SPES ORTHODOXIAE nr. 6

Revistă teologică şi culturală a elevilor Liceului Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

Colectivul de redacție:

Preşedinte de onoare:

Preasfinţitul Părinte Sofronie Drincec, Episcopul Oradiei

Preşedinte:

Pr. Prof. Radu Rus

Vicepreşedinţe:

Pr. Prof. Dorel Leucea

Membri:

Pr. Prof. Alexandru Dulca

Pr. Prof. Alin Sonea

Arhid. Prof. Ştefan Lakatos

Prof. Ramona Urdea

Cristian Nistor – cls. a XII-a A

Andi Bacter – cls. a XI-a A

George Sabău – cls. a X-a A

ISSN 2067 – 502X

Revistă teologică şi culturală a elevilor

Liceului Ortodox ,,Episcop Roman Ciorogariu” Oradea

„Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit

să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl

să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu”

(Ioan 15, 16)

Apare cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei

Nr. 6 Spes Orthodoxiae 2

SCRISOARE PASTORALĂ LA NAȘTEREA DOMNULUI 2014

† SOFRONIE

Prin harul lui Dumnezeu

Episcop dreptmăritor al Oradiei,

Preacuvioşilor şi Preacucernicilor Părinţi, Preacuvioaselor Maici şi Binecredincioşilor

creştini încredinţaţi spre păstorire, „har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la

Domnul Iisus Hristos”1, iar de la noi îmbrăţişare întru bucuria Duhului Sfânt!

„Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a

deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se

ca un om, S-a smerit pe Sine”2.

Iubit popor al lui Dumnezeu,

„Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie”3,

pe Fiul Său cel Unul-născut, născut din veci din Tatăl, pentru a Se face om, în toate asemenea

nouă, afară de păcat, pentru ca pe noi, cei mulţi şi păcătoşi, să ne răscumpere, să ne scoată din

starea de umilinţă în care păcatul ne adusese, pentru a ne restaura demnitatea pierdută prin

cădere, pentru a omorî moartea. Pentru noi, oamenii, El, Fiul veşnic al Tatălui, deofiinţă cu

Tatăl, S-a smerit; bogat fiind, pentru noi a sărăcit, pentru ca noi cu sărăcia Lui să ne

îmbogăţim4. Pentru noi S-a micşorat „cu puţin faţă de îngeri”5, pentru a ne întoarce la Tatăl

nostru Cel din ceruri. Deşertarea, micşorarea, smerirea Fiului lui Dumnezeu înomenit la

plinirea vremii, prin naşterea după trup din Fecioara, se numeşte, în teologia Bisericii noastre,

chenoză.

1 Romani 1, 7, I Corinteni 1, 3, II Corinteni 1, 2, etc.

2 Filipeni 2, 6-8.

3 Galateni 4, 4.

4 II Corinteni 8, 9.

5 Evrei 2, 9.


Chenoza Cuvântului veşnic al Tatălui, asumarea firii omeneşti integrale, trup şi

suflet, în ipostasul unic al Fiului Unul-născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi unirea

celor două firi, divină şi umană, în mod neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, în

unica persoană a Domnului nostru Iisus Hristos, se află în miezul tainei credinţei noastre

ortodoxe cu privire la cea de a doua persoană a Preasfintei Treimi, Dumnezeu-Fiul înomenit,

Dumnezeu-Omul. Credinţa ortodoxă, hristologia ortodoxă a fost apărată de Biserică prin mari

sacrificii şi ne-a fost transmisă cu multă scumpătate de înaintaşii noştri, nouă revenindu-ne

responsabilitatea apărării, mărturisirii şi transmiterii mai departe, generaţiilor ce vin după noi,

a tezaurului hristologiei mântuitoare.

Astfel, în duh de smerenie, se cuvine să ne apropiem de marea sărbătoare a întregii

creştinătăţi, naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, desfăcând cureaua

încălţămintelor noastre şi înţelegând cât de mare şi sfântă este taina naşterii după trup a

Fiului veşnic al Tatălui, a înomenirii Fiului lui Dumnezeu, începând de la Buna Vestire a

Maicii Domnului, de către Sfântul Arhanghel Gavriil. De aceea, Cea care L-a născut şi L-a

dăruit lumii pe Fiul lui Dumnezeu6, este preacinstită de Biserică şi numită, cu multă dragoste

şi sfântă credinţă, Născătoarea de Dumnezeu. Aceste adevăruri ale Ortodoxiei suntem chemaţi

să le mărturisim cu tărie în toate zilele vieţii noastre, dar mai cu seamă acum, la Crăciun, ca

adevăr imuabil, în special în contextul lumii de astăzi, tot mai secularizate, mai desacralizate,

mai îndepărtate de ceea ce este Crăciunul, marea sărbătoare împărătească a ortodocşilor.

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Poate că nicicând mai mult decât în zilele noastre pericolul relativizării sărbătorii,

spectrul înstrăinării de valorile netrecătoare ale credinţei noastre strămoşeşti, duhul potrivnic

lui Hristos Domnul, bântuie printre noi, încercând să denatureze sensul Crăciunului, să

lipsească praznicul de ceea ce-i este propriu: de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Dar cum ar putea

Crăciunul să mai fie sărbătoare fără Cel care i-a dat numele, Domnul Iisus Hristos? E drept că

acelaşi lucru l-au încercat şi cei fără Dumnezeu, în timpul regimului totalitar comunist, dar n-

au reuşit. Astăzi, sub măşti diferite, aceleaşi duhuri potrivnice încearcă să-i îndepărteze pe

oameni de bucuria autentică a sărbătorii credinţei, de speranţa consistentă a izbăvirii de

întuneric şi moarte, de frică şi de primejdie, prin chenoza Fiului lui Dumnezeu. De aceea, noi,

creştinii ortodocşi avem datoria de a apăra, a mărturisi şi a transmite mai departe adevărul

credinţei ortodoxe.

