Ca elemente caracteristice acestei perioade reţinem că:

- se dezvoltă foarte bine limbajul- se dezvoltă şi se accentuează dominanta emisferică, respectiv caracterul de

ambidextru, dar şi extremele: de stângaci sau de dreptaci

- rămâne puternic interesul pentru joc, mai ales pentru jocul colectiv, dar apar şi

momente în care copilul preferă o activitate singulară, în genul cititului, al jocului pe

computer sau a jocului de unul singur

- apare interesul de colecţionar şi acela de jucător şi câştigător- la 6 ani copilul este absolvit de problemele adaptării lui la viaţa socială. În acest

sens este foarte important învăţătorul, cel care face trecerea între copil şi societate

(colectivul şcolar). Dacă învăţătorul este centrat în special pe disciplină, copilul

poate suferi o adaptare socială mai dificilă, manifestată prin creşterea nervozităţii şi

prin oboseală, însoţită adeseori de tulburări somatice

- învăţarea scrisului şi a cititului, a calculelor elementare, care, împreună,

constituie achiziţiile de bază ale stadiului

- imediat după vârsta de 7 ani are loc o oarecare detaşare psihologică atât de

mediul familial, cât şi de cel şcolar, copilul devenind expansiv, extravertit, chiar

exaltat, semn că adaptarea şcolară a depăşit faza tensională. Această fază coincide

cu creşterea curiozităţii faţă de mediul extraşcolar, mediul de cartier şi cel stradal

- are loc o creştere uşoară a rapidităţii reacţiilor, de parcă n-ar mia fi timp pentru

tot ce şi-a pus în minte, motiv pentru care copilul mănâncă în fugă, se spală sau se

îmbracă neglijent, umblă cu ghiozdanul desfăcut, totul în favoarea timpului petrecut

împreună cu alţi copii şi în defavoarea stabilizării deprinderilor legate de autoservire

- copilul se supără repede, dar uită repede şi participă la dispute acerbe legate în

general de regulile jocurilor, toate aceste dispute devenind în sine mici lecţii privind

îndatoririle şi drepturile sale

- cam pe la vârsta de 8 ani, adaptarea trece într-o fază de echilibru, copilul devine

mai reflexiv, mai liniştit şi preocupat de probleme serioase, precum provenienţa

copiilor, apartenenţa la neam, apartenenţa socială. Acestea fac parte din momentul identificării sociale şi a constituirii sentimentelor de apartenenţă socială.- Apar jocurile episodice, cu subiect prelungit, care continuă săptămâni întregi,

reluându-se de fiecare dată de unde au fost lăsate. Este perioada în care, în joc,

copiilor le place să îşi construiască un loc al lor: căsuţe, colibe etc., semn al dorinţei

de spaţiu personal

- Mai târziu, la vârsta de 9 ani şi mai mult, apare un element nou, organizarea jocului pe sexe. Băieţii se joacă separat de fetiţe, deşi sunt curioşi unii în legătură

cu ceilalţi şi se supraveghează reciproc. Copiii au de asemenea tendinţa de

autoperfecţionare, devin mai ordonaţi, mai perseverenţi, mai valoroşi în a-şi

planifica timpul şi activităţile

- Scrisul se îmbunătăţeşte, căpătând note personale, desenele şi lucrările scrise

poartă, de asemenea, amprenta personală şi se îmbunătăţesc mult

- Copiii devin mai sensibili la informaţiile sociale, la opiniile de clasă, la problemele

mediului înconjurător şi ale lumii

- Definitivându-se aproape ideea de socializare, ei devin preocupaţi de colectiv, îşi

exprimă prietenia şi se simt vulnerabili faţă de prieteni, faţă de relaţiile familiale,

motiv pentru care atracţia pentru colectiv poate prezenta un pericol de asociere la

tendinţe delincvente.

