Nr. 1. 1. Definirea conceptului de culturăCultura in genere se defineste ca fiind totalitatea valorilor spirituale creata de omenire in parcursul practicii sale social-istorice si care reprezinta progresele realizate in cunoasterea naturii, societatii si a definirii insasi a fiintei umane. In sfera ei, cultura include atitudinile, actele, operele limitate la domeniul spiritului si intelectului care deservesc satisfacerea memoriilor spirituale si intelectuale. In acest sens, dpdv istoric, culturii ii apartin operele de stiinta, filosofie, istorie, literatura, muzica, arhitectura, sculptura, pictura, arte decoratice, etc. Totodata ea include datinile si obiceiurile, credintele si practicile religioase asa cum au evoluat ele de-a lungul mileniilor.Fiecare cultura reprezinta expresia unei anumite societati, iar studierea atitudinilor si comportamentelor individului se face pe fundalul unei culturi specifice. Dpdv al propriei dinamici, cultura include in mod firesc urmatoarele elemente esentiale constitutive:a)      Cunoasterea; cultura fiind un act de cunoastere, receptare si selectare a unui imens flux informational, cu un rezultat cognitiv al activitatii practice. Acest moment al culturii e deosebit de important intrucat nimeni nu se poate realiza ca personalitate fara a asimila un bogat si selectat volum de cunosctinte fara a cunoaste o anumita mostenire culturala.b)      Valoarea semnifica raportarea rezultatelor cunoasteruii la nevoile, trebuintele si aspiratiile omului, aprecierea lor critica in functie de interesele social-umanec)       Creatia este momentul de salt calitativ de la un fapt natural la unul cultural. Creatia este insasi principiul de geneza al valoriid)      Comunicarea care inseamna generalizarea sociala si asimilarea critica a valorilor culturale, realizarea functiei sociale a culturiiDpdv al functionalitatii, cultura se clasifica:element cultural, complex cultural, tip de cultura, aria culturala, modelul cultural.Elementul cultural este unitatea de baza, cea mai simpla a unei culturi, el desemnand orice produs cultural care incorporeaza o valoare.Complexul cultural e alcatuit dintr-un ansamblu de elemente culturale, corelate functional si stilistic intre ele. El determina un anumit sistem cultural care genereaza un anumit tip de cultura.Tipurile de cultura se clasifica functie de anumite criterii:a)      Criteriul temporal-istoric: cultura antica, medievala, renascentista, moderna, contemporanab)      Criteriul spatial-geografic: zona de afirmare a unei culturi: greaca, egipteana, etc.c)       Criteriul tipologic – culturi primitive, arhaice, evoluateL. Blaga imparte cultura in cultura minora(copilaria unei culturi)si cultura majora(maturitatea ei).T. Vianu foloseste notiunile de cultura partiala si totala.Aria culturala desemneaza regiuni si zone etnoculturale in care se gasesc culturi inedite ca esenta si asemanatoare ca forma(aria culturii europene).Modelul cultural indeplineste o functie normativa fara de celelalte culturi pe care le influenteaza. In fiecare epoca istorica exista culturi si civilizatii reprezentative care le influenteaza pe celelalte.Finalitatea oricarui act de cultura o reprezinta creatia de valori, lumea valorilor fiind deosebit de bogata si complexa. Valorile reprezinta un raport intre un obiect(bun material, creatie spirituala, un principiu, o idee, un comportament) si un subiect care apreciaza obiectul respectiv. Obiectul devine obiect al valorizarii in virtutea calitatilor pe care le are, iar subiectul apreciaza aceste calitati, in masura in care ele satisfac anumite trebuinte de ordin material sau spiritual.Valorile se pot calsifica dupa natura obiectului in:-          Valori economice: avutie, proprietate-          Valori politice: democratie, dreptate, pluritate-          Valori stiintifice: adevar, certitudine, obiectivitate-          Valori religioase: viu, sacru, profan-          Valori sportive: fair-playValorile fundamentale ale umanitatii sunt:-          Adevarul ca valoare de cunoastere

-          Binele ca valoare morala-          Frumosul ca valoare estetica-          Libertatea ca valoare folosofic-politicaDupa criteriul stabilitatii sunt valori perene si valori cu o arie restransa de cunoastere, iar dupa gradul de impact cu societatea, valori sociale si valori individuale Orice cultura are anumite caracteristici:a)      Cultura nu este innascuta, cu invatataInvatarea este cea mai importanta caracteristica a culturii. Cultura se dobandeste prin invatarea de catre oameni inca de la cele mai fragede varste, mai intai a lucrurilor elementare pentru supravietuire, apoi pe masura dezvoltarii ca diinte biologice si sociale, insusirea acelor norme, atitudini, comportamente etc. care sunt considerate dezirabile de catre cultura proprie.Invatarea culturala are loc in mai multe feluri: prin interactiunea cu ceilalti, prin observare, prin imitare ca si prin alte mijloace cum sunt contactul din priviti, utilizarea tacerii si a spatiului, prin invatarea limbii materne, prin preferinta pentru activitatea fizica sau intelectuala, prin modul in care este preferabil sa se rezolve conflictele etc. Toate aceste lucruri ca si multe altele sunt invatate in mod inconstient prin interactiunea cu alti oameni in cadrul unor grupuri sociale si institutii, formale sau informale precum: familia, scoala, biserica, grupul de prieteni, colegi, etc. De asemenea cultura se invata din povesti si folclor, fie ca este vorba de cultura populara traditionala, fie ca e vorba de vechi mituri. Cultura se invata si din arta, din obiectele si operele de arta plastica pe care le-a produs o anumita civilizatie.b)      Cultura este transmisa din generatie in generatiePentru ca o cultura sa existe este necesar ca ea sa transmita ”mesajele” si elementele esentiale. De aceea cultura este un continuu proces de comunicare, de transmitere a ceea ce se numeste mostenirea culturala. Totodata, noile obiceiuri, valori, principii, comporamente, si altele, trebuie de asemenea sa fie comunicate fiecarui individ din acea cultura, ceea ce se realizeaza prin interactiunile sociale.c)       Cultura se bazeaza pe simboluriAbilitatea  unei culturi de a crea simboluri ajuta la invatarea culturala de la individ la individ, de la grup la grup. Dupa cum se stie, orice poate deveni un simbol: o imagine, un gest, un cuvant, o piesa de imbracaminte, etc. din momentul  in care prin acord tacit, social si cultural i se acorda o anumita semnificatie. Comunicarea simbolica, ca o parte componenta a comunicarii sociale si culturiale, ii ajuta pe oameni sa isi organizeze experientele in forma unor categorii abstracte si sa se exprime prin verbalizare si comunicare nonverbala dar si prin alte mijloace sau suporturi: carti, filme, etc. Comunicand simboluri, o cultura se pastreaza si totodata se transmite de la o generatie la alta.d)      Cultura este suspusa schimbariiCulturile sunt siteme dinamice supuse schimbarii prin confruntarea permanenta cu informatia din surse exterioare, contacte interculturale ce determina schimbari in orice cultura. Culturile sunt foarte usor fortate sa se altereze din cauza unor razboaie de ocupatie, dezastre naturale, etc. Desi orice cultura e supusa schimbarii, structura ei primara rezista la modificari majore. Spre exemplu schimbarile in moda vestimentara, in obisnuinta de hrana, calatorie, locuire, apartin unui set de valori ce se schimba de la o epoca la alta intr-o cultura. In schimb, valori ca cele asociate eticii, muncii, timpului liber, practicile religioase, atitudinea fata de cele doua sexe, sunt atat de adanc inradacinate incat presista de la o generatie la alta sau de-a lungul mai multor generatii.e)      Cultura este etnocentricaEtnocentrismul desemneaza conditia celor care considera ca felul lor de a fi, de a actiona sau de a gandi trebuie sa fie preferat celorlalti, fiind insotit de sentimentul apartenentei organice a individului la un grup si de constiinta superioritatii valorii acestuia in raport cu celelalte. Etnocentrismul este asociat cu intoleranta si xenofobia, rasismul si cu stigmatizarea.

In toate defintiile date etnocentrismului, este prezenta ideea ca propria cultura reprezinta masura tuturor lucrurilor. Aceasta este insotita totodata de o apreciere exagerata a propriilor valori si de tendinta de subapreciere a valorilor care stau la baza culturii straine considerata inferioara.

2. Programe culturale europene comune Agenda europeană pentru cultură într-o lume în proces de globalizare

Sectorul cultural joacă un rol esenţial în ceea ce priveşte numeroasele sale implicaţii sociale, economice şi politice. Din acest motiv, cultura ocupă un loc fundamental în procesul de integrare europeană.În temeiul acestor consideraţii şi în urma rezultatelor unei consultări online a părţilor implicate în sectorul cultural, Comisia propune o nouă agendă europeană pentru cultură, focalizată pe un număr restrâns de obiective. Pentru atingerea acestor obiective, Comisia sugerează, de asemenea, instituirea unor noi mecanisme de cooperare cu şi între statele Uniunii Europene (UE), celelalte niveluri de guvernanţă şi societatea civilă.Obiectivele noii agende europene pentru cultură se definesc în jurul a trei priorităţi:Diversitate culturală şi dialog interculturalTrebuie promovate deschiderea şi schimburile între diferite culturi. Stimularea creativităţii în cadrul Strategiei de la Lisabona pentru creştere economică şi ocuparea forței de muncăCultura ca element vital în cadrul relaţiilor internaţionaleÎn conformitate cu Convenţia UNESCO privind protejarea şi promovarea diversităţii expresiilor culturale, ratificată de UE şi de majoritatea ţărilor, noua agendă pentru cultură propune consolidarea cooperării dimensiunii culturale ca element vital al relaţiilor externe ale UE.

Planul de lucru în domeniul culturii pentru perioada 2011-2014Acest al doilea plan de lucru, adoptat în cadrul agendei europene pentru cultură, stabileşte activităţile care trebuie desfăşurate la nivel naţional şi comunitar în domeniul culturii în perioada 2011-2014. Aceste activităţi se concentrează pe şase priorităţi: diversitatea culturală şi dialogul intercultural, industriile culturale şi creative, competenţe şi mobilitate, patrimoniul cultural, cultura în relaţiile externe şi statistici culturale.Prioritatea A: Diversitatea culturală, dialogul intercultural şi cultura accesibilă şi favorabilă incluziunii . Un grup de lucru compus din experţi din ţările UE va identifica politicile şi manualele de bune practici destinate instituţiilor artistice şi culturale publice pentru a sprijini:

accesul şi participarea la cultură în special în rândul grupurilor defavorizate; diversitatea culturală şi dialogul intercultural, subliniind aspectul intercultural al

patrimoniului şi încurajând educaţia în domeniul artelor şi al culturii şi dezvoltarea competenţelor interculturale.

Prioritatea B: Industriile culturale şi creativeUn grup de lucru va concepe un ghid de politici şi manuale de bune practici privind:

utilizarea mecanismelor de sprijin ale UE pentru promovarea rolului culturii în dezvoltarea locală şi regională;

strategii pentru sprijinirea exportului şi a internaţionalizării industriilor culturale şi creative; mecanismele financiare disponibile întreprinderilor mici şi mijlocii din domeniu.

Comisia va evalua rezultatele şi va propune acţiuni ulterioare Cărţii verzi privind potenţialul industriilor culturale şi creative, creând totodată „Alianţa europeană a industriilor creative”. De asemenea, Comisia va promova dezvoltarea turismului cultural şi a gestionării durabile a acestuia pentru dezvoltarea socială şi economică a Europei.Prioritatea C: Competenţe şi mobilitatePentru a identifica barierele din calea programelor de sprijinire a mobilităţii, un grup de lucru va analiza şi va evalua aceste programe şi va urmări definirea de bune practici pentru depăşirea barierelor respective. De asemenea, grupul de lucru va identifica tipurile de parteneriate de succes ca bază pentru un ghid de politici pentru promovarea acestor parteneriate. În plus, grupul de lucru va realiza un manual de bune practici pentru toate etapele rezidenţelor pentru artişti.

Comisia va examina posibilitatea creării unor consilii sectoriale privind cultura la nivelul UE, pentru a sprijini identificarea şi dezvoltarea competenţelor necesare în sector. Pentru a promova educaţia în domeniul mass-media, Comisia va efectua un studiu de evaluare a nivelurilor în ţările UE. De asemenea, Comisia va face propuneri cu privire la conţinutul şi standardele pentru serviciile de informare şi consiliere. Mai mult, Comisia va concepe un manual de bune practici destinat autorităţilor naţionale, cu privire la practicile administrative legate de mobilitatea artiştilor.Prioritatea D: Patrimoniul cultural, inclusiv mobilitatea colecţiilorComisia va întreprinde, împreună cu ţările UE, acţiuni ulterioare privind digitalizarea patrimoniului cultural. Printre acestea se numără acţiuni privind patrimoniul cinematografic şi Europeana. Mai mult, Comisia şi ţările UE vor pune în practică decizia cu privire la Marca patrimoniului european, pregătind formularul de candidatură şi orientările vizând procedurile de selecţie şi monitorizare.În sfârşit, Comisia va dezvolta un set de instrumente privind combaterea traficului de bunuri culturale şi va analiza sistemele de stabilire a valorii lucrărilor de artă.Prioritatea E: Cultura şi relaţiile externeŢările UE şi Comisia vor dezvolta o abordare strategică a culturii în relaţiile lor externe. Ele vor îmbunătăţi, de asemenea, cooperarea în acest domeniu, în special printr-un instrument comun pe care Comisia îl va pune la dispoziţie pentru schimbul de informaţii. Mai mult, ele vor continua să promoveze ratificarea Convenţiei UNESCO privind protecţia şi promovarea diversităţii expresiilor culturale de către ţările partenere, precum şi să implementeze ele însele această convenţie, incluzând obiectivele convenţiei în politicile naţionale şi europene vizate. După caz, Comisia va convoca, de asemenea, grupuri de experţi pentru a sprijini dezvoltarea relaţiilor culturale cu ţările din afara UE.Prioritatea F: Statistici culturaleComisia va întreprinde, împreună cu ţările UE, acţiuni pentru îmbunătăţirea metodologiilor şi a informaţiilor legate de statisticile culturale, inclusiv:

dezvoltarea unui cadru metodologic; publicarea unei noi ediţii a „cărţii de buzunar” a Eurostat.

În plus, Comisia va convoca un grup de experţi în vederea creării unui set de instrumente pentru eşantionarea datelor privind mobilitatea artiştilor şi a profesioniştilor din domeniul culturii, pentru a perfecţiona statisticile din acest domeniu.

Programul Cultura (2007-2013)Această decizie instituie un instrument de finanţare şi de programare pentru cooperarea culturală pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2007 şi 31 decembrie 2013. Decizia prevede un buget de 400 de milioane de euro pentru dezvoltarea cooperării culturale transnaţionale dintre operatorii din statele membre ale Uniunii Europene (UE) sau din ţările terţe participante la program. Scopul programului Cultura este de a sprijini acţiunile de cooperare culturală, organizaţiile europene active în domeniul culturii, precum şi colectarea şi difuzarea informaţiilor din domeniul culturii.Urmând exemplul unor programe culturale anterioare, obiectivul general al programului Cultura este punerea în valoare a spaţiului cultural comun europenilor în vederea favorizării emergenţei unei cetăţenii europene.Trei obiectiveProgramul are trei obiective centrale cu o valoare adăugată europeană semnificativă:

sprijinul mobilităţii transnaţionale a profesioniştilor din sectorul cultural; încurajarea circulaţiei lucrărilor de artă şi a produselor artistice şi culturale dincolo de

frontierele naţionale; promovarea dialogului intercultural.

 Această comisie este competentă în chestiuni privind:

 (1)    aspectele culturale ale Uniunii Europene, în special:

(a)    îmbunătăţirea cunoaşterii şi difuzării culturii,(b)    apărarea şi promovarea diversităţii culturale şi lingvistice,(c)    conservarea şi protejarea patrimoniului cultural, schimburile culturale şi creaţia artistică; (2)    politica educaţională a Uniunii Europene, inclusiv domeniul învăţământului superior în Europa şi promovarea sistemului  de şcoli europene şi de formare pe tot parcursul vieţii; (3)    politica în domeniul audiovizual şi aspectele culturale şi educative ale societăţii informaţionale; (4)    politica în domeniul tineretului şi dezvoltarea unei politici în domeniul sportului şi al activităţilor recreative; (5)    politica informaţională şi politica în domeniul mass-media; (6)    cooperarea cu ţările terţe în domeniile culturii şi al educaţiei şi relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale pertinente.

Nr. 2. 1, Componentele culturii

Cultura materiala include toate “produsele” concrete si tangibile ale societatii, toate manifestarile fizice ale vietii unui popor, de la cele mai vechi produse create de om (descoperite de antropologi) cum ar fi oale de lut, unelte de piatra si apoi de metal pana la cele mai recente : televizoare, avioane, computere etc. Elementele culturii materiale sunt transmise de la o generatie la alta : unele dintre ele suporta modificari structurale esentiale (automobilele, avioanele), altele schimbari nesemnificative din punct de vedere structural (biroul, cada etc.) ; altele sunt la moda o perioada, apoi dispar.

Cultura nemateriala. Sociologii tind sa se concentreze mai mult asupra dimensiunii spirituale a culturii, considerand ca ea da adevaratul puls al vietii sociale. De altfel, cercetari sociologice efectuate in Franta confirma faptul ca acesta este si intelesul cel mai des utilizat in conversatia curenta. In cadrul culturii nemateriale include ansamblul cunostintelor, opiniilor, valorlor, normelor, semnelor si simbolurilor care sunt vehiculate intr-o societate.

Cultura oricarei societati este impregnata de sistemul valorilor.

Sistemul de valori la care adera un individ reprezinta “coloana lui vertebrala”. Valoarea reprezinta “aprecierea pe care un subiect o manifesta fata de un obiect (lucru, idee, atribut, relatie) dupa criteriul socialmente impartasit al satisfacerii unei nevoi sau a unui ideal”.  Ea trebuie inteleasa ca o relatie sociala : sunt consistente numai acele aprecieri, optiuni individuale care sunt in consens cu aprecierile sau optiunile grupului. In acelasi timp trebuie remarcat faptul ca nu putem vorbi despre universalitatea valorilor in sensul ca pe de o parte, o valoare nu are acelasi inteles in toate societatile si, pe de alta parte, nu toti individzii dintr-o societate accepta o anumita valoare.

Alaturi de valori si in stransa legatura cu acestea, normele reprezinta elemente importante ale culturii societatii. Comportamentul uman este structurat de reguli, linii de conduita care prescriu un comportament adecvat in situatii speciale (Nu ne comportam la scoala ca la discoteca, nici la spital ca la opera). De asemenea, normele reglementeaza comportamentele oamenilor in relatiile dintre ei.. Putem spune ca normele duc la stabilirea “unei anumite scheme a vietii colective”, in cadrul careia

“fiecare om stie cum sa se comporte in anumite situatii, stie ce asteapta de la el ceilalti membrii ai colectivitatii si stie la ce reactii se poate astepta in urma actiunilor sale”.6

Cadrul normativ cuprinde obisnuintele, obiceiurile, moravurile si legile existente intr-o societate data.

Obiceiurile sunt modele de conduita legate de valorile impartasite de grup, care au importanta pentru viata si activitatea grupului a caror nerespectare atrage dupa sine sanctionarea lor de catre opinia publica.

Moravurile se inrudesc cu obiceiurile dar se diferentiaza de acestea. Ele sunt definite ca norme cu o mare importanta si semnificatie pentru functionarea societatii. De exemplu : normele legate de apararea proprietatii private, a bunurilor publice, a valorilor patriotice etc.

Legile sunt norme stabilite si aplicate de autoritatea politica a societatii ce cuprind obligatii generale pentru toti membrii societatii si ce se aplica acelor comportamente ce sunt considerate importante pentru societate.

Legile pot fi scrise sau nescrise (cutumiare). Indiferent de forma pe care o imbraca, legile joaca un rol extrem de important in reglementarea relatiilor sociale si nerespectarea lor duce la sanctiuni juridice. In literatura de specialitate, intalnim azi numeroase puncte de vedere care sustin ca anumite fapte, reactii individuale sau de grup nu ar trebui sa faca obiectul unor legi, ci ar trebui sa fie tratate ca obiceiuri, stiluri personale de viata, gusturi personale etc.

Semnele si simbolurile constituie, asa cum am aratat mai inainte, alte elemente importante ale culturii spirituale. Simbolul este definit ca fiind ceva care social reprezinta, semnifica altceva decat este ; este o reprezentare creata in mod arbitrar (gesturi, cuvinte, obiecte, imagini vizuale), care capata inteles prin consens social. De exemplu, drapelul unui stat nu reprezinta doar o bucata de panza colorata si desenata intr-un anume fel. El este simbolul unei natiuni, a unei societati cu istoria ei, cu teritoriul ei, cu traditiile si obiceiurile ei etc. Limba (vorbita si scrisa) este cel mai important element al simbolismului social, cel mai important aspect al culturii.

            Imbratisand in continuare o perspectiva analitica, vom remarca faptul ca o cultura se distinge prin mai multe componente: cognitiva, normativa, simbolica.

            Componenta cognitiva se refera la ansamblul cunostintelor unei culturi date, incluzand aici cunoasterea populara (a simtului comun), bazata pe interpretari larg impartasite in grupul respectiv. Ea include, de asemenea, cunoasterea stiintifica, adica un ansamblu de observatii, teorii si idei despre natura care pot fi verificate, dar si credintele, extrem de importante in comunitatile traditionale, si care uneori tin loc de opinie. Trebuie precizat ca majoritatea comunitatilor traditional cercetate de antropologie nu dispun de o gandire stiintifica propriu-zisa. Aceasta nu inseamna ca ele nu sunt capabile de o cunoastere profunda si sistematica a naturii, ci doar ca decupajele mentale realizate nu respecta principiile taxonomiilor moderne (vezi Gandirea salbatica a lui Cl. Lévi-Strauss).

                       Componenta normativa este constituita dintr-un ansamblu de reguli si idei referitoare la modul in care membrii culturii respective trebuie sa actioneze. Aceste reguli (sau norme) reprezinta caile de simtire, gandire sau actiune, inculcate prin

educatie (enculturatie) si privite ca modelele ideale si de dorit pe care un individ trebuie sa le respecte pentru viata in societatea respectiva. In general, acestea norme sunt insotite de mijloace de sanctionare, fie pozitive (prin recompense), fie negative (prin pedepse) care asigura controlul si perpetuarea acestor norme.

            Componenta simbolica a unei culturi este esentiala si de-a dreptul definitorie. Cultura este, in fond, un sistem de simboluri in privinta carora exista un acord colectiv.  

1. Cooperarea culturală a Republicii Moldova cu ț ările UE

Nr. 3 1. Culturi ș i civiliza ț ii: distinc ț ii ș i raporturi

  Sunt doi termeni foarte intens utilizati in limbajul stiintific. Definitiile asociate culturii si civilizatiei sunt foarte diferite de la un domeniu la altul. Sensurile cuvintelor au valoare instrumentala, adica depind de contextul in care sunt folosite. Cei doi termeni sunt strans legati. Cultura este o parte a civilizatiei care la randul ei are o sfera mult mai larga de cuprindere. Civilizatie = ansamblul caracteristicilor pe care le prezinta viata colectiva a unui grup social sau a unei epoci. Cel care foloseste prima data acest sens este Cultura , in cadrul civilizatiei, desemneaza ansamblul creatiilor spirituale ale unei societati/popor. Exista in lumea contemporana anumite utilizari diferite: in germana, „civilizatie” nu exista, fiind preferat cuvantul „kultur”. In majoritatea limbilor europene, lat+germ, cultura este conceputa ca o parte a civilizatiei. De-a lungul istoriei, din acest punct de vedere, exista mai multe tipuri de civilizatie, in functie de caracteristicile lor specifice:

-civilizatiile fluviale → geneza +evolutia lor = considerabil influentate de proximitatea unui fluviu;-civilizatiile maritime → talasocratice („talasos” =mare);-civilizatia feniciana;-civilizatia vikingilor → pentru Evul Mediu a fost tot o civilizatie maritima.

CIVILIZATIE = 2 sensuri → general - se defineste in functie de spatiul in care a luat nastere. → particular - etimologia, atribute.

-civilizatie europeana;-civilizatie euroatlantica;-civilizatie islamica → importanta religiei in cadrul acestei civilizatii; Civilizatiile cuprind mai multe societati care in cadrul unui spatiu larg impartasesc aceleasi trasaturi: civ. Europeana, africana etc. In cadrul unei civilizatii exista mai multe culturi care confera o anumita specificitate societatilor din care provin. Ex: cultura romaneasca, italiana, franceza etc. Unitatea unei civilizatii provine din schimburile dintre culturile care o compun → creeaza treptat o civilizatie comuna. Prin schimburi culturale apar 2 nivele:

-unul al creatiilor culturale;-cel mai adesea, schimburile culturale se traduc prin trasferul reciproc de obiceiuri, practici sau norme de conducta. La acest nivel se realizeaza unitatea civilizatiei. Imprumuturile culturale sunt caracterizate printr-o tensiune permanenta: dorinta de a imprumuta si refuzul de a prelua.

1. Aspectele culturii si civilizatiei Antichitatii in Europa si Orientul Apropiat. Fondul greco-roman al civilizatiei europene

Grecii sunt cei dintai care au incercat sa gandeasca lumea in care traiau atunci. Lor le datoram cea dintai incercare de a sistematiza universul lor de viata, organizandu-l prin gandire. De asemenea, un aspect important al acestui fort de inteligibilitate il reprezinta incercarea de a stabili care este locul si destinul fiintei umane in lume. De aceea se poate spune ca grecii sunt cei care au creat cele dintai concepte antropologice referitoare la lumea in care traiau. Grecii sunt cei dintai care au gandit lumea, universul ca o unitate compusa din 2 parti strans imbinate: vizibilul si invizibilul (transcendentul). Grecii au fost cei dintai care, plecand de la premisa unitatii lumii si a existentei unei lumi vizibile si a unei lumi invizibile, au conceput lumea vizibila ca o proiectie a lumii invizibile: „Universul in care traiesc oamenii este unitar insa este structurat dual intre o lume vizibila sau fizica, si una invizibila sau a ideilor pure. In acelasi mod, fiinta umana reflecta structura duala a lumii fiind compusa dintr-un corp material si un suflet nemuritor, acesta fiind mijlocul de legatura intre om si lumea ideilor pure.” Grecii au introdus notiunea de democratie. Contributia importanta o are Aristotel, caruia ii datoram organizarea politica a societatii: „omul este un animal politic” → omul nu poate trai decat impreuna cu alti oameni si in mod organizat → organizare politica (politeea) = conducerea de catre popor printr-o serie de organe alese si institutii. Poporul are un inteles foarte precis. Din el faceau parte doar acei locuitori ai polisului care indeplineau anumite conditii: erau liberi d.p.d.v. juridic; erau proprietari in sensul general al cuvantului (ceilalti erau sclavii, metecii), pentru ca proprietatea ii facea responsabili. Romanii au adaugat sistemului de organizare politica conceput de greci regulile functionarii acestui sistem. Aceste legi au format Codul Roman de Legi (Dreptul Roman) care se afla la originea tuturor sistemelor juridice din Europa. Dreptul Roman are 2 sectiuni importante: Dreptul Civil (legile care reglementeaza viata sociala); Dreptul penal (sanctiunile celor care incalca legile comune). Istoria = reflectia si organizarea trecutului; importanta acordata amintirii despre acest trecut. Grecii au fost cei dintai care au spus ca este important trecutul care trebuie memorat pentru ca ofera lectii prezente de conduita. Mitologia greaca pastreaza aceasta importanta acordata trecutului. Pentru greci cel mai cumplit blestem al zeilor era pierderea memoriei pentru ca il facea pe om sa piarda reperul fundamental al vietii sale.

2. Aspecte ale culturii si civilizatiei Evului Mediu: Occident, Bizant, Islam Evul Mediu = perioada istorica indelungata cuprinsa dupa caderea Imperiului Roman in partea apuseana a Europei ( sec. V - XVI). Spre deosebire de iudaism, din care se trage, crestinismul pune accentul asupra credintei, considerata mai importanta decat respectarea „regulilor”. De aceea, se poate vorbi de fundamentele crestine ale civilizatiilor europene (sau fundamentele iudeo-crestine ale civilizatiilor europene, avand menirea sa sugereze radacinile iudaice ale crestinismului). Incepand cu secolul V dp.Hr. unitatea crestinismului s-a fragmentat, constituindu-se treptat doua rituri crestine diferite: cel catolic (in partea de Apus) si cel ortodox (in partea de Rasarit). Separatia celor doua rituri dateaza din sec VIII, cand se consuma si separatia dintre lumea apuseana si cea rasariteana. Aceasta separatie religioasa si politica dintre Apus si Rasarit va fi si o deosebire culturala si lingvistica. Europa Apuseana (Occidentala) va fi o zona preponderent a culturii si a limbii latine, iar Rasaritul (Bizant) va fi o zona a culturii si a limbii grecesti. Consecintele acestei fracturi a vechii unitati romanese vor perpetua pana in modernitate (sec. XIX-XX) contribuind la mostenirea si adancirea deosebirilor dintre cele doua lumi. Ele isi vor pune amprenta asupra structurilor vietii cotidiene si a structurii mentale.

Educatia universitara reprezinta inca o mostenire pe care medievalitatea a trimis-o posteritatii cu scopul de a oferi o educatie intelectuala de un alt nivel: universitas=comunitate a oamenilor diferiti. Prima universitate medievala (1181 – Italia) a fost axata pe drepturile politice, mai exact pe studierea dreptului roman si comentarea lui. A pregatit zeci si zeci de specialisti in drept, si a aut un rol important in organizarea societatilor din apusul Europei potrivit unor reguli si legi precise de inspiratie romana. Alte universitati: - Sorbona (Paris – dupa Robert Sorbone in 1215 → centrata pe studii teologice. Teologia este disciplina care studiaza sistematic si interpreteaza principiile credintei. S-a instituit si o metoda de gandire si invatare in cadrul teologiei = scolastica →schola=scoala(latina) ←o metoda de invatare si cunoastere cu caracter teologic aplicata principiilor credintei. Scopul scolasticei a constat in a adapta prin explicatie principiile credintei la viata sociala.- Cambridge si Oxford (Anglia) centrate pe invatamantul umanist sau „artele liberale”. O trasatura fundamentala a organizarii tuturor universitatilor medievale care s-a transmis modernitatii o constituie libertatea de expresie si organizare, recunoscuta de autoritatile timpului printr-o scriere de privilegii – „chartae” de privilegii. Universitatile au fost libere sa se organizeze si sa studieze ce credeau de cuviinta fara amestecul autoritatilor si li s-a garantat autonomia (trasatura fundamentala ramasa pana azi). In europa Centrala si de Rasarit, universitatile au aparut mai tarziu in sec XV, XVI, XVII-XIX, dar s-au organizat dupa principiul universitatilo din Apus (inclusiv cea din Iasi)

Islam. Coranul este cartea sacra a tuturor musulmanilor – versetele se numesc sure. Cel mai important centru al culturii musulmane a fost Spania – Califatul lui Cordoba (sec IX). Doua orase importante in Spania → Cordoba si Toledo. Cultura araba di nSpania a transmis Europei o mare parte din filosofia greaca a lui Aristotel pe care Arabii au comentat-o si interpretat-o. Au fost foarte multi intelectuali evrei: Maimonide, Averroes (Ibri-Rasd), Avicenna (Imn-Sinna) → important medic arab caruia i se datoreaza preluarea si transmiterea multor cunostinte medicale antice. Mostenirea culturii musulmane nu s-a pierdut odata cu cucerirea Spaniei de catre crestini, ci a fost incorporata culturii europene. Arabii care s-au crestinat au primit denumirea de moriscos sau mauri. Spania in Evul Mediu a fost un spatiu cultural deosebit, caracterizat printr-o sinteza culturala aparte: crestina, musulmana si iudaica. Aceasta sinteza a facut posibila recuperarea si transmiterea catre modernitate a multor volume culturale antice, indeosebi intelecuale sau filosofice. Arabii si cultura araba au fost mijlocitori importanti si al altor culturi vechi (indiana) transmitand Europei multe din valorile acestei culturi.

3. Specificitatea culturala a Renasterii in Europa

Renasterea este perioada istorica cu o cronologie proprie, caracterizata prin recuperarea sistematica a valorilor intelectuale, artistice ale culturii antice greco-romane. A fost la inceput un fenomen italian, devenind ulterior un fenomen european. Valorile culturii antice greco-romane erau cunoscute partial in Evul Mediu. Istoricii disting pe parcursul Evului Mediu mai multe „renasteri” = mai multe perioade istorice in care critica greco-romana a devenit un subiect de interes. Renasterea sec. XII reprezinta recuperarea filosofiei antice. Din punct de vedere cronologic, Renasterea italiana se defineste incepand cu sec XIV si dureaza pana in sec XVI cand se raspandeste si in alte tari ale Europei. Termenul „renastere” este o creatie a istoriografiei sec XIX. Istoricii din sec XIX au identificat o perioada istorica pe care au botezat-o cu acest nume. Contemporanii acestui fenomen (sec XIV-XV) au fost si ei constienti de noutatea perioadei pe care o traversau, vorbind despre o renastere a culturii antice.

Aparitia Renasterii in sensul de recuperare sistematica a valorilor culturale antice este legata din punct de vedere geografic de Italia (de orasele italiene), pentru ca Italia a fost centrul culturii antice. Faptul ca in sec XIV-XV Italia era divizata in mai multe structuri politice (orase-state italiene) care se concurau din punct de vedere economic, politic si cultural, a influentat aparitia si dezvoltarea culturii renascentiste. La inceput, in sec XIV, intelectualii italieni au asociat termenului „renastere” un sens preponderent politic, intelegand prin ea ocazia de a refonda unitatea politica romana de odinioara. Cand acest lucru a devenit clar ca era imposibil, intelectualii timpului s-au reorientat spre recuperarea valorilor culturale ale antichitatii. Cel care ilustreaza aceasta schimbare cel mai bine a fost Dante Alighieri, care a fost initial un partizan ardent al restaurarii Imperiului Roman cu ajutorul Imparatului german pentru ca ulterior, dupa esecul acestei solutii, Dante sa se dedice exclusiv creatiei culturale. Principala caracteristica a Renasterii italiene a fost ceea ce intoriografia moderna numeste „umanismul” renasterii = o noua conceptie despre fiinta umana si despre statutul ei in lume. Umanismul Renasterii. Cuvantul „umanism” are in vedere o noua conceptie despre om, insa intr-un sens foarte larg trebuie conceput ca o valorizare globala a omului in toate ipostazele sale. Din punct de vedere etimologic, cuvantul are origine latina: „humanitas”=educatie (latina clasica). In sec XIV expresia „studia humanitatis” insemna studierea culturii greco-romane pentru desavarsirea omului. Renasterea se caracterizeaza prin trecerea de la omul conceput ca imagine a lumii (conceptia dominanta in Evul Mediu) la omul ca model al lumii (ceea ce reprezinta sensul umanismului Renasterii). Noul caracter al fiintei umane de model al lumii in perioada Renasterii asociaza omului o mai larga autonomie in lume, o libertate sporita de miscare, ceea ce semnifica afirmarea subiectivitatii sale. Omul ca model al lumii poate fi interpretat si ca un subiect al acestei lumi investit cu trasaturi specifice.

4. Reforma in Europa si urmarile ei

Reforma=miscare religioasa care a luat nastere in cadrul bisericii catolice la inceputul sec XVI si al carei scop il constituia reformarea credintei crestine intr-un sens profund spiritual. Mai exact, aceasta reformare a credintei implica reintoarcerea la valorile fondatoare ale crestinismului, si anume: castitate, paupertate (pauper-pauperes=sarac) si pietate profunda. Fondatorul refomei a fost Martin Luther, de numele caruia se leaga unul din curentele importante = lutheranism. Doctrina sa poate fi rezumata prin expresia „mantuirea prin credinta”. Consecinte:- reforma lui Luther a constituit o grava lovitura pentru biserica catolica prin contestarea rolului sau mediator.- prin traducerea Bibliei in germana, Luther a dat fiecarui credincios posibilitatea de a citi si interpreta in mod direct si personal cuvantul divin.- acest lucru a generat o multiplicare fara precedent a interpretarilor si doctrinelor religioase in cadrul reformei.- o noua atitudine fata de lumea naturala, realitate in sens general, care a dat nastere la ceea ce istoricii au numit „ethosul” capitalist. (mentalitatea) Initial omogena, biserica reformista s-a multiplicat cu repeziciune generand o multitudine de comunitati independente cu doctrine proprii. Reforma lutherana este o expresie in plan religios a Umanismului Renasterii prin importanta acordata credintei individuale, interpretarilor personale si singulare ale credintei, si in general prin insemnatatea acordata individului. Din acest punct de vedere, reforma numita ulterior si reforma prtestanta a marcat o adevarata revolutie mentala contribuind substantial la aparitia paradigmei moderne de gandire. S-a raspandit in Transilvania si Moldova odata cu domnia lui Despot Voda, cel care a infiintat o scoala la Cotnari cu caracter protestant.

Expansiunea europeana a reformei a generat numeroase conflicte, razboaie civile cu caracter religios, fiind responsabila pt cele dintai mari conflicte dintre populatiile Europei care au marcat prin succesiunea lor epoca moderna si contemporana. Dintre aceste conflicte: razboaiele religioase din Franta (catolici vs. Protestanti) in 1562-1598; razboaie religioase din statele germane in 1618-1648.

5. Modernitatea europeana

= transformare a modului de viata al oamenilor, a formelor de organizare sociala si politica si a mentalitatilor intr-un sens modern. Din punct de vedere cronologic, aceasta innoire are un ritm inegal in Europa: in lumea apuseana ea incepe aproximativ in sec XVI si se prelungeste in sec XVII-XVIII; in Europa Centrala si de Rasarit, inceputul modernitatii este mai tardiv ( a 2 a jumatate a sec XVIII, si se desavarseste pe parcursul sec XIX). Terminologie. Modern=nou. Utopia=imaginarea unei lumi pe care omul stie ca nu va putea gasi. Conditiile schimbarii mentalitatii:- principala explicatie a schimbarii radicale a principiilor de gandire este procesul secularizarii=iesirea treptata din religie si secularizarea modului de gandire al omului. Aceasta secularizare presupune ca lumea nu mai este gandita i ntermeni religiosi ci, din ce in ce mai mult, in termenii stiintei. Noutatea gandirii este o consecinta a secularizarii.- aparitia spiritului capitalist, adica o atitudine individuala caracterizata prin dorinta de acumulare si castig prin activitatile economice desfasurate. Spiritul capitalist era imposibil de conceput intr-o lume ca cea medievala, dominata de conceptiile religioase. Principala conceptie religioasa care a impiedicat cresterea si afirmarea spiritului capitalist a fost convingerea ca lumea materiala este efemera (trecatoare) si lumea care conteaza cu adevarat este cea de dincolo, spirituala.- decalajul modernitatii intre Apus si Rasarit tine de conditiile istorice diferite din cele 2 parti. Cauza principala a intarzierii Rasaritului este succesiunea dominatiilor straine care au blocat procesul de modernizare in lumea ortodoxa.