6 Cf. Luca 1, 35.


Pericolele ce pândesc dinspre lumea secularizată nu trebuie lăsate să umbrească

lumina praznicului împărătesc în sufletele noastre. Se cuvine, însă, a rămâne în stare de veghe

şi a nu lăsa duhurile străine să ne îndepărteze de ceea ce este Crăciunul: sărbătoarea naşterii

după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei, născut din

veci, din Tatăl, fără de mamă şi „la plinirea vremii”, din maică, fără ispită bărbătească, prin

lucrarea Duhului Sfânt. Este, de altfel, ceea ce facem noi, ortodocşii, atât în perioada

premergătoare, a Sfântului Post al Naşterii Domnului, pe parcursul a patruzeci de zile, cât şi

în zilele de sărbătoare, cele trei ale praznicului şi, ulterior, până la odovania acestuia, la

treizeci şi unu decembrie.

Tot ceea ce se săvârşeşte, în această perioadă, în biserici şi în case, în oraşe şi sate, la

mânăstiri şi în parohii, în toate aşezămintele bisericeşti, este o mărturisire a credinţei noastre

ortodoxe. Sfintele slujbe, rânduielile creştineşti, colindele şi cântecele de stea, tradiţiile

moştenite din străbuni sunt tot atâtea binecuvântate prilejuri care reuşesc să îmbrace sufletele

noastre în veşmintele luminoase ale sărbătorii, inserându-ne şi pe noi în cohortele de laudă ale

Sfinţilor şi Îngerilor, magilor de la Răsărit şi păstorilor, constelaţiilor şi peşterii betleemite, în

bucuria ce însufleţeşte întregul univers, în explozia de fericire ce inundă cerurile şi pământul,

lumea de dincolo şi lumea de aici, lăsându-ne să întrezărim, pe măsura credinţei, Raiul deschis.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Luând aminte la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, vremea este a mărturisi că nu

există nici o putere în cer sau pe pământ sau în lumea de dedesubt, care să fie în stare a aduce

vreo atingere măritului praznic al Naşterii Domnului, oricât ar încerca, oricât s-ar opinti,

oricâte eforturi ar depune, oricâte forţe ar arunca în luptă, oricâte ameninţări ar profera,

oricâte războaie contra credinţei, prigoane contra credincioşilor, martirizări ale creştinilor ar

dezlănţui. Pentru că nici o putere în cer sau pe pământ nu I se poate opune lui Dumnezeu, nu

poate aduce vreo ofensă Preasfintei Treimi, oricât ar încerca. Şi duhurile rele ştiu aceasta, deşi

sunt îngăduite de Sus, pentru încercare, să ispitească pe cei slabi în credinţă, să-i încurajeze pe

cei leneşi la şi mai multă delăsare, iar pe cei indiferenţi la mai mare derivă. Forţele

întunericului sunt limitate, puterea lor este trecătoare şi influenţa lor minoră, în comparaţie cu

Ziditorul. Şi puterile întunecate ştiu că nu au nici o şansă şi că biruinţa nu le aparţine.

Dar este mare nevoie, e de maximă urgenţă a înţelege noi adevărurile dominatoare în

univers. Anume, puterea cea nelimitată a lui Dumnezeu, Atotputernicul, măreţia netrecătoare

a Celui ce S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, Pantocratorul şi Domnul, Arhiereul sufletelor


noastre, „Care a şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri”7. Şi ştiind şi înţelegând că toate

sunt îngăduite de Sus, mai uşor vom purta şi lupta noastră, mai lesne vom putea da şi

mărturisirea noastră, mai luminos vom vesti şi bucuria noastră, că Fiul veşnic al Tatălui S-a

născut din Fecioara, pentru noi, cei mulţi şi căzuţi, de-acum, de „la plinirea vremii”, fraţii Săi

în umanitate, pentru noi, fraţii Săi mai mici, de la Adam până la ultimul ce se va naşte din

femeie. Iar noi, dreptmăritorii creştini, suntem chemaţi să răspândim lumina aceasta în jurul

nostru, indiferent de condiţii, independent de gradul de secularizare al lumii din care facem

parte, de indiferentismul religios, de ofensele aduse creştinismului.

De aceea, dragii mei fraţi şi surori, să nu lăsăm nimic să ne strice bucuria, să frângă

dragostea noastră faţă de Domnul şi întreolaltă, să întristeze sufletele noastre! Să ne bucurăm

şi să ne veselim, împreună cu moşii şi strămoşii noştri, în comuniunea de dragoste a Sfinţilor,

sub omoforul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Să nu-i uităm pe cei săraci şi lipsiţi, pe cei

bătrâni şi pe orfani, pe cei care au nevoie de dragostea şi ajutorul nostru, de atenţia şi sprijinul

nostru, de mângâierea şi zâmbetul nostru. „În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste,

unii altora daţi-vă întâietate”8. Şi dacă El „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând”, atunci şi

noi, în haina sărbătorii lui Hristos îmbrăcaţi fiind, să ne apropiem unii de alţii cu dragoste, „cu

smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât pe el însuşi”9.

Pentru că peste toate şi deasupra tuturor este Cel ce odinioară S-a născut smerit în

peştera din Betleem, Cel mai-nainte de veci, coborât în lume din Fecioara, „la plinirea vremii”,

Care a mărturisit despre Sine: „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este,

Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul”10. „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă,

Începutul şi Sfârşitul”11, „Eu, Iisus... Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care

străluceşte dimineaţa”12.

„Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi! Amin”13.

