STANISLAV GROF JOCUL COSMICComplexitatea şi amănunţimea aranjamentelor moleculare responsabile pentru aceste structuri şi ale mecanismelor care

stau la baza proceselor vitale sunt atât de spectaculose, încât reprezintă o lovitură de moarte pentru teoria darwinistă. în recenta sa carte „Darwin's Black Box: The Biochemical Challenge to Evolution" („Cutia neagră a lui Darwin - Sfidarea biochimică la adresa evoluţiei" - n.tr.), Michael J. Behe (1996) a demonstrat clar neputinţa gândirii darwiniste de a explica structura moleculară şi dinamica vieţii. Puterea argumentaţiei lui e atât de devastatoare, încât face ca problemele anatomiei şi ale fosilelor să devină irelevante faţă de chestiunea evoluţiei.

Improbabilitatea statistică a apariţiei vieţii din procese chimice arbitrare e astronomică, după cum au demonstrat clar savanţi de prestigiul unui astrofizician de renume mondial ca Fred Hoyle, sau Francis Crick, co-descoperitorul structurii A.D.N.-ului. Existenţa a peste două sute de mii de proteine care au funcţii biochimice şi fiziologice, extrem de specializate în organismele vii reprezintă, în sine şi prin sine, o problemă insurmontabilă. Fred Hoyle (1983) a găsit soluţia acestei dileme îmbrăţişând teoria panspermiei, conform căreia microorganismele sunt distribuite prin tot universul şi au ajuns pe planeta noastră prin călătorie interstelară, probabil în coada unei comete. Hoyle a conchis că viaţa „este un fenomen cosmologic, poate cel mai fundamental aspect al universului însuşi."

Francis Crick (1981) a mers şi mai departe. Potrivit lui, pentru a evita vătămarea din cauza condiţiilor extreme ale mediului interstelar, microorganismele trebuie să fi călătorit în capul unei nave spaţiale trimise pe Pământ de o civilizaţie superioară care s-a dezvoltat altundeva, cu câteva miliarde de ani în urmă. Viaţa pe planeta noastră a apărut când aceste microoganisme au început să se înmulţească. Teoriile lui Hoyle şi Crick nu rezolvă, desigur, misterul originii vieţii; ele nu fac decât să-1 transfere într-un alt timp şi loc. Amândouă evită problema apariţiei în sine a vieţii.

Teoreticianul informaţiilor H. Yockey (1992), care încercase să aprecieze probabilitatea matematică a originii spontane a vieţii, a conchis că informaţiile necesare pentru începerea vieţii nu s-ar fi putut dezvolta întâmplător. Yockey a sugerat că viaţa poate fi considerată un dat, ca materia sau energia.

CONŞTIINŢĂ ŞI MATERIEPrăpastia dintre conştiinţă şi materie este atât de radicalfi şj adâncă, încât ne e greu să ne imaginăm conştiinţa putând

apărea ca un simplu epifenomen din complexitatea proceselor matei Iftli din sistemul nervos central. Avem ample dovezi clinici li experimentale care arată corelaţii profunde între anatomia fiziologia şi biochimia creierului, pe de o parte, şi proci conştiente, pe de altă parte. Totuşi, nici una dintre acesl e COIINUINrl nu dovedeşte fără nici un echivoc că într-adevăr conştiinj > " i> generată de creier. Originea din materie a conştiinţei este pur şi simplu presupusă ca un fapt evident şi de la sine înţele. |>, 1 credinţei în primatul materiei din univers. în întreaga i I ştiinţei, nimeni nu a oferit vreodată o explicaţie plauzibilii în care ar putea fi conştiinţa generată de procesele inali l'l 1I1 măcar să fi sugerat o abordare viabilă a problemei.

în acelaşi mod, oamenii de ştiinţă materialişti au evitat sistematic problema originii conştiinţei, pentru că această şaradă nu se poate rezolva în contextul sistemului lor conceptual de referinţă. Au existat situaţii în care unii cercetători au susţinut că găsiseră răspunsul la problema relaţiei dintre conştiinţă şi creier, dar aceste eforturi n-au rezistat la un examen mai atent. Cel mai recent exemplu de acest gen e cartea căreia i s-a făcut o largă publicitate„TheAstonishing Hypothesis: The Scientific Searchfor the Soul" („Uluitoarea ipoteză - Căutarea ştiinţifică a sufletului" - n.tr.), a fizicianului şi bîochimistului britanic Francis Crick 0 994), laureat al Premiului Nobel şi co-descoperitor, împreună cu James Watson, al structurii chimice a A.D.N.-ului. Citind această carte, constatăm că „uluitoarea ipoteză" reiese a nu fi nimic altceva decât o reluare a supoziţiei metafizice de bază din ştiinţa materialistă: „Tu, bucuriile şi tristeţile tale, ambiţiile şi amintirile tale, simţul identităţii tale personale şi al liberei voinţe, nu sunteţi de fapt nimic mai mult decât comportamentul unui vast ansamblu de celule nervoase şi molecule asociate cu ele."

în tratarea concretă a subiectului, Crick începe prin a simplifica problema conştiinţei reducând-o la procesul percepţiei vizuale. Apoi trece în revistă un lung şir de experimente arătând că actul percepţiei vizuale este asociat cu activităţile din retină şi din neuronii care aparţin sistemului optic. Aici nu e nimic nou - se ştie de mult că vederea unui obiect implică schimbări chimice şi electrice în retină, pe traiectul optic şi în cortexul suboccipital. Un studiu şi o analiză mai rafinate şi mai detaliate ale acestor procese nu contribuie cu nimic la soluţionarea misterului fundamşntal: ce anume e capabil să transforme schimbările chimice şi electrice din cortexul cerebral în percepţia conştientă a unui fascimil rezonabil al obiectului observat?

Ceea ce vrea ştiinţa materialistă să credem e că ar fi posibil ca însuşi creierul să aibă capacitatea de a transpune oarecum aceste schimbări chimice şi electrice într-o percepţie subiectivă conştientă a obiectului material observat. Natura procesului şi mecanismul capabil să îndeplinească această operaţiune scapă oricărei analize ştiinţifice. Afirmaţia că aşa ceva e posibil nu este decât o deducţie de conjunctură îndrăzneaţă şi nefundamentată, bazată pe subiectivismul metafizic, mai degrabă decât pe o declaraţie ştiinţifică susţinută cu probe concludente. Cartea lui Crick înşiră probe experimentale impresionante ale corelaţiilor dintre conştiinţă şi procesele neurofiziologice, dar evită chestiunea centrală şi critică. Ne-am întors la povestirea Sufi menţionată anterior.

Desigur, ideea că, conştiinţa ar fi un produs al creierului nu e complet arbitrară. Asemenea lui Crick, preopinenţii ei se referă de obicei la rezultatele multor experimente neurologice şi psihiatrice şi la o vastă cantitate de observaţii clinice foarte concrete din neurologie, neurochirurgie şi psihiatrie, pentru a-şi susţine poziţia. Când contestăm această convingere profund înrădăcinată, înseamnă cumva că ne îndoim de corectitudinea acestor observaţii? Dovezile unei conexiuni strânse între anatomia creierului, neurofiziologie şi conştiinţă sunt indiscutabile şi covârşitoare. Problematică nu este natura probelor prezentate, ci interpretarea rezultatelor, logica argumentaţiei şi concluziile care sunt extrase din aceste observaţii.

Deşi experimentele respective arată clar că există o legătură strânsă între conştiinţă şi procesele neurofiziologice şi biochimice din creier, ele au foarte puţin de-a face cu natura şi originea conştiinţei. Ba chiar, există probe ample sugerând tocmai opusul, şi anume că, în anumite împrejurări, conştiinţa poate opera independent de substratul ei material, şi poate îndeplini funcţii care depăşesc capacităţile creierului. Acest lucru e ilustrat cel mai clar de existenţa experienţelor extracorporale (în orig. - out-of-body experiences (O.O.B.E.) - n.tr.). Acestea se pot produce spontan, sau în diverse situaţii favorabile care includ transa şamanică, sesiunile psihedelice, hipnoza, psihoterapia perceptivă şi, mai ales, în situaţiile vecine cu moartea.