2. Organizaюii culturale internaюionale reprezentative Nr. 4 1. Dinamica culturii

2. Cadrul legal de reglementare a culturii în Republica Moldova Constituţia Republicii Moldova, legea fundamentală a ţării, determină dreptul cetăţenilor la creaţie prin articolul 33, care prevede: „(1) Libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice estegarantată. Creaţia nu este supusă cenzurii. (2) Dreptul cetăţenilor la proprietatea intelectuală, interesele lor materiale şi morale ce apar în legătură cu diverse genuri de creaţie intelectuală sunt apărate de lege. (3) Statul contribuie la păstrarea, la dezvoltarea şi la propagarea realizărilor culturii şi ştiinţei naţionale şi mondiale“. De asemenea, Constituţia stabileşte responsabilitatea cetăţenilor asupra protecţiei mediului înconjurător, conservarea şi ocrotirea monumentelor istorice şi culturale (art. 59).Cadrul cultural şi totalitatea domeniilor de activitate culturală sunt determinate de Legea culturii nr. 413-XIVdin 27.05.1999. Adoptarea legii a avut ca scop asigurarea şi protecţia dreptului constituţional al cetăţenilor Republicii Moldova la activitatea culturală; stabilirea principiilor de bază ale politicii culturale a statului şi ale normelor juridice, în baza cărora este asigurată dezvoltarea liberă a culturii. Legea stabileşte obligaţiile statului, drepturile şi libertăţile în domeniul culturii, patrimoniul naţional cultural, statutul oamenilor de creaţie,organizarea şi reglementarea economică a culturii.

Prin prezenta lege, statul îşi asumă responsabilitatea elaborării politicilor culturale şi stabilirii priorităţilor în activitatea culturală, responsabilitatea elaborării şi finanţării programelor de stat privind protecţia şi dezvoltarea culturii, stabileşte direcţiile, formele şi modalităţile lor de aplicare, protejează drepturile oamenilor de creaţie la proprietatea intelectuală, apără interesele lor patrimoniale şi nepatrimoniale legate de activitatea de creaţie, asigură accesul liber al cetăţenilor la activitatea culturală, la valori şi bunuri culturale.Toate monumentele care se află pe teritoriul Republicii Moldova fac parte din patrimoniul ei cultural şi natural şi se află sub protecţia statului conform Legii privind ocrotireamonumentelor nr. 1530-XII din 22.06.1993. Registrul monumentelor se constituie pe baza investigaţiilor efectuate de Ministerul Culturii şi de instituţiile subordonate lui, ministerele şi instituţiile de resort, Academia de Ştiinţe, instituţiile deînvăţământ superior, de organizaţiile obşteşti, savanţi, muzeografi şi bibliotecari, persoane particulare. Ocrotirea monumentelor documentare se face în baza Legii privind Fondul arhivistic al Republicii Moldova nr. 880-XIIdin 22.01.1992, care stabileşte principiile de organizare ale activităţii de completare, evidenţă, păstrare şi utilizare a Fondului arhivistic. Conform legii, fondul se constituie din Fondul arhivistic de stat, Fondul arhivistic obştesc, Fondul arhivistic al persoanelor fizice, cetăţeni ai Republicii Moldova, documentele şi arhivele scoase în trecut de pe teritoriul Republicii Moldova, care astăzi se află în posesia instituţiilor de stat, organizaţiilor obşteşti şi persoanelor fizice din alte ţări.Cadrul juridic general de organizare şi funcţionare a muzeelor în Republica Moldova este stabilit de Legea muzeelor nr. 1596-XVdin 27.12.2002. Statul garantează condiţii egale pentru organizarea şi funcţionarea muzeelor, indiferent de profilul şi tipul de proprietate ale acestora. Legea defineşte patrimoniul muzeal, stabileşte modul de organizare şi funcţionare a muzeelor, responsabilitatea autorităţilor de stat faţă de activitatea muzeelor, drepturile muzeelor şi garanţiile sociale ale lucrătorilor muzeelor, baza tehnico-materială şi finanţarea muzeelor, modul de organizare şi lichidare a muzeelor. Autoritatea centrală a administraţiei publice, cu atribuţii şi competenţe în domeniul muzeelor, care elaborează reglementările de specialitate în domeniu şiurmăreşte aplicarea prevederilor legale este Ministerul Culturii. Regimul juridic al activităţii bibliotecilor este reglementat de Legea cu privire la biblioteci nr. 286-XIIIdin 16.11.1994. Prezenta lege stabileşte principiile de bază ale activităţii bibliotecilor: accesibilitatea, neangajarea politică, autonomia profesională. Sistemul naţional de biblioteci este un ansamblu de reţele de biblioteci şi centre biblioteconomice, organizate după principiul teritorial şi de ramură, fondate şi întreţinute de stat, menite să satisfacă interesele şi cerinţele de informare, instruire şi culturalizare ale societăţii şi subordonate unui organ comun de coordonare. Principiile fundamentale ale activităţii creatoare a teatrelor, circurilor şi organiza-ţiilor concertistice, modul de înfiinţare, reorganizare, lichidare, finanţare şi administrare a lor este stabilit în Legea cu privire la teatre, circuri şi organizaţii concertistice nr. 1421-XVdin 31.10.2002. Adoptarea legii a avut scopul de a păstra tradiţiile autohtone şi autenticitatea culturii teatrale, dezvoltarea şi propagarea realizărilor artei spectacolului, susţinerea relaţiilor culturale interetnice, regionale şi internaţionale; asigurarea drepturilor cetăţenilor la libertatea de creaţie artistică, la participare în realizarea procesului artistic al teatrelor, circurilor şi organizaţiilor concertistice, asigurarea accesului la arta lor; asigurarea de garanţii legale pentru păstrarea sistemului instituţiilor de cultură (inclusiv a instituţiilor de învăţământ de specialitate), municipale, departamentale, locale şi pentru dezvoltarea armonioasă a unor astfel de instituţii, indiferent de forma lor juridică de organizare şi de tipul de proprietate; crearea condiţiilor pentru descoperirea tinerelor talente, pentru completarea şi renovarea permanentă a personalului de creaţie al teatrelor, circurilor şi organizaţiilor concertistice; crearea cadrului legalpentru activitatea economico-financiară a

instituţiilor publice de cultură şi artă, a unui sistem de protecţie socială a lucrătorilor din domeniu.Cadrul juridic pentru activitatea meşterilor populari în vederea păstrării meşteşugurilor artistice populare şi dezvoltării lor pe baza tradiţiilor autentice ale artei populare este reglementat de Legea privind meşteşugurile artistice populare nr. 135-XVdin 20.03.2003. Dreptul de autor şi drepturile conexe, apărarea acestor drepturi şi răspunderea pentru violarea lor sunt reglementate de Legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe nr. 293-XIIIdin 23.11.1994. Legea reglementează relaţiile care apar în legătură cu crearea şi valorificarea operelor literare, de artă şi ştiinţifice (dreptul de autor), interpretărilor,fonogramelor şi emisiunilor organizaţiilor de radioteledifuziune (drepturile conexe). Autorul beneficiază de dreptul exclusiv de autor asupra operei sale, acesta rezultând din însuşi faptul creării ei. Pentru apariţia şi exercitarea dreptului de autor nu secere înregistrare, alte proceduri speciale sau respectarea altorformalităţi.Dreptul de autor se extinde asupra operelor, indiferent de locul primei lor publicări, titularii dreptului de autor ai cărora sunt persoane fizice sau juridice din Republica Moldova; operelor publicate pentru prima dată în Republica Moldova, indiferent de cetăţenia titularului dreptului de autor; altor opere în corespundere cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Parlamentul Republicii Moldova a adoptat şi un şir de legi care reglementează activitatea unor instituţii din domeniul industriilor culturale. Astfel, după lungi discuţii şi dezbateri a fost adoptat Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr. 260-XVIdin 27.07.2006. Adoptarea codului a avut drept scop asigurarea drepturilor consumatorului de programe de a recepţiona informaţii corecte şi obiective, care ar contribui la libera formare a opiniei, asigurarea drepturilor radiodifuzorilor la libertatea editorială şi libertatea de exprimare, instituirea principiilor democratice de funcţionare a audiovizualului din Republica Moldova. Codul stabileşte bazele juridice de reglementare a proceselor de elaborare, transmisie şi/sau retransmisie prin intermediul mijloacelor de televiziune şi radiodifuziune a serviciilor de programe ale radiodifuzorilor aflaţi sub jurisdicţia Republicii Moldova şi exercitarea controlului societăţii asupra activităţii instituţiilor în domeniul audiovizualului din Republica Moldova. Politica culturală trebuie să includă noi strategii de atragere a banilor publici pentru protejarea şi modernizarea instituţiilor şi reţelelor de cultură, măsuri fiscale pentru necesităţile specifice ale artiştilor şi instituţiilor de cultură în perioada economiei de piaţă, aplicarea stimulentelor pentru încurajarea sponsorilor şi donatorilor individuali, asigurarea instruirii profesioniştilor din domeniul culturii în vederea elaborării de proiecte, a abilităţilor de administrare.Conform prevederilor Legii culturii, „autoritatea publică centrală de specialitate în domeniul culturii, care coordonează activitatea culturală în stat este ministerul de profil“. După alegerile din 2005 şi aprobarea structurii Guvernului RM, a fost creat Ministerul Culturii şi Turismului. Ministerul este unica autoritate a administraţiei publice centrale de specialitate care promovează politica statului în domeniul culturii, artelor, editării, poligrafiei, comerţului cu carte, cinematografiei şi turismului. În urma restructurării realizate în cadrul ministerului au fost create opt direcţii. Direcţia Generală Strategie şi Dezvoltare are scopul de a elabora politica culturală a Republicii Moldova, document asupra căruia se lucrează în prezent.

Nr. 5 1. Impactul culturii Greciei antice asupra evoluţiei culturii universale

Efectele colonizarii grecesti au avut pentru Europa urmatoarele consecinte istorice:1. Prin colonizare, Grecia antica si-a creat la scara continentala prima manifestare a unitatii valorilor ei culturale si civilizatoare, realizand integrarea organica in circuitul economic al bogatiilor din bazinul Mediteranei; coloniile grecesti contribuind la diversificarea pietelor de

schimb si multiplicarea retelelor de comunicatie, mai ales maritima, dar si pe fluvii si pe uscat, asigurand stabilitatea structurilor economice ale antichitatii europene;          2. Intensificarea legaturilor dintre colonistii greci si populatiile bastinase din diverse zone Orientale si Occidentale a contribuit pe plan ideatic la faurirea orizontului mediteranean al culturii europene, intemeiat pe structurile valorice ale Eladei antice;          3. Polisurile grecesti prin colonizare vor deveni modele de organizare social-politica pentru alte comunitati din spatiul european, iar ideile politice ale marilor filosofi greci vor fi valorificate creator, in special, de Roma antica sub forma ei republicana si imperiala;          4. Colonizarea greaca in vastul spatiu al Mediteranei a constituit, pe plan ideatic, un teren prielnic al confruntarilor, pe de o parte, cu ideatica populatiilor autohtone, iar, pe de alta parte, chiar in disputele dintre noile  cetati grecesti si cetatile mama, adesea imbracand forma unor conflicte virulente, din care, in final, a castigat elenismul ca dimensiune valorica a culturii si civilizatiei in constiinta grecilor;5.Colonizarea greceasca avea sa evidentieze disimetria valorica dintre civilizatia superioara a grecilor si nivelul inferior al civilizatiilor comunitatilor autohtone, din contactul carora au beneficiat, prin asimilare reciproca, ambele parti selectandu-si, in final, in patrimoniul Europei antice, valorile autentice ale cunoasterii, moralei si artei.In “epoca arhaica” ca urmare a cresterii progresive a puterii economice a aristocratiei (“aristoi” – cei mai buni) vechiul regim monarhic al cetatilor grecesti cunoaste o restrangere a puterii regale in favoarea regimului aristocratic de guvernare, exercitat de un consiliu (gerusia). Acest consiliu controla justitia si administratia, desemna functionarii statului ( la Atena  numiti “arhonti”, iar in Sparta “efori”), iar basileul (regele) indeplinea doar o functie sacerdotala sau militara. Regimul aristocratic se baza pe puterea economica a nobililor rezultata din veniturile obtinute din proprietatile agricole si din afacerile comerciale cu coloniile, ceea ce a condus, in final, la accentuarea crizelor sociale. Pe fondul nemultumirilor generale ale locuitorilor din cetatile grecesti, generate de abuzurile aristocratiei, s-a impus necesitatea elaborarii legilor scrise de catre mari legislatori (ex. Solon si Drakon la Atena). In diverse cetati legile adoptate erau in favoarea aristocratilor, ceea ce nemultumea poporul, iesirea din aceasta dilema grecii au gasit-o prin instaurarea regimului politic al tiraniei (tiran = domn, de origine etrusca). Regimul tiranic in istoria Greciei (initial fara sens peiorativ) a avut un rol progresist, deoarece in multe cetati s-a impus un arhont sau sef militar ambitios care a preluat prin forta puterea conducerii statului, in special inlaturarii vechiului regim aristocratic dominat de abuzuri si injustitie. Dupa cum  se cunoaste, toate orasele grecesti au avut si regimuri tiranice, cu exceptia Spartei, Argos, Tebei si Eginei. Regiunile tiranice au adus o mare stralucire in viata culturala a unor orase-stat, inclusiv Atena in timpul tiraniei de 32 de ani a lui Pisistrate a cunoscut o ampla inflorire civilizatoare, urmata de fiii sai destoinici in orasele din Italia. Unii tirani s-au dovedit conducatori politici competenti, cultivand artele si protejand poporul contra abuzurilor aristocratiei, confiscandu-le uneori pamanturile si bogatiile, fapt pentru care vor fi deseori criticati de filosofii greci. In cele mai multe orase-stat, dupa prabusirea tiraniei, aristocratia va prelua din nou puterea, cu exceptia  Atenei unde se asigurau poporului drepturi de autoguvernare. Regimul aristocratic gasea un sprijin puternic in sistemul aristocratic al Spartei.Cultura “epocii arhaice” evidentiaza dimensiunile creatoare ale unor individualitati puternice care s-au manifestat in calitate de colonizatori, tirani, legislatori si, mai ales, in sfera creatiei literare si artistice. Dupa Homer si Hesiod, in aceasta perioada se afirma o pleada de poeti (Arhiloh- Paros, Sappho-Lesbos, Anacreon, Simonide, Bachilide, Pindar, s.a.) care, de regula, canta in opera lor viata de la curtea tiranilor. De asemenea, in epoca arhaica se naste tragedia la Atena, in cinstea lui Apollo si Dionysos, din ditiramb (cantec coral zgomotos si agitat) pe care artistii il cantau pe scena cu prilejul sacrificarii unui tap. De fapt, tragedie (tragos – lb. greaca = “cantatul tapului”) avea calitatea sa purifice patimile daunatoare ale omului (Katharsis) cum sublinia Aristotel in Poetica.Primele concursuri de tragedie au fost organizate la Atena in timpul tiranului Pisistrate.

In ceea ce priveste originea comediei acesta s-a nascut in Magara, oras doric si in coloniile din sudul Italiei (sicilianul Epiharm), unde comediantii luau in deradere caractere si moravuri viciate din viata cotidiana a cetatii.Lunga perioada de pace (secolul VII-VI i.Hr.) a creat conditii pentru afirmarea marii arte in Grecia epocii arhaice, cand cetatile grecesti se intrec in a-si realiza si etala cat mai multe edificii monumentale  din dorinta si vanitatea tiranilor sau a unor aristocrati, incercand sa castige recunoasterea si prestigiul in fata poporului. Cele mai apreciate genuri artistice la greci erau poezia (lirica si dramatica), muzica si filosofia, in timp ce arhitectura, sculptura si pictura erau considerate  simple meserii (techné), desi in aceste domenii grecii s-au dovedit excelenti artisti. La sfarsitul secolului al VIII i.Hr., grecii edifica primele temple, arhitectii acordand o atentie deosebita cadrului natural de amplasare a edificiului.Templul grec, conceput ca “lacasul zeilor”, dispunea de o incapere centrala (cella sau naos) care adapostea statuia zeului, amplasata in fundalul incaperii, iar pe peretii laterali erau asezate ofrandele aduse (statuete, vase, etc.). Templele mari aveau o sala centrala mare (naos) impartita in trei nave, pe doua randuri de coloane, avand in fata un vestibul (pronaos) si in dos (opistodom). (Ex. Templu din Efes si Samos erau de 100/50 m).Comparativ cu egiptenii templul grecesc realizeaza prin forma coloanelor de sustinere a frontonului, doua ordine arhitecturale fundamentale (stilul doric si stilul ionic), care au asigurat eleganta si armonia arhitecturii in Grecia antica.In timp ce coloana dorica din Peloponez (cca. 680 i.Hr.) este masiva si greoaie, putin tronconica, formeaza la capiteliu o perna rotunda (echina) sau patrata (abaca); coloana ionica apare mai tarziu in arhitectura Greciei antice, fiind zvelta si usoara, se sprijina pe un soclu (plinta) si are forma tronconica, exprimand dupa aprecierea renumitului arhitect roman Vitruvius, gratia si armonia feminitatii. Coloanele ionice sunt mai distantate intre ele, iar la capiteliu are doua volute in forma de inele. La sfarsitul secolului al V i.Hr., din combinatia celor doua stiluri (doric si ionic) grecii au realizat la Arcadia ordinul corintic, care inlocuieste volutele ionice cu ornamente in forma de frunze de acant, imprimand eleganta edificiului. Stilul corintic s-a generalizat in epoca elenistica si in Roma imperiala.Incepand cu secolul al VII-lea i.Hr., creatiile grecilor in domeniul arhitecturii, sculpturii, picturii, poeziei muzicii si teatrului vor asigura premisele necesare afirmarii marii arte a Greciei din epoca clasica.Un loc important in sfera culturii spirituale din epoca arhaica revine gandirii filosofice grecesti care abandoneaza vechile interpretari ale mitologiei, incercand sa explice pe cale rationala fenomenele naturii si ale vietii. Primii care renunta la explicatia mitico-religioasa a naturii sunt reprezentantii ionieni ai scolii filosofice din Milet (Tales, Anaximandru, Anaximene), care incearca sa reduca multiplicitatea fenomenelor naturii la cateva elemente primordiale (pamant, apa, aer, foc sau apeironul lui Anaximandru inteles ca element primar si cauza materiala a tuturor lucrurilor). O pozitie critica si polemica la adresa aristocratiei si a religiei oficiale gasim in conceptia lui Xenofon, care pe baza unei metode deductiv-logice initiaza o explicatie rationala asupra fenomenelor naturii.De asemenea, o raspandire deosebita a avut in spatiul cetatilor grecesti conceptia stiintifica a lui Pitagora despre teoria numerelor, care a introdus in stiinta si filosofia presocratica un orizont de gandire mistica, religioasa cunoscut in istoria filosofiei ca pitagorismul.De altfel, credintele religioase in epoca arhaica au patruns cat mai accentuat in viata grecilor dintr-o perspectiva optimista prin care oamenii trebuie sa caute protectia zeilor in timpul vietii si nu ca la egipteni dupa moarte. Incepand cu secolul al VII i.Hr., in Grecia antica apar delimitate clar doua orizonturi de gandire religioasa a orasului-stat si, pe de alta parte, religia populara. Cea oficiala era reprezentata de panteonul poemelor homerice cu zeitatile principale: Zeus (tatal), Hera (sotia sa), Poseidon (frate), Hestia si Demeter (surori) si cei sapte copii, Apollo, Hermes, Ares si Heifastos (fii) si Athena, Artemis si Afrodita (fiice), evident aceasta organizare a zeilor interesa aristocratia polisurilor grecesti. Pe langa religia oficiala a polisului grecesc exista si o

religie populara care integra credinte vechi sau din alte spatii culturale din Tracia si Orient, organizate cu ceremonii si ritualuri secrete, specifice misteriilor (= “a tine gura inchisa”).          Cea mai venerata divinitate a misteriilor era Demeter, care in mod just aprecia M. Eliade, continua traditia zeitei agriculturii si fecunditatii. Un alt zeu de mare popularitate, in epoca arhaica a Greciei antice, era Dionysos, divinitate originara din Tracia, care reprezenta zeul vegetatiei, mai ales al vitei de vie, fiind adorat si celebrat cu prilejul recoltarii strugurilor. De asemenea, tot un zeu originar din Tracia era Orfeu un cantaret ce imblanzea fiarele cu farmecul lirei, era considerat initiatorul unei doctrine religioase, sustinuta de o intreaga literatura (ex. Imnurile orfice comparate de unii istorici cu Cartea Mortilor din Egipt).          Semnificative pentru forma particulara a religiei grecesti si care s-a amplificat in epoca arhaica sunt ceremoniile complexe organizate ca jocuri si concursuri atletice cu prilejul marilor serbari religioase. Probabil, inainte de secolul al VIII-lea i.Hr. se organizau la Olympia cele mai vechi jocuri, mai precis incepand cu anul 776 i.Hr., cand grecii stabileau cronologia acestor jocuri atletice. Olympia era un loc sacru, u temple si altare, un mare stadion unde timp de o saptamana se intreceau atletii din diverse cetati, in conditii de loialitate deplina, urmand ca cei invingatori sa fie primiti cu onoruri  si glorificati ca eroi ai orasului de origine.                                                         *4. Epoca clasica a culturii si civilizatiei Greciei antice corespunde procesului complex de afirmare si dezvoltare a democratiei la Atena, initiat prin Legea lui Solon (594 i.Hr.), amplificat prin reformele lui Clistene (509-508 i.Hr.) si desavarsit de reformele lui Pericle (443-429 i.Hr.), cand democratia ateniana a devenit modelul unei “Elada a Eladei”. Cronologic epoca clasica, “Secolul de aur” al Atenei, se incadreaza intre momentul reprezentat de victoriile de la Maraton, Termopile si Salamina reputate de greci in razboaiele medice contra persilor (499-449 i.Hr.) si momentul razboiului peloponeziac (431-404 i.Hr.), perioada ce marcheaza declansarea crizei democratiei ateniene, care se incheie cu infrangerea coalitiei democrate a oraselor grecesti, de catre Filip al II-lea regele Macedoniei (337 i.Hr.).“Istoriile” lui Herodot despre razboaiele medice glorifica virtutile democratiei, prin care atenienii si-au castigat libertatea in fata tiraniei persane, asigurand progresul general al civilizatiei grecesti. Pericolul persan, asa cum sublinia Platon, a contribuit la realizarea solidaritatii cetatenilor grecesti sub hegemonia Atenei (478 i.Hr.), cand s-a constituit “Liga maritima de la Delos.” In urma victoriilor repurtate de Atena la Maraton si Salamina, prestigiul ei in fata celorlalte cetati era de necontestat, ceea ce i-a asigurat conducerea politica si militara a Ligii de la Delos. Dimensiunea esentiala a prestigiului Atenei democratice se refera, de asemenea, la diversitatea si profunzimea creatiilor in sfera filosofiei, literaturii, artei, care au facut din Atena centrul culturii clasice a Greciei antice.Comparativ cu vechile regimuri monarhice sau aristocratice, regimul democratic la Atena isi are sorgintea in elaborarea primei legi scrise, introdusa de Drakon (621 i.Hr.), cand orice delict era pedepsit cu moartea, de unde zicala “lege draconica scrisa cu sange”. Semnificatia acestei legi de temut pentru atenieni a fost de natura sa acrediteze autoritatea juridica a statului atenian. Bazele democratiei ateniene insa isi au structurile institutionale in opera marelui legiuitor Solon a carui reforma inlatura vechile reglementari gentilice (bazate pe inrudirile de sange), stabilind prin lege organizarea si ierarhizarea societatii pe criterii obiective de avere, ceea ce a generat o revolutionare a relatiilor social-politice.Legea lui Solon, considerata o adevarata constitutie a Atenei, care timp de 86 de ani a fost in vigoare, facea inca unele concesii aristocratiei, care vor fi inlaturate dupa anul 508 i.Hr. prin reformele radicale infaptuite de Clistene fondatorul institutiilor democratice ale cetatii. Clistene instituie si procedeaza la unele masuri radicale de reforma, cum ar fi: restrangerea atributiilor Areopagului (vechi consiliu aristocratic) pe plan administrativ si juridic; imparte teritoriul statului atenian in 100 de circumscriptii pe care le-a grupat in 10 triburi; instituie “Consiliul celor 500”, prin tragere la sorti, in proportie de 50 de membri din fiecare trib si investeste cu drepturi

supreme Adunarea Poporului. De asemenea, pentru a preintampina aparitia tiraniei la Atena, instituie ostracismul, un procedeu preventiv prin care cetatenii erau  consultati in scris.Dezvoltarea democratiei ateniene era izvorata si din nevoia apararii cetatilor grecesti in fata invaziilor straine, mai ales, a presiunilor exercitate de persani, care au determinat mutatii calitative in tactica militara. Cetatile grecesti acorda o importanta operationala mai mare infanteriei grele in raport cu cavaleria (foarte costisitoare) ceea ce a asigurat antrenarea in randul combatantilor a unui numar sporit de luptatori care aveau posibilitatea sa-si procure mai usor un scut si o lance de lupta. Atena realizeaza, de asemenea, cea mai puternica flota bazata pe o tactica noua, iar dupa 550 i.Hr. noile corabii datate cu doua randuri suprapuse de vaslasi (trisema = 15o vaslasi) au permis cresterea numarului echipajului si a eficientei de lupta a flotei. Antrenarea unui numar sporit de luptatori (infanteristi si marinari) din randul categoriilor de mijloc ale polisurilor grecesti este de natura sa stimuleze si sa amplifice miscarea democratica in cadrul oraselor. In contextul reformelor democratice initiate de Clistene la Atena, razboaiele medice de la inceputul secolului al V i.Hr. au generat in constiinta atenienilor raspunderea patriotica inteleasa ca valoare morala a sacrificiului individual, dar si ca un drept legitim de participare directa la viata politica a cetatii. Aceste premise de democratie si-au gasit cadrul firesc de afirmare si dezvoltare in conditiile Atenei din secolul al V i.Hr., cand cetatea din jurul Acropolei s-a situat cu indreptatire in fruntea celorlalte orase grecesti.Sistemul democratic din Atena, devenit functional in epoca lui Pericle, s-a impus ca model pentru intreaga civilizatie a antichitatii grecesti si cuprinde urmatoarele institutii politice:1. Adunarea Poporului (Ecclesia) reprezenta organul suprem pe plan legislativ, executiv si judecatoresc si era formata din toti cetatenii (barbatii care aveau 20 de ani impliniti), care participau la guvernarea directa a cetatii, luand decizii de interes comunitar pe plan social-politic, administrativ, juridic si militar. Femeile, metecii (strainii) si sclavii erau  exclusi din viata publica deoarece nu erau considerati cetateni, ceea ce evidentiaza caracterul limitat al democratiei ateniene. In “Politica”, Aristotel justifica existenta sclaviei de faptul ca munca sclavilor era o necesitate pentru viata economica a cetatii.Membrii adunarii se reuneau in Agora (piata publica) la date fixe (pritanie) unde hotarau prin vot legi referitoare la declaratii de razboi si pace, aprovizionare, administrare, justitie si controla activitatea functionarilor statului, indiferent de ierarhie. Conform prevederilor constitutionale, pe baza autorizarii adunarii, orice cetatean avea indatorirea civica de a-si exprima opinia in mod deschis asupra problemelor publice discutate. Evident, cetateanul trebuia sa-si sustina in forma elevata, coerenta si cu argumente logice, punctul de vedere, ceea ce implica responsabilitatea fiecarui cetatean (oratoria si logica s-au nascut la Atena). Practica democratiei ateniene realiza, astfel, in conditiile antichitatii, armonizarea intereselor individuale cu cele comunitare ale polisului (oras-stat) de care a depins prosperitatea Atenei.2. “Consiliul celor 500” (Bulé) format din cetateni in varsta de 30 de ani, alesi prin sorti cate 50 din fiecare trib, functiona permanent ca organ consultativ subordonat Adunarii Poporului. Acest Consiliu avea mandat pe timp de un an, fiind insarcinat cu stabilirea ordinii de zi a sedintelor Adunarii, indeplinea si controla functiile administrative, inclusiv solutionarea chestiunilor curente. Pentru asigurarea operativitatii activitatii, in cadrul Consiliului functiona permanent un comitet executiv (pritania) din 50 de membri ai fiecarui trib, functiona 36 de zile, iar prin rotatie, zilnic unul din pritani prezida lucrarile, pastra sigiliul  si cheile de la anexele templelor unde se afla tezaurul statului. Pritanii reprezentau magistratura suprema a statului si pe timpul functiei lor locuiau intr-o cladire speciala a orasului. Periodic ei prezentau rapoarte de activitate in fata Adunarii, iar in unele cazuri de incompetenta si imoralitate puteau fi destituiti sau chiar condamnati. Pentru evitarea uzurparii puterii de catre o anumita grupare, prin rotatie treburile statului erau asigurate de fiecare trib, nici un cetatean nu putea fi ales in Consiliu consecutiv doi ani la rand.          3. Areopagul compus din 9 arhonti, la care Clistene adaugase pe al zecelea (secretar), corespunzator celor 10 triburi, reprezenta un organism  al vechiului regim aristocratic, care in noile conditii ale democratiei si-a restrans prerogativele la unele functii religioase, organizarea

funerariilor nationale pentru cetatenii Atenei cazuti in lupta sau in instructia unor procese referitoare la straini.          4. Colegiul celor 10 strategi   - organism ales de Adunarea Poporului pe criterii de competenta si nu prin tragere la sorti, de aceea strategii puteau fi realesi de mai multe ori. Functia esentiala a acestor strategi era de aparare a statului, exercitand totodata o influenta deosebita in toate domeniile cetatii. Din randul celor 10 strategi, unul era ales prim-strateg, cum a fost Pericle, care a indeplinit mai multi ani aceasta functie, fiind de fapt conducatorul recunoscut al Atenei. Comparativ cu alti functionari, strategii nu dadeau rapoarte anuale in fata Adunarii Poporului, dar ei puteau fi judecati si pedepsiti in caz de infrangeri militare sau tradare.5. Tribunalul cu jurati (Heliaia) era instanta judiciara suprema, emanatie a Adunarii Poporului, care administra justitia (cu exceptia unor cazuri ramase in competenta Areopagului). In componenta tribunalului intrau 6.000 de jurati, trasi la sorti din propunerile inaintate de cele 10 triburi ateniene, fiind ulterior repartizati diverselor tribunale in asa fel incat nici acuzatii si nici acuzatorii sa nu cunoasca componenta juriului respectiv. Tribunalul judeca diverse procese, cu exceptia celor intrate in competenta Adunarii Poporului sau a Areopagului, insa judecatorii si avocatii nu aveau pregatire de specialitate, lipsa de profesionalism a justitiei ateniene genera carente mari legate de arbitrariul ce insotea deciziile instantei. In timp ce Atena si-a etalat stralucirea in sfera creatiilor filosofice si artistice, pe plan juridic, lipsa unor principii unitare de drept, a unui cod de legi sistematizat, remarca G.Glotz,[8]evidentia inexistenta harului juridic al atenienilor. Aspectul formal al justitiei in Atena era determinat si de faptul ca in instanta nu exista procurorul in calitate de acuzator public, initiativa acuzarii era lasata la latitudinea oricarui cetatean, situatie prin care s-a incurajat delatiunea, mai ales ca delatorul era recompensat cu bani. Delatorii de profesie (sicofantii) devenise o categorie parazitara ceea ce evidentia inca o lacuna importanta in existenta democratiei ateniene, confruntata in sfera justitiei cu un numar de procese ingreunate de cele mai arbitrare si stupide proceduri de judecata.Progresul justitiei ateniene, comparativ cu justitia babiloniana, era incontestabil legat de suprimarea “legii talianului” sau de renuntarea la pedeapsa colectiva, sustinand necesitatea raspunderii personale pentru fapta savarsita. Din prezentarea succinta a atributiilor institutiilor specifice democratiei ateniene se constata, pe langa amatorismul (diletantismul) celor care indeplineau functii publice si limitele constitutiei din Atena care au generat amalgamarea autoritatii legislative cu cea executiva, precum si a celei legislative cu cea judecatoreasca. Teama grecilor de a nu lasa treburile publice ale statului in seama unui guvern reprezentativ a condus la structurarea unui sistem politic in care fiecare cetatean avea posibilitatea sa ajunga in cele mai inalte functii de conducere pentru un anumit timp.In epoca clasica democratia ateniana asigura insa doar unei minoritati de cca. 40.000 de cetateni dreptul de a guverna o populatie de peste 500.000 locuitori, cat avea Atena in timpul lui Pericle, ceea ce evidentiaza imperfectiunea acestei democratii. Democratia in Atena clasica, in ciuda faptului ca era apanajul unei minoritati de cetateni si prezenta diverse carente functionale, intruchipa in premiera pe plan istoric idealul libertatii si responsabilitatii civice a omului. Astfel, libertatea glorificata de Pericle in viata politica a Atenei, bazata pe impartialitatea legilor, pe competenta si prestigiul moral a celor ce aspirau la demnitati publice, justifica modelul democratic al atenienilor pentru celelalte cetati grecesti.Dimensiunea esentiala a prestigiului democratiei ateniene in epoca clasica se afla, mai ales, in sfera creatiilor culturale cand Atena a devenit scoala recunoscuta de intreaga lume greceasca a antichitatii.Viata economica in epoca clasica continua traditia celor trei domenii – agricultura, mestesuguri si comert – producatoare de venituri pentru orasele grecesti. Regimul asupra proprietatii agricole era diferit in statele grecesti in functie de zona geografica si de legislatia existenta. In agricultura majoritatea era formata de micile proprietati  taranesti, cu exceptia Boetiei, Macedoniei si Tesaliei unde erau si mari proprietari funciari. Productia de cereale (orz si grau) era insuficienta pentru aprovizionarea populatiei oraselor, numai in pomicultura (maslini, smochini si vita de vie)

si apicultura se realiza un surplus de produse destinat exportului, prin care taranii isi asigurau o viata cat de cat decenta. Mestesugurile cunosc o dezvoltare intensa in epoca clasica prin amplificarea specializarii lor legat de resursele si traditiile din zonele respective. Astfel, tesaturile si broderiile erau realizate la Milet, Megara s.a., prelucrarea metalelor la Corint, iar Atena  excela prin produsele ei ceramice. In cadrul cetatilor grecesti mestesugari erau grupati pe cartiere si strazi, munca in ateliere fiind asigurata de oameni liberi si sclavi (in mine sclavii lucrau in exclusivitate), fara o legislatie de  protectia muncii.Schimburile comerciale se realizau, de regula, direct (producator-cumparator), deoarece comerciantii nu se bucurau de stima in mentalitatea grecilor. Comertul exterior se asigura preponderent pe mare, atenienii aveau corabii de cca. 400 tone deplasare, iar in portul Pireu puteau acosta aproape 400 corabii. Atena dispunea de o moneda recunoscuta prin valoarea sa de schimb pe toate pietele din spatiul Greciei antice.Civilizatia materiala a epocii clasice in Atena poate fi inteleasa in legatura cu tot ce s-a construit pe Acropolis (“orasul de sus”) din perioada miceniana pana in secolul al VI i.Hr., cand Pisistrate edifica maretul templu al zeitei Athena si a zidurilor de aparare ale orasului. Adevarata stralucire arhitecturala a Acropolei din centrul Atenei are loc in timpul lui Pericle, cand dupa distrugerile produse de persi, initiaza constructia ansamblului arhitectural compus din 4 edificii,  pe care le admiram si astazi: 1. Partenonul (templul Fecioarei Athena), unde era asezata statuia zeitei de 15 m , lucrata de Fidias; 2. Propileele –  intrarea sacra prin cele 5 porti monumentale, care pe o aripa gazduiau, Pinacoteca cu operele pictorilor atenieni; 3. Templu Nike(= Victoriei) de mici dimensiuni  dedicat tot zeitei protectoare a orasului; 4. Erechteonul   cu cele 9 sanctuare exprima farmecul deosebit al cariatidelor ce au redat echilibrul artistic al arhitecturii clasice grecesti. De altfel, in epoca clasica templele ridicate in cinstea zeitatilor au fost singurele edificii cu valoare arhitecturala “restul constructiilor civile din orasele grecesti au o valoare artistica nesemnificativa (palestrele, gimnaziile si porticele), incepand cu secolul al IV i.Hr. in cetatile ionice din Anatolia si mai ales in epoca elenistica apare orasul conceput ca un complex urbanistic (ex. Alexandria).Splendidul complex arhitectural de pe terasa masivei stanci abrupte – Acropole (270/150 m si h 75 m). va fi realizat din fonduri pe care Pericle le-a pus la dispozitia unor renumiti arhitecti sub conducerea lui Ictinos si a sculptorului Fidias ce raspundea de ansamblul lucrarilor. Edificiile de pe Acropole puneau in evidenta sub aspect estetic cadrul natural, oferind ceremonialelor dedicate zeitei protectoare o nota de solemnitate si de fast pentru cetatenii Atenei. De pilda, Partenonul (templul “Fecioarei”) era diferit prin dimensiunile sale (L= 70m l=30 m), fiind sustinut de coloane zvelte la exterior in stil doric (8 coloane pe fiecare latime si 17 pe fiecare lungime) a templului, iar in interior tavanul fiecarei incaperi se sprijinea pe 4 coloane in stil ionic.Alaturi de valoarea arhitecturii templelor s-a impus in epoca clasica a Greciei stilul sculpturii clasicismului din prima jumatate a secolului al V i.Hr., reprezentat de Policlet, Myron si Fidias, iar in a doua jumatate a aceluiasi secol stilul clasicismului reprezentat de Scopas, Praxitele si Lysip, toti acesti sculptori vor fi angajati, mai ales, de orasele ioniene in realizarea unor lucrari comandate. Majoritatea lucrarilor concepute si executate de acesti sculptori din epoca clasica a disparut, au ramas unele descrieri ale contemporanilor sau copii ale lor realizate in epoca romana.Sculptura greceasca era policroma, stratul de culoare se aplica nu numai statuilor din lemn, ci si celor din piatra si marmura, scotand in evidenta prin pictura colorata a diferitelor parti ale statuii realismul expresivitatii ei artistice. Astfel, in diverse muzee ale lumii se afla capodopere sau copii ale acestor sculpturi. Policlet, de pilda, a realizat statui celebre, cunoscute prin copii din epoca romana ca: Doriforul  (“Purtatorul de lance” – Neapole);Diadumenos (Atena), Amazoana ranita (New York) s.a., reprezentand mai ales frumusetea si expresivitatea atletilor.Myron a realizat statui, mai ales, din bronz exprimand dinamismul si incordarea musculara a atletului intr-un moment  de intensitate a miscarii, din pacate nu s-au pastrat decat copii romane: Discobol (in marmura) de la Roma si Athena si Marsias de la Frankfurt.