DEZVOLTAREA INTELECTUALĂ

Este antrenată permanent în activitatea şcolară şi se resimte în mod pregnant

după vârsta de 6 ani. Primul aspect al modificărilor în plan intelectual se exprimă în

schimbări ale caracterului investigativ al percepţiei şi observaţiei, ca instrumente

ale cunoaşterii

Capacităţile senzoriale perceptive şi interpretative devin mai eficiente. Vederea şi auzul ating performanţe către 9-10 ani. Acestea sunt foarte bine utilizate în

activitatea şcolară, unde scrisul, desenatul şi cititul solicită perceperea fină şi

interpretarea rapidă.

În ce priveşte auzul, se dezvoltă o sensibilitate discriminativă formativă în

identificarea fenomenelor încorporate în cuvinte, în fluxul vorbirii, dar şi pe linia

convertirii acestora în litere scrise. Atât scrierea, cât şi cititul pun probleme de logică

spaţială, de percepere a mărimii şi proporţiilor literelor. Procesul de alfabetizare se

realizează treptat, implicând atât percepţiile vizuale, cât şi pe cele auditive şi

kinestezice. Aceste procese se realizează în 3 etape:

Prima etapă: identificarea sunetelor sau a literelor ca elemente componente

ale cuvintelor. Acest lucru se realizează prin despărţirea cuvintelor în silabe şi prin

citirea şi scrierea silabelor. Concomitent, se realizează şi pregătirea capacităţilor de

scriere, prin efectuarea de bastonaşe, cârligele, cerculeţe etc

A doua etapă: diferenţierea sunetelor şi a corespondentelor grafice ale acestora. Cu aceasta începe de fapt alfabetizarea activă, când copilul diferenţiază

literele mari de tipar şi de mână, se literele mici de tipar şi de mână

A treia etapă: cea mai lungă. Are loc consolidarea scrisului şi a cititului. Etapa se prelungeşte în al doilea şi al treilea an de şcoală şi are ca şi caracteristică

creşterea eficienţei expectaţiei în citire, care devine treptat fluentă şi expresivă.

Din punct de vedere al scrisului şi cititului se diferenţiază 4 categorii de copii:- copii care citesc cu mari dificultăţi şi cu greşeli şi reţin puţin din ceea ce

citesc

- copii care citesc greoi, dar reţin bine sensul celor citite. Probabil că

percepţia literelor este încă dificilă şi este în decalaj cu dezvoltarea capacităţilor de

înţelegere a sensului celor citite

- copii care citesc uşor, dar nu reţin ceea ce au citit. Este cazul în care

componenta stereotipă de identificare a literelor devansează planul conştiinţei,

nepermiţând înregistrarea concomitentă a sensurilor

- copii care citesc uşor şi reţin integral ceea ce au citit. La aceştia

capacitatea de identificare a semnelor grafice concordă cu capacitatea de înţelegere a

sensurilor, ceea ce formează o capacitate de lectură foarte bună.

Memoria, de asemenea foarte bună, a copilului de 7-8 ani îl ajută ca după 2-3

lecturi ale unui text să-l poată reproduce. Este situaţia în care un copil mai puţin

supravegheat poate da impresia că ştie să citească, de fapt el reproducând textul

învăţat prin citire repetată în clasă.

Există, de asemenea mai multe tipuri de scriere, care se diferenţiază la această

vârstă:

- tipul înclinat, pe care îl folosesc copiii care ţin stiloul aplecat, prin apăsarea

puternică a degetului mare, fapt care dă scrisului un caracter uşor ascuţit;

- tipul îndoit, crispat, cu scriere spasmodică, care duce mult mai târziu la

definitivarea scrisului personal;

- tipul flexibil, în care indexul este activ, ceea ce dă stiloului o presar mai

uniformă şi rotunjeşte scrisul într-un mod plăcut şi uniform;

- tipul mixt, în care cele trei tipuri de mai sus sunt combinate, ceea ce duce

la un scris neuniform, impersonal, greu de recunoscut.