În toate aceste situaţii, conştiinţa se poate separa de trup, menţinându-şi capacitatea senzorială, în timp ce se deplasează liber prin spaţii diverse, atât apropiate cât şi îndepărtate. De un deosebit interes sunt „O.O.B.E.-urile veridice", unde verificările independente dovedesc corectitudinea percepţiei mediului ambiant în circumstanţele respective. Există multe alte tipuri de

fenomene transpersonale care pot media informaţii exacte despre diverse aspecte ale universului care n-au fost obţinute anterior şi înregistrate în creier.

Să privim acum mai îndeaproape observaţiile clinice şi experimentele de laborator relevante, precum şi interpretările probelor furnizate de ştiinţa tradiţională. Nu încape nici o îndoială că diversele procese din creier sunt corelate cu schimbări specifice ale conştiinţei. O lovitură în cap care duce la o comoţic cerebrală, sau comprimarea arterelor carotide, limitând alimentarea cu oxigen a creierului, pot cauza pierderea conştiinţei. O leziune sau o tumoare în lobul temporal al creierului este adesea asociată cu schimbări foarte caracteristice ale conştiinţei, care diferă frapant de cele observate la persoanele ce suferă de un proces patologic în lobul prefrontal. Diferenţele sunt atât de distincte, încât îl pot ajuta pe neurolog să identifice zona creierului afectată de procesul patologic. Uneori, o intervenţie neurochirurgicală de succes poate corecta problema, iar experienţa conştientă revine la normal.

Aceste fapte sunt de obicei prezentate ca probe concludente că sursa conştiinţei umane e creierul. La prima vedere, aceste observaţii pot părea impresionante şi convingătoare. Totuşi, ele nu rezistă când sunt supuse unei analize mai atente. Vorbind în sensul strict al cuvântului, tot ceea ce demonstrează fără nici un echivoc toate aceste date este că schimbările din funcţionarea creierului sunt asociate strâns şi foarte concret cu schimbările stărilor de conştiinţă. Spun foarte puţin despre natura conştiinţei şi despre originea ei; lasă larg deschise aceste probeme. Cu siguranţă, ne putem gândi la o interpretare alternativă care ar folosi aceleaşi date, dar pentru a ajunge la concluzii cu totul diferite.

Acest lucru poate fi ilustrat observând relaţia dintre televizor şi programul de televiziune. Aici situaţia e mult mai clară, întrucât implică un sistem care este făcut de mâna omului şi, deci, incomparabil mai simplu. Recepţionarea finală a programului de televiziune, calitatea imaginii şi a sunetului, depind într-un mod foarte critic de funcţionarea corectă a televizorului şi de integritatea componentelor sale. Funcţionarea incorectă a diverselor piese poate rezulta în schimbări foarte distincte şi specifice în calitatea programului. Unele dintre acestea duc la distorsionări ale formei, culorii sau sunetului, altele la interferenţe între canale. La fel ca neurologul care foloseşte schimbările stărilor de conştiinţă ca indicaţii de diagnosticare, electronistul poate deduce, din natura acestor anomalii, care piese ale aparatului cu componente specifice funcţionază incorect. Când problema este identificată, repararea sau înlocuirea acelor elemente va corecta distorsiunile.

întrucât cunoaştem principiile elementare ale tehnologiei de televiziune, ne e clar că aparatul nu face decât să medieze transmiterea programului, fără a-1 genera sau a contribui cu ceva la conţinutul lui. Am râde de cineva care ar încerca să examineze şi să disece toţi tranzistorii, releele şi circuitele televizorului şi să-i analizeze toate cablurile, într-o încercare de a descoperi cum creează emisiunile. Chiar dacă ar duce acest efort dezorientat până la nivel molecular, atomic sau subatomic, tot n-ar avea habar de ce, la un moment dat, pe ecran apar desene animate cu Mickey Mouse, un episod din Star Trek sau un film clasic de la Hollywood. Faptul că există o corelaţie atât de strânsă între televiziune şi calitatea programului nu înseamnă neapărat că tot secretul programului se ascunde în aparatul propriu-zis. Şi totuşi, exact la o asemenea concluzie a ajuns ştiinţa materialistă tradiţională, analizând datele comparabile despre creier şi relaţia lui cu conştiinţa.

Astfel, ştiinţa materialistă apuseană n-a putut da la iveală nici o probă convingătoare că într-adevăr conştiinţa ar fi un produs al proceselor neurofiziologice din creier. Şi-a putut menţine actuala poziţie doar respingând, cenzurând şi chiar ridiculizând o vastă cantitate de observaţii care indicau că conştiinţa poate exista şi funcţiona independent de trup şi de simţurile fizice. Aceste dovezi provin din parapsihologie, antropologie, cercetările cu L.S.D., psihoterapia perceptivă, thanatologie şi studiul stărilor neobişnuite ale conştiinţei produse spontan. Toate aceste discipline au acumulat cantităţi impresionante de date care demonstrează clar despre conştiinţa umană că e capabilă să facă multe lucruri pe care creierul (aşa cum îl înţelege ştiinţa mainstream) nu le-ar putea face niciodată.

ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIEAutoritatea de care se bucură ştiinţa materialistă în societatea modernă a făcut din ateism cea mai influentă ideologie a lumii

industriale. Deşi în ultimele decenii această tendinţă tinde să se inverseze, numărul oamenilor care practică serios religia şi se consideră „credincioşi" a scăzut cu siguranţă considerabil o dată cu progresul ştiinţific. Din cauza seducţiei pe care o exercită ştiinţa materialistă asupra societăţilor industriale, până şi credincioşilor le e uneori dificil să evite influenţa prin care ştiinţa occidentală subminează şi discreditează religia. Se întâmplă foarte des ca persoane cu educaţie religioasă să respingă religia de orice fel când urmează o învăţătură ştiinţifică, pentru că încep să considere toate înclinaţiile spirituale ca fiind primitive şi imposibil de susţinut.

Religia organizată, lipsită de componenta ei perceptivă, a pierdut în mare măsură legătura cu profunda ei sursă spirituală şi, ca rezultat, a devenit goală de orice sens şi tot mai irelevantă în viaţa noastră. în multe situaţii, viaţa şi trăirea spirituală bazate pe experienţe personale profunde au fost înlocuite de dogmatism, ritualism şi moralism. Cei mai beligeranţi partizani ai religiei mainstream insistă asupra credinţei literale în versiunile ezoterice ale textelor spirituale, care pentru mintea modernă educată par copilăreşti şi flagrant de iraţionale. Această situaţie este şi mai agravată de poziţiile şubrede pe care autorităţile religioase se încăpăţânează să şi le menţină în relaţie cu unele aspecte importante ale vieţii moderne. De exemplu, refuzul drepturilor pastorale pentru femei încalcă valorile democratice, iar insistenţa de a interzice contracepţia în faţa unor pericole ca S.I.D.A. şi suprapopularea e absurdă şi de-a dreptul iresponsabilă.

Dacă analizăm descrierile universului, naturii şi fiinţelor omeneşti elaborate de ştiinţa materialistă, e clar că acestea contrastează acut cu relatările oferite de scripturile marilor religii ale lumii. Luate literal şi judecate după criteriile diferitelor discipline ştiinţifice, povestirile despre facerea lumii, originea omenirii, imaculata concepţie, moartea şi renaşterea personajelor divine, ispitirea de către forţele demonice şi judecata celor morţi aparţin domeniului basmelor sau al manualelor de psihiatrie. Şi ar fi foarte dificil să se reconcilieze concepte ca reîncarnarea, Conştiinţa Cosmică sau iluminarea spirituală cu preceptele fundamentale ale ştiinţei materialiste. Totuşi, nu e imposibil să se acopere prăpastia dintre ştiinţă şi religie, dacă amândouă sunt înţelese corect.

