerea stricăciunilor şi a daunelor.

Pierderea posesiunii: distrugerea de către abuzator a bunurilor comune şi a valorilor.

Standard de viaţă: victima nu doreşte să trăiască singură; nu are resurse financiare, nu are un loc de muncă, şi-a pierdut slujba…

Pierderea venitului: victima nu are loc de muncă iar pentru începerea vieţii ca părinte singur trebuie să-şi găsească o sursă de venit.

Pierderea locuinţei: victima trebuie să se mute în altă locuinţă şi să aleagă un mediu sigur sau a pierdut locuinţa după divorţ.

Pierderea posesiunii: distrugerea bunurilor comune sau a valorilor şi de care victima are nevoie după părăsirea locuinţei.

FAMILIA / PRIETENII

3

Rele tratamente sau traume produse familiei sau prietenilor declanşate şi materializate în momentul intervenţiei.

Pierderea suportului familiei / prietenilor: izolarea de familie / prieteni, stări tensionate datorită încercărilor nereuşite ale prietenilor de a ajuta victima să părăsească abuzatorul.

Rele tratamente sau traume produse familiei sau prietenilor declanşate şi materializate în momentul protejării victimei sau oferirii găzduirii

Pierderea suportului familiei / prietenilor: aceştia nu acceptă ideea părăsirii domiciliului şi blamează victima pentru decizia luată.

INTERRELAŢIONAREA

Pierderea partenerului de relaţionare: neacceptarea din punct de vedere moţional

Pierderea ajutorului: în condiţiile în care victima este şi dependentă fizic de ajutorul abuzatorului.

Pierderea partenerului de relaţionare: părăsirea locuinţei şi pierderea partenerului aduce o schimbare semnificativă în modul de relaţionare în general. Pierderea ajutorului: în condiţiile în care victima este şi dependentă fizic de ajutorul abuzatorului.

STATUTUL LEGAL / statutul juridic

Arestarea victimei: forţarea de către abuzator să participe la activităţi criminale

Arestarea abuzatorului: acte criminale săvârşite de abuzator.

Arestarea victimei: forţarea de către abuzator să participe la activităţi criminale

Arestarea abuzatorului: acte criminale săvârşite de abuzator.

Tipuri de servicii la care poate apela femeia victimă a violenţei în familie

Serviciile de caritate - au la bază compasiunea umană, empatia şi dorinţa de a veni în ajutor.

Acest tip de servicii poate fi oferit de către o persoană sau de către o organizaţie sau agenţie.

Intervenţia de acest tip poate fi salvatoare în situaţii limită, dar nu poate conduce la

rezolvarea problemei femeii victime a violenţei domestice. Caritatea este un serviciu

circumstanţial.

Serviciile de reabilitare - vizează în special sănătatea fizică şi mentală, capacităţile de

adaptare scăzute şi distorsionate şi aspectele de dezinserţie socială ale victimei. Ţinta acestor

servicii poate fi atât victima, care în majoritatea cazurilor este femeia, cât şi copiii şi

agresorul. Serviciile de reabilitare acţionează pentru restabilirea femeii victime şi a celorlalţi

membri ai familiei afectaţi de violenţă, prin intervenţii specifice realizate de către

profesionişti. Intervenţiile în cazurile de violenţă domestică solicită echipe interdisciplinare.

În aceste echipe sunt desemnate persoane responsabile care coordonează activitatea echipei

în jurul cazului. Conducând cazul cu profesionalism şi flexibilitate, persoana responsabilă de

caz va putea sesiza nevoia unor servicii comunitare în reţea, identificând serviciilor

comunitare destinate abordării violenţei domestice (găzduirea în situaţii de urgenţă,

consilierea juridică, resurse financiare etc.).

Serviciile de suport - constau în reţele de sprijin care se constituie în jurul victimei pentru a o

asista în procesul de reabilitare. Intervenţia acestor servicii este pe termen lung.

4

Serviciile de prevenire – ce au ca scop schimbarea mentalităţilor, educaţia civică şi creează

terenul implementării serviciilor de specialitate.

