UNIVERSITATEA OVIDIUS FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Spiritualitate ortodoxă şi diaconie socială într-o lume secularizată

TEZĂ de DOCTORAT

-REZUMAT-

Îndrumător ştiinţific Pr. Prof. Univ. Dr. DUMITRU RADU

Drd. SCRIDON CORINA-MARIA

CONSTANŢA 2009

- 2 -

PLANUL LUCRĂRII

Introducere Partea I: Spiritualitatea ortodoxă Capitolul I: Religie, religiozitate, spiritualitate ortodoxă Capitolul II: Spiritualitatea ortodoxă şi trăsăturile ei

• 1. Temeiurile spiritualităţii: Dumnezeu şi omul ca persoane • 2. Spiritualitatea-comuniune a omului cu Dumnezeu trăită şi

manifestată concret • 3. Viaţa de comuniune a lui Dumnezeu-temei şi premisă a spiritualităţii

ortodoxe • 4. Caracterul hristologic, pnevmatologic şi eclesiologic al spiritualităţii

ortodoxe Capitolul III: Urcuşul duhovnicesc

• 1. Consideraţii generale • 2. Treptele urcuşului duhovnicesc • a. Purificarea de patimi, împodobirea şi creşterea în virtuţi • b. Contemplarea lui Dumnezeu prin făpturi • c. Unirea mistică a omului cu Dumnezeu • 3. Reflectarea urcuşului duhovnicesc în literatura aghiografică

CONCLUZII Partea I Partea a II-a: Comuniune şi diaconie socială Capitolul IV: Participarea omului duhovnicesc la viaţa semenilor

• 1. Temeiurile doctrinare ale participării omului duhovnicesc la viaţa semenilor

• 2. Hristos, principalul temei al slujirii semenilor Capitolul V: Biserica şi societatea

• 1. Relaţia dintre Biserică şi societate • 2. Diaconia Bisericii adusă societăţii şi omului în timp şi spaţiu • 3. Diaconia socială desfăşurată de Biserica Ortodoxă Română în timp

Capitolul VI: Slujirea Bisericii Ortodoxe Române astăzi. Împliniri şi obiective de atins

• 1. Misiunea Bisericii • 2. Activitatea socială şi religioasă a Bisericii Ortodoxe Române • 3. Proiectul consolidarea iniţiativelor comunitare de prevenire a

HIV/SIDA şi a violenţei în familie, în România CONCLUZII Partea a II-a Bibliografie Declaraţia de onestitate

- 3 -

INTRODUCERE

Teologia, este o expresie autentică a comuniunii omului cu Dumnezeu, a experierii tainelor divine mai presus de minte şi de cuvânt, prin Hristos în Duhul Sfânt, o cunoaştere tainică şi nemijlocită dăruită de Duhul Sfânt celor care doresc să se desăvârşească pe calea sfinţeniei. Experienţa duhovnicească, prin viaţa în Hristos trăită în Biserică, transformă teologia într-o mărturie vie a existenţei.

Teologia Bisericii Ortodoxe este una care izvorăşte din rugăciunea şi viaţa duhovnicească a Bisericii, locul unde se aprofundează gândirea duhovnicească, împletită cu lucrarea ei slujitoare şi sfinţitoare; ea trebuie să răspundă nevoilor duhovniceşti ale credincioşilor şi dorinţelor acestora de implicare în lucrarea mântuitoare pe care Biserica o mărturiseşte şi o desfăşoară şi la care ne cheamă în societatea contemporană. Pentru creştini, ţinta fundamentală şi neostenită este mântuirea, ca încoronare a străduinţelor pentru desăvârşire, prin luptă pentru eliberarea de patimi şi nevoinţa pentru dobândirea virtuţilor. Prin harul dumnezeiesc omul ajunge să participe la viaţa divină, fără însă ca natura sa umană să devină natura lui Dumnezeu, iar prin comuniunea şi relaţiile pe care le stabileşte cu ceilalţi omul se cunoaşte pe sine şi pe ceilalţi şi ajunge să-i iubească, împlinindu-se ca fiinţă umană.

Principala exigenţă şi preocupare a misiunii Bisericii este predicarea veştii celei bune, a Evangheliei lui Hristos. Răspunsul crediciosului este convertirea prin credinţă, poartă a mântuirii şi început al încorporării noastre, ca mădulare ale Bisericii, în Hristos Cel înviat. Vestea cea bună prin care mărturisim Adevărul, pe Dumnezeu adevărat, poate fi transmisă nu doar prin cuvinte ci şi prin mărturia vieţii sfinţite de harul dătător de viaţă al Duhului Sfânt. În Biserică, spaţiul în care se realizează comuniunea deplină cu Dumnezeu, credinciosul realizează, în mod organic şi activ, comuniunea cu semenii.

Iubirea de Dumnezeu şi de semeni se susţin reciproc, se cuprind una în alta. „Deci prin cea dintâi se poate împlini şi a doua; iar prin a doua se poate reveni iarăşi la cea dintâi; cel ce iubeşte pe Domnul, iubeşte ca urmare şi pe aproapele. «Căci cel ce Mă iubeşte pe Mine, zice Domnul, va păzi poruncile Mele» (Ioan XIV, 23). «Iar porunca Mea aceasta este: ca să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi» (Ioan XV, 12). Iar cel ce iubeşte pe aproapele, satisfăcând iubirea faţă de Dumnezeu, primeşte în sine harul Lui.”1

. Fiecare credincios are dreptul şi datoria de a contribui la răspândirea şi păstrarea credinţei, de a duce mai departe vestea cea bună, căci „Viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17, 3). În mintea credinciosului trebuie să răsune mereu cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „... dacă eu binevestesc Evanghelia, nu am de ce să mă laud; fiindcă asupra mea stă trebuinţa. Că vai mie dacă nu voi binevesti! Că dacă fac aceasta de bunăvoie, am plată; dar dacă o fac fără de voie, am doar o sarcină ce mi s-a încredinţat.” (1 Corinteni, 9, 16-17).

Într-o societate marcată de confruntarea dintre globalism şi individualism, Biserica este chemată să dea mărturia proprie de comuniune, de koinonia. Biserica Ortodoxă Română a fost şi este o Biserică vie, activă, în care viaţa spirituală se împleteşte cu lucrarea diaconală.

1 Sfântul Vasile cel Mare, Regulae fusius tractatae, Răsp. 7, Migne, P. G., XXXI, 917, apud Prof. Pr. D. Stăniloae, Temeiuri dogmatice şi duhovniceşti pentru viaţa monahală de obşte, în Studii Teologice, seria II-a, sept. – oct., anul IV, 1952, p. 372, nota 6

- 4 -

CAPITOLUL I

RELIGIE, RELIGIOZITATE, SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Religia este un concept complex; ea a fost definită ca fiind legătura conştientă şi liberă a omului cu Dumnezeu, cu referire atât la cunoaşterea lui Dumnezeu, la mărturisirea învăţăturii despre El, cât şi la trăirea după voia Sa. În viaţa omului prezenţa religiei este o lucrare divino-umană, o împreună–lucrare a omului cu Dumnezeu; înainte de toate religia este lucrarea lui Dumnezeu, dar care se poate înfăptui numai prin participarea conştientă a omului la această lucrare tainică a Sa. Credinciosul ajunge la starea culminantă a vieţii sale duhovniceşti prin lucrarea Duhului Sfânt. Pentru primirea acestui har este necesară purificarea de păcat şi desăvârşirea morală a întregii fiinţe umane prin ajutorul dumnezeiesc nemijlocit pe care îl primim nu doar prin raţiune, ci şi prin credinţă, rugăciune şi ajutor de la Dumnezeu.

Religia creştină urmăreşte renaşterea şi sfinţirea vieţii omului; ea a scos în evidenţă unitatea deplină a lumii ca un tot unitar plin de lumină, frumuseţe şi armonie; superioritatea creştinismului faţă de alte religii constă în legătura personală a omului cu Dumnezeu, realizată prin Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat pentru mântuirea oamenilor.

Religiozitatea este modul specific de viaţă al fiecărui om, este legătura cu divinul manifestată la nivel personal. Religiozitatea se manifestă vizibil, în exterior, prin manifestare sub forma credinţei. În manifestarea religiozităţii sunt antrenate sentimentele, raţiunea, voinţa, comportamentele. Credinţa devine în existenţa fiecărui om o componentă reală, care produce efecte în viaţa sufletească şi spirituală a acestuia, care amplifică dorinţa sa de a cunoaşte şi de a mărturisi pe Dumnezeu.

Spiritualitatea ortodoxă se deosebeşte de celelalte forme de mistică prin faptul că are o bază dogmatică şi un element moral care constituie însăşi esenţa sa. Impulsul vieţii religioase îl dă însuşi Dumnezeu. În sufletul omului căzut din demnitatea paradisiacă a existat mereu un dor de Dumnezeu2, prin care El îl purifică pe om, iar această purificare îl face asemenea Lui. „Negrăită este frumuseţea Ta, neasemănat chipul, nespusă strălucirea, mai presus de cuvânt slava. Purtarea Ta bună şi blândă, Stăpâne Hristoase, întrece înţelegerea tuturor pământenilor. De aceea, dorul şi iubirea faţă de Tine, biruiesc toată iubirea şi dorul muritorilor. Pe cât întreci, Mântuitorule, cele văzute, pe atâta ne e mai mare dorul de Tine şi pune în umbră toată iubirea omenească şi ne întoarce de la plăcerile trupeşti şi respinge repede toate poftele.”3

Ortodoxia este adevărata şi neîncetata chemare la dragoste pe care Dumnezeu o adresează oamenilor. „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi

2 Această noţiune nu este una specific creştină, ci mai degrabă una general umană. 3 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti, Imnul 39 (Z. 12), în Preot Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 577. Teologia afirmă că Dumnezeu are toate însuşirile într-o mărime infinită, care întrece puterea noastră de înţelegere; toate ale lui Dumnezeu sunt cuceritoare, deşi uneori neînţelese. Acest neînţeles ne face să-L descoperim ca izvorul a tot ce se împlineşte mai mult în umanitatea noastră. Cu cât Îl cunoaştem mai mult, cu atât Îl iubim mai mult. (a se vedea şi nota 674, p.577).

- 5 -

ucenicii Mei, dacă veţi avea iubire unii faţă de alţii.”(Ioan 13, 34-35). Biserica, trup tainic al lui Hristos şi templu al Duhului Sfânt, devine loc şi spaţiu al comunicării şi comuniunii de iubire a omului cu Dumnezeu şi cu semenii, în care fiecare persoană umană capătă valoare veşnică. „Ţinta tuturor celor ce se nevoiesc după Dumnezeu este să placă lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi să primească împăcarea cu Tatăl prin împărtăşirea de Duhul şi să dobândească mântuirea prin aceasta. Căci în aceasta stă nemurirea fiecărui suflet şi a fiecărui om. Neîmplinindu-se aceasta, deşartă e osteneala şi lucrarea noastră şi fără rost e toată calea care nu duce la aceasta pe cel ce aleargă pe ea.”4

Sfinţii Părinţi ai Bisericii sunt unanim de acord asupra faptului că omul nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu şi tainele Sale decât în măsura în care Dumnezeu i Se descoperă; „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire ...” (Romani 1, 20); „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” (Ioan 1, 18). Cei care s-au învrednicit să primească lumina şi credinţa cea adevărată aduse de Mântuitorul Hristos sunt datori să le păstreze şi să le experimenteze.