Fidias este considerat cel mai ilustru sculptor al  epocii clasice prin realizarea a doua statui: Zeus din Olympia (cca. 14 m inaltime) si cea aAthenei Parthenos (la care se spune ca a folosit cca. 1.200 Kg aur). Nu s-a pastrat nici o lucrare insa exista cateva copii romane: Diadumenos (Londra),Amazoana (Vatican) Kora (Roma). Sculpturile in marmura ale lui Fidias au infatisat divinitatile intr-o perspectiva umana, redand echilibrul ideal al sufletului omului sub aspect moral si comportamental, prin demnitatea si grandoarea ritmului variat al volumelor.In perioada a doua a clasicismului sculpturii grecesti, Praxitele, Scopas si Lysip realizeaza o mare diversitate de stiluri individuale, aspecte profunde ale sufletului omenesc (pasiune, durere, etc.) ca in cazul lui Scopas cu celebra sa “Menada dezlantuita” (Dresda) sau gratia senzuala a feminitatii redata in sculpturile lui Praxitele: Afrodita din Cuidos (Vatican), copia romana a lui Apollo (Louvre).De asemenea, Lysip a preferat in sculptura mai ales bronzul, fiind mult apreciat de Alexandru Macedon, caruia i-a facut numeroase busturi; originalele nu s-au pastrat. Exista copii romane, de exemplu, Atlet legandu-si sandala (Copenhaga), Agias (Delfi) s.a.Comparativ cu sculptura, arta picturala era mai pretuita de greci, deoarece pictura era in conceptia lor un auxiliar decorativ pentru arhitectura si sculptura. Pictorii reprezentativi pentru epoca clasica au fost Polygnot, care a dat individualitate expresiva personajelor integrate intr-un spatiu si Micon, Genxis si Parasis care realizeaza peisajul si tehnica contrastelor (lumina si umbra). Mai tarziu, marea pictura greaca este in epoca elenistica legata de numele lui Protogenas, Aetion si Apelles (pictorul de curte al lui Alexandru Macedon).Reprezentativa pentru Grecia antica este insa ceramica pictata, care in epoca clasica isi schimba stilul si tehnica decoratiei, inlocuind “figurile negre” ale siluetelor pictate cu “figuri rosii” (ceramica din Attica), atinge cele mai inalte culmi artistice ale stilului sub influenta sculpturilor lui Fidias si a frescelor pictate de Polygnot.Epoca clasica a Greciei a daruit culturii europene si universale realizari deosebite in literatura, mai ales in poezie, in dramaturgie, marile creatii ale tragediei si comediei, precum si proza artistica a sofistilor. Poezia a fost realizata prin contributia lui Simonide, Bachilide si Pindar, ultimul considerat de Horatiu si Cicero “printul poetilor”, admirat in epoca moderna de Goethe, Carducci, D’Annunzio, s.a.In orasele grecesti reprezentatiile teatrale organizate, sub forma de concursuri, au jucat un rol important pe plan cultural in epoca clasica, mai ales la Atena unde s-a nascut tragedia. Reprezentantii de seama ai tragediei clasice au fost Eschil, Sofocle si Euripide.Eschil (525-455 i.Hr.) “parintele tragediei grecesti”, unii considera ca a  scris 90 de  tragedii  si a obtinut de 13 ori laurii victoriei, din care nu s-au pastrat decat patru tragedii: Cele 7 contra Tebei, Persii, Prometeu si Rugatoarele si o trilogie – Orestia, asemanata ca valoare estetica cu poemele homerice.Sofocle (496-406 i.Hr.) marcheaza apogeul tragediei grecesti care a scris 123 de opere din care se mai pastreaza 7, celebre fiind: Antigona,Oedip rege, Electra, Filoctet si Aiax. De pilda, in “Estetica” filosoful german Hegel considera Antigona drept model perfect de tragedie, un edificiu dramatic grandios asupra actiunii personajelor.Euripide (480-406 i.Hr.) a scris 92 de piese, din care n-au ramas 17 tragedii si o drama cu satiri (Ciclopul). Dintre tragediile lui mai bine cunoscute sunt urmatoarele: Medeea, Andromaca, Ifigenia in Aulida, Hecuba, s.a. Euripide paraseste in tragediile lui eroismul grandios al lui Eschil, dar si idealismul moral al lui Sofocle, apropiindu-se de aspectele moderne ale sensibilitatii date de dragoste sau de gelozie, inclusiv complexitatea caracterului omului plina de pasiuni si defecte.Tot acum din farsa populara s-a nascut comedia greceasca reprezentata de Aristofan (445-386 i.Hr.) cu urmatoarele comedii: “Cavalerii”, unde combate demagogia, “Viespile”, “Norii”, “Pacea”, “Pasarile” cele mai reprezentative din cele 11 lucrari pe care marele dramaturg le-a transmis posteritatii.

Alaturi, de poezie si teatru, muzica pentru greci este o arta prin excelenta de esenta morala, un instrument “de educatie” (Platon), fiind strans legata de ritualurile religioase, de munca taranilor la camp, de diverse ceremonii in familie sau la nivelul cetatii.In concluzie, arta clasica din Grecia prezinta cateva trasaturi semnificative:1. Comparativ cu marile culturi ale antichitatii orientale si chiar cu arta bizantina de mai tarziu, arta grecilor din epoca clasica, desi a fost influentata si practicata de ei, realiza prin rationalitatea mesajului artistului o dimensiune civica de functionalitate a valorilor ei estetice;2. Nota distinctiva a artei grecesti clasice este data de umanismul sau, prin care s-a diferentiat de alte culturi ale antichitatii, deoarece umanitatea ei deriva din plasarea omului in centrul de motivare a interesului creatorului de arta (chiar si in cazul unor divinitati ele sunt umanizate in operele artistilor greci). Omul devine primordial in arta grecilor din epoca clasica nu ca simbol mistic, ci ca expresie a frumusetii umane pe care artistii creatori o redau. De altfel, Sofocle in tragedia “Antigona” sublinia ca “in lume nimic nu este mai minunat decat omul”;3. Artistii epocii clasice realizau in premiera o concordanta armonioasa  intre continutul valoric al operelor lor cu normele si cerintele polisurilor in care traiau. Regimul democratic din Atena asigura cetatenilor ei demnitatea si responsabilitatea lor civica,  dimensiuni semnificative ilustrate de artistii greci in creatiile prin care transmiteau valorile traditionale si, totodata, exprimau mentalitatea pe plan ideatic si sentimental al contemporanilor din orasele Greciei; 4. Clasicismul artei grecesti se caracterizeaza prin echilibru si armonia  dintre natura si spirit, dintre corpul si sufletul omului, inlaturand conflictul ireductibil pe plan moral dintre bine si rau, comparativ cu existenta ireconciabilitatii absolute din morala culturii persane, masura domina individualismul spiritului creatorilor de arta, tinand seama de perspectiva dictonului filosofului grec Protagoras “Omul este masura tuturor lucrurilor;          5. Arta clasica din Grecia reflecta simbioza organica dintre rationalitatea si sensibilitatea creatorilor greci care redau prin operele lor valoarea estetica bazata pe expresia logica a certitudinii a adevarului si pe idealul moral de perfectionare a fiintei umane. Astfel, Kalokagathia (principiu al unitatii Adevarului, Binelui si Frumosului), idealul armonizarii virtutilor morale cu frumusetea fizica, reprezenta in conceptia grecilor antici un ideal posibil de atins pentru orice om care actioneaza in directia realizarii acestor valori supreme ale cunoasterii, moralei si artei;          6. Originalitatea artei clasice nu consta atat in diversitatea temelor abordate, cat mai ales in perfectionarea tehnicilor de realizare artistica, corespunzator stiintei modelului (anatomiei) a armoniei, simetriei si ritmului miscarilor;          7. In conceptia antichitatii grecesti unele arte (arhitectura, sculptura si pictura), in special, aveau in exclusivitate o semnificatie tehnica (techné), deoarece arta prin dimensiunea sa estetica raspundea necesitatilor practice ale individului si ale comunitatii cetatilor grecesti;          8. Comparativ cu alte civilizatii din Orientul Mijlociu, arta din Grecia clasica nu reprezenta expresia vanitatii sau autoglorificarii creatorilor sau suveranilor cetatilor, frumusetea in toate domeniile artei era ratiunea spiritului artistului de a-si etala armonia proportiilor in creatiile sale prin masura, simplitate si sobrietate, calitati definitorii atinse de perfectiunea tehnicii artistice in epoca clasica.                                                *          Valoarea culturii spirituale din epoca clasica a Greciei antice si-a atins amplitudinea si profunzimea sa maxima in sfera gandirii stiintifice si filosofice, dimensiuni esentiale si definitorii ale spatiului civilizatiei grecesti, dar si al antichitatii europene in ansamblu. Alaturi de scoala ioniana de la Milet, gandirea filosofica a Greciei este dezvoltata de o pleiada de ganditori care investigheaza din perspectiva filosofica fenomenele naturii si emit diverse ipoteze cosmologice asupra Universului. Filosofii reprezentativi (presocratici), care au pregatit premisele  aparitiei filosofiei clasice a Greciei, deschid directii si orientari noi in sfera cunoasterii. Astfel, Heraclit din Efes considera ca focul este elementul primordial al existentei si al schimbarii permanente fiind considerat parintele gandirii dialectice, dezvoltata metodologic in filosofia moderna de Hegel. Contributii de ordin metafizic a adus mai tarziu Scoala de la Elea (Italia) fondata de Xenofon. In acest sens mentionam conceptia lui Parmenide, pentru care

Universul este format din inele concentrice compuse din foc si pamant si pe Zenon, prietenul sau, care a argumentat teoria despre unitatea si imobilitatea lumii.          In opozitie cu filosofii eleati, Empedocle, Anaxagora si Democrit, desi recunosc realitatea miscarii si transformarii, revin la elementele fundamentale (apa, aer, foc si pamant) preconizate de filosofii naturalisti de la Milet. De altfel, un pas inainte in explicatia naturii in miscare realizeaza Democrit, care continua traditia lui Leucip, despre existenta atomilor, considerati particule invizibile fizic, care se deosebesc intre ele prin forma, pozitia, etc., dar care au aceeasi calitate.          Incepand de la mijlocul secolului al V-lea i.Hr., gandirea filosofica si stiintifica este marcata de renumitii sofisti: Protagoros, Gorgias, Prodicos si Hippias care considerau ca succesul in viata social-politica nu depinde numai de cunostintele filosofice, stiintifice sau practice, ci este nevoie de capacitatea de a convinge, retorica, definita de ei ca “virtutea” artei politice. Marea filosofie a epocii clasice din Grecia este incontestabil legata de contributiile aduse de Socrate, Platon si Aristotel, in conceptiile carora gasim premisele principalelor directii de evolutie istorica ale cunoasterii filosofice.          Socrate (469-399 i.Hr.) sustine ca “virtutea este stiinta”, similar sofistilor, dar in locul acumularii de cunostinte, norme, solutii etc. preconizate de acestia, el ii invata pe oameni metoda dialogului. Socrate formuleaza metoda maieutica (“practica mositului”) care-i ajuta pe oameni ca singuri sa descopere adevarurile, marcand un punct nodal in evolutia gnoseologiei, legat de intelegerea rolului activ al subiectului in cunoastere. Pornind de la maxima inscrisa pe frontonul templului de la Delfi: “Cunoaste-te pe tine insuti”, Socrate deschide adevaratul orizont rational al cunoasterii filosofice, acolo unde se afla embrionul stiintei autentice care se dezvolta ulterior. “Filosofia”, in sensul dragostei de intelepciune, ca scop al omului, incepe cu Socrate, care aprecia ca virtutea cunoasterii (stiinta) presupune efortul individului de a descoperi adevarul si de a gasi binele. Ambele valori sunt in legatura, considerand ca raul provine din nestiinta, de altfel, sfarsitul sau tragic, evidentia semnificatia valorilor etice pe care le punea in raport cu actul cunoasterii si cu societatea in care traia.          Platon (427-347 i.Hr.) a trait in preajma lui Socrate si a calatorit mult in Egipt si in Italia (Siracuza) unde ar fi dorit sa-si puna in aplicare reformele politice pe care le-a preconizat in Republica, utopicul sau stat ideal. Platon fondeaza la Atena, in 387 i.Hr., Academia, cel mai important centru de cultura al Greciei unde filosoful preda gratuit trei decenii lectiile lui.          Cele 34 scrieri sub forma de dialog si 13 scrisori erau axate pe o idee sau tema principala, fiind grupate in 3 perioade de elaborare: 1 – Platon polemizeaza cu sofistii, aparand doctrina mentorului sau spiritual (Apologia lui Socrate, Criton, Ion, Gorgias, Protagoras, Hippis I si II, s.a.); 2 – Dialogurile din perioada maturitatii lui Platon (Fedon, Sympozion, Republica, Fedra) unde filosoful grec isi sustine propria-i teorie despre idei (lb. greaca = ideai = forme, figuri) intelese ca forme imobile, eterne ale tuturor lucrurilor si fiintelor existente in lume (inclusiv concepte abstracte si virtuti sunt esente si realitati ultime). In ierarhia ideilor el situeaza Binele definit ca virtute suprema de care depinde fericirea oamenilor; 3. In ultima perioada elaboreaza dialogurile despre Fiinta (Parmenide, Teetet, Sofistul, Timen, Legile).Platon realizeaza o forma filosofica de  comunicare – dialogul, procedeu initiat de metoda maieutica a lui Socrate. Avand in vedere ca Socrate nu a lasat nimic scris, in dialogurile lui Platon cu Xenofon, nu putem cunoaste cu exactitate ce apartine cu adevarat lui Socrate (cu exceptia Legilor unde Platon isi expune propria conceptie). Modelul lumii ideilor lui Platon deschide in sfera gandirii filosofice un orizont idealist obiectiv care s-a dovedit fertil cunoasterii filosofice si stiintifice, asigurand depasirea empirismului aparentelor prin trecerea la sfera esentelor intelese prin rationalitatea abstractiilor notionale.In ceea ce priveste gandirea social-politica a lui Platon, aceasta are in vedere capacitatea filosofilor de a intelege si conduce statul, evident din perspectiva intereselor privilegiate ale aristocratilor din randul carora facea parte si filosoful grec.Aristotel (384-322 i.Hr.) marcheaza apogeul gandirii filosofice si stiintifice in Grecia si in intreaga cultura a antichitatii. Discipol a lui Platon si educatorul lui Alexandru Macedon a

condus gimnaziul Lykeion, scoala bine organizata, cu programe temeinice de studiu pe care le-au frecventat cca. 2000 de discipoli ai stagiritului. A lasat o opera vasta (cca. 400 lucrari, din care s-au pastrat 47), lucrarile lui reprezinta o sinteza a cunostintelor acumulate pana la acea data, influentand filosofia si stiinta europeana timp de peste 2000 de ani.Aristotel dezvolta gandirea platoniana, dar se delimiteaza critic de teoria ideilor  a maestrului sau, filosofia lui se ocupa de aspectele generale ale realitatii, utilizand in generalitatea sa si metode particulare specifice altor stiinte (matematica, fizica) care opereaza cu abstractii, axiome si demonstratii logice. Aristotel si-a expus ideile filosofice in lucrarea Metafizica, unde subliniaza ca lumea ideilor nu poate fi separata de lumea fiintelor si obiectelor concrete. Cunoasterea obiectiva, in viziunea lui, presupunea relatia continuitatii dintre treapta senzoriala (a simturilor) si treapta rationala prin care se ajunge la abstractizare. El distinge intre substantele (realitatile divine) imobile, cunoscute numai de ratiune ce fac obiectul teologiei si substantele in miscare care fac obiectul de studiu al fizicii.Matematica este stiinta care studiaza raporturile cantitative, fiind a treia si ultima stiinta teoretica, dupa filosofie si fizica. Aristotel, de asemenea, a structurat logica ca stiinta a demonstratiei rationale, elaborand lucrarea Organon (“instrument” necesar in cercetare).Aristotel s-a preocupat de probleme specifice biologiei, zoologiei, de functiile intelective ale sufletului, etc. In sfera stiintelor teoretice integreaza totodata, etica care are drept scop binele ce asigura fericirea. Virtutea in viziunea stagiritului presupune alegerea caii de mijloc intre doua extreme la fel de daunatoare omului. Virtutea suprema la Aristotel este justitia, deci respectul legii de catre oameni. Omul, definit ca fiinta sociala (zoon politikon), nu poate atinge forma superioara a virtutii decat in cadrul societatii, problema ce intra in sfera stiintei politice. In Politica, Aristotel se ocupa de 3 forme de guvernare normale: monarhie, aristocratie si democratie si de corespondentele lor degenerative: tiranie, oligarhie si demagogie, facand o descriere ampla a constitutiei ateniene prin comparatie cu 158 de alte constitutii ale statelor grecesti.De asemenea, ne-a lasat scrisa Poetica din care s-a pastrat doar prima parte cu privire la teatru, unde arta reprezenta transfigurarea realitatii de catre artist (mimesis), avand o finalitate moralizatoare care-l delimiteaza de Platon care intelegea prin arta un simplu mijloc de copiere a realitatii.Influenta lui Aristotel s-a exercitat de-a lungul secolelor, in secolul IX opera sa este tradusa in limba araba, iar din secolul al XII-lea, la indemnul lui Toma din Aquino, in limba latina, legata de gandirea scolasticii medievale. Mai tarziu, in epoca Renasterii, influenta lui Aristotel cedeaza locul lui Platon, dar in domeniul stiintelor naturii, al teoriei cunoasterii si al logicii, teoriile aristotelice si-au manifestat autoritatea pana in secolul al XIX-lea.Epoca clasica s-a impus in domeniul istoriografiei prin contributiile lui Hecateu (Milet) si Herodot ( ≈ 485-425 i.Hr.) originar tot din Asia Mica (Halicarnas) unde exista traditia unor mentalitati laice, libere, unde s-au efectuat cercetari semnificative pentru filosofia si stiinta aplicata din sfera culturii antice grecesti. In acest sens, “Istoriile” lui Herodot despre Imperiul persan, Egipt si faptele descrise despre razboaiele medice, ilustreaza obiectivitatea si impartialitatea pe care istoricul o realizeaza cu privire la cauzalitatea si consecintele acestor evenimente istorice. Valoarea operei lui Herodot consta in faptul ca ea a inspirat grecilor dragostea de tara si de libertate, intelese ca virtuti morale ceea ce i-a asigurat  in constiinta istorica o mare popularitate, “parintelui istoriei” universale.Un alt reprezentant de seama al istoriografiei clasice grecesti este Tucidide (≈ 462-395 i.Hr.), cel care abordeaza in spirit critic in “Istoriarazboiului peloponeziac”, cauzele economice, social-politice ale dezintegrarii, democratiei ateniene, oferind o judecata obiectiva si o baza stiintifica asupra faptelor analizate de istoricul grec.                                      *La sfarsitul epocii clasice in Grecia se constata o delimitare a unor domenii ale stiintei din sfera filosofiei, ceea ce contureaza in perspectiva o anumita autonomie de evolutie a gandirii stiintifice sub aspect tematic si metodologic. Delimitarea de filosofie apare mai evidenta in domeniile

matematicii, astronomiei, fizicii (ex. optica), ca si al istoriografiei si al medicinii. Orientarea grecilor spre pozitivitatea cunoasterii era generata de faptul ca viata religioasa, in epoca clasica, continua pe fondul declinului misticismului, chiar oracolul din Delfi si-a pierdut din autoritate.In epoca clasica apar numeroase scoli de matematica care continua traditiile pitagoreicilor, mai ales la Atena au activat multi matematicieni si filosofi greci, care au abordat probleme speciale cu privire la antinomia par-impar, a numerelor irationale, a ariilor si geometriei in spatiu, etc., depasind evidenta sensibila  caracteristica orientului cu exigenta experimentului si a demonstratiei rationale care fundamenteaza matematica grecilor pe principii logice.          Medicina grecilor antici a fost legata de religie si magie, similar altor spatii ale antichitatii, insa in epoca clasica medicii greci acorda atentie deosebita cunoasterii simptomelor si utilizarii unor mijloace rationale de vindecare a bolilor. De la homericul Asclepios (Aesculap pentru romani) medic divinizat pentru meritele sale, pana la scolile de medicina din epoca clasica se constata o tot mai judicioasa organizare si responsabilitate profesionala a celor ce se dedicau activitatilor medicale. In acest sens, “juramantul lui Hipocrat” (secolul V i.Hr.) se constituia intr-un cod deontologic al medicilor, respectat pana astazi de aceasta categorie de inalta specializare profesionala, raspundere sociala si umana. Hipocrat  a lasat posteritatii numeroase lucrari (Vechea medicina, Boala sacra – epilepsia; Prognosticul; Aer, ape, locuri; Regimul maladiilor acute; iar in domeniul chirurgiei – Ranile corpului; Articulatiile, Fracturile; precum si Aforismele si Juramantul) toate sintetizate in Corpus hipocratic, prin care medicul grec este considerat in mod justificat “parintele medicinii”.                                                 *          Epoca clasica a Greciei antice isi afla sfarsitul in luptele fratricide pe care cetatile grecesti, reunite in “Liga peloponeziaca”, le poarta impotriva hegemoniei ateniene, care nu era dispusa sa recunoasca autonomia fortelor aliate din “Liga de la Delos” construita contra invaziei persane. “Razboiul peloponeziac”, declansat impotriva Atenei in anul 431 i.Hr. duce, dupa 27 de ani, la infrangerea atenienilor, generand pentru toate combatantele o degradare a vietii economice (distrugere si saracie), la slabirea capacitatii militare de aparare si a spiritului de sacrificiu ca urmare a recursului la mercenari, totodata, la descompunerea regimului democratic pe plan politic si moral. Desele schimbari in sistemul de aliante al oraselor-stat grecesti, coalizarea Spartei cu Persia, conduce, in 404 i.Hr. la ocuparea Atenei de catre spartani pe care o obliga sa accepte o pace fara conditii (demolarea tuturor fortificatiilor si predarea intregii flote maritime si comerciale). In aceste conditii de umilire, Atena este nevoita sa recunoasca hegemonia Spartei asupra intregii lumi grecesti, care proceda cu violenta la rasturnarea regimurilor democratice din toate orasele-stat intrate sub dominatia sa.          La Atena dezastrul militar a fost urmat de unul politic care aduce la conducerea cetatii un regim oligarhic (“guvernul celor 30 de tirani”), inlaturat mai tarziu de democratii atenieni cu sprijinul Tebei. Teba isi impune pentru scurt timp hegemonia asupra Spartei, din rivalitatea lor, Atena incearca sa profite, dar fara succes. Conflicte deosebite apar si intre cetatile grecesti din Sicilia si cartaginezi, pana cand tiranul Siracuzei (Dionysios I), cucereste Cartagina in 339 i.Hr.          Tabloul general de decadere economica, criza accentuata de coruptia institutiilor politice, ca urmare a demagogilor care ajung sa ocupe functiile publice ale oraselor, degradarea  valorilor morale si civice, toate sunt de natura sa dezorganizeze regimul democratic al Atenei.          Situatia conflictuala din viata politica a oraselor grecesti, decaderea economica si culturala a acestora explica pierderea libertatilor o data cu instaurarea dominatiei macedoniene.          Victoria lui Filip al II-lea, regele Macedoniei, la Cheroneea (338 i.H.) conduce la lichidarea regimurilor democratice in orasele grecesti, inclusiv a democratiei Atenei, marcand totodata, sfarsitul epocii clasice in istoria culturii si civilizatiei din Grecia antica.          Cuceririle victorioase repurtate, ulterior, de fiul sau Alexandru Macedon, deschide o noua etapa in istoria culturii si civilizatiei grecesti, numita“elenistica”, a carei stilistica valorica o deosebeste de clasicismul epocii anterioare.

5. Epoca elenistica se incadreaza cronologic in perioada dintre anul 323 i.H. (moartea lui Alexandru Macedon) si anul 30 d.H. (anul sinuciderii Cleopatrei, ultima regina a Egiptului dinastiei elenistice). Elenismul reprezinta o opera originala in sfera creatiilor culturale si mai ales al realizarilor ei tehnice civilizatoare.Genialitatea militara a lui Alexandru Macedon, incununata de victorii numeroase, are consecinte profunde pe planul organizarii social-politice si economice legat, in primul rand, de disparitia cetatii; vechiul organism viu politic, social, moral si cultural isi pierde frontierele   autonomiei, iar, in al doilea rand, toate orasele-stat din Grecia vor fi acum integrate intr-o imensa unitate teritoriala de organizare imperiala a statului. Elenismul inlocuieste pe plan politic vechile regimuri democratice ale cetatilor grecesti cu regimul politic al monarhiei absolute, in care statutul cetateanului este preluat de “supusul” regal. Palatul regal devine institutia politica suprema, inlocuind Adunarea Poporului specifica polisurilor grecesti. Regele este unicul legislator, judecatorul suprem si comandantul suprem al armatei; curtea monarhului  (functionarii alesi de rege) joaca un rol politic important la nivelul intregului teritoriu.Monarhii se ocupau de dezvoltarea economica a statului, controlau activitatile mestesugaresti si comerciale, insa nu se puteau mandri cu drepturile si libertatile pe care le aveau grecii in epocile anterioare ale polisurilor organizate pe principii democratice.Elenismul a conservat structurile administrative ale regiunilor cucerite. De pilda, cultele religioase locale au fost tolerate de dominatia greceasca, mai mult, chiar Alexandru Macedon a reconstruit unele temple vechi si a construit altele noi, bucurandu-se de aprecierea egiptenilor.Regimul monarhic a imprimat un sistem autoritar de guvernare si ordine, a construit o infrastructura functionala de drumuri, poduri, canale, porturi pentru asigurarea cailor de comunicatie pe mare si uscat. De asemenea, emigrantii greci au fondat, numai in timpul regelui Selencos I, cca. 60 de orase noi, devenite ulterior centre comerciale infloritoare. Sistemul monetar folosit in schimburile comerciale a contribuit, in perioada elenistica, la avantul activitatilor comerciale in zona Orientului, in schimb Grecia continentala saraceste neputand face fata concurentei produselor orientale mai bune si mai ieftine.          Geografic, centru de greutate al civilizatiei grecesti se muta, in epoca elenistica, in Egipt si Orientul Mijlociu. Elenismul determina civilizatia greceasca sa intre intr-o diversitate de conexiuni cu civilizatiile antichitatii orientale, iar expeditia lui Alexandru Macedon in India reprezenta prima actiune de unire politica a Occidentului cu Orientul intr-un stat imperial ale carui structuri economice si valori culturale evidentia semnificatia cosmopolita si dimensiunea universala a culturii si civilizatiei grecesti.Elenismul sterge vechea distinctie traditionala dintre greci si alte comunitati lingvistice (barbari). Interferentele culturale si schimburile bunurilor materiale imbogatesc reciproc atat civilizatia greaca cat si a celorlalte civilizatii de contact. De altfel, limba greaca devine, in perioada elenistica, o limba comuna (Koiné), diminuand influenta si rolul diverselor dialecte grecesti vorbite pana atunci in spatiul vechii Elade. Cultura greaca realizeaza prin intermediul limbii comune comunitatea intre diferite tipuri de civilizatii, fiind in acelasi timp un liant in procesul de unificare civilizatoare a diferitelor etnii si popoare. Alaturi de limba oficiala, care in statele eleniste era greaca, calendarul, principiile de drept in justitie si in special sistemul monetar grecesc au jucat un rol semnificativ in procesul civilizator de elenizare. Exceptie facea armata care era formata aproape numai din macedonieni si mercenari greci, in cadrul infanteriei grele (falanga) si a trupelor de calareti. Sub aspect tehnic, elenismul inregistreaza progrese in dotarea armatei cu catapulte, corabii de razboi de tonaj mare si cu echipaje sporite.In epoca elenistica, Palestina si Egiptul au cunoscut un profund proces de elenizare (de ex., in sinagogile din Ierusalim, Tora se citea in limba greaca). Elenismul a creat noi centre de iradiere culturala prin care civilizatia greaca si-a dovedit stralucirea sa universala prin intermediul rolului civilizator jucat de orasele Alexandria, Antiohia, s.a.

          In epoca elenistica s-a deschis un orizont larg vietii culturale, activitatii intelectuale (filosofiei, stiintei, artei si literaturii), dar cu toata aceasta extensiune geografica a civilizatiei grecesti, creatiile culturale  n-au mai atins cotele valorice ale clasicismului anterior. Astfel, sub raport social-politic, reformele democratiei ateniene au fost anulate, cetatenii si-au pierdut libertatea si dreptul de participare la problemele publice ale cetatii. De asemenea, cucerirea macedoniana, din primul moment a actionat pentru interzicerea eliberarii sclavilor, posibilitate pe care Atena democratica o asigurase in epoca clasica.          Standardul ideilor nobile ale democratiei ateniene va fi conservat in epoca elenistica in continutul doctrinelor filosofice, transland din sfera practicii politice in cea a teoriei, care va influenta indirect, mai tarziu, viata politica a societatii europene. Elenismul este organizat pe principii diferite, comparativ cu epocile anterioare, in ceea ce priveste viata intelectuala si culturala, astfel:          1. Instructia si educatia tineretului trece din seama familiei in a administratiei oraselor care se ocupa de constructia scolilor, frecventate, pentru prima data, de fete mai ales in orasele ionice, copii ajung sa stie scrisul si cititul;          2. Pregatirea in scoli si in intreaga documentatie din biblioteci se realiza prin intermediul limbii grecesti;          3. Cultura s-a dezvoltat si sub influenta benefica a mecenatului regilor;4. Vechile centre culturale ale spatiului grecesc – Atena si Rodos – sunt eclipsate de noile capitale ale monarhiilor elenistice, mai ale Alexandria, cu renumita biblioteca cu cca. 700.000 de volume, precum si Pergam, Antiohia, Ella, Efes, Siracuza, etc.5. Apar primele preocupari de subventionare a unor cercetari stiintifice si tehnice, a fondarii unor muzee, gradinii botanice, zoologice si observatoare astronomice etc. (ex. in perioada dinastiei Ptolemeilor).Elenismul a inregistrat progrese tehnice considerabile in raport cu epocile anterioare, cum ar fi: pedala la roata olarului actionata cu piciorul, masini de razboi si corabii uriase (3.000 tone), farul din Alexandria inalt de 120 m, sistemul rotilor dintate pe orizontala si verticala (moara de apa). Razboiul de tesut orizontal, tehnica suflatului sticlei, inventarea pergamentului (sec.II i.Hr.) etc. In Alexandria au fost, de asemenea, inventate masinarii hidraulice si pneumatice, ceasornicul de apa, pompa, iar Arhimede (≈ 287-212 i.Hr.) a inventat surubul fara sfarsit, utilizat la instalatiile de scoatere a apei din mine, scripetele utilizat la macaraua tripla, etc. De asemenea, Heron din Alexandria a descoperit proprietatile mecanice ale fortei aburului, inclusiv conceperea unor mecanisme automate.Pentru principiile si metodele de cercetare, Aristotel a ramas pentru epoca elenistica un model care a influentat dezvoltarea fizicii si biologiei. In aceasta perioada exista o preocupare mai deosebita pentru sistematizarea studiilor matematice (geometria (Euclid), trigonometria, algebra), medicii se ocupa de studierea aprofundata a anatomiei si fiziologiei. Arhimede formuleaza o lege fundamentala a fizicii, in astronomie teoria geocentrica a lui Ptolemeu; Eratostene este fondatorul geografiei stiintifice (masoara ecuatorul si are o eroare de 1%) si a alcatuit prima harta a lumii.Astronomia, in epoca elenistica, s-a imbogatit in contact cu traditia scolii de la Babilon, Aristarh din Samos este considerat precursorul teoriei copernicane. De asemenea, in epoca elenistica in domeniul matematicii cei mai reprezentativi au fost Euclid, Arhimede si Apollonios a caror opere s-au pastrat. De exemplu, Euclid s-a impus prin prezentarea logica a unor definitii, axiome si postulate, cu valoare practica si aplicativa.In domeniul medicinii se continua  traditia scolilor grecesti de la Atena si Cos, detasandu-se, in special, medicii Herophilos, Erasistratos si Galenos, ultimul a activat la Roma.Elenismul a pretuit si stimulat activitatea artistilor in diverse domenii ca urmare a dezvoltarii economice, a fastului curtilor regale si a familiilor celor bogati.Arhitectura a inregistrat progrese in ceea ce priveste introducerea unor principii de urbanism. De ex. orasul elenistic are strazi largi (6-10 m), drepte si paralele, cu intersectii (cardo in unghi drept), cu spatii rezervate pietelor si edificii publice. Gustul pentru colosal este o caracteristica a acestei epoci (ex. templul zeitei

Artemis din Efes, templul Apollo din Milet, etc.), renuntandu-se la armonia proportiilor in beneficiul grandorii pe care multi monarhi il preferau. Sculptura continua orientarea data de Praxitele si, in special, de Lysip si Scopas. (ex. Victoria din Samotrace – Louvre; Venus din Milo – Louvre, etc.) Gustul pentru colosal in sculptura s-a impus mai ales la Pergam si ulterior la Roma.Pictura din epoca elenistica, in special, scoala de la Alexandria si Pergam s-a impus mai tarziu prin tehnica frescelor si mozaicurilor in vilele romane ale aristocratiei, asa cum o admiram in unele case descoperite in orasul antic Pompei. De asemenea, in epoca elenistica, apar specii de arta miniaturala (bijuterii, sticla, fildes, monede, etc.).Literatura epocii elenistice difera de epocile anterioare. De pilda, poezia lirica nu mai este acompaniata de muzica (corul), acum s-au lansat productii literare in proza, in special, tema variata despre “Viata lui Alexandru Macedon”, iar comedia lui Menandru se restrange la sfera mai banala a vietii de familie, in comparatie cu epoca lui Aristofan.Pe plan filosofic, elenismul a fost dominat de miscarea filosofica reprezentata de filosofii cinici si sceptici, care abandoneaza problematica sociala a omului ocupandu-se predilect de problemele morale ale individului ca mod de comportare. Conceptia cinicilor reprezentata de mentorul lor Aristip din Cirene (≈ 435-360 i.H.) acrediteaza ideea ca scopul vietii omului pentru a fi fericit sunt placerile de orice fel.Stoicismul a reprezentat curentul filosofic caracteristic elenismului prin care interesul pentru fizica si logica este subordonat eticii, curent fondat de Zenon din Kition (≈ 336-264 i.H.) si continuat la Roma de Seneca si Marcus Aurelius.De asemenea, elenismul dezvolta un punct de vedere al individualismului sofistilor, prin contributia lui Epicur (341-270 i.H.), fondatorul unei scoli prin care omul trebuie sa cunoasca realitatea, excluzand orice interventie a providentei. Epicurienii inlocuiesc hedonismul nediferentiat al cinicilor  despre placere, cu unele recomandari de moderatie, simplitate si prudenta, desi criticati au exercitat o influenta in epoca.Scepticismul a fost o alta directie a filosofiei elenistice, formulata de Phirhon (≈ 365-275 i.H.) care se indoieste, atat de certitudinea cunoasterii senzoriale cat si de cea rationala si ca totul se epuizeaza in indoiala, de unde omul trebuie sa priveasca totul cu indiferenta pe care i-o da morala seninatatii.In concluzie, elenismul isi detaseaza prin amalgamarea stilurilor culturale ca trasatura caracteristica, comparativ cu epocile anterioare, generand insa modernitatea culturii si civilizatiei acestei epoci care a transmis multe din valorile ei culturii europene.Cultura elenistica a influentat Europa prin intermediul Romei antice si, de asemenea, si-a pus amprenta asupra eticii crestine prin  intermediul limbii latine ca factor integrator al civilizatiei medievale.

3. Diversitate etnică în spaţiul unitar european În Europa se regăsesc trei tipuri de minorităţi etnice:1.Populaţiile indigene care se regăseau pe actualulteritoriu al Europei înainte de popularea acesteia prin succesive valuri migratoare. Un astfel de grup este populaţia Sami sau laponădinSuedia, Norvegia şi Finlanda. Elementele principale aleculturii lapone sunt: crescătoriile de reni (au dreptul laturmăde 300–500 de reni per cap de familie), poemelemuzicale ritmice specificeyoik, transportul cu săniiletrase de reni, o viaţăapropiatăde natură. În trecut au duso viaţămai mult nomadă, fiind forţaţi ulterior săse stabilească. Pentru a veni în sprijinul păstrării moştenirii lingvistice, statele scandinave au introdus o serie de măsuricare susţin sistemul educaţional în limba maternă. Inuiţii ocupăo părticicămicuţăa insulei Groenlanda, acărei suprafaţăe acoperitătrei sferturi cu gheaţă. Inuiţii

groenlandezi se împart în trei grupuri lingvistice, şi în general se numesc Kalaallit. Originea lor pe tărâmul gheţiidateazăde acum 4.500 ani, când au sosit primele grupe demigratori ce şi-au stabilit aici aşezămintele. Populaţia afost convertităla Luteranism, dar de fapt religia lor e unreligios, îmbinând creştinismul cu cosmologia inuită. În1953, statutul colonial al Groenlandei a fost abolit, aceasta devenind parte componentăa Regatului Danemarcei.Limba oficialăa rămas groenlandezăde vest, învăţatăînşcoli, utilizatăîn media, administraţie, servicii religioase,literatură.2.Imigranţiisunt grupuri care au decis săîşi părăseascăţara de origine în principal din motive politice sau economice. Douătipuri de imigranţi se regăsesc pe teritoriulU.E.: cetăţeni ai unui stat membru care locuiesc în alt statpe teritoriul U.E., care datorităliberei circulaţii în Uniunenu suferădin cauza discriminării şi a prejudecăţilor. Unexemplu interesant în acest sens este Andorra, unde populaţia majoritarăeste alcătuitădin imigranţi, majoritateacetăţeni spanioli, persoanele care deţin cetăţenie andorrianăfiind în număr de 18,4%. Cel de-al doilea tip de imigranţi este reprezentat de gru-3puri provenind din exteriorul Uniunii Europene, fie de pecontinent, în special din Europa Centrală şi de Sud-Est, fiedin afara acestuia: • turcii şi kurzii în Germania, Belgia;• algerienii, marocanii, tunisienii în Franţa; • albanezii, marocanii, slovenii, tunisienii în Italia, • vietnamezii, chinezii, indienii, pakistanezii în Marea Britanie (în special imigranţi provenind din ţările membre aleCommonwealth), • turcii, indonezienii, marocanii în Olanda, • marocanii în Spania etc. În cele mai multe cazuri aceste grupuri, în special noneuropeni de religie islamică, se confruntăcu prejudecăţilepopulaţiei majoritare şi cu practicile discriminatorii.Discriminarea se manifestăprin intoleranţă, abuz, recurgere la forţă şi o serie de politici restrictive. Frontul Naţionalfrancez duce o politicăconstantăanti-arabă şi anti-semită,militând pentru repatriere forţată şi anti-islamizarea Franţei.Mişcări similare, catalogate extremiste de dreapta s-audezvoltat în aproape toate statele europene începând cuanii ‘80, dar mai ales în anii ’90, cele precum Frontul Na-ţional Francez, Partidul Libertăţii în Austria, Vlaams Blok înBelgia şi Partidul Republican în Germania fiind cele mai desucces. Majoritatea statelor Uniunii Europene au adoptatpolitici restricţionare privind numărul de imigranţi pe care îiprimesc.O categorie aparte de imigranţi sunt refugiaţii. Refugiaţiisunt imigranţi involuntari. Aceştia sunt în general o minoritate în ţara de origine, fiind persecutaţi de un regim opresiv datorităapartenenţei la un anumit grup etnic, religios,lingvistic sau politic. Marea majoritate a refugiaţilor se

întâlnesc în ţările din sudul Europei şi provin în principaldin Africa, Asia şi Orientul Mijlociu. Recent, mii de refugiaţi au căutat scăpare dintre graniţele fostei Iugoslavii.Reflectarea în media occidentală şi în declaraţiile ministeriale este de cele mai multe ori negativă, refugiaţii fiindprezentaţi ca ceva ameninţător.Categorii de refugiaţi din punct de vedere al statutului lorsocial şi legal:• Refugiaţi protejaţi de Convenţia de la Geneva din 1951• Refugiaţi de facto, cărora le este permis săstea în ţara4de refugiu pe motive umanitare şi sub un alt statut decâtcel conferit de Convenţie; drepturile lor sunt mult mai limitate decât ale celor protejaţi de Convenţie: în Marea Britanie, refugiaţilor din aceastăcategorie nu le este permissăîşi aducăfamiliile timp de 4 ani, pe când cei protejaţi deConvenţie au dreptul la reuniune familialăimediată.• Refugiaţii în orbită– sunt cei care sunt trimişi din ţarăînţară, pentru cănici un stat nu-şi asumăresponsabilitateade a le examina cererea de azil.• Refugiaţi care se bucurăde protecţie temporară, cucondiţia săse întoarcăîn ţara de origine de îndatăce situaţia de acolo le-o permite. Ex.: refugiaţii din spaţiul fosteirepublici iugoslave.Închiderea graniţelor imigranţilor non-europeni de cătreţările membre ale U.E. concomitent cu adâncirea procesului de integrare europeanăa dus la o interpretare tot maistrictă şi limitatăa Convenţiei de la Geneva. Statele se temcăacceptarea unui grup anume de refugiaţi creeazăunprecedent, atrăgând un număr din ce în ce mai mare de azilanţi. Cu toate căs-au purtat numeroase discuţii la nivelinterguvernamental şi s-au încheiat acorduri privind protecţia refugiaţilor care cer drept de azil în cadrul UniuniiEuropene, fiecare ţarăare propria legislaţie şi modalitatede procesare şi de decizie privind cererile de azil. Refugiaţii au nevoi speciale pentru acomodare pe termenlung: învăţarea a limbii, programe educaţionale, recalificăriprofesionale. Pe de altăparte trebuie respectate nevoilecare decurg din practicile culturale, religioase, din normelesociale ale comunităţii, prin acordarea sprijinului necesarpentru conservarea culturii, limbii, stilului de viaţă, dezvoltarea de programe pentru adaptarea nevoilor sociale,medicale, psihologice. Numărul estimativ al refugiaţilor în Europaeste de 2,5 milioane. 3. Minorităţile naţionale sau istorice sunt grupuri etnicdiferite de populaţia majoritară, rămase pe teritoriul ocupatde aceasta prin redefinirea graniţelor: bascii în Spania,maghiarii în România, Slovacia, sorbii în Germania, scoţieniiîn Marea Britanie, germanii în Alsacia şi Lorena (Franţa).5Exemple pozitive de acomodare a diversităţii în statele Uniunii Europene• Minoritatea suedezădin Finlandareprezintă5,8% din populaţie. Suedezii locuiesc mai mult în regiunile de coastă şi

în insulele Aland. Insulele Aland formeazăo provincie autonomă, demilitarizată şi monilingvistică(de limbăsuedeză) aFinlandei. Adunarea suedezăa Finlandei, un corp reprezentativ semioficial înfiinţat în 1919, serveşte ca forum de discuţii politiceşi grup de presiune pentru interesele etnicilor suedezi.Aceştia se bucură, pe lângăo puternicăreprezentare politică, şi de libertatea de exprimare în limba maternă: 15 ziare însuedeză, emisiuni radiofonice şi de televiziune, teatre, precum şi universităţi bilingve. Suedeza, alături de finlandeză, econsideratălimbănaţionalăa Finlandei.• Tirolul de Suda fost cedat de Austria Italiei, la sfârşitulPrimului Război Mondial, incluzând la data respectivă85%populaţie de etnie germană. O lungăperioadăau fost supuşiasimilării şi represiunii de către regimul fascist însăacestetentative au eşuat, determinând o puternicămişcare de apă-rare a identităţii. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial,Austria şi sud-tirolezii au făcut un lobby puternic ca regiuneasăfie retrocedatăAustriei. Marile puteri au refuzat, singurasoluţie rămânând ca Austria sănegocieze cu Italia o formădeauto-guvernare pentru provincie. Recunoaşterea şi garantarea drepturilor etnice s-a produs în 1946, când i s-a acordatautonomie legislativăsi executivă. Provincia cuprinde douăregiuni: Tirolul de Sud şi Trentino, care au propriile organismeconsacrate prin statutul autonom: Adunarea Regională,Guvernul Regional şi Preşedintele Adunării Regionale.Sunt identificate trei grupuri lingvistice în Tirolul de Sud:germanii (66,99%), ladinii (4,36 %)şi italienii (27,65%). Ladiniiformeazăun grup etnic aparte, fiind cei mai vechi locuitori aiprovinciei, limba lor fiind reto-romana. Astăzi cultura şi limbaladinăsunt prezervate doar în văile din Munţii Dolomiţi, fiindameninţate cu dispariţia. Atât etnicii germani, cât şi cei ladini au un număr mare de organizaţii şi asociaţii culturale, princare se doreşte păstrarea identităţii şi promovarea diversităţii etnice, culturale şi lingvistice a regiunii.6• State multinaţionale: BelgiaBelgia este un regat multicultural şi multilingvistic.Flandra în nord, un ţinut străbătut de canale, care se mândreşte cu cetăţile artistice: Antwerp, Bruges and Ghent; însud Valonia, cu numeroasele castele şi oraşe importanteprecum Liége, Namur. Capitala Bruxelles este unul dintrecele mai cosmopolite oraşe ale lumii, sediu al instituţiilorUniunii Europene şi NATO, precum şi un centru important alcomerţului internaţional şi al companiilor financiare. Belgienii se pot mândri cu peste 350 de feluri de bere şi cu nenumăratele sortimente de ciocolatădelicioasă.Teritoriul Belgiei este împărţit lingvistic şi cultural întrepopulaţia germanădominantăîn nord şi cea francezădinsud. Printr-o serie de revizuiri ale constituţiei, Belgia adevenit un stat federal, format din trei comunităţi: franceză,germană şi flamandă.

• Flamanzii, în număr de 5.8 milioane ocupăteritoriul din nordul Belgiei, regiunea cea mai prosperădin punct de vedereeconomic. Limba vorbităeste flamanda, dialect al olandezei.• Valoniiocupăsudul Belgiei, reprezentând populaţia vorbitoare de limbăfranceză. Cu toate acestea, sunt vorbite ovarietate de limbi regionale: valona, (vorbităde un număr deaproximativ 600.000 persoane), dialectul picard (vorbităaproximativ 200.000 de persoane, luxemburgheza etc.• Minoritatea germanălocuieşte în cantoanele din estulBelgiei, în cadrul regiunii Valonia, cu toate acestea constituie o comunitate de sine stătătoare, conform constituţiei belgiene.Toate cele trei comunităţi beneficiazăde drepturi egale înceea ce priveşte prezervarea identităţii culturale şi lingvistice,având puteri legale distincte, şi organe executive separate. Cazuri de insucces în abordarea diversităţii în Uniunea Europeană• Ţara Bascilor:Bascii (euskadi) sunt locuitorii regiunii care se întinde peversanţii Pirineilor de Vest. Limba lor diferăsemnificativ delimbile indo-europene. Mai numeroşi în Spania, sunt întâlniţişi în Franţa (provincia Navarra de Sud). Teritoriul ocupat de7ei este denumit Euskadi. Limba bascăeste limba oficialăînEuskadi din 1986, fiind vorbităde aproximativ de 50000 debasci din Navarra de Nord (Spania).Regiunea a fost divizatăîn 1521 printr-un tratat care stabilea graniţele între Franţa şi Spania. Provincia a primit statut autonom în 1936, înainte de începerea războiului civil.Victoria generalului Franco în războiul civil a însemnat ştergerea oricăror urme de guvernare autonomă, interzicerealimbii basce şi tentative de asimilare forţată. În acestecondiţii, în 1954 s-a format ETA (Euskad Ta Azkatasurra) oorganizaţie militarăseparatistă, revoluţionar – socialistă, cuscopul de a lupta pentru autonomia provinciei şi obţinereade drepturi pentru populaţia bască. Modalitatea de luptăeste una radicală: răpiri, jafuri, asasinate, campanii de bombardare, terorism. Dupămoartea lui Franco, în 1975, aureclamat independenţa deplină. În 1977 a luat naştere o nouămişcare politică, Herri Batasuna (Poporul Unit), care refuzăsăcolaboreze şi săaccepte compromisurile propuse de sistemul centralizat de la Madrid. Provinciei i s-a acordat statutul de provincie autonomăîn 1979. Însărefuzul suveranităţiişi al dreptului la auto-determinare a fost însoţit de valuri deviolenţăde tip terorist, atrăgând represiuni severe ale guvernului spaniol. Violenţele continuăpe fondul unui naţionalismul basc vibrant şi militant pânăla extrem. • Irlanda de Nord (Ulster) Irlanda de Nord numără6 din cele 32 de comitate aleRepublicii Irlanda, teritoriu cucerit şi colonizat de Anglia începând cu secolul XII. O elităenglezăprotestantăa fost creatăca o enclavăîn mijlocul populaţiei catolice irlandeze. Minoritatea protestantăa fost cea care a articulat naţionalismul irlandez. În 1905 a fost înfiinţatăSinn Fein, o formaţiunepoliticăa irlandezilor care reclamă şi militeazăpentru independenţa Irlandei. IRA – Armata RepublicanăIrlandeză, afost creatăîn 1918, devenind o forţăde guerilăextrem de eficientăîn sprijinul luptei pentru independenţă. În urma unui

război civil, în 1921 Irlanda a fost împărţităîn Irlanda de Nordşi Republica Irlanda, care şi-a proclamat independenţa faţăde Regatul Unit.Irlanda de Nord este divizatăîntre tendinţele divergenteale populaţiei catolice minoritare, care luptăpentru independenţă şi reunificare cu Republica Irlanda, şi majoritatea8protestantăunionistăcare susţine apartenenţa teritoriului laMarea Britanie. În lupta pentru independenţăsunt implicatepartidul Sinn Fein şi aripa sa armată, IRA, metodele folositefiind violenţe şi acţiunile teroriste: răpiri, bombardamente, asasinate politice. Declaraţia de încetare a focului semnatăde IRA în 1994 a pus oficial capăt unei lungi perioade în carepierderile omeneşti s-au ridicat la peste 3.000. Minoritateacatolicăse loveşte în Irlanda de Nord în continuare de o serie de practici discriminatorii în sistemul educaţional, în şansele de a accede pe piaţa muncii, în reprezentarea politicăla nivel local.• Franţa rămâne unul din cele mai centralizate state ale UniuniEuropene. Are numeroase minorităţi: occitani, alsacieni, bretoni, algerieni, marocani, basci, tunisieni, corsicani etc. Alsacia:anexatăde Franţa prin Tratatul de la Westfalia, acontinuat sămenţinălegături strânse cu Germania pânălaRevoluţia Francezăîn 1789, când limba francezăa fostimpusă. A fost încorporatăde Bismark statului german în1871, pânăla Primul Război Mondial când a fost redatăFranţei. Populaţia germanădin Alsacia a fost supusăunuiproces agresiv de asimilare, predarea şi învăţarea limbii germane fiind interzisă. În anii ‘60, 80% din alsacieni nu ştiau citisau scrie în germană. Regiunea a fost afectată şi de declinulindustriilor de oţel şi cărbune. Dupăcel de-al Doilea Război Mondial, reconcilierea franco-germanăa fost conceputăca parte sine qua non a procesului de constituire a Comunităţii Europene. În acest sensa fost înfiinţat în 1963 oficiul Franco-German pentru Tineret,un birou inter-guvernamental cu birouri la Paris şi la Berlin,şi având ca misiune diseminarea informaţiilor despre celedouă ţări în rândul tineretului, revizuirea prejudecăţilordespre acestea, promovarea colaborării. Programele iniţiateau constat în mobilităţi în ţara vecină, pentru timp de 40 deani beneficiind de aceste programe un număr de cel puţin 7000 de tineri francezi şi germani. • Greciarefuzăsărecunoascăorice fel de minorităţi. Pe teritoriul Greciei convieţuiesc mai multe minorităţi istorice:albanezi, vlahi, macedoneni, turci. Naţionalismul grec e acompaniat de o puternicăintoleranţăfaţăde religiile/confesiunilediferite de cea a majorităţii populaţiei: creştinismul ortodox. 9• Minoritatea romăeste o minoritate unică, aparte în Europa. Spre deosebire de alte grupuri etnice, romii nu au oţarăde baştină şi trăiesc răspândiţi pe tot teritoriul Europeişi al Asiei Centrale. Originile lor în Europa sunt învăluite înmister. În Europa sunt între 7 şi 9 milioane de romi, 70% dintre aceştia în Europa Centrală şi de Est. Pe continentul european, comunităţile cele mai semnificative de romi se întâlnesc în:

România, Ungaria, Slovacia, Turcia, Bulgaria, Spania, Franţa şi Germania. Romii au migrat în valuri în Europaîntre secolele IX–XIV. Numele sub care au fost cunoscuţipentru o lungăperioadă: ţigan (română), tsigan (bulgară),ciganos (portugheză), tsiganes (franceză), zigeuner (germană), zingari (italiană), provine de la numele Atsinganos(însemnând „de neatins”), dat de greci unui grup sosit dinAsia Mică şi ai cărui membri aveau reputaţia de magicieni.Ei au fost pentru o lungăperioadăcaptivi în sclavie, fiindeliberaţi în ce-a de-a doua perioadăa secolului XIX. Iniţial oparte din populaţie a fost nomadică, fiind însăforţatăsăsestabilească. Caracteristici culturale ale romilor: muzica,dansul, activităţile artistice în general. La fel ca şi imigranţii,reprezintăo minoritate puternic discriminatăpeste tot înEuropa. Minoritatea romăse confruntăcu numeroase probleme legate de marginalizare, discriminare, sărăcie. România are cea mai mare cifrăde romi din Europa. Româniaeste şi ţara în care minoritatea romăeste una dintre cele maidiverse, existând mai multe comunităţi – de exemplu căldă-rari, gabori, lingurari, băieşi, ursari – care se deosebesc prindialect, tradiţii şi ocupaţie.Nr. 6 1. Modele politice greceşti care au influenţat evoluţia ulterioară a Europei

2. Diversitatea lingvistică a UE

Multilingvismul în UE Partajează

02/11/2011 13:59:38

Europa anului 2012 se remarcă printr-o mare diversitate lingvistică. Europenii folosesc limbile oficiale ale statelor, limbile co-oficiale utilizate în diferite zone, o mare varietate de limbi regionale şi minoritare, precum şi limbile vorbite de comunităţile de imigranţi. Multilingvismul este definit ca folosirea alternativă a mai multor limbi, a mai multor sisteme lingvistice, indiferent de statutul acestora: limbi distincte, dialecte ale aceleiaşi limbi sau chiar varietăţi ale aceluiaşi idiom.

Învățarea și cunoașterea unei limbi străine îi poate ajuta pe oameni să se împrietenească, să se cunoască, să se bucure de vacanțe în străinătate și să călătorească mai ușor, să promoveze în carieră sau să profite de specificitatea altor culturi. Frontierele interne ale Uniunii Europene au dispărut, iar cetăţenii săi, indiferent de statul din care provin, au dreptul la viață, educație și muncă oriunde doresc în cele 27 de state membre. Totuşi, lipsa competenţelor lingvistice reprezintă în continuare o barieră invizibilă în calea liberei circulații.

27 de ţări şi 23 de limbiÎn Uniunea Europeană există 27 de ţări, iar multilingvismul joacă un rol important

în activităţile zilnice ale cetăţenilor. Uniunea Europeană numără 23 de limbi oficiale şi de lucru: bulgară, cehă, daneză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, irlandeză, letonă, lituaniană, maghiară, malteză, olandeză, polonă, portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă și suedeză. Primul regulament al Comisiei Europene prin care au fost stabilite limbile oficiale, a fost adoptat în anul 1958. Germana este limba maternă cea mai larg răspândită, cu aproximativ 90 de milioane de vorbitori. Aceasta este urmată de engleză, franceză și italiană.

Cautare

Limbile oficiale de lucru în UEPrimele limbi oficiale şi de lucru ale UE au fost olandeza, franceza, germana şi

italiana, acestea fiind menţionate în regulament. Odată cu extinderea Uniunii, a crescut şi numărul limbilor oficiale folosite pe teritoriul Europei. În prezent, activitatea Comisiei se desfăşoară în una din cele trei limbi de lucru: engleză, franceză şi germană.

Carta europeană a limbilor regionale şi minoritarePolitica UE privind limbile regionale şi minoritare este consacrată în articolul 22

din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene: „Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică”. Conform „Cartei europene a limbilor regionale şi minoritare ", un tratat internaţional supervizat de Consiliul Europei, în UE sunt utilizate limbi regionale şi minoritare. Astfel, Uniunea are peste 60 de comunităţi indigene vorbitoare de limbi regionale sau minoritare, 40 de milioane de persoane vorbind în mod curent aceste limbi. Cea mai vorbită limbă minoritară este catalana, utilizată de 7 milioane de persoane de pe teritoriul Spaniei, Franţei şi din oraşul Alghero (Sardinia).

Indicatorul european al competenței lingvisticePentru a strânge mai multe date concludente despre competenţele lingvistice ale

europenilor, CE a lansat "Indicatorul european al competenței lingvistice". La sfârşitul anului 2012, acesta va oferi date comparabile la nivel internațional privind rezultatele măsurilor de promovare a predării și învățării limbilor străine în UE. Datele vor fi furnizate prin intermediul unui studiu european privind competențele lingvistice în cadrul căruia, în fiecare stat membru al UE, va fi testată capacitatea elevilor de a înțelege, de a citi și de a scrie în cele mai predate două limbi străine (engleză, franceză, germană, italiană și spaniolă). Prima parte a studiului va viza 16 țări (Belgia - Comunitățile flamandă, franceză și germană), Bulgaria, Croația, Anglia, Estonia, Franța, Grecia, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovenia, Spania și Suedia. Rezultatelor testelor efectuate în rândul studenţilor din învățământul superior privind capacitatea acestora de a înțelege, de a citi și de a scrie în cele mai predate două limbi străine vor fi utilizate pentru elaborarea indicatorului lingvistic. De asemenea, vor fi colectate și analizate date contextuale, care vor servi la identificarea factorilor cu cel mai mare impact asupra învățării limbilor străine.

Sondaj EurobarometruCE a realizat două sondaje privind competenţele lingvistice ale europenilor şi

atitudinea acestora faţă de limbile străine – 2001 şi 2006. Rezultatele au arătat că majoritatea europenilor vorbesc limbi străine. În 2001, 53% din respondenţi au afirmat că, pe lângă limba maternă, pot vorbi încă o limbă. În 2006, proporţia acestora crescuse la 56%. Procentajul cel mai mare de cetăţeni care vorbesc limbi străine se înregistrează în Luxemburg (99% din populaţie cunoaşte cel puţin o limbă străină), urmat de Slovacia (97%) şi Letonia (95%). Cele mai populare limbi străine sunt engleza, franceza şi germana, urmate de spaniolă şi rusă. În 2006, 28% din respondenţi vorbeau două limbi străine, faţă de 26%, în 2001. Rezultatele celor două sondaje au arătat că, în statele membre de dimensiuni mici în care se vorbesc mai multe limbi naţionale, se înregistrează un nivel mai ridicat de multilingvism. Aceeaşi concluzie era valabilă şi pentru ţările cu limbi de mică circulaţie sau pentru cele care efectuează „schimburi lingvistice” cu ţările învecinate. În 2006, doar în şase state membre majoritatea populaţiei vorbea numai o singură limbă: Irlanda (66% din populaţie cunoştea

doar limba maternă), Regatul Unit (62%), Italia (59%), Ungaria (58%), Portugalia (58%) şi Spania (56%). Foarte puţini europeni consideră învăţarea limbilor străine ca fiind lipsită de importanţă.

Colaborare în numele multilingvismuluiPentru a oferi drepturi egale cetăţenilor Uniunii, Comisia Europeană colaborează cu

guvernele statelor membre, Parlamentul European, regiunile UE şi alţi parteneri sociali. Instituţiile europene au stabilit obiective ce reprezintă axa centrală a politicii privind multilingvismul. Această colaborare are drept scop principal crearea condiţiilor necesare pentru a oferi tuturor cetățenilor posibilitatea de a învăța două limbi străine, încă de la o vârstă fragedă, crearea unui cadru social care să favorizeze dialogul între comunităţi şi cetăţeni, precum şi întărirea rolului competenţelor lingvistice în sporirea şanselor de a găsi un loc de muncă şi de a favoriza competitivitatea.

Multilingvismul promovat de politici europeneUnul dintre principiile fundamentale ale Uniunii Europene este unitatea în

diversitate, fundament care se aplică şi în ceea ce priveşte cunoaşterea limbilor străine. Astfel, competenţele lingvistice variate sunt absolut necesare pentru o bună colaborare în câmpul muncii . Importanţa cunoaşterii unui număr mare de limbi străine ca mijloc de apropiere re¬ci¬pro¬că devine din ce în ce mai evi¬dentă. Chiar dacă, în ţara de domiciliu, europenii vorbesc limba maternă, atunci când interacţionează cu alte persoane trebuie să comunice într-o limbă comună. Cunoscând mai multe limbi străine, întreprinderile devin mai competitive, iar cetăţenii câştigă în mobilitate. Promovarea multilingvismului este modalitatea perfectă de a încuraja inter-relaţionarea între cetăţenii Uniunii Europene, de a le asigura accesul la informaţii şi de a le oferi posibilitatea de exprimare a propriilor opinii. În UE, multilingvismul este promovat cu ajutorul mai multor politici precum cultura, educaţia, comunicarea ori politica socială.

Multilingvismul în Parlamentul EuropeanUnul dintre partenerii importanţi ai Comisiei Europene în promovarea ideii de

multilingvism este Parlamentul European. Toate documentele parlamentare sunt publicate în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene şi fiecare deputat are dreptul de a se exprima în limba oficială pe care o preferă. PE a adoptat o normă prin care este recunoscut dreptul fiecărui deputat de a consulta documentele parlamentare, de a urmări dezbaterile şi de a se exprima în propria sa limbă.

Ziua Europeană a LimbilorÎncepând din 2001, cetăţenii Uniunii Europene sărbătoresc Ziua Limbilor pe 26

septembrie. Evenimentul este celebrat anual de milioane de persoane din 45 de țări participante. La fiecare aniversare, ţările membre UE organizează, în numele multilingvismului, activități de celebrare a diversității lingvistice și de încurajare a învățării limbilor străine. Obiectivele acestor evenimente sunt: sensibilizarea publicului față de plurilingvism în Europa, cultivarea diversității culturale și lingvistice și încurajarea învățării limbilor străine de către toți europenii, la școală sau în afara acesteia.

Un român, şef peste multilingvismÎn 2006, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barroso, a anunţat

public acceptarea lui Leonard Orban pentru postul de comisar european din partea României pentru multilingvism, atribuţiile acestuia constând în

„promovarea diversităţii lingvistice şi a învăţării limbilor străine”. Portofoliul D-lui Orban a cuprins şi programele Lingua, Comenius şi Leonardo da Vinci, parte a programelor Erasmus, care sprijină dezvoltarea abilităţii de a utiliza limbi străine la diverse niveluri (şcoală, afaceri, instituţii).

Uniunea Europeană se bazează pe principiul diversităţii culturilor, obiceiurilor, credinţelor şi limbilor.

Pentru un continent unde se vorbesc atât de multe limbi, acesta este un lucru normal. Numai limbile oficiale ale ţărilor Uniunii Europene reprezintă trei familii de limbi: indo-europene, fino-ugrice şi semitice. În comparaţie cu alte continente, numărul acestora este relativ mic. Diversitatea lingvistică a devenit mai vizibilă ca niciodată deoarece acum oamenii au mai multe contacte cu cetăţeni străini, mai mult ca niciodată. Din ce în ce mai des, cetăţenii europeni se confruntă cu situaţii în care sunt nevoiţi să vorbească în altă limbă decât cea maternă. Şi aceasta fie în cadrul schimburilor de studenţi, fie în contextul imigrării sau al afacerilor - pe o piaţă europeană din ce în ce mai integrată, al turismului sau chiar al globalizării.

Articolul 22 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, adoptată în anul 2000, afirmă respectul pentru diversitatea lingvistică, iar articolul 21 interzice discriminarea pe criterii lingvistice. Alături de respectul pentru individ, deschiderea către alte culturi şi toleranţa, respectul pentru diversitatea lingvistică constituie o valoare fundamentală a Uniunii Europene. Acest principiu nu se aplică numai celor 23 de limbi oficiale ale Uniunii, ci şi diferitelor limbi regionale şi minoritare folosite de anumite segmente de populaţie. Tocmai această diversitate face ca Uniunea Europeană să fie ceea ce este: un spaţiu al diversităţii celebrate ca sursă de bogăţie şi nu un „creuzet” în care diferenţele se contopesc.

Conform Tratatului de la Lisabona, semnat în decembrie 2007 de şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale UE, Uniunea Europeană respectă bogăția diversității sale culturale și lingvistice și veghează la protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european

Nr. 7 1. C adrul filosofiei şi gândirii ştiinţifice greceşti antice

Pana la Socrate, filosofia clasica s-a mentinut pe linia trasata de gandirea arhaica, fiind un domeniu care cuprinde si gandirea stiintifica. Filosofia era, in conceptia anticilor, „stiinta stiintelor”, care le inglobeaza pe toate celelelte. In epoca clasica, indeosebi in regiunea Ionia, gandirea filosofica a ramas fidela unui pozitivism abstract, care respinge constructiile mitice, este mai preocupata de cosmologie decat de destinul uman si, ca urmare, este rezervata unei elite restranse.  Heraclit, cauta principiul prim si il identifica in foc, pentru el universul se afla intr-o vesnica devenire si maximele in care a expus aceasta constatare sunt faimoase: „Totul curge”, „Nu te poti scalda de doua ori in acelasi rau, caci peste tine curg intotdeauna alte ape”. In aceasta mobilitate, singurul lucru imuabil este logos-ul, legea devenirii, simbolizata prin foc. Cel care anima universul este conflictul (polemos), din acesta ia nastere armonia suprema.  Pentru Anaxagoras lumea este alcatuita din combinarea unor calitati care nu se pot descompune, fiecare lucru contine, amestecate, elementele tuturor lucrurilor. O miscare continua vizeaza disocierea acestora, astfel incat incetul cu incetul s-au izolat diferite parti ale lumii, in interiorul infinitului. Toate miscarile care insotesc materia sunt posibile pentru ca in afara ei exista o esenta care gandeste, noua sau inteligenta, principiul organizator al cosmosului.  

Democrit a acceptat viziunea cosmogonica dar si-a extins cercetarile asupra unor discipline dintre cele mai diverse, avand un spirit enciclopedic. El a sustinut ca materia este compusa din particule indivizibile, impenetrabile, pline si infinite, care se diferentiaza in functie de marime, configuratie si pozitie. Si sufletul este alcatuit din atomi usori si sferici. Caracterul extrem de modern al acestei doctrine o face sa fie considerata precursoarea atomisticii moderne.  In aceeasi perioada clasica, coexistand cu pozitivismul ionian, se afirma un curent rationalist, care este mai inclinat spre matematica decat spre fizica si se exprima sub o forma mitica, fiind preocupat mai ales de problema destinului. Pitagora si pitagorismul se raspandeste in lumea greaca. „Matematicienii” urmaresc progresul stiintelor, mai ales al matematicii, geometriei si astronomiei, pentru a descoperi armonia numerica a universului.  Empedocle afirma ca exista 4 elemente ale tuturor lucrurilor: focul, apa, aerul si pamantul iar doua forte motrice anima universul: vrajba si prietenia, care inving rand pe rand. Notiunea aceasta de ciclu se aplica si sufletelor omenesti, sufletele vinovate trebuie sa rataceasca de trei ori cate 10.000 de ani pentru a se regenera prin suferinta. Empedocle a fost totodata inginer, fizician, astronom, biolog.  De la Parmenide au ramas cateva fragmente celebre, precum introducerea la poemul in care se infatiseaza dus in carul fiicelor soarelui catre Dreptate, care ii dezvaluie Adevarul suprem. Acest adevar relevat afirma ca fiinta exista si non-fiinta nu exista. Fiinta e identificata cu o sfera perfecta, indestructibila, imobila si finita.  Discipolul sau, Zenon din Eleea, reia aceasta teza a fiintei unice si imobile, demonstrand in faimoasele lui aporii – Ahile si broasca testoasa, Sageata imobila in zbor etc. absurditatea unei teze contrare (aporia-dificultate, metoda de a descoperi contradictiile si dificultatile teoretice pentru a ajunge la descoperirea adevarului sau pentru a fundamenta o indoiala radicala in ce priveste posibilitatea cunoasterii). A fost intemeietorul dialecticii, metoda de investigatie prin discutie, care se va impune generatiei urmatoare de filosofi.  Sofistii, „adeptii intelepciunii”, au adus un nou gen de educatie, care le poarta numele, sofistica. Ei mergeau din oras in oras, tinand conferinte publice, intretinandu-se cu tinerii, in schimbul unor considerabile retributii, astfel discipolii lor erau tinerii din clasele avute, adesea aristocratice. Ei foloseau metoda dialectica, bazata pe discutia directa cu interlocutorul, care era pus in situatia de a recunoaste ca postulatele sale sunt false. Datorita cunostintelor variate si profunde, culese din toate discipinele umane, sofistii au fost redutabili in argumentare. Elevii lor erau sedusi de aspectele practice ale invataturilor lor, caci invatau sa vorbeasca bine, sa gandeasca, sa discute, ceea ce era esential pentru cei care se pregateau pentru viata politica si cea publica, in general. Printre cei mai cunoscuti sofisti au fost Protagoras, Gorgias, Prodicos etc

Stiinta si arta in Grecia Antica Pe langa institutii , politica , democratie , educatie si spirit civic , Grecia antica a lasat mostenire Romei si mai apoi Europei moderne o stiinta cutezatoare si o cultura stralucitoare . Ambele aveau ca element central cunoasterea si slavirea omului . Gandirea stiintifica a grecilor s-a cristalizat in secolele VII-VI i.Hr detasandu-se treptat de cea religioasa .

Spiritul lor critic , preocuparea pentru intelegerea omului , naturii si Universului i-au determinat sa incerce depasirea explicatiilor traditionale oferite de religie . Daca explicatia clasica de aparitie si existentei lumii se bazase pe miturile homerice , pe actiunea zeilor in fruntea carora trona familia patriarhala a lui Zeus , o parte din greci , bantuiti de teama si neliniste , s-au orientat atunci si spre misterele de origine orientala sau spre zeitati precum Orfeu , Cybele , Sabazios ,Dionisios . Altii insa nu au incetat sa caute raspunsuri rationale straduindu-se sa ajunga , prin abstractizarea gandirii la principiile ce reglementau viata si moartea , existenta Universului , destinul oamenilor . Pentru ei stiinta unita pe atunci cu filozofia trebuia sa implineasca religia oficiala . Pana la Socrate gandirea stiintifica a grecilor nu si-a delimitat domeniul fata de cel al gandirii filozofice .Cei care se ocupau de stiiinta erau in primul rand filozofii .Pentru ei filozofia era stiinta stiintelor . Inceputurile folozofiei odata cu scoala ioniana au coincis cu inceputurile stiintei . Heraclit din Efes este autorul unei opere "Despre natura" . In gandirea lui el afirma ca exista un element primordial=focul dar car este in continua miscare "Lumea a existat dintotdeauna , ea este si va fi un foc mereu viu" . Focul este simbolul miscarii continuii -- Caci in Univers totul se naste si moare , totul se descompune si se recompune . Democrit din Abdera a conceput "conceptia atomista" .El afirma ca tot ceea ce exista este compus din particule , din materie in miscre , indivizibile si invizibile , identice sub raportul cantitatii . Acestia sunt atomii in vesnica miscare . Spre sfarsitul secolului al-V-lea i.Hr domeniul stiintei incepe sa se separe de cel al filozofiei . Situatia este mai evidenta in domeniul stiintelor exacte . Pitagora fundamenta o adevarata "filozofie a naturii" si o matematiza sistematic . "Totul este numar" considera acest matematician , fizician , filozof si "zeu" omul in jurul caruia s-a format o miscare (eterie) politico-militara cu numeroase caracteristici de secta ascetista si purificatoare(in S italiei si Sicilia) . El si urmasii lui au fundamentat si matematica greaca . In epoca clasica scolile matematice au devenit mai numeroase;cea mai activa era la Atena , unde disciplina era votata si dezvoltata in cadrul Academiei Platoniene. Caracteristica generala a matematicii grecesti este depasirea evidentei sensibile sau experimentale si existenta democratiei rationale . Incepand cam de la mijlocul secolului al-V-lea i.Hr si continuanad pana la jumatatea secolului urmator gandirea filozofica si stiintifica greaca este marcata de momentul cultural al sofistilor . Termenul de sofist a putut capata un sens peiorativ in mare masura nemeritat pentru cva ideile lor nu le cunoastem decat in mica masura . Sofistii nu erau organizati in scoli , ci fiecare actiona independent . Ei predau in mod deosebit oratoria-areta succesului in tanar in viata sociala . Metoda folosita pentru asa convinge erea critica permanenta , discutia , controversa , disputa . Sofistii din prima perioada a curentului(Protagoras , Gorgias , Prodicos) erau filozofi empiristi , dispretuind stiintele exacte-matematica-combatand rationalismul si sustinand ca orice cunoastere se poate obtine numai pe calea simturilor . Scopul lor eraqa sa formeze tineri cetateni pregatiti pentru viata activa social-politica . Actiunea lor a fost importanta in difuzarea cunostintelor generale , au contribuit la dezvoltarea logicii , au pus bazele gramaticii . Protagoras era prietenul lui Pericle si al lui Euripide . A enuntat conceptul modern de pedeapsa ca mijloc de intimidare al celorlalti . Se indoieste de posibilitatea cunoasterii absolute . Omul-"masura tuturor lucrurilor". Socrate nu facea parte din randul sofistilor , dar avea multe in comun cu acestia . Metoda sa de invatare a oamenilor era dialogul . S-a straduit sa predice indoiala creatoare , sa condamne viciile , incultura , sa fundamenteze o gandire rationala si o etica in spiritul ideii ca fericirea oamneilor consta in virtutea luminata de ratiune .

Platon , nascut intr-o familie bogata si nobila , a studiat pianul si a compus tragedii . A trait in preajma lui Socrate , pana la moartea acestuia . A fondat la aten acdemia , unde timp de 30 de ani a predat gratuit . Academia si-a continuat existenta pana in 529 i.Hr .A scris 34 de scrieri in forma de dialof si 13 scrisori . Platon polemizeaza cu sofistii si ia aparrea doctrinei lui Socrate . A scris Phaidon , Republica , Legile . Porneste de la opozitia dintre realitate si cunoastere , dintre aparenta si esenta . A fi drept inseamna a-ti domina impulsurile si de a-ti impune o masura dorintelor . Aristotel a fost discipolul lui Platon . A fost fiul medicului personal al regelui macedonean . A fondat si condus 13 ani faimoasa sa acoala , in gradinile gimnaziului Likenion , ajunsese sa aiba pana la 2000 de discipoli , un adevarat invatamant superior , dotat cu o mare biblioteca . Dupa moartea lui Alexandru Macedon a fost acuzat de impietate si de un aspect particular al realitatii (matematica - sub aspectul cantitatii fizica , sub aspectul miscarii). Obiectul fizicii este lucrul in miscare . Fizica lui Aristotel , fiind in fond o teorie a miscarii , stabileste patru tipuri de miscare:locala , substantiala ,calitativa , cantitativa . Universul este unic , finit , perfect si etern . Dupa filozofie si fizica , a treia si ultima stiinta teoretica este amatematica , stiinta care studiaza cantitatea . A modelat si structura logicii (pe care o numeste analitica) dupa structura matematicii : ca o stiinta perfect demonstrativa . Lucrarile sale in domeniul logicii sunt cunoscute generic sub numele de "Organon" . A mai scris biologie:"Cercetare asupra animalelor" "Partile animalelor", fizica "Mertafizica","Politica fizica".Pentru el rationamentul era calea cunoasterii si ca "omul este perfectiunea luumii" , scopul in viata este fericirea omului. In literatura epoca clasica a daruit culturii universale indeosebi creatiile marilor greci , comedia antica si proza artistica. Simonide a fost cel mai mare poet al lumii grecesti in peroada razboaielor medice.A celebrat in ode corale victoriile invingatorilor la jocuri. Pindar , pe care Hortiu si Cicero il cosiderau "printul poetilor" s-a bucurat de un prestigiu imens in antichitate . A fost poetul preferat al lui Plutarh , opera lui era mai mult o sinteza poeticxa a perioadei arhaice . A cultivat toate speciile de poezie corala. Parintele tragediei grecesti , Eschil , a scris 90 de tragedii . A dezvoltat dialogul dramatic . Au ramas 4 tragedii:"Rugatoarele""Cei 7 contra Tebei""Prometeu inlantuit""Persii". Euripide se ineparteaza de grandiosul eroism uman al lui Eschil si de elevatul dealiasm moral al lui Sofocle . Euripide este un maestru in arta de a impresio0na prin sentimentalism , in provoca arta si a provoca groaza si mila . Este un artist mai apropiat de sensibilitatea moderna .. La originea comediei grecesti a stat farsa populara . Comediantii imitau , satirizau , caricaturizau moravuri , debitand glume grosolane . In Cavalerii ataca demagogia ateniana . In Viespile ataca metodele de a corupe poporul . I Pacea , pe instigatorii la razboi . In Parile , abuzurile si coruptia institutiilor. Aristofan reprezinta modelul cel mai reprezentativ al comediei grecesti . Romanii vor organiza , asimila si imbogati zestrea stiintifica si culturala a Greciei , turnand temelii de nezdruncinat civilizatiei europene .Începuturi[modificare | modificare sursă]Nici logica nici cercetarea nu au început cu grecii antici,dar metoda Socratică alături de teoria formelor au reprezentat un avans ce a ajutat dezvoltarea unor domenii precum logica,geometria și științele naturale.Gândirea științifică a grecilor s-a cristalizat în secolele VII – VI î.Hr., detașându-se, treptat, de cea religioasă. Spiritul lor critic, preocuparea pentru înțelegerea omului naturii și Universului i-au determinat să încerce depășirea explicațiilor tradiționale oferite de

religie; tendința către alte căi de cunoaștere a adevărului, frumosului, fericirii, justiției și ordinii s-a accentuat în perioadele de intensificare a conflictelor interne din polisuri și a luptelor pentru hegemonie în Elada, din secolele V – IV î.Hr.Dacă explicația clasică a apariției și existenței lumii se bazase timp de secole pe miturile homerice, pe acțiunea zeilor, în fruntea cărora trona familia patriarhală a lui Zeus, spiritul științific punea la îndoială schema divină încremenită în „ordine”, incapabilă să împiedice războaiele, molimele, omorurile și numeroasele nedreptăți umane. O parte dintre greci, bântuiți de teamă și neliniște, s-au orientat atunci spre misterele de origine orientală sau spre zeități precumOrfeu, Cybele, Sabazios, Dyonisios, în speranța atingerii unui prag superior al fericirii, prin inițiere sau într-o „viață de apoi”. Alții, însă, nu au încetat să caute răspunsuri raționale, străduindu-se să ajungă, prin abstractizarea gândirii, la principiile ce reglementau viața și moartea, existența Universului, destinul oamenilor. Pentru ei, știința, unită, pe atunci, cu filosofia, trebuia să suplinească religia oficială, acceptată doar ca un simplu exercițiu de ritual.

1. Ionieni[modificare | modificare sursă]Ionienii Thales din Milet, Anaximene, Anaximandru și Heraclit din Efes identificau ca elemente fundamentale ale naturii și cosmosului apa, aerul, infinitul (materie nedeterminată), focul. De la Heraclit, lumea începea să fie percepută în relație cu devenirea și lupta creatoare. Lupta contrariilor și unitatea lor fundamentală explicau natura fiecărui lucru (dielectrica).Toți filozofii ionieni considerau că întreaga diversitate a lumii derivă dintr-un principiu material unic. Fiecare dintre ei însă considera că acest principiu este altceva și îl identifica cu câte o substanță perceptibilă. Thales aprecia că apa este principiul primordial al lumii, Anaximandru considera că substratul lucrurilor lumii este apeironul ( probabil materia nederminată și nesfârșită). Anaximene credea că aerul este elementul generator al tuturor lucrurilor iar filozoful Heraclit din Efes gândea că focul este este principiul generator al tuturor celor existente.

2. Pitagora[modificare | modificare sursă]Pitagora, la rândul lui, fundamenta o adevărată filosofie a naturii și matematismului sistematic. „Totul este număr”, considera acest matematician, fizician, filosof și „zeu”, omul în jurul căruia s-a creat în secolul VI î.Hr. o mișcare (eterie) politico-militară, cu numeroase caracteristici de sectă ascetică și purificatoare (în sudul Italiei și Sicilia).Grație lui Pitagora și pitagoricienilor, filosofia greacă își consolidează conceptul de Kosmos și armonie. Determinarea numerică devine armonioasă și este esențială pentru înțelegerea fenomenelor.

3. Democrit[modificare | modificare sursă]Democrit este un important filozof grec, descendent al unei bogate familii din Abdera, Tracia. Democrit a călătorit mult (Grecia, Egipt, Persia), a revenit apoi în cetatea natală unde a devenit celebru prin vastitatea și enciclopedismul cunoștințelor sale. Democrit a preluat teoria atomistă a dascălului său, Leucip, dezvoltând-o într-un adevărat sistem filosofic, conform căruia la baza lumii se află atomii, care coincid cu realul - plinul (to on), și vidul, neantul - golul (to menon). Atomii sunt particule solide, indivizibile, imperceptibile, necreate și eterne, în continuă mișcare; din combinarea lor, iau naștere toate lucrurile care alcătuiesc universul (atât corpurile materiale cât și sufletul uman). Spre deosebire de alți filosofi care credeau într-o lume unică, având pământul în centru, Democrit formulează teza lumilor infinite. Democrit a primul care a afirmat că forța motrice a istoriei omenirii este nevoia (chreia), necesitățile oamenilor. Democrit a emis ideea dezvoltării ascendente a societății omenești. Poziția lui Democrit era anti-teza mitului despre epoca de aur și decăderea permanentă a umanității. Opera sa, extrem de bogată și variată (peste 50 de tratate), se distinge prin claritatea lingvistică și eleganța stilului, Cicero comparându-l pe Democrit cu Platon în această privință. Diogene Laerțiu menționează titlurile a 12 tratate ale lui Democrit despre matematică (Geometrika,

Arithmoi - Numere etc), 16 de fizică (Cosmographie, Perton planeton - Despre plante), 8 de etică (Peri andragathias e Peri aretes - Despre bărbăție sau despre virtute; Peri euthymies - Despre bucurie), 8 de muzică (Peri rythmon kai harmonies - Despre ritmuri și armonie), grupate în tetralogii. Gândirea lui Democrit, cel mai de seamă filosof materialist al lumii antice, a exercitat o puternică influență de la Epicur și Lucrețiu până la Francis Bacon,Galileo Galilei și Leibniz. Eleații au pregătit drumul spre atomismul materialist, prin viziunea lor despre o materie constantă și imobilă, care nu poate fi sesizată decît de gân dire, aceasta fiind singura modalitate care este există cu adevărat și care se deosebește de schimbarea înșelătoare a aparențelor senzoriale. Pitagoreii au pregătit de asemeni drumul spre ideea că toate calitățile senzoriale trebuie să fie reduse la anumite relații numerice între formele corpurilor. Atomiștii au putut să formuleze, datorită aces tor idei, un concept clar despre cum trebuie gândită materia ca ultimul fundament al tuturor aparițiilor. Cu formularea acestui concept, materialismul a fost desăvârșit ca teorie consecventă a apariției lucrurilor din materie. Pasul acesta a fost îndrăzneț și cu urmări importante pentru isto ria filozofiei și a științei. Este pasul pe care l-a făcut Democrit.

4. Sofiști[modificare | modificare sursă]Apariția sofiștilor, în secolul V î.Hr., a echivalat cu o „revoluție” în gândirea elenică, ei introducând spiritul critic, ideea de eficiență a acțiunii, antidogmatismul manifest. Învățați precum Protagoras din Abdera, Gorgias din Leontini, Prodicos din Cos, Hippias din Efest puneau omul în centrul reflecției filosofice, în locul zeilor și al „principiilor fondatoare”. Sofist și, totodată, antisofist, Socrate s-a străduit să „predice” îndoiala creatoare, să condamne superstițiile, incultura, viciile concetățenilor, să fundamenteze o metodă de gândire (rațională) și o etică în spiritul ideii că fericirea oamenilor stă în virtutea luminată de rațiune.

5. Socrate[modificare | modificare sursă]Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine - Gnothi se auton. Esențială pentru om este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan sufletul iar nu corpul. Pentru Socrate, cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului acesteia se realizează pe două căi:mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție, acțiune posibilă datorată intervenției daimonului.Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. "Persoana ta este sufletul tău" spunea Socrate (Platon, Alcibiade, 138e).

6. Platon[modificare | modificare sursă]În secolul IV î.Hr., Platon, filosof de la care ne-au rămas importante lucrări (dialogurile Phaidon, Republica, Legile etc.), pornind de la metoda lui Socrate – al cărui elev a fost – a creat dialectica și a făcut sinteza între raționalism și spiritualismul lui Pitagora. În sistemul său Ideile erau o realitate absolută și imuabilă, inaccesibilă cunoașterii raționale. Opera politică ne înfățișează, la maturitatea târzie, un Platon dezamăgit de tentativele de înfăptuire a „statului ideal” (condus de filosofi), dar capabil să ne transmită mesajul că scopul statului este să asigure ordinea, dreptatea.

7. Aristotel[modificare | modificare sursă]

Discipol al lui Platon ,Aristotel (Greacă: Αριστοτέλης) (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. Deși Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filosofia acestuia și a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice

ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica.De asemenea, forma aristotelică a științelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.A ridicat raționamentul (inducție și generalizare) la rangul de „cale a cunoașterii” științifice. Omul este perfecțiunea lumii vii, iar politica are drept scop fericirea lui prin justiție.

8. Transmisia filozofiei grecești în Orientul Mijlociu[modificare | modificare sursă]În Evul mediu, ideile filozofilor greci au fost pierdute în Europa de Vest. Odată cu căderea Romei, puțini oameni din vest știau să citească greca. Califi Abbasizi au colecționat manuscise și au angajat translatori, pentru a-și mări prestigiul. Filozofi precum Al-Kindi (Alkindus), Al-Farabi (Alpharabius), Avicenna (Ibn Sina) and Averroes (Ibn Rushd), au reinterpretat filozofia greacă în contextul Islamului. Aceste reinterpretări au fost transimise europenilor în perioada târzie a evului mediu, prin translații făcute din Arabă în Latină.

2. Pluralismul cultural europeanNr. 8. 1. Rolul Imperiului Roman în conturarea profilului cultural al Europei

2.Identitate personală și identitate culturală în context europeanNr. 9 1. Islamul, hinduismul și budismul în Evul Mediu.

2. Premisele care au determinat unitatea culturală europeană Nr. 10 1. Particularităţile procesului cultural în Evul Mediu.

Particularităţile formării culturii medievale în Europa Occidentală. Începutul perioadei medievale a coincis cu apusul culturii antice, iar sfârşitul – cu renaşterea valorilor antichităţiiîn Epoca nouă (sec.V - XIV).Din punct de vedere al relaţiilor social-economice această perioadă corespunde feudalismului. Până nu demult epoca medievală era considerată ca o perioadă întunecată şi obscură, dominată de violenţă şicruzime. Evul Mediu era asociat cu sălbăticia şi înapoierea, cu stagnarea istorică şi lipsa totală a elementelorluminoase şi îmbucurătoare. La crearea imaginii „obscurantismului medieval” au contribuit în mare măsură înşişi reprezentanţii acesteiepoci. Scriitorii, istoricii, teologii, oamenii de stat din această perioadă au reflectat în operele lor o imagine sumbră aperioadei, ai cărei contemporani au fost. În descrierile lor lipsesc optimismul şi bucuria de a trăi, nu există dorinţa deîmbunătăţire a lumii existente.Dimpotrivă, persistă un pesimism profund, predomină teama şi oboseala, senzaţia sfârşitului lumii, care esteaproape. De aici o atenţie mărită pentru tema morţii, care apare ca un mijloc de izbăvire de greutăţile vieţii. Fericireaşi liniştea pot fi găsite doar pe cealaltă lume. La crearea imaginii unui Ev Mediu „sumbru” au contribuit în mare măsură reprezentanţii Renaşterii. Ei auproclamat Evul mediu drept „perioada întunecată” a istoriei omenirii, iar Renaşterea care a urmat - „răsăritul”,trezirea la viaţă după un somn de o mie de ani.Perioada medievală era considerată de aceştia drept secole „pierdute”, caracterizate doar prin distrugeri şi care

nu au păstrat nimic din realizările culturii antice. O astfel de atitudine faţă de Evul mediu nu este îndreptăţită în totalitate. Cercetările de ultimă oră alespecialiştilor demonstrează că Evul mediu a fost o perioadă originală şi interesantă în istoria dezvoltării civilizaţieieuropene. Anume în această perioadă au apărut premisele şi unele elemente ale civilizaţiei moderne. În Evul mediuîncepe întemeierea naţiunilor europene. Tot atunci se formează primele state moderne şi limbile în care, cu unelemodificări, se vorbeşte până astăzi. Sigur, liderul istoriei şi culturii universale din acea epocă nu a fost Occidentul, ci Bizanţul şi China, dar şi înlumea occidentală s-au petrecut evenimente importante. În materie de dezvoltare a ştiinţelor, filosofiei, artei, epocaantică a depăşit Evul mediu. Totuşi, per ansamblu perioada medievală nu poate fi caracterizată drept una de stagnare,reprezentând mai curând una de progres. La baza culturii medievale se află tradiţiile Imperiului Roman de Asfinţit, care reprezintă „baza romană”. Înmoştenirea culturală a Romei o importanţă majoră au avut-o dreptul, înalta cultură juridică, ştiinţa, arta, filosofia,creştinismul.Aceste tradiţii s-au înrădăcinat în timpul luptelor romanilor cu „barbarii” – triburile din Europa Occidentală(francii, bretonii, saxonii, goţii, ş.a.). În rezultatul interacţiunii elementelor „barbare” şi romane a apărut „dialogulcultural”, care a reprezentat un impuls pentru înfiinţarea şi dezvoltarea culturii medievale occidentale. 2. Creştinismul.Elementul de bază al culturii medievale a fost creştinismul, care a proclamat egalitatea tuturor oamenilor în faţalui Dumnezeu, ceea ce a contribuit în mare măsură la abolirea sclaviei. 1Ţinând cont de lecţiile amare ale societăţii romane, în care s-au înrădăcinat cultul plăcerilor fizice, creştinismul apus accentul pe suflet – baza spirituală a omului, îndemnându-l pe acesta să se limiteze în toate, să-şi înfrângă poftelefizice, senzuale ale trupului şi să adopte un ascetism benevol.La începutul perioadei medievale istoria creştinismului număra deja aproape cinci secole. A apărut ierarhiabisericească, a fost introdusă dogma despre Sfânta Treime, răsplata după moarte şi altele. Totuşi în perioada Evuluimediu timpuriu şi până în sec X., chiar şi în astfel de ţări ca Anglia, Franţa, Italia, Spania, credinţele păgânecontinuau să exercite alături de creştinism o influenţă destul de importantă, în mod special printre oamenii simpli. În cultura medievală există o deosebire clară dintre „credinţa savantă” şi „credinţa populară”. Relaţia dintre eleeste caracterizată prin elementul legitimităţii, cel agrarian şi prin intoleranţă. Legitimitatea creştinismului.După anul 382 poporul roman, la fel ca şi triburile slave şi germanice au primit

credinţa creştină prin botezarea conducătorilor lor. Creştinarea conducătorilor era echivalentă cu creştinarea triburilorşi a popoarelor în conformitate cu principiul „poporul împărtăşeşte credinţa regelui”. Supunerea faţă de conducătorullaic şi spiritual a avut drept consecinţă legitimareacreştinismului. Elementul agrarian. Teologia creştină reprezintă un sistem de reprezentări despre univers şi natură. Conformprincipiilor sale, Dumnezeu a creat universul şi reprezintă garantul existenţei sale. Prin urmare, este Divinitateanaturii, de care depinde roada şi prin urmare bunăstarea oamenilor. Iată de ce elementul agrarian este a douatrăsătură. Intoleranţa. Conexiunea puternică dintre biserică, stat şi comunitate a dus la aceea că fiecare om, care dorea sătrăiască în societate, trebuia să fie creştin. Conform perceptelor din acele vremuri, indiferenţa faţă de religie sau opracticarea unei alte credinţe (religii) perturbau ordinea naturii, ceea ce putea avea consecinţe catastrofice.Neprimirea credinţei era pedepsită de gloată, dar şi de instanţa cunoscută sub numele de inchiziţie (organizaţiecreată în sec. XII-XIII, care a acţionat până în prima jumătate a sec. XIX, având rol de poliţie internaţională).Intoleranţa(fanatismul religios) este a treia trăsătură.Deja la începutul sec. V episcopii romani şi-au atribuit titlul de cap al bisericii – papă, considerându-se„succesori ai sfântului Petru”, care ar fi fost primul episcop roman. Profitând de absenţa unei puteri laice în Occident,papii au devenit conducători religioşi şi laici independenţi ai Romei şi ai eparhiei. Ei au adunat proprietăţi funciare şiîn anul 756 au întemeiat un stat laic – regiunea Papală. Grigore I cel Mare (590-604) se autointitulează episcopuniversal, nerecunoscând titlul similar pentru patriarhul de la Constantinopol. Papii au încercat să supună influenţei lor biserica din recent creştinatele ţări slave (inclusiv Bulgaria). În acestcontext apare conflictul dintre papa Nicolae I (856-867) şi patriarhul Photius, care a determinat de facto schisma înmaterie de dogmă şi cult dintre biserica de la Roma şi cea din Constantinopol. Astfel au apărut două biserici – romano-catolică şi ortodoxă (greco-catolică). Prima era suverană, a doua se aflaîn subordinea puterii împăratului. În a doua jumătate a sec. IX au fost determinate diferenţele dogmatice şi de cult. Esenţa acestora constă înurmătoarele: Conform dogmei romano-catolice, al treilea reprezentant al „treimii” – „Duhul Sfânt” provine în egală măsură dela „Dumnezeu-Tatăl” şi de la „Dumnezeu-Fiul”; conform celei ortodocse „Sfântul Duh” provine doar de la„Dumnezeu-Tatăl” , iar „Dumnezeu-Fiul” este întrupat prin Duhul Sfânt.Catolici îşi fac semnul crucii cu toate cinci degete, iar ortodocşii doar cu trei. Biserica catolică iartă orice păcat şi dăruieşte sufletelor „mântuire veşnică”, în timp ce biserica ortodoxă respingeo astfel de cale de „mântuire”.

Principala diferenţă de rit este cea a împărtăşaniei. La ortodocşi şi preoţimea şi mirenii primesc împărtăşania subambele forme – pâine şi vin, în timp ce la catolici mirenii primesc împărtăşania doar cu pâine.Slujba catolică este oficiată doar în limba latină, cea ortodoxă – în oricare dintre limbile locale. Biserica de Răsărit nu recunoaşte supremaţia Papei şi a instituţiei cardinalilor. Răspândirea creştinismului în Europa medievală a schimbat din rădăcină întregul mod de gândire, creândidealuri şi valori noi. Sub influenţa creştinismului a început formarea unităţii cultural-politice, care astăzi se numeşteEuropa. 3. Principalele tendinţeale culturii medievale. În perioada medievală alături de religie au existat şi s-au dezvoltat alte domenii ale culturii spirituale, printre carefilosofia şi ştiinţa. Ştiinţa supremă a Evului Mediu a fost teologia. Filosofia era declarată servitoare a teologiei. Dar chiar şi în aceste condiţii vitrege gândirea filosofică aprogresat. Putem identifica două tendinţe în dezvoltarea acesteia. Prima încerca să apropie la maximum filosofia şi teologia. Acest gen de filozofie a primit denumirea descolastică, deoarece sarcina sa principală nu consta în căutarea şi dezvoltarea unor ştiinţe noi, ci însuşirea la nivel „deşcoală” a ceea ce fusese deja acumulat. Dar chiar şi această abordare a fost utilă: graţie ei s-a păstrat moştenireagânditorilor antici. Teologia în sine devine tot mai raţională: simpla credinţă în dogmele bisericii nu mai este2suficientă, ci este nevoie de o argumentare logică. Unul dintre reprezentanţii de vază ai acestei tendinţe a fostdominicanul Toma d’Aquino (s. XIII). A doua tendinţă dimpotrivă, încearcă să scoată filosofia în afara teologiei, să confirme independenţa acesteiştiinţe în general şi aştiinţelor naturale în particular. Un reprezentant de seamă al acestei tendinţe a fost franciscanulRoger Bacon (sec. XIII), care a promovat metoda experimentală. Învăţământul avea un caracter religios, care decurgea din instituţiile ce îl propagau – bisericile şi mănăstirile.Teologia predomina şi în învăţământul laic din şcolile citadine, iar din sec. XI şi în primele universităţi. În sec. XV înEuropa existau 65 de universităţi, unde în afară de teologie se preda dreptul, medicina, arta, iar mai târziu şi ştiinţelenaturale.În epoca Evului mediu timpuriu predomină arta francilor (arta Merovingienilor), deoarece statul francilor ocupăîn această perioadă aproape întreg teritoriul Europei. Aceasta era o artă barbară, precreştină, cu elemente depăgânism şi idolatrie. În această perioadă se dezvoltă intensiv arta aplicată, utilizată la confecţionarea hainelor, aarmelor, a harnaşamentului pentru cai, ornamentelor.Foarte populare devin miniaturile – ilustraţii din cărţi, care aveau în general un caracter ornamental şi nu unulartistic, de pictură. Miniaturile înfrumuseţau cărţile religioase şi Evanghelia. Cărţile laice erau destul de rare.

Apogeu dezvoltării artei în Evul mediu timpuriu este atins în perioada Carolingienilor (sec. VIII – IX). Înaceastă epocă arta exploatează activ moştenirea antică, iar caracterul barbar este eludat pas cu pas. Din această cauzăperioada respectivă este numită „renaşterea carolingiană”.În sec. XI – XII creşte rolul mănăstirilor, care devin principalele centre culturale. Pe lângă mănăstirifuncţionează şcoli, biblioteci, sunt scrise şi copiate cărţi. Mănăstirile sunt principalii clienţi, care comandă opere deartă. Cultura din această perioadă este cunoscută sub denumirea „mănăstirească”. În cultura medievală situaţia artei a fost una destul de complicată şi contradictorie . Această stare de fapt estedeterminată de relaţia cu ideologia creştină. Creştinismul respingea idealurile, care inspiraseră pictorii Antichităţii(bucuria de a trăi, senzualitatea, frumuseţea corpului, adevărul), distrugând armonia antică a sufletului şi trupului.Pictorii medievali acordau o atenţie sporită lumii de dincolo, lui Dumnezeu. Arta lor era considerată o Biblie pentruneştiutorii de carte, un mijloc de a-l aduce pe om în sânul credinţei în Dumnezeu. Trecerea de la lumea exterioară la cea interioară, spirituală – acesta era scopul artei. Sfântul Augustin redă foartebine şi concis acest lucru prin fraza devenită celebră: „Nu rătăci în afară, ci pătrunde înlăuntrul tău”. Această idee este reflectată şi în arhitectonica bisericească. Dacă templele antice erau lăcaşuri pentru zei, i argrecii se rugau în preajmă, în Evul mediu situaţia se schimbă radical. Catedralele din această perioadă primeaucredinciosul în interior, acţionând asupra lui prin frumuseţea împodobirii nu atât a celei interioare, cât mai ales aacelei exterioare. În secoleleXI – XII în Europa Occidentală are loc înlocuirea stilului arhitectural romano-latin cu cel gotic. Termenul „roman”( sau «romano-latin») a fost introdus în circuitul ştiinţific la începutul sec. XIX de cătrearheologii francezi, care au remarcat stilul similar al construcţiilor descoperite cu al celor din Roma antică (arcade înformă de semicerc, bolţi cilindrice şi în formă de cruce, elementele ornamentale). Esenţa stilului roman este reprezentată de formele geometrice, predominarea liniilor verticale şi orizontale, afigurilor geometrice simple şi a suprafeţelor extinse. În construcţii sunt folosite pe larg arcadele, iar ferestrele şi uşilesunt înguste. Partea externă a construcţiilor se remarcă prin exactitate şi simplitate, măreţie şi sobrietate, iar uneoricapătă chiar o tentă sumbră. Adeseori sunt folosite coloane, care au o funcţie pur decorativă, necontribuind cu nimic la consolidareaedificiilor. Din spusele sculptorului francez din sec XIX Au. Rodin, arhitectura romano-latină „îngenunchează omul”şi este percepută ca o tăcere grea, apăsătoare, profundă. Stilul roman s-a răspândit cu precădere în Franţa – biserica din Cluny (sec. XI), catedrala Notre-Dame du Porredin Clermont-Ferrand (sec. XII ).

Arhitectura laică a stilului roman cedează vizibil în faţa celei bisericeşti, fiind caracterizată prin forme simplisteşi prin lipsa aproape totală a ornamentelor decorative. Tipul principal de construcţie este castelul-cetate, care serveştesimultan drept locuinţă şi refugiu pentru apărare. De cele mai multe ori acesta reprezintă o curte cu un turn în centru(castelul Chateau-Gaillard pe Sena, sec. XII )Cultura romană se afirma, subliniind influenţa moştenirii Romei antice. Astfel putem remarca tentativa omuluimedieval de a găsi, prin intermediul antichităţii, confirmarea contemporaneităţii. La finele sec. XII – XIII în Europa Occidentală stilul roman este înlocuit de cel gotic (din italiană gotico –«gotic», după numele tribului germanic al goţilor). Această denumire a apărut în epoca Renaşterii, când tot ceea ceera gotic însemna “barbar”, fiind considerat opusul a ceea ce era definit ca şi “roman” , adică artei în spiritultradiţiilor antice.Interesul pentru stilul gotic a reapărut doar în sec. XIX. Acesta a fost supranumit „simfonie în piatră” pentrusupleţea şi sculptura în piatră asemănătoare broderiei. (Victor Hugo se exprima astfel despre Catedrala Notre-Damedin Paris – A.J.)Soborurile, catedralele gotice se deosebesc radical de bisericile în stil roman, acestea din urmă având oarhitectură greoaie, şi fiind destul de joase; în timp ce catedralele gotice sunt zvelte şi se avântă către cer. Baza3clădirilor în stil roman o constituia însăşi masa acesteia, susţinută de arcade, stâlpi, coloane. Printre elementelecaracteristice ale arhitecturii gotice sunt bolta în arc frânt, sau ogiva, care este de fapt o intersecţie longitudinală adoua bolţi clasice ale stilului romanic, arcul de susţinere al ogivei, aşa numitul arc butant, contraforturile (stâlpii caresusţineau arcurile butante). Un alt element definitoriu, care apare la multe clădiri gotice, nefiind însă omniprezent,este rozeta, prezentă atât în basoreliefuri cât şi în alte forme ornamentale. Peretele încetează să mai fie bazaconstrucţiei, prin urmare grosimea sa devine mai mică. Acest lucru a permis arhitecţilor să mărească spaţiul intern aledificiilor, să facă o mulţime de ferestre, arcade, galerii. Graţie arcadelorgotice înălţimea clădirilor creşte (catedrala de la Amiens – 42 m, - pentru comparaţie înălţimeamaximă a construcţiilor romane era de 20 m).În arhitectura gotică graniţa dintre elementele individuale ale construcţiei dispare. Acestea sunt înfrumuseţate cuvitralii, cu nelipsitul trandafirul deasupra portalului, cu statui şi basoreliefuri. La fel ca şi catedrala, sculptura seînalţă, figurile sunt alungite. Părţile corpului devin disproporţionate. Tema principală în reprezentarea lui Hristos estesuferinţa Sa, iar disproporţionalitatea îi conferă o expresivitate foarte mare. Sculptura evocă cultul Fecioarei, care demulte ori se suprapune celui al damei inimii – personaj caracteristic Evului mediu.

Stilul gotic determină şi renaşterea arhitecturii laice.În sec. XIV apare o tehnică nouă – goticul flamboaiant. Pentru această tehnică era caracteristică exagerareaabundenţei detaliilor, adică cu o sculptură rafinată în piatră (unele motive decorative amintesc flăcările). Erauutilizate pe larg desenele complexe şi ornamentele. În această perioadă aproape că nu se construiesc edificii noi, cisunt finisate cele deja înălţate. Capodopere ale goticului flamboaiant sunt considerate catedralele din Amber,Amiens, Conche, Corby. Cele mai cunoscute monumente ale stilului gotic din Franţa (leagănul stilului gotic) sunt catedralele Notre-Damede Paris (stilul gotic timpuriu), catedrala din Chartres (sec. XII – XIV), din Reims (a.a. 1211 – 1330), în Germania –catedrala din Koln (sec. XIII – XIX), în Anglia – catedrala din Canterbery (sec. XII – XV) şi catedrala din abaţiaWestminster (sec. XIII – XV).Arta gotică reprezintă una dintre cele mai mari realizări ale Evului mediu. Pictura medievală era considerată ca o propovăduire fără cuvinte, o „Biblie pentru neştiutorii de carte”. Genul celmai răspândit pictura iconografică. Icoanele reprezentau conexiunea emoţională cu Dumnezeu, devenită accesibilămaselor ignorante. Imaginile trebuiau să fie percepute ca şi întruchiparea dumnezeiescului, să nu trezească emoţiiomeneşti, ci să demonstreze întristarea şi suferinţa lui Dumnezeu pentru păcătoşii săi. Elementul principal al picturiisunt ochii, corpurile sunt de cele mai multe ori rupte de la pământ. Pictorii neglijează fundalul, peisajul disparepentru mulţi ani din pictură (creştinismul nu acordă atenţie naturii).Cultura medievală ocupă un loc destoinic în istoria culturii universale. Epoca Renaşterii a dat o notă criticăEvului mediu. Însă perioadele care au urmat au adus modificări semnificative aceste aprecieri severe. Romantismuldin sec. XVIII – XIX s-a inspirat din cavalerismul medieval, descoperind în el adevăratele idealuri şi valori umane.Criza modernă a spiritualităţii ne determină să ne adresăm experienţei medievale pentru a soluţiona din nouproblema eternă a trupului şi sufletului.Ordinea socialǎ[modificare | modificare sursă]

Acest articol este suspect de violarea drepturilor de autor.Cel puțin o parte apreciabilă din text a fost găsită la:http://istoriesicultura.ro/evul-mediu-istoria-unei-epoci.html

Materialul copiat (sau întreaga pagină) se va șterge dacă în termen de 7 zile nu se aduc justificări pentru copiere. Dacă sunteți titularul drepturilor de autor pentru materialul copiat, vă rugăm să urmați îndrumările pentru autori.

Cleric-Cavaler-Lucrator (Oratores-Belatores-Laboratores)

Juramantul cavalerului Ronald catre Carol cel MareSocietatea medievală era puternic ierarhizată, iar în fruntea ei se aflau nobilimea și clerul. Majoritatea populației, de la cei mai umili cerșetori până la cei mai bogați negustori, formau starea a treia. Ierarhizarea era justificată prin mentalitatea potrivit căreia fiecare stare, la fel că și membrele unui corp, avea sarcinile proprii pe care trebuia să le execute pentru binele tuturor. Crearea grupurilor sociale ,a stărilor, a influențat și alte aspecte ale vieții, meșteșugarii formând ghilde, iar credincioșii confrerii religioase. În acest mod s-a manifestat nu doar nevoia de siguranță și apartenență socială, ci și de a găsi un loc în ordinea divină. Întrucât agricultura a fost cel mai important factor economic în Evul Mediu, ordinea socială a fost legată indisolubil de deținerea de terenuri. Cei care aveau pământ, se bucurau de putere și influența. Feudalismul care a apărut în Franța la începutul Evului Mediu, a devenit sistemul caracteristic pentru această epocă. Fieful era închiriat de către senior vasalului sau . După moartea acestuia din urmă, pământul revenea la stăpânul sau inițial, cu toate că în timp, ajunsese să fie moștenit de către urmașii vasalului. Dacă se obținea transmiterea pe bază ereditară a fiefului, vasalul devenea tot mai puțin dependent de seniorul său, iar descendenții lui aveau bune șanse să își mărească autonomia în timp. Odată cu instituirea învestiturii s-a creat și o relație de natură socială. Vasalul îi datora seniorului credința și slujire, mai ales în caz de război, iar seniorul se obligă la rândul sau să îi ofere loialitate și protecție. În vârful acestei piramide feudele se afla regele, care îi domina pe toți, de la prinți și înaltul cler, până la negustori și țărani.Utilizarea sistemului relațiilor de vasalitate, considerat la început un mijloc de bună guvernare, a condus sub urmașii lui Carol cel Mare la destrămarea imperiului și formarea unor numeroase centre de putere la nivel local. Regii stăpîneau doar cu numele teritoriul statului, puterea reală fiind exercitată de diferiții nobili feudali locali (principi, duci, comiți, marchizi, baroni, castelani etc.). Acest fenomen de fărâmițare feudală a fost adesea întovărășit de anarhia ce caracteriza

slăbirea puterii centrale a monarhului, în Franța secolelor IX-XI, în Germania în secolele XIII-XV etc. Fărâmițarea feudală a făcut ca titlul monarhic în Occident să fie mai mult nominal, autoritatea regelui asupra teritoriului regatului să fie proporțională cu resursele pe care i le punea la dispoziție domeniul funciar stăpînit în nume propriu.

Carol cel Mare

Curtea Regala a regelui Alfonso XRegele își datorează autoritatea pe care o are pentru că teoretic, este suzeranul tuturor marilor seniori ai regatului și nu poate fi vasalul nimănui. Bazîndu-se pe sistemul relațiilor de vasalitate și pe atribuțiile de mare senior pe care regele le are pe domeniul său personal, această etapă din evoluția statului medieval este numită monarhia seniorialǎ.Monarhia era o instituție care garanta menținerea unității țării în fața pericolelor externe dar și interne, reprezentate de o excesivă fărâmițare a autorității. Regele era superior celorlalți mari seniori din cuprinsul regatului prin ungere, ceremonie cu caracter religios care subliniază faptul că deținea autoritatea de la divinitate.Curtea regală cuprindea persoane care inițial asigurau serviciul personal al regelui, dar care treptat au primit atribuții definite. Crearea unor servicii specializate, care să asigure gestionarea finanțelor, împărțirea dreptății, buna administrare prin intermediul cancelariei, era semnul maturizării statale.

Regele si Curtea Regala

Armata englezaArmata cuprinde trupele membrilor curții regale, la care se adaugă oastea vasalilor regali, pe care aceștia trebuie să o pună la dispoziția suveranului în virtutea obligației lor de a-i da ajutor (auxilium) în caz de nevoie. O astfel de oaste era indisciplinată, marii feudali refuzînd adesea să se supună unei conduceri unice. Era și instabilă, deoarece, la expirarea termenului pentru care erau obligați prin jurământ să-și urmeze la luptă seniorul, vasalii se puteau retrage din campanie fără să fie învinuiți de trădare.Nesiguranța provocată de războaiele dintre nobilii feudali a determinat grupurile sociale care nu se puteau apăra singure, precum clericii și orășenii, să sprijine restabilirea autorității monarhice și eliminarea fărâmițării, punându-i la dispoziție bani, ostași, specialiști știutori de carte. A contribuit la creșterea puterii regale și dezvoltarea economică, înflorirea comerțului și a orașelor, care au creat condițiile exercitării autorității pe o scară mai largă decât înainte. Schimbările în tehnica și organizarea militară, care au făcut să scadă rolul cavaleriei nobiliare în favoarea pedestrașilor înarmați cu arcuri, arbalete și apoi cu arme de foc, au contribuit la reducerea rolului militar al nobilimii. În același timp însă, regalitea, care dispunea de resurse mai importante, își forma armate mai moderne, alcătuite din profesioniști. Monarhia, deși consolidată, nu putea rezolva singură toate problemele guvernării, astfel încât a fost necesară colaborarea cu reprezentanții stărilor sociale privilegiate (clerul, nobilimea, orășenii bogați).

Cortes Catalanas

Parlamentul englezAceștia au constituit adunări reprezentative, cunoscute sub diferite denumiri: State Generale în Franța, Parlament în Anglia, Cortesuri în Peninsula Iberică. În secolele XIII-XV, datorită colaborării dintre autoritatea monarhică și aceste adunări ale reprezentanților stărilor privilegiate, statul medieval din anumite zone ale Europei este considerat monarhie a stărilor.Centralizare[modificare | modificare sursă]

Senesal francez in fata regelui

Liga sfintei curti vehmice

Magna CartaCentralizarea statală, procesul prin care sunt eliminate centrele locale de putere în favoarea unei unice puteri a monarhului, s-a desfășurat între sec. XI-XIII în condiții diferite în diferitele regiuni ale Europei care au reușit să depășească starea de fărâmițare. Centralizarea, care presupunea pe de o parte unificarea întregului teritoriu al țării în jurul domeniului stăpînit direct de rege, iar pe de altă parte, stabilirea acelorași instituții în tot regatul, a beneficiat și de argumentele teoretice aduse de legiști. Aceștia erau oameni cu pregătire în domeniul dreptului, care, în momentul în care în Occident reîncep să se folosească legile scrise, de origine romană, în defavoarea legiuirilor nescrise, cutumiare, argumentează superioritatea regelui asupra principilor teritoriali și faptul că deasupra lui nu există o altă autoritate.Creșterea puterii monarhice în direcția centralizării nu a fost posibilă în Germania și Italia, unde condițiile interne au condus la menținerea fărâmițării politice, predominând principatele și orașele-state. Tendința care se constată în țări precum Franța, Anglia, Spania, Portugalia este de întărire a puterii regale în detrimentul celei a marilor feudali. O contribuție importantă a avut-o stabilirea unor impozite percepute de pe teritoriul întregului regat. La început cu caracter extraordinar, impuse de nevoia purtării războaielor, taxele devin permanente și regulate, punând astfel la dispoziția regalității sume incomparabil mai mari decât cele de care dispuneau principii teritoriali.Impunerea acestor contribuții s-a făcut cu ajutorul instituțiilor reprezentative care îi reuneau pe delegații stărilor privilegiate. Numite State Generale în Franța, Cortesuri în Peninsula Iberică, Parlament în Anglia, aceste adunări ale stărilor generale au susținut regalitatea în procesul de centralizare prin aprobarea impozitelor, dar au încercat, mai ales în condiții de criză, să împartă cu puterea centrală guvernarea statului. Eșuat în Franța și Peninsula Iberică, acest deziderat a devenit realitate în cazul Angliei.În afara acestor instituții reprezentative care acționau la scara întregii țări, existau și adunări ale stărilor provinciale,constituite la nivel local, și care își asumau unele atribuții privitoare la gestionarea treburilor locale. Curia regală se specializează din ce în ce mai mult, apar funcții bine

definite, atribuite unor dregători care au atribuții legate de serviciul personal al monarhului, dar și privitoare la tezaur, cancelarie, armată, etc. Se conturează un consiliu regal, în care intră nobili, reprezentanți ai clerului, legiști care contribuie la dezbaterea și luarea hotărârilor importante în politica internă și externă a țării.Pentru o mai bună administrare a teritoriului, regalitatea apelează la o serie de organe locale, menite să asigure autoritatea regelui în teritoriu: prepoziți, balivi, seneșali în Franța, șerifi în comitatele engleze, coregidori în Spania.În general atribuțiile acestor reprezentanți locali erau complexe: militare, administrative, fiscale, judiciare. Tribunalele regale sunt alte instituții importante în procesul întăririi puterii centrale. Dacă în perioada monarhiei feudale sau senioriale, împărțirea dreptății era un drept al fiecărui senior local, în monarhiei stărilor, exercitarea justiției este concentrată în mâinile reprezentanților regelui. În Franța, din secolul al XIII-lea, în urma specializării curiei regale apare Parlamentul, instanță supremă de justiție.Alături de acesta, din secolul al XV-lea, existau și parlamente provinciale, cu aceleași atribuții. În Anglia, tribunalele regale își extind competențele la scara întregii țări încă din secolul al XII-lea, paralel cu elaborarea unui drept comun, care să nu mai țină seama de diferitele cutume locale. Condițiile politice diferite au făcut ca procesul de centralizare să aibă caracteristici aparte în diferitele state ale Europei. În Franța, centralizarea, pe lîngă aspectul instituțional, a avut o importantă componentă teritorială, fiind nevoie de unificare la domeniul regal a teritoriilor controlate de mari nobili, și de asemenea punându-se problema eliberării unor părți ale teritoriului francez care erau stăpînite de englezi (mai ales în cadrul Războiului de 100 de ani, dar și anterior). Deoarece Anglia fusese cucerită de normanzi de la anglo-saxoni în 1066 iar regele Wilhelm Cuceritorul își asumase dreptul de a împărți pământul unor vasali direcți, aici nu au avut loc fenomene de fărâmițare atît de puternice precum în Franța, astfel că aspectul principal al centralizării a fost cel instituțional. În Peninsula Iberică, prin cucerirea arabă s-a introdus o linie de demarcație între teritoriile creștine și cele stăpînite de Islam, ceea ce a făcut ca aici eliberarea de sub stăpînirea arabă și unificarea instituțională să meargă în paralel.Economie și societate[modificare | modificare sursă]

Taran cu plugul

Tarani la seceris

Monk sneaking a drink9. Agricultura[modificare | modificare sursă]Răcirea climei între sec. V-X a dus la modificări ale vegetației, pădurile și mlaștinile predominând spațiul european. Pădurile predomina, iar terenurile cultivabile sunt tot mai puține. Orașele române și ogoarele sunt abandonate de pe urma marilor migrații, colapsului instituțiilor romane, anarhiei și foametei, locuitorii acestora refugiindu-se în păduri, întemeind noi sate, ferme izolate sau aglomerări rurale mici, care aveau în centru parorhia. Erau construite numai case din lemn, oamenii locuind cu animalele sub același acoperiș într-o singură încăpere. Până în sec. VIII, nobilii încă mai utilizau sclavi care să le lucreze pământurile, care ulterior, au fost înzestrați cu gospodarii proprii. Alimentele de bază erau cerealele și legumele (ceapă, mazăre, varză, napi, usturoi) și fructe (mere). În zonă mediteraneană erau cultivate citricele și măslinele. Pentru carne și lapte erau crescute bovinele, caprinele și ovinele. Porcii erau extrem de apreciați de germanici, folosind grăsimi animale pentru preparare. Datorită semnificații religioase, cultură viței-de-vie era practicată în nordul Europei. Băuturi precum berea și hidromelul erau printre preferințele germanicilor.

În lipsa îngrășămintelor, solul era repede epuizat după câțiva ani, astfel, multe păduri erau defrișate, recoltele și randamentele erau scăzute, oamenii aflându-se frecvent sub amenințarea foametei. Erau cunoscute și tehnici rudimentare precum plugul de lemn cu brǎzdarul de fier utilizat în zonele mediteranene. Pentru măcinarea cerealelor erau utilizate râșnite de mână sau mori de apa.Între sec. VII-VIII, în perioada carolingiană, clima își revine, efectele ciumei lui Iustinian se diminuează, situația politică se stabilizeaza, iar economia se ameliorează. Are loc o creștere demografică lentă, dar sigură în spațiul apusean. Apariția unor unelte de fier îmbunătățite contribuie la defrișări în masă ce vor duce la extinderea așezărilor și noi tehnici de înjugare a animalelor, fiind lucrate suprafețe mai mari de teren . Apare asolamentul trienal , pământul întregii comunități fiind împărțită în trei : pe o parte erau semănate cerealele de toamnă precum grâu sau secară, pe o parte erau semănate cerealele de primăvară pentru hrană animalelor, ca orz sau ovăz, iar o parte era lăsată în pârloagă, obținându-se două recolte. Caii erau utilizați la scară mare la muncile agricole. Pe plan militar, caii sunt potcoviți, apare scărița de șa.

10. Demografia[modificare | modificare sursă]Natalitatea era extrem de crescută, fiind 40 de nou născuți la 1000 de locuitori. Fetele se căsătoreau timpuriu din perioada adolescenței, iar metodele contraceptive lipseau sau erau interzise de biserică. Mortalitatea infantilă era ridicată (1 din trei copii nu apucau vârstă adolescenței), media de viață era extrem de scăzută la 20-30 de ani, la 40 de ani, oamenii fiind considerați "bătrâni". Oamenii care trăiau în zone supraaglomerate cu resurse puține se deplasau în zone cu condiții mai bune.În ciuda natalității ridicate, demografia se afla în regres. De la 50 milioane de locuitori, Europa numără 30 de milioane în sec. V-VI. Foametea, războaiele, sărăcia, nesiguranța, migrațiile și epidemiile au contribuit la scăderea populației.11. Transportul și comerțul[modificare | modificare sursă]Drumurile romane au încetat să mai fie întreținute, oamenii au încetat să mai construiască structuri din beton sau apeducte. Pentru transport, erau utilizați caii care trăgeau șarete cu 2 roți sau boii care trăgeau care mari cu patru roți cu o viteză ce atingea abia 3 km/h. Deseori, râurile și fluviile erau utilizate pentru transportul mărfurilor . Comerul tot mai diminuat din bazinul mediteranean a continuat să fie menținut între Europa apuseană și Imperiul Bizantin prin intermediul negustorilor orientali până la invazia arabilor. Circulația monetară se reduce, doar în Franța și insulele britanice fiind fabricate monede noi.12. Societatea[modificare | modificare sursă]Datorită ruralizării, decăderii orașelor și colapsul sistemului economic, pământul devine cea mai sigură sursă de bogăție. Regii germanici, precum merovingienii, făceau danii în pământuri apropiaților pentru a le câștiga loialitatea și a-și menține autoritatea asupra lor. Însă, treptat, regii își pierd autoritatea, domnind doar cu numele, adevărată putere deținând-o nobilii locali. Țăranii intrau în slujbă acestora, devenind vasali, care le ofereau servicii, obligațiuni militare și supunere, iar seniorii le asigurau mijloacele de subzistență și securitatea. Treptat, vasalii primeau gospodarii proprii. Vasalii îngenuncheau în față seniorilor și depuneau jurământul de loialitate și supunere. Pământul pe care îl primea (feudul) trebuia lucrat și era transmis ereditar. Acesta nu trebuia să prejudicieze bunurile, familia sau onoarea și să nu-l trădeze. La rândul sau, seniorul trebuia să nu-l neindreptateasca sau să atenteze la familia sau viață sa. Descendenții aristocraților și senatorilor preiau funcții ecleziastice, în timp ce germanicii preiau funcții militare, dar după înrudiri și schimburi reciproce de cultură, se întrepătrund. Tot mai mulți țărani, datorită insecurității, preferă să lucreze ca șerbi pe domeniile celor puternici, numărul țăranilor dependenți fiind în continuă creștere. Structura domeniului era împărțit în pământul exploatat pentru profitul integral al proprietarului și în gospodăriile țăranilor dependenți. Țăranii aveau datoria de-a munci sau a-l plăți pe proprietar cu o parte din recoltele obținute și nu puțeau exploata pădurile și pășunile decât cu voia proprietarului. Sunt fabricate noi monede: în Imperiul Carolingian era dinarul. Doar pe domeniile regale erau fabricate produsele meșteșugărești.

Marele domeniu aparținea ecleziasticilor sau aristocrației laice care beneficia de imunitate în fața regelui. După o perioadă nu foarte înfloritoare, stabilitatea dispare după declinul autorității carolingiene și în urmă unui nou val de invazii- vikingii. Apar primele castele și fortificații cu rol defensiv, care devin un instrument de putere al marilor nobili .Cultura[modificare | modificare sursă]13. Literatura[modificare | modificare sursă]Cultura apuseană era predominant religioasă. Cărturari precum Sfântul Augustin compuneau opere teologice , istorice și filosofice. Ieronim traducea Biblia, Viețile Sfinților scrisă de Atanasie din Alexandria sau Cronica lui Eusebiu de Cezareea într-o latină vulgară mai simplă și ușor de înțeles, accesibilă tuturor . A pus bazele hagiografiei, specific literaturii creștine. S-au remarcat scriitori creștini ca Tertullian sau Lactanius. Sfântul Hilariu de Poitiers a creat poezia crestia latină, a compus imnuri religoioase inspirate după cele grecești. Amrozie al Milanului a scris poezii liturgice, simple, adecvate cântării în biserică. Prudentius a scris imnuri, polemici și epopee creștine prin care ilustra conflictul dintre vicii și virtuți. Paulinus din Nola și Nicetas din Remesiana au ilustrat poezia creștină. Boethius a realizat traduceri și comentarii ale operelor lui Aristotel. Cassidor a adaptat învățământul creștin noilor condiții, a scris despre istoria goților. Papa Grigore cel Mare a scris lucrări pastorale și teologice. Grigore de Tours a scris opere religioase și despre istoria francilor. Isidor de Sevilla a scris lucrări de istorie despre istoria goților , vandalilor și suabi. Bedă Venerabilul a scris lucrări științifice, de gramatică, hagiografii și l-a avut că avut că discipol chiar pe Alcuin care va fi principalul artizan al Renașterii Carolingiene. Școlile publice au dispărut, însă sunt înființate școli lângă centrele episcopale sau lângă mânăstiri, care aveau că scop educarea clerului. Biserica monopoliza cultural, iar cei mai mulți cărturari și funcționari știutori de carte de la curtea regală erau recrutați din rândul clerului.Educația de bază consta în cunoașterea gramaticii și limbii latine, retorica și dialectica. Se putea învață și aritmetica, astrologia, geometria și muzica. Biblia era considerată a fi sursă absolută de cunoaștere. Papirusurile au fost înlocuite cu codexurile, care erau mai maniabile și mai rezistente, dar mai scumpe, ilustrând caracterul elitist al accesului la cultură. Cărțile erau copiate manual în atelierele bisericești și îmbogățeau bibliotecile monahale. Glorificarea divinității se făcea prin împodobirea cărților cu miniaturi, inițiale elaborate, scriere de aur sau argint sau prin ferecături prețioase. Latină era limbă de comunicare cea mai vorbită în Europa apuseană, fiind preluată de liderii germanici, utilizată în administrație și în biserică. Se remarca filosofi precum Ioannes Scottus Eurigena, călugăr irlandez, cunoscător al limbii grecești, ceea ce i-a facilitat contactul cu operele din acest spațiu cultural, devenit din ce în ce mai străin occidentalilor.Viețile de sfinți reprezintă un domeniu al creației foarte bine reprezentat. Apare teatrul liturgic ce se naște pe baza cântecelor dialogate ce însoțeau slujba bisericească, la care se adaugă joc de scenă și costume. Primele astfel de reprezentații erau inspirate de miracolele ce întovărășeau viața sfinților sau a profeților.Apar scrieri despre vietile sfintilor în proză rimată. Literatura laică este reprezentată de creații epice în latină sau în limbile vorbite ca Beowulf anglo-saxon, poemul epic latin Waltharius, în care se reamintesc vremurile lui Attila.14. Arta[modificare | modificare sursă]Bisericile din secolul al V-lea preluau planul și numele basilicii imperiale, cel mai de seamă monument public din perioada anterioară. Basilica creștină era o constructie rectangulară, împărțită prin coloane în mai multe nave, și având o absidă în partea unde se găsea altarul. Acoperișul era realizat din șarpantă, ceea ce limitează dimensiunile edificiilor, în funcție de lungimea lemnului disponibil pentru grinzi. Sub Constantin și urmașii săi, construcția de basilici se răspândește pe întreg cuprinsul imperiului. Se cristalizeaza si planul in forma de cruce. Decorul era somptuos, realizat prin intermediul sculpturilor sau al mozaicurilor. La Ravenna s-au păstrat astfel de construcții decorate cu mozaicuri din vremea lui Teodoric și mai ales din timpul restaurației bizantine (San Apollinare Nuovo, Baptisteriul arienilor, Baptisteriul catolicilor, etc). S-au păstrat din această epocă și unele, foarte puține, construcții cu caracter laic, precum mausoleul Gallei Placidia sau Mausoleul lui Teodoric, tot la Ravenna. În secolul al VI-lea apare ca element constructiv deosebit de însemnat cupola zidită din piatră, care permite sporirea

dimensiunilor edificiului. Sfânta Sofia, ridicată de Iustinian la Constantinopol, reprezintă modelul pentru multe construcții realizate ulterior în Orient, dar și în Occident. De exemplu, capela palatină de la Aachen preia modelul octogonal al unor construcții italiene de epocă bizantină, pe care arhitecții epocii carolingiene le considerau antice. Artele decorative sunt reprezentate în primele secole creștine mai ales de arta funerară, din catacombe sau de pe sarcofage. În Evul Mediu apar noi specii artistice: orfevrăria, obiectele de sticlă, miniaturile manuscriselor etc. Pictura medievală dobândește și dezvoltă modalități ca: fresca, icoanele, vitraliile. Muzica începe să dobândească fundamentare teoretică prin apariția notelor muzicale, a portativului. În cadrul Bisericii Catolice se dezvoltă muzica gregoriană ca are ca origine muzica primilor creștini din Imperiul Roman de Apus. În paralel cu muzica religioasă, evoluează și cea laică, interpretată de trubaduri, truveri francezi și acei Minnesänger germani.În perioada carolingiană, cele mai remarcabile realizări artistice ajunse până la noi sunt cele din domeniul miniaturii. Manuscrisele carolingiene sunt împodobite cu splendide miniaturi, reprezentând de regulă scene biblice, dar și suverani franci și apropiați ai acestora. Influența irlandeză s-a manifestat prin decorul floral extrem de exuberant care reprezintă chenarul acestor miniaturi sau chiar al paginilor scrise. Epoca ottoniană se individualizează în plan artistic mai ales prin constituirea unui nou stil arhitectural, și anume romanicul. Revenirea ideologiei ottoniene la sursele romane și carolingiene a influențat crearea unei arte care, afirmând revenirea la tradiție, era de fapt prima cu adevărat originală a evului mediu. Arhitectura se caracterizează prin simplitatea și monumentalitatea construcțiilor, care păstrează planul basilical și acoperișul în șarpantă, la început, pentru a folosi apoi din ce în ce mai frecvent bolta de piatră. Aceasta permite creșterea dimensiunilor edificiilor, însă acestea rămân întunecate datorită dificultăților de a asigura iluminarea (ferestrele sunt mici străpungeri în zidurile masive). Decorul romanic este sobru, pictura în frescă înlocuiește treptat mozaicul, iar sculptura monumentală, care dispăruse din vremea lui Iustinian, reîncepe să decoreze construcțiile. Construcțiile romanice păstrate sunt în principal cu caracter religios, de aceea și sculptura tratează o iconografie creștină, cu teme și motive strict controlate de către clerici, doritori să folosească imaginile în piatră pentru instruirea și impresionarea credincioșilor. Un rol important în difuzarea artei romanice l-a avut ordinul de la Cluny, care prin răspândirea sa în întreaga Europă a contribuit la impunerea noului program artistic în secolele XI-XII.Biserica[modificare | modificare sursă]15. Evanghelizarea[modificare | modificare sursă]Persecuțiile împotrivă creștinilor s-au încheiat în sec. IV în timpul domniei lui Constantin I. Succesorul sau, Teodosie I, a oficializat creștinismul că religie imperială de stat. Dezvoltarea bisericii creștine s-a realizat în strânsă legătură cu puterea politică. Roma a fost considerată Sfântul Scaun, sau sediul puterii și reședința papei, conducătorul bisericii. Pe treapta de autoritate inferioară papei se află episcopii. Conciliile bisericești sau întâlnirile episcopale, au dictat teologia creștină prin punerea de acord asupra crezurilor-expresii ale credinței. Imperiul Roman s-a divizat în 395 , după care s-a separat Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă Bizantină. Biserici autonome au apărut și în Orientul Mijlociu și în Africa de Nord. Sfântul Patrick răspândește creștinismul în Irlanda, iar Sfântul Augustin îi convertește pe saxoni. Răspândirea creștinismului în diferite țări și întemeierea de mânăstiri sunt atribuite călugărilor pelerini. Botezul regelui franc Clovis la Rheims în 489 marchează momentul răspândirii în întreagă Europa. În Africa de Nord și în Spania, influența creștinismului se confruntă cu extinderea islamului. În secolul V, episcopii erau aleși dintre clerici, dar și dintre laicii care și-au dovedit abilitățile admninistrative.Carol Martel, majordom al regatului francilor a efectuat secularizări ale pământurilor Bisericii pentru a putea oferi beneficii soldaților săi . Carol cel Mare a numit frecvent în fruntea mănăstirilor laici care aveau mai degrabă rolul de a gestiona resursele acestora, și care reușesc frecvent să le restaureze bogăția și chiar să facă noi achiziții de pământuri. Pe de altă parte, încă de la instaurarea dinastiei carolingiene, în 751, se inaugurează colaborarea cu papalitatea. În schimbul recunoașterii sale ca rege, Pepin cel Scund dăruiește episcopului de la Roma o serie de pământuri care vor constitui nucleul statului papal. Primind în

anul 800 coroana din mâinile papei, Carol cel Mare își asumă și funcția imperială de apărător al Bisericii și responsabil de expansiunea creștinismului pe tot teritoriul statului său. El folosește creștinismul ca un mijloc de guvernare a imperiului, care fiind atât de eterogen din punct de vedere etnic și cultural, avea nevoie de un element de unitate. De aceea monarhii carolingieni încearcă să impună o organizare unitară Bisericii din statul lor Fiul său, Ludovic cel Pios, impune ca în toate mănăstirile de pe cuprinsul imperiului să fie urmată doar regula benedictină, iar clerul secular să se organizeze în capitluri de canonici, unde să ducă o viață comunitară asemănătoare cu cea a călugărilor.16. Monahismul[modificare | modificare sursă]În primele două secole de creștinism, creștinii trăiau în izolare, în insule sau în deșerturi îndepărtate, petrecându-și timpul în rugăciune. În 269, un pustnic egiptean-Anton din Teba- a adunat laolaltă mulți eremiți, formând o comunitate-prima mânăstire. S-au întemeiat mânăstiri de călugări și calugărițe. Unele comunități monahale erau legate prin reguli comune-cea mai celebră era Regula Sfântului Benedict. Au fondat mănăstirea Monte Cassino în Italia în 529. Călugării din ordinul benedictian munceau, se rugau și participau la ceremonii religioase în grup. În secolul X au apărut și alte ordine religioase-clunizienii din Franța care urmau reguli stricte de sărăcie și castitate că reacție la corupția crescută din sânul Bisericii. Ordinul cistercian, fondat în 1115 era și mai sever-călugării petreceau tot timpul în rugăciune și împărtășanii, în timp ce frații mireni făceau muncile grele. Francis de Assisi a fondat în 1209 ordinul fraciscanilor, iar Papă, pentru a-și spori puterea, a fondat în 1216, ordinul dominicianilor. Viața într-o mânăstire însemna rugăciune, somn și muncă. Fiecare călugăr priea mâncare, locuința și haine, iar comunitatea îi întreținea până la moarte. Mănăstirile aveau biblioteci cu lucrări clasice și biblice, copiate de mână. Călugărul Bedă Venerabilul a scris o Istorie a Angliei. Unii călugări rămâneau în mânăstiri, alții deveneau preoți parohi, alții deveneau funcționari regali sau episcopali. Mănăstirile ofereau și adăpost pelerinilor și drumeților. Se purta de grijă săracilor și bolnavilor, li se dedicau rugăciuni și li se administrau medicamente din ierburi cultivate în grădinile mânăstirilor. Mănăstirile semănau cu satele, în centru aflându-se abația sau biserică. Existau bucătarii ,grajduri, locuințe și grădini, precum și o bibliotecă și un spital. Mănăstirile primeau animale, bani, terenuri pentru întreținerea bisericii și clerului de la autorități. Erau conduse de abate , dar putea interveni și episcopii în caz de nereguli.17. Reforma Gregorianǎ[modificare | modificare sursă]În 909, ducele de Guillaume de Acvitania a ctitorit mănăstirea benedictină la Cluny care era scoasă de sub orice autoritate laică, punând-o sub patronajul Romei, pentru a menține slujbe pentru sufletele celor din familia donatorului. Călugării își alegeau singuri abatele. Se adăposteau de intervențiile principilor locali și episcopilor apropiați lor. Papalitatea era suficient de depărtată pentru ca dependența să nu irite, dar nici suficient de prestigioasă pentru că drepturile mănăstirii să fie respectate. Călugării plecați de la Cluny reformează după același model și alte mânăstiri care devin dependente de mănăstirea de la Cluny. Apar zeci de mânăstiri clunisiene, în care călugării se roagă zi și noapte pentru sufletul morților , duc o viață în acord cu exigențele creștine și promovează drepturile Sfântului Scaun. Apare o marca ce separe domeniul laic de cel ecleziastic. Reforma este declanșată în secolul XI. S-a impus ideea că papă era arbitrul în problemele de credința și în neînțelegerile din rândul bisericii. Teoretic, deținea autoritatea supremă în societate creștină, îi încorona pe împărați, deși rămânea supus împăraților și regilor puternici . Se dorea o papalitate independentă de laici, și în anul 1059, papa Nicolae al ÎI-lea decreteaza ca alegerea papei se realizeaza de catre colegiul cardinalilor, impiedicandu-i, teoretic,� � � pe imparati sa-și impuna proprii candidați. O alta condiție era realizarea unei purificari morale a� � � � � clerului, care sa se conformeze idealului creștin primitiv. De aceea se duce o lupta indelungata și� � dificila pentru a combate simonia, vanzarea și cumpararea funcțiilor bisericești. Papalitatea� impune etichetarea acesteia drept erezie, intrucat presupunea ca laicii sunt cei care dispun de� funcțiile bisericești, care de fapt ar fi aparținut doar domeniului spiritual. O alta direcție a fost� lupta impotriva nicolaismului, adica a casatoriei preoților. Celibatul preoțesc se legă tot de ideea� � � de model pe care clerul trebuia sa ii ofere celorlați creștini, dar avea și rostul de a nu permite

transmiterea ereditara a bunurilor bisericești. Toate aceste revendicari de natura morala duc la� � � impunerea unui climat reformator, care a culminat in timpul pontificatului lui Grigore al VII-lea.

2. Promovarea patrimoniului cultural al UE Nr. 11 1. I deologia politică a Evului Mediu.

concepţiile Şi ideile politice în evul mediu Şi renaŞtereA. EVUL MEDIUProcesul de feudalizare, deci de trecere de la sclavagism la feudalism a fost marcat în Europa Occidentală de decăderea Imperiului Roman (476 e.n.) şi se desfăşoară până în secolele VII.-IX. Acum are loc o clară departajare a claselor sociale, deci o mai pronunţată stratificare a societăţii.Deci, creşte rolul dominant a clasei feudalilor şi a clasei ţăranilor liberi, dar se menţine un sclavaj prelungit prin instituţia iobăgiei.Totodată creşte importanţa bisericii şi doctrinei creştine, în Evul Mediu ideologia teologică fiind deosebit de puternică. Instituţia centrală în acea perioadă a fost biserica creştină. Tocmai de aceea înfloreşte teologia prin scolastică şi dogmatică. De aceea şi în planul ideilor lupta principală se dă între teologia creştină şi concepţiile laice. Deci, ideologia politică a Evului Mediu este marcată profund de concepţia religioasă.1. Ideologia politică religioasă a lui Toma d'AquinoToma d'Aquino (1225-1274) a dezvoltat dogmatica religioasă în spirit filosofic, inspirat în special de gândirea lui Aristotel, Platon, Averoes, ş.a. Că a denaturat doctrina aristotelică este deja un fapt demonstrat, după cum este evident şi ecletismul ideilor sale, nefiind, deci, originar în gândire.Care sunt ideile sale politice?În primul rând ideile sale, categoric favorabile existenţei sclavagismului, motivând sclavia prin "păcatul originar".În al doilea rând statul, chemat să asigure fericirea oamenilor, nu poate face acest lucru decât subordonându-se bisericii. Dar fericirea deplină nu este posibilă decât în "lumea de apoi".În lucrarea sa "Suma theologica" el susţine nici mai mult nici mai puţin că ereticii nu ar trebui doar excomunicaţi, ci şi pedepsiţi cu moartea. Toma d'Aquino distinge cinci forme de guvernământ: monarhia, oligarhia, aristocraţia, democraţia, forma mixtă (amestec de democraţie şi aristocraţie). Acestor forme de guvernare le corespund o gamă largă de legi pe care le clasifică astfel: o lege eternă, o lege umană şi o lege divină.2. Semnificaţia politică a ereziilorÎn condiţiile în care dogmele bisericeşti erau şi axiome politice, orice împotrivire faţă de ordinea politică şi socială era taxată drept erezie.Ereziile erau, deci, o formă de manifestare contra feudalismului în general, ele având ca promotori în special păstorii, exponenţi ai celor supuşi. Deşi aveau un rol emancipator în raport cu teroarea religioasă şi politică ele nu vizau decăt reîntoarcerea la creştinismul primitiv. Aşa cum se ştie, sfârşitul ereziilor a fost tragic, toate fiind sugrumate, înlăturate de forţele aristocratice.Cauzele acestui eşec constau în faptul că ele nu aveau un caracter de masă, nu erau organizate adecvat, iar mesajul lor nu avea priză în mase. Ca formă de protest şi reacţiune la dogme, ereziile au avut un rol progresist şi umanist, transmiţând semnale sociale ce aveau să contureze mai târziu chiar războaie religioase.Reîntoarcerea la creştinismul original, primitiv era într-un mesaj cu totul depăşit, ceea ce motivează slaba aderenţă la oameni a ereziilor.3. Doctrina lui Dante Aligheri

Dante Aligheri (1265-1321) se afirmă ca filozof, poet, literat, gânditor ilustru al vremii sale. Ca doctrinar politic Dante marca o mare originalitate. Principala sa operă este "De monarhia" (1310).Ideea centrală a tratatului este aceea că monarhia este superioară faţă de celelalte forme de guvernământ, deoarece ea fundamenta independenţa puterii de stat şi lupta contra fărâmiţării sociale. Forma monarhică de stat era, după Dante, progresistă deoarece ea asigură liniştea, relaţii normale între indivizi şi societate. El provăduia o monarhie universală care trebuie să fie un stat independent de puterea populară.Monarhia universală este chemată să asigure pentru fiecare individ liniştea şi bunăstarea. Omul ca individ trebuie să trăiască pentru sine, nu pentru altul, aceasta fiind libertatea. Adică libertatea se asigură atunci când tu trăieşti pentru tine, gândea Dante, este posibil numai în monarhie pentru că ea permite cetăţeanului să trăiască nu pentru magistraţi, ci magistraţii sunt siliţi să servească cetăţenii.El propagă teza unui univers unic cu un singur şef. De aceea el se ocupă de forma imperiului, necesitatea unui imperiu şi de structura unui astfel de imperiu. Prin doctrina sa, Dante inaugurează doctrina dreptului divin al regilor contra pretenţiilor bisericii. De asemenea împăratul nu are dreptul să înstrăineze teritoriile ce intră în imperiu, ele neaparţinându-i, nefiind proprietatea sa. În concepţia sa, puterea imperială este o funcţie socială, iar purtătorul ei (împăratul) nu poate dispune de ea ca de proprietatea sa.4. William OckamSe afirmă de la început ca adversar al papilor, al dogmelor sancrosancte. Ockam milita pentru separarea puterii bisericii de puterea laică. De asemenea, el solicita distincţii clare între legile dreptului şi preceptele papale. El formula pentru popor dreptul de a chema în judecată pe reprezentanţii bisericii, a instituţiilor religioase dacă aceştia nu respectă năzuinţele poporului. El vede mai mult decât justificată împotrivirea înţelepţilor faţă de papă, atunci când au dreptate.5. Marsilio da Padova (n1280)Este un precursor al principiului libertăţii conştiinţei. Lucrarea sa pricipală Defensor pacis (Apărătorul păcii). Conţine idei valoroase cum ar fi distincţia dintre puterea executivă şi puterea legislativă. De asemenea, el milita pentru separarea puterii religioase de puterea statului. Religia nu este, după părerea sa, o instituţie cu putere juridică, ci doar o "magistratură care îndeplineşte o funcţie cu caracter politic".Statul este cea mai împortantă asociaţie a oamenilor pentru realizarea fericirii fizice şi sprituale. Dreptul, care este cerut de societate, de stat pentru a-i legifera cerinţele,trebuie să aparţină poporului. Marsilio da Padova este adept al monarhiei, dar milita pentru o monarhie electivă, de castă, aceasta fiind cea mai bună formă de guvernământ. El afost unul dintre primii gânditori medievali, care a promovat ideea caracterului laic al statului, nedepinzând de biserică prin însăşi natura sa şi izvorând din contractul social.Recunoscând necesitatea religiei, el a integrat-o statului, fixându-i rolul de "forţă instructivă" pusă în sluiba statului.6. Gândirea politică islamicăÎn lumea arabă în secolul al VII-lea se produce unificarea triburilor nomade şi sedentare, la formarea popoarelor arabe. Această unificare statală a fost favorizată de existenţa islamismului, care pe plan ideologic religios, ca doctrină, explica şi justifica nevoia frăţiei tuturor musulmanilor, indiferent de apartenenţa la un trib sau altul.În aceea vreme islamismul devine o religie cu caracter universal, dar şi o orientare politico-morală dintre cele mai influente şi autoritare.Conform Coranului, cartea sfântă a musulmanilor, Alah este singurul Dumnezeu şi creator a tot cea ce există. În conseciinţă, Coranul susţine supunerea faţă de cei ce propagă ideile divine, deoarece aceştia sunt trimişii lui Dumnezeu. Alah, susţin învăţătorii Coranului, trebuie să conducă poporul, iar puterea de stat trebuie să-i aducă pe oameni în situaţia de a respecta autoritatea Coranului.

Conform preceptului Coranului, inegalitatea de avere şi de drepturi există în societate este rod al predestinării. Acesta nu face să vedem în islamism o concepţie fatalistă favorabilă aristocraţiei musulmane.Împotriva acestei concepţii se ridică în epoca dată mai mulţi gânditori între care An Nazani (801-831), care se pronunţă categoric pentru respingerea amestecului bisericii în stat, pentru separarea bisericii de viaţa politică. Statul este apreciat ca o instituţie independentă, cu anumite atribuţii şi drepturi, ce nu se confundă cu biserica, care este şi ea o instituţie în stat, dar cu alte rosturi.Un gânditor interesant este şi Abul Alamaari (973-1057), care procedează la o critică deschisă a societăţii feudale, implicat contra islamismului, ca biserică. După el, puterea de stat este deţinută de o clasă conducătoare pe baza bogăţiilor strânse, prin exploatare şi ca atare ea se exercită în favoarea celor bogaţi. Această situaţie i se pare neumană deoarece puterea de stat ar trebui să aparţină voinţei poporului, singurul îndreptăţit să aleagă conducătorii care să-i apere interesele.

2. Definirea conceptului de religie1. Conceptul de religie:Se refera la acele moduri de gândire, sentimente si actiuni care au legatura cu supranaturalul. Dupa E. Durkheim, credintele ai practicile religioase sunt strâns legate de lucrurile sacre si opuse profanului. Sacrul este extraordinarul, misteriosul sau chiar pericolul potential, ceva care iese din cotidian sau din viata normala.Rudolf Otto (în lucrarea "Sacrul", editura Dacia, 1992, p.13), scrie: "Sacrul este înainte de toate o categorie de interpretare si evaluare a ce nu exista ca atare, decât în domeniul religios... Ea este o categorie complexa si, prin urmare, poarta în sine un element de un gen cu totul aparte, unul care se sustrage rationalului. si care ramânând complet inaccesibil întelegerii conceptuale. este un arreton, ceva inefabil".E. Kant - vorbeste de vointa sacra, vointa care dintr-un impuls al datoriei se supune fara sovaire  legii morale; la fel se vorbeste despre caracterul sacru al datoriei, al legii, avându-se de fapt în vedere necesitatea practica  si caracterul ei de obligatie general valabila.Mircea Eliade, în lucrarea "Sacrul si profanul" aduce o perspectiva inedita asupra acestui concept. Sacrul este o categorie a religiozitatii opusa profanului. "Sacrul este o categorie specifica unei existente religioase de tip arhaic sau traditional, care releva o anumita modalitate ontologica într-un spatiu si un timp, socotite esentialmente pure si sfinte, asa cum le releva credinta generalizata pentru începuturile lumii". Spre deosebire de Otto care pune accent pe irational, omul traind "experienta terifianta si irationala" ce se bazeaza pe "sentimentul temerii religioase" fata de fortele supranaturale, Eliade analizeaza sacrul având în vedere Homo religuosus. Acesta crede întotdeauna ca exista o realitate absoluta, sacrul, care transcede lumea aceasta, dar care se manifesta în ea si, prin urmare, o sanctifica si o face reala. El crede ca lumea are o origine sacra si ca experienta umana îsi actualizeaza toate potentialitatile în masura în care este religioasa, adica participa la realitate.Profanul este opus sacrului. Omul modern s-ar caracteriza, dupa Eliade,  ca fiinta ce se face pe sine însusi si nu reuseste sa se faca pe sine în întregime decât în masura în care se desacralizeaza si desacralizeaza lumea. Sacrul este obstacolul, prin excelenta, î 616f55g n fata libertatii sale.  Omul nu va deveni el însusi decât în masura în care va fi demistificat radical (idibem p. 114). Omul modern este areligios, dar mai dispune înca de o întreaga mitologie camuflata si de numeroase ritualuri degradate. Experienta religioasa are loc în timp si spatiu. Spatiul sacral se refera la primele forme ale sacralitatii lumii. Hierofaniile releva centre si puncte fixe ale spatiului sacralizat: locuri privilegiate, locuri sfinte, semne ale spatiului. Consacrarea unui loc se datoreaza credintei în "repetarea cosmogoniei".  Timpul sacru este un timp mitic repetabil si recuperabil, dar etern în acelasi timp. El este recuperabil în rituri si sarbatori când se repeta ca în primele lui aparitii. Se regenereaza prin repetarea lui în formele originale, prin timpul festiv  si structura festivitatilor, prin mituri ca metode exemplare ce releva istoria sacra a misterelor cosmice, ca si prin activitatea

eroilor civilizatori. Sacrul si profanul, arata Eliade, "constituie doua modalitati de a fi în lume, doua situatii existentiale asumate de catre om de-a lungul istoriei".Asadar, religia difera de alte aspecte ale vietii sociale pentru ca ea refera la un sistem de convingeri si credinte care se refera la care nu este disponibil pentru observare.Termenul de religie provine din limba latina - religio - teama, scrupul, lealitate, superstitie, pietate dar si teama fata de zei.V. Kernbach (1995) arata ca religia înseamna credinta religioasa, cult, sacralitate, ceremonie, juramânt, loc sacru. Religia are sens si de refugiu mistic în supranatural, printr-un sistem de credinte în  doctrina transcedentala; încercarea omului de a cunoaste în afara ratiunii fortele cosmice de care se simte dominat si de a li se supune în mod constient.Religia a aparut dintr-o serie de curente: animatism, animism, toteism, fetisism, demologie si mitologie prin care omul ar fi încercat sa domine fortele ambientale si sa raspunda întrebarilor fundamentale despre viata si moarte, destin individual, fenomene din cer.Religia este considerata ca un instrument de modelare spirituala a constiintei. Orice religie este un ecosistem coerent de postulate care admit în cadrul cunoasterii mistice, prin credinta neconditionata, existenta si forta autonoma  si totala a unei lumi supranaturale divine, creatoare si diriguitoare a lumii vizibile si invizibile reale al carei destin îl conduce prin legi prestabilite sau prin vointa. Se afirma în literatura de specialitate, de pilda Kernbach, ca încercarile de a defini religia ca atare au fost împiedicate de o neclaritate semantica. De multe ori se confunda religia cu mitologia, cu filozofia, cu superstitia si cu magia, toate aceste fiind, în diferite perioade, cadre sau instrumente de constituire a religiei fara ca religia sa se confunde cu ele.J.G. Frazer a formulat o schema de succesiune în evolutia gândirii umane: magie-religie-stiinta, religia fiind conditionata de dezvoltarea superioara a inteligentei, teza respinsa de alti cercetatori care considera ca în societatile primitive coexista atât practicile magice si actele religioase, cât si elementele de stiinta empirica si chiar în societatile moderne se mentin practici elementare de magie.2. Alte concepte folosite în studiile despre religie:   a) Magia:Este un sistem de ceremonii si actiuni determinate de credinta în puterea magului de a actiona asupra realitatii obiective cu ajutorul unor forte supranaturale si prin mijloace oculte si paranormale.  Magia se bazeaza pe credinta în existenta unor forte în natura numite la unele popoare mana.În credintele melanisiene, mana este o forta supranaturala, impersonala si nediferentiata constituind punctul de plecare al primelor stadii religioase ale omenirii primitive: animatismul si animismul. Termenul a fost pus în circulatie de catre R. Codrington "relatiile melanisienilor, în înteles de credinte, consta în convingerea ca pretutindeni actioneaza o forta supranaturala tinând de domeniul invizibilului; practic ea se traduce prin utilizarea unor mijloace de atragere a acestor forte din partea solicitantului.Magia este o practica prin care fortele supranaturale sunt invocate în sprijinul individului sau împotriva acestuia. Magia primitiva are un raport direct cu anumite activitati practice: vindecarea bolilor, relatii de dragoste, atragerea vânatului sau a pestelui, actiuni militare, practici agresive (distrugerea dusmanului sau a individului indezirabil prin strapungerea imaginii lui plastice sau prin arderea unui obiect ce îi apartine); practicarea purificarii în al carui ritual se include obligatoriu notiunea de tabu, adica interzicerea atingerii unor obiecte, locuri sau fiinte considerate fie sacre fie necurate. Magia este de doua feluri:- magia alba (obisnuita) - ale carei procedee principale rezida în forta sonora a rostirii: incantatii, nume, cuvinte magice fara sens - de exemplu abracadabra, blesteme) si în forta creatoare a imaginii, realitatea fiind manevrata  prin simbolurile reprezentarii ei grafice. - magia neagra - este procesul invocarii demonilor în sprijinul savârsirii actelor magice (unul din procedeele curente ale magiei negre consta în scrierea numelui acestuia pe frunze de laur si arderea acestora, procedeu ce trebuia sa aduca o nenorocire asupra purtatorului acelui nume.

J.G. Frazer - delimiteaza magia în magie teoretica (pretins stiintifica) ti magia practica (pretins arta).C. Lévi-Strauss considera ca deosebirea esentiala între magie si stiinta consta în faptul ca una postuleaza un determinism global si integral, pe când cealalta opereaza prin diferentierea nivelurilor dintre care numai unele admit forme de determinism.b) Superstitia - este farsa credinta despre necunoscut reprezentând sindromul complexului de inferioritate în faza misterului. Superstitia rastalmaceste realitatea. Ea nu intra în lumea magiei dar foloseste practici magice elementare. Superstitia poate fi considerata o infrareligie de uz individual. O regasim în multe religii înca din antichitate.c) Varietatea credintelor religioase:Cercetatorii admit existenta unei enorme varietati de credinte religioase si practici. Societatile difera în modurile, tipurile de fiinte supranaturale sau forte în care cred si caracterul acestei fiinte. Difera si prin structura sau caracterul acestor fiinte, în ceea ce fac real fiintele si ce se întâmpla dupa moarte, precum si în caile prin care supranaturalul este conceput în interactiunea cu oamenii.2. Functiile religiei:Într-un context social dat, religia îndeplineste anumite functii:a) Functia cognitiva - este conferita de rolul ei în cunoasterea lumii. În principal, cunoasterea realizata de religie este antropomorfica, datorita explicatiilor date existentei prin trasaturile fiintei umane.b) Functia actionala - este concretizata în virtutea ei de a oferi insului modalitati de influentare a fortelor supranaturale.c) Functia de diminuare a anxietatii  - este determinata de capacitatea religiei de a reduce spaima traita de om în fata unor evenimente sau situatii necontrolate de ei.d) Functia sociala: prin intermediul credintelor, normelor si cutumelor se implica în evenimentele cotidiene din viata individului si a societatii.- intervine în reglementarea relatiilor dintre generatii prin intermediul unor practici si norme proprii. Concomitent cu afirmarea credintei într-o forta divina, religia se implica, prin institutiile ei în rezolvarea unor probleme, uneori esentiale, ale vietii personale sau ale vietii sociale.- promovarea comportamentelor de  viata sanatoase  si descurajarea unor practici negative. Religia contribuie în cel putin patru directii distincte privind configurarea comportamentului uman.Ø                  Implicarea religiei în internalizarea normelor cu privire la stilurile de viata personala si de conduita. Încalcarea acestor norme poate sa duca la vinovatie.Ø                  În colectivitatile religioase se pot constitui grupuri de referinta prin intermediul carora se încearca implementarea unui mod de viata.Ø                  Nerespectarea standardelor unei comunitati religioase este sanctionata.Ø                  Implicarea puternica în activitatile si în grupurile religioase reduce oportunitatea de a participa la alte activitati. Toate aceste patru directii sunt de fapt mecanisme religioase de control social.- implicarea grupurilor religioase în integrarea sociala a individului: implicarea în viata credinciosilor, cultivarea prieteniei, asistarea de catre biserica a persoanelor cu nevoi speciale, participarea permanenta la congregatiile religioase, reprezinta modalitati de formare, prin intermediul religiei, a comportamentului prosocial. e) Functia de constituire si conservare a identitatii etnice sau nationale. Institutiile religioase au fost primele care s-au implicat si au promovat idealul etnic sau national. Miscarile nationale au gasit un sprijin real în credinta religioasa. În acelasi context trebuie subliniat rolul bisericii în prezentarea unor traditii, în sustinerea, afirmare si promovarea unor valori culturale si spirituale. Contributia bisericii la dezvoltarea culturii este fundamentala. Însasi civilizatia moderna, paradoxal, în tendinta ei spre secularizare, a fost dezvoltata din valori religioase si cu sprijinul bisericii. 3. Organizatiile religioase:

Esprimarea credintelor, normelor si a ritualurilor  au loc în cadrul unor structuri organizationale unde oamenii se întâlnesc pentru a participa la activitatea unui cult, sau pentru a stabili relatii cu persoane ce apartin acelui cult. Biserica este o organizatie religioasa care tinde sa includa cei mai multi membri ai societatii. Are o structura birocratica la fel cu orice alta institutie. Apartenenta la un cult sau altul deriva mai mult dintr-o legatura prin nastere la un cult religios decât ca urmare a unei decizii constiente. Bisericile sunt de regula conservatoare în ceea ce priveste modul de organizare si ierarhia din interiorul ei.a) Biserica ortodoxa -  îsi are baza în comunitatea credinciosilor ce fiinteaza prin participarea la liturghie. Ele sunt autocefale si de aici deriva autonomia lor. Biserica ortodoxa este una sfânta, soborniceasca si apostoleasca  fiind alcatuita din totalitatea credinciosilor botezati, care se împartasesc  din aceleasi sfinte taine. Ea functioneaza pe principiul succesiunii apostolice. În fruntea ierarhiei ecleziastice se afla patriarhul. Toti episcopii au aceeasi putere si a caror reuniune determina structura sinodala. Biserica ortodoxa este structurata pe patriarhii, mitropolii, arhiepiscopii, protoerii si parohii.  Viata calugareasca este organizata în manastiri si schituri. În cadrul bisericii ortodoxe nu exista ordine si congregatii religioase.b) Biserica catolica - este comunitatea credinciosilor asociata cu comunitatea credintei, a sacramentelor si fidelitatea fata de Evanghelie.  Ca si biserica ortodoxa functioneaza pe principiul succesiunii apostolice. Episcopii sai sunt considerati succesorii primului episcop al României, apostolul Petru. seful suprem al bisericii catolice, ales pe viata, este Papa; el are puteri monarhice, iar actiunile lui au puteri infailibile. Totodata el este si sef de stat, al cetatii Vaticanului. Conducerea administrativa a bisericii catolice este asigurata prin intermediul curiei  alcatuita din 11 congregatii cardinalice, 3 tribunale pontificale, oficiile curiei si comisiile pontificale. Legatura dintre papa si dioceza este asigurata prin intermediul episcopilor reuniti în jurul papei în cadrul consiliului ecumenic. (I. Mihailescu Biserica, în Dictionar, 1993, p. 75). Comunitatea de baza a bisericii catolice este parohia, o subdiviziune teritoriala a diocezei. Catolicismul cunoaste ordinele si congregatiile cu ierarhie si legi proprii si care depind direct de papa. Bisericile si confesiunile protestante au structuri ecleziastice care decurg din societatea în care functioneaza. Astfel, sunt sisteme de organizare de tip episcopal, caracteristice bisericilor anglicane, bisericii lutheriene si metodiste, desprinse de anglicanism. Sistemul prezbiterian sinodal este alcatuit dintr-o ierarhie de adunari si consilii în care unitatea fundamentala este parohia, administrata de un consiliu prezbiterian care alege pastorul, iar la nivel regional si national se aleg consistoriile constituite din pastori si laici.Un alt tip de organizare este cel de tip congeationist în care exista doar nivelul local de structurate. Alianta reformata si biserica baptista sunt astfel organizate.Cea mai mare extindere o cunoaste anglicanismul, lutheranismul, calvinismul si baptismul.c) Biserica anglicana este condusa de o singura ierarhie. Deciziile conducerii bisericii trebuie sa fie confirmate în parlament si ratificate de rege care este seful suprem al bisericii. Trebuie retinut ca laicii se întrunesc în adunari anuale la nivel national si în conferinte diocezane, dar fara sa decida în probleme de dogma. Anglicanismul functioneaza în Anglia si în tarile foste colonii engleze.d) Bisericile episcopale lutheriene si metodiste - dispun de o ierarhie episcopala si de o structura sinodala în care sunt inclusi si laicii. Lutheranismul fiinteaza în Germania, în tarile scandinave, în tarile baltice, Elvetia si în alte tari ale lumii.Metodismul activeaza în S.U.A. si în Canada, iar într-o mica raspândire în Marea Britanie si în alte tari ale Europei centrale.e) Biserica baptista - se organizeaza pe principiul alegerii de catre credinciosi ai bisericii si separat  de structurile statului.Exista asadar, o varietate de structuri în organizarea vietii religioase crestine, aceasta ca urmare a evolutiei conceptiilor crestine de-a lungul timpului. Biserica romano-catolica are cea mai puternica ierarhie si se manifesta sub forma de organizare statala. Papa, conducator al statului Cetatea Vaticanului, apare ca reprezentant a lui Dumnezeu. Biserica ortodoxa are o organizare

mai flexibila, deciziile importante apartin Sfântului Sinod al fiecarei biserici nationale. Nu exista un sef suprem al ortodoxiei. Celelalte tipuri de biserici de care pomenim reflecta modul de organizare stabilit de doctrina religioasa, o organizare orientata spre comunitatea religioasa de baza, anume parohia.e) DenominareaEste o gruparea religioasa care cuprinde un mare numar de credinciosi, dar niciodata nu ajunge sa includa în structurile ei majoritatea populatiei unei tari. Accepta existenta altor religii, normele si valorile societatii în care fiinteaza. Denominarea poate avea o biserica dintr-o tara si statut de denominare într-o alta tara. De pilda, catolicismul are statut ecleziastic în Italia si Spania si statut de denominare în România. Denominarea acorda atentie tuturor dimensiunilor vietii credinciosilor, cu deosebire educatiei religioase a tinerilor.f) Cultele religioaseReprezinta o grupare religioasa organizata pe principiul relatiilor directe membrii lor în modalitati care nu tin cont de întotdeauna de normele si valorile societatii în care fiinteaza. Sunt culte religioase care se manifesta prin acte de devianta, iar membrii lor dovedesc o devotiune fanatica. Preocupate în mica masura de doctrina, cultele sunt structurate în zone în care traditiile au un caracter nesemnificativ. De asemenea, ele apar în perioade de schimbare sociala. Desi fiecare cult are reguli proprii si sisteme de educatie, multe dintre ele se bazeaza pe metoda introspectiei si auto descoperirii. Cultele apar ca o alternativa la formele de viata spirituala derivate din civilizatia materiala si industriala,  ele cautând sa raspunda unor nevoi psihologice ale unor grupuri umane.g) SecteleSunt comunitati desprinse dintr-o religie, restrânse ca numar si ca influenta, opuse normelor si valorilor societatii. Ele resping celelalte religii ca fiind false, iar societatea este judecata ca apartinând fortelor raului. Aceste forme de organizare a vietii religioase cauta sa dea raspuns unor trebuinte reale ale individului sau grupului, speculând dificultatile personale sau sociale. De regula ele apar acolo unde nu functioneaza structurile sociale si unde biserica nu are o influenta puternica.Sectele functioneaza ca alternativa la biserica, adica la formele de organizare si institutionalizare religioasa. Figura centrala o reprezinta preotul sau parohul. Sectele apar ca forme de perfectionare a omului. Din aceasta pozitie ele promit salvarea în lumea de apoi a celor ce s-au  impus prin puritate si perfectiune astfel ca vor fi  alesi sa stea alaturi de Dumnezeu. Exista peste 350 de secte care au putut fi inventariate (I. Mihaiescu, Secta în Dictionar, 1993, p. 535). Amintim câteva dintre sectele mai cunoscute:Ø      Anabaptiste: Biserica Fratilor, Biserica Fratilor Uniti dupa Evanghelie;Ø      Miscarile de desteptare: Adunarea fratilor, Armata Salvarii, Miscarea Penticostala;Ø      Milenariste: Adventistii de ziua a saptea, Martorii lui Iehova;Ø      Mormonii, Vindecatorii etc.

Nr. 12 1. Cultura Renaşterii. Renașterea (în franceză: Renaissance, în italiană: Rinascimento) este denumirea curentului de înnoire socială și culturală care a apărut în Europa occidentală la sfârșitul Evului Mediu, în secolele al XV-lea și al XVI-lea, înnoire caracterizată prin reînviorarea interesului pentru cultura și arta antichității clasice. Este un nume propriu și se scrie cu majusculă la inițială.Renașterea a început în Italia și s-a răspândit în Europa occidentală. În această perioadă s-au produs profunde transformări sociale, politice, economice, culturale și religioase care au marcat tranziția de la societatea medievală către societatea modernă. Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura sa ierarhică rigidă, dominată de economia agrară și sub puternica influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În decursul Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.

Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob Burckhardt în lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance in Italien" ("Cultura Renașterii în Italia"), 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul recapătă conștiința de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a personalității.Renașterea, la fel ca și Romanicul sau Goticul, apare în România cu precădere în Transilvania. Prezența acestui stil în Moldova (unde se găsesc unele monumente din prima jumătate a secolului al XVI-lea) sau Țara Românească(monumente de secol XVII), este mai modestă.Condiții istorico-culturale[modificare | modificare sursă]Renașterea începe în Italia la finele secolului al XIV-lea, răspândindu-se inițial în Europa de vest meridională, după care gradual atinge și Europa de vest septentrională, sfârșindu-se în Anglia începutului de secol al XVII-lea.[1] Explicația pentru care Italia a fost punctul de plecare al umanismului renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a peninsulei: aceasta era zona cea mai citadină și secularizată a Europei în epocă. În această arie puternic urbanizată, clerul creștin era mai puțin probabil să domine guvernul și educația, până și bisericile fiind construite și administrate aici de laici.[2] Spitalele și organizațiile caritative care țineau de biserică fuseseră reorganizate și centralizate sub control guvernamental.[2] În contrast cu Europa nordică, unde educația avea menirea de a pregăti preoți pentru biserici, în orașele Italiei educația era mult mai probabil să fie supravegheată de administrațiile orășenești iar rolul ei era de a prepara forța de muncă pentru comerț, aceasta fiind calificată în contabilitate, aritmetica și redactarea de scrisori de afaceri.[2] În universitățile Europei septentrionale dominau logica și scolastica în secolele XIV-XV, în timp ce în Italia educația era concentrată pe aspectele practice ale vieții urbane mai degrabă decât pe speculații teologice[2], în timp ce italienii secolelor XIV-XV erau neîncrezători în programe ideologice sau morale bazate pe argumente filozofice sau presupuneri religioase despre natura umană. Primele manifestări artistice și literare ale Renașterii apar în Florența, oraș care poseda o imensă bogăție generată de comercianții și bancherii locali, care controlau operațiile bancare ale papalității. Din poziția lor de zapcii (colectori de taxe) ai papilor, familiile comercianților florentini au ajuns să domine finanțele Europei întregi, de-o parte și de cealaltă a Alpilor.[3] Banii din împrumuturi, investiții și schimb monetar care se revărsau în Florența au fost pompați în industriile locale, fapt care a contribuit la vitalitatea economică a orașului. Renașterea apărută în orașele comerciale ale Italiei a făcut din limba italiană a doua limbă a oricărui individ educat până pe la finele secolului al XVII-lea. [4], în timp ce s-au impus tuturor europenilor și moda literară, stilul arhitectonic și chiar gusturile italiene în materie de îmbrăcăminte și mobilă interioară. Republicile (care de fapt erau niște oligarhii în care politica era dominată de familii de comercianți și bancheri) italiene gen Veneția, Florența, Genova și Milano, se aflau în permanentă competiție sau conflict deschis pentru supremație, ele inaugurând pentru prima oară în istoria politică a Europei și instituția ambasadorului permanent.[5]

Originea ideii de renaștere aplicată vieții intelectuale și artistice trebuie căutată în chiar perioada pe care și azi o numim Renaștere, la chiar cei care au inițiat-o [6]: în cercurile umanistice apare conștiința faptului că între momentul prăbușirii Imperiului roman și epoca contemporană lor a existat o " epocă a tenebrelor", marcată de războaie și decăderea vieții urbane și în care din punct de vedere intelectual și artistic a prevalat barbaria.[7] Primul care a utilizat în epocă termenul de "Renaștere" a fost istoricul artei și artistul Giorgio Vasari.[8]

După ce în prima jumătate a secolului al VI-lea împăratul creștin Iustinian a închis școlile de filozofie, interzicând păgânilor să mai predea nu numai filozofia ci și orice altă disciplină [9], însăși literatura în limba latină începe lungul proces de decădere: din chiar secolul al VI-lea, un creștin important precum era (Papa) Grigore (I) cel mare, considera că "un episcop nu trebuie să predea gramatică, pentru că nu-l poți sluji în același timp și pe Hristos și pe Jupiter." [10], iar în secolul al VI-lea Grigore de Tours spunea că "orașele Galiei au lăsat studiul literelor să decadă, ba chiar să piară."[11] La doar câteva secole distanță, un Gerard (episcop) de Cenad consideră, în

acord cu numeroși alți creștini importanți ai Evului mediu, că un creștin n-are nevoie să se îndeletnicească cu știința, care ea în loc de înțelepciune aduce nebunia. [12] Istoricul catolic al filozofiei Étienne Gilson consideră[13] că (Sfântul) Petru Damiani ilustrează o atitudine medievală răspândită față studiul disciplinelor nereligioase (profane): pentru creștin, care crede în posibilitatea unei vieți după moarte condiționată de credința în articolele religiei lui Hristos, singurul lucru important de știut este Scriptura; restul e de "disprețuit", "abia ne poate interesa" și e "de evitat", gramatica însăși fiind pentru sfântul Petru Damiani diabolică ("născocire a diavolului, care el a fost primul dascăl de gramatică"), pentru că "ne învață să declinăm Dumnezeu la plural." (în aceeași notă, un alt contemporan al sfântului Damiani, anume Manegoldus din Lautenbach, care a fost unul dintre primii profesori de teologie creștină, respingea și el dialectica citându-l în sprijin pe Cicero, care alegea în cursurile lui de retorică drept exemplu de propoziție irecuzabilă afirmația "dacă a născut, înseamnă că s-a culcat cu un bărbat" - "si peperit, cum viro concubuit"[14] ), fapt care contravenea dogmei creștine a nașterii lui Hristos din fecioară. Dihotomia între latina cultă, a clasicilor, și latina biblică a Vulgatei sfântului Ieronim este un factor agravant în animozitatea pe care creștinii medievali o manifestau pentru gramatică, așa cum era ea prescrisă de Donatus.[15]

În opinia unor istorici, precum Will Durant, factorul declanșator al Renașterii nu a fost atât redescoperirea civilizației clasice - manuscrisele așteptau doar de secole în mânăstiri și în bibliotecile private ale iubitorilor de cultură și frumos ca să fie "descoperite" - cât factori materiali, precum existența la acel moment a unei civilizații urbane suficient de complexe, ca și înființarea universităților cu aproape două secole înainte.[16]

În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Mediu nu mai este considerat drept o epocă întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită așa-ziselor "scriptoria" din mănăstirile medievale se păstraseră exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau romani, ca Aristotel și Thucydide, Virgiliu, Seneca, Cicero și Ovidiu. Scriptoria mânăstirilor nu erau însă nicicum unicele locuri în care s-au copiat scrieri mai vechi sau mai recente în perioada dificilă a Evului Mediu: în ciuda obstacolelor au existat continuu copiști, anticari și vânzători de cărți, așa cum știm din mărturiile lui Cassiodorus în secolul al VI-lea, ale lui Isidor și Benedict de Wearmouth în secolul VII, ale lui Gerbert (Papa Silvestru al II-lea) în secolul al X-lea, ale lui Petru de Blois în secolul al XII-lea, ale lui De Bury și Dante în secolul XIII. [17] Apoi manuscrisele de literatură clasică latină care au fost descoperite de renascentiști în mânăstiri își au originea, în opinia unor istorici precum William Birney, mai degrabă în donații spre mânăstiri din partea unor persoane private (practică despre care amintește și F. Somner Merryweather în "Bibliomania"), bibliotecile personale ale acestora conținând și lucrări ale autorilor clasici, decât datorită muncii de copiere a operelor de literatură latină efectuată de călugări în scriptoria [18]: în perioada cuprinsă între înființarea primei mânăstiri creștine și până spre finele secolului al XII-lea, istoricul american William Birney n-a reușit să găsească numele niciunui călugăr copist menționat pentru copierea de literatură latină, iar Merryweather, autor deja amintit și care s-a aplecat cu multă simpatie asupra tagmei călugărești, nu menționează nici el vreunul care să fi trăit și copiat literatură latină până în anul 1178. Scriptoria mânăstirilor erau de altfel locurile unde se copia literatura religioasă necesară clerului creștin, iar faptul semnificativ că în mod sistematic căutătorii renascentiști de manuscrise de literatură clasică în limba latină spun că nu le-au găsit în bibliotecile mânăstirilor explorate, amintind în schimb de locuri puțin onorabile în care le-au găsit (poduri, beciuri, puțuri dezafectate, turnuri, donjoane, și holuri), sugerează că ele fuseseră achiziționate sau, dacă primite gratuit păstrate, pentru valoarea lor materială (pergamentul refolosibil pe care erau scrise), și nu pentru valoarea lor literar-artistică.[19] "Vânătorii" moderni de manuscrise antice confirmă și ei acest șablon al dezinteresului călugărilor creștini pentru literatura nereligioasă în general: Lord Prudhoe a găsit un teanc de manuscrise acoperite de un gros strat de praf într-o mânăstire nitriană în 1828 într-un pod, parlamentarul Robert Curzon vizitând o mânăstire egipteană în 1833 îi găsește pe călugări în capelă stând fiecare cu picioarele pe câte un manuscris folio, pentru a se feri de frig, aceștia având și ei un pod plin cu manuscrise aflate în toate gradele de descompunere, iar relatarea

împrejurărilor în care von Tischendorf găsește "codex Sinaiticus" (anume în coșul pregătit cu material de ars în sobă) e binecunoscută.[19] Laicii iubitori de literatură care au donat continuu colecții personale de cărți în ciuda notoriului dezinteres al călugărilor pentru literatura nereligioasă, știau că în timpuri de război mânăstirile sunt unul dintre puținele locuri protejate.[20]

Sistemul de drept din societatea modernă își are originea în dreptul civil și canonic din secolele al XII-lea și al XIII-lea. Gânditorii Renașterii s-au ocupat mai departe cu studiul gramaticii și retoricii medievale. În domeniul teologiei au continuat tradițiile filozofiei scolastice, iar interpretarea filosofiei platoniciene și aristoteliene și-a păstrat mai departe un rol decisiv. Școlile din Salerno (Italia) și Montpellier (Franța) reprezentau centre vestite pentru studiul medicinei.Precursori ai Renașterii[modificare | modificare sursă]Curente înnoitoare în viața culturală au existat și înainte de epoca propriu-zisă a Renașterii, ele însă cuprindeau doar stratul subțire al societății înalte, de curte. În plus, în opinia unor istorici precum germanul (evreu) Erwin Panofsky, aceste tendințe de înnoire care au precedat Renașterea au afectat numai forma nu și conținutul, ele cultivând o expresie artistică încă bine circumscrisă de către dogma creștină. În contrast, în secolele XIV-XVI Renașterea a cutezat adesea să recupereze în literatură și arte plastice și conținutul păgân al civilizației greco-romane, [21] cele mai grăitoare exemple fiind creațiile literare sau plastice în care corpul femeii și sexualitatea umană în general erau prezentate cu deschidere, ca în tradiția clasică, deși Renașterea rămâne și ea în general îngrădită de tradiția biblică și patristică (pentru unii părinți ai bisericii femeia era "un templu clădit peste canalizare."[22]).Renașterea carolingiană, după numele lui Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la viață a antichității și, în parte, a culturii bizantine în cultura și arta imperiului franc, în secolele al VIII-lea și al IX-lea, în încercarea împăratului Carol cel Marede a continua și înnoi tradițiile Imperiului roman. Printre cele mai însemnate realizări ale Renașterii carolingiene se numără ilustrațiile de carte din "Evangheliarul lui Carol cel Mare", păstrat la Viena, sau Capela Palatină din Aachen, care amintește de "Bazilica San Vitale" (sec. al VI-lea) din Ravenna, precum și Capela Sankt Michael din Fulda, în stilul bisericii "Santo Stèfano Rotondo" (sec. al V-lea) din Roma. Prezența învățatului Alcuin (latină: Alcuinus) la curtea imperială a stimulat transcrierea textelor vechi și introducerea limbii latine ca limbă literară, fapt determinant pentru evoluția ulterioară în istoria culturală a lumii apusene.Încercând a înțelege perioada de dinaintea secolului al VIII-lea, se poate sesiza faptul că atât episcopii, cât și clericii sau călugării au încercat să demonstreze incompatibilitatea culturii antice cu cea creștină[1]. În realitate, această idee, nu a putut fi demonstrată întrucât de-a lungul secolelor descoperim cum tradiția culturii latine s-a păstrat atât la curțile regale, cât și în școlile episcopale sau mediul monastic.În prima jumătate a secolului al VIII-lea viața culturală a început să se deterioreze atât în urma războaielor purtate de Carol Martel[2], cât și datorită faptului că pe parcursul domniei sale suveranul se înfruptase considerabil din bogățiile clericilor, cei care dețineau în exclusivitate tehnica transmiterii cunoștințelor[3]. Astfel, după moartea acestuia, Pepin cel Scurt(tatăl lui Carol cel Mare) a încercat să reînvie viața culturală, însă, nu a reușit decât să pună bazele dinastiei carolingienilor, putere politică sub bagheta căreia va apărea renașterea culturală[4] ce s-a desfășurat de-a lungul mai multor decenii între secolul al VIII-lea și al IX-lea[5].Renașterea carolingiană reprezintă evoluția culturală cu implicații politice, economice și sociale din primele secole ale evului mediu[6]. Aceasta a luat naștere prin regenerarea esenței formelor culturale[7] din antichitatea timpurie[8] și prin funcționarea unor centre culturale laice și religioase, care au permis crearea condițiilor necesare pentru înviorarea culturii[9].Între anii 794 (moment în care Carol cel Mare începe construcția palatului de la Aachen) și 877 (anul morții lui Carol Pleșuvul) se poate remarca faptul că atât Carol cel Mare, cât și Ludovic cel Pios au simțit nevoia de a se alipi puterii spirituale, reprezentată prin clerici, din dorința de a păstra cu ajutorul acestora omogenitatea statului franc, în condițiile în care acesta își marea granițele de la o perioadă la alta.

După ce a conceput o mai bună repartizare a bogățiilor Bisericilor, după ce a echilibrat condiția precară a călugărilor și preoților cu cea a episcopilor și abaților, și după ce a reinstalat disciplina în cadrul clericilor, ce fusese tolerantă sub merovingieni, Carol cel Mare a sprijinit deschiderea de școli episcopale și mânăstirești și a făcut apel, pentru ridicarea nivelului cultural al clericilor, la literați originari din regiunile unde se menținuseră importante focare de cultură latină, deci din regiunile care nu decăzuseră din punct de vedere cultural la sfârșitul perioadei merovingiene așa cum se întâmplase cu cea mai mare parte a Galiei france care pierduse tot cea ce dobândise în perioada precedentă.Răspunzând invitației regelui, la palatul imperial de la Aix-la-Chapelle, adevărat centru de formare a clericilor și de difuzare a culturii, au sosit maeștri vestiți din Italia–Petru din Pisa și Paulin din Aquileea, istoricul Paul Diaconul, dinSpania–teologul și gramaticianul Theodulf , care a fost investit mai apoi ca episcop de Orléans, din Irlanda–astronomul Dungal și geograful Dicuil, din Britania anglo-saxonă–filosoful, teologul și literatul Alcuin de York (Albinus Flaccus 735 – 804 ), care a fost însărcinat să organizeze învățământul.Cu ajutorul acestora au fost reînființate școlile publice după modelul vechi roman, încercându-se astfel să se înlăture practica germanică de educare a tânărului în familie cu ajutorul unui perceptor. Școlile nou înființate se aflau în jurul mănăstirilor. Cea mai importantă școală a fost școala palatină, locul unde au predat intelectualii sus menționați. De reținut este faptul că însuși regele Carol cel Mare a luat lecții de gramatică de la consilierul său cultural Alcuin. La începutul epocii carolingiene precizia gramaticală se pare că avea ca singur scop înțelegerea bine a cuvântului lui Dumnezeu și slujirea Lui cum se cuvine , însă, o dată cu renașterea carolingiană, gramatica s-a transformat profund, și dintr-un simplu manual de reguli elementare de latină, a devenit o disciplină ce regla exprimarea și gândirea.Obiectivul principal al renașterii vieții culturale a fost educarea clerului în vederea îndeplinirii corespunzătoare a funcției sale religioase și nu numai, deoarece se poate sesiza cum oamenii Bisericii au devenit cei mai buni colaboratori ai regelui în conducerea treburilor publice. Paginile capitularului despre cultivarea studiilor literare ("capitulare de litteris colendis") ne arată că și laicii erau îndemnați să nu neglijeze studiul literelor, căci numai așa vor reuși să cunoască mai ușor și mai exact misterele Sfintei Scripturi. De asemenea capitularul îl evidențiază și pe Theodulf, episcopul de Orléans, cel care i-a îndemnat pe clericii aflați în subordinea sa să deschidă școli în orașe și sate unde să primească toți copiii care vor să fie instruiți în meșteșugul literelor, fără însă să perceapă o taxă pentru acest lucru. Din spusele episcopului Theodulf rezultă că învățământul era general și gratuit pentru toți oamenii liberi.Datorită învățământului practicat în noile școli înființate, care viza în deosebi interesele nobililor, ce-și trimiteau copii cu precădere spre a fi instruiți, cultura a dobândit treptat un caracter clericalo-feudal.Limba folosită în școli și administrație a fost latina clasică deoarece unitatea administrativă a unui imperiu atât de vast, de la Elba și Dunăre la Pirinei, antrenând mai multe popoare laolaltă, nu putea fi menținută dacă fiecare dregător ar fi vorbit dialectul său. Astfel, limba pe care învățații o mânuiau cu ușurință a devenit singura limbă prin intermediul căreia se puteau înțelege toți. Totodată, se pare că, doar prin intermediul acesteia, renașterea carolingiană a reușit să transmită viitorimii ideile autorilor antici. Nu în ultimul rând, Henri Pirenne a considerat limba latină drept instrument al renașterii carolingiene, chiar dacă o privea ca fiind după anul 800 o limbă moartă, savantă.Ceea ce a dat statului lui Carol cel Mare adevăratul caracter de "renovatio imperii" (restaurarea imperiului) a fost amploarea folosirii scrisului în guvernare. Abundența documentelor de cancelarie scrise în limba latină, capitulariile mai ales (circa 1700 ce s-au păstrat), scot în evidență bogata activitate legislativă a timpului. De asemenea, datorită scrisului, Lupulus din Ferrières, persoană ce a colecționat și corectat texte clasice cu o perspicacitate apropiată de cea a unui filolog modern, a devenit cel mai de seamă reprezentant al erudiției carolingiene. Un alt mare cărturar al renașterii carolingiene, care a reînviat biografia ca operă de artă, este  Eginhard.

Acesta luând ca model Viețile împăraților deSuetonius a alcătuit o relatare a domniei lui Carol cel Mare, însă, în stil cronicăresc.Amploarea pe care a luat-o scrisul în perioada carolingiană a dus la apariția frumoasei "minuscule carolingiene". Spre deosebire de scrierea merovingiană mult alungită și greu de descifrat, minuscula carolingiană era o scriere ordonată, cu caractere bine definite, rotunjite grațios, ceea ce permitea citirea ei fără efort. Cu toate că putea fi executată mult mai repede față de scrierile anterioare, fiind clară, aceasta aproape că nu a lăsat impresia unei scrieri de mână. Unciala minusculă carolingiană a reprezentat ultima formă din evoluția scrierii romane. Difuzare sa în Imperiu a adus un progres decisiv în cultură întrucât a fost un instrument cu ajutorul cărora intelectualii carolingieni au scris și tradus deopotrivă mult și în domenii diverse. De asemenea, impunându-se în întreg Occidentul, cu timpul a devenit unul dintre modelele cele mai des folosite până astăzi.Originea minusculei carolingiene pare să fie la Corbie, deoarece aici s-a descoperit primul manuscris redactat cu aceste litere. Este vorba de Biblia de la Amiens comandată de Maurdramne, abate de Corbie între 772 și 780.Renașterea carolingiană a asigurat difuzarea și succesul operelor literare și filosofice din antichitatea timpurie, deoarece la palatul imperial de la Aix-la-Capelle, și nu numai, au existat centre de copiere a manuscriselor din această perioadă. Erau copiate îndeosebi Sfânta Scriptură, evanghelierele și sacramentarele folosite de biserici în celebrarea cultului. În această perioadă s-a scris pe pergament întrucât, la mijlocul secolului al VIII-lea, papirusul, material fragil adus din Egipt și devenit din ce în ce mai scump și mai rar, a fost abandonat.Numărul atelierelor de copiat și multiplicarea manuscriselor au dat bibliotecilor epocii carolingiene o bogăție nemaicunoscută până atunci. Se pare că mănăstirea Fulda avea biblioteca cea mai bogată: aproximativ o mie de volume.Renașterea carolingiană s-a manifestat și în planul artelor vizuale prin reînnoirea formelor antice cărora le-a atribuit sensuri ideologice precise. Spre exemplu, modelele păgâne, ce au pătruns în arta creștină, au fost adaptate nevoilor noii ideologii. Acest lucru poate fi sesizat cel mai bine la capela imperială din Aachen, cel mai notabil reper spiritual al Occidentului medieval, ridicată de Carol cel Mare. Pragmatic, acest monument de plan central prelua, odată cu unele spolii italice, planul ctitoriei justiniene de la San Vitale din Ravena, indicând limpede legătura peste veacuri între două lăcașuri imperiale, între cel mai însemnat monument carolingian și unul dintre cele mai vestite sanctuare din vremea romano-bizantină.Același plan central–amintind de un venerabil lăcaș de cult al primelor timpuri creștine de la Ierusalim – sau planul bazilical căruia vechea biserică a Sfântului Petru din Roma îi conferise un particular prestigiu, aveau să fie regăsite în lumea carolingiană–la Germignydes-Pres și Centula, Corvey și Lorsh (unde o poartă ajungea să copieze arcul de triumf roman) într-o arhitectură ale cărei strânse raporturi cu oficiile și cu spectacolele liturgice au fost puse mai de mult în lumină, după cum tipul de "platium" romano-bizantin avea să fie copiat în reședințele epocii lui Carol cel Mare de la Aachen și Ingelheim.Asemenea monumente eclesiastice și laice, ctitorii imperiale și ale unor demnitari erau împodobite cu piese de artă concepute și ele după moda antică-"ad iustar antiquorum operum", spre a relua expresia cronicarului vremii Eginhard,-sau înrâurite de modele ale Răsăritului bizantin și islamic cu care imperiul francilor se afla în contacte permanente, de o potrivă în arta fildeșului și în cea a metalelor prețioase.În același timp, în arta picturii murale, a mozaicului, a manuscrisului, era vie tradiția modelelor paleocreștine. De asemenea erau prezente elemente ale realismului roman, alegorii, costume, fonduri de arhitecturi clasice.De reținut este faptul că renașterea artelor, deși a stat sub bagheta politică și religioasă, a reușit să fie totuși mai originală și mai puțin dependentă de aportul străin, sau de cel al trecutului. Artiștii nu au căutat neapărat să copieze modelele clasice, ci să introducă mai de grabă elemente noi.Din Vita Karoli Magni se știe că dintre toți regii, "cel mai zelos în a-i căuta cu sârguință pe bărbații învățați și în a le înlesni posibilitatea de a-și cultiva în voie înțelepciunea, ceea ce i-a

îngăduit să redea întreaga strălucire științei până atunci aproape necunoscute acestei lumi barbare", a fost Carol cel Mare. Activitățile culturale desfășurate de acesta au fost un pas important în procesul prin care poporul german a asimilat învățătura clasică și creștină. Un accent deosebit trebuie pus pe Carol cel Mare în istoria medievală întrucât încoronarea lui ca împărat, de la 25 decembrie 800, este foarte semnificativă, întrucât a marcat unirea populație vechiului Imperiu Roman cu cea a alogenilor. Aceasta a pus capăt visului împăratului din Răsărit de a mai recuceri teritoriile din Apusul Imperiului, ocupate de barbari în secolul al V-lea.Actul încoronării explică atât prin imaginea papei, cât și cea a lui Carol cel Mare, de ce renașterea carolingiană reprezintă o contopire de forțe, o unire de mai mulți factori care au determinat o nouă sinteză și prin aceasta originală. Practic, ceea ce s-a urmărit după anul 800 a fost nu o restaurare pur și simplu, ci o "translatio imperii translatio studii", adică o strămutare a formelor bătrânului Imperiu pentru a se modela într-o lume tânără.Efortul de a trăi după norme clasice, când relațiile feudale se afirmaseră cu tot ceea ce ele reclamau ca mod de viață, a avut drept rezultat eliberarea forțelor inventive. Renașterea carolingiană a reprezentat un izvor de inspirație pentru mișcarea intelectuală de mai târziu, deoarece a lăsat ca moștenire: transcrieri străvechi ale poemelor barbare în care erau cântate istoria și războaiele regilor de altă dată; ideile unui cler instruit, care a fost capabil să conducă cancelaria regală și administrația statului; numeroase tratate de dogmatică ce au clarificat discuțiile aprinse asupra doctrinei adopționiste, doctrinei iconoclaste și cea privind natura Trinității; o gramatică în limba națională și o liturghie unificată potrivit ritului roman; cărți liturgice și o Biblie a cărui text latin a fost revizuit; o scriere nouă care s-a dovedit a fi foarte utilă, etc.. De asemenea prin păstrarea formelor tradiționale adaptate la cerințele epocii, renașterea carolingiană a însemnat un mare pas înainte, o descătușare necesară în drumul spre viitor al istoriei.Contrar aparențelor, istoria ca reconstrucție nu este dinspre trecut către noi, ci dinspre prezent către trecut, deoarece trecutul este acela care se integrează în prezent. Se spune că în istorie termenul limită pare a fi faptul sau evenimentul, deoarece faptul este elementar și ireductibil, el are determinațiile spațiului de cultură și ale timpului său. Spațiul cultural și timpul pe care l-am parcurs se pare că scot în evidență un eveniment foarte important din istorie, renașterea carolingiană, o perioadă în care cultura s-a adresat atât omenirii, cât și conștiinței. Sensul și rolul acestei renașteri a fost acela de a constitui, desemna și identifica omenirea, de a o caracteriza în chip decisiv.Renașterea ottonică[modificare | modificare sursă]

Aceasta se referă la caracteristicile de stil în arta și arhitectura din timpul împăratului Otto III (983-1002), sub influența antichității și a Bizanțului, pentru obținerea unei "Renovatio imperii Romanorum". Aceste influențe s-au exercitat mai ales în ilustrațiile de cărți, artizanat și în arhitectură (Capela Sf. Bartolomeu din Paderborn, Germania).

Descoperirile geografice[modificare | modificare sursă]Descoperirile geografice au schimbat radical concepțiile asupra lumii. La 12 octombrie 1492, Cristofor Columb debarcă pe insula Guanahani din arhipelagul insulelor Bahamas și descoperă, astfel, America. În același an, la 2 ianuarie, prin cucerirea Granadei de către regii Castiliei din Spania ("Reconquista"), dispare - după 800 de ani de dominație - ultimul bastion al prezenței arabe în Peninsula Iberică. În 1497 Vasco de Gama descoperă drumul spre India, trecând în Oceanul Indian pe la Capul Bunei Speranțe din sudul Africii. Prin expediția întreprinsă de Magellan între 1519-1522 dispar și ultimele îndoieli asupra formei sferice a Pământului.

Progrese în știință și tehnică[modificare | modificare sursă]În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante lucrări grecești în domeniul matematicii și s-a găsit soluția ecuațiilor de gradul trei. Cunoștințele obținute în astronomie de către Nicolai Copernic (1473-1543),Tycho Brahe (1546-1601)

și Johannes Kepler (1571-1630), prin descoperirea legilor mișcării planetelor, depășesc viziunea geocentrică a lui Ptolemeu, conducând la reprezentarea heliocentrică a sistemului solar. Către sfârșitul secolului al XVI-lea, Galileo Galilei (1564-1642) aplică modelele matematice în studiul fenomenelor fizice. Un eveniment determinant îl constituie punerea la punct a imprimeriei cu caractere mobile - tipografiei - de către Johannes Gutenberg (1440), ceea ce contribuie la răspândirea largă a cunoștințelor.

Schimbări politice și religioase[modificare | modificare sursă]În această perioadă începe dezvoltarea unor state teritoriale, începând cu statele-orașe italiene și continuând în Germania, Franța și Spania. Acest proces este favorizat de o diplomație modernă, care, evitând războaiele, devine un important instrument politic.Clerul, în special cel înalt, își schimbă modul de viață, renunțând la preocupările exclusive de cult și aspirând la o participare activă în politică. Papi, cardinali și episcopi nu se mai deosebesc în această privință de negustori sau conducători politici. Creștinismul rămâne, totuși, elementul preponderent al culturii. Predicatori ca Bernhardin din Siena și teologi sau prelați ca Sant'Antonio din Florența sunt ascultați și onorați de credincioși. În același timp, însă, învățații umaniști se ocupă de problemele teologice și adaptează cunoștințele filologice și istorice noi la studiul și interpretarea scrierilor religioase. Viziunea umanistică asupra teologiei și scripturilor sfinte a dus, printre alte evoluții, la apariția reformei protestante, inițiată în Germania de către Martin Luther (1483-1546), și răspândită apoi în întreaga lume catolică.Trăsăturile caracteristice ale Renașterii[modificare | modificare sursă]

Ruperea cu tradițiile[modificare | modificare sursă]Acest fenomen a fost decisiv în special în domeniul istoriografiei. Opere ca "Historiarum Florentini populi libri XII" (1420) de Leonardo Bruni și "Istorie fiorentine" (1520) de Niccolò Machiavelli sunt exemple ale unui nou mod de a interpreta istoria și problemele statale. Istoricii Renașterii renunță la periodizarea istoriei după criterii religioase (Creația, Nașterea lui Iisus și Așteptarea Judecății de Apoi); în timp ce învățații Evului Mediu priveau cu neîncredere lumea păgână a grecilor și romanilor, noua generație a Renașterii era plină de admirație față de civilizația antichității și condamna perioada secolelor ce i-au urmat ca fiind ignorantă, barbară, întunecată. Propriul lor timp îl considerau epocă a luminii.

Umanismul[modificare | modificare sursă]Baza spirituală a Renașterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm pentru cultura antichității a dus la căutarea și descoperirea manuscriselor clasice: "Dialogurile" lui Platon, operele istorice ale lui Herodot șiThucydide, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și romanilor. Învățați din Bizanț, care după căderea Constantinopolului la turci (1453) s-au refugiat în Italia și predau acum în școli din Florența, Ferrara sauMilano, au adus cu ei cunoștința limbii grecești clasice. Deși adesea apăreau simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii, istoriei și filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai mare forță de discernământ. Mulți gânditori ai Renașterii (Marsilio Ficino, Giovanni Pico della Mirandola) se orientează în direcția neoplatoniciană în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial începe să piardă din importanță. Reprezentanți importanți ai umanismului au fost și Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă nu numai a spiritului, dar și a corpului, care în perioada medievală era total discreditată, a devenit în timpul Renașterii un scop educativ. Viziunea teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul atenției în studii științifice și creații artistice a devenit omul.Primele manifestări ale Renașterii au avut loc în Italia. După Pacea de la Lodi (1454) a intervenit un echilibru între diversele forțe politice care a dus la o perioadă de relativă liniște și, în consecință, la dezvoltarea economică a orașelor din centrul și nordul Italiei, favorizând înflorirea artei și literaturii, încurajată și susținută financiar de bogatele și influentele

familii Medici din Florența, Este din Ferrara, Sforza din Milano precum și de ducii de Urbino, dogii venețieni și de papalitatea romană.

Literatură[modificare | modificare sursă]Renașterea continuă opera începută deja în sec. al XIV-lea prin "La Divina Commedia", monumentala creație a lui Dante Alighieri (1265-1321), sonetele și scrisorile luiFrancesco Petrarca (1304-1374), nuvelele lui Giovanni Boccaccio (1313-1375) reunite în volumul "Il Decamerone". Se reiau vechile genuri literare din antichitate -epopeea, satira, epigrama, biografia - și se creează genuri noi, ca sonetul și nuvela (Novella). Reprezentanți ai literaturii italiene renascentiste sunt:

Angelo Poliziano  (1454-1494), "Stanze per la giostra", "Favola d'Orfeo"; Niccolò Machiavelli  (1469-1527), "Il Principe", "Istorie fiorentine", "Discorsi", comedia

"La Mandràgola", "Dell'arte della guerra" (1516 – 1520); Ludovico Ariosto  (1474-1533), "Orlando Furioso"; Baldassare Castiglione  (1478-1520), "Il Cortegiano"; Matteo Bandello  (ca. 1480-1562), "Novelle"; Pietro Aretino  (1492-1556), "Lettere"; Torquato Tasso  (1544-1595), "Gerusalemme liberata", "Aminta". Arte plastice[modificare | modificare sursă]

Dezvoltarea artei în Renașterea italiană are loc la începutul secolului al XV-lea în Florența. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat constructor al Renașterii, descoperă perspectiva liniară - caracteristică artei din această perioadă - și realizează cupola Domului din Florența (1436).Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porților de bronz ale Baptisteriului din fața Domului, numite, mai târziu, de către Michelangelo "Porțile Paradisului". Donatello (1386-1466), prin stilul său plastic, a influențat și pictura. Printre cele mai importante opere ale sale este statuia de bronz a lui David, prima sculptură care, ca în timpurile antichității, prezintă din nou corpul omenesc gol, fără veșminte. Alte sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul ecvestru Gattamelata din Padova sau tribuna de marmoră Cantoria pentru Domul din Florența.În pictură, Cimabue (1240-1302) și elevul său Giotto di Bondone (1266-1337) - frescele din capela "Scrovegni" din Padova și din capela "Santa Croce" din Florența -, pot fi considerați ca precursori.Pictura în Renașterea timpurie[modificare | modificare sursă]Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste și aplicarea perspectivei în desen, este socotit deschizătorul de drum în pictura din perioada timpurie a Renașterii. Ciclul de fresce în "Cappella Brancacci" din biserica "Santa Maria delle Carmine" din Florența impresionează prin individualitatea și plasticitatea noului stil.Și Paolo Uccello (1397-1475) - "Battaglia di San Romano", "Il Condottiere Giovanni Acuto" - este fascinat de potențialul perspectivei în pictură. Alți maeștri din această perioadă sunt călugărul dominican Fra Angelico (1400-1455), Jacopo Bellini (1400-1470), Piero della Francesca (1416-1492), care a scris și lucrări teoretice în domeniul matematicii și perspectivei.Pictorii din generația următoare au contribuit la înnoirea redării în perspectivă a peisajelor, compunerea minuțioasă a tablourilor, finețea redării figurilor. Printre aceștia se numără: Antonio Pollaiuolo (1432-1498), Andrea del Verrocchio (1435-1488), Domenico Ghirlandaio (1449-1494) - în Florența; Andrea Mantegna (1431-1506) - înPadova; Giovanni Bellini (1430-1516) și Giorgione (ca.1477-1510) - în Veneția. Aceștia din urmă au dat o orientare decisivă școlii venețiene, prin simțul nou al organizării spațiale, al luminii și culorii, în contrast cu stilul florentin, în care predomină desenul. Un loc aparte îl ocupă Sandro Botticelli (1445-1510), care a lucrat pentrufamilia Medici din Florența și pentru Vatican. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale sunt de menționat "Nașterea lui Venus" (La nascita di Vènere) (1482) și"Primăvara" (1474).Pictura în perioada de apogeu a Renașterii[modificare | modificare sursă]

În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florența, venind de la Milano, unde pictase fresca Cina cea de Taină pentru biserica Santa Maria delle Grazie. În acest timp, Michelangelo (1475-1564) lucrează la statuia de marmură a lui "David", care avea să devinăsemnul distinctiv al orașului Florența.Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea, care încurajează realizarea unor proiecte ambițioase înăuntrul și în afara Vaticanului. Domul "Sfântul Petru" (San Pietro), este construit după planurile lui Donato Bramante (1444-1514), în "Capela Sixtină" Michelangelo pictează plafonul și fundalul ("Judecata de Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează camerele (Le Stanze di Raffaello) din palatul Vaticanului - printre alte motive, celebra "Școală din Atena", în care sunt figurați diverși filozofi ai antichității.Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant al Renașterii în Veneția. El pictează și pentru Carol Quintul, care îl numește pictor oficial al curții regale spaniole.Un alt reprezentant de seamă al picturii din această perioadă a fost Correggio (1489-1534), care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Parma, unde a realizat principalele sale opere (de exemplu, frescele din biserica San Giovanni Evangelista).Manierismul[modificare | modificare sursă]Începând aprox.cu anul 1590, prevalează arta manieristă cu diverse tendințe stilistice, în care - în contrast cu seninătatea clasică a perioadei precedente - repertoriul formelor devine exagerat, corpurile omenești apar șerpuitoare și crispate (Figura serpentinata), tablourile sunt încărcate cu multe elemente decorative, anunțând ivirea stilului "baroc".Reprezentanți valoroși ai manierismului sunt:

Pontormo  (1494-1556), în Florența; Rosso Fiorentino  (1494-1540), pictează palatul Fontainebleau din apropierea Parisului; Andrea Palladio  (1508-1580), pictor și arhitect din Vicenza, inițiază stilul palladianist,

care va influența arhitectura engleză din sec. al XVIII-lea; Benvenuto Cellini  (1500-1571), miniaturist și sculptor din Florența, realizează celebra

sculptură în bronz "Perseu cu capul meduzei", care se găsește în Loggia dei Lanzi (Piazza della Signoria);

Giorgio Vasari  (1511-1576), pictor, arhitect și biograf. A scris "Vite de' più eccellenti architetti, scultori e pittori" (1550);

Paolo Veronese  (1528-1588), unul din maeștrii școlii venețiene; Tintoretto  (1518-1594), cel mai important reprezentant al manierismului venețian,

realizează 56 de picturi murale pentru palatul "Scuola di San Rocco" (Veneția).Arhitectura Renașterii[modificare | modificare sursă]

În arhitectura Renașterii se pot deosebi două tendințe: O primă tendință este caracterizată prin folosirea formelor de expresie ale antichității.

Aceasta se realizează în jurul anului 1500, în perioada de apogeu a Renașterii, prin construcțiile clare și armonice ale lui Donato Bramante, și se răspândește în tot restul Italiei. Se folosesc ca elemente de construcție coloanele, pilaștrii, capitelurile, frontonul triunghiular, arcadele, preluate din tratatul de arhitectură al lui Vitruviu ("De architectura", sec. I î.Hr.), la care se adaugă cupolele (Domul din Florența, Bazilica Sfântul Petru dinRoma). Fațadele sunt concepute ținându-se seamă de simetrie și ordine. Arhitecții sunt considerați artiști și aparțin păturii cultivate a societății.

A doua tendință, proprie mai ales țărilor nordice, îmbină elementele antice cu tradițiile stilului medieval, în care predomină liniile verticale combinate cu ogivele gotice. Se adaugă ornamente și arabescuri (în Spania). Maiștrii de construcții sunt meseriași. Exemple: în Franța, aripa de vest a palatului Luvru din Paris (1550-1558), realizată de Pierre Lescot; înGermania, castelul din Heidelberg și primăria din Augsburg, construită de Elias Holl.Muzica Renașterii[modificare | modificare sursă]Muzica din timpul Renașterii corespunde "vârstei de aur" a polifoniei. Genurile cele mai frecvente sunt "messele", "motettele", madrigalul și cântecele cu acompaniament

instrumental. Din punct de vedere teoretic, importante sunt scrierile compozitorului flamand Johannes Tinctoris (1435-1511), în care prezintă și susține tendințele înnoitoare în muzică. Unul din cei mai importanți compozitori ai acestei epoci este Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525-1594), care cu a sa "Missa de Beata Virgine" (1570) marchază trecerea spre baroc. Se stabilesc contacte între muzicienii de diverse naționalități, centrul de atracție fiind, și în acest domeniu, Italia. Astfel compozitorul spaniol Tomás Luis De Victoria (1548-1611) este cel mai important reprezentant al școlii de muzică din Roma, în timp ce italianul Andrea Gabrieli (1510-1586) conduce "Die Münchner Hofkapelle". Cu Giovanni Gabrieli (1553-1612) și Claudio Monteverdi (1567-1643) se dezvoltă muzica monodică și se face trecerea către genul muzicii de operă.

2. Pluralismul religios contemporan

1. Sub semnul modernităţii – intelectualii şi sacrulIntelectualii sunt, în genere, cei care operează prin „puterea cuvântului” în societate, aidoma divinităţii care a creat ex nihilo lumea. În această zonă a sacrului gravitează şi termenul „intelect”, identificat de teologi cu Cuvântul sau cu Logosul1. Este deopotrivă un „dar dumnezeiesc” şi o „binecuvântare divină” prin care „omul îşi are o menire sacerdotală cosmică”2. Din acest motiv intelectul nu este abordat de Biserică într-o manieră gnostică, maniheistă sau materialistă, ci mai degrabă ca un „mediu prin care Dumnezeu devine străveziu”, adică se face cunoscut creaţiei3. 

În zorii modernităţii intelectul se dezbracă de „hainele sacre” şi începe să-şi manifeste autonomia faţă de harul divin, devenind pentru raţionalişti „instrumentul” cu ajutorul căruia adevărul şi tainele universului sunt cognoscibile. S-au înselat, însă, lamentabil, în pofida eforturilor depuse. Punându-şi prea mari speranţe în puterea intelectului, toţi cei care sperau să-l reducă la tăcere definitiv pe Dumnezeu au eşuat în încercarea de a descoperi „adevărurile finale” fără ajutorul revelaţiei divine4. Fără a intra în detalii legate de primatul raţiunii în faţa credinţei, notăm că de abia la finele secolului al XIX-lea conceptul de intelectual se va impune în cultura europeană ca forţă politică şi socială, în cadrul afacerii Dreyfus, deşi acesta a existat „sub alte forme şi cu alte conotaţii, şi în secolele anterioare, când se vorbea despre „umanist”, „cărturar” (secolele XVI-XVII) sau „filosof” (secolul al XVIII-lea)”5. 

Într-o accepţiune mai largă, putem spune că intelectualii sunt acele modele sociale care imprimă societăţii, indiferent de epocă, linia modernităţii şi a progresului. Angajarea lor în politică le pune însă la îndoială bunele intenţii, iar compromisurile făcute riscă să fie aspru sancţionate. Firesc, orice demers de-al lor va fi privit de acum încolo cu suspiciune de plebea ingrată şi nerecunoscătoare care se încăpăţânează să nu uite. Discursul lor mesianic şi soterologic nu se mai bucură de succes, deoarece auditorii ştiu că e dublat de demagogie. De aici şi eticheta pusă pe seama lor de Leszek Kolakowski, repectiv „specia care se plânge”. Şi pentru că tot l-am menţionat pe filosofului polonez reţinem opinia acestuia cu privire la ruperea politicii de sacralitate şi de tradiţie, care a condus la transformarea politicii într-o „luptă goală pentru putere”6. Modernitatea devine un fel de „joc oportunist şi comod, croit pentru primatul intelectualilor secundari”. Dezamăgit de această realitate în care nu se regăseşte Kolakowski afirmă că „credinţa are nevoie de credinţă, nu de recomandările intelectualilor care laudă «utilitatea socială» a religiei”7. De notat că filosoful îi acceptă „în areopag doar pe gânditorii politici, adică pe cei care elaborează ideologii”, cu ceilalţi, însă, este necruţător8. Nu fac parte dintre „cei aleşi” preoţii, istoricii, arheologii, filologii, lingvistii şi mulţi alţii9. Cu toate că în acest caz manifestă obtuzitate în gândire, prin aducerea în discuţie a „complexului intelectual modern” şi eticheta fără echivoc pusă marxismului („apoteoză a rătăcirii declanşate de Iluminism”), Kołakowski sfârşeşte prin a fi aşezat, „cu o

grijă sectară, în carantină mediatică de filozofii şi mediile academice ale modernităţii post-anticoloniale”10. Dar săne oprim aici cu divagaţiile.

Revenind la modernitate mai notăm că aceasta acordă un gir necondiţionat raţiunii şi ştiinţei, manifestă o largă deschidere faţă de nou, dar presupune, în paralel, şi o schimbare a valorilor, o asumare a răspunderii şi a riscurilor, o diminuare a rolului familiei şi o secularizare a vieţii sociale şi politice. În acest context, nu ne mai miră faptul că raţiunea postată pe un soclu atât de înalt de intelectuali este privită de teologii intransigenţi drept „idolul” sau „dumnezeul” lumii moderne, unde omul mânat de dragostea de lucruri a devenit nu numai „rob” al acestora, ci s-a transformat el însuşi într-un lucru11. Doar într-o lume guvernată de „supraoameni” capătă sens afirmaţia lui Nietzsche, unul dintre „martirii vidului”12, potrivit căreia „Intelectul, acest maestru al disimulării, este liber şi scutit de orice altă sclavie, atâta timpt cât se poate amăgi fără să dăuneze, şi atunci îşi sărbătoreşte Saturnaliile; nicicând nu este mai luxuriant, mai bogat, mai mândru, mai agil şi mai îndrăzneţ”13. În traducere liberă înseamnă că realul e doar o iluzie intrupată la care oamenii se uită fascinaţi.  

Spre deosebire de moderniştii care au ridicat în slăvi descoperirile tehnologice şi controlul omului asupra naturii, postmoderniştii afirmă fără echivoc că acestea au adus omenirea în pragul „dezastrului global”. Demn de reţinut e faptul că în postmodernism „puterea retorică a unor termeni ca, „toleranţă”, „deschidere”, şi „integrare”, maschează eficace un obiectiv mai insidios, şi anume, distrugerea oricărui adevăr absolut”14. Cu alte cuvinte, postmodernismul înseamnă „moartea oricărui adevăr”. Mai grav e că „epoca anti-dogmatismului ajunge să devină şi epoca antiintelectualismului”15. Dar există şi cazuri când unii intelectualii au părăsit „anti-dogmatismul” modernist îmbrăţişând „anti–intelectualismul”. Naraţiunea „justificabilă politic” a fost preferată adevărului, fiind mult mai comodă16. După unii, acest fel de gândire „a devenit baza istoriei revizioniste, a metodei critice a feminismului şi a numeroaselor concepte populare ale multiculturalismului”17. Lucrurile capătă parcă un alt sens. În acest climat de deschidere şi toleranţă se remarcă domnia crezurilor personale, care se dovedesc a fi adevărate obstacole împotriva unui „dialog autentic asupra adevărului spiritual şi moral”18. 

Se afirmă, pe bună dreptate, că în cadrul cercetărilor consacrate modernităţii, „descifrarea istoriei intelectuale a acesteia deţine un loc privilegiat, căutând să repereze structurile mentale şi formaţiunile simbolice prin care această epocă şi-a anunţat prezenţa”19. „Chiar dacă acceptăm, în asentimentul lui Wallerstein, că articulaţiile „sistemului mondial modern” sunt în principal de natură economică, – afirmă Alina Hurubean – nu putem eluda faptul că modernitatea se instituie şi iradiază şi prin puterea „ideii”, care dă impuls schimbării istorice. Din această perspectivă, modernitatea ne apare ca un proiect intelectual elaborat prin forţa raţiunii şi diseminat în Europa prin mijlocirea limbajului şi ideologiilor care au precedat, în mare măsură, conţinuturile economice şi formele politice”20. Până aici lucrurile sunt clare. Ce facem însă cu „incapacitatea” raţiunii şi a dezvoltării tehnologice de a rezolva toate problemele sociale?21 

Au rămas o vagă amintire „societăţile închise” unde exista „un puternic control social, dar şi o solidaritate generală, bazată pe un simţ acut al apartenenţei şi al unor valori împărtăşite de toţi”. Aceste societăţi sunt astăzi „omogene”, datorită „coincidenţei” dintre „religie, etică şi comportamentul social acceptat la nivel de societate. Economia, mobilitatea socială şi reţeaua comunicaţiilor au deschis spre lume etnii şi popoare necunoscute ieri, făcându-le interdependente şi intercomunicante”22. Paradoxal, această circulaţie a ideilor într-o lume supusă globalizării face tot mai grea păstrarea tradiţiilor şi a specificului etno-cultural. De aceea e nevoie de o „recuperare” a sacrului.

2. De la negarea lui Dumezeu la limitarea libertăţii religioase

Cunosutul filosof rus Nicolae Berdiaev a creionat cu mult talent tabloul lumii care părăsea cu paşi repezi Evul Mediu pentru a păşi pe poarta modernităţii, evidenţiind în acelaşi timp şi limitele naturii umane. Critic al umanismului renascentist, el afirmă tranşant că acesta l-a slăbit pe om în loc să-l întărească23. Dacă iniţial „omul european” întră încrezător în forţele sale creatoare în Istoria modernă, la finalul acesteia el iese „cu credinţa sfărâmată” şi cu speranţele spulberate pentru „a pătrunde într-o epocă necunoscută (...). Istoria modernă e o întreprindere care nu a reuşit, care nu a glorificat pe om, cum a lăsat pe acesta să nădăjduiască. Făgăduinţele umanismului nu au fost ţinute. Omul încearcă o oboseală imensă şi e cu totul gata să se sprijine pe orice fel de colectivism în care ar dispare definitiv individualitaea omenească”24. Şi conchide: „Omul nu-şi poate îndura părăsirea sa, singurătatea sa”25. Sunt exagerate afirmaţiile lui Berdiaev? Să vedem în cele ce urmează.

Dincolo de evoluţia societăţii şi a progresului ştiinţei, se pare că „vina” pentru această situaţie aparţine filosofilor şi ideologilor care, dorind să lovească în Biserică, au creat suportul teoretic al limitării/negării libertăţii de religie, iar prin extensie a libertăţii umane. De la ideea „morţii lui Dumnezeu” au plecat toţi cei interesaţi de limitarea sau de negarea libertăţii umane. Iată cum apreciază involuţia spirituală a omului modern acelaşi Berdiaev. În opinia lui, Nietzsche şi Marx, liderii de necontestat ai nihilismului, „au ilustrat” cu o „generală putere” că „individualismul” şi „socialismul extrem” sunt cele două forme „ale autonegării şi autodistrugerii umanismului”26. Mai departe arată că „La Nietzsche umanismul se tăgăduieşte sub forma sa individualistă; la Marx, sub forma sa colectivă. Individualismul abstract şi colectivismul abstract s-au născut din una şi aceeaşi cauză: sustragerea omului de la bazele dumnezeieşti ale vieţii, despărţirea sa de concret”27. Şi continuă: „Morala lui Nietzsche nu admite valoarea personalităţii omeneşti; ea rupe cu umanul şi predică asprimea faţă de om în numele scopurilor supraumane, în numele viitorului şi al sublimităţii. Supraomul înlocuieşte la Nietzsche pe Dumnezeul pierdut El nu poate şi nu vrea să se menţină numai în uman”28. Odată cu „individualismul suprauman al lui Nietzsche imaginea omului dispare. În acelaşi fel dispare omul în supraumanul colectivist al lui Marx. Spiritualiceşte, Marx a ieşit din religia umanistă a lui Feuerbach. Dar în el, de asemenea – deşi în alt fel – umanismul se transformă în contrariul său, adică în antiumanism. Marx simte individualitatea omenească precum moştenirea unei vechi lumi burgheze, el cere ca ea să se înalţe prin colectivism. Morala lui Marx nu admite valoarea personalităţii omeneşti. Şi el rupe cu umanul şi predică asprimea faţă de om în numele colectivităţii, în numele statului viitor – al statului socialist”29. Iar în alt loc spune: „Colectivismul lui Marx nu admite individualitatea omenească, cu viaţa sa interioară infinită, pe care o admitea şi glorifica nu de mult umanismul lui Herder şi Goethe”30.

Cum arată „chipul libertăţii” promovat de profeţii anarhiei am văzut în timpul regimurilor nedemocratice de tristă notorietate. Iar pentru ca acest „chip” să pară şi mai sinistru decât era în realitate a fost promovată cu obstinenţă, în cazul nazismului, de pildă, ideea transformării acestuia în religie31, pentru că bolşevismul şi creştinismul erau, nu-i aşa, invenţii ale evreului, iar poporul german trebuia să rămână necontaminat de aceste rele. Plecând de la originea iudaică a lui Marx şi a Apostolul Pavel, Hitler a acuzat deopotrivă creştinismul şi variola că au distrus lumea antică pe care el o vedea „atât de pură, de luminoasă şi liniştită” 32. 

În acest cadru al discuţiei credem că ar fi nimerit să vorbim puţin şi despre relaţia dintre ateism şi violenţă. Richard Dawkins consideră că „Ateii, ca indivizi, pot comite răul, dar nu o fac în numele ateismului. Stalin şi Hitler au comis rele extreme în numele marxismului dogmatic şi docrinar, şi, respectiv, al unei teorii eugeniste neştiinţifice, nebuneşti, colorată cu dezlănţuiri subwagneriene. Războaiele religioase sunt purtate în numele credinţei. Şi au fost îngrozitor de frecvente în decursul istoriei. Nu îmi amintesc de nici un război purtat în numele ateismului. De ce? Un război trebuie să fie motivat de lăcomie economică, de ambiţie

politică, de prejudecăţi etnice şi rasiale, de u profund resentiment sau răzbunare, sau de credinţa patriotică în destinul unei naţiuni...Pe de altă parte, cine ar merge la război pentru lipsa credinţei?”33. Pe scurt, cei doi dictatori sunt mânaţi fie de niscaiva idealuri filosofice, fie de teorii pseudo-ştiinţifice, nefăcând răul fără vreun motiv anume.

Până la un punct suntem de acord cu afirmaţiile profesorului Dawkins, totuşi lipseşte ceva, repectiv absenţa lui Dumnezeu. Ca să umple abisul rămas viu în inimile lor, ei au pus ura, fiica preaiubită a Răului. Chiar dacă au cochetat la un moment dat cu religia, au ales în mod deliberat Răul. Parafrazându-l pe Vlad Mureşan, putem spune că Hitler şi Stalin după ce au primit „botezul” Neantului, au fost „binecuvântaţi” de acesta cu o „mutilare”34. Murind Dumnezeu, a murit iubirea. Deşi religia e pretextul, interesele sunt doar „lumeşti”. Ambii dictatori au fost admiratorii entuziaşti ai celor care l-au negat anterior pe Dumnezeu în agora, de la înălţimea amvonului sau de la nivelul catedrei35. 

Goana după faima deşartă a reunit o mulţime eterogenă şi pestriţă: teologi exaltaţi care-l preamăreau pe Dumnezeu în Biserică, iar pe ascuns îl supuneau pe „aproapele” lor la tot felul de constrângeri şi îi limitau libertatea de conştiinţă, savanţi atinşi funciar de hybris, filosofi cu vidul existenţial în suflet, arhangheli ai democraţiei şi ideologi ai anarhismului. Pentru toţi, omul îşi pierde calitatea de persoană, fiind redus la statutul de individ dominat de instincte. Ce înseamnă această schimbare, de fapt? Răspunsul e simplu. Adam nu mai este ce-a fost cândva, adică „împăratul creaţiei”36, ci vărul îndepărtat al cimpanzeului37. Şi pentru ca să nu existe confuzii, facem precizarea că nu toţi intelectualii Renaşterii şi ai epocii moderne, atei sau credincioşi, se fac vinovaţi de răul produs în societate pentru că ar fi aberant. Răspunderea poate îmbraca forme colective şi individuale deopotrivă. Cum spuneam şi într-un alt context, ideea negării lui Dumnzeu a pregătit opinia publică pentru marile răsturnări sociale care s-au petrecut în epoca contemporană38. Istoria ne arată că „există o şocantă conexiune filozofică şi istorică între „constructivismul” postmodernist şi fascismul deceniilor trecute. Ambele refuză adevărul obiectiv. Ambele afirmă că nu există o natură umană esenţială, sau nişte drepturi înnăscute ale omului. Ambele celebrează înlocuirea adevărului cu puterea”39. În sens filosofic, putem vorbi de „întruparea istorică” a Neantului40 atunci când analizăm comunismul şi nazismul. Şi încheiem, nu înainte însă de a-i da dreptate lui Berdiaev în privinţa izgonirii Providenţei din istorie. Omul a rămas singur cu noul lui „idol”, raţiunea, slujită cu sârg de patimile ridicate la rangul de mari sacerdoţi.

3. Modele de integrare a pluralismului religiosEvoluţia istorică evidenţiază o serie de schimbări survenite în sfera relaţiilor dintre Biserică şi Stat, dintre religie şi ideologie şi dintre religie şi politică. Se constată „existenţa unui transfer al religiosului asupra politicului în procesul secularizării”41, care „atrage după sine o inevitabilă intruziune a unor forme simbolice pe care le putem asocia cu un fel de religie laică”42. Dincolo de acest aspect, vedem cum în contextul globalizării este promovat, mai mult sau mai puţin agresiv, pluralismul religios, nu numai cel politic (ambele înţelese ca forme ale democraţiei), uneori, chiar cu armele, şi în zone şi regiuni care nu au o tradiţie democratică (Irak, Afganistan). Păstrând rezervele, putem spune că „procesele de extindere a democraţiei şi economiei libere, cu tehnologie avansată, au indus un model de societate euro-atlantic, în curs de edificare, în care problemele religiei şi credinţei au încetat să mai fie abordate ca „afaceri de stat”43. Dacă în acest spaţiu tensiunile şi conflictele religioase rareori capătă aspecte violente (Irlanda de Nord), în alte zone „subzistă: regimuri teocratice (Iran) sau guvernate de „legea islamică” (în Asia şi Africa); fenomene de intoleranţă religioasă şi de prozelitism agresiv; conflicte şi războaie justificate pe revendicări religioase etc”44. Mai reţinem şi poziţiile influente ocupate de liderii spirituali în cadrul societăţii, „îndeosebi, acolo unde statul este slab”45. 

În altă ordine de idei, atunci când vorbim de pluralism religios, nu putem să nu reliefăm cele două concepţii care au contribuit la definirea acestui concept. Dacă privim lucrurile din perspectiva creştinismului, abordarea relaţiilor interreligioase „poate fi sistematizată în trei modele majore: particularism, inclusivism şi pluralism”46.

Începem cu particularismul47, care definit în cheie teologică şi nu în termenii exclusivismului etnic, cultural sau social, implică respectul şi toleranţa faţă de alte religii, tradiţii şi culturi, dar afirmă deschis că numai Fiul lui Dumnezeu este adevăratul salvator al omenirii 48. 

Sub semnul deschiderii faţă de alte religii stă şi inclusivismul, ale cărui „afirmaţii” sunt în mod deliberat „îmbrăcate în ambiguitate”, scopul urmărit fiind acela de a aduce la un numitor comun diversele păreri referitoare la dogma creştină tradiţională („dubla natură a lui Hristos”, „păcatul”, „trinitatea”, „ispăşirea”, „mântuirea” etc). Este păstrată oarecum „unicitatea lui Iisus Hristos, dar cu precizarea că harul lui Dumnezeu şi mântuirea (indiferent cum sunt definite) se găsesc şi în celelalte religii”49.

Despre apariţia „ipotezelor pluraliste” putem vorbi numai în urma „interacţiunii” dintre creştinism şi celelalte religii ale lumii. Declinul valorilor iudeo-creştine şi imigraţia i-au făcut pe unii teologi occidentali să respingă „atât poziţia particularistă cât şi cea inclusivistă cu privire la unicitatea şi superioritatea lui Iisus Hristos”50 şi să propovăduiască deschis „valoarea diversităţii religioase”51. Suntem într-o mare dilemă şi nu ştim cum să privim lucrurile. Să înţelegem că un preot creştin va trata pe picior de egalitate, spre exemplu, Întrupărea Logosului divin şi metempsihoza? Doctrina creştină şi cea budistă ne dezvăluie fiecare în parte o altă faţetă a Adevărului Suprem? Ne întoarcem din nou la sincretismul păgân care exprima cu câteva milenii în urmă cam acelaşi lucru? Sau vorbim despre o „comuniune euharistică” între Bisericile Catolice, Ortodoxe şi Protestante, fără ca acestea să-şi piardă identitatea? În acest caz, cum rămâne cu canoanele adoptate de Biserică în primul mileniu care interzic comuniunea cu ereticii, păgânii şi iudeii? Sunt date uitării pentru că sunt incomode? Despre ce unitate a Bisericii se vorbeşte când există mai multe adevăruri de credinţă în loc de unul?

Dacă e să le dăm crezare adepţilor pluralismului „adevărată cunoaştere” e numai cea „pe care o împărtăşesc toate persoanele inteligente şi care poate fi verificată cumulativ prin observaţie şi participare”52. Ea îşi are „expresia în conştiinţa globală, iar a împărtăşi această conştiinţă transculturală înseamnă a împărtăşi o cetăţenie a lumii religioase sau o identitate religioasă postconvenţională sau universalistă”53. Ne-am lămurit. Nu mai vorbim de creştinism, islam, budism sau iudaism, ci de o „conştiinţa globală”. Utopie, coşmar sau binecuvântare ? Fiecare este liber să înţeleagă ce vrea. 

Pentru pluralismul religios, „cetăţenia lumii religioase” devine scopul final, iar dialogul religios reprezintă mijlocul cel mai eficace de a realiza acest demers54. În această notă pot fi privite atât mişcarea ecumenică cât şi neosincretismul religios modern. În realitate, limitele acestei concepţii sunt evidente, deoarece există viziuni radical opuse cu privire la „revelaţie”, „adevăr”, „autoritate”, „moralitate” şi destinul omenirii55. 

Secularismul propune la rându-i o altă abordare a pluralismului religios, păstrând instituţiile religioase, dar cu o influenţă diminuată progresiv56. Am văzut deja cum modernismul şi postmodernismul au desacralizat omul şi religia, pregătind terenul afirmării secularismului. De aceea nu vom mai dezvolta subiectul.

Mărturisim că nu ştim cât de atrăgătoare sunt aceste modele pentru societăţile tradiţionaliste, de pildă. Unii specialişti sunt de părere că aceste societăţi aflate în contact cu modernitatea

(care „presupune raţionalitatea, pluralismul, drepturile omului, dualismul public-privat, secularizarea”) au la îndemână trei opţiuni: „1) să dezvolte o societate închisă, care să se îngrijească în mod total şi autonom de toate problemele comunităţii, de la cele spirituale la cele comerciale sau educaţionale, fără a fi interesată de ceea ce se întîmplă în lumea exterioară; 2) să-şi propună o adaptare treptată la condiţiile lumii moderne, existând chiar pericolul ca tradiţiile religioase să se transforme în simple anexe ale politicii, ştiinţei sau practici terapeutice; 3) să dezvolte o atitudine de rezistenţă şi de opoziţie deschisă faţă de tot ceea ce poate fi pus sub termenul foarte larg al modernităţii”57. Dar renunţarea la tradiţie este un proces dificil, deoarece ea se află sub semnul sacrului. Pentru ca „ispitele veacului” să nu tulbure mentalul colectiv, fundamentaliştii au grijă ca istoria să fie readusă de pe calea „greşită” a modernităţii „pe calea desfăşurării sale fireşti”58. Valorizând aspectul mitologic şi cosmogonic al războiului aceştia îşi legitimizează acţiunile prin „delegitimarea adversarului asupra căruia se proiectează toate fantasmele legate de modernitate şi de devierea istorică pe care aceasta o reprezintă”59. Din păcate, o astfel de manipulare se bucură încă de succes, fapt confirmat de recrudescenţa mişcărilor fundamentaliste în anumite zone ale lumii. 

Cercetările arată că religia îşi face tot mai mult prezenţa în viaţa societăţii, împotriva „logicii” impuse de secularism. Chiar dacă în cadrul modernităţii experienţa secularizării a condus la o „laicizare a identităţii”, „fondul arhetipal este actualizat în formele secularizate ale limbajului, specifice omului modern, el intervine ca o componentă ce relevă rolul sacrului în modelarea identităţii individuale şi comunitare”60. Ştim că simbolul este religios în esenţa sa61. De aceea, atunci când îl întîlnim „în alte ipostaze decât cele ale revelării unui sens constituit în orizontul sacrului, – atrage Sandu Frunză atenţia – trebuie să rememorăm în discursul cultural şi modul originar al prezenţei sale. Funcţia mitică, simbolică, imaginativă sunt schematizări ale unei dimensiuni mai profunde, cea a fondului arhetipal al omului religios”62. Observaţia este corectă cu amendamentul că cercetătorul modern nu are garanţia că semnificaţia simbolului pe care îl identifică într-un anumit context istoric este aceeaşi cu cea conferită de cei care l-au creat. De vină pentru această situaţie este transmiterea orală a experienţei sacrului care îi dă posibilitatea celui care „administrează” tradiţia să intervină şi să o modifice. Pe de altă parte, nu trebuie să omitem din discuţie un adevăr elementar: nu orice imagine poate fi considerată simbol. Dar să revenim la tematica supusă analizei.

Prăbuşirea comunismului, imigraţia şi globalizarea tehnologiilor de comunicaţii au produs modificări în peisajul religios al unor state (Statelor Unite, Uniunea Europeană, de pildă) şi regiuni, au stimulat diversitatea religioasă şi prozelitismul religios şi au dat naştere unor dezbateri legate de libertatea şi toleranţa religioasă. Tot mai mulţi specialişti cercetează modul în care practicile religioase au darul să influenţeze democraţia, să evidenţieze intersecţiile dintre religie şi politică, să exploreze sociologia şi demografia religiei actuale, inclusiv a diversităţii convingerilor religioase şi impactul acestora asupra politicii. Piatra de încercare a pluralismului religios rămâne, însă, pe mai de parte, acceptarea termenului de valabilitate a altei religii, precum şi refuzul individului de a alege între ele63.

4. Toleranţa religioasă şi democraţiaÎn genere, democraţiile pluraliste se justifică prin „participarea cetăţenească”, şi printr-o „reciprocitate între partide şi opinia publică”, iar stabilitatea şi schimbarea politică sunt legate de evoluţiile sistemelor de partide64. Democratia este posibilă numai într-un stat laic şi nu în unul ateu sau theocratic65, pentru că ea reprezintă, în esenţă, un mod de gândire, de trăire şi de acţiune lipsit de costrângeri. Ea se adresează omului, deoarece el este agentul schimbării, şi promite, în acelaşi timp, tuturor şi fiecărui individ în parte, libertate şi egalitate66. „Ce se înţelege prin această egalitate şi cât de departe poate merge ea fără a leza libertăţile individului este un fapt foarte disputat. De necontestat este însă egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii”67. 

Există o condiţie importantă pentru ca democraţia să poată funcţiona, respectiv, cultura politică a membrilor societăţii. Fără aceasta „democraţia nu poate supravieţui, instituţiile democratice nefiind suficiente68. Este necesară, astăzi, prezenţa unor lideri politici harismatici, dar care să nu posede largi prerogative. Natura umană este schimbătoare, iar ei pot cădea pradă uşor tentaţiilor de a controla şi dirija totul în cadrul societăţii. Acest aspect este tratat într-un Raport al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România unde se arată că „Reuşita democraţiilor americane şi franceză se explică mult mai mult prin resursele profunde ale societăţii civile şi prin cultura politică imunizată (un război civil şi mai multe dezastre sociale în Statele Unite şi în Franţa unsprezece schimbări de regim din 1789, prin revoluţii, lovituri de stat sau înfrângeri militare), decât prin sistemul lor constituţional. Aceste două regimuri hiperprezidenţiale, destul de diferite unul de altul, au asigurat într-o anumită epocă funcţiile vitale ale statului, dar începând cu această generaţie, complexitatea societăţii post-industriale este de aşa natură că nu mai putem acorda puteri sporite unui singur om, fie acesta excepţional înzestrat”69.

Nu există democraţie dacă nu sunt respectate demnitatea umană şi dreptul tuturor cetăţenilor săi de a-şi afirma şi dezvolta personalitatea, creând condiţiile sociale necesare pentru înfăptuirea acestor scopuri. Transferând acest lucru la nivel politic, toată puterea trebuie să fie limitată şi controlată permanent şi să aibă acceptul tuturor celor supuşi ei, pentru ca intervenţiile necontrolate ale statului să nu lezeze libertăţile şi demnitatea individului70. Din capul locului, nu se admite ca demnitatea umană „să fie supusă unei negocieri de conjunctură”71. Demnitatea nu este un simplu concept filosofic sau teologic, ci ea „ţine de identitatea persoanei umane, ca fiinţă înzestrată cu raţiune şi conştiinţă”. Formulat altfel, demnitatea este „o componentă a dimensiunii umane, a civilizaţiei şi a progresului”72 şi un drept fundamental al omului. În preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (1948) se specifică clar că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume”73. 

Numai în cadrul democraţiei putem vorbi despre drepturile omului, pluralism, multiculturalism şi toleranţă, ultima fiind capacitatea omului de a asculta, de a înţelege raţiunea celuilalt şi de a accepta alteritatea, în gerere, integrând, în acelaşi timp, „tot ceea ce este străin, făcîndu-l asemănător cu ea însăşi (…), fără a-l nimici şi fără a-l dizolva în profilul său”74. Cu privire la acest ultim aspect, credem că este util să amintim, în cadrul acestei analize, şi punctul de vedere filosofic şi sociologic, care evidenţiază existenţa aşa-zisele trepte de manifestare a toleranţei religioase: 1. toleranţa paternalistă („cultul sau Biserica autoritară acceptă şi existenţa altor credinţe, dar în condiţii de inegalitate; cel mai slab se supune şi-l consultă pe cel puternic); 2. indiferenţa pasivă („trăire împreună” pe baza respectării unor principii minime de coexistenţă; acceptarea diversităţii fără a se preocupa în legătură cu ceilalţi”); 3. toleranţa pe baza egalităţii („formaţiunile religioase nu eu, totuşi, şanse egale şi suport egal; acestea nu se cunosc reciproc, nu ştiu în ce cred ceilalţi”); 4. cunoaşterea reciprocă („depăşirea barierelor şi deschiderea disponibilităţii pentru toleranţă; respectul reciproc: fiecare îşi păstrează dogma şi doctrina, recunoscând că, teoretic, şi celălalt are dreptate; este acceptat pluralismul religios; ca şi consecinţe: acordul înlăturării prozelitismului, neatragerea adepţilor de la alte religii”)75. 

Datorită toleranţei religioase, putem vorbi de: pluralismul American („pluralismul religios are aspectul unei economii libere de piaţă, neexistând sancţiuni în legătură cu credinţa”); libertatea religioasă în Australia („toleranţa şi manifestarea liberă a credinţei devin drepturi ale cetăţeanului”); pluralismul francez (în 1598, prin edictul de a Nantes, Henric al IV-lea, rege catolic, acordă protestanţilor drepturi cetăţeneşti şi limitează excesele Inchiziţiei; despre

un „pluralism deschis” discutăm numai din 1905, când este garantat prin lege „exerciţiul liber al cultelor”76. În toate aceste ţări religia dominantă este creştinismul. Acestuia i se cere, astăzi, să dea dovadă de un alt tip de toleranţă, diferită de cea impusă de Iosif al II-lea în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană prin celebru său edictul din 178277. „În acest context apare întrebarea dacă statele democratice se pot susţine singure, prin resursele laice sau este nevoie să se recurgă şi la alte resurse, culturale şi religioase, iar răspunsul la această întrebare dezvăluie calea pe care va trebui clarificat raportul culturii şi al religiei la structurile democraţiei europene şi raportul tradiţiilor culturale şi religioase una la cealaltă” 78. Pentru că tendinţele fundamentaliste par să se regăsească, mai ales, „în rândul mişcărilor legate de grupurile religioase minoritare”79, democraţiile pluraliste trebuie să găsească repede o modalitate de a anihila sentimentul de discriminare pe care-l trăiesc minoritarii. Lucrurile sunt mai complicate decât par la prima vedere, deoarece minorităţile religioase invocă, în contextul convieţuirii cu majoritatea, pluralismul religios, „ca temei al unor drepturi de grup”80. Reţinem că aceste minorităţi religioase şi problemele pe care acestea le articulează capătă alte valenţe în perioada alegerilor, putând determina configurarea spectrului politic.

Toleranţa are limitele ei chiar şi în ţările democratice, iar un observator avizat poate vedea că pluralismul religios nu este panaceul universal. Discuţiile despre intoleranţă, fundamentalism religios şi discriminare sunt sterile şi inutile, dacă omul nu este educat în spiritul toleranţei şi al respectului faţă de valorile celuilalt. Dacă nu pune în practică ceea ce a învăţat el riscă să rămână tributar instinctelor primare. Numai prin dialog îl poate cunoaşte pe „celălalt” şiîncepe să distingă dimensiuni noi ale realităţii şi adevărului, de care nu a fost conştient până atunci81. 

În încheiere, se impun câteva precizări. Procesul de globalizare culturală care-şi face astăzi simţită prezenţa, din ce în ce mai mult, permite migraţia valorilor şi propagarea acestora în afara graniţelor etnice. De pe urma acestei deschideri culturale se poate profita în sensul că oamenii vor avea ocazia să cunoască nu numai identitatea etnică, religioasă şi politică, ci şi convingerile aparţinând altor semeni, chiar dacă acestea nu sunt conforme cu propria lor convingere politică şi religioasă. În acest context, pluralismul religios, asimilat diversităţii religioase, afectează tot mai multe sectoare ale societăţii şi cere răspunsuri sociale viabile. Provocările sale ating persoane, identităţi etnice şi culturale, grupuri non-religioase, sfera democraţiei şi a politicii82.

Nr. 13 1. Viziunea lumii în epoca Renaşterii.2. Religia şi cultura în contextul integrării europene

Nr. 14 1. Revoluţia industrială / cultura industrială. 2.Definirea conceptului de politică culturală

Nr. 15 1. Umanismul – catolicismul – reforma.2. Politici culturale ale UE

Nr. 16 1. Cultura şi civilizaţia în contextul filosofiei sec. XIX2. Convenţia culturală europeană

Nr. 17 1. Caracteristici culturale şi sociale ale secolului XX.2. Comunicare interculturală & dialog intercultural

Nr. 18 1. Lumea greco-romană la apariția creștinismului. 2. Multilingvismul în sprijinul dialogului intercultural

Nr. 19 1. Interacţiunea culturii romane, greceşti şi orientale.2. Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare

Nr. 20 1. Teoria socialistă, pozitivismul, evoluţionismul, neoidealismul, pragmatismul 2. Programe și proiecte culturale europene