Statul de Drept Este

8/7/2019 Statul de Drept Este

http://slidepdf.com/reader/full/statul-de-drept-este 1/19

. STATUL DE DREPT

Expresia stat de drept nu reprezintă doar o formulă juridică ab-stractă, ci desemnează o realitate concretă, acea formă de organizare aputerii de stat raţionalizată prin raportarea ei constantă şi efectivă lasistemul de legi şi la principiul respectării libertăţilor individuale.

Dacă în mod curent expresia stat de drept este folosită doar pentru aexprima opoziţia dintre regimurile democratice si dictatoriale, teoriastatului de drept evocă un sistem în care statul reprezintă personifi-carea unei ordini juridice ce are la bază principiul ierarhizării normelor.Pentru teoreticienii statului de drept o normă juridică nu poate fi validădecât în măsura în care ea satisface atât prin modul de legiferare cât şiprin conţinutul său determinările conţinute în norme de nivel superior.

Singura normă ce nu depinde de o altă normă este Constituţia; eareprezintă modul în care poporul se constituie în putere şi este expresiavoinţei generale (de unde şi exigenţa aprobării constituţiilor prin refe-rendum). De aceea, mecanismele de control sunt prevăzute pentru a ver-ifica conformitatea normelor inferioare cu cele superioare.

Dacă statul liberal insistă pe figura reprezentantului ca reprezen-tant al voinţei generale, statul social pe cea a tehnicianului ca unic po -sesor al expertizei, statul de drept insistă asupra judecătorului ca exp»nent al prevalentei unei ordini etico-juridice. Rolul de apărătoare a va-lorilor face din justiţie o redută împotriva capriciilor majorităţilor patlamentare, dar şi a raţionalităţii interesată doar de eficacitate. Existent^judecătorului constituţional descrie nu doar un mecanism preventiv <*protejează exprimarea voinţei generale contrabalansând principiul W8'jorităţii prin exigenţa respectării drepturilor fundamentale, ci se însci*în mişcarea de reevaluare a formelor democraţiei contribuind la legi'1'marea acesteia.

Cultul legii implică o nouă viziune asupra democraţiei, care nu m*este doar un instrument între altele, ci devine în societăţile contemp 0

rane o formă de participare a cetăţenilor la luarea deciziilor şi " garantare a drepturilor şi libertăţilor. Statul de drept devine astfel ^

element esenţial al unei democraţii lărgite, în care noi actori îşi facsimţită prezenţa, însă orice ordine juridică este lipsită de suport în mă-sura în care nu îşi găseşte fundamentul în societate. Eşecul modeluluiîn cazurile Germaniei sau Austriei în perioada interbelică este ilustrativ.Construcţia statului de drept variază în funcţie de gradul de democra-tizare al societăţii; crizele economice, sociale sau politice pot antrenaprăbuşirea celor două.

Chiar dacă tematica statului de drept este relativ recentă în gândi-rea politică au existat abordări ce au premers analiza juridică a rapor-tului stat-drept. în secolele XVI-XVIII Bodin, Hobbes şi Montesquieu autrasat fundamentele şi principiile statului de drept. Jean Bodin în alesale Sase cărţi despre Republică a avut în centrul preocupărilor salemodul în care comunitatea se organizează în funcţii de drept şi morală.Republica, putere suverană, are dreptul de a guverna şi este deci o for-mă legitimă de organizare politică. Hobbes în De cive şi în Leviatan puneaccentul pe garantarea libertăţilor individuale, iar Lock, în Al doileatratat de guvernare, pune ideea de asociere la baza corpului politic des-chis spre statul de drept. Montesquieu prin teoria separaţiei puterilor în stat afirmă practic supremaţia regulilor în organizarea statului, înfine, Contractul social al lui Rousseau, cu referinţele la lege şi la su-veranitate nu este străin genezei statului de drept.

Termenul stat de drept este o traducere literară a cuvântului germanRechtsstaat care intră în vocabularul curent odată cu doctrina juridicagermană din a doua jumătate a secolului al XlX-lea. Obiectivul pentrucare a fost construită este acela de a încadra şi de a limita puterea sta-tului prin drept. Teoria statului de drept exprimă dorinţa de a întărirolul juridicului într-un stat în întregime acomodat dreptului. Acestobiectiv a fost operaţionalizat în câteva viziuni distincte asupra rapor-urilor dintre stat şi drept: viziunea formală conform căreia statul de

r ept este acea formă de stat care se foloseşte de mijloacele dreptului şi eforma juridică, viziunea ierarhică care implică superioritatea drep-uui în raport cu statul şi viziunea materială pentru care dreptul com-

PQrtă anumite atribuţii intrinseci în interiorul statului.49

opre deosebire de britanica Rule oflaw (domnia legii) teoria stat-Ul "f

drept a reprezentat o abordare formală fără nici o referinţă ţ. ,,C.Ur ală sau substanţială, în viziunea iniţiatorilor săi teoria sta-^rept

urmărea să permită sesizarea legăturilor strânse dintreev j?1 drePt, analiza evoluţiei formelor de stat de tip european după teo516. ?* construcţia unei concepţii capabile să ofere o imagine ">Q araporturilor dintre ordinea politică şi cea juridică, în esenţă drept esteexpresia unei tendinţe normativiste care viza lăr-

.acques Chevallier, L'Etat de droit, Paris, Montchrestien, 1992, p. 11.



Cristian Pîrvulescu In'}

girea continuă a spaţiului juridic. Schimbarea intuită de teoreticieniistatului de drept a urmat cursul transformărilor de natură morală:tranziţia de la etica datoriei la etica postdatoriei, de la emancipareaparţială de spiritul religie (reminiscenţa ideii de obligaţie) la abandonareadatoriei în favoarea dinamicii drepturilor subiective.50 Această lentătransformare a universului etic a contribuit la revigorarea teoriei

statului de drept.în funcţie de contextul intelectual al dezbaterii teoria statului de drept s-

a centrat fie pe putere ca în Germania, fie pe legitimitate ca în Franţa, îndoctrina secolului al XlX-lea statul de drept era un stat care în raporturile salecu subiecţii săi accepta existenţa unui regim de drept. Ca urmare deţinătoriiputerii nu puteau utiliza în acţiunile lor decât mijloace autorizate de ordineajuridică în vigoare.

Prim demers semnificativ, doctrina germană a Rechtsstaat-ului s-aconstituit printr-un şir de aporturi teoretice convergente. Două concepţii s-auevidenţiat: cea liberală reacţiona împotriva omnipotenţei stătu-lui-jandarmşi urmărea să limiteze sfera de acţiune a statului si să protejeze libertăţileindividuale prin dictarea de legi precise, pe când cea conservatoare consideradreptul un mijloc de organizare raţională a statului si de normalizare araporturilor cu cei administraţi. Dincolo de diferenţele de abordare, ideeacentrală a teoriei germane a constat în conceptul de auto-limitarea. Dacă statuleste la originea dreptului, acesta din urmă nu poate constitui o constrângereexternă, o limită obiectivă a organizării politice. Teoreticienii auto-limităriiconsideră dreptul ca pe o veritabilă constrângere pentru stat. Statul nu poatesuprima ordinea juridică fără să îşi distrugă propriile fundamente. Presiunilede natură politică şi socială obligă statul să acţioneze doar ca urmare a uneiabilitări juridice. Recursul la forţă trebuie să se fondeze pe norme juridice siastfel exerciţiul puterii se transformă în competenţă, instituită şi încadrată dedrept.