Spiritualitatea ortodoxă, viaţă în Duhul lui Hristos, viaţă de conştiinţă şi comuniune, de iubire şi slujire a lui Dumnezeu şi a oamenilor are caracter trinitar, hristologic, pnevmatologic şi eclesiologic, pentru că:

• starea culminantă a vieţii spirituale este una de unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită şi experimentată;

• această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt; pentru obţinerea ei omul urmează un îndelungat efort de purificare de patimi;

• această unire se realizează atunci când omul a ajuns la „asemănarea cu Dumnezeu”; ea este totodată cunoaştere şi iubire;

• efectul acestei uniri este o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însoţită de harisme. 5

CAPITOLUL AL II-LEA SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ ŞI TRĂSĂTURILE EI

1. TEMEIURILE SPIRITUALITĂŢII

DUMNEZEU ŞI OMUL CA PERSOANE

Temeiul mântuirii şi îndumnezeirii noastre este Sfânta Treime, comuniune de Persoane, sursă a iubirii iradiante, care îl atrage şi îl antrenează pe om într-un permanent dialog al iubirii. Izvorul desăvârşirii şi îndumnezeirii credinciosului este Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, de care ne facem părtaşi prin harul Duhului Sfânt.

4 Idem, Una sută de capete cuvântătoare de Dumnezeu şi făptuitoare (teologice şi practice), 67, în Filocalia, vol. VI, Apologeticum, Ediţie digitală, 2004, p. 83. 5 Stăniloae, Preot Profesor Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 6.

- 6 -

Spiritualitatea ortodoxă a păstrat taina comuniunii Persoanelor Treimice în Dumnezeu (ireductibile, etern personale, comunitar personale) şi a accentuat unitatea Lui, actualizând permanenta întrupare a lui Hristos în credincioşi, rămânând fidelă învăţăturii biblice neo-testamentare şi a sfinţilor părinţi răsăriteni potrivit cărora Dumnezeu cel transcendent ni se comunică din iubire nesfârşită şi perfectă în Duhul, prin energiile necreate, pentru ca noi să-L putem experia real şi să ne facem părtaşi puterii Lui lucrătoare în noi.

Adevărata comunitate umană se dezvoltă după modelul Sfintei Treimi, structură a supremei iubiri; fiecare om cuprinde în sine întreaga umanitate şi este chemat să participe la Trupul tainic al lui Hristos, expresie a iubirii pe care o poartă lui Dumnezeu şi semenilor. Persoana umană însetată după relaţii vii, iubitoare şi nesfârşite cu alte persoane, devine sursă a veşniciei persoanelor în comunitatea şi comuniunea persoanelor, gândită şi trăită plenar.6 Pentru că iubirea presupune dăruire de sine, conştientă şi voluntară, înseamnă că Dumnezeu este din eternitate, în acelaşi timp, unitate desăvârşită a fiinţei dumnezeieşti, dar şi Treime de Persoane. Viaţa omului ar fi stearpă fără progresul nesfârşit spre îndumnezeire; pentru a face real acest progres omul trebuie să se facă părtaş la infinitatea vieţii iubirii lui Dumnezeu în virtutea libertăţii cu care a fost creat, contribuind printr-un efort personal la aceasta.

Credinţa în Dumnezeu unic în fiinţă şi întreit în Persoane este singura mântuitoare şi îndumnezeitoare, bază a comuniunii noastre. În comunitatea deplină şi perfectă a Persoanelor divine, în care subzistă supraesenţa unică a dumnezeirii, e dată infinitatea şi desăvârşirea vieţii iubitoare a Treimii şi a fiecărei Persoane, încât ne este asigurată comuniunea noastră progresivă şi eternă cu viaţa infinită a lui Dumnezeu şi comuniunea neconfundată între cei ce se fac părtaşi ai acestei infinităţi, prin care ne asigurăm persistenţa şi desăvârşirea noastră ca persoane. Din această comuniune a noastră cu Dumnezeu şi între noi, ne asigurăm persistenţa şi desăvârşirea noastră ca persoane în veci, dar totodată, şi continua gândire şi creştere spirituală a aprofundării misterului comuniunii supreme.

Prin faptul că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, Cel personal şi veşnic, el este o fiinţa personală, deschisă spre comuniune şi chemată să participe la viaţa veşnică a divinităţii; persoana umană tinde pre comuniunea cu ceilalţi, pentru ca astfel să se realizeze pe sine în mod deplin până la desăvârşire. Creştinul intră în comuniune atât cu fiecare dintre persoanele Sfintei Treimi cât şi cu semenii săi; omul, imitându-L pe Dumnezeu-iubitorul de oameni, devine iubitor de semeni. Omul, chip unic şi irepetabil al lui Dumnezeu şi fiinţă spirituală, este purtător de valori şi tinde spre realizarea lor; persoana umană cuprinde în sine toate valorile şi este orientată spre valorile obiective, întrupate în chip desăvârşit în Dumnezeu7; tendinţa spre comuniune pe care o manifestă omul se identifică şi cu dorinţa de a dobândi valori ca adevăr, bine, frumos etc., dovadă a faptului că omul este fiinţă liberă şi spirituală, raţională şi responsabilă de faptele sale.

Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este chemat să participe la comuniunea cu Dumnezeu şi să se împărtăşească de bunurile Lui nesfârşite. Prin păcatul strămoşesc „chipul” lui Dumnezeu în om s-a întinat, dar prin harul Botezului a fost spălat de întinăciunea păcatului. Pentru a face simţită prezenţa harului în noi trebuie să depunem eforturi pentru o viaţă virtuoasă în care dragostea de Dumnezeu să crească neîncetat în mod covârşitor. „Toţi oamenii suntem «după chipul» lui Dumnezeu; dar «după asemănare»

6 Iubirea faţă de Persoanele supreme alimentează şi iubirea inter-umană, dornică să se dăruiască, să primească şi să fie primită. 7 Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Personalitatea morală creştină, în Studii de Teologie Morală, Sibiu, 1969, Editura şi Tipografia Arhiepiscopiei, p. 302

- 7 -

nu sunt decât aceia, care prin multă dragoste şi-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Când deci nu suntem ai noştri, atunci suntem asemenea Celui ce prin dragoste ne-a împăcat cu Sine. La aceasta nu va ajunge cineva, de nu-şi va convinge sufletul său să nu se mai lase vrăjit de slava vieţii uşoare.”8 Persoana umană se poate desăvârşi dacă se afirmă în mod deplin, dăruindu-se în chip liber, încetând să existe numai pentru sine; lepădându-se de binele individual şi exprimând din plin persoana în aceeaşi fire a tuturor, ea sporeşte la nesfârşit şi îşi împropriază tot ceea ce aparţine semenilor. Astfel, persoana umană devine icoana desăvârşită a lui Dumnezeu, dobândind asemănarea.

2. SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ – COMUNIUNE A OMULUI CU DUMNEZEU

TRĂITĂ ŞI MANIFESTATĂ CONCRET

Pentru spiritualitatea ortodoxă Sfânta Treime reprezintă fundamentul de neclintit al vieţii şi experienţei umane; deşi de nepătruns după esenţă, Sfânta Treime este cunoscută din manifestările ei; Sfânta Treime ni se descoperă prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care prin venirea Sa ne descoperă iubirea dumnezeiască şi ne înfiază, pentru ca şi noi să ne facem asemenea Lui.

Spiritualitatea, rezultat al comuniunii omului cu Dumnezeu, face prezentă în inima omului legătura acestuia cu El, în mod ontologic, prin cuvânt, prin puterea Lui şi firea sa. Oricât de mult am înainta către El, apropierea noastră de Dumnezeu şi ridicarea noastră la înţelegerea Lui nu se realizează dacă Dumnezeu însuşi nu ne îmbracă în cele proprii Lui. Chiar străbătuţi de puterea Lui, nu putem lepăda fiinţa noastră creată; devenim dumnezei după har, nu după fiinţă.9 Spiritualitatea creştin ortodoxă acordă o mare însemnătate responsabilităţii umane al cărui izvor este Însuşi Dumnezeu. Responsabilitatea omului este un dat ontologic deoarece el este creat după chipul lui Dumnezeu pentru a ajunge la asemănarea cu El. Fiul S-a întrupat şi S-a făcut om asemenea nouă, afară de păcat, pentru ca să refacă şi să reînnoiască pe cel asemeni Lui.

Relaţia interpersonală de comuniune veşnică în iubire ajunge să se împlinească pentru că Dumnezeu, Persoană Absolută şi Necreată, se deschide către om devenindu-i model şi ajutor, sprijin şi ţintă. Hristos îşi face locaş în fiecare dintre cei care doresc să ajungă la asemănarea cu El. Fiinţă liberă, omul poate să refuze ajutorul harului divin; într-un asemenea caz, harul rămâne latent, dar gata să răspundă dorinţei şi chemării omului de a se apropia de Dumnezeu Cel Unul în fiinţă şi întreit în Persoane. Pentru că Dumnezeu este Persoană Supremă există posibilitatea unui progres infinit al comuniunii omului cu El; pe de o parte Dumnezeu Persoană nu poate fi cunoscut de către om printr-o pornire intelectuală care să vină de la el; pe de altă parte, comuniunea cu El nu se poate realiza fără voia Sa, fără ca El însuşi să nu Se reveleze.10

8 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală duhovnicească, împărţit în 100 de capete, 4, în Filocalia 1, p. 336 9 Stăniloae, Preot Profesor Dr. Dumitru, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 21-22. 10 Ibidem, p. 22.

- 8 -

Comuniunea cu Persoanele infinite şi absolute în fiinţă, în iubire şi în frumuseţe, ne permite să înaintăm într-o noutate continuă, sporind această comuniune şi deschizând la nesfârşit înaintarea noastră în iubire şi în cunoaştere, ca astfel să ne dovedim pentru eternitate persoane prin tot ceea ce facem pentru desăvârşirea noastră în eternitate. Relaţia noastră cu Persoanele dumnezeieşti îşi găseşte împlinirea pentru că, pe de o parte, omul este conştient de faptul că lumea se adaptează la trebuinţele sale, mereu sporite şi rafinate, iar pe de altă parte, numai o Persoană supremă poate da sens întregii existenţe.

Prin comuniunea omului cu Dumnezeu consecinţele profundei crize spirituale ale societăţii contemporane ar trebui diminuate; sexualitatea exacerbată, maladivă şi degradantă, violenţa promovată şi întreţinută prin multiple mijloace, drogurile, izolarea faţă de lume şi de problemele ei, mutaţia culturală, criza ecologică sunt doar câteva dintre constantele crizei spirituale contemporane, care promovează ignorarea prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în lume şi produc o destabilizare interioară a omului; pentru depăşirea acesteia şi revenirea la valorile creştine autentice este necesar să se acorde o mai mare importanţă relaţiei Dumnezeu-om-creaţie prin care s-ar putea realiza restabilirea firii umane şi transfigurarea lumii.