Marile domenii de intervenţie sunt: sănătatea fizică şi psihică a femeii şi a copiilor, creşterea

încrederii în sine şi întreruperea lanţului de transmiterea a violenţei de la o generaţie la alta. În

cadrul serviciilor de reabilitare, femeia victimă a violenţei domestice poate beneficia de următoarele

programe recuperatorii: terapie, consiliere, educaţie, grup de sprijin. Aceste modalităţi de

intervenţie vor fi selectate şi combinate în procesul de reabilitare.

Psihoterapia - se adresează unor probleme profunde ancorate în personalitatea individului şi

care subminează capacitatea lui de adaptare. Încheierea procesului psihoterapeutic trebuie să fie

marcat de încheierea relaţiei de transfer a beneficiarului faţă de specialist şi a celei de contra-transfer

de la psihoterapeut faţă de client.

Consilierea - este o modalitatea de sprijinire a victimei pentru a identifica propriile probleme

şi a găsi resurse cu care să răspundă acestor probleme. Asistarea femeii victimă, pe parcursul

reabilitării, este modalitatea cea mai adecvată de intervenţie.

Hilton Davies (1993) propune pentru procesul de consiliere un ghid de explorare a situaţiei

bazat pe următoarele puncte de interes:

1. Care este natura generală a problemei?

2. Care sunt aspectele specifice de manifestare?

3. Când a început?

4. Care au fost circumstanţele care au declanşat-o?

5. Cât de frecvent se acutizează problema?

6. Când apare, în ce împrejurări?

7. Există un aspect specific care o declanşează?

8. Care sunt consecinţele?

9. Cine sunt persoanele implicate?

10. Cum reacţionează?

11. Ce simt şi gândesc fiecare dintre persoanele implicate în legătură cu problema?

12. Ce simt în legătură cu ei înşişi (în măsura în care sunt implicaţi în problemă)?

13. Care sunt ipotezele lor legate de cauzele problemei?

14. Ce au încercat ei să facă în legătură cu problema?

5

15. Ce rezultate au avut în încercările lor?

Este o intervenţie în care specialistul asistă victima în procesul de dezvăluire raţională a

aspectelor importante ale problemei. Consilierea atinge starea motivaţională a individului dându-i

încredere în capacităţile lui şi în acelaşi timp ajută individul să-şi organizeze ideile descoperind

punctele tari şi pe cele slabe ale situaţiei în care se află, să alcătuiască o ierarhie a priorităţilor şi o

strategie de urmat de către beneficiar (apud. Muntean. A, 1999: 171-172).

Consilierea de cuplu / familială

Intervenţia sistematică în cazurile de violenţă familială implică consilierea cuplului şi terapia

familială.

În ceea ce priveşte consilierea de cuplu ea este interzisă în multe din statele americane, iar în

standardele britanice este contraindicată ca intervenţie iniţială, dar considerată oportună într-un

stadiu ulterior al tratamentului, sub circumstanţe specifice.

În multe alte ţări, cu standarde de lucru pentru cazurile de violenţă familială, consilierea de

cuplu este permisă, dacă bărbatul a urmat iniţial un program pentru abuzatori şi nu a mai comis acte

de agresiune de cel puţin un an.

Dorinţa femeii de a rămâne cu abuzatorul este privită ca o raţiune necesară dar nu şi

suficientă pentru a începe consilierea de cuplu sau terapia familială. Este necesară o evaluare iniţială

pentru a determina nivelurile de risc şi a stabili pentru care din cuplurile potenţiale candidate este

potrivită intervenţia sistematică.

Heyman şi Niedig, 1997 (apud. Cunningham şi colab., 1998) furnizează o descriere detaliată

a unui program stereotip, care a rezultat din analiza perspectivelor teoretice.