După cum am văzut, o mare parte a confuziei din acest domeniu este cauzată de gravele concepţii greşite privitoare la natura şi funcţia ştiinţei şi a teoriilor ştiinţifice. Ceea ce ni se prezintă ca o refutare ştiinţifică a realităţilor spirituale se baza adesea pe argumentaţii scientiste, nu pe ştiinţă legitima. O sursă suplimentară de probleme inutile cu privire la religie se găseşte în înţelegerea şi interpretarea profund greşite ale simbolisticii spirituale din sfintele scripturi. Această atitudine este caracteristică mişcărilor fundamentaliste din religiile mainstream.

Când scientismul şi fundamentalismul se ciocnesc, nici una dintre tabere nu pare să-şi dea seama că multe dintre pasajele scripturilor spirituale în jurul cărora gravitează controversele nu trebuie să fie înţelese ca referiri la personaje, locuri geografice şi evenimente istorice concrete, ci ca relatări ale unor experienţe transpersonale. Descrierile ştiinţifice ale universului şi povestirile din textele religioase nu se referă la aceleaşi realităţi, nu concurează pentru acelaşi teren. După cum a subliniat mitologul Joseph Campbell în stilul său inimitabil, „imaculata concepţie nu e o problemă a ginecologilor, iar pământul făgăduinţei nu e o proprietate funciară".

Faptul că astronomii moderni nu au găsit imagini ale lui Dumnezeu şi ale îngerilor în fotografiile făcute cu ajutorul celor mai puternice telescoape nu e o dovadă ştiinţifică a inexistenţei acestora. în mod similar, faptul cunoscut că interiorul Pământului constă din fier şi nichel lichid nu contrazice în nici un fel existenţa lumii de dedesubt şi a infernului. Simbolistica spirituală portretizează corect evenimente şi realităţi pe care le percepem în stările holotropice ale conştiinţei, fără să se refere la situaţii din lumea materială a realităţii noastre de zi cu zi. Aldous Huxley a arătat foarte clar acest lucru în excelentul său eseu „Cerul şi iadul" (Huxley 1959). Astfel, singurul domeniu care e capabil să abordeze ştiinţific problema spiritualităţii este acela al cercetărilor conştiinţei concentrate asupra explorării sistematice şi obiective a stărilor neobişnuite ale conştiinţei.

Mulţi oameni de ştiinţă folosesc sistemul conceptual de referinţă al ştiinţei contemporane într-un mod care seamănă mai mult cu religia fundamentalistă decât cu ştiinţa. Ei îl confundă cu o descriere definitivă a realităţii şi-1 implementează autoritar spre a cenzura şi suprima toate obervaţiile care-i contrazic ipotezele de bază. Viziunea ştiinţei materialiste asupra lumii e în mod clar incompatibilă cu teologiile religiior organizate, iar autoritatea de care se bucură ştiinţa în societatea noastră acţionează cu siguranţă în favoarea poziţiei ei. întrucât majoritatea reprezentanţilor culturii noastre nu sunt conştienţi de diferenţa dintre religie şi spiritualitate, influenţa destructivă a acestui gen de „ştiinţă" afectează nu numai religia, ci şi activităţile spirituale de orice fel. Dacă dorim să regăsim claritatea în privinţa chestiunilor fundamentale implicate în acest conflict, e esenţial să facem o distincţie clară nu numai între ştiinţă şi scientism, ci şi între religie şi spiritualitate.

SPIRITUALITATE ŞI RELIGIEEşecul diferenţierii dintre spiritualitate şi religie este, probabil, cea mai importantă sursă de neînţelegeri privitoare la relaţia

dintre ştiinţă şi religie. Spiritualitatea se bazează pe experienţe directe ale dimensiunilor neobişnuite ale realităţii şi nu necesită neapărat un loc special sau o persoană numită oficial pentru a media contactul cu divinitatea. Ea implică un gen special de relaţie între individ şi cosmos şi este, în esenţă, o problemă privată şi personală. Misticii îşi bazează convingerile pe probe experimentale. Ei nu au nevoie de biserici sau temple; contextul în care percep dimensiunile sacre ale realităţii, inclusiv propria lor divinitate, constă în trupurile şi natura lor. Şi, în locul preoţilor oficianţi, au nevoie de sprijinul unui grup de alţi căutători sau de îndrumarea unui învăţător care e mai avansat pe drumul interior decât ei înşişi.

La originea tuturor marilor religii au stat experienţele vizionare ale fondatorilor acestora - profeţi, sfinţi şi chiar discipoli obişnuiţi. Toate scripturile spirituale majore - Vedele, Upanişadele, canonul budist Pali, Biblia, Coranul, Cartea lui Mormon şi multe altele se bazează pe revelaţii personale directe. O dată ce religia devine organizată, ea îşi pierde adesea complet conexiunea cu sursa spirituală şi devine o instituţie laică, exploatând nevoile spirituale ale oamenilor fără a le satisface. în schimb, creează un sistem ierarhic orientat spre urmărirea puterii, a controlului, a intereselor politice, banilor, bunurilor materiale şi altor scopuri laice.

Religia organizată este o activitate instituţionalizată de grup care are loc într-un loc desemnat - un templu sau o biserică - şi implică un sistem de oficialităţi numite care pot să fi avut sau nu experienţe personale cu realităţile spirituale. Ierarhia religioasă tinde să descurajeze activ şi să suprime experienţele spirituale directe ale membrilor ei, pentru că acestea cultivă independenţa şi nu pot fi controlate efectiv. Când se întâmplă acest lucru, viaţa spirituală veritabilă continuă numai în branşele mistice, ordinele monastice şi sectele extatice ale religiilor implicate.

Nu încape nici o îndoială că dogmele religiilor organizate se află în general într-un conflict fundamental cu ştiinţa, indiferent dacă această ştiinţă foloseşte modelul newtoniano-cartezian sau este ancorată în paradigma care tocmai se conturează. Totuşi, situaţia e foarte diferită în privinţa experienţelor spirituale. în ultimii douăzeci şi cinci de ani, studiul sistematic al acestor experienţe a devenit principalul punct de interes al unei discipline speciale numite psihologie transpersonală. Experienţele spirituale, la fel ca oricare alt aspect al realităţii, pot fi studiate ştiinţific; ele pot fi supuse cercetărilor atente şi obiective. Nu există nimic neştiinţific în studiul nepărtinitor şi riguros al acestor fenomene şi al provocărilor pe care le reprezintă ele pentru o înţelegere materialistă a lumii. întrebarea critică în această privinţă se referă la natura şi statutul ontologic al experienţelor mistice. Dezvăluie ele adevăruri profunde despre unele aspecte fundamentale ale existenţei, sau nu sunt decât produse ale superstiţiilor, fanteziei ori bolilor mintale?

Principalul obstacol în studiul experienţelor spirituale este faptul că psihologia şi psihiatria tradiţională sunt dominate de o filosofie materialistă şi le lipseşte înţelegera autentică a religiei şi a spiritualităţii. în respingerea emfatică a religiei de către ele, nu se face o distincţie între credinţele populare primitive sau interpretările fundamentaliste literale ale sfintelor scripturi, pe de o parte, şi tradiţiile mistice sofisticate sau filosofiile spirituale răsăritene, pe de altă parte. Ştiinţa materialistă occidentală a respins fără discernământ toate conceptele şi activităţile spirituale, inclusiv cele bazate pe secole de explorare introspectivă sistematică a psihicului. Multe dintre marile tradiţii mistice au elaborat tehnologii specifice pentru inducerea experienţelor spirituale şi au combinat observaţia şi speculaţia teoretică într-un mod asemănător cu al ştiinţei moderne.

Un exemplu extrem al acestei lipse de discernământ îl oferă respingerea de către ştiinţa apuseană a Tantrei, un sistem care oferă o extraordinară viziune spirituală a existenţei în contextul unei viziuni ştinţifice sofisticate şi cuprinzătoare asupra lumii. Cărturarii tantrici au elaborat o înţelegere profundă a universului care a fost în multe privinţe validată de ştiinţa modernă. Aceasta includea modele sofisticate ale spaţiului şi timpului, conceptul de Big Bang şi elemente ca un sistem heliocentric, atracţia interplanetară, forma sferică a Pământului şi a planetelor, şi entropia.