Spiritualitatea creştină ortodoxă autentică este rodul iubirii şi implică atât comuniunea omului cu Dumnezeu cât şi participarea acestuia la viaţa lumii şi a semenilor pe care îi slujeşte şi cărora li se dăruieşte. Suntem datori să cultivăm bucuria de a dărui, prin care chipul nostru capătă strălucire, deschidere şi „bună mireasmă” spre a se asemăna cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, spiritualitatea creştină ortodoxă trebuie să fie ţinută în unitate cu slujirea creştină, ambele fiind dimensiuni fundamentale ale lucrării Bisericii şi vieţii creştine. Slujirea creştină îşi primeşte puterea dăruirii faţă de semeni şi societate din relaţia vie şi fiinţială a omului cu Dumnezeu pe care o implică spiritualitatea autentică. Nu există slujire creştină autentică fără spiritualitate autentică, deoarece Duhul Sfânt lucrează în noi doar împreună cu noi, numai dacă noi înşine suntem duhovniceşti. Slujirea devine în Ortodoxie nota definitorie a Bisericii, comunitate slujitoare spre mântuire, şi a vieţii creştine în general; slujirea faţă de Dumnezeu şi cea faţă de semeni se unesc într-o singură slujire neîmpărţită. Sfânt şi desăvârşit, haric şi uman se întrepătrund şi realizează o slujire comună a lui Dumnezeu şi a tuturor întreolaltă.

Prin energiile necreate procesul de îndumnezeire nu mai cunoaşte bariere între natural şi supranatural iar credincioşii pot experia eliberarea lor spirituală şi pot gusta din frumuseţea vieţii divine la care sunt chemaţi în Iisus Hristos. Viaţa credinciosului înnoită prin lucrarea sinergetică a lui Hristos şi a sa, prin procesul duhovnicesc de îndumnezeire, transformă egoismul şi iubirea de sine în comuniune şi iubire de Dumnezeu şi de semeni, după modelul de iubire supremă al Sfintei Treimi; procesul de renaştere spirituală a omului în Hristos este cel mai bun răspuns pe care credinciosul îl poate da tendinţelor materialiste care domină societatea contemporană în detrimentul valorilor spirituale.

- 9 -

3. VIAŢA DE COMUNIUNE A LUI DUMNEZEU TEMEI ŞI PREMISĂ A SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE

Mântuirea personală este urmarea conlucrării omului cu Dumnezeu. Dacă iniţiativa mântuirii o are Dumnezeu pentru că El este Cel „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4) şi le dă tuturor posibilitatea să se mântuiască, totuşi nimeni nu se poate mântui fără voia sa. Omul îşi descoperă adevărata menire atunci când participă la viaţa divină şi realizează în el însuşi chipul şi asemănarea cu Dumnezeu printr-o participare în care îşi pune în valoare existenţa, energia şi voinţa. „Când Sfânta Scriptură vorbeşte de Dumnezeu la plural, adresându-se în chip evlavios celor evlavioşi, o face pentru a indica cele trei ipostasuri; ea înfăţişează adică în chip tainic modul existenţei treimii atotsfinte, fără de început şi de o fiinţă, dat fiind că atotslăvia, închinată şi atotlăudata treime a ipostasurilor este cea mai deplină unitate după fiinţă. Căci Dumnezeul nostru este unitate în Treime şi Treime în unitate. Când însă vorbeşte despre Dumnezeu la plural către cei necredincioşi, osândeşte falsa idee despre dumnezeire a acestora, căci aceştia socotesc că deosebirea caracteristicilor personale este fiinţială, nu ipostatică.”11

Chip al lui Dumnezeu, creştinul reflectă în sine structura şi misterul Sfintei Treimi. „Chipul” îşi afirmă identitatea şi particularitatea proprie prin şi în comuniune cu semenii, comuniune de iubire luptătoare pentru sine şi pentru alţii; într-o astfel de comuniune, în care este nevoie de transparenţă reciprocă, iubirea este o modalitate eshatologică a existenţei. Dumnezeu a rânduit ca fiecare om să fie după chipul şi asemănarea Sa; toţi oamenii sunt la fel pentru că au acelaşi Prototip.

Chip al lui Dumnezeu, omul este subiect conştient de sine, capabil de comuniunea cu semenii şi însetat după comuniunea de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. Din adâncul infinit de iubire al lui Dumnezeu persoana umană îşi trage bogăţia infinităţii. Comunicarea este modalitatea de a ne afla în permanent dialog cu El; comunicăm cu semenii pentru că simţim nevoia de a fi în apropierea Lui. Comunicarea omului cu semenii îi aduce o întregire a existenţei sale; la rândul său fiecare transmite celuilalt o încurajare care îi întăreşte pe amândoi. Printr-un dialog sincer şi pozitiv, omul participă la împuţinarea durerii şi la înmulţirea bucuriei pentru ca firea umană să se întărească; este necesar dialogul cu Sfânta Treime pentru ca omul să se deschidă către fiinţa divină şi să transpună în relaţiile sale modelul de iubire dintre Persoanele divine; comunicarea necesită manifestarea concretă a iubirii care vine de la Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în Persoane; acestă iubire îl pune pe om în dialog cu semenii prin dăruire şi plinire liberă pentru ca împreună, fără a se confunda, împlinind răspunderea reciprocă a unuia faţă de alţii şi a altora faţă de sine, să urce spre deplina unitate cu Dumnezeu. Cel care refuză dialogul cu Dumnezeu, Îi neagă calitatea de Creator, de Proniator şi de Persoană care dăruieşte din Sine viaţă; el refuză darurile divine mereu noi şi necreate în viaţa sa şi orice responsabilitate; negându-şi calitatea de om şi deci de chip al lui Dumnezeu îşi refuză creşterea nesfârşită în El.

Sfânta Treime se comunică făpturii; omul se află în relaţie cu Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt şi astfel descoperă Treimea – comuniune a iubirii, din care izvorăşte puterea de a comunica iubirea fiecăruia către alte persoane. Sfinţii Părinţi îl înfăţişează pe

11 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 28, 1, în Filocalia, vol. III, Apologeticum 2004, Ediţie digitală, p. 135-136

- 10 -

Dumnezeu ca Monadă care se mişcă spre Doime şi se odihneşte în Treime. Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane este comuniune şi izvor al oricărei comuniuni. Dumnezeu cheamă pe om la îndumnezeirea în Hristos, iar credinciosul răspunde acestei chemări şi astfel se înalţă la comuniunea de viaţă veşnică cu El.

Comuniunea omului cu Dumnezeu se hrăneşte continuu din împărtăşirea cu Hristos şi se desăvârşeşte în Biserică, în celebrarea euharistică, prin care toţi se integrează în Hristos. Împărtăşindu-ne de Hristos, devenind copărtaşi cu El, intrăm în comuniune perfectă cu Dumnezeu şi ajungem să cunoaştem relaţiile şi viaţa interioară a Sfintei Treimi, să ne facem părtaşi de viaţa dumnezeiască, să trăim după modelul Sfintei Treimi. Această comuniune este una prin har, prin energiile Sale necreate, în care firea noastră umană nu devine natura lui Dumnezeu. În comunitatea eclesială este reprodusă realitatea divină. Biserica este alcătuită după imaginea absolută a Sfintei Treimi, prin lucrarea Sfântului Duh, care îi dă caracterul de comuniune, de unitate, de întreg. Duhul Sfânt face ca fiecare dintre noi să fim purtaţi de dorinţa vie de a ne depăşi, de a fi în celălalt, de a-l avea pe celălalt în noi, fără însă a ne confunda unul cu altul.

Viaţa de comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi asigură comuniunea lui Dumnezeu cu persoanele create şi a acestora între ele, în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos; omul, chip al lui Dumnezeu, are libertatea şi capacitatea de a înainta spre celălalt prin comuniune şi a pune început vieţii veşnice.

4. CARACTERUL HRISTOLOGIC, PNEVMATOLOGIC ŞI ECLESIOLOGIC AL SPIRITUALITĂŢII ORTODOXE

Urcuşul creştinilor spre Dumnezeu are ca normă şi cale pe Iisus Hristos, Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” (Ioan 14, 6). Unirea tainică a omului cu Dumnezeu se realizează prin Hristos, în Hristos şi cu Hristos; de aceea, nimeni nu poate înainta spre Dumnezeu păşind pe altă cale decât prin Hristos, după cum nimeni nu poate ajunge dincolo de El.

Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Hristos, este fundamentul vieţii spirituale, căci în acest fel se deschide calea spre comuniunea dintre creat şi necreat; prezenţa Lui va deveni activă în noi numai dacă vom colabora şi vom răspunde darului lui Dumnezeu, păzind harul divin şi pregătindu-ne pentru marea întâlnire cu Mirele ceresc de la care primim fiinţa, mişcarea şi viaţa adevărată.

Creştinul evlavios parcurge drumul de la lucrarea poruncilor la cunoaştere ca pe o prezenţă tainică a Domnului în noi, asemeni urcuşului pe care L-a urmat Mântuitorul de la Întruparea Sa până la Schimbarea la Faţă, când S-a arătat în toată slava dumnezeirii. Urcuşul duhovnicesc de la eforturile ascetice şi până la contemplarea tainică a lui Dumnezeu îl facem prin Hristos, cu Hristos, spre Hristos. Prin colaborarea cu puterea Lui care este în noi dobândim virtuţile, trăsături vii care oglindesc chipul Domnului. În acest fel, viaţa pământească a lui Iisus Hristos are o permanentă actualitate, căci se repetă în fiecare dintre noi, în fiecare moment pe care îl parcurgem pe această „Cale”. Oricare credincios este contemporan lui Hristos cu toată viaţa sau, mai bine zis, El se face contemporan cu fiecare dintre noi şi chiar părtaş la toată viaţa noastră, întipărindu-Se

- 11 -

spiritual în fiecare dintre noi.12 De vederea Ierusalimului ceresc se vor învrednici „cei care mor în fiecare zi pentru dragostea lui Hristos, adică se ridică mai sus de toată preocuparea vieţii de aici şi nu mai cugetă la nimic altceva decât la un singur lucru: să ajungă la dragostea desăvârşită a lui Hristos, care este deschizătura cea mai dinăuntru a inimii, unde a intrat ca Înaintemergător Iisus.”13

Credinciosul conlucrează cu Hristos prin harul divin. Roada Duhului este „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; [...] Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii.”(Galateni 5, 22-26). În viaţa şi lucrarea Sa găsim negrăita unitate, conlocuire şi conlucrare ipostatică, izvorul spiritualităţii şi a vieţii noastre duhovniceşti. Duhul Sfânt prin care „tot sufletul viază, în curăţie se înalţă şi se luminează în Unimea Treimii”14 este Cel Care „a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunoştinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos.” (2 Corinteni 4, 6). Dacă Fiul ne este sensul şi darul oferit de Tatăl, Duhul ne dă rodul vieţii. În Duhul Sfânt suntem chemaţi să purtăm în inimile noastre, prin cunoaştere şi iubire cuprinzătoare, pe Dumnezeu Însuşi şi pe semenii noştri.