Programul are ca obiectiv stoparea violenţei în familiile unde soţii doresc să-şi păstreze

relaţiile. Aşa cum am precizat deja, candidaţii sunt iniţial evaluaţi individual. Prima parte din cele 14

sesiuni se anexează pe asumarea responsabilităţilor privind comportamentul violent şi

managementul furiei, iar a doua parte se ocupă de creşterea calităţii performanţelor relaţionale, care

conduc la reducerea conflictului generator de violenţă. Experienţa clinică a acestor autori sugerează

că intervenţiile efectuate pe cupluri conduc la o monitorizare mai clară a fenomenului de agresiune

şi o proiectare mai slabă a responsabilităţii agresiunii bărbatului asupra femeii.

Autorii menţionează că programul şi-a găsit utilitatea atât în cazul intervenţiei familiale / de

cuplu - individuale sau în grup. În cazul grupurilor avantajul este oferit de faptul că, familiile /

cuplurile beneficiază din experienţa altor familii / cupluri.

6

Plecând de la acest model de intervenţie şi asociindu-l cu intervenţia axată pe gen Trute

(1998) propune o altă abordare a intervenţiei pentru cazurile de violenţă familială.

El propune, ca prima etapă intervenţia specifică pe gen, iar în a doua etapa intervenţia de tip

sistematic. Metodele individuale sau de grup pot fi folosite pe parcursul ambelor faze ale

intervenţiei.

Acelaşi autor consideră că acest model foloseşte intervenţia sistematică, nu pentru a stopa

violenţa, ci pentru a îmbunătăţii stilul relaţional şi comportamental interpersonal, iar asocierea cu

abordarea feministă include respectul faţă de gen şi exclude exploatarea individuală.

Consilierea în grup

Consilierea în grup este avantajoasă pentru femeile cu tendinţe de tăcere şi izolare în relaţiile

abuzive. Rolul grupului este de a le determina să-şi împărtăşească experienţele, sentimentele,

temerile şi speranţele. Pentru prima dată, multe dintre victime realizează că nu sunt singure şi nu

sunt răspunzătoare pentru violenţă.

Obiectivele intervenţiei în grup vizează: siguranţa victimei; schimbarea opiniilor în legătură

cu propria victimizare, sentimentele de ruşine, responsabilitate, lipsă de speranţă şi izolare;

asigurarea informaţiilor în legătură cu agenţiile comunitare şi resursele disponibile din comunitate;

să împărtăşească experienţele şi sentimentele trăite; să explorarea de opţiuni şi alternative; să

încurajeze femeia să ia decizii.

Întâlnirile de grup durează cel puţin 24 săptămâni şi se adresează în special definirii

violenţei asupra femeii, asupra copiilor, întocmirea planurilor de siguranţă pentru femei / copiii,

analiza efectelor violenţei asupra copiilor, rolul genurilor, socializarea şi natura violenţei.

Ţările care au dezvoltate standarde de lucru pentru situaţiile de violenţă familială consideră

intervenţia în grup eficientă în 90% dintre cazuri în timp ce eficienţa intervenţie individuale este

considerată mult mai mică.

Grupul de sprijin - este o modalitate de intervenţie centrată pe dimensiunea socială a

persoanei. În grupul de sprijin beneficiarul se confruntă cu un punct de vedere exterior asupra

situaţiei de care este copleşit şi acest punct de vedere este mai uşor acceptat deoarece provine de la

persoane care au trăit experienţe asemănătoare. Grupul stimulează încrederea victimei în propriile

puteri şi în experienţa unor resurse pentru ieşirea din situaţie. Un alt beneficiu al participării victimei

la grupul de sprijin este ştergerea sentimentului de izolare şi stigmă. Grupul reprezintă o modalitate

adecvată de educaţie pentru adulţi şi este în acelaşi timp puternic motivat.

7

Programele educaţionale

Educaţia - urmăreşte înarmare cu norme, valori, deprinderi, atitudini, cunoştinţe care îi pot

facilita adaptarea la realitate şi argumenta capacitatea de rezolvare a problemelor.