Realizările suplimentare ale Tantrei au inclus matematica avansată şi inventarea numărătorii zecimale şi a cifrei zero. De asemenea, Tantra avea o teorie psihologică profundă şi o metodă de experienţă bazate pe hărţi ale trupului subtil sau energetic, implicând centrele (chakras) şi canalele (nădî-urile) metapsihice. A elaborat o artă spirituală figurativă şi abstractă foarte rafinată şi un ritual complex (Mookerjee şi Khanna, 1977).

PERSPECTIVA PSIHIATRICĂ ASUPRA RELIGIEIDin punct de vedere al savanţilor academici occidentali, lumea materială reprezintă singura realitate, şi orice formă de

credinţă spirituală reflectă lipsa de educaţie, superstiţiile primitive, gândirea magică sau regresiuna la configuraţiile infantile de

funcţionare. Credinţa în orice formă de existenţă după moarte nu este numai refutată, ci adeseori chiar ridiculizată. Din perspectivă materialistă, pare absolut clar şi indiscutabil faptul că moartea trupului, în special a creierului, este sfârşitul oricărei forme de activitate conştientă. Credinţa în călătoria postumă a sufletului, într-o viaţă de apoi sau în reîncarnare nu e decât un produs al gândirii influenţate de dorinţă a oamenilor care sunt incapabili să accepte imperativul biologic evident al morţii. Oamenii care au experienţe directe cu realităţile spirituale sunt consideraţi, în cultura noastră, bolnavi mintal.

Psihiatrii mainstream nu fac nici o deosebire între experienţele mistice şi cele psihotice şi consideră ambele categorii manifestări ale psihozelor. Cea mai binevoitoare judecată despre misticism pe care au emis-o până în prezent cercurile academice oficiale a fost declaraţia Comitetului de Psihiatrie şi Religie al Grupului pentru Avansarea Psihiatriei intitulată: „Misticismul - excurs spiritual sau dezordine psihică?" Acest document publicat în 1976 consimţea că misticismul ar putea să fie un fenomen aflat între normalitate şi psihoză. În climatul actual, până şi sugestia că experienţele spirituale merită un studiu sistematic şi ar trebui să fie examinate critic, le pare absurdă oamenilor de ştiinţă cu instruire convenţională. Exprimarea unui interes serios faţă de acest domeniu, în sine şi pentru sine, poate fi considerată un semn de judecată slabă şi pătează reputaţia profesională a cercetătorului. în realitate, nu există nici o „dovadă" ştiinţifică în sensul că dimensiunea spirituală nu ar exista. Refutarea existenţei sale este în esenţă o supoziţie metafizică a ştiinţei occidentale, bazată pe o aplicare incorectă a unei paradigme depăşite. De fapt, studiul stărilor holotropice, în general, şi al experienţelor transpersonale, în particular, oferă mai mult decât suficiente date suferind că postularea unei asemenea dimensiuni are foarte mult sens (Grof, 1985,1988).

La originea tuturor marilor religii ale lumii au stat puternice experienţe ale vizionarilor care au iniţiat şi susţinut aceste credinţe - epifaniile divine ale profeţilor, misticilor şi sfinţilor. Aceste experienţe, dezvăluind existenţa dimensiunilor sacre ale realităţii, au reprezentat inspiraţia şi sursa vitală a tuturor mişcărilor religioase. Gautama Buddha, meditând sub copacul Bo, a avut o experienţă vizionară dramatică a lui Kama Mara, maestrul iluziei lumeşti, a celor trei fiice seducătoare ale sale încercând să-1 distragă dinspre căutarea lui spirituală şi a armatei sale ameninţătoare căutând să-1 intimideze şi să-1 împiedice să atingă iluminarea. Buddha a învins cu succes aceste obstacole şi a ajuns la iluminare şi la deşteptarea spirituală. Cu o altă ocazie, Buddha a vizualizat şi un lung lanţ al încarnărilor sale precedente şi a trăit o profundă eliberare din cătuşele karmice.

„Călătoria miraculoasă" a lui Mohamed, o puternică stare vizionară în timpul căreia Arhanghelul Gabriel 1-a escortat pe Mohamed prin cele şapte ceruri musulmane, Paradis şi Infern, a fost sursa de inspiraţie a Coranului şi a religiei islamice. în tradiţia

iudeo-creştină, Vechiul Testament oferă o dramatică relatare a întâlnirii lui Moise cu Iahve, sub forma tufişului aprins, iar Noul Testament descrie ispitirea lui Iisus de către diavol în timpul şederii Sale în deşert. în mod similar, apariţia orbitoare a lui Christos în faţa Ivii Saul pe Drumul Damascului, viziunile apocaliptice ale Sfântului Ioan în peştera sa de pe Insula Patmos, carul în flăcări văzut de Iezechil şi multe alte asemenea episoade sunt în mod clar experienţe transcendentale trăite în stări neobişnuite ale conştiinţei. Biblia descrie multe situaţii suplimentare de comunicare directă cu Dumnezeu şi îngerii. Descrierile ispitelor Sfântului Anton şi ale experienţelor vizionare ale altor sfinţi şi Părinţi din Deşert sunt părţi bine documentate ale istoriei creştine.

Psihiatrii occidentali interpretează asemenea experienţe vizionare ca pe nişte manifestări ale unor boli mintale grave, deşi le lipseşte o explicaţie medicală adecvată şi datele de laborator care ar susţine o asemenea poziţie. Literatura psihiatrică mainstream conţine articole şi cărţi care discută care anume ar fi cea mai potrivită diagnosticare clinică a marilor personalităţi din istoria spirituală. Sfântul Ioan al Crucii a fost declarat un „degenerat ereditar", Sfânta Tereza de Avila a fost expediată ca o psihopată isterică, iar experienţele mistice ale lui Mohamed au fost atribuite epilepsiei.

Multe alte personaje spirituale şi religioase, cum ar fi Buddha, Iisus, Ramakrishna şi Sri Ramana Maharshi au fost considerate ca suferind de psihoze, datorită „halucinaţiilor" şi experienţelor lor vizionare. în mod similar, unii antropologi cu instruire tradiţională au argumentat dacă şamanii ar trebui să fie diagnosticaţi ca schizofrenici, psihopaţi ambulanţi, epileptici sau isterici. Celebrul psihanalist Franz Alexander, cunoscut ca unul dintre fondatorii medicinei psihosomatice, a scris un articol în care până şi meditaţia budistă e descrisă în termeni psihopatologici şi numita „catatonia artificială" (Alexander, 1931).

Religia şi spiritualitatea au fost două forţe extrem de importante în istoria omenirii şi a civilizaţiei. Dacă experienţele vizionare ale fondatorilor religiilor n-au fost nimic mai mult decât nişte produse ale patologiei cerebrale, ar fi dificil să explicăm impactul profund pe care l-au avut asupra atâtor milioane de oameni de-a lungul secolelor, precum şi asupra glorioaselor opere de arhitectură, pictură, sculptură şi literatură pe care le-au inspirat.

Nu există nici o cultură arhaică sau pre-industrială în care viaţa rituală şi spirituală să nu fi jucat un rol de pivot. Actuala atitudine a psihiatriei şi psihologiei occidentale patologizează astfel nu numai viaţa spirituală, ci şi pe cea culturală a tuturor grupurilor omeneşti de pe parcursul secolelor, cu excepţia elitei educate a civilizaţiei apusene industriale care împărtăşeşte viziunea materialistă asupra lumii.

Poziţia oficială a psihiatriei faţă de experienţele spirituale creează şi o remarcabilă schismă în societatea noastră. în Statele Unite, religia este tolerată oficial, protejată legal şi chiar promovată insistent de anumite cercuri. în fiecare cameră de motel există câte o Biblie, politicienii îi aduc tributul verbal lui Dumnezeu în discursurile lor, iar rugăciunea colectivă este o componentă standard a ceremoniei de inaugurare prezidenţială. Totuşi, în lumina ştiinţei materialiste, oamenii care iau în serios credinţele religioase de orice fel sunt consideraţi a fi neinstruiţi, victime ale unor amăgiri colective, sau imaturi emoţional.