În Biserică, prin Sfintele Taine, Însuşi Hristos vine prin Duhul Sfânt să se sălăşluiască şi să crescă în credincioşi până la desăvârşirea comuniunii totale cu Dumnezeu; Hristos se revarsă şi se amestecă cu fiecare dintre mădularele trupului Său tainic. Datorită Sfintelor Taine ne naştem şi noi la viaţa duhovnicească, cu ajutorul lor creştem permanent în această viaţă spre a ne uni cu Însuşi Mântuitorul nostru, căci „... în El trăim şi ne mişcăm şi suntem...” (Fapte 17, 28).

Taina Botezului este nu doar moartea şi învierea tainică a celui botezat, ci şi începutul desăvârşirii noastre, Taina care ne dă însăşi fiinţa şi trăirea noastră întru Iisus Hristos. Taina Sfântului Botez ne aduce aminte că toţi creştinii sunt chemaţi la asceză, la luptă.15 Fără să primească această taină, oamenii sunt morţi şi plini de stricăciunea păcatului strămoşesc; moartea este aspectul negativ al ascezei, lupta împotriva omului vechi al păcatului, iar învierea este aspectul pozitiv, creşterea omului nou al virtuţilor şi încorporarea în comunitate. Prin moartea sa, Domnul nu doar că ne-a eliberat din patimi dar ne-a şi făcut cetăţeni ai Împărăţiei, ne-a dat puterea să devenim fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12), ne-a unit cu El atât prin trupul pe care l-a luat asupră-Şi, cât şi prin cel ce ni se împărtăşeşte în Sfânta Euharistie. Asceza devine participarea noastră prin eforturi personale la Moartea şi Învierea Domnului, în continuarea şi actualizarea Botezului. Viaţa veşnică cere o naştere nouă a fiecăruia la viaţa de comuniune din matricea Bisericii.

În Biserică, prin Sfintele Taine, dumnezeieşti şi îndumnezeitoare, firea noastră intră în comuniune cu firea dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu, Cap al Trupului mistic. Unirea firii noastre umane cu Hristos se face în Biserică, Trupul Său, prin participarea la viaţa sacramentală. Viaţa în Hristos se împlineşte în unitatea tuturor celor ce se unesc cu Dumnezeu prin împroprierea harului îndumnezeitor al Duhului Sfânt. Desăvârşirea personală se împlineşte în lepădarea de sine, pentru a dobândi harul. Biserica, spaţiu al primirii de către cel botezat al harului dumnezeiesc, este spaţiu al îndumnezeirii, în care

12 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 42 13 Sfântul Marcu Ascetul, Răspuns acelora cari se îndoiesc despre dumnezeiescul Botez, în Filocalia, vol. I, Apologeticum, 2004, Ediţie digitală, p. 294 14 Catavasier sau Octoih mic, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 149 15 Arhimandritul Gheorghios Kapsanis, Asceză şi îndumnezeire, Editura Marineasa, 2006, p. 24

- 12 -

fiecare se lasă transfigurat de lucrarea şi prezenţa neîncetată a Duhului Sfânt pentru a deveni dumnezeu prin har.

Biserica – comunitate teandrică şi sacramentală, comuniune a iubirii, credinţei şi rugăciunii – este viaţa lui Dumnezeu în oameni, taina comuniunii cu şi prin Sfânta Treime, organismul în care se realizează iconomia Sfintei Treimi, viaţa unică şi integrală ca sobornicitate după modelul uniunii celor trei persoane divine în care găsim principiul tainic al vieţii. Viaţa divină şi unică a Bisericii se manifestă în dragostea prin care ea există.

În Biserică se împlineşte iconomia Sfintei Treimi; îl descoperim pe Tatăl în lucrarea Fiului şi a Sfântului Duh. Sfânta Treime este rădăcina şi modelul Bisericii căci iubirea comunitară şi reciprocă a Persoanelor divine este modelul şi forţa comunităţii iubitoare a credincioşilor care, plini de energiile îndumnezeitoare, fac din Biserică un organism viu al adevărului, al iubirii şi al comuniunii; iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni sunt atât de stâns legate, încât plinirea uneia este desăvârşită doar prin împlinirea celeilalte.

În Sfânta Liturghie credincioşii se află în comuniune cu Hristos şi întreolaltă şi primesc noi puteri harice şi lumini pentru a sluji permanent în modul cel mai deplin, cu maximă răspundere, prin acte de dăruire şi jertfire proexistenţială, unii altora şi împreună lumii.

CAPITOLUL AL III-LEA URCUŞUL DUHOVNICESC

1. CONSIDERAŢII GENERALE

Începutul urcuşului duhovnicesc este lucrarea poruncilor îndumnezeitoare şi vieţuirea după legea Mântuitorului prin curăţirea de patimi şi împodobirea cu virtuţi: „... câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.” (Galateni 3, 27).

În timpul pelerinajului nostru pământean ne pregătim pentru banchetul vieţii nemuritoare la care suntem invitaţi de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin modul de a vieţui care se exprimă prin bunătatea inimii, blândeţe şi milostivire, iubire şi adevăr, angajare sinceră şi onestă în toate împrejurările vieţii, în angajarea noastră pentru soluţionarea problemelor majore ale vremii pe care o trăim.

Viaţa spirituală poate fi împărţită în trei faze: faza activă sau a făptuirii, cea a contemplaţiei naturii sau a contemplării naturii16 şi cea teologică sau a contemplării tainice a lui Dumnezeu.17 Aşadar, cele trei trepte ale urcuşului duhovnicesc sunt: curăţirea de 16 În această fază deosebim contemplarea corpurilor şi a fiinţelor necorporale, a îngerilor. „Îngerii, fiind slujitori ai dragostei şi ai păcii se bucură de pocăinţa noastră şi de sporirea în virtute. De aceea se sârguiesc să ne umple de vederi duhovniceşti şi ne ajută la tot ce e bun.” (Teodor al Edesei, op. cit, 20, p. 208-209); de aici rezultă trei trepte ale cunoaşterii: a lumii corporale, a lumii necorporale şi a Sfintei Treimi. 17 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 50-51.

- 13 -

patimi şi creşterea în virtuţi; contemplarea lui Dumnezeu din raţiunile făpturilor; unirea harică şi tainică, în iubire, a credinciosului cu Dumnezeu. Acest progres duhovnicesc până la desăvârşire cuprinde şi cunoaşterea naturii ca act de spiritualitate. „Cel ce cere fără patimă, primeşte harul de a lucra prin fapte virtuţile; cel ce caută în chip nepătimaş, află adevărul din lucruri prin contemplarea naturală; iar cel ce bate în chip nepătimaş la uşa cunoştinţei va intra neîmpiedicat la harul ascuns al teologiei mistice (cunoştinţa tainică despre Dumnezeu).”18

Treapta purificării este cea a nevoinţelor ascetice, în care începătorul se străduieşte a deprinde virtuţile sau strădaniile a căror ţintă este eliberarea de patimi sau nepătimirea; virtuţile combat patimile şi astfel slujesc spiritului. Treapta contemplaţiei are ca obiect „raţiunile” din făpturi; natura devine pentru om un îndrumător către Dumnezeu; el ajunge să aibă o privire spirituală a raţiunilor din lucrurile create, din făpturi, fruct al nepătimirii şi al iubirii. Ţinta tuturor nevoinţelor omului duhovnicesc este desăvârşirea, unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea, vederea Lui în har. Practica vieţii creştine demonstrează că cele trei faze ale urcuşului duhovnicesc se pot suprapune concomitent sau simultan; ceea ce cucereşte creştinul aflat la un moment dat pe o anumită treaptă trebuie menţinut prin strădanii continue.

În spiritualitatea ortodoxă isihasmul, ca teorie şi practică a rugăciunii neîncetate în urcuşul credinciosului către Dumnezeu, are un loc însemnat. În acest urcuş rugăciunea inimii sau a minţii şi asceza se presupun reciproc: asceza se opune păcatului, aducând purificarea continuă de patimi şi de gânduri, prin puterea care îi vine din rugăciune; rugăciunea nu este desăvârşită fără adunarea minţii şi inimii din împrăştiere şi concentrarea în actul săvârşirii ei.

2. TREPTELE URCUŞULUI DUHOVNICESC

a. PURIFICAREA DE PATIMI, ÎMPODOBIREA ŞI CREŞTEREA ÎN VIRTUŢI

Prin iraţionalitatea lor, patimile îl abat pe om de la ţinta vieţii sale spirituale,

ţinându-l în întunericul neştiinţei, departe de infinitatea lui Dumnezeu, adevăratul şi singurul infinit. În fiinţa lor, patimile sunt întoarcerea de la aspiraţia infinită a omului către Dumnezeu spre lumea care îl îngustează şi îl face egoist. Lupta împotriva lor urmăreşte scoaterea fiinţei omeneşti din neştiinţă, întoarcerea ei spre adevărata infinitate a Lui şi eliberarea spiritului de sub robia şi tirania lumii.19

În literatura duhovnicească a primelor secole, erau numărate opt patimi: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia sau ura, întristarea, trândăvia, slava deşartă şi

18 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie 59, 2, în Filocalia, vol.III, Apologeticum 2004, Ediţie digitală, p. 354. 19 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 58

- 14 -

mândria.20 Constatăm că patimile coincid cu cele şapte păcate capitale: lăcomia, desfrânarea, avariţia, mânia, invidia, lenea şi mândria.21

Sfinţii Părinţi consideră drept izvor al patimilor φιλαυτία, iubirea de sine, care produce în mintea şi sufletul omului o rupere şi o îndepărtare de Dumnezeu. „Toate patimile sau lucrările împotriva firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre nevăzute.”22 Patimile slăbesc fiinţa umană; ele afectează şi relaţiile interumane, la nivelul cărora se produce dezordine şi haos; prin dezordinea lăuntrică şi interpersonală pe care o provoacă, patimile pun în pericol unitatea şi sobornicitatea umană, dar şi legătura noastră cu Dumnezeu, întreruptă de lipsa iubirii.

Pentru a se curăţi de patimi credinciosul trebuie să cultive virtuţile: „Dintre virtuţi, unele sunt ale trupului, altele ale sufletului. Ale trupului sunt de pildă: postul, privegherea, culcarea pe jos, lucrul mâinilor, spre a nu îngreuna pe cineva sau spre a dărui şi cele următoare. Iar ale sufletului sunt de pildă: iubirea, îndelunga răbdare, blândeţea, înfrânarea, rugăciunea şi cele următoare. Dacă prin urmare din vreo nevoie sau împrejurare trupească, de pildă din pricină de boală, sau altceva de felul acesta, ni s-ar întâmpla să nu putem împlini pomenitele virtuţi ale trupului, avem iertare de la Domnul, care cunoaşte şi pricinile. Dar neîmplinind pe cele ale sufletului, nu vom avea nicio apărare. Căci nu sunt supuse nevoii.”23

Sfinţii Părinţi recomandă celor care nu vor să cadă pradă patimilor credinţa, frica de Dumnezeu şi gândul la judecată, pocăinţa, înfrânarea, paza minţii sau a gândurilor, răbdarea necazurilor, blândeţea şi smerenia, nădejdea şi nepătimirea.

b. CONTEMPLAREA LUI DUMNEZEU PRIN FĂPTURI

Pe Dumnezeu Îl putem cunoaşte într-o oarecare măsură din creaţie, „ca prin

oglindă, în ghicitură” (I Corinteni 13, 12); fiinţa Lui rămâne însă ascunsă. Întreaga natură ne vorbeşte despre Dumnezeu dar indirect; omul nu ajunge să cunoască esenţa Lui ci doar să se apropie de ea prin deducţii raţionale. Această insuficienţă a cunoaşterii naturale nu se datorează vreunui defect al inteligenţei umane, ci condiţiilor de timp şi de spaţiu în care omul trăieşte.24 Chiar renăscut fiind, omul rămâne o creatură limitată; cum limita fiinţei este limita cunoaşterii, înseamnă că nici Dumnezeu ca obiect al cunoaşterii nu poate fi cunoscut.