Programele de tratament bazate pe teorii ale cunoaşterii sociale reliefează învăţarea unor

moduri de comportare, gândire, simţire prin procese etapizate. În prima etapă sunt identificate

individual „erorile de gândire” (vezi de la teoria feministă roate de putere şi control), iar în a doua

etapă modele abuzive de comportament sunt înlocuite cu moduri de interacţiune ne-agresive, pro-

sociale. De primă importanţă fiind domenii precum: comunicarea interpersonală, rezolvarea

problemelor, managementul furiei, medierea, negocierea, ascultarea activă.

Modelul educaţionale sunt folosite în special, ca parte a programelor corecţionale. De

exemplu, un program scoţian, bazat pe un studiu cognitiv-comportamental a propus şedinţele de

grup săptămânale, ţinute pe o perioadă de 6-7 luni axate pe un nou mod de gândire şi acţiune,

folosind o serie de tehnici cognitive, cum ar fi :

moduri cognitive de învăţare a recunoaşterii succesiuni evenimentelor şi sentimentelor /

trăirilor care preced instalarea violenţei;

folosirea propriei monitorizări şi propriei evaluări pentru întărirea celor învăţate în grup;

folosirea jocurilor de rol pentru exersarea unor noi moduri de comportament;

folosirea metodelor didactice pentru asistarea delicventului, cu înţelegerea naturii

violenţei îndreptate împotriva familiilor.

Majoritatea programelor corecţionale combină intervenţia cognitiv-comportamentală cu cea

educaţională şi sunt considerate de succes dacă: sunt structurate şi focalizate, se axează pe

dezvoltarea aptitudinilor (sociale, de învăţare şi de angajare) şi folosesc metode cognitiv-

comportamentale cu accent pe comportamentele deschise, clar identificate (opuse consilierii non-

directive care se focalizează pe propria estimare, dezvăluire, înţelegere) şi presupune un contract

încheiat între profesionist şi client. De asemenea, programele corecţionale au succes când sunt

respectate următoarele aspecte :

programul este permanent monitorizat şi evaluat (informaţiile culese folosesc la

modificarea / păstrarea strategiei propuse);

scopurile programului sunt: identificarea gradului de risc şi a strategiei optime de

intervenţie pentru reducerea factorilor de risc identificaţi;

intervenţia presupune participarea activă (ex., jocuri de rol) şi nu instrucţiuni didactice

pasive (ex., prelegeri);

8

atenţia nu este îndreptată numai asupra comportamentului problemă al clientului ci şi pe

încercarea de a-l înlocui cu unul pro-social;

programele instituţionale sunt corelate cu programele comunitare.

În scopul acordării ajutorului, ca instrument de lucru asistentul social poate folosi mapa

coerciţiei elaborată de Bitterman, 1973 (apud. Spânu, M., 1997) şi care prezintă principalele metode

utilizate în violenţa domestică şi scopuri asociate cu violenţa domestică.

Metode generale Efecte şi scopuriIzolarea Privează orice victimă de sprijin

Dezvoltă îngrijorarea de sineCreează dependenţa victimei de agresor

Monopolizarea percepţiei Creează frustrăriElimină stimulii care ar putea intra în competiţie cu cei controlaţi de agresor

Provocarea epuizării şi dezechilibrului Slăbeşte abilitatea fizică şi mentală a victimei de a face faţă agresiunii

Teama Cultivă anxietatea şi disperareaInteligenţă ocazională Oferă motive pozitive pentru acord sau compromisDemonstrarea supraputerii Sugerarea inutilităţii rezistenţeiDegradarea Costurile rezistenţei apar mai primejdioase pentru stime de

sine decât capitulareaAcceptarea cerinţelor triviale Dezvoltă obiceiul de a accepta complicitatea

Standardele de lucru britanice şi americane, pentru situaţiile de violenţă familială, atrag

atenţia şi asupra metodelor inadecvate, cum ar fi :

intervenţiile care blamează sau intimidează victima sau plasează victima în orice loc

periculos nepermis;

consilierea de cuplu / terapia familială pot fi folosite numai atunci când agresorul

finalizează programul de intervenţiei, atunci când violenţa descreşte, victima luând

decizii independente de agresor şi numai atunci când victima este de acord;

modelele de consiliere care dezvoltă şi co-dependenţa a victimei sau copiilor nu sunt

permise;

orice acţiune de limitare graduală a capacităţilor de rezolvare a problemei şi

descalificarea sunt neadecvate;

tehnicile care identifică controlul slab al impulsurilor ca fiind cauza primară a violenţei

sunt nepotrivite;

metodele care identifică psihopatologia ca fiind prima cauză a violenţei nu sunt permise.