Iar dacă cineva din cultura noastră are o experienţă spirituală de genul celor care au inspirat fiecare mare religie a lumii, un pastor de factură medie îl va trimite, cel mai probabil, la psihiatru. De multe ori s-a întâmplat ca oameni care fuseseră aduşi în instituţiile psihiatrice datorită intenselor lor experienţe spirituale să fie spitalizaţi, supuşi medicaţiei tranchilizante sau chiar tratamentelor cu şocuri, şi au fost etichetaţi cu diagnostice psihopatologice care-i stigmatizau pentru tot restul vieţii.

STĂRILE HOLOTROPICE ALE CONŞTIINŢEI ŞI IMAGINEA REALITĂŢIIDiferenţele dintre înţelegerea universului, naturii, fiinţelor omeneşti şi conştiinţei elaborată de ştiinţa occidentală şi cea găsită

în societăţile străvechi şi preindustriale este de obicei explicată în termenii superiorităţii ştiinţei materialiste asupra superstiţiilor şi gândirii magice primitive ale culturilor indigene. Analiza atentă a acestei situaţii relevă faptul că motivul acestei diferenţe nu este superioritatea ştiinţei apusene, ci ignoranţa şi naivitatea societăţilor industriale în privinţa stărilor holotropice ale conştiinţei.

Toate culturile preindustriale purtau un înalt respect acestoi stări şi consumau mult timp şi energie încercând să elaboreze moduri eficiente şi sigure de a le induce. Posedau o profundă cunoaştere a acestor stări, le cultivau sistematic şi le foloseau ca pe vehicule importante ale vieţii lor rituale şi spirituale. Viziunile acestor culturi asupra lumii reflectau nu numai experienţele şi observaţiile făcute în starea de zi cu zi a conştiinţei, ci şi pe cele din stările vizionare profunde. Cercetările moderne asupra

conştiinţei şi psihologiei transpersonale au arătat că multe dintre aceste experienţe sunt dezvăluiri autentice ale dimensiunilor în mod normal ascunse ale realităţii şi nu pot fi expediate ca simple distorsionări patologice.

în stările vizionare, experienţele din alte realităţi sau din perspective noi asupra realităţii noastre cotidiene sunt atât de concludente şi convingătoare, încât indivizilor care le au nu le rămâne altă soluţie decât să le încorporeze în viziunea lor asupra lumii. Astfel, contactul sistematic din categoria experienţei cu stări neobişnuite ale conştiinţei, pe de o parte, şi absenţa acestora, pe de altă parte, creează o distanţă ideologică atât de mare între societăţile tehnologice şi culturile pre-industriale. încă nu am întâlnit nici un individ care să fi avut o experienţă profundă a domeniilor transcendentale şi să fi rămas în continuare un adept al viziunii ştiinţei materialiste occidentale asupra lumii. Această evoluţie se produce absolut independent de nivelul de inteligenţă, tipul şi gradul de instruire şi acreditările profesionale ale persoanelor implicate.

STĂRILE HOLOTROPICE ALE CONŞTIINŢEI ŞI ISTORIA OMENIRIIîn această carte, am explorat într-o oarecare amănunţime stările holotropice ale conştiinţei, natura, conţinutul şi strategia lor

de existenţă. Ceea ce-am aflat din studiul experienţelor holotropice aduce o lumină cu totul nouă asupra istoriei spirituale a omenirii. Arată că spiritualitatea este o dimensiune critică a psihicului şi existenţei umane şi desprinde religia autentică, bazată pe experienţe directe, din contextul patologiei, unde a fost exilată de ştiinţa materialistă.

Toate culturile din istoria omenirii, cu excepţia civilizaţiei apusene industriale, au purtat un înalt respect stărilor holotropice ale conştiinţei. Le-au indus ori de câte ori doreau să intre în legătură cu zeităţile lor, cu alte dimensiuni ale realităţii şi cu forţele naturii. De asemenea, le-au mai folosit pentru diagnosticare şi vindecare, pentru cultivarea percepţiei extrasenzoriale şi ca sursa de inspiraţie artistică. Au petrecut mult timp şi energie încercând să elaboreze căi sigure şi eficiente de a le induce. După cum am descris în introducerea acestei cărţi, aceste „tehnologii ale sacrului", tehnici de modificare a stărilor mintale elaborate în culturile arhaice şi aborigene pentru scopuri situale şi spirituale, acopereau toată gama de la metodele şamanice de intrare în transa ale diverselor culturi indigene până la practicile sofisticate ale feluritelor tradiţii mistice şi filosofii spirituale răsăritene.

Practicarea stărilor holotropice poate fi urmărită în trecut până în zorii istoriei omeneşti. Este cea mai importantă trăsătură caracteristică a şamanismului, cea mai veche religie şi artă tămăduitoare a omenirii. Stările holotropice sunt asociate intim cu şamanismul în mai multe privinţe importante. Cariera multor şamani începe cu episoade spontane de stări vizionare, sau crize psihospirituale, pe care antropologii le numesc, cu un subiectivism tipic occidental, „boli şamanice". Alţii sunt iniţiaţi în profesiunea şamanica de şamanii practicanţi, prin experienţe similare induse cu ajutorul procedurilor puternice de modificare a stării mintale, în special tamtamul, toaca, cântecele vocale, dansul sau plantele psihedelice. Şamanii împliniţi pot intra în stările holotropice când vor şi într-un mod controlat. Ei le folosesc pentru vindecare, percepţie extrasenzorială, explorarea dimensiunilor alternative ale realităţii şi în alte scopuri. De asemenea, le pot induce altor membri ai triburilor, oferindu-le călăuzirea necesară.

Şamanismul este foarte vechi, având probabil o vârstă de cel puţin treizeci-patruzeci de mii de ani; cele mai adânci rădăcini ale sale se pot localiza în era paleolitică. Pereţii celebrelor peşteri din sudul Franţei şi nordul Spaniei, cum ar fi Lascaux, Font de Gaume, Les Trois Freres, Altamira şi altele, sunt decorate cu imagini frumoase de animale. Majoritatea reprezintă specii care au trăit în Epoca Pietrei - bizoni, cai sălbatici, cerbi, ibişi, mamuţi, lupi, rinoceri şi reni. Totuşi, altele, ca „Fiara Vrăjitor" de la Lascaux, sunt creaturi mitice care au în mod clar o semnificaţie magică şi rituală dacă aceste două aspecte critice ale vieţii omeneşti sunt cu adevă ral incompatibile. Iar dacă descoperim că există o cale de a le reuni, ar fi esenţial să definim condiţiile în care pot fi integrate.

Convingerea că religia şi ştiinţa trebuie să fie reciproi incompatibile reflectă o înţelegere fundamental greşită a naturii amândurora. înţelese corect, ştiinţa adevărată şi religia autenticii sunt două atitudini importante faţă de existenţă care se completea/.;i şi nu concurează în nici un fel una cu alta. După cum foarte coreei a subliniat Ken Wilber, nu poate exista cu adevărat nici un conflicl între religia veritabilă şi ştiinţa adevărată. Dacă pare să existe un asemenea conflict, atunci e foarte probabil să avem de-a face cu o „religie falsă" şi/sau o „ştiinţă falsă" (Wilber, 1983).

Multe confuzii din această zonă se bazează pe gravele concepţii greşite cu privire la natura şi funcţia ştiinţei, rezultând în folosire;] improprie a gândirii ştiinţifice. O sursă suplimentară de probleme inutile este neînţelegerea privitoare la natura şi funcţia religiei. în scopul urmărit de discuţia noastră, e esenţial să deosebim adevărata ştiinţă de scientism şi să facem diferenţa clară dintre spiritualitate şi religia organizată.

TEORIA ŞTIINŢIFICĂ ŞI METODA ŞTIINŢIFICĂFilosofia modernă a ştiinţei a clarificat natura, funcţia şi folosirea corectă a teoriilor în explorarea diverselor aspecte ale

universului. Ea a expus erorile care au permis monismului materialism să domine ştiinţa occidentală şi, indirect, viziunea civilizaţiei industriale asupra lumii. Privind retrospectiv, nu e dificil să vedem cum s-a întâmplat acest lucru. Imaginea newtoniană a lumii fizice ca sistem mecanic eminamente determinist a avut atât de mult succes în aplicaţiile ei practice, încât a devenit un model pentru toate celelalte discipline ştiinţifice. A fi ştiinţific înseamnă a fi sinonim cu gândirea în termeni mecanicişti.