Organele de stat sunt obligate să respecte sub aspect formal o ier-arhiede norme. Administraţia trebuie să se supună dreptului, legea Constituţiei,instituţiile îşi exercită autoritatea în funcţie de atribuţiil6 ce le sunt acordatede Constituţie. De aceea intervenţia judecătorului constituţional devineindispensabilă pentru a face respectată primor dialitatea legii şi aConstituţiei.

Deci dreptul nu e o limită extrinsecă, el este o limitare intrinsecăexprimată printr-un proces de obiectivare a voinţei sale într-o ordine ju -ridicăstabilă, coerentă şi ierarhizată. Astfel statul de drept nu ar de' pinde deputerea dreptului, ci de reţeaua de credinţe care influenţeaz 9 organizareapolitică.

Gilles Lipovetsky, Amurgul datoriei, Bucureşti, Babei, 1996, p. 20.

Politici şi instituţii politice

Teoria auto-limitării a fost criticată în cadrul doctrinei franceze a statuluide drept. Plecând de la ideea statului naţiune consfinţită de Revoluţia de la1789, juriştii francezi au acţionat pentru a fonda teoria statului de drept pebaze sociale, făcând din drept o realitate distinctă de stat. Norma juridică nu

este rezultatul existenţei statului, ci reflexia unui principiu anterior şisuperior: Dumnezeu, Natura, Omul sau Societatea. Astfel statul nu ar fidecât un interpret al acestei ordini preexistente câtă vreme faptul cegenerează legea se află în afara statului.

Cel mai reprezentativ teoretician al statului de drept a fost HansKelsen. Aparţinând şcolii normativiste de la Viena de la începutul secoluluial XX-lea Kelsen a reevaluat consecinţele ce rezultau din ideearaţionalităţii formale care a stat la baza teoriei statului de drept con-statând că dincolo de ideea de limitare a statului prin drept poate fi des-coperit conţinutul intrinsec al ordinii statale existente. Concepţia formalăa statului de drept impune principiul ierarhiei normelor ce presupune cădreptul se prezintă ca un edificiu format din niveluri supraordonate şisubordonate. O normă nu este valabilă decât dacă ea satisface dimensiunileunei norme superioare. Astfel toate normele îşi găsesc fundamentul în altenorme superioare. Norma juridică subordonată ar fi o extindere a normeijuridice superioare. Dacă se face abstracţie de procesele ce creează dreptde tipul aprobării unei noi Constituţii toate celelalte actele juridice suntrezultatul aplicării unei norme superioare. Procesul de consolidare a statului

de drept în societăţile moderne a constat în constituirea progresivă a uneinoi ordini juridice ce a substituit ordinea juridică preexistentă, devenindsingurul cadru de referinţă pentru întreaga comunitate, în spaţiul teritorialpe care îl descrie statul nu există decât un singur cadru juridic legitim sisuveran, cel al statului. Kelsen afirmă absoluta identitate dintre stat şidrept, care constituie o singură ordine a constrângerii.

Dacă juridic teoriei statului de drept instituie un autentic cult alreptului şi o formă de legitimare a puterii politice ca abordare valorică

această viziune accentuează pe rolul libertăţilor individuale integratenei COIicepţii democratice asupra rolului statului.

La originea statului de drept stă chipul Femidei - zeiţa justiţiei şidreptăţii, care simbolizează unitatea forjei şi a dreptului şi insuflă ideeaprecum că ordinea legală, ocrotită de zeiţă, este obligatorie în modegal pentru toţi. După părerea filozofilor antici, acest chippersonificator al justiţiei, pe lingă ojudecată cu dreptate, simbolizează echitatea statalăîn ansamblu, adică organizarea puterii în societate în baza principiilor dreptăţii şi echităţii sociale

De aceea judecata pentru care pare a fi inerentă ambianţadintre drept şi forţă şi care prin activitatea sa jurisdicţională asigurăsoluţionare litigiilor juridice este considerată, pe bună dreptate,prototipul statalităţii de drept.

Ideea unităţii dreptului şi forţei în procesul de exercitare aputerii de stat a fost realizată încă în secolul VI î.e.n. de cătreSolon (prim-arhont al Atenei).

în concepţia aristotelică, statul cultivă justiţia şi face acest lucruprin legi. Aristotel în întreaga lui operă pledează pentru o formă destat în care" conducătorii urmăresc binele general. Această stare alucrurilor, după părerea lui, se poate atinge numai prin forţa legii. Acolo,unde lipseşte forţa legii, subliniază el, nu este loc şi nu se poate

53



vorbi despre o oarecare formă de organizare statală. Admiţînd faptulcă prin lege Aristotel subînţelege actul normativ, elaborat înconformitate cu valorile sociale promovate de drept, putem conchidecă la el se impune ideea 8

supremaţiei legii într-un stat care urmăreşte binele comun. Legăturaindisolubilă dintre drept şi stat, care este esenţială pentru statul dedrept, a fost enunţată de Aristotel în felul următor: "Conceptul dreptăţiieste legătura intimă cu închipuirile despre stat, fiindcă dreptul ca criteriual justiţiei şi echităţii este mijlocit de reglementarea relaţiilor politice".*Un mare merit în dezvoltarea conceptului statului de drept i se atribuiemarelui demnitar, jurist, literat şi filozof Marcus Tullios Cicero, alecărui opere valoroase sunt: "Despre stat" (De Republica), "Desprelegi" (De legibus) şi "Despreîndatoriri" (De oficiis). în opinia lui, statuleste de drept nu ca urmare a respectării legilor proprii şi angajamentelor externe, ci de aceea că statul, după originea şi esenţa sa, nu estealtceva decît dreptul natural al poporului concordat şi sistematizat.**

Concepţiile gînditorilor antici în problema vizată de noi au fost preluateşi dezvoltate în timpul Renaşterii şi Reformei, epoci ce au dat naştereunor mari ctitori ai filosofici juridice şi ai doctrinelor politice în

principalele state europene.Afrontul antifeudal al forţelor social-politice, interesate în dezvoltareaştiinţifică a societăţii au dat naştere unor procese de ordin economic,social şi politic, ce necesitau a fi reflectate şi dezvoltate pe plandoctrinar, proces ce a influenţat şi evoluţia conceptului statului dedrept.

în acest context, de netăgăduit este opera lui John Locke. îninterpretarea lui, supremaţia legii se manifestă în cadrul unui stat în carelegea este supremă, în care se consacră drepturile şi libertăţileindividului şi este realizată separarea puterilor. Afirmînd că starea natu-rală nu este perfectă, fiindcă aici drepturile oamenilor sunt asigurateprin forţa fizică a fiecăruia, el consideră că oamenii sunt obligaţi astabili un contract între ei şi instituţiile de stat. în opinia lui Locke,atunci, cînd "statul încalcă drepturile poporului stabilite prin contract,poporul poate şi are dreptul să se revolte".***

O argumentare filozofică a conceptului statului de drept a fostrealizară de Immanuel Kant, care a fost acel ce şi-a pus întrebarea cum,prin ce mijloace progresează lumea, în opera sa, ce a intenţionat să

explice în ce mod trebuie concepute esenţa, semnificaţia şi roluldreptului. După cum observăm, la Kant dreptul era tratat ca ototalitate a condiţiilor, în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cuvoinţa liberă a tuturor şi acest lucru se poate întîmpla graţie legiiuniversale. Apariţia statului şi scopul acestuia sunt în concepţia cantiană,rezultatul necesităţii de apărare şi de dezvoltarea a drepturilor inalienabile ale cetăţenilor, întrebîndu-se care este cea mai reuşităformă de stat în societate, necesară şi legitimă, Kant indică republica

la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (CSCE), care înDocumentul Reuniunii de la Kopenhaga a Conferinţei pentrudimensiunea umană a C.S.C.E. au constatat că stat de drept nuînseamnă numai o legalitate formală, care asigură regularitatea şicoerenţa în instaurarea şi punerea în aplicare a ordinii democratice,



ci o justiţie bazată pe recunoaşterea şi deplina acceptare a valoriisupreme ale persoanei umane şi garantată de instituţiile care oferă uncadru larg pentru exprimarea sa cea mai completă.