învăţarea tehnicilor de luptă nu este permisă.

Siguranţa pentru victimele violenţei familiale şi pentru copii acestora este primordială. Cei

care oferă aceste servicii au în vedere respectarea şi verificarea siguranţei personale, asigură

9

asistenţa şi informaţii despre statutul partenerului, se asigură că rapoartele despre victimă sunt ţinute

separat şi în siguranţă faţă de dosarul partenerului, demonstrează cooperarea şi comunicarea cu

serviciile comunitare, ţine agresorii cât mai departe posibil de victime.

3.1.3.2. INTERVENŢIA ASUPRA AGRESORULUI

Bărbaţii agresivi au comportamente foarte diferite, de la priviri abuzive şi schimbări ale

tonului vocii până la furie, strigăte şi aruncarea cu obiecte, folosite pentru a provoca şi menţine o

atmosferă de teamă şi ameninţare, pentru a-şi impune punctul de vedere, ajungând în multe situaţii

până la agresiuni fizice şi / sau sexuale.

La începutul anilor ′70 încă se mai considera că bărbatul reacţionează violent pentru că soţia

îl agresează verbal sau îl tiranizează sau provoacă violenţa datorită caracterului său masochist, iar în

jurul acestor relaţii maritale domnea de cele mai multe ori tăcerea.

Pe la mijlocul anilor ′70 apar primele programe de pionierat în tratarea agresorilor, programe

de consiliere de grup, care aveau la bază ideea că actele violente nu sunt simple izbucniri

accidentale ci manifestări ale unor comportamente dominatoare. Cadrul de lucru privind consilierea

bărbaţilor agresori cuprindea:

participare voluntară;

analiza concepţiilor care stau la baza comportamentelor abuzive;

identificarea şi definirea comportamentelor dominatoare;

conştientizarea efectelor violenţei;

oferirea de alternative pentru comportamente dominatoare;

menţinerea contactului cu victimele pentru a stabili gradul violenţei şi a oferi

îndrumare şi sprijin.

Eficacitatea acestor programe a constat în faptul că a scos în evidenţă responsabilitatea

bărbaţilor pentru comportamentul lor abuziv şi a schimbat atitudinea de blamare a victimei. Un

alt aspect important a fost introducerea, ca o condiţie de participare la programul recuperator, a

„confidenţialităţii limitate”, obţinând-se astfel permisiunea de a comunica unele aspecte instanţei

de judecată sau partenerei.

Pence, Elen şi Paymar, Michael (1990, 1993) propun un alt model de intervenţie asupra

agresorilor. Acest model are la bază concepţia că agresorii au convingeri care legitimează şi

10

ascund în diferite moduri comportamentul lor abuziv. Printre acestea se numără: „dogma

(convingeri de nezdruncinat şi incontestabile derivate din scrieri biblice sau alte surse

autorizate), un dat (o componentă naturală imuabilă care îşi are originile în moştenirea noastră

genetică sau structura noastră hormonală), un element de masculinitate (ceva ce se crede că

reprezintă o componentă inerentă şi indivizibilă a identităţii masculine şi care nu poate fi

îndreptată fără anularea sau distrugerea masculinităţii).

În practică se realizează un dialog critic-reflexiv asupra acestor convingeri, pe care

participanţii la întâlnirile de grup le analizează ca pe componente culturale. Intervenţia este

susţinută de vizionarea a 13 scurt-metraje care ilustrează comportamente abuzive tipice ale

bărbaţilor asupra partenerelor lor. Ulterior participanţii la întâlnirea de grup vor oferi răspunsuri

la următoarele întrebări:

- Ce urmărea bărbatul?