În această perioadă, programele şcolare antrenează dezvoltarea percepţiei, în

special pe linia stabilirii mărimilor, a proporţiilor, a mărimilor la scară, de asemenea pe

identificarea liniilor orizontale, verticale şi oblice (ceea ce stă la baza identificării

semnelor convenţionale folosite la hărţi), se identifică principalele unităţi de măsură (m,

cm, kg) plecând de la unităţile accesibile copiilor: degetul, cotul, piciorul. Se insistă pe

perceperea structurii materialelor: piatră, lemn, sticlă, plastic, ca şi pe raporturile

spaţiale dintre obiecte: mai aproape, mai departe, deasupra, în, pe etc.

În acest sens, valoarea mărimilor rămâne deficitară, copiii de 6-7 ani

supraestimează mărimile şi distanţele, pe când cei de 8-9 ani le subestimează.

Pe planul instrumentar al inteligenţei se conturează ideea de conţinut al conceptelor şi în acest sens există 3 atribute ale conceptelor, care se modifică o dată

cu vârsta: validitatea, statutul şi accesibilitatea.

Validitatea conceptelor se referă la gradul în care înţelesul ce este acordat unui

concept de către copil este acceptat ca adevărat, deci de nivelul statuat social, acceptat

la un moment dat. înţelesul acordat diferitelor cuvinte este foarte puţin asemănător de la

un copil la altul. Abia la vârsta de 8-10 ani înţelesul cuvintelor devine relativ asemănător

la toţi copiii şi acceptabil din punct de vedere social. Spre sfârşitul perioadei şcolare

mici, copilul dispune de mai mult de 300 de concepte, relativ valide, cu care el poate

opera în planul gândirii.

Statutul conceptelor este cel mai important şi se referă la claritatea, exactitatea

şi stabilitatea de folosire în planul gândirii a conceptului. Se constituie reţele empirice de

concepte, cu ajutorul cărora se organizează aşa-numita piramidă a cunoştinţelor. Spre

exemplu, dacă mărul are iniţial pentru copil un sens alimentar, adică reprezintă un

mijloc atrăgător de satisfacere a unei trebuinţe, acelaşi măr va fi situat mai târziu într-un

context de genul: fruct-pom-grădină, căpătând valoare de specie de plantă, de produs

cu valoare comercială sau de obiect estetic.

Accesibilitatea conceptului – atribut independent de procesul de învăţare a

conceptelor. Accesibilitatea se referă la capacitatea de a înţelege conceptele şi de a le

comunica. Pentru acest lucru este necesară dezvoltarea capacităţilor de relaţionare a

conceptelor la contextul dat. Aşa de pildă, aceeaşi persoană care este mama cuiva,

este concomitent soţia altcuiva, sora cuiva şi în toate cele 2 situaţii este femeie.

Această cerinţă de relaţionare a însuşirilor conceptelor se dezvoltă abia către vârsta de

10 ani.

Gândirea la şcolarul micGândirea se dezvoltă şi ea cu o operativitate ce avansează în plan figural,

simbolic şi acţional.

Operativitatea gândirii se conduce după anumite reguli, care reprezintă

adevăraţi algoritmi ai activităţii intelectuale. Algoritmii pot fi grupaţi în 3 categorii:

- algoritmi de lucru sau de aplicare şi de rezolvare, folosiţi în operaţiuni

precum adunarea, scăderea, înmulţirea, împărţirea

- algoritmi de identificare sau de recunoaştere a unor structuri, relaţii,

tipuri de fenomene: identificarea datelor cunoscute şi necunoscute dintr-o

problemă, identificarea reperelor geografice, a formelor geometrice, a

unităţilor de măsură corespunzătoare

- algoritmi de control, care se utilizează în calculele aritmetice, precum şi în

unele activităţi intelectuale care se supun unor reguli implicite şi ale căror

rezultate provoacă relaţii controlabile.