Un rezultat important al triumfurilor tehnologice ale fizicii a fost sprijinul puternic pentru materialismul filosofic, o poziţie la care Newton personal nu aderase. Pentru el, crearea universului era de neconceput fără intervenţia divină, fără inteligenţa superioară a Creatorului. Newton credea că Dumnezeu a creat universul ca pe un sistem guvernat de legi mecanice. Din acest motiv, o dată ce a fost creat, putea fi studiat şi înţeles ca atare. Discipolii lui Netwon au păstrat imaginea universului ca supermaşină deterministă, dar au eliminat noţiunea unui principiu creator inteligent, ca o rămăşiţă inutilă şi stânjenitoare din iraţionalitatea epocilor întunecate. Datele senzoriale despre realitatea materială au devenit singurele surse permisibile de informaţii în toate ramurile ştiinţei.

în istoria ştiinţei moderne, imaginea lumii materiale bazate pe mecanica newtoniană domina în întregime gândirea din biologie, medicină, psihologie, psihiatrie şi toate celelalte discipline ştiinţifice. Această strategie reflecta ipoteza metafizică de bază a materialismului filosofic şi era consecinţa logică a acesteia. Dacă universul este esenţialmente un sistem material, iar fizica e o disciplină a ştiinţei care studiază materia, fizicienii sunt autorităţile supreme în privinţa naturii tuturor lucrurilor, iar descoperirile din alte domenii nu pot fi lăsate să intre în conflict cu teoriile fundamentale ale fizicii. Aplicarea hotărâtă a logicii de acest gen a rezultat în suprimarea sistematică sau interpretarea greşită a descoperirilor din multe domenii care nu puteau fi puse în consonanţă cu viziunea materialistă asupra lumii.

Această strategie reprezenta o încălcare serioasă a principiilor fundamentale ale filosofiei şi ştiinţei moderne. Vorbind în sensul strict al cuvântului, teoriile ştiinţifice se aplică numai observaţiilor pe care sunt bazate şi din care au derivat. Nu se pot

extrapola automat la alte discipline. Cadrele de referinţă conceptuale care articulează informaţiile disponibile într-un anumit domeniu nu pot fi folosite pentru a determina ce este posibil şi ce nu întx-un alt domeniu şi pentru a dicta ce poate şi ce nu poate fi observat în respectiva disciplină ştiinţifică. Teoriile despre psihicul uman trebuie să se bazeze pe observaţii ale proceselor psihologice, nu pe teoriile elaborate de fizicieni despre lumea materială. Dar tocmai acesta este modul în care oamenii de ştiinţă mainstream au folosit în trecut sistemul de referinţă teoretic al fizicii din secolul al XVII-lea.

Practica generalizării ilicite a viziunii fizicienilor asupra lumii spre a cuprinde şi alte domenii a fost numai o parte din problemă. O altă eroare, comună dar gravă, care complică şi mai mult situaţia, constă în tendinţa multor oameni de ştiinţă nu numai de a adera la teorii desuete şi a le generaliza asupra altor domenii, ci şi de a le lua drept descrieri corecte şi definitive ale realităţii. Ca rezultat, aceştia tind să respingă orice date incompatibile cu sistemul lor de referinţă teoretic, în loc de a găsi în ele motive tic a-şi schimba teoriile. Această confuzie între haită şi teritoriu e.sl<-un exemplu a ceea ce logica modernă numeşte „eroare de dactilografiere logică". Gregory Bateson, un strălucit generalist si gânditor influent care şi-a dedicat mult timp studierii acestui fenomen a declarat odată că atunci când un om de ştiinţă continua să facă greşeli de acest gen, s-ar putea ca într-o zi, la restaurant, să mănânce lista în locul mâncării.

O caracteristică de bază a adevăratului savant nu coristă în adoptarea necritică a filosofiei materialiste şi în loialitatea de nezdruncinat faţă de povestirile despre univers pe care le-a promulgat ştiinţa mainstream. Ceea ce-1 caracterizează pe adevăratul savant este devotamentul faţă de aplicarea riguroasă şi obiectivă a metodei ştiinţifice de explorare în toate domeniile realităţii. Aceasta presupune o colectare sistematică de observaţii în situaţii definite concret, experimentări repetate în orice domenii ale existenţei care fac posibilă aplicarea unei asemenea strategii, şi compararea rezultatelor cu altele, obţinute în împrejurări similare.

Cel mai important criteriu de adecvare a unei anumite teorii nu este conformitatea ei cu vederile îmbrăţişate de instituţia academică şi cu ceea ce ne satisface bunul-simţ sau pare plauzibil, ci congruenţa cu faptele obţinute din observaţii sistematice şi structurate. Teoriile sunt instrumente indispensabile pentru cercetarea şi progresul ştiinţific. Totuşi, ele nu trebuie să fie confundate cu o descriere corectă şi exhaustivă a felului cum sunt cu adevărat lucrurile. Un adevărat savant îşi consideră propriile teorii cele mai bune conceptualizări disponibile ale datelor accesibile pe moment şi este întotdeauna deschis ajustării sau schimbării lor, dacă nu pot coexista cu noile probe. Din această perspectivă, viziunea ştiinţei materialiste asupra lumii a devenit o cămaşă de forţă care ihibă continuarea progreselor, în loc s-o faciliteze.

Ştiinţa nu se bazează pe o teorie anume, oricât de convingă-toare şi de la sine înţeleasă ar putea să pară. Imaginea universului şi teoriile ştiinţifice despre ea s-au schimbat de multe ori în istoria omenirii. Ceea ce caracterizează ştiinţa e metoda de a obţine informaţii şi de a valida sau invalida teorii. Cercetarea ştiinţifică e imposibilă fără formulări şi ipoteze teoretice. Realitatea este prea complexă pentru a fi studiată în totalitatea ei, iar teoriile reduc la proporţii abordabile gama fenomenelor care pot fi observate. Un adevărat om de ştiinţă foloseşte teoriile, dar este conştient de natura lor relativă şi e întotdeauna gata să le ajusteze sau să le abandoneze, când ies la iveală noi dovezi. Nu exclude din acest examen riguros nici un fenomen care poate fi studiat pe cale ştiinţifică, inclusiv cele mai controversate şi provocatoare, cum ar fi stările neobişnuite ale conştiinţei şi experienţele transpersonale.

Pe parcursul secolului XX, fizicienii însuşi şi-au schimbat radical concepţia asupra lumii materiale. Descoperirile revoluţionare din domeniile subatomic şi astrofizic au distrus imaginea universului ca sistem mecanic infinit de complex şi complet determinist, format din particule de materie indestructibilă. Pe măsură ce explorarea universului s-a îndepărtat de lumea realităţii noastre de zi cu zi, sau de „zona dimensiunilor medii", spre microlumea particulelor subatomice şi megalumea galaxiilor îndepărtate, fizicienii au descoperit limitele viziunii mecaniciste asupra lumii şi le-au depăşit.

Imaginea universului care. dominase fizica timp de aproape trei sute de ani s-a prăbuşit sub avalanşa de noi observaţii şi dovezi experimentale. înţelegerea newtoniană de bun-simţ a materiei, timpului şi spaţiului a fost înlocuită de strania ţară a minunilor fizicii relativist-cuantice, plină de paradoxuri derutante. Materia, în sensul cotidian de „substanţă compactă", a dispărut complet din imagine. Dimensiunile separate net ale spaţiului şi timpului absolut au fuzionat în continuumul tetra-dimensional al spaţiu- timpului lui Einstein. Iar conştiinţa observatorului a trebuit să fie recunoscută ca element care joacă un rol important în crearea a ceea ce înainte păruse să fie o realitate pur obiectivă şi impersonală. Progrese similare s-au produs şi în multe alte discipline. Teoriile informaţiilor şi ale sistemelor., conceptul câmpurilor morfogenetice al lui Rupert Sheldrake, gândirea holonomică a lui David Bohm şi Karl Pribram, explorările structurilor disipative ale lui Ilia Prigorin, teoria gaosului şi dinamica interactivă unificată a lui Ervin Laszlo nu sunt decât câteva exemple semnificative ale acestor noi evoluţii. Noile teorii arată o tot mai mare convergenţă şi compatibilitate cu viziunea mistică asupra lumii şi cu descoperirile psihologiei transpersonale. De asemenea, ele oferă o nouă deschidere pentru înţelepciunea ancestrală pe care ştiinţa materialistă a respins-o şi ridiculizat-o.

îngustarea prăpastiei dintre viziunea ştiinţelor hard asupra lumii şi aceea a psihologiei transpersonale este, cu siguranţă, un fenomen foarte emoţionant şi încurajator. Totuşi, ar fi o greşeală serioasă ca psihologii, psihiatrii şi cercetătorii conştiinţei să-şi lase gândirea conceptuală să fie restrânsă şi controlată de teoriile fizicii noi, în locul celei vechi. Aşa cum am menţionat anterior, fiecare disciplină trebuie să-şi bazeze construcţiile teoretice pe observaţiile din propriul ei domeniu de studiu. Criteriul de validitate al descoperirilor şi conceptelor ştiinţifice dintr-o anumită zonă nu este compatibilitatea lor cu teoriile dintr-un alt domeniu, ci rigoarea metodei ştiinţifice cu ajutorul căreia au fost obţinute.

VIZIUNEA ŞTIINŢEI MATERIALISTE ASUPRA LUMII: ADEVĂR ŞI FICŢIUNEîn general, ştiinţa occidentală a avut extrem de mult succes în a descoperi legile care guvernează procesele din lumea

materială şi a învăţat să le controleze. Eforturile ei de a oferi răspunsuri privind unele întrebări fundamentale ale existenţei, ca felul cum a luat fiinţă lumea şi s-a dezvoltat până la forma ei actuală, au fost mult mai puţin spectaculoase şi impresionante. Pentru a avea o perspectivă corectă asupra acestei situaţii, e important să înţelegem că ceea ce cunoaştem ca „viziune ştiinţifică asupra lumii" este o imagine a universului care se bazează pe o pleiadă de supoziţii metafizice îndrăzneţe. Acestea sunt adeseori prezentate şi văzute ca fapte care au fost dovedite mai presus de orice îndoială rezonabilă, când în realitate stau pe baze foarte şubrede, sunt controversate sau se sprijină pe probe foarte inadecvate.

în orice caz, răspunsurile pe care le oferă ştiinţa materialistă la cele mai elementare întrebări metafizice nu sunt mai logice sau mai puţin fantastice decât cele găsite în filosofia perenă. Astfel, în ceea ce priveşte originea universului, există multe teorii cosmologice concurente. Cea mai populară dintre ele afirmă că totul a început acum aproximativ cincisprezece miliarde de ani, în Big Bang, când toată materia din univers, precum şi timpul şi spaţiul, au luat fiinţă dintr-un punct adimensional, sau o singularitate.

Teoria rivală, a creaţiei continue, portretizează un univers în existenţă eternă, fără început şi sfârşit, în care materia este încontinuu creată din nimic. Nici una dintre aceste variante nu reprezintă tocmai o soluţie raţională, logică şi uşor de înţeles a acestei probleme fundamentale a existenţei.

La fel de îndrăzneţe şi problematice sunt teoriile savanţilor materialişti cu privire la domeniul biologic. Fenomenul vieţii, inclusiv A.D.N.-ul şi capacitatea sa de autoreproducere, au apărat chipurile spontan, din interacţiunile arbitrare ale materiei anorganice în supa chimică a oceanului primordial. Evoluţia de la organismele unicelulare primitive până la extraordinara diversitate aspeciilor care constituie viaţa vegetală şi animală de pe planeta noastră ar fi rezultat apoi din mutaţii întâmplătoare ale genelor şi din selecţia naturală. Probabil cea mai fantastică aserţiune a ştiinţei materialiste e că, în procesul evolutiv, conştiinţa a apărut destul de târziu, ca rezultat al proceselor neurofiziologice din sistemul nervos central.

Când supunem concepţiile de mai sus unui examen riguros bazat pe filosofia modernă a ştiinţei, aplicarea sistematică a metodei ştiinţifice şi analiza logică a datelor, vom descoperi că nu prea se relevă ca fapte serioase, şi că în multe situaţii le lipseşte sprijinul adecvat al faptelor bazate pe observaţie. Teoria care sugerează că materialul care constituie universul, cu miliardele sale de galaxii, a explodat spontan, luând existenţă dintr-o singuralitate adimensională nu ne satisface în nici un caz raţiunea. Suntem lăsaţi cu multe întrebări arzătoare, cum ar fi sursa materialului care a apărut din Big Bang, cauzele care au declanşat evenimentul, originea legilor care l-au guvernat şi multe altele. Ideea universului care există etern şi în care materia se creează mereu din nimic e la fel de năucitoare, în felul ei. Şi acelaşi lucru este valabil şi pentru restul teoriilor ştiinţifice care încearcă să descrie originea universului.

Ni se spune că, în esenţă, cosmosul s-a autocreat, şi că întreaga lui istorie, de la atomii de hidrogen până la Homo sapiens, nu a avut nevoie de o inteligenţă călăuzitoare şi poate fi înţeleasă adecvat ca rezultând de pe urma proceselor materiale guvernate de legile naturale. Nici aceasta nu e o ipoteză foarte credibilă, după cum îşi dau seama chiar mulţi fizicieni. Stephen Hawking, considerat de unii cel mai mare fizician în viaţă, a recunoscut că „şansele împotriva ideii ca un univers ca al nostru să fi apărut din ceva ca Big Bang-ul sunt enorme". Iar fizicianul Freeman Dyson de la Princeton comenta cu un prilej: „Cu cât examinez mai mult universul şi detaliile arhitecturii lui, cu atât găsesc mai multe dovezi că, într-un sens, universul trebuie să fi ştiut că urma să venim" (Smoot şi Davidson 1993).

Studiile care reconstituie procesele iniţiale din primele minute de existenţă a universului au dezvăluit un fapt extraordinar şi uluitor. Dacă acele condiţii iniţiale ar fi fost doar puţin diferite -de exemplu, dacă una dintre constantele fundamentale ale fizicii ar fi fost modificată numai cu câteva procente, în oricare direcţie - universul care rezulta de aici n-ar fi putut să susţină viaţa. într-un asemenea univers, oamenii n-ar fi putut niciodată să apară şi să funcţioneze ca observatori ai lui. Aceste coincidenţe sunt atât de numeroase şi improbabile, încât au inspirat formularea aşa-numitului Principiu Antropic (Barrow şi Tipler, 1986). Acest principiu sugerează cu tărie că universul a putut fi creat cu intenţia concretă sau cu scopul de a produce viaţa şi pe observatorii umani. Toate acestea indică participarea unei inteligenţe cosmice superioare în procesul creaţiei, sau cel puţin permit interpretarea în aceşti termeni.

Eşecul teoriei darwiniste de a explica evoluţia şi extraordinara bogăţie a formelor de viaţă doar ca rezultat al funcţionării mecanice a forţelor naturale devine tot mai evident. Problemele şi golurile darwinismului şi ale neodarwinismului au fost sumarizate în cartea lui Phillip Johnson „Darwin on Trial" („Procesul lui Darwin" - n.tr.) (1993). Câtă vreme evoluţia în sine este un fapt cert confirmat, e totuşi foarte improbabil ca ea să se fi realizat fără ghidarea unei inteligenţe superioare, fiind în schimb - ca să împrumutăm celebra formulare a lui Richard Dawkins — opera unui „ceasornicar orb" (Dawkins, 1986). Evoluţia conţine prea multe fapte care sunt incompatibile cu o asemenea înţelegere a naturii.