Al vostru, al tuturor, smerit rugător,

7 Evrei 8, 1.

8 Romani 12, 10.

9 Filipeni 2, 3.

10 Apocalipsa 1, 8.

11 Apocalipsa 22, 13.




povedania este o Taină a Bisericii prin care ni se iartă păcatele, este ca o baie prin care

ne spălăm de toate întinăciunile lăuntrice, sufletești. Sfânta Spovedanie, numită și

Sfânta Mărturisire sau Pocăință, este una din cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii

Domnului Hristos, importantă pentru mântuire ca și Sfântul Botez.

Spovedania în Vechiul Testament

Cugetul pocăinței în Vechiul

Testament apare în legătură cu păcatul

săvârșit de prima pereche de oameni. Căci

păcatul, în chip firesc, ascunde în sine o

adâncă neliniște, izvorâtă din rușinea de a-l fi

făcut și din dorința de a se curăți de el. Adam

și Eva, după ce calcă porunca Lui Dumnezeu,

simt o durere pentru păcat, se rușinează și se

ascund printre pomii raiului.

Căderea în păcat și pierderea

nevinovăției primilor oameni aduce cu sine

sentimentul rușinii, căința și frica de

Dumnezeu. Rușine, căci și-au acoperit

goliciunea trupului cu frunze de smochin;

căință, căci și-au dat seama de greșeala

făcută; frică de Dumnezeu, căci au căutat să

se ascundă; deci primul păcat, primul semn de

pocăință.

Dumnezeu face responsabil pe fiecare

în parte de greșeala lui și provoacă tot

individul să se mărturisească și să răspundă

pentru fapta lui. Atitudinea omului în fața unor astfel de provocări îmbracă forme variate: ea poate

fi mărturisire sinceră, poate fi o ocolire a mărturisirii prin încercarea transferului de vină, sau poate

fi chiar refuzul direct de a mărturisi păcatul săvârșit.

Mai târziu, prin Moise, Dumnezeu le-a dat israeliților Legea, în care printre alte multe

prevederi găsim și porunca expresă pentru mărturisirea personală a păcatelor: ,,Deci, de se va face

cineva vinovat de ceva din acestea și își va mărturisi păcatul, atunci pentru păcatul său, ... Să

aducă Domnului jertfă… și-l va curăța preotul prin aceasta de păcatul său și i se va ierta păcatul’’.

Cel mai bogat material cu privire la pocăință în Vechiul Testament îl cuprinde Psaltirea

regelui și proorocului David. Pentru viața religioasă și morală ea are un rol și o valoare unică.

Începând cu Adam și până la Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul dintre prooroci, toată

Scriptura Vechiului Testament este străbătută, ca un fir roșu, de duhul pocăinței.

S


Spovedania în Noul Testament

Mărturisirea păcatelor de dinainte de Hristos nu era Taină, pentru că lipsea harul Duhului

Sfânt, ci era un simbol.

În Noul Testament, spovedania apare ca Taină Sfântă instituită de Mântuitorul Hristos și

dată Apostolilor și prin ei Bisericii, Taina în care iertarea și dezlegarea se dau prin puterea ce vine

de sus.

Noul Testament este cartea întoarcerii la Dumnezeu, în raiul fericirii pierdute. Nu este

scriere sau capitol în cuprinsul lui care să nu urmărească acest scop mântuitor: pocăința, întoarcerea

și împăcarea omului cu Dumnezeu.

Instituind Taina Spovedaniei deodată cu Taina Preoției, Mântuitorul leagă Spovedania de

preoția harică, desăvârșind practica vechi-testamentară, potrivit căreia, mărturisirea păcatelor se

făcea în fața autorității religioase a evreilor.

Primind puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor, Sfinții Apostoli și cei rânduiți de ei,

prin punerea mâinilor, adică prin Taina Hirotoniei, au săvârșit Taina Spovedaniei tuturor celor care

veneau la ei pentru ușurare de păcate și apropierea de Sfânta Împărtășanie.

Necesitatea și practicarea Tainei Spovedaniei încă din timpul Sfinților Apostoli se arată și

prin cuvintele deosebit de grăitoare ale Sfântului Apostol si Evanghelist Ioan: „Dacă zicem că păcat

nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre,

El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată

nedreptatea”(1 Ioan 1,8-9).

Darius Lascău – clasa a XI-a


fântul Voievod Constantin Brâncoveanu s-a născut în data de 15 august 1654, în

localitatea Brâncoveni, părinții lui fiind Matei Brâncoveanu și doamna Stanca, dar a

rămas orfan de tată pe când avea doar un an, crescând sub îngrijirea rudelor sale, în

special a unchiului său, stolnicul Constantin

Cantacuzino. De asemenea, a primit și o

educație aleasă de la unii dintre cei mai învățați

dascăli ai vremii.

Datorită pregătirii, hărniciei şi iscusinței

sale, a fost ales domn al Țării Românești după

moartea lui Șerban Cantacuzino, urcând pe tron

în data de 29 octombrie 1688. În condițiile unor

vremuri vitrege și întunecate, Constantin

Brâncoveanu a reușit să-și adjudece una dintre

cele mai lungi domnii din istoria Țării

Românești, 25 de ani și 5 luni (1688-1714).

Deși a condus țara într-o perioadă de

lupte acerbe pentru dominație, voievodul

Constantin Brâncoveanu a reușit să ferească

țara de războaie, fiind numit și „voievod al

păcii”. În timpul domniei sale, Țara

Românească devine un centru cultural,

diplomatic și politic european prin grija

conducătorului ei, care a menținut legături cu

toate cele trei puteri ale vremii: Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman și Imperiul Rus, arătându-se

astfel un adevărat om de stat, diplomat înțelept şi vizionar în politica promovată într-un context

internaţional extrem de dificil, marcat de presiuni multiple şi interese antagonice ale marilor puteri.