Există copii care posedă algoritmi de lucru foarte bine consolidaţi, dar algoritmi

de identificare încă slab dezvoltaţi. Aceşti copii dau rezultate foarte bune la exerciţii, dar

nu reuşesc să se descurce în cazul problemelor, deoarece le este greu să identifice

structurile operative solicitate.

Există şi copii care posedă algoritmi de identificare dezvoltaţi şi algoritmi de lucru

mai puţin dezvoltaţi. Iar aceştia se remarcă în determinarea corectă a etapelor de calcul

a problemei, dar se remarcă prin greşeli de calcul pe parcursul problemei, greşeli care

alterează rezultatele ş i care sunt deseori puse pe seama neatenţiei copilului.

Aceste modalităţi de gândire pot perpetua până la vârsta şcolarului mare sau

chiar mai încolo, punând amprenta şi chiar influenţând personalitatea copilului, în

funcţie de modul în care este apreciat din acest punct de vedere la şcoală.

Creativitatea şcolarului micSe dezvoltă în etape, concomitent cu creşterea în vârstă a copilului. La 8-9 ani

se formează capacitatea de a compune.

Creşte capacitatea copilului de a povesti, de a crea povestiri şi capătă abilităţi în

a folosi elementele descriptive literare.

Ghicitorile, jocurile de isteţime şi construcţiile de probleme constituie terenul pe

care se dezvoltă creativitatea.

La acestea contribuie desenul, care devine mai încărcat de atmosferă şi activităţi

practice, în care copilul învaţă să construiască mici ambarcaţiuni, coşuleţe, căsuţe,

animăluţe etc.

Creativitatea se manifestă şi în joc, care capătă noi valori şi poartă, ca şi

gândirea, amprenta personalităţii copiilor.

Capacitatea de învăţare a şcolarului micÎnvăţarea se bazează pe înţelegere şi se dezvoltă nu numai prin utilizarea

intensivă a percepţiei observative şi a memoriei, ci şi a strategiilor diverse de învăţare a

acestora în situaţii foarte diverse, ceea ce dă consistenţă planului intelectual.

Memorarea cunoaşte şi ea o dezvoltare importantă, repetiţia fiind suportul ei de

bază. La 7 ani, copilul poate mai uşor să recunoască un material decât sa îl reproducă,

pentru că nu are încă bine dezvoltată capacitatea de organizare a materialului de

memorat. La 8 ani, capacităţile mnezice cresc, copilul fiind capabil să reproducă, după

numai câteva citiri, poezii sau proze scurte.

Procesul de învăţare se bazează şi pe elemente motivaţionale, care pot fi

intrinseci sau extrinseci. La începutul şcolii (clasa I) copilul învaţă mai mult sub influenţa impulsurilor

adulţilor, a dorinţei sale de a se supune statutului de şcolar, care, în general, îl

atrage, precum şi sub influenţa dorinţei de a nu-şi supăra părinţii. Treptat, în

motivaţie intervine învăţătoarea şi modul în care ea ştie să valorizeze eforturile copiilor,

intervine competiţia între copii.

Către vârsta de 9 ani apar interesele cognitive, care au rol în special în

impulsionarea învăţării preferenţiale.

Succesele obţinute au, de asemenea, un rol important în învăţare. Succesul

repetat are rezonanţe psihologice importante, în sensul că atrage atenţia copilului asupra strategiilor prin care a fost obţinut, fapt care duce la refolosirea şi dezvoltarea

acestor strategii. De asemenea, contribuie la dezvoltarea şi expansiunea sinelui prin

crearea de satisfacţii şi încredere în sine, dezvoltă copilului optimism şi siguranţă de sine şi consolidează poziţia de elev bun, poziţie care duce la ignorarea micilor greşeli

şi la uşurarea vieţii şcolarului. În acest fel, cu cât motivaţia învăţării este mai puternică,

iar activitatea de învăţare este mai bine recompensată, cu atât învăţarea se poate

dovedi mai intensă.

SOCIALIZAREA AFECTIVITĂŢII

Concepţia de sine se formează odată cu intrarea copilului în şcoală, în

special prin modul în care este tratat de către învăţător şi de către colegi. Copiii care au

o estimaţie de sine înaltă, consideră de regulă eşecul ca fiind accidental, chiar dacă

acesta îi afectează, mai mult decât pe cei care au o estimaţie de sine medie. Spre

deosebire, cei cu estimaţie joasă sunt lipsiţi de încredere în sine, nu aderă la idei clare,

nu vor să atragă atenţia asupra lor şi nu vor să supere pe nimeni.

De multe ori, estimaţia de sine a copilului nu coincide cu estimaţia învăţătorului

şi a colegilor, ceea ce creează pentru copil un spaţiu de trăiri complexe ale vieţii şi

competiţiei şcolare. În general, copiii încearcă să corespundă estimaţiei precum şi

cerinţelor părinţilor, pentru a evita răceala, reproşul, pedeapsa şi decepţia părinţilor în

caz de eşec. Deseori recurge la strategii de evitare şi, in extremis, la minciună. Este

situaţia frecvent întâlnită a copilului care îşi uită carnetul de note acasă pentru a nu i se

trece nota proastă, ori îşi uită caietul acasă, dacă nu şi-a făcut tema.

Pe lângă acest tip de trăiri afective legate de şcoală, reacţiile afective în general devin mai controlat voluntare şi creşte capacitatea de simulare şi de

ascundere a reacţiilor afective.

Anxietatea care domină primele săptămâni sau luni de şcoală, în încercarea de

a o camufla, se poate să se transforme în nervozitate, în tulburări de somn sau tulburări

somatice generale, ticuri sau chiar fobia şcolii.

În ce priveşte morala şcolarului, ea este legată în general de viaţa socială.

Piaget diferenţiază 2 tipuri de morală:

- una în care domină raporturile de constrângere, de autoritate a adulţilor,

precum şi obligativităţile severe impuse din exterior,

- cealaltă fiind o morală a cooperării, în care regulile de convieţuire se

constituie şi se asimilează datorită respectului reciproc, a sentimentelor de

datorie în formare, a necesităţilor de a răspunde cerinţelor de cooperare.

Integrarea socială a micului şcolar cunoaşte 3 etape:1. integrarea copilului în colectivul colegilor de şcoală şi participarea lui la

activităţi şcolare, ceea ce facilitează deprinderea unor conduite sociale, precum

şi conturarea unui mod de a gândi şi de a înţelege lumea şi viaţa.

2. adaptarea copilului la dimensiunile economice ale vieţii. Se diversifică

comportamentelor de cumpărător, dezvoltându-se în special în 2 direcţii:

- cumpărător pentru familie (atunci când este trimis de părinţi să facă

cumpărături pentru casă) şi

- cumpărător pentru sine (atunci când îşi cumpără singur dulciuri; mai

târziu, după 9 ani, timbre, reviste, poze, pe care le colecţionează).

După 11 ani începe să strângă bani pentru cumpărarea unor obiecte mai

consistente, pe care şi le doreşte (apare un mugur de organizare a bugetului). Către 12 ani apar aspiraţiile băneşti, ceea ce exprimă o expansiune a sinelui material. Aceasta

este şi vârsta la care apar şi se manifestă unele mici fraude de bani sau obiecte din

casă, atitudini care trebuie sancţionate categoric, dar nu înainte de a fi explicate

copilului.

3. orientarea şcolară şi profesională. Copiii observă persoanele cu care vin în

contact, profesiunile acestora, rolul social al respectivelor persoane şi încep să

aspire la diverse profesii.

O parte din conduitele acestei profesiuni au fost deja încorporate în timpul

jocurilor cu rol din preşcolaritate. Totuşi, orientarea profesională este greu de realizat

pentru copii la această vârstă, rolul părinţilor şi al şcolii rămânând major.

Din punctul de vedere al psihologiei vârstelor, la 10 ani practic se încheie perioada copilăriei.