Misterul fiinţei lui Dumnezeu se găseşte în întruparea Fiului. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este una pur omenească ci una teandrică; ea vine de la Dumnezeu şi are ca ţintă pe Dumnezeu; cunoaşterea lui Dumnezeu depinde de puterea omenească angajată prin asta şi de nenumăratele haruri divine pe care El le revarsă peste lucrarea omului. Omul ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu în natura Sa, care rămâne necognoscibilă, fiindcă depăşeşte toată raţiunea şi mintea. „... Dumnezeu se cunoaşte în toate şi este deosebit de toate. Dumnezeu se cunoaşte prin cunoştinţă şi prin necunoştinţă. El este cu privire la El şi cunoaşterea şi raţiunea şi ştiinţa şi pipăirea şi simţirea şi părerea şi aparenţa şi numele şi

20 Uneori slava deşartă era socotită împreună cu mândria, astfel că numărul patimilor era de şapte. 21 Invidia este identificată cu întristarea. 22 *** Părintele Arsenie Boca, Mare îndrumător de suflete din secolul XX, O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 de capete, Editura Teognost, Cluj-Napoca, anul 2002, cuvântul 410, p. 118 23 Maxim Mărturisitorul, A doua sută a capetelor despre dragoste, 57, în Filocalia, vol. II, Apologeticum, 2004, Ediţie digitală, p. 103 24 Nichifor Crainic, Sfinţenia-împlinirea umanului. Curs de Teologie mistică, Trinitas, Iaşi, 1993, p. 50.

- 15 -

toate celelalte, ce nu pot fi nici concepute, nici spuse, nici numite. Dar nici nu este ceva din cele ce sunt, nici nu se cunoaşte în ceva din cele ce sunt. El este totul în toate şi nimic în ceva. El este cunoscut tuturor din toate şi necunoscut nimănui din nimic; şi chiar acestea le spunem cu drept cuvânt despre Dumnezeu. El este proslăvit de toate cele existente, după puterea tuturor celor a căror călăuză este El. Şi prea-divina cunoaştere (ignoranţă), se obţine prin unirea cea mai presus de minte, atunci când mintea, reîntorcându-se de la toate lucrurile şi părăsindu-se chiar pe sine, se uneşte cu razele cele supra-strălucitoare, fiind iluminată de acolo, de adâncul cel nepătruns al înţelepciunii.”25

Golită de patimi şi unită prin rugăciune cu Dumnezeu, mintea se luminează prin lumina cunoştinţei, spre vederea prin contemplaţie a făpturilor. Cunoaşterea mijlocită a lui Dumnezeu este o cunoaştere prin darurile Duhului Sfânt care ne călăuzesc şi susţin în urcuşul duhovnicesc. Pentru ca numele unui credincios să ajungă să fie scris în cer, el trebuie să-şi lumineze sufletul prin cunoştinţe şi să-şi sfinţească trupul prin virtuţi; astfel se va face părtaş cerului, iar cerul se va coborî în el.

Cunoaşterea prin Duhul Sfânt este o cunoaştere a minţii reîntoarsă în interiorul intim al omului care se face transparent lui însuşi. Cel ce împlineşte poruncile lui Dumnezeu va primi lumina Cuvântului divin şi se va face părtaş de tot harul pe care îl poate primi cineva de la Dumnezeu. Prin înţelepciune, harul deplin împărtăşit de Duhul Sfânt, mintea pătrunde în raţiunile lucrurilor şi ajunge la adevărata cunoaştere, care creşte odată cu dorul de Dumnezeu până se face templu al lui Dumnezeu.

La contemplarea lui Dumnezeu ajunge cel ce, depăşind latura văzută a slujirii trupeşti a legii, pătrunde în fiecare dintre simbolurile văzute şi află raţiunea ascunsă în fiecare sau cel care cercetează cu mintea raţiunea din fiecare făptură, găsind în acestea însăşi cauza lor; el ajunge să pătrundă prin cunoştinţă simbolurile legii şi să contemple cu ştiinţă firea văzută a lucrurilor. Prin discernământul propriu, raţiunea creaţiunii şi duhul Sfintei Scripturi îl cunoaşte pe Dumnezeu, atât cât îi este necesar pentru mântuire.

Creştinul dobândeşte treptat capacitatea contemplării lui Dumnezeu; eforturilor sale se adaugă susţinerea harului Duhului Sfânt către un plus de descoperire şi de evidenţă, din care nu este exclusă raţiunea prealabilă, ci dimpotrivă, aceasta vine prin strădania personală îndelungată.

c. UNIREA MISTICĂ ŞI HARICĂ A

OMULUI CU DUMNEZEU

Îndumnezeirea presupune transformarea ontologică a fiinţei umane sub acţiunea harului necreat, energie creatoare, proniatoare, mântuitoare şi deificatoare, de la stricăcios la nestricăcios, de la trupesc la duhovnicesc. Astfel, omul devine după har, ceea ce Dumnezeu este prin fire; îndumnezeirea omului trebuie înţeleasă ca o unire reală a sa cu Dumnezeu, prin har, nu ca o dizolvare fiinţială a creaturii în Creator. Prin har omul îşi armonizează lucrările trupului şi ale sufletului pentru ca Împărăţia lui Dumnezeu să se coboare în el ca o realitate covârşitoare iar de bunătăţile sale veşnice să se bucure încă din veacul prezent.

25 Dionisie Areopagitul, Despre numele divine, VII, 3, în Despre numele divine. Teologia mistică, Institutul european, Iaşi, 1993, p. 116.

- 16 -

Desăvârşirea omului nu vine odată cu lepădarea de cele materiale ci numai după dobândirea dragostei care „îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă, nu cade niciodată.” (cf. I Cor. 13, 4-8). Postul, privegherea aşteptării mântuitoare, citirea Scripturilor, lepădarea de averi şi de lume, sunt uneltele cu ajutorul cărora creştinul se înarmează spre dobândirea desăvârşirii şi a Împărăţiei cerurilor. Toţi cei ce năzuiesc să ajungă la scopul şi ţinta dorită vor suferi toată osteneala şi truda, mărturisind: „postul nu ne osteneşte, nevoinţa privegherii ne înveseleşte, citirea şi meditarea Scripturilor o facem cu dragă inimă, truda lucrului, ascultarea, lepădarea de toate lucrurile pământeşti, [...] toate cu dragoste le săvârşim.”26

Dumnezeu Însuşi, fiind în raport de iubire cu noi şi deci în apropierea noastră, dă firii umane capacitatea de a experia în chip statornic infinitatea dragostei. Omul înduhovnicit nu mai simte în iubirea sa faţă de Dumnezeu nimic omenesc ci doar puterea dragostei dumnezeieşti revărsată în el; îl iubeşte pe Dumnezeu cu aceeaşi iubire cu care îl iubeşte şi Dumnezeu pe el.27 „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu întru simţirea inimii, acela este cunoscut de El. Căci în măsura în care primeşte cineva în simţirea sufletului dragostea lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură ajunge în dragostea lui Dumnezeu. De aceea unul ca acesta nu încetează să se dorească după lumina cunoştinţei cu o dragoste aşa de puternică, încât să-şi simtă topindu-se până şi tăria oaselor, ne mai ştiindu-se pe sine, ci fiind prefăcut întreg de dragostea lui Dumnezeu. De unul ca acesta putem spune şi că este în viaţa aceasta şi că nu este. Căci petrecând în trupul său, călătoreşte, datorită dragostei afară din el, mişcându-se necontenit cu sufletul către Dumnezeu. Arzând cu inima neîntreruptă de focul dragostei, s-a lipit de Dumnezeu prin puterea neslăbită a unui mare dor, ca unul ce a ieşit odată pentru totdeauna din iubirea de sine pentru dragostea de Dumnezeu...”.28

Una dintre căile care ne conduc către Dumnezeu este rugăciunea, expresie a iubirii pe care I-o purtăm; prin ea noi ne apropiem neîncetat de El, căci invocând numele Său, devenim prezenţi Lui. Prin rugăciune şi asceză purificatoare de patimi se naşte adevărata dragoste faţă de semeni; astfel ne descoperim întreaga adâncime a sufletului care ne ajută să atingem desăvârşirea în rugăciune.

Dumnezeu aşteaptă să-I răspundem iubirii Sale cu iubirea noastră, care astfel devine o dovadă a existenţei noastre şi mijloc în procesul desăvârşirii depline. Efortul nostru de a creşte continuu în dragostea faţă de Dumnezeu, ne este susţinut prin rugăciunea curată pe care I-o adresăm. Dragostea adevărată faţă de un semen nu se poate naşte fără rugăciune şi purificare de patimi. Fără descoperirea subiectului semenului în dragostea adevărată nici noi înşine nu ne descoperim în toată adâncimea subiectului nostru; fără rugăciune nu putem dobândi iubirea deplină de semeni. Rugăciunea ca dragoste de Dumnezeu şi dragoste de semeni progresează paralel şi se intercondiţionează. Credinţa în Dumnezeu dă forţă voinţei de a iubi pe semeni, în vreme ce ea susţine efortul nostru în rugăciune.29

26Sfântul Ioan Casian, Cuvânt plin de mult folos, despre Sfinţii Părinţi din pustia sketică şi despre darul deosebirii, în Filocalia, vol. I, Apologeticum 2004, Ediţie digitală, p. 125. 27 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 272. 28 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală

duhovnicească, împărţit în 100 de capete, 14, în Filocalia, vol. I, Apologeticum 2004, Ediţie digitală, p. 339. 29 Preot Profesor Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 270.

- 17 -

Rugăciunea, convorbirea omului cu Dumnezeu, are loc prin actualizarea Lui în sufletele noastre; cum însă prezenţa Sa în noi este un har, rugăciunea devine un dar al lui Dumnezeu pentru noi oamenii. În rugăciune, credinciosul îşi îndreaptă inima către Dumnezeu pentru a se abandona Lui Însuşi, pentru a se cufunda în adevăr şi în ascultarea de El şi astfel să-şi potoloească focul iubirii ce I-o poartă. Prin rugăciune, credinciosul dă un nou sens naturii şi creaţiei în vederea mântuirii.

3. REFLECTAREA URCUŞULUI DUHOVNICESC ÎN

LITERATURA AGHIOGRAFICĂ

În literatura aghiografică ortodoxă sunt cunoscute scrieri dedicate purificării de patimi şi creşterii în virtuţi: „Scara” Sfântului Ioan Scărarul30, „Metoda sau cele 100 de capete” ale lui Calist şi Ignatie Xanthopol31 şi „Cuvintele ascetice” sau „despre nevoinţă” ale Sfântului Isaac Sirul32.

„Scara”, o scriere din secolul al VII-lea, este un tratat complet asupra vieţii duhovniceşti, o încercare reuşită de sistematizare a experienţei ascetice şi mistice a celor doritori de viaţă desăvârşită, o călăuză sistematică pentru toţi cei ce vor să crească duhovniceşte, în care asprimea sfaturilor pentru cei înaintaţi duhovniceşte se îmbină cu blândeţea care trebuie arătată celor începători. Cele 30 de „Cuvinte” ale sale, după cei 30 de ani de viaţă ai Mântuitorului dinainte de începerea activităţii publice, descriu strădaniile pe care monahii trebuie să le străbată, de la renunţarea lor la lume până la desăvârşire

Scriere din secolul al XV-lea, numită şi „Centurie” pentru că este împărţită în 100 de capete, „Metoda” lui Calist şi Ignatie este o „metodă şi regulă foarte amănunţită, care are mărturiile sfinţilor şi poate fi întrebuinţată cu ajutorul lui Dumnezeu de către cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, sau despre purtarea, petrecerea şi vieţuirea lor şi despre toate bunătăţile ce le pricinuieşte liniştea celor ce se străduiesc cu ea, cu dreaptă judecată”. În cuprinsul ei este înfăţişată partea pozitivă a urcuşului duhovnicesc în care importanţă deosebită are rugăciunea lui Iisus însoţită de căldura iubirii faţă de El (ca efort de curăţire de patimi, de înaintare spre nepătimire şi spre unirea cu Dumnezeu prin Iisus Hristos Cel înviat) şi disciplina vieţii duhovniceşti (lucrarea dumnezeiască în suflet, luminarea şi nepătimirea); descoperim numeroase texte care aparţin Părinţilor anteriori. Se pare că scrierea aparţine mai mult lui Calist iar Ignatie ar fi intervenit la selectarea citatelor din Sfinţii Părinţi; în sprijinul acestei opinii stau mărturie alte două scrieri, „Cele 14 capete despre rugăciune” (descrie treapta mai înaltă a rugăciunii) şi „Raiul” (înfăţişează culmea duhovnicească a unirii cu Dumnezeu la care ajung cei ce se străduiesc să tindă spre ea) al căror autor este Calist, care au o structură asemănătoare „Metodei”.

Diferiţii codici manuscrişi ai „Cuvintelor ascetice” sau „despre nevoinţă” ale Sfântului Isaac Sirul cuprind între 85 şi 99 de cuvinte; pentru că adeseori autorul foloseşte texte ale unor Părinţi trăitori în secolele al IV-lea şi al V-lea e posibil ca scrierea să dateze cel mai târziu de la sfârşitul secolului al V-lea; expunerea lui Isaac Sirul, mai puţin organizată decât „Scara”, acordă importanţă nevoinţelor, smereniei, rugăciunii neîncetate, liniştii şi dragostei.

30 Filocalia sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi

desăvârşi, vol. IX, Apologeticum, 2004, Ediţie digitală 31 Idem, vol. VIII, Apologeticum, 2004, Ediţie digitală 32 Idem, vol. X, Apologeticum, 2004, Ediţie digitală

- 18 -

CAPITOLUL AL IV-LEA PARTICIPAREA OMULUI DUHOVNICESC

LA VIAŢA SEMENILOR

1. TEMEIURILE PARTICIPĂRII OMULUI DUHOVNICESC LA VIAŢA SEMENILOR

Problema participării omului la viaţa semenilor prin actele filantropice a preocupat

mereu comunităţile umane. În Sfânta Scriptură găsim numeroase texte care îndeamnă motivat la filantropie.

Profund cunoscători ai învăţăturilor, atenţi observatori ai firii umane şi ai societăţii în care trăiau, profeţii Vechiului Testament au urmărit restabilirea relaţiilor dintre viaţa religioasă şi cea socială în vederea aplicării marilor valori ale Legii, net superioară din punct de vedere religios şi umanitar oricărei legislaţii din acea vreme.

Mesajul lui Hristos s-a adresat mai ales celor necăjiţi, sărmani şi marginalizaţi, îndureraţi şi apăsaţi de boli şi suferinţe. Adeseori, Mântuitorul îi îndemna pe oameni să lucreze pentru dobândirea împărăţiei cerurilor. Pildele rostite de către Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos sunt şi ele modalităţi de a îndemna la fapte de milostenie.

Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti îndeamnă în scrierile lor la împlinirea poruncii iubirii lucrative prin care se cuvine a răspunde la chemarea Celui pe Care-L mărturisim. „... să ne înfrânăm limba, să scoatem din sufletul nostru neomenia, să întindem mâna noastră spre milostenie, să mângâiem pe cei săraci nu numai cu bani, ci şi cu cuvântul, ca să scăpăm şi de pedeapsa cuvenită ocărilor şi să moştenim şi împărăţia cerurilor pentru cuvintele noastre bune şi milosteniile noastre, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos...”33

Fiecare credincios este chemat să se desăvârşească în iubirea pe care o arată lui Dumnezeu şi semenilor, prin faptele pe care le săvârşeşte către aceştia: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 12-13). Slujind oamenilor împlinim porunca divină şi îi slujim Lui: iubirea este deplină atunci când o împlinim nu numai cu cuvântul ci şi „în faptă şi în adevăr” (1 Ioan 3, 18).

Slujirea socială este răspunsul pe care fiecare credincios îl dă lui Dumnezeu şi semenilor în virtutea caracterului său comunitar; prin diaconia socială fiecare credincios devine împreună-lucrător cu Dumnezeu, dar totodată participă la necontenita sa înaintare în cunoaşterea semenilor: „Prin iubirea sa, Dumnezeu constituie suportul ontologic, mereu actual, al creaţiei. Omul îşi sprijină, pe iubirea lui Dumnezeu, setea sa de sens şi scapă de sentimentul de părăsire şi singurătate”.34

33 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXXV la Matei, Biblioteca Patrum, Apologeticum 2005, Ediţie digitală, p. 441 34 Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Biserica slujitoare, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1972, p. 121

- 19 -

2. HRISTOS PRINCIPALUL TEMEI AL SLUJIRII SEMENILOR

Mântuitorul Iisus Hristos este Creatorul şi Răscumpărătorul a Cărui lucrare capătă o dimensiune cosmică, deoarece viaţa şi lumea dobândesc o nouă valoare; El a răscumpărat lumea pe care a zidit-o după voinţa Tatălui, prin lucrarea Duhului Sfânt. În Fiul „avem răscumpărarea prin sângele Lui, adică iertarea păcatelor; Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El este capul trupului, al Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale.” (Coloseni 1, 14-20); „... toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ – toate întru El, întru Care şi moştenire am primit, rânduiţi fiind mai înainte – după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale, - ca să fim spre lauda slavei Sale, noi cei ce mai înainte am nădăjduit întru Hristos.” (Efeseni 1, 10-12).

În întreita Sa chemare şi slujire de Învăţător-Profet, Arhiereu şi Împărat, Iisus Hristos manifestă relaţia Sa cu Tatăl şi cu oamenii. Ca profet revelează în chip desăvârşit fiinţa şi voinţa lui Dumnezeu, dar şi lucrarea de mântuire pe care o înfăptuieşte; ca arhiereu, prin jertfa Sa unică şi supremă, de la întrupare şi până la moartea pe cruce, împacă, răscumpără pe om din robia păcatului şi a morţii, restaurează şi reînnoieşte comuniunea omului cu Dumnezeu; ca împărat, prin Învierea Sa, biruieşte pentru totdeauna puterile răului şi îl face pe om părtaş la comuninea deplină şi eternă cu Dumnezeu, în Împărăţia cerurilor.

Prin întreaga Sa activitate şi lucrare mântuitoare, Iisus Hristos confirmă misiunea slujitoare pe care şi-a asumat-o; El Şi-a manifestat dragostea şi ascultarea deplină şi nemărginită faţă de Dumnezeu Tatăl şi faţă de oameni.

Biserica are misiunea de a contribui la umanizarea sistemelor impersonale care domină lumea contemporană şi generează o societate lipsită de valori autentice, în care egoismul a luat locul iubirii. „Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire. Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul.”(1 Ioan 4, 7-11; cf. 1 Ioan 4, 12; cf. 1 Ioan 4, 16).

Prin Întruparea, Viaţa, Jertfa, Moartea, Învierea şi Înălţarea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos nu numai că a confirmat vocaţia slujitoare, ci a făcut din slujire nota definitorie şi specifică a misiunii autentice a Bisericii în lume; slujirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni este în creştinism unica slujire neîmpărţită. Iisus Hristos Însuşi îşi defineşte misiunea ca slujire: „Eu am venit [ca lumea] viaţă să aibă şi din belşug să aibă.” (Ioan 10, 10) căci „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” (Marcu 10, 45). „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi.” (I Ioan 3, 16) căci „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună

- 20 -

pentru prietenii săi.” (Ioan 15, 13); iar dacă „Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.” (Ioan 13, 14-15). Prin coborârea negrăită a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, iubirea devine viaţă dătătoare şi purtătoare de puteri.

Fiecare creştin se face un misionar al lui Dumnezeu, vestind şi slujind planului de mântuire în Iisus Hristos, în cuvinte şi fapte; fiecare îl poate face pe Hristos lucrător în el însuşi şi simţit de semeni, căci El lucrează prin cei care-I cred Lui; toţi credincioşii trebuie să se folosească de armele duhovniceşti pe care şi le-au impropriat şi să se angajeze în lupta pentru Hristos.

CAPITOLUL AL V-LEA BISERICĂ ŞI SOCIETATE

1. RELAŢIA DINTRE BISERICĂ ŞI SOCIETATE

Biserica lucrează în timp şi spaţiu pentru mântuirea credincioşilor; misiunea

Bisericii se împlineşte prin acţiunea credincioşilor care sunt totodată cetăţenii unui stat a cărui organizare şi legi trebuie să le respecte. Biserica – comuniune a oamenilor cu Dumnezeu, este prelungirea firească a lucrării răscumpărătoare a lui Hristos cel întrupat, răstignit, înviat şi înălţat la ceruri întru slava divină, stând de-a dreapta Tatălui, în relaţie cu Acesta şi cu Duhul Sfânt; viaţa de comuniune a Sfintei Treimi se răsfrânge peste întreaga umanitate.

Trup al lui Hristos, Biserica, viază în societate, fiind ea însăşi nu doar o societate religios-morală, ci societatea credincioşilor cu Dumnezeu şi prin Dumnezeu întreolaltă, pentru mântuirea, fericirea şi desăvârşirea tuturor în Iisus Hristos; Biserica are o dimensiune imanentă, vizibilă şi una transcendentă, invizibilă.35 Biserica este organismul prin care se realizează iconomia Sfintei Treimi, comuniunea noastră prin şi cu Sfânta Treime; de aceea, Biserica–comuniune depăşeşte prin adâncime şi slujire orice formă de organizare socială sau de altă natură.