Se ştie că mutaţiile arbitrare ale genelor, care reprezintă principalul principiu explicativ al teoriei neodarwiniste a evoluţiei, sunt în majoritatea cazurilor dăunătoare şi reprezintă o sursă improbabilă de schimbări avantajoase în organism. Mai mult, apariţia unei noi specii ar necesita combinarea foarte improbabilă a unui număr de mutaţii foarte concrete. Un exemplu este tranziţia evoluţionistă de la reptile la pasări care a necesitat, printre altele,

dezvoltarea simultană a penelor, a oaselor pneumatice şi a unei structuri diferite a scheletului. în multe situaţii, formele tranzitive care duc la noile organe nu oferă avantaje evoluţioniste (după cum se poate exemplifica observând ochiul parţial dezvoltat), sau chiar ar reprezenta factori de risc (ca o aripă formată incomplet).

Ca să complice şi mai mult lucrurile pentru darwinişti, natura a susţinut adesea apariţia formelor care reprezintă în mod clar un dezavantaj evoluţionist. De exemplu, frumoasa coadă a păunului îl face pe mascul să fie mult mai vulnerabil în faţa animalelor de pradă. Darwiniştii argumentează că asupra acestui dezavantaj precumpăneşte faptul că frumuseţea cozii atrage femelele şi măreşte şansele de împerechere şi transmitere a genelor. Acesta pare să fie un efort disperat de a salva perspectiva materialistă cu preţul de a accepta că păuniţele au sensibilităţi artistice şi estetice extraordinare. După cum a subliniat Philip Johnson (1993), această situaţie este cu siguranţă mai compatibilă cu conceptul unei creaţii divine inteligente, decât cu teoria darwinistă care acordă tot creditul forţelor materiale oarbe: ,Am impresia că păunul şi păunită sunt tocmai genul de creaturi care i-ar plăcea unui creator capricios, dar cărora un «proces mecanic nesimţitor» ca selecţia naturală nu le-ar permite niciodată să se dezvolte."

Sfidări importante la adresa interpretării darwiniste a evoluţiei se pot regăsi şi în analiza descoperirilor paleontologice. în ciuda enormelor investiţii de timp şi energie, fosilele existente descoperite până acum nu au reuşit să completeze verigile lipsă dintre specii. Profilul general al paleontologiei încă n-a putut confirma nici măcar o singură tranziţie de la o specie la alta. „Explozia din Cambrian", apariţia bruscă a noilor organisme pluricelulare cu planuri ale trupurilor foarte diferenţiate, într-o perioadă neglijabilă geologic de numai zece milioane de ani („Big Bang-ul biologic") necesită în mod clar un alt gen de mecanism decât selecţia naturală ca să poată fi explicată.

Mai important, toate argumentele de mai sus împotriva darwinismului şi a neodarwinismului se concentrează numai asupra nivelului anatomic şi fiziologic. Ele sunt superficiale în comparaţie cu problemele care s-au ivit din înţelegerea biochimică a diverselor procese vitale. Ştiinţa modernă a arătat că secretul vieţii se ascunde la nivel molecular. Până nu demult, biologii evoluţionişti puteau lăsa în pace detaliile moleculare ale vieţii, pentru că se ştia

foarte puţin despre ele. Complexitatea şi amănunţimii aranjamentelor moleculare responsabile pentru aceste structuri şi ale mecanismelor care stau la baza proceselor vitale sunt atât de spectaculose, încât reprezintă o lovitură de moarte pentru teoria darwinistă. în recenta sa carte „Darwiris Black Box: The Biochemical Challenge to Evolution" („Cutia neagră a lui Darwin - Sfidarea biochimică la adresa evoluţiei" - n.tr.), Michael J. Behe (1996) a demonstrat clar neputinţa gândirii darwiniste de a explici structura

moleculară şi dinamica vieţii. Puterea argumentaţiei lui e atât de devastatoare, încât face ca problemele anatomiei şi ale fosilelor să devină irelevante faţă de chestiunea evoluţiei.

Improbabilitatea statistică a apariţiei vieţii din procese chimice arbitrare e astronomică, după cum au demonstrat clar savanţi de prestigiul unui astrofîzician de renume mondial ca Fred Hoyle, sau Francis Crick, co-descoperitorul structurii A.D.N.-ului. Existenţa a peste două sute de mii de proteine care au funcţii biochimice şi fiziologice extrem de specializate în organismele vii reprezintă, în sine şi prin sine, o problemă insurmontabilă. Fred Hoyle (1983) a găsit soluţia acestei dileme îmbrăţişând teoria panspermiei, conform căreia microorganismele sunt distribuite prin tot universul şi au ajuns pe planeta noastră prin călătorie interstelară, probabil în coada unei comete. Hoyle a conchis că viaţa „este un fenomen cosmologic, poate cel mai fundamental aspect al universului însuşi."

Francis Crick (1981) a mers şi mai departe. Potrivit lui, pentru a evita vătămarea din cauza condiţiilor extreme ale mediului interstelar, microorganismele trebuie să fi călătorit în capul unei nave spaţiale trimise pe Pământ de o civilizaţie superioară care s-a dezvoltat altundeva, cu câteva miliarde de ani în urmă. Viaţa pe planeta noastră a apărut când aceste microoganisme au început să se înmulţească. Teoriile lui Hoyle şi Crick nu rezolvă, desigur, misterul originii vieţii; ele nu fac decât să-1 transfere într-un alt timp şi loc. Amândouă evită problema apariţiei în sine a vieţii.

Teoreticianul informaţiilor H. Yockey (1992), care încercase să aprecieze probabilitatea matematică a originii spontane a vieţii, a conchis că informaţiile necesare pentru începerea vieţii nu s-ar fi putut dezvolta întâmplător. Yockey a sugerat că viaţa poate fi considerată un dat, ca materia sau energia. Pe baza dovezilor ştiinţifice existente, e foarte neplauzibil ca originea vieţii pe

planeta noastră şi dezvoltarea bogatei pletore de specii să fie rezultatul unor forţe mecanice întâmplătoare. E greu de imaginat că s-au produs fără intervenţia şi participarea unei inteligenţe cosmice superioare.

Aceasta ne aduce la cel mai critic punct al discuţiei noastre -afirmaţia ştiinţei materialiste că materia este singura realitate, iar conştiinţa, produsul ei. Această teză a fost adeseori prezentată cu mare autoritate ca un fapt ştiinţific, dovedit mai presus de orice îndoială rezonabilă. Totuşi, când este supusă unui studiu mai atent, devine evident că nu este şi nici nu a fost vreodată o declaraţie ştiinţifică serioasă, cu o supoziţie metafizică deghizată în aşa ceva. Este o aserţiune care nu poate fi dovedită şi, astfel, îi lipseşte cerinţa fundamentală a unei ipoteze ştiinţifice - şi anume, posibilitatea de a fi testată.

CONŞTIINŢĂ ŞI MATERIEPrăpastia dintre conştiinţă şi materie este atât de radicală şi adâncă, încât ne e greu să ne imaginăm conştiinţa putând

apărea ca un simplu epifenomen din complexitatea proceselor materiale din sistemul nervos central. Avem ample dovezi clinice şi experimentale care arată corelaţii profunde între anatomia, fiziologia şi biochimia creierului, pe de o parte, şi procesele conştiente, pe de altă parte. Totuşi, nici una dintre aceste constatări nu dovedeşte fără nici un echivoc că într-adevăr conştiinţa ar fi generată de creier. Originea din materie a conştiinţei este pur şi simplu presupusă ca un fapt evident şi de la sine înţeles, pe baza credinţei în primatul materiei din univers. în întreaga istorie a ştiinţei, nimeni nu a oferit vreodată o explicaţie plauzibilă a felului în care ar putea fi conştiinţa generată de procesele materiale, sau măcar să fi sugerat o abordare viabilă a problemei.

Atitudinea pe care a adoptat-o ştiinţa din Apus privitor la această problemă seamănă cu celebra povestire Sufi. într-o noapte întunecoasă, un om se târăşte în genunchi, sub un felinar. Alt om îl vede şi-1 întreabă: „Ce faci? Cauţi ceva?" Primul om răspunde că-şi caută o cheie pe care a pierdut-o, iar noul sosit se oferă să-1 ajute. După un timp de încercări zadarnie, acesta e nedumerit şi simte nevoia unei explicaţii. „Nu văd nimic! Eşti sigur că ai pierdut-o aici?"