- Ce îl face să creadă că comportamentul său este justificat?

- Ce impact a avut acest comportament asupra partenerei sale?

- Dar asupra sa?

- Dar asupra celorlalţi membri ai familiei?

Analizându-şi comportamentele în cadrul acestor întâlniri de grup, participanţii

conştienţizează că acţionează pe baza unor convingeri care pot fi schimbate, nefiind considerate

evenimente inevitabile.

Autoarele, mai sus menţionate, introduc, ca element al intervenţiei culturale şi conceptul

de „egalitate”, concept uşor de definit şi recunoscut teoretic, dar nu şi practic.

Bărbaţilor care participă la aceste grupuri li se cere să-şi imagineze tipuri de relaţii

neabuzive, solicitându-se răspunsuri la următoarele întrebări:

- Ce este un comportament ne-abuziv?

- Cum poţi ajuta pe cineva să se simtă în siguranţă?

- Ce este respectul?

- Cum îţi arăţi respectul?

- Ce este un comportament suportiv / de sprijin?

- Cum îţi dovedeşti sprijinul?

- Ce este negociere corectă?

- Cum negociezi tu?

Aceste exerciţii imaginative sunt asociate cu lecţii de îmbunătăţire a abilităţilor de

comunicare interpersonală, negociere, rezolvare de conflicte.

11

Pence şi Paymar (1990, 1993) folosesc în practică, pe durata a 27 de săptămâni scurt-

metraje ce ilustrează diverse forme de abuz, pe baza cărora se angajează dialoguri critice-

reflexive despre bărbaţii care apar în aceste pelicule, şi despre propriile comportamente abuzive.

Se fac interpretări ale comportamentelor neabuzive şi se lucrează pe abilităţile comportamentale

pe care ei trebuie să le folosească pentru a soluţiona problemele fără a apela la violenţă sau

control coercitiv. La final se cere participantului să-şi amintească incidente violente şi să încerce

să găsească soluţii de rezolvare fără a avea un comportament abuziv. Prin intermediul acestei

sarcini finale bărbatul abuziv poate analiza care este diferenţa dintre ceea ce crede că a învăţat şi

ceea ce este de fapt în stare să facă. (Pence, Ellen, Shepard, Melanie, 2003: 132-133)

Healy şi colaboratorii, 1998 (apud Cunningham şi colab., 1998) observau că intervenţia

asupra agresorului s-a modificat în ultima perioadă de timp trecând de la abordarea de tip individual

la una multidimensională ce surprinde mai bine complexitatea problemei (aspectele psihologice,

interpersonale, socio-culturale şi legale) şi că un program nu va fi de succes pentru toţi agresorii din

două motive:

maxima „măsura se potriveşte la toate” nu este valabilă şi la populaţia de bărbaţi care

au de-a face cu sistemul de justiţie;

programul este de succes când se potriveşte cu caracteristicile cheie ale subiectului

aflat în tratament (ex., etnie, sex, orientări sexuale, statul socio-economic).

Conner şi Ackerley (1994) propun ca intervenţia să se focalizează pe managementul

stresului, exersarea relaxării, aptitudini de comunicare şi controlul furiei.

Saunders (1996), comparând succesul a două modele de intervenţie, descoperă că grupurile

cognitiv-comportamentale erau mult mai eficiente pentru bărbaţii cu caracteristici anti-sociale, în

timp ce grupurile psiho-dinamice erau eficiente în tratarea bărbaţilor dependenţi de alcool / drog.

Gondolf (1997) schimbă accentul dinspre terapie/ intervenţie spre persoană şi înlocuieşte

întrebarea frecvent folosită până atunci  „Care intervenţie / terapie este bună?” cu „Ce fel de bărbaţi

sunt capabili să-şi schimbe comportamentul şi în ce circumstanţe?” Întrebări care face trimitere la

tipologia agresorilor.

În ceea ce priveşte intervenţia asupra agresorilor, din literatura de specialitate se pot

desprinde câteva aspecte:

evidenţa programelor de tratament pentru abuzatori este preliminară;

puţinele studii realizate cu metodologii suficient de riguroase au dus la concluzia că

bărbaţii incluşi în programe de intervenţie demonstrează îmbunătăţiri modeste dar

semnificative în manifestări;

12

nu se poate încă identifica empiric care studiu este mai eficient decât altul, deşi

programele sunt sofisticate metodologic;

programele bazate pe putere şi control pentru abuzatori, predomină în practică, în

mare măsură din cauza relevanţei clinice a modelului;

tehnicile non-directive şi interiorizate nu sunt favorabile, iar consilierea de cuplu /

familială este indicată doar în situaţiile de violenţă mică / moderată;

noile programe încearcă o abordare eclectică ce include evaluarea riscului,

necesitatea intervenţiei, elaborarea unor modele individuale, de grup sau, după caz,

de cuplu;

programele de durată mai lungă au rezultate mai bune, dar, surprinzător, la

programele scurtă durată există mai puţine persoane care abandonează.

Eforturile făcute de schimbare a atitudinilor şi comportamentului bărbaţilor violenţi nu pot

avea întotdeauna succes şi de aceea, în multe ţări, femeile sunt sfătuite să nu se bazeze doar pe

tratamentul făcut de partenerii lor pentru eliminarea violenţei ci să ia în considerare şi alte tehnici de

siguranţă. Acest lucru pare să fie încă destul de sensibil.

3.1.1.3. SPRIJINIREA COPIILOR VICTIME ALE VIOLENŢEI FAMILIALE

Sprijinirea copiilor martori ai violenţei familiale înseamnă recunoaşterea statului de victimă,

a faptului că, copilului este subiect al luptelor de putere şi control dintre părinţi, lupte care nu

încetează odată cu separarea.

Un studiu realizat în 1997 în Minnesota arăta că în 85% din cazurile de violenţă familială,

copiii au fost martori la agresarea mamelor, iar 73% dintre agresori au fost în copilărie victime ale

agresiunii din familia de origine. Bărbaţii agresori au mărturisit că sunt frustraţi faţă de dificultatea

de a-şi vizita copiii (deşi 20 % dintre aceştia foloseau vizitele ca pretext pentru a-şi hărţui sau agresa

fosta parteneră) şi consideră că fosta parteneră i-a împiedicat să-şi vadă copiii tocmai pentru a avea

şi a exercita controlul asupra lor. Femeile, victime, au recunoscut că uneori s-au folosit de restricţia

de vizitare a copilului / sau de copil pentru a obţine controlul asupra foştilor parteneri. La rândul lor

copiii doresc să aibă relaţii cu ambii părinţi. Deşi unora dintre copiii le este teamă de tatăl lor şi arată

limpede că nu vor să aibă de-a face cu ei, în foarte multe cazuri, chiar şi copiii care au fost abuzaţi

de taţii lor, sau care se tem de ei, doresc să păstreze relaţia cu aceştia. (Shepard, Melanie, Pence,

Ellen, 2003: 155).

13

Astfel cei care trebuie să ia decizii pentru copil se confruntă cu: recunoaşterea consecinţelor

asupra copilului, riscul recidivei şi dorinţa copilului de a avea, ca şi alţi copiii o relaţie cu ambii

părinţi. De aceea, intervenţia pentru remedierea consecinţelor violenţei familiale asupra copiilor nu

se poate baza pe concepţii simpliste despre nevinovăţie şi victime, femei bătute, bărbaţi răi şi copiii

spectatori, ci pe o înţelegere corectă a dinamicii puterii în familiile violente. Interesele copiilor sunt

cel mai bine protejate de structuri familiale bazate pe egalitate şi afecţiune şi nu pe putere şi control.

Un model de protecţie oferit copiilor şi femeilor victime ale violenţei domestice şi considerat

un model de succes în SUA, Anglia, Australia şi Noua Zeelandă este modelul Duluth. Conform

acestui model, siguranţa copiilor şi a femeilor victime ale violenţei familiale este cel mai bine

realizată prin internarea, pe o perioadă limitată, a mamei şi a copiilor într-un Centru de Vizitare

Familială. Obiectivele intervenţie sunt: reducerea recidivei, oferirea posibilităţii de vizitare a

copiilor de către celălalt părinte, ajutor oferit părinţilor în stabilirea unor bune relaţii parentale –

cursuri de educaţie parentală, informaţii şi resurse necesare astfel încât tribunalele să rezolve

problemele legate de custodia şi vizitarea copililor.

Chiar dacă unele dintre metodele de evaluare şi intervenţie propuse în capitolul de faţă nu

fac parte încă din standardele de lucru pentru situaţiile de violenţă familială ale ţării noastre, cred

că merită să ne aplecăm cu interes asupra muncii altor colegi, din alte ţări, care au elaborat pe

baza unor cercetări minuţioase instrumente de evaluare şi programe de intervenţie specifice

victimei şi agresorului.

3.1.3. MONITORIZAREA şi EVALUAREA INTERVENŢIEI

Monitorizarea este un proces continuu de evaluare a eficienţei intervenţiei. În funcţie de

rezultatele preliminare, intervenţia continuă sau se re-negociază contractul şi planul de intervenţie.

Evaluarea finală - este ultima etapă a studiului de caz şi presupune: evaluarea procesului de

ajutor, evaluarea relaţiei asistent social – client, evaluarea serviciilor sociale.

În această etapă, accentul va cădea pe momentele care anticipează sfârşitul relaţiei

profesionale şi se va pregăti clientul pentru încheierea procesului de ajutor folosindu-se următoarele

deprinderi: evidenţierea sfârşitului – se anunţă clientul cât timp a mai rămas până la finalizarea

relaţiei, solicitarea unui registru cu cele învăţate, chestionar de evaluare a serviciilor oferite de

asistentul social - tehnică prin care se solicită clientului să-şi exprime opiniile în legătură cu

serviciile oferite de asistentul social.

14

3.2 MODALITĂŢI DE PREVENIRE A VIOLENŢEI ÎN FAMILIE

Stark şi Flitcraft, 1996 (apud. Muntean, Ana, 1999) analizează în domeniul violenţei

domestice următoarele modalităţi de prevenire: prevenirea primară, secundară şi terţiară.

Prevenirea primară urmăreşte scăderea numărului de cazuri de violenţă domestică, prin

schimbarea unor comportamente ce ţin de mediul în care apar cazurile.

Măsuri de prevenire primară:

educarea comunităţii pentru a face o recunoaştere a fenomenului;

conştientizarea, de către femeia victimă, a gravităţii situaţiei;

evaluarea gradului de siguranţă al femeilor care au renunţat la o relaţie abuzivă;

informarea femeilor cu privire la riscurilor şi consecinţelor agresiunilor.

Prevenirea secundară - se instituie în cazurile identificate şi are ca obiectiv o intervenţie cât

mai rapidă şi mai eficientă.

Elementele specifice intervenţiei la acest nivel sunt:

identificarea cazurilor;

validarea cazurilor;

tratamente medicale pentru victimă;

evaluarea aspectelor de sănătate mentală;

atentă şi discretă colectare de informaţii despre victimă, partener, copiii, familie în

general;

evaluarea gradului de siguranţă în care se află victima;

referirea cazului pentru aplicarea legii;

referirea către serviciile comunitare specializate în violenţă domestică.

Prevenirea terţiară - se realizează prin intervenţia organizaţiilor şi a organismelor abilitate

să dezvolte servicii de specialitate. Aceste servicii acţionează la confluenţa cu celelalte servicii

tangente situaţiei de violenţă domestică.

Serviciile specializate trebuie să dispună de:

personal specializat şi cu experienţă în abordarea violenţei domestice;

sistem de înregistrare a datelor privind cazurile;

colaborări cu alte servicii, în reţea.

15