Biserica Ortodoxă s-a identificat mereu cu viaţa şi năzuinţa spre mai bine a naţiunilor în mijlocul cărora a existat; prin slujirea pe care a arătat-o, Biserica a împlinit astfel o misiune extrem de importantă, aceea a formării, consolidării şi promovării culturii naţionale, depăşind adeseori consecinţele negative ale vieţii într-un context dificil sau nefavorabil păstrării credinţei şi transmiterii ei generaţiilor următoare.

În cursul istoriei Biserica Ortodoxă nu a căutat să se suprapună statului ci a cerut doar ca statul să asigure libertatea religioasă de credinţă şi drepturi sociale fundamentale pentru toţi cetăţenii. Atitudinea de loialitate a Bisericii faţă de stat se vede din rugăciunile străvechi care se rostesc în diferite împrejurări pentru conducătorii statului. Biserica s-a situat, teoretic şi practic, pe poziţia recunoaşterii, respectării şi sprijinirii puterii de stat ca una rânduită de Dumnezeu. Autoritatea bisericească a păstrat constant o atitudine de respect pentru instituţia statului fără însă a accepta credinţele şi practicile religioase

35 Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Biserica şi societatea, în Studii de Teologie Morală, Sibiu, Editura şi Tipografia Arhiepiscopiei, 1969, p. 11

- 21 -

contrare creştinismului apărute în decursul timpului, apărându-şi libertatea de conştiinţă şi reclamând-o în orice împrejurare.

Învăţătura de credinţă a Bisericii este permanent însuşită şi adâncită în relaţia sa cu societatea umană. Biserica nu poate rămâne indiferentă la schimbările din viaţa statului, căci mereu s-a identificat cu poporul căreia îi aparţine şi căruia îi slujeşte neîntrerupt; de aceea este chemată să-şi înnoiască permanent legătura cu naţiunea în mijlocul căreia s-a aflat în decursul istoriei şi să-şi înnoiască metodele de abordare din activitatea sa, urmărind bunăstarea spirituală şi economică a tuturor.

Statul are obligaţia de a se îngriji în vederea respectării bunurilor materiale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a bunăstării spirituale şi morale a cetăţenilor săi, pe care trebuie să le apere şi să le cultive; fără aceste valori unitatea statului ar avea de suferit. În acţiunile de interes general şi naţional, Biserica sprijină instituţiile statului cu mijloacele specifice, conştientizând valoarea binelui obştesc pentru fiecare cetăţean. Adeseori s-a reproşat Bisericii Ortodoxe reţinerea în faţa unui angajament social puternic.

Ca semn al recunoaşterii contribuţiei aduse în timp şi spaţiu pentru poporul şi naţiunea română, Biserica Ortodoxă Română, factor primordial de renaştere spirituală şi morală a poporului, promotor al dreptăţii sociale şi al filantropiei creştine, este declarată prin lege ca Biserică naţională.

Prezenţa preoţilor în spitale, unităţi militare şi penitenciare, în unităţi de asistenţă socială eclesiale şi ale statului demonstrează revenirea la tradiţia filantropică a Bisericii, prin care se acordă slujirea potrivită tuturor, cu o eficienţă sporită şi o semnificaţie spirituală profundă; prin eficientizarea asistenţei sociale se urmăreşte ajutorarea reală a celor aflaţi în nevoi şi suferinţă, pentru re-stabilirea demnităţii lor umane.

2. DIACONIA BISERICII ADUSĂ SOCIETĂŢII

ŞI OMULUI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU

Fundamentată teologic şi biblic, misiunea Bisericii în lume este însăşi lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu pentru întreaga Sa creaţie şi viaţa de comuniune a omului cu El şi cu semenii. Dumnezeu se descoperă şi se comunică pe Sine omului. Învăţătura şi jertfa mântuitoare a lui Iisus Hristos capăta dimensiunea universală a făgăduinţei şi instaurării Împărăţiei lui Dumnezeu; acest mesaj central al lucrării Mântuitorului Iisus Hristos devine inima misiunii creştine.

Momentul instituirii diaconiei sociale cu caracter universal este considerat a fi momentul în care Mântuitorul spală picioarele ucenicilor cărora li se adresează apoi: „... dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.” (Ioan 13, 14-15). Slujirea prin faptele iubirii devine o solidarizare morală şi universală, cu caracter de continuitate şi permanenţă; substanţa slujirii constă în extinderea iubirii în mod concret, care astfel dobândeşte valoare, căci prin iubire Dumnezeu îi adună pe toţi la un loc şi pe fiecare în parte. Primul obiectiv al slujirii este propovăduirea Evangheliei „la toată făptura” (Marcu 16, 15): „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case.” (Matei 10, 27); evanghelizarea trebuie să fie însoţită de fapte care să reflecte voia şi caracterul lui Dumnezeu, după porunca: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat,

- 22 -

în dar să daţi.” (Matei 10, 8): Slujirea a fost simultană sau anterioară propovăduirii; tocmai de aceea slujirea a fost lucrătoare întru convertire în primele secole creştine.

Slujirea capătă sens deplin în comuniunea de dragoste, în faptele de iubire frăţească dovedite nu numai prin participarea la aceeaşi viaţă duhovnicească întru Acelaşi Domn Iisus Hristos, „în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2, 42), „întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu” (Fapte 2, 46-47), ci şi prin folosirea în comun a bunurilor materiale şi împărţirea lor „după cum avea nevoie fiecare” (Fapte 2, 45; 4, 35), prin mese comune (Fapte 6, 2). Împlinind slujirea semenilor prin astfel de fapte, membrii Bisericii au devenit conştienţi că în comunitatea pe care o alcătuiau lucrarea poate deveni mai eficientă fără a neglija datoriile sale evanghelice.

Misiunea Bisericii capătă un caracter soteriologic şi universal în timp şi spaţiu; ea face parte din planul cosmic şi istoric de mântuire a întregii creaţii. Dimensiunea verticală a iubirii lui Dumnezeu se împleteşte cu dimensiunea orizontală a iubirii semenilor. Scopul principal al misiunii creştine în lume este acela de a propovădui Evanghelia lui Hristos, de a împărtăşi harul mântuitor al Duhului Sfânt în vederea comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.

Într-o lume secularizată, este necesar ca diaconia Bisericii să capete un conţinut spiritual, duhovnicesc, pentru ca omul să aibă la îndemână mijloacele cu care să se înalţe la comuniunea cu Sfânta Treime. Spiritualitatea ortodoxă îmbină desăvârşirea personală cu slujirea socială, care se presupun reciproc.

3. DIACONIA SOCIALĂ DESFĂŞURATĂ DE BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN TIMP

În decursul istoriei, Biserica Ortodoxă Română s-a implicat în societate fără a avea o formulă doctrinar-socială în acest sens; Biserica Ortodoxă este prin definiţie o Biserică a slujirii, care slujeşte lui Dumnezeu şi oamenilor deopotrivă.

Existenţa Bisericii Ortodoxe Române a fost mereu strâns legată de cea a poporului în mijlocul căruia s-a format şi a continuat să existe; potrivit credinţei pe care o propovăduieşte, Biserica dreptmăritoare a românilor a susţinut poporul în aspiraţiile sale de libertate şi unitate naţională, de dreptate socială şi progres; interesele poporului au fost şi interesele Bisericii. De-a lungul vremii, Biserica Ortodoxă Română a promovat în rândul clerului şi al credincioşilor convingerea fundamentată biblic şi patristic, potrivit căreia viaţa fiecărui om este una de slujire a lui Dumnezeu prin slujirea semenilor, „fraţii prea mici ai lui Hristos” (Matei 25, 40), pentru desăvârşirea necontenită.

Identificându-şi misiunea duhovnicească cu viaţa poporului român, Biserica Ortodoxă Română a fost permanent preocupată de mântuirea credincioşilor; susţinând dorinţa poporului de independenţă, de libertate şi de eliberare de sub orice formă de supunere, Biserica a urmărit culturalizarea poporului; urmând poruncii Mântuitorului cu privire la cercetarea bolnavilor au fost întemeiate şi susţinute material aşezăminte pentru cei nevoiaşi şi suferinzi.

Biserica Ortodoxă Română a fost în timp nu numai locaş de închinare pentru enoriaşi ci şi locul unde au luat fiinţă primele şcoli, preoţii fiind primii învăţători pentru copiii români. În numeroase mănăstiri au fost înfiinţate tipografii unde, din mâna călugărilor şi a preoţilor au ieşit de sub tipar numeroase cărţi folosite în cult sau care

- 23 -

foloseau la creşterea duhovnicească a credincioşilor. Cultura română datorează mult unor ierarhi cărturari ca Varlaam şi Dosoftei, sau ieromonahului Macarie şi diaconului Coresi, care prin lucrările lor au dat expresia majoră a valorii şi vocaţiei poporului român.

În lupta pentru dobândirea unor drepturi naţionale şi/sau sociale de către români s-au aflat mereu şi mulţi preoţi ortodocşi care cunoşteau viaţa şi suferinţele concetăţenilor; preoţii au susţinut poporul nu doar prin rugăciuni adresate lui Dumnezeu ci şi prin implicarea concretă în lupta pentru câştigarea de drepturi în favoarea naţiunii.

Primele spitale şi adăposturi pentru cei bolnavi şi săraci din România au fost înfiinţate din iniţiativa Bisericii, ca expresie a religiozităţii poporului şi ca rod al credinţei exprimată prin iubirea semenilor, în preajma bisericilor şi a mănăstirilor.

De-a lungul timpului, Biserica Ortodoxă Română a dezvoltat forme de pastoraţie şi de angajare socială diverse, menite să răspundă nevoilor credincioşilor astfel încât aceştia să înainteze spre mântuire şi creştere în desăvârşire prin fapte concrete faţă de semeni. A fost promovat apostolatul social, care defineşte în modul cel mai profund viaţa socială a membrilor Bisericii, o actualizare pe planul pastoraţiei şi a vieţii morale a mesajului Evangheliei potrivit nevoilor vieţii actuale şi pentru viaţa de dincolo de timp. Doctrina apostolatului social, a fost definită în termenii cei mai precişi de către Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian. „Chemarea noastră pentru adâncirea laturii sociale a mesajului evanghelic şi pentru întruparea lui în viaţa noastră de toate zilele, trebuie considerată [...] nu ca o noutate teologică, ci ca o dezgropare a unor comori vechi, părăsite şi uitate între scoarţele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii creştine.”36 Actualizarea acestor preocupări a fost o necesitate a vremii, adevărată probă de foc pentru Biserică în perioada comunistă.

Prin apostolatul social Biserica Ortodoxă Română a manifestat o atitudine realistă, bazată pe principiile scripturistice, prin care şi-a manifestat preocuparea permanentă pentru a sluji societăţii umane care i-a fost încredinţată prin mandat divin: „... Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” (Marcu 10, 45).

Slujirea adusă de către Biserica Ortodoxă Română societăţii întregi reflectă dinamismul acesteia şi transformările profunde pe care le suportă, dar la care Biserica găseşte mereu răspunsurile potrivite prin activitatea care urmăreşte umanizarea relaţiilor sociale în numele iubirii.

CAPITOLUL AL VI-LEA SLUJIREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ASTĂZI.

ÎMPLINIRI ŞI OBIECTIVE DE ATINS

1. MISIUNEA BISERICII Într-o lume dominată de ură şi violenţă, individualism şi consumism, agresivitate şi

erotism, Biserica este chemată să promoveze valorile autentic creştine şi dimensiunea lor spirituală, astfel încât toţi cetăţenii să devină conştienţi de ele, să le trăiască, dar să fie şi responsabili înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor pentru faptele lor; secularizarea, lipsa

36 Prea Fericitul Părinte Justinian, Apostolat Social, vol.VIII, Bucureşti, 1966, p. 56-57

- 24 -

oricărei semnificaţii a valorilor religioase pentru societate, nu afectează Biserica ci pe membrii ei, mădularele ei vii. Pentru depăşirea acestei stări este nevoie de o adevărată renaştere culturală, de educaţie solidă, de depăşirea dezechilibrelor actuale, de asumarea unor responsabilităţi şi de participarea tuturor cetăţenilor la re-construcţia societăţii.

Prin structura sa misionară, Biserica este chemată să propovăduiască Evanghelia lui Hristos şi să extindă Împărăţia lui Dumnezeu, asemeni lui Hristos Însuşi, Capul Bisericii, care a fost trimis în lume pentru a mântui întreg neamul omenesc. Misiunea Bisericii este legată de însăşi structura sa eclesială care trebuie să se manifestă în contextul cultural şi social al vremii. Obiectivul direct al misiunii creştine este edificarea Trupului tainic al lui Hristos - Biserica, prin încorporarea tuturor celor care, mărturisind credinţa dreptmăritoare au primit Botezul, Mirungerea şi Euharistia.

Misiunea este parte a naturii Bisericii, este extinderea în lume, în timp şi spaţiu, a lucrării lui Hristos, Care a venit să mărturisească adevărul şi pentru adevăr (cf. Ioan 18, 37) şi astfel, lumea „viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10).

Un termen care să exprime într-o manieră cât mai corectă misiunea pe care fiecare creştin este chemat să o aibă, după măsura darurilor primite, este acela de slujire sau diaconie, care înseamnă solidaritatea cu toţi semenii pentru binele comun. Cel ce se pune în slujba semenilor se aseamănă cu Hristos, care s-a dăruit omenirii pentru ca toţi oamenii să se îmbogăţească cu viaţa Lui: „... El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi.” (2 Corinteni 8, 9).

Principala misiune a Bisericii este propovăduirea Evangheliei mântuirii pentru ca lumea să conştientizeze existenţa supremă a lui Dumnezeu, Care prin lucrarea Sa revelează structura teofanică a creaţiei; misiunea Bisericii este îndreptată spre toţi oamenii, pentru ca aceştia să ajungă la cunoştinţa adevărului şi la „cunoaşterea voii Lui, întru toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească” (Coloseni 1, 9). Biserica trebuie să promoveze „renaşterea duhovnicească a omului, mântuirea în Hristos, conferirea unui sens vieţii. Cea mai importantă contribuţie a ei este aceea de a cultiva conştiinţe, a forma personalităţi care prin consecvenţa vieţii lor întăresc sistemul social inegal calitativ şi îl revigorează.”37

Dacă în perioada comunistă Biserica Ortodoxă Română a fost nevoită să-şi reducă activitatea specifică doar la slujirea liturgică, fiind practic izgonită din spaţiul public, astăzi misiunea filantropică a acesteia se desfăşoară în spitale, unităţi militare, penitenciare, instituţii sociale ale statului destinate copiilor şi vârstnicilor, dar şi în instituţii proprii: cantine pentru cei nevoiaşi, aşezăminte pentru copii şi bătrâni, dispensare şi cabinete medicale etc.; pretutindeni se face lucrătoare prin iubire credinţa celor care slujesc pe semenii lor prin dăruire de sine, înmulţind darurile cu care Dumnezeu i-a înzestrat.

A fost elaborat un Regulament de organizare şi funcţionare a sistemului de

asistenţă socială al Bisericii Ortodoxe Române şi Strategia de implicare a Bisericii

Ortodoxe Române în domeniul social. În cuprinsul Patriarhiei Române se derulează proiecte sociale proprii şi parteneriate cu instituţii de stat sau private pentru realizarea unor proiecte în sprijinul persoanelor cu nevoi speciale (nevăzători şi surdo-muţi), a persoanelor cu handicap, a celor dependenţi de droguri sau pentru cei infectaţi cu virusul HIV. Aceste proiecte şi parteneriate vin să susţină acţiunea social-filantropică a Bisericii pentru ca astfel să poată răspunde unor cerinţe şi standarde ridicate.

37 Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscop al Tiranei şi a toată Albania, Ortodoxia şi problemele lumii

contemporane, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 234-235

- 25 -

2. ACTIVITATEA SOCIALĂ ŞI RELIGIOASĂ A BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Sectorul Biserica şi societatea din cadrul Administraţiei Patriarhale a elaborat o strategie misionar pastorală pe termen mediu şi lung, supusă spre discuţii şi aporbare la lucrările Sfântului Sinod. În prezent este în funcţiune Regulamentul de organizare şi

funcţionare a sistemului de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română analizat şi adoptat în şedinţa de lucru din 5-6 iulie 2005 prin hotărârea nr. 1854/2005.38

Cu toate că proiectele propuse şi dezvoltate la nivel parohial sunt numeroase, implicarea preoţilor în lucrarea social-filantropică este uneori deficitară şi insuficient popularizată; adeseori se rezumă la cazurile preoţilor şi parohiilor implicaţi direct în elaborarea unor programe sau susţinerea unor aşezăminte. Pentru a evita crearea unei rupturi între asistenţa socială organizată de la nivelul centrului eparhial şi asistenţa de la nivel parohial se impune ca la nivelul fiecărei eparhii să existe planuri concrete de informare şi popularizare cu privire la modul cum este organizată asistenţa socială în cuprinsul Patriarhiei Române, precum şi la Hotărârile Sfântului Sinod în acest domeniu, mai întâi în rândul preoţilor şi mai apoi la nivelul comunităţilor şi organelor parohiale; în numeroase eparhii lipseşte suficienta coordonare a structurilor din subordine şi eficienţa conlucrării lor, situaţie care se datorează uneori unei insuficiente pregătiri a personalului care ocupă anumite funcţii.

În unele eparhii activitatea social-filantropică este socotită o activitate secundară; de aceea este necesar ca în fiecare eparhie să fie respectate Hotărârile Sfântului Sinod privitoare la activităţile social-filantropice, consilierii departamentelor sociale fiind parte de drept din toate organele de conducere şi decizie ale eparhiei. O mediatizare corectă şi echilibrată a activităţii social-filantropice a Bisericii ar putea determina atragerea de fonduri băneşti de la persoane fizice şi juridice; de asemenea se impune elaborarea unei strategii economice bazată (în funcţie de facilităţile oferite de legislaţia în domeniu) pe autofinanţare, care să permită susţinerea în viitor a programelor sociale ale Bisericii.

3. CONSOLIDAREA INIŢIATIVELOR COMUNITARE DE PREVENIRE A HIV/SIDA

ŞI A VIOLENŢEI ÎN FAMILIE, ÎN ROMÂNIA La propunerea Sectorului Biserica şi Societatea, în sesiunea plenară din 2-3 martie

2005, Sfântul Sinod a aprobat (temei 772/2005) implicarea Patriarhiei Române în proiectul „Consolidarea iniţiativelor comunitare de prevenire şi combatere a HIV/SIDA şi a violenţei în familie, în România”. Proiectul a fost elaborat de Sectorul Biserica şi Societatea în colaborare cu Organizaţia Internaţională pentru Caritatea Creştin Ortodoxă (IOCC), care funcţionează în ţara noastră cu binecuvântarea Sfântului Sinod (temei 4570/2000). Proiectul răspunde hotărârii Sfântului Sinod (temei 460/2004) care prevede

38 Textul integral al acestui document se găseşte publicat în Biserica Ortodoxă Română, anul CXXIII, nr. 7-12, iulie-decembrie, 2005, p. 121-128; textul completează Regulamentul adoptat în 1997 şi revizuit în 2001 cu amendamente formulate în spiritul noilor reglementări legislative specifice care permit ca propovăduirea Evangheliei şi modalităţile de intervenţie să fie adaptate contextului actual.

- 26 -

abordarea constantă de către preoţii ortodocşi a unor probleme actuale din societatea românească, parte a activităţii pastorale.

Acest proiect s-a desfăşurat în parteneriat de Biserica Ortodoxă Română, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Organizaţia Internaţională pentru Caritatea Creştin Ortodoxă, cu sprijinul financiar al Guvernului Statelor Unite ale Americii.

Prin acest proiect s-a urmărit îmbunătăţirea capacităţii Bisericii de a se mobiliza şi de a mobiliza comunitatea locală pentru implicarea mai activă a membrilor parohiilor ortodoxe şi a profesorilor de religie din şcoli în rezolvarea problemelor sociale cu care se confruntă, în mod special în privinţa prevenirii infectării HIV/SIDA şi a combaterii violenţei în familie.

Principalele rezultate ale derulării proiectului au vizat diminuarea discriminării faţă de persoanele bolnave de SIDA şi un nivel de toleranţă scăzut faţă de violenţa în familie.

Prin derularea acestui proiect curajos se aşteaptă ca relevanţa Bisericii Ortodoxe Române în societatea românească să se consolideze. Este de dorit ca în societatea românească să fie consolidate iniţiativele comunitare pentru ca cetăţenii să fie conştientizaţi asupra realităţilor cotidiene.

CONCLUZII Spiritualitatea şi diaconia socială sunt cele două dimensiuni ale mântuirii omului în

Iisus Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Spiritualitatea şi slujirea socială trebuie văzute în unitatea lor profundă, pentru că ambele ţin de însăşi menirea Bisericii şi se intercondiţionează reciproc.

Biserica nu poate să rămână indiferentă la problemele grave cu care se confruntă lumea în prezent. Prin promovarea valorii netrecătoare a fiinţei umane Biserica contribuie concret la crearea unei lumi mai bune şi mai drepte. Diaconia socială este dimensiunea practică, cu implicaţii în plan eclesial şi social a tradiţiilor Bisericii, răspunsul adus acum şi aici exigenţelor misionare şi pastorale ale societăţii.

Lucrarea lui Iisus Hristos în lume este continuată prin misiunea dinamică şi înnoitoare, dătătoare de putere şi viaţă, a Bisericii, a cărei principală menire este înnoirea omului spre mântuire, prin predicarea Cuvântului şi apostolatul social, pentru ca astfel să dobândească împărăţia lui Dumnezeu. Misiunea Bisericii indică dinamismul pe care trebuie să-l manifeste permanent pentru a trăi şi mărturisi credinţa creştină.