în lămurirea conceptului statului de drept ar trebui să subliniem căîn statul de drept puterea de stat nu trebuie să se identifice cuputerea politică, deoarece ca şi oricare stat, statul de drept are funcţia dearbitru al intereselor politice, sociale şi economice - uneori opuse însocietate.

Utilizarea conceptului statului de drept implică recunoaşterea unuicadru de trăsături esenţiale, în absenţa cărora statul de drept nu ar exista în pofida oricăror sforţări.

Un stat care tinde a fi de drept pentru expresia completă ademnităţii inerente a persoanei umane şi a drepturilor egale şiinalienabile ale tuturor oamenilor trebuie să consacre şi să asigure

realizarea următoarelor condiţii:

- garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omuluide legile interne în conformitate cu obligaţiile reeşind din dreptulinternaţional, textele lor fiind accesibile tuturor;

-interzicerea oricăror discriminări şi garantarea tuturor persoanelor a unei protecţii egale şi efective contra oricăriidiscriminări, indiferent de motivele acesteia;

- oricare persoană va dispune de un recurs efectiv contra oricăror decizii administrative, de natură să garanteze respectarea drepturilor fundamentale şi securitatea juridică;

- oricare persoană arestată ori deţinută pentru o infracţiune penală va avea dreptul de a fi deferită în cel mai scurt timp justiţiei sauunei autorităţi juridice, care va hotărî asupra legalităţii arestării şi deţineriisale;

- în caz cînd s-a hotărît asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materia penală, îndreptate împotriva drepturilor şi obligaţiilor persoanelor,oricare persoană va avea dreptul ca în cauza respectivă să fie ascultată

în mod echitabil şi public de un tribunal competent, independent şiimparţial, stabilit de lege;

- oricare persoană aflată sub urmărire penală va avea dreptul să seapere singură sau să dispună rapid de asistenţa unui apărător, să poatăfi asistată gratuit de un avocat din oficiu atunci, cînd intereselejustiţiei reclamă acest lucru;

- nimeni nu va fi acuzat de o infracţiune penală, judecat sau declaratvinovat, decît dacă infracţiunea este prevăzută de o lege ce defineşteelementele cu claritate şi precizie;

- oricare persoană va fi presupusă nevinovată atît timp, cîtculpabilitatea sa n-a fost dovedită conform legii.

O garanţie de o importanţă deosebită pentru asigurarea drepturilor şilibertăţilor fundamentale ale persoanei constituie prezenţa în cadrul

statului de drept a unui organ specializat cu funcţie de control înactivitatea organelor de stat în sfera drepturilor şi libertăţilor persoanelor, în acest sens, este binevenită practica instituţieiOmbudsmanului, existentă astăzi în mai bine de o sută de ţări alelumii.* Ombudsmanul este o persoană oficială ori un organ colegial(mediator, avocat al poporului, împuternicit în drepturile omului, comisiapermanentă de anchetare) nu este nici organ legislativ, nici executivsau judiciar. Trăsătura specifică a Ombudsmanului este interdependenţasa personală, fapt ce se asigură prin instituirea acestuia de cătreparlament, în faţa căruia îşi prezintă darea de seamă asupra activităţii.Atribuţiile acestei persoane ori organ colegial constau în efectuareacontrolului activităţii organelor de stat, a funcţionarilor care exercită

*Ceterchi I., Instituţia Ombudsmanului în Suedia, în SDR, 1992, nr. I-214



f ncţia administrativă şi intervine cu împuternicirile sale atunci, cînd unt

violate drepturile şi libertăţile persoanelor.în cadrul mecanismului de protejare a drepturilor omului şi

cetăţeanului în statul de drept, un rol deosebit le revine organelor in-terne de poliţie, care pe de o parte, sunt chemate să asigure drepturileomului, iar pe de altă parte - să-şi exercite împuternicirile legale, acordatede autoritatea statală în numele poporului, care în aproape toate ţăriledin lume aparţine, de regulă, puterii executive şi sunt chemate să aperenormele de conduită în societate, ordinea şi liniştea publică, să asiguredrepturile omului şi cetăţeanului.

în ultimii ani, în organizaţiile internaţionale, care se preocupă deproblemele drepturilor omului a fost abordată în repetate rînduriproblema activităţii de poliţie în general. Ca urmare a acestor dezbateri s-aajuns la ideea că acest organ este foarte necesar în societate, indiferent de

forma de guvernămînt şi regimul politic şi că are un rol important în ceeace priveşte menţinerea unui echilibru social, în acest context, la 17decembrie 1979, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat rezoluţia 14.169care se referă la Codul de conduită pentru poliţişti, în acest Cod sesubliniază faptul că funcţiile exercitate în direcţia apărării ordiniipublice au o influenţă directă asupra calităţii vieţii indivizilor şisocietăţii şi reflectă importanţa misiunii pe care poliţiştii o au de realizatpe plan social, în conformitate cu principiile drepturilor omului. Codulde conduită pentru poliţişti are un dublu sens: în primul rînd, asigurăcetăţenii că drepturile lor sunt pe deplin apărate, iar în al doilea rînd,stabileşte cadrul şi limitele atribuţiilor poliţieneşti. Autorii rezoluţieiprin care a fost adoptat Codul de conduită pentru poliţişti au stabilitcîteva considerente referitoare la îndeplinirea în mod uman a funcţiei.Aceste considerente sunt următoarele:

- poliţia din sistemul justiţiei criminale trebuie să fie reprezentativă,plină de solicitudine şi responsabilă în faţa societăţii;

- trebuie să existe un sistem de legi bine concepute, care să fixezestandardele etice ale poliţiştilor şi care să fie acceptate de mase,datorită caracterului uman pe care acestea le-ar avea;

- fiecare poliţist face parte din sistemul justiţiei criminale şi scopulactivităţii sale este prevenirea şi controlul infracţiunilor, iar conduita sase reflectă asupra întregului sistem judiciar;

- activitatea poliţiei este supusă examinării publice realizată de ocomisie de control, un grup de jurişti, un comitet de cetăţeni sau oriceagenţie de control competentă în materie.

Articolul 2 al Codului de conduită menţionează că "în îndeplinireaîndatoririlor poliţiştii vor respecta şi apăra demnitatea umană şi vor .încuraja drepturile omului faţă de toate persoanele", în literatura despecialitate s-a evidenţiat că a respecta demnitatea umană şi a încurajaDrepturile omului în activitatea de poliţie presupune cîteva chestiuni

Statul de drept este statul supremaţiei legilor, statul în care legeatrebuie să stea la baza organizării şi activităţii organelor legislative,executive şi judiciare. Aceasta este concepţia actuală privind raportuldintre stat şi drept, concepţie care neagă opiniile diverselor şcoli aledreptului natural, obiectiv, raţional care susţin teza existenţei unuidrept anterior şi superior statului, izvorît dintr-o lume abstractă a ideilor.Se consideră, pe bună dreptate, că statul este un sistem de instituţiiprin care se exercită puterea politică, dreptul fiind instrumentul prinintemediul căruia se exprimă şi se realizează puterea.

în opinia unor autori, conţinutul acestui principiu al statului de dreptcuprinde în sine două aspecte: primul constă în faptul că se permite totce nu este interzis de lege, iar al doilea aspect stimulează ideea că înstatul de drept principiul suprem va fi supunerea necondiţionată legiia tot şi a tuturor.* Se pare că o astfel de interpretare a principiului domnieilegii în statul de drept simplifică în mod nejustificat problema vizată.

Intrucît un stat de drept este statul supremaţiei legii, prima prob-lemă majoră, care se cere a fi rezolvată atunci cînd se încearcă a identificatrăsăturile specifice şi mecanismul juridic de realizare în viaţă adominaţiei legilor este aceea de a şti ce reprezintă legea. Se considerăcă o caracterizare a legii poate fi făcută fie în baza unui criteriu formal,ne în baza unui criteriu material. Conform criteriului formal, legeaeste considerată manifestarea de voinţă emanată de organele statuluiinvestite de normele constituţionale cu puterea de a realiza activitateaiegislativă,voinţă abordată prin intermediul unei proceduri speciale,stabilite în prealabil. Din punct de vedere al criteriului material, prin, legese subînţeleg actele normative, care stabilesc o regulă de conduităsocială obligatorie, generală, impersonală şi de aplicare repetată, a căreicspectare este asigurată prin forţa de constrîngere a statului, îndoctrinaŞtiinţifică a statului de drept, noţiunea de lege este definită pe calea1 uiării criteriilor formal şi material, prin lege înţelegîndu-se actul

artanciuc E., Statul de drept (Concepţia, principiile şi direcţiile de formare),Legea §j viaţa", 1991, nr.9

23



adoptat de organul de stat direct reprezentativ, care stabileşte norrne)e

de conduită socială generale şi impersonale, a căror obliga tivita te esteasigurată prin forja de constrîngere a statului. Fiindcă legea emană de

la organul direct reprezentativ, dotat de constituţie cu atribuţii legjs.lative şi care reprezintă voinţa generală, ea este învestită cu o forţăjuridică superioară actelor normative, adoptate de organele execuţi^

ale statului şi hotărîrilor normative ale organelor administrării locale $avînd poziţia cea mai înaltă în ierarhia actelor normative ce constituieîn ansamblu dreptul pozitiv al statului respectiv.

Dar teza precum că legea reprezintă expresia voinţei generalenu poate duce singură la realizarea principiului statului de drept,conform căruia legea este criteriul unic şi superior de apreciere aactivităţii persoanelor fizice şi juridice. Realizarea acestui principiucere anumite eforturi, printre care un rol deosebit îi revine

necesităţii creării următoarelor condiţii, care, după părerea noastră, ar asigura o supremaţie reală a legii în toate sferele relaţiilor sociale:

a) asigurarea reglementării prin lege a principalelor raporturi sociale.Supremaţia legii, determinată de faptul că este expresia voinţeideţinătorilor puterii de stat (în statul de drept ea exprimă voinţapoporului) şi este înzestrată cu cea mai mare forţă juridică, are unconţinut dublu. în primul rînd, ea presupune că normele juridice,cuprinse de lege nu pot fi modificate sau abrogate de acte normative,adoptate de alte organe de stat, ci dimpotrivă, acestea trebuie să-i fieconforme, în al doilea rînd, în virtutea supremaţiei, legea estecapabilă să modifice sau să abroge orice normă juridică stabilită de unact normativ, adoptat de alte organe de stat, care sunt numite actenormative subordonate legii. Pentru ca această supremaţie să nurămînă o lozincă, ci să devină o realitate, este necesar ca normelejuridice, cuprinse de lege, să influenţeze un cadru larg de relaţiisociale, altfel nu s-ar putea vorbi despre "domnia legii" în toatesferele relaţiilor sociale, ci doar în unele dintre ele. De aceea pentru

asigurarea supremaţiei legii este necesar ca reglementările ei săcuprindă în absoluitate toate relaţiile sociale, care prezintă un interesvădit pentru societate şi stat şi sunt ridicate la rang de valori sociale.

în această ordine de idei, este de dorit ca legea fundamentală astatului de drept să enumere relaţiile sociale, a căror legiferare esteplasată în competenţa exclusivă a autorităţii legislative, celelalte relaţiisociale nenumerate de constituţii rămînînd în competenţa organelor executive şi de autoadministrare locală. Aşa s-a procedat în România:art.72 din Con s ti tu ţie con ţine enumerarea limitativă a relaţiilor sociale,care-i revin parlamentului. Această experienţă a fost utilizată şi deautorii proiectului Constituţiei Republicii Moldova printr-o redactare iden-tică a conţinutului art.72. b) asigurarea controlului constituţionalităţiilegilor.

Conrolul constituţionalităţii legilor reprezintă activitatea d24



mparare a unei acţiuni realizate cu un anumit mod de comportament,prevede împrejurările şi formele de desfăşurare a acestei acţiuni, în

•râtul de drept comportamentul - model este consacrat de legi, iar dacăorbim de comportamentul - model în cadrul relaţiilor socialefundamentale, ultimul este consacrat de constituţie. Pentru a asigurasupremaţia constituţiei este nevoie de o activitate de comparare aocedurii ^ elaborare şi a conţinutului legilor ordinare şi actelor

normative subordonate legii cu prevederile constituţiei. Dat fiind faptulcă această activitate de comportare se realizează în formă de control, înliteratura de specialitate ea se întîlneşte sub titlul de "control alconstituţionalităţii legilor". Unii autori nu susţin, însă, utilizareatermenului "controlul constituţionalităţii legilor" şi găsesc de cuviinţă,că ar fi mai potrivită denumirea activităţi în cauză drept "protecţiejuridică a constituţiei".*

Este necesar de subliniat că noţiunea de "control al constituţionalităţiilegilor" este cea mai adecvată, fiindcă chiar şi protecţia juridică aconstituţiei presupune un oarecare control, care ar depista uneleabateri de la conţinutul normativ al constituţiei. O altă problemă pusă îndiscuţie în doctrina juridică este aceea de a determina organul careurmează a fi dotat cu competenţa de control al constituţionalităţii legilor,care va fi modul de instruire şi mecanismul activităţii lui. Specialiştii înmaterie menţionează următoarele tendinţe şi practici:**

- absenţa oricărui control (modalitate întîlnită în statele unde aceastăactivitate este încredinţată parlamentului);

- control exercitat de opinia publică;- control efectuat de un organ politic;-control efectuat de unul sau mai multe organe jurisdicţionale;- control efectuat de un organ unic special şi specializat.Apărut în anii 20 ai secolului nostru, controlul efectuat de un

organ unic, special şi specializat, a devenit un model general, acceptatdatorită eficienţei activităţii desfăşurate de el, imperfecte rămînînd doar unele modalităţi de exercitare a controlului.

In Republica Moldova asemenea activitate pe o perioadă scurtă detimp a fost denumită "supraveghere constituţională" şi era pusă în seamaComitetului pentru supraveghere constituţională" al Republicii Moldova'art- 112 al Constituţiei din 1978). Conform prevederilor constituţionale,Comitetul trebuiea să fie ales de către Parlamentul Republicii Mol-°va din rîndurile specialiştilor în domeniul politicii şi dreptului în

^0rnP°nenţa Preşedintelui, vicepreşedintelui şi 5 membri pe untermen

5.3. Statul de drept

Statul de drept se reflectă, cum e şi firesc, atât în constituţiil

existente, acolo unde acestea există, ele fiind depozitare ale legilo

fundamentale, cât şi în toate celelalte legi, norme ce alcătuies

trunchiul juridic în lumina, în spiritul dreptului existent.

Experienţa tuturor statelor, cu recunoscute tradiţii juridice, c

sisteme politice şi juridice democratice, probează cu certitudine c

noţiunea însăşi de stat de drept, nu se reflectă sau nu are în veder

numai conţinutul juridic al respectivului sau respectivelor state ci

metodologiile, ansamblul de principii, norme, reguli prin ca

conţinuturile în cauză dobândesc modalităţi efective de exprimare.

Prin urmare, experienţa o dovedeşte din plin, nu este suficient c

într-o ţară sau alta să existe anumite constituţii cu largi prevederi d

ordin juridic care să răspundă de jure unor exigenţe juridico-politic

civice, ci şi o garanţie reală că acestora li se creează condi

necesare, şi suficiente ca acestea să prindă viaţă. Numai atunci cân

respectivele exigenţe devin constante ale sistemului juridic respect

se atestă esenţa viabilă, trainică, legitimată, a statului de drept, i

constituţiile ce îi sunt specifice nu sunt simple acte formale.

Atributul de drept adăugat statelor în cauză are, prin urmare,

vedere atât conţinutul mereu perfectibil, mereu posibil de îmbogăţ

mereu posibil de a fi ramificat, diversificat, cât şi întregul spir

democratic, umanist în care se desfăşoară viaţa politică, juridic

morală.

de io



Triada: juridic, politic, moral, priveşte atât aspectele practice aleactivităţii efective cât şi, deopotrivă, aspectele teoretice.

Deosebirea de principiu între drept şi morală, de pildă, pe care ledatorăm lui Cristian Thomasias şi Immanuel Kant, distingerea între

Forumul internum - ca un sediu al exigenţelor de ordin moral şiForumul externum, ca sediu al exigenţelor de ordin juridic, material,a permis şi permite o puternică şi benefică afirmare a însuşi statuluide drept.

Formulele frecvente sub care era atunci cunoscut sau interpretatStatul erau, fie Stat-providenţă, fie Stat-poliţie.

O etapă distinctă în exigenţe şi în dezvoltarea statului o constituieRenaşterea, care, ca răscoală a conştiinţei individuale, ca afirmare cutotul aparte a libertăţii, a dat naştere unor numeroase teorii, concepţii,

doctrine privitoare la stat.In concepţia multor teoreticieni statul are ca scop numai ocrotireadreptului şi garantarea libertăţii, şi în consecinţă, statul e necesar să seocupe de binele general, de fericirea sau utilitatea comună.

Statul este chemat să-şi exercite autoritatea. Şi să amintim că,de-a lungul istoriei prin autoritate s-a înţeles şi se înţelege o influenţă

care derivă din acceptarea voită din partea altora a dreptului cuiva da elabora reguli sau de a emite imperative. Pe scurt autoritatea poafi caracterizată drept influenţă bazată pe legitimitate: A are autoritaasupra lui B (şi deci influenţă) deoarece B consideră solicitările lui asupra sa drept legitime sau juste.

în esenţă, relaţia de autoritate este subiectivă, psihologică morală în natura lor, spre deosebire de formele de influenţă bazate presurse materiale sau pe coerciţie fizică. Tipologia privind lucrurilautoritatea este de asemenea voluntaristă, adică o persoană ssupune în mod voluntar deoarece este lucrul just sau adecvat ctrebuie făcut. Este de regulă admis că, într-un sistem politic, autortatea înseamnă că oamenii sunt dornici să urmeze anumite reguli, saccepte anumite rezultate şi să se supună judecăţii oficialilor guve

nanţi, în acelaşi timp, într-un sistem politic, în conformitate cu adecitata tipologie a lui Max Weber, sursele de autoritate sunt: tradiţilegea şi calităţile charismatice ale conducătorilor politici.

Pe scurt, deosebirea dintre autoritate şi alte forme de influeneste una din cheile înţelegerii specificului politicii şi a exercitări

L i , L 8

4



puterii într-un sistem politic. Se ştie că pot exista diferenţe semnifica-tive între sisteme politice în ceea ce priveşte măsura până la careautoritatea trebuie să fie amplificată de coerciţie sau de alte elementestimulatoare ce asigură supunerea la ordine. In genere, toate guver-nele caută să-şi mărească autoritatea pentru a reduce costurile de aobţine ascultare (supunere) şi pentru a promova ordine şi stabilitate încadrul sistemului. De regulă, sistemele politice ce rezistă în timp autendinţa să capete autoritatea tradiţiei şi a legalităţii.

Doctrinarul italian Giorgio del Vecchio de la întretăierea secolu-lui al XlX-lea şi cel de-al XX-lea, porneşte, în lucrarea sa Lecţii defilosofie juridică, de la credinţa că dacă noţiunea de societate, pringeneralitatea sa, cuprinde orice fel de legături, există printre acesteauna de o deosebită importanţă şi cu un caracter bine definit: aceasta

e legătura juridică sau politică, prin care oamenii se grupează în stat.în concepţia sa statul este o formă de societate. Sau, mai exact,

conceptul de societate reprezintă genul, iar cel de stat reprezintăspecia.

în cele de mai sus el deduce că dacă Statul nu e legătura socialăcea mai largă, ea e, fără dubii, cea mai importantă şi cea mai solidă.Totodată, celelalte conexiuni sociale sunt sub puternica influenţă aStatului. Statul le asigură, în consecinţă, celelalte legături, direcţiaunitară şi coerentă.

Aşadar, în practică şi în teorie, statul de drept, cum mărturiseşteşi Giorgio del Vecchio, are deja o istorie lungă. Perioadele prekan-tiene şi kantiene 1-au impus ca stat care, şi ca structură, şi cafuncţionalitate şi ca finalitate este rodul exigenţelor dreptului.

Statul de drept sau statul bazat pe drept cum am găsi şi mai po-trivit, nu este, cum probabil s-ar crede, o achiziţie a secolului nostrusau chiar al ultimilor ani.

Considerăm că exista o identitate aproape totală între noţiunile de

stat de drept, sta* constituţional, stat bazat pe justiţie.Statul de drept implică o justiţie cât mai consolidată, mai sis-

tematizată şi sistemic croită, alcătuită din legi, principii, norme caresă exprime un summum de dreptate, de libertate, de echitate. El,statul de drept presupune ordine, coerenţă, logică.

Cu cât o societate este mai avansată în planul civilizaţiei şi al culturii juridice, civice, morale cu atât statul de drept devine mai puternic,mai întemeiat pe ştiinţă, pe rigoare, pe experienţă superioară. < : >

Am putea considera că, în anumite privinţe, actul de naştere al

statului de drept se datoreşte în linii mari contribuţiei de esenţă adusă

de Cristian Thomasis şi Immanuel Kant prin distingerea categorică,

argumentată şi convingătoare între drept pe de-o parte şi morală pe de

altă parte. Cu alte cuvinte, între Forum externum, dreptul şi Forum

internum-morala.

Incontestabil, mai târziu, o inestimabilă contribuţie la dezvoltarea

în conţinut şi formă a conceptului şi practicii statului de drept a

adus-o marele profesor şi doctrinar italian Giorgio del Vecchio.

Dacă considerăm, din punct de vedere istoric, diversele teorii ce

s-au dezvoltat referitor la scopurile Statului, putem să le reducem la

două tipuri principale: unul e reprezentat, înainte de toate, de filosofia

clasică greacă pentru care scopul Statului e nelimitat, atotcuprinzător,îmbrăţişează binele în toate formele sale şi consistă în fericirea uni-

versală pe calea virtuţii universale. Statul, potrivit teoriei amintite,

„trebuie să sprijine şi să supravegheze viaţa indivizilor în toate mani-

festările sale; nu poate exista o sferă de activitate independentă de el".

Aşadar, în opinia lui Giorgio del Vecchio, Evul Mediu a dăinuit

în primele secole ale epocii moderne, iar dominaţia lui s-a prelungit

până către Revoluţia franceză.

Aşadar, frământările, întrebările, îndoielile privitoare la instituţia

centrală în orice sistem politic, adică la stat, sporesc opiniile expri-

mate fiind adeseori într-un nedisimulat consens, dar, nu de puţine ori

şi opuse, rezervate, circumspecte.

Şi astăzi în cazul a numeroase ţări „statul" a devenit principalul

agent al „modernizării", care este o mişcare de voinţă, o mobilizare,

modernitatea fiind înţeleasă nu doar ca un mod de gestiune impersonală

şi raţională, ci ca un nivel mai înalt de intervenţie a societăţii asupra ei

însăşi: - cum este cazul societăţii post-industriale, în cadrul căreia

„principalele investiţii au legătură cu producerea şi difuzarea în masă a

unor bunuri simbolice, a unor bunuri culturale, informaţie, reprezentare,

cunoaştere, ceea ce acţionează nu numai asupra organizării muncii, ci şi

asupra scopurilor activităţii şi deci asupra culturii.

Statul suveran este privit şi interpretat în literatura de specialitate

din ultimele decenii îndeosebi, ca un rezultat al evoluţiei organizării

sociale. Această evoluţie parcurge, gândesc autorii în cauză, traiectul

868



7



în răstimpul istoric pe care 1-a parcurs fiecare partid, şi avem învedere partidele vechi şi cu tradiţie, şi-a îmbogăţit zestrea lui teore-tică, ideatică, şi-a lărgit sistemul conceptual, categorial.

Ele, partidele politice au părăsit treptat practicile şi metodeleempirice, efemere, vulnerabile. Ele şi-au perfecţionat funcţiile pelinia cunoaşterii, organizării şi metodologiei practice.

Pentru orice analiză de ordin politologic studierea partidelor politice constituie o condiţie sine qua non pentru a-i înţelege ,j;gradul de organizare şi de cel de democratizare.

Strict ştiinţific, de partide politice nu poate fi vorba înainte deepoca modernă, ci mai ales după Primul Război Mondial.

De o protoistorie a partidismului în antichitate sau în Evul

Mediu poate desigur fi vorba doar numai cu mari aproximaţii, înrealitate, ceea ce se aproxima atunci a fi partide politice erau celmult anumite grupuri de oameni, sau indivizi uniţi prin anumitecriterii sau afinităţi nu neapărat de ordin politic, cât mai mult deordin social, religios etc.

STATUL DE DREPT: ISTORIE SI

RANEITATE

Ideea statului de drept a fost visul multor gener aţii dkle marigînditori. La origini sta chipul zeiţei justiţiei Temi:^ cu sţjpada şi

balanţa justiţiei în tnîini şi legată la ochi. Cîntar--ul şi { spadareprezentau unitatea puterii şi dreptului, insuflîxnd idtleea căordinea protejată de zeiţă este pentru toţi la fel de necrr esarăiă. Acestchip reprezenta nu numai simbolul echităţii justiţiei,, ci şi s al unuistat echitabil.

La teoria şi practica statului de drept omenirea a ^3ijuns ; treptatprin lupta sa pentru libertate. Ideea marilor gî "nditcori eraîndreptată contra unui stat absolut, poliţist, contra a tiraaniei, aautocraţiei şi samavolniciei.

Formarea statului de drept presupunea înlocuirea _ unui ii sistempolitic de tip închis, autoritar, cu un sistem democratic "desschis",bazai pe principiile supremaţiei dreptului şi legalităţii . Astfeel statulde drept ca formă raţională politico-juridică a vieţii soc; laie a pparţine

valorilor fundamentale şi general-umane, ca dreptu_ iilecromului, constituţionalitatea, democraţia.

Concepţia tradiţională a statului de drept a apănjuit şi as-aformat la începutul sec. XIX. Pentru prima dată această ne» -"ţiune ;capătă un uz ştiinţific în Germania şi devine aici foarte pop u Ilară,îîîntr-un şir de izvoare întîlnim încercări de a atribui noţiune ^st de "-''stat de drept" limbii germane, iar ideea gîndiriifilozofic^e şi juuridice germane. Acest gînd poate fi urmărit înlucrările lui !<XIant, CGneist, Sihtel ş. a.

A. M. lakovlev determină diferenţa dintre statul me-ba^zat pe

drept şi statul de drept în felul următor: statul ce ni_a e bapzatpe drept reglează dreptul, comanda cu dreptul, în statul de?drept însă organele se subordonează dreptului, d r eptuiileste autolimitarea puterii de stat.

O abordare organică a unităţii statului şi dreptiil_ ui înştiinţa

24



te unanim recunoscută. La cele spuse aş mai face ojuridică e caracterul subordonării faţă de lege a tuturor cornpl6

f or melor de activitate statală este unul din principalii direcţiilor * _ gtatului de drept

indica o ^ ^. f unc ţionarea statului de drept este legată de ° tia

leg"' *n acesta constă legătura lui cu etapa anterioară suPr jtării

statal-juridice, ceea ce nu însemnă o simplă H Itare a

sistemelor de drept anterioare.

S nremaţia legii este evidentă atunci cînd sînt prezente

anumite premise economice, sociale, politice:• producători şi cumpărători independenţi; ,,. libertatea persoanei; ;• sistemul politic democratic în general. : :-

Principiul supremaţiei legii trebuie să fie respectat mai întîi detoate în activitatea legislativă a organelor de stat. Aici este necesară oreformă a întregii piramide a actelor normative. Legea nu rareori esterestrînsă de către actele ministerial-departamentale, iar noţiuneade legiferare adesea este utilizată cu un sens neadecvat pentrudeterminarea unor astfel de acte care nici nu sînt legi în sensuladevărat, cu atît mai mult cu cît numărul unor astfel de actedepăşeşte de multe ori numărul legilor. Acest fapt duce laîncălcarea principiului supremaţiei legii, la devalorizarea legilor, şiîn primul rînd a Constituţiei ca lege fundamentală.

Supremaţia legii se referă şi la realizarea dreptului.Nerespectarea Constituţiei şi a legilor creează o atmosferăfavorabilă diferitelor abuzuri, samavolniciei şi infracţiunilor. Iată

ce crearea statului de drept e legată, în primul rînd, desupremaţia legii şi de regim. l legalităţii.

msă, cu toată importanţa legii şi a legalităţii pentru un stat deePt' ea nu poate fi limitată la un nivel formal legal. Unei

av

olnicii de stat i se poate da caracter legal, şi atunci avem acu o legislaţie ce încalcă dreptul. Drept exemplu clasic în acestPutem invoca practica anilor '30 cînd legea sovietică a fost

or rnată întro-o armă a regimului autoritar.. tr u un stat de drept este necesar ca în lege să fie concretizate

. PUle juridice şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor n^ice, politice, social-culturale) în corespundere cu valorile

general-,. __ ,^umane.&al:Ura reală a legii statului cu organele sale, este un principiu

25



executivă posedă iniţiativă legislativă în anumite verigi alesistemului reprezentativ. Astfel puterea executivă capătăposibilitatea de a influenţa direcţia, caracterul, conţinutulproceselor de legiferare. Acesta este unul din aspectele principaleale separării puterilor în cadrul unui stat de drept. Subordonareafaţă de lege a puterii executive, lipsirea ei de funcţii de legiferaresînt condiţii necesare pentru fondarea unui stat de drept. Acolounde împuternicirea unui sau altui organ al puterii executive cudrept de legiferare este necesară din punct de vedere obiectiv, unastfel de drept, în limite şi în scopuri strict delimitate, poate fiacordat organului puterii executive, dat numai de către organulreprezentativ, într-o ordine specială.

Statul de drept presupune excluderea oricărei nelimitări, a

oricărui regim absolut ce contravine constituţiei şi dreptului. Prinseparaţia puterilor statul de drept se organizează şi funcţioneazălegal. Principiul autoadministrară în statul de drept trebuie să serefere (răsfrîngă) şi asupra puterii de stat. Fiecare organ trebuiesă activeze în limitele competenţelor sale şi independent. Acestefapte de asemenea ţin de nivelurile inferioare ale structurii ad-ministrative de conducere, verigile superioare ocupîndu-se desoluţionarea unor probleme majore.

Cu toate acestea, în opinia noastră, una din cele trei puteritrebuie să ocupe în această separaţie o poziţie superioară. Faptuleste inevitabil deoarece mecanismul de stat poate fi "infectat" deo luptă nesănătoasă pentru o supremaţie reală în cadrul acestor trei puteri. Din punctul de vedere al logicii statului de drept,această putere trebuie să fie cea legislativă, deoarece ea adoptă şiformează mecanismul juridic al societăţii, determină principaleledirecţii de activitate ale statului. Or, supremaţia acestei puterinicidecum nu trebuie să capete un caracter absolut, în această

ordine de idei, legiuitorul este stăpînit de către principiiledreptului şi se află sub controlul poporului (sistemulreprezentativ, alegeri democratice) şi al Curţii Constituţionale, încaz de adoptare a unor hotărîri nechibzuite, puterea legislativăva fi stăpînită de către şeful statului (dreptul de veto, alegeri an-ticipate). Fără acest mecanism, separaţia puterilor în stat ar fi caceva incomplet, absurd.

în ultimă instanţă, analizînd sub mai multe aspecte conceptulstatului de drept, pot fi trase următoarele concluzii:

Edificarea unui stat de drept necesită eforturile întregii societăţişi ale tuturor instituţiilor, evident, ţinînd seama de specificulnaţional şi de istoricul dezvoltării sociale.

Statul de drept presupune autoconducerea poporului. Pentruaceasta trebuie să existe posibilităţi reale ca cetăţenii să participela conducere, o egalitate juridică a tuturor. Este important cafiecărui grup social să-i fie asigurate aceste drepturi, adică de aparticipa la conducere.

Fără o separare strictă a puterilor în: executivă, legislativă,judiciară, nu poate fi vorba despre un stat de drept, în aceastăordine de idei am mai menţiona că pentru ca legea adoptată deorganul suprem legislativ să funcţioneze trebuie instituit unmecanism de îndeplinire a acestei legi.

Dacă în societate există o cultură juridică înaltă, atunci se poatevorbi de un caracter eficient al executării legilor şi de o consolidarea statalităţii.

în statul de drept, legea trebuie să domine în cel mai adevăratsens al cuvîntului. Aceasta înseamnă că în faţa legii toţi sînt egali,toţi subiecţii de drept trebuie să se supună normelor legii.

în statul de drept trebuie să domine responsabilitatea reciprocăa statului în faţa cetăţenilor şi a cetăţenilor în faţa statului. Atingîndo astfel de armonie, se creează o zonă stabilă în limitele căreia sîntasigurate şi respectate drepturile omului.

în statul de drept este necesar de a institui un regimconstituţional, în care întregul proces legislativ ar fi supusConstituţiei şi ar deveni continuu.

Şi, în sfîrşit, instituirea unui stat de ârept necesită o autoritatea instanţelor de judecată. Aceasta se explică prin faptul că unjudecător prost sau o instanţă rău organizată pot transforma olege în contrariul ei.

Aici aş mai aminti încă o dată ce a spus Platon despre statulideal: acesta poate exista doar acolo unde legea se află asupraconducătorilor, iar aceştia sînt robii (supuşii) legii. Păşind în erastatului de drept, noi devenim, de fapt supuşii legii. Aceasta, larîndul său, generează un şir de alte probleme şi dificultăţi, dar,cum se spune, dictatura legii este un ceva foarte bun.



сегодня обеспечить ниодно государство мира.Поэтому о правовомгосударство можноговорить лишь как онекоем идеале, кдостижению которогоследует стремиться.

Процессформирования правовогогосударства, особенноприоритета права надвластью, шел очень долгои болезненно.

Традиции попраниязакона в первую очередьсамой властью оченьдавние («Прав тот, у когобольше прав», «Закон, чтодышло, куда повернул туда и вышло»). Истокитакого правовогонигилизма коренятся всуверенитете и силе самойвласти, а такжеобъясняются тем, что

право (законы) создаютсяэтой самой властью.Проблема ограничениявласти самой себя долговыгляделапротивоестественной.Потребовались столетия,формированиеустойчивогоправосознания иубежденности в необ-ходимости верховенствазакона как важной мерыстабильности ипроцветания общества.Разработкаконституционных доку-ментов (в первую очередьконституций), введениеконституционногоправления, признаниеверховного статусапринятых законовпостепенно проложилипуть к созданию иукреплению правовогогосударства.

Пути достиженияправового государства. Обэтом в теории данноговопроса говорится неменее, чем о самомправовом государстве.Каковы же пути егодостижения? Для этогонеобходимо следующее:

• Совершенствование

существующего

законодательства. Даннаяпроблема особенноактуальна для стран,меняющих господ-ствующую идеологию,переходящих из однойсистемы социальныхкоординат в другую,например, для России.Прежнее российскоезаконодательство вомногом было построено на

юридическом закреплениикомандно-административных мето-дов руководстваобществом. Кроме того,имеется множествонесоответствий однихнормативно-правовыхактов другим. Зна-чительное количествоправительственных иведомственных актов посвоему духу и букве несоответствуютдействующим законам,противоречат им, а иногдаи просто корректируют ихв своих ведомственныхинтересах.

Разумеется, огромнаяработа посовершенствованию зако-нодательства не можетосуществитьсямоментально. Например, в

связи с принятием закона«О предприятии(объединении)» пришлосьполностью или частичноотменить около 2 тыс. пра-вителственныхпостановлений и более 165тыс. ведомственныхинструкций.

Быстро меняющаясядействительность делаетнеобходимым постоянное

совершенствование

действующегозаконодательства



204 II. Актуальные проблемы современнойполитологии

. Политическая система общество и ее основные институты

20

5



путем создания широкого круга новых законодательных актов,обеспечивающих правовые основы рыночного хозяйства.

Немаловажное значение для формирования устойчивого стремленияграждан к соблюдению законов имеет также их легитимность, признаниесо стороны всего общества. Неприятие обществом отдельных законов иправовых норм при всей их необходимости и полезности приводит к ихотторжению гражданами и в конечном счете сводит на нет попыткисоздания правового государства.

• Строгое выполнение существующего законодательства, создание эффективного механизма его соблюдения.Необходимо добиваться неотвратимости наступления ответственности любогообщественного субъекта за нарушение им законодательства.

Государство должно постоянно повышать эффективность работы правоохранительных органов, а для этого укреплять ихавторитет, обеспечить их подчинение только закону.

Существенную роль в создании правового государства играетнезависимость судей, на что, в частности, направлена правовая норма обих несменяемости. Многим странам (и Россия здесь не исключение) вэтом вопросе до идеала далеко.

• Формирование устойчивого правового сознания граждан идолжностных лиц, всего общества.Мало создать разумные законы, четко сформулировать и прописать права и обязанности. Вобществе должны быть сформированы устойчивое отношение ипривычка к правовой дисциплине, к пониманию необходимости соблюдения закона как гаранта и основы собственногоблагополучия власти и самих граждан.

Граждане цивилизованной страны должны знать свои права иобязанности, действующее правовое поле, за рамки которого нельзявыходить. У них должно войти в привычку соблюдение действующегозаконодательства. О степени сформированное™ такой привычки иуважения к закону говорит пример соблюдения гражданами и властями

самых элементарных правовых норм (например, правил уличногодвижения).Начиная с раннего детского возраста необходимы постоянно

действующий юридический всеобуч в государственном масштабе,формирование соответствующего общественного мнения. Благодаряэлектронным средствам массовой информации проблема формированияустойчивого уважения к закону у гра-

ждан и должностных лиц вполне решаема государством. Это винтересах самого государства, граждан и общества в целом.

Разумеется, путь формирования правового государства историческиочень длителен.

STA TUL DE DREPT; PRINCIPII DE BAZĂ

De-a lungul evoluţiei istorice, organizarea politică a societăţii,

îndeosebi prin principala sa instituţie - statul -, s-a realizat tot mai mult pe

baza perfectării structurii statale în raport cu cetăţenii şi a unor legi

riguroase, care stabileau atât drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cât şi

obligaţiile organelor de stat de a acţiona în spiritul legilor, însăşi denumirea

de stat de drept indică faptul că statul îşi exercită puterea sa politică pe

baza legilor, folosind forţa argumentului, şi nu argumentul forţei.

Un stat de drept în formă incipientă a existat chiar în

antichitate, unde, în cadrul democraţiilor din perioada respectivă, au existat

organizaţii statale întemeiate pe lege, asigurându-se alegerea conducătorilor

de către cetăţeni.

Statul de drept, în forma sa clasică, îl întâlnim, însă, începând cu

epoca modernă, când s-au impus o serie de principii în viaţa socială, care

asigurau funcţionalitatea ca atare, însăşi denumirea de stat de drept a fost

sugerată de către Montesquieu în lucrarea "Despre spiritul legilor", care

formulează cerinţa rămasă celebră "Nimeni să nu fie constrâns să facă

lucurile pe care legea nu-l obligă şi să nu le facă pe cele pe care legea i le

îngăduie". Tot din perioada respectivă statul începe să se legitimeze prin

societatea civilă şi nu prin emanaţia divină, în concepţia nouă, superioară,

statul apărea,



după cum se exprima J. J. Rousseau, ca un contract între cetăţeni şi

autoritatea politică.

Afirmarea statului de drept se fundamentează încă de la "nceputul

existenţei sale pe principiul separaţiei puterilor. Politologul francez

Raimond Aron afirmă că pentru constituirea unui stat de ^pt este nevoie să

fie ales un parlament, să fie alese organele constituţionale, să fie învestiţi cu

autoritate legitimă funcţionării15, iar legea să guverneze relaţiile sociale în

ansamblul lor. Statul de drept constituie în epoca contemporană o problemă

de cea mai mare importanţă teoretică şi practică, care face obiectul nu

numai al unor studii ample, ci şi al unor legiferări în convenţii

internaţionale. "Declaraţia universală a drepturilor omului", adoptată de

Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948; "Convenţia Europeană

asupra drepturilor omului", adoptată la 4 noiembrie 1950 de către Consiliul

Europei şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953; cele două pacte

internaţionale adoptate de Adunarea Generală a ONU la 16 decembrie 1966,

respectiv "Pactul internaţional cu privire la drepturile politice civile", cât

şi documentele Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa,

respectiv Actul final de la Helsinki (1975) şi documentele finale ale

reuniunilor generale europene de la Madrid (1983), Viena (1989),

Copenhaga (1990) şi Paris (1991) se constituie nu numai într-o amplă cartă

internaţională a drepturilor omului, ci şi într-una de drept ca principal cadru

politic instituţional de exercitare a acestor drepturi şi libertăţi.

în strânsă concordanţă cu prevederile din documentele enumerate

şi cu practica internaţională, statul de drept îşi exercită Puterea în

conformitate cu legea, şi are la baza activităţii sale o serie de trăsături precum:

- un cadru legislativ adecvat, care să reglementeze raporturile ln

ansamblul lor, iar toţi cetăţenii, indiferent de poziţia lor socială sau

°- Aron, Democraţie şi totalitarism, Paris, Gallimard, 1965.



84____________________________________________________ POLITOLOGlE

politică, să fie egali în faţa legii, să respecte legea ca element suprem în stat. Prin urmare,

supremaţia legii se constituie într-un principiu de bază al statului de drept;

- organele puterii de stat (centrale şi locale) să fie alese de

cetăţeni, prin vot universal, direct şi secret, pe baza unor opţiuni ale

pluralismului politic;

- separaţia puterilor în stat, parlamentul trebuind să constituie

puterea legislativă, guvernul puterea executivă (ca emanaţie, de

regulă, a parlamentului, şi responsabil în faţa acestuia sau a corpului

elector) şi puterea judecătorească, veghind la respectarea legilor şi

sancţionarea încălcării lor, judecătorii acţionând independent şi

imparţial;

- datoria guvernului şi autorităţii politice de a se conforma

constituţiei şi de a acţiona conform legii;

- delimitarea clară între stat şi partidele politice;

- forţele militare şi poliţia să fie plasate sub controlul autorităţii

civile, în faţa căreia sunt răspunzătoare;

- circulaţia liberă a informaţiei şi persoanelor, dreptul la liberă

exprimare şi organizare politică şi profesională a tuturor cetăţenilor,

în conformitate cu legea, care să facă posibil controlul puterii politice

în societatea civilă;

- respectarea drepturilor omului în conformitate cu prevederile

internaţionale consacrate.în epoca contemporană, statul de drept reprezintă tot mai mult elementul esenţial al puteriipolitice din diferite ţări, constituind un factor de bază al progresului general, de înflorire şiprosperitate a naţiunilor. Ţările cu tradiţie în statul de drept sunt în acelaşi timp cele mai dezvoltate,prospere, din punct de vedere economic, stabile din punct de vedere politic şi cu o viaţă spiritualăbogată

Statul de Drept Este

Documents

Transcript of Statul de Drept Este