În ceea ce priveşte politica externă, domnitorul a reuşit să întreţină relaţii bune în raport cu

marile puteri ale vremii, ferind ţara de jafuri şi pustiiri din partea armatelor străine, precum şi de

anexări teritoriale. În relaţia cu Înalta Poartă, Vodă a adoptat „diplomaţia pungilor cu bani”, plătind

cu regularitate tributul. Pentru el, ameninţarea otomană era dublată şi de nesigura protecţie a

austriecilor, care urmăreau şi ei dominaţia ţării, astfel încât firească a fost îndreptarea sa către noua

putere de la Răsărit, „a treia Romă”, Rusia ţarului Petru cel Mare.

După înfrângerea armatelor ţariste de către trupele otomane la Stănileşti, situaţia lui

Brâncoveanu devine tot mai nesigură. Voievodul se va sili să practice aceeaşi politică a „pungilor

cu bani” în anii 1712-1713, dar cererile din partea turcilor devin din ce în ce mai exagerate.

Ostilităţile la adresa lui, invidia şi dorinţa de a-i lua averea şi, mai ales, tragicul conflict din propria

familie, concretizat în intrigile Cantacuzinilor, au dus la sfârșitul domniei acestuia.

S


Deşi a condus ţara în vremuri extrem de grele pe plan politic, Constantin Brâncoveanu nu a

neglijat preocupările în domeniul artei, culturii şi educaţiei, ci le-a acordat o atenţie sporită, ceea ce

a făcut din el un ctitor de civilizaţie românească, un făuritor de artă şi un creator de stil arhitectural

ce-i poartă numele.

Merită amintit faptul că în timpul strălucitei sale domnii s-au zidit multe biserici şi mănăstiri

renumite, s-au deschis şcoli, s-au tipărit cărţi în diferite limbi: română, slavonă, greacă, latină sau

arabă, au fost sprijiniţi şi încurajaţi cărturarii și, de asemenea, s-au acordat ajutoare multor

aşezăminte bisericeşti căzute sub dominaţia otomană.

Prin ceea ce a lăsat moştenire posterităţii, epoca brâncovenească reprezintă o sinteză între

clasic şi baroc, între medieval şi modern, între Orient şi Occident. În arhitectura civilă a restaurat

curțile domnești de la Târgoviște și București și a ctitorit câteva palate de o frumusețe nepieritoare.

În cadrul arhitecturii eclesiastice, Brâncoveanu a zidit din temelie şi a refăcut numeroase lăcaşuri de

închinare, atât în ţară cât şi în afara hotarelor ei. Marelui domnitor i se datorează ctitorirea unor

aşezăminte monahale precum cel de de la Hurezi, Mamul, Brâncoveni, Surpatele, Polovragi şi

Turnu, construirea unor biserici în București, dar și contribuirea la zidirea unor biserici

monumentale sau îmbunătățirea unor așezări monahale vestite, precum: Cozia, Arnota, Bistriţa,

Strehaia, Snagov, Dealu și multe altele.

Pictura, sculptura, broderia şi argintăria sunt artele care au înfrumuseţat ctitoriile

brâncoveneşti într-un mod cu totul deosebit. Epoca brâncovenească a constituit şi o perioadă în care

şcolile au putut înflori pe lângă ctitoriile monahale ale marelui domnitor. Acestea pregăteau

slujbaşii cancelariei domneşti, dar şi preoţii şi cântăreţii din biserici.

Palatul Mogoșoaia – detaliu arhitectural


Voievodul Constantin Brâncoveanu a organizat în timpul domniei sale patru tipografii, la

Târgovişte, Snagov, Buzău şi Râmnic, plus cea de la Bucureşti care exista încă înainte de urcarea sa

pe tronul Ţării Româneşti. În aceste tipografii au fost imprimate cărţi de doctrină, de slujbă şi

teologie, pentru trebuinţele bisericilor şi ale şcolilor, cărţi de povăţuiri pentru voievozi şi fiii lor,

cărţi de învăţătură şi zidire sufletească, dar şi de apărare a învăţăturii ortodoxe împotriva misiunii

calvine şi catolice din Transilvania şi alte regiuni. În timpul domniei Sfântului Constantin au fost

tipărite 84 de cărţi în 96 de volume, într-un tiraj total de 50 000 de exemplare.

Mănăstirea Hurezi

Mănăstirea Sâmbăta de Sus


Domnia lui Constantin Brâncoveanu a constituit o epocă de renaştere culturală şi artistică a

Ţării Româneşti, care a devenit şi un important centru spiritual, nu numai politic, pentru sud-estul

Europei şi Orientul creştin.

Vrednic urmaş al înaintaşilor săi la tronul Ţării Româneşti, Voievodul Constantin

Brâncoveanu întreprinde acţiuni de ajutorare a transilvănenilor prin intervenţii diplomatice, prin

sprijin financiar, prin ctitorirea de biserici, prin hirotonirea de episcopi şi preoţi, prin tipărirea de

cărţi împotriva prozelitismului calvin şi catolic şi prin scrisori de încurajare şi îmbărbătare a

ortodocşilor transilvăneni aflaţi în faţa presiunilor şi prozelitismului catolic.

Pentru românii ortodocşi din Transilvania, în timpul domniei sale, au fost hirotoniți în

Muntenia doi mitropoliți ai Bălgradului (Alba-Iuliei), care au fost sprijiniți în activitatea lor prin

numeroase danii domnești. Pentru a-i ajuta pe ortodocșii transilvăneni să-şi păstreze dreapta

credinţă, au fost tipărite în Ţara Românească cărţi ce prezentau doctrina ortodoxă şi combăteau

propaganda calvină și catolică, cărți care au fost răspândite gratuit în Transilvania. A ctitorit

biserici: Mănăstirea Sâmbăta de Sus, biserica din Făgăraş, biserica din Ocna Sibiului şi biserica din

Poiana Mărului, domnitorul îngrijindu-se și de existența materială a acestora prin bani, produse,

cărţi, manuscrise, tiparniţe, obiecte de cult, lucrări de artă şi broderie.

În același timp i-a ajutat și pe creștinii ortodocși din țările aflate sub jugul otoman.

Ajutoarele materiale și spirituale au constat în bani, produse, manuscrise, tiparnițe, obiecte de cult,

lucrări de artă și broderie.

Trădat de boierii adversari, dar şi de puterile europene, voievodul s-a văzut neputincios în

faţa intrigilor externe şi interne şi a rivalilor ce se credeau îndreptăţiţi să urce în scaunul domnesc,

în special cei din familia Cantacuzinilor.

La 24 martie 1714 Constantin, împreună cu fiii săi şi cu sfetnicul său, Ianache Văcărescu, au

Martiriul Brâncovenilor – frescă într-un paraclis al Mănăstirii Sâmbăta de Sus


fost duşi apoi la Constantinopol, unde au fost închişi în temniţa celor şapte turnuri şi supuşi la

numeroase chinuri. Într-o ultimă tentativă mârşavă, turcii au eliberat familia Brâncovenilor, cu

promisiunea că-i vor lăsa să se reîntoarcă teferi în ţară dacă renunţă la creştinism şi se convertesc la

islamism, după plata a încă 20.000 de pungi cu galbeni. Voievodul a refuzat cu demnitate şi curaj să

se lepede de credinţa strămoşească, astfel că, la 15 august 1714, domnitorul, împreună cu cei patru

fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi cu sfetnicul Ianache, au primit jertfa muceniciei,

trupurile lor fiind aruncate în mare. Acestea au fost apoi pescuite şi îngropate în taină de creştini în

biserica Mănăstirii Maicii Domnului din Insula Halki. Doamna Marica a strămutat apoi, în mare

taină, osemintele muceniceşti ale voievodului în biserica Sf. Gheorghe cel Nou din Bucureşti, în

anul 1720.

Sunt extrem de

impresionate ultimele cuvinte ale

domnitorului martir către fiii săi,

consemnate de Anton Maria del

Chiero, martor ocular al execuției:

„Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut

tot ce am avut în această lume, cel

puţin să ne salvăm sufletele

noastre şi să ne spălam păcatele

cu sângele nostru.”

Moartea Brâncovenilor a

impresionat profund pe

contemporani, chiar şi pe

necreştini, şi a avut un larg ecou în

sufletul poporului român, care i-a

plâns în cântece şi balade

populare. De-a lungul celor trei

veacuri care s-au scurs de la

mucenicia Sfinţilor Brâncoveni,

evlavia poporului român a sporit în

ceea ce priveşte cinstirea acestora.

Stăruința în credinţa lor, bogata

operă cultural-ctitoricească prin

care au împodobit Biserica

Mântuitorului Hristos, precum şi

spiritul filantropic-mucenicesc al

vieţii acestora au consacrat martiriul Sfinţilor Brâncoveni drept un eveniment de răscruce în istoria

neamului şi a Bisericii noastre.

Constantin Brâncoveanu a păşit prin credinţa, asiduitatea şi sacrificiul său final nu numai în

panteonul sfinţilor, ci, prin întreaga sa domnie, marea sa personalitate s-a înscris printre

conducătorii iluştri ai românilor, bucurându-se pentru totdeauna de binemeritata preţuire şi

nepieritoare cinstire.

Cristian Nistor – clasa a XII-a


eea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă,

s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între

oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!

Dacă Ioan, încă în pântecele mamei sale

fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a săltat de

bucurie, cu atât mai mult noi, astăzi, văzând nu

pe Maria, ci pe Însuşi Mântuitorul nostru, trebuie

să săltăm cu bucurie şi să prăznuim, să ne

minunăm şi să ne uimim de Taina cea mare a

întrupării lui Hristos, care covârşeşte toată

priceperea omenească.

Socoteşte numai ce minune ar fi când,

dintr-o dată, soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar

mişca pe pământ şi de aici şi-ar împrăştia razele

sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla măcar

numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună

în cea mai mare uimire pe toţi cei ce ar vedea.

Gândeşte şi cumpăneşte apoi cât de minunat este

a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte

razele Sale din Trupul Său şi luminează sufletele

noastre. De mult doream eu să privesc aceasta zi

şi într-o adunare aşa de mare.

Eu doream ca în această sărbătoare să

văd biserica plină de fraţi, precum este, şi dorinţa

C


mea s-a îndeplinit. Nu sunt nici zece ani de când această zi s-a făcut cunoscută, şi iată că ea

străluceşte prin râvna noastră, ca şi când ni s-ar fi predat din veac şi de mulţi ani, aşa că poate să o

numească cineva cu dreptate sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea de curând ni s-a făcut

cunoscută; veche, pentru că ea îndată s-a făcut asemenea cu sărbătorile cele mai vechi şi, aşa

zicând, a ajuns aceeaşi măsură a vechimii cu acestea.

Precum plantele cele nobile, când se pun în pământ, îndată şi repede cresc la înălţime, la fel

această sărbătoare, care la apuseni era demult cunoscută, iar la noi, abia acum, de câţiva ani s-a

adus, aşa de repede a crescut şi aşa de multe roade a adus, precum şi voi vedeţi, că biserica este

plină de mulţimea credincioşilor.

Această râvnă a voastră este vrednică de răsplată, şi aceasta să o aşteptaţi de la Cel ce S-a

născut astăzi, de la Hristos. El vă va răsplăti deplin, căci dragostea către această zi este cel mai mare

semn de dragoste către Cel ce S-a născut astăzi.

Deci, ca un părinte al vostru întru slujire, voi încerca a vorbi spre folosul vostru, pe cât îmi

stă în puterile mele şi cât darul lui Dumnezeu îmi va da.

Deci, ce doriţi voi să auziţi întru această zi? Ce altceva decât să vorbim despre această zi. Eu

ştiu că mulţi, încă şi acum, nu sunt lămuriţi întru sine despre această sărbătoare. Unii sunt pentru,

alţii împotrivă, şi în toate locurile se vorbeşte despre ea. Unii aduc împotriva ei că este nouă şi abia

de curând sărbătorită, alţii întăresc că este străveche, căci încă şi proorocii au prevestit Naşterea lui

Hristos, şi că ea este cunoscută şi stimată din timpurile cele vechi de către toţi apusenii, de la Tracia

până la Cadix.

Ei bine, despre această zi vom vorbi noi! Căci această zi, măcar că nu se ştie prea multe

despre dânsa, se află la noi în aşa de mare cinste. Este lucru dovedit că ea, când va fi mai mult

cunoscută, se va bucura de o râvnă mult mai mare. O pătrundere mai mare ce veţi dobândi despre

ea, prin vorba mea, va mări şi mai mult dragostea voastră către această sărbătoare.

Eu am trei dovezi din care noi cunoaştem că acesta este timpul în care S-a născut Domnul

nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.

Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea cu care această sărbătoare s-a făcut

cunoscută pretutindeni şi a ajuns la aşa înălţime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privinţa

propovăduirii Evangheliei: „De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la

Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi” (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă

vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi,

este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut

mai mare şi mai slăvită. De asemenea, şi acea propovăduire a Evangheliei despre care grăieşte

Gamaliil, în puţini ani s-a răspândit în toată lumea, măcar că peste tot era condusă de făcătorii de

corturi, de pescari şi de oameni neînvăţaţi. Micimea slujitorilor nu vătăma cu nimic, căci puterea

Acelui care Se propovăduia biruia toate mai dinainte, depărta toate piedicile şi descoperea propria

putere.

Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care?

Ea se află în spusele Evangheliei: „în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se

înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau

toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în

Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui

David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când


erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut şi L-a

înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 1-7).

De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. Deci, cel ce ar putea

vedea actele cele vechi ce se află la Roma, va afla exact timpul acestui recensământ. Dar tu zici:

„Ce ne trebuie nouă acestea, noi nu am fost la Roma şi nici nu ne vom duce”, însă ascultă şi crede

că noi am aflat ziua de la cei care cunosc bine aceste lucruri şi care locuiesc în cetatea aceea. Cei ce

locuiesc acolo, încă de mult prăznuiesc această zi şi, potrivit cu o veche tradiţie, acum ne-au

împărtăşit şi nouă despre aceasta. Evanghelistul nu ne-a însemnat numai îndeobşte, ci ne face

cunoscut şi ne arată lămurit şi ziua întrupării lui Hristos. Cezarul August n-a dat acea poruncă din

propria iniţiativă, ci pentru că sufletul lui a fost mişcat de Dumnezeu, pentru ca el, fără să vrea, să

slujească venirii pe lume a Celui Unuia-Născut.

Dar va zice cineva: „Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?” Nu puţin,

iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea

scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina şi Nazaretul este o cetate

din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii

ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au

propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: „Şi tu Betleeme, deşi

eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel” (Miheia 5, 1).

Şi când odinioară iudeii au fost întrebaţi de Irod unde Se va naşte Hristos, i-au adus această

mărturie (Matei 2, 6). De aceea, şi Natanael, când i-a zis Filip; „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”,

a răspuns: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Ioan 1, 45). Şi Hristos a zis despre el: „Iată cu

adevărat israelit în care nu este vicleşug”. Dar pentru ce l-a lăudat pe el? Pentru că el, prin vorba

lui Filip, nu s-a lăsat ademenit îndată, ci ştia bine şi întocmai că Hristos nu Se va naşte nici în

Nazaret, nici în Galileea, ci în Iudeea şi în Betleem, cum s-a şi întâmplat. Deci, fiindcă Filip nu ştia

aceasta, Natanael, cel cunoscător de lege, a dat răspunsul cel potrivit cu proorociile cele vechi;


ştiind bine că Hristos nu vine din Nazaret, pentru aceea a zis Hristos: „Iată cu adevărat israelit în

care nu este vicleşug”.

Din acelaşi motiv (ca Natanael către Filip), ziceau unii dintre iudei către Nicodim:

„Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (Ioan 7, 52), şi iarăşi: „Oare, nu din

Betleem, cetatea lui David, va să vină Hristos?” (Ioan 7, 42). Este clar că El de acolo are să vină,

nu din Galileea.

Deci, Iosif şi cu Maria, născuţi în Betleem, părăsiseră cetatea aceasta şi se aşezaseră în

Nazaret, precum adeseori se întâmplă că oamenii lasă cetatea părintească şi îşi mută locuinţa în altă

parte, însă Hristos trebuia să Se nască în Betleem, de aceea a ieşit porunca Cezarului, silindu-i,

contra voii lor, să se ducă în Betleem, căci aşa a rânduit Dumnezeu. Căci legea care poruncea ca

fiecare să se înscrie în patria lui i-a silit să se ridice de acolo, adică din Nazaret, şi să se ducă în

Betleem pentru a se înscrie. Aceasta însemnând Evanghelistul, zice: „Şi s-a suit Iosif din Galileea,

din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din

casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, care era însărcinată.

Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-

Născut” (Luca 2, 4-7).

Vedeţi, iubiţilor, rânduiala lui Dumnezeu, care pentru scopurile Sale se foloseşte atât de cei

credincioşi, cât şi de cei necredincioşi, pentru ca cei ce sunt străini de adevărata cinstire a lui

Dumnezeu să înveţe a

cunoaşte puterea şi

virtutea Lui!

Steaua a adus pe

magii de la răsărit;

porunca Cezarului a adus

pe Maria în cetatea ei

părintească, care s-a

numit de prooroci ca loc

de naştere a lui Hristos.

Din aceasta, noi vedem

că şi Fecioara se trăgea

din neamul lui David,

căci dacă ea era din

Betleem, era dovedit că şi

ea era din casa şi familia

lui David.

Dar pentru ca să pot face încă mai lămurită dovada că ziua de astăzi este cu adevărat ziua

Naşterii lui Hristos, vă rog să luaţi aminte, căci voiesc a readuce în memoria voastră lucruri ce s-au

petrecut de demult şi legi vechi, pentru a face dovada a tot ce spun.

Când Dumnezeu a slobozit pe poporul evreu din robia egiptenilor şi din tirania cea barbară

şi a văzut că între dânşii se află încă multe rămăşiţe ale nedumeririi, şi că ei erau împătimiţi către

cele pământeşti şi admirau mărimea şi frumuseţea templelor, le-a poruncit să zidească un templu,

care nu numai prin scumpetea materialului şi nu numai prin mulţimea meşteşugului, ci şi prin forma

zidirii să întreacă toate templele de pe pământ. Precum un părinte duios, care mai târziu iarăşi


primeşte la sine pe fiul său, cel ce se răzvrătise cu oamenii cei răi şi trăise întru toată dezmierdarea,

şi îl pune să trăiască într-o prisosinţă mare şi cuviincioasă, pentru ca nu cumva acela, din cauza

vreunei lipse, să dorească viaţa cea veche, aşa Dumnezeu, văzând împătimirea iudeilor pentru cele

pământeşti, le-a dat tocmai pentru aceasta o prisosinţă, pentru ca ei să nu mai poftească Egiptul şi

toate ale lui. Şi El le-a zidit un templu, al cărui plan a cuprins toată lumea, atât cea materială, cât şi

cea duhovnicească.

Precum în lume este cerul şi pământul, şi în mijlocul amândurora este tăria, aşa a trebuit să

se zidească şi templul. De aceea, El a despărţit templul în două, şi între amândouă părţile a aşezat

catapeteasma. Partea cea dinaintea catapetesmei era deschisă tuturor, iar partea cea dinlăuntru, cea

din spatele catapetesmei, nu era permisă nimănui, nici măcar nu putea fi văzută, decât numai de

preotul cel mare. Şi să ştii că eu nu spun de la mine aceasta, ci cum că templul, cu adevărat s-a zidit

după planul lumii, poţi auzi de la Pavel, când el zice cu privire la înălţarea la cer a lui Hristos:

„Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini – închipuirea celei adevărate”

(Evrei 9, 24). El zice cu aceasta că Sfânta Sfintelor, aici pe pământ, este icoană a Sanctuarului

adevărat. Iar cum catapeteasma de la Sfânta Sfintelor despărţea Sfintele de cele dinafară, precum

cerul desparte ceea ce este deasupra lui de toate cele ce sunt la noi, a arătat-o Apostolul când a

numit cerul catapeteasmă. Căci, vorbind despre nădejde, el zice: „Pe care o avem ca o ancoră a

sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca

înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 19-20).

Vezi cum numea el cerul catapeteasmă? Afară, înaintea catapetesmei, era sfeşnicul, şi masa şi

altarul cel de aramă pentru jertfe şi arderi de tot, iar înăuntru, după catapeteasmă, era sicriul,

acoperit peste tot cu aur, şi într-însul tablele Legii, şi năstrapa cea de aur, şi toiagul lui Aaron ce

odrăslise, şi altarul cel de aur, care servea numai la tămâierea jertfelor.

Dar şi despre aceasta vreau să aduc o mărturie a lui Pavel, care zice că în cortul cel dintâi

intrau totdeauna preoţii, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei 9, 6). Prin acesta din urmă, el

înţelege partea cea din afară a cortului unde putea să intre toată lumea şi unde era sfeşnicul şi masa

punerii înainte a pâinilor, iar după a doua catapeteasmă era aşezată aşa numita Sfânta Sfintelor cu

altarul cel de aur şi sicriul cel aurit peste tot, iar într-însul năstrapa cea de aur cu mana, şi toiagul lui

Aaron ce odrăslise, şi tablele Legii. Deasupra sicriului erau heruvimii slavei, care umbreau

acoperământul sicriului.

Şi toate acestea, fiind aşa aşezate în cortul cel dintâi, aici intrau preoţii când aduceau jertfele,

iar în a doua despărţitură, o dată pe an, intra singur Arhiereul, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea

pentru sine însuşi şi pentru păcatele poporului (Evrei 9, 1-7). Vezi că numai Arhiereul intra aici şi

numai o dată în an?

Dar veţi zice: „Ce legătură au toate acestea cu ziua de astăzi?”. Aşteptaţi puţin şi vă veţi

lămuri. Noi urmărim izvorul până la obârşia sa şi vrem să ajungem până la adânc, pentru ca toate să

ni se lămurească cu uşurinţă. Totuşi, ca vorbirea noastră să nu fie prea lungă şi puţin lămuritoare

prin lungimea ei, vă voi spune acum pricina pentru care am spus toate acestea. Aşadar, pentru ce?

Când Ioan avea în pântecele Elisabetei şase luni, ea a primit pe Maria. Dacă noi vom afla care este

acea lună a șasea, atunci vom şti şi când a zămislit Maria, şi ştiind aceasta, vom şti şi când ea a

născut socotind cele nouă luni.

Dar de unde putem afla care era a şasea lună a sarcinii Elisabetei? De acolo, că ştim în care

lună ea a zămislit, şi aceasta o aflăm când vom cunoaşte timpul întru care bărbatul ei (Zaharia) a


primit vestea cea bună. Şi de unde putem cunoaşte aceasta? Din Sfânta Scriptură, fiindcă

Evanghelia ne istoriseşte că Zaharia era tocmai în Sfânta Sfintelor, când îngerul i-a adus vestea şi l-

a înştiinţat despre naşterea lui Ioan. Deci, fiindcă Scriptura arată lămurit că singur Arhiereul, şi

numai o dată pe an, intra în Sfânta Sfintelor şi în care lună a anului, apoi de aici se cunoaşte timpul

în care Zaharia a primit vestea cea bună, şi din aceasta cunoaştem şi timpul când Elisabeta a

zămislit.

Cum că el numai o dată pe an intra în Sfânta Sfintelor ne-a spus-o Pavel mai sus, şi Moisi ne

spune aceasta când zice: „Şi a zis Domnul către Moisi: «Grăieşte către Aaron, fratele tău, să nu

intre în toată vremea în Sfânta Sfintelor, care este înlăuntrul catapetesmei înaintea curăţitorului

celui de pe chivotul legii, ca să nu moară»” (Levitic 16, 2). De aici se vede că el nu în tot timpul

intra în Sfânta Sfintelor, şi pe când era el acolo, nimeni nu putea să intre în cort, ci toţi trebuiau să

stea afară înainte de catapeteasmă. Ţineţi bine minte acestea, că mai rămâne a arăta în ce timp

Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor. Iarăşi, în aceeaşi carte a Sfintei Scripturi, se zice: „«In luna a

şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici un lucru să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul

care este între voi, căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre,

înaintea Domnului, şi curaţi veţi fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi

sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. De curăţit însă să vă cureţe preotul care este

uns ca să slujească în locul tatălui său. Să se îmbrace el cu veşmintele cele de in şi cu veşmintele

sfinte; şi va curaţi Sfânta Sfintelor, cortul adunării, va curăţi jertfelnicul şi pe preoţi şi va curăţi şi

toată obştea poporului… o dată în an să curăţiţi pe fiii lui Israel de păcatele lor». Şi Aaron a făcut

aşa cum poruncise Domnul lui Moisi” (Levitic 16, 29-34). Aici este vorba despre sărbătoarea

Corturilor, când, o dată pe an, Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor.

Deci, dacă o dată pe an, la sărbătoarea Corturilor, intra Arhiereul în Sfânta Sfintelor, să

arătăm acum, că atunci s-a arătat îngerul lui Zaharia, tocmai când el era în Sfânta Sfintelor, căci s-a

arătat numai lui, pe când el tămâia. Arhiereul nu intra niciodată singur în templu, decât în această zi.

Să ascultăm acum cuvintele

Evanghelistului: „Era în zilele lui Irod, regele

Iudeii, un preot cu numele Zaharia…, iar femeia

lui era din fiicele lui Aaron şi se numea

Elisabeta… Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui

Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la

sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând

în templul Domnului” (Luca 1, 5-9). Aduceţi-vă

aminte, iubiţilor, de locul acela care zice: „Nici un

om nu va fi în cortul mărturiei când va merge el

să se roage în Sfânta Sfintelor până când va ieşi el

afară” (Leviticul 16, 17).

„Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând

de-a dreapta altarului tămâierii” (Luca l, 11). Nu

zice „jertfelnicului”, ci „altarului tămâierii”, căci

jertfelnicul era altarul cel din afară, iar altarul

tămâierii, cel dinăuntru. Deci, pentru că îngerul a

fost văzut numai de el, şi că tot poporul îl aştepta


afară, ne încredinţează că el intrase în Sfânta Sfintelor. „Şi s-a spăimântat Zaharia şi frică a căzut

peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta şi Elisabeta,

femeia ta, va naşte fiu şi se va chema numele lui Ioan… şi poporul aştepta afară pe Zaharia şi se

mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească… şi el le făcea semne” (Luca 1, 12-13,

21-22).

Vezi că el fusese înăuntru, după catapeteasmă? Acolo a primit vestea. Aceasta era în timpul

sărbătorii Corturilor şi a postului, şi aceasta din urmă se înţelege prin cuvintele: „Să smeriţi

sufletele voastre”. Iar această sărbătoare se făcea la iudei către sfârşitul lunii septembrie. Aşadar,

atunci a zămislit Elisabeta.

Acum este timpul să arătăm că în a

şasea lună de când Elisabeta purta în

pântece pe Ioan, Maria a primit vestirea

cea de bucurie şi a zămislit şi ea. Adică,

acum a venit la ea Gavriil şi i-a zis: „Nu te

teme Maria că ai aflat har de la

Dumnezeu, şi iată că vei zămisli în pântece

şi vei naşte fiu şi se va chema numele lui

Iisus” (Luca 1, 30-31). Când ea s-a

spăimântat şi a întrebat „Cum este aceasta

cu putinţă?”, îngerul i-a răspuns şi a zis:

„Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi

puterea Celui Preaînalt te va umbri;

pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte

din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.

Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit fiu

la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea

lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la

Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”

(Luca 1, 34-37).

Deci, dacă Elisabeta a zămislit în

luna septembrie, Maria a zămislit mai

târziu, în luna a şasea, în martie, şi dacă, mai departe, vom adăuga cele nouă luni până la Naşterea

lui Hristos, ajungem în luna decembrie, în care şi prăznuim această zi.

Am arătat mai înainte tot ce era de zis despre această zi. Numai una voiesc să mai adaug, şi

apoi voi încheia. Să ne bucurăm de bucuria căreia ne-am făcut părtaşi prin Naşterea lui Hristos, şi

pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, să-L proslăvim pentru această întrupare a Sa, şi după puterile

noastre să-I aducem cinste şi mulţumire, însă lui Dumnezeu nu-I este plăcută altă mulţumire, decât

aceea ca noi să ne mântuim sufletele noastre şