Cerşesc timp - ştanţe verbale I

Răspunsul la întrebarea vieţii nu e întotdeauna cel pe care Timpul ţi-l cere ci e acela în care se-ngrămădesc întrebări până când simti durerea trecerii adânc, în carne. Ghearele păsărilor răpitoare zgârie ridurile timpului săpat în şanturi adânci până dincolo de propriul eu ascuns în spatele gratiilor.

Cerşesc timp, citeam undeva dimineaţă. Cerşesc timp celor ce au, celor ce nu vor să-l treacă şi-l ţin în loc schimonosindu-şi albul senectuţii cu vorbe care dor. Cerşesc timp celor care au...mi-a rămas în minte agăţat ca un carlig cu vârful întors de secundarele ceasului până în locul în care curg în mine ca-ntr-o clepsidră respirândă.

Mergeam cu paşi repezi pe străzile pline cu pietrebanal dacă oamenii nu creşteau rece, din ele.Sârguinţa semenilor, secretul singurului sâmbure.De ce mi-e foame mereu de poezie când am dinţii strepeziţi de-acelaşi idealuri pe care un copil le lipeşte de vise?Poate răspunsul e-n prânzurile care împrăştie firimituri,resturi de consistenţa întrebărilor care încep cu DE CE?Demiurgul a rupt cândva zeii, în bucăti aburinde de pietrede asta atârnau inerte ca nişte mâini desperecheate de păpuşipe caldarâmul ud cu umbre diforme de forme.Atunci cum să-i mai spun copilului din minecă am crescut peste el cu ochii încruntaţişi mâinile zgâriate de flăcări când în foc ardeau gândurile?

Mă limitez la a cere timp de-un petec de buzunaroamenilor goi de păcate, celor care cos secundele de zile, voi începe într-o zi un post, un soi de amuţire la trecerea din trupul plin de petece sângerande într-unul golit de firele de nisip pe care le curg pînă la început, în mine.

TIMP IN TIMPANE – stante verbale II

Timpul...intotdeauna am simtit trecerea ca pe un tribut pe care trebuie sa-l platesc pentru ca sunt. Om. Pentru fiecare clipa din viata platim separat. Cu bucurie, cu tristete, cu nostalgie destul cat sa incapa in buzunarul inimii timp de o respiratie. Si asa simtim ca suntem legati de firul vietii: noi la un capat, Timpul la celalalt si la mijloc trairea. Nodurile sunt amintirile, clipe de prezent la momentul lor, noduri de care ne agatam cand privim in urma. Daca as putea crede ca mi s-ar indeplini o dorinta vreodata as avea doar una: sa nu mai doara trecutul cu toate amintitrile lui. Sa nu mai doara ca nu am inteles la timp ca ceea ce moare nu poate fi resuscitat. Niciodata. Am pierdut timp din viata fara curaj. Fara curajul de a avea curajul sa spun: pana aici! Fara vointa de a vrea sa o iau de la inceput, de la zero. De la zero...nu se poate sa incepi de la zero cand mergi pe drumul

tau cu sufletul insangerat de bucatile care se desprind si cad. Aud de la cel care-mi sterge lacrimile: greutatile care nu te doboara te intaresc si n-as fi eu, azi daca nu as fi fost eu, cea de ieri. Si atunci stiu ca dorinta nu are sens...deja nu mai doare, deja primavara firii isi lasa semintele sa creasca in voie pe taramul meu afanat de lacrimi, zdrobind bolovanii adunati din respiratiile grele in care simteam ca se scurge viata. Si deschid ochii in fiecare dimineata. Timpul mi-e azi prieten!

am incercat sa gasesc o definitie timpuluidin vremea in care voiam sa fiu om maream ramas insa suspendata intre a fi si a fostnu-mi amintesc sa fi sorbit lapte cu atata placereincat sa vreau o dorinta mai calda ca si covrigii, dimineata.

in vremea in care voiam sa fim oameni mariepuizasem pagini intregi de caiet cu retete,aprozarul nostru era plin de toate ierburileiar pietrele poate mai stiu povestea copiilor cu dor de parintisunt tot acolo, asteptand cuminti o batista parfumata.

in asta seara mi-e dor de mine pe cand eram copilas fi vrut, de-mi cerea Timpul o dorinta spre indepliniresa-i cer mamei sa-mi mangaie fruntea ca atunci cand eram copilasi drumurile care dureau intotdeauna duceau la ea spre vindecareca spre o biserica din care se nasc toti oamenii cand nu vor sa mai fie himere.

Pove(s)te - stante verbale III

Suntem chemaţi să trăim.

Cu fiecare respiraţie, fibră, cu felul de a fi: matur, copilăresc, cu pumnii strânşi pentru vreo nedreptate, cu zâmbetul agăţat în cui. Până la venirea primei veri din primăvara de cuvinte scoasă din buzunarul frunzelor verzi. Unii oameni sunt trişti, trişti prin natura firii, tristeţea este un mod de bine. Poate că dacă nu ar fi trişti n-ar fi fericiţi...ce "joc secund" de vorbe! Alţi oameni au zâmbetul acasâ, in locul lor in care se întâmplă respiraţiile de fiecare secundă până la cea din urmă, alţi oameni care nu intră într-o clasificare ci doar sunt enumeraţi din simplu experiment propriu şi nedemonstrat..cifric, ei bine alţi oameni sunt parcă îmbrăcaţi cu o haină plină de ani. Adică să le ţină cald oaselor prea măcinate la moara faptelor, umbletului prin lume după ce oare, mă întreb? Care este esenţa umbletului pentru că ştiu capatul lui...toti il stim. Şi alţi oameni sunt puternici, sunt puternici pentru că asta a vrut natura de la ei: să ducă pe picioarele lor dureri trupeşti cât şi pentru semenii ceilalţi care sunt atât de slabi încât cred că o vânătaie este sfârşitul vieţii. Sunt oameni puternici care se bat şi cu munţii dacă vreun semen,

cunoscut sau nu, suferă nedrept. Sunt oameni cu durerile în ei, cu durerile lumii în ei şi cu ochii senini şi curajoşi, calmi şi calzi deşi uneori tristetea lor este dincolo de perceptia vietii pentru noi, muritorii, toţi de-o teapă în faţa cuvântului. Muritori. Sunt oameni indiferenţi, indiferenţi vieţii, amibe în stare vegetativă, conectaţi la sintagma de Om doar prin inspiraţie şi expiraţie. Şi ei sunt chemaţi la ceva: la umbră, la umbra pământului pe care o ţin degeaba.

Şi toţi suntem chemaţi să trăim. Toţi...

umblam cu mine-n gând şi dor de noaptestrăin cuminte pe-o fugă de copacimâncam seminţe-amare năruite-n visedin trunchiuri veştede şi seci, de fag.

aşa visam... că azi...

mă cheamă frunza, codru-mi dă de veste să-ţi prind iar mana şi hoinarisă înţelegem doar din graiul verdecum este când ţi-e dor de colţ de rai.

să nu fii trist că-n joaca noastrăpe un pământ cu flori ascunse-n în elvom creste într-o vară pân` la soareînalţi cat sa ajungem amândoi la cer.

Re(în)semnare - ştanţe verbale IV

O mare albă. Incertă. Inertă. Nedefinită. Nu ştiu ce am de la o vreme cu albul. Poate pentru că încă e iarnă. O iarnă de poveste în care se întâmplă, ca în orice poveste şi fapte triste şi fapte vesele. Ca şi în viaţă. Numai că la răscrucea dintre mine şi cuvânt se află sufletul. Da, sufletul care se crede împărat peste secunde pentru că niciodată nu scriu fără să uit de timp. Fără să mă amăgesc măcar că nu mai există. Ca pe un ziar pe care îl mototoleşti după ce l-ai citit şi nu-ţi mai trebuie nici măcar să înfăşori merele când le pregăteşti pentru vremea rece în care miroase a vorbe şi poveţe. Aşadar tot ceea ce ni se întâmplă este legat de timp de parcă mările şi-ar îneca toate vapoarele dacă ceasurile s-ar scufunda în ape să se înece toate cifrele. Când eram copilă îmi imaginam că mama vine de la serviciu repede, că orele trec imediat una dupa alta şi-mi repetam până adormeam că după unu vine doi, după doi vine trei, numaidecât şi mama vine acasă, repede, repede. Mereu am numărat ore, cu nerăbdare, că totul trece repede, şi uite-asa trece viaţa. Firul ăsta de aţă subţire pe care mergem în echilibru, clătinându-ne, şchiopătând, rupându-ne câte un picior, julindu-ne pe nas. Dar mergem. Până într-o zi. După care ce se va

întâmpla? Nimic pentru ceilalţi rămaşi pe frânghie: vor merge înainte pe aţa lor, concentrându-se să nu cadă. Când eram micuţă, îmi spunea mama, o poezie...nu ştiu cine era autorul dar era vorba despre un tren care era viaţa, cu staţii în care se urcă şi alţi călători, din care unii coboară la staţia lor...pe care nu i-ai mai vazut niciodată până să urce şi niciodată după ce au coborât. Efemeritatea doare...doare dar cât este de adâncă! Oamenii sunt fiinţe efemere dar unii au viaţa lucie ca o pojghiţă de gheaţă, alţii adâncă doar cât o urmă de talpă şi alţii sapă până în adânc...pânâ în adâncul fiinţei lor. Cei norocoşi găsesc acolo, în adânc, lumina. Lumina lor care deşi atât de efemeră este atât de plină, de intensă, de limpede, încât nu mai contează că viaţa este doar un pas, o groapă peste care trebuie să păşim şi de fiecare dintre noi depinde cât săpăm în adânc, cât de mult vrem să "vedem" cu ochii sufletului nostru ce este înăuntru. După ce am trecut nu ne mai putem întoarce, e prea târziu, se umple ca un gol peste care ninge cu fulgii mari ai iernii de dincolo. Şi câţi orbi sunt în lume, printre noi...

odată credeam că toate trenurile vin de nicaieri,şi deschid spre nicăieri poarta vieţii pentru oameni - saciplini cu cifre adunate de pe ceasuri amestecate pe drumdin iarna care ninge peste nefiinţăcu atâta linişte încât scâncetele pruncilorpar melodii pentru ore fixe din timpul vieţii fiecărui părinte.

azi, o mamă spunea că lacrimile-i sunt visele rele ale pruncului eipe care le-a cules din pântece pe când creşteaca sămânţa primăverii după o iarnăcu lacrimi albe...aşa credea că mai târziucopilul ei mereu va avea obraji de floricând braţele ei vor fi umbră şi crengipentru fruntea ostenită a omului care va ciopli figuri de ceară pentru joaca legănată a vântului când primăvara va poposi în staţiepentru oameni cu nume de îngeri.

o mamă plângea visele rele ale pruncului eila răscruce de dureri să-i răsară surâs pe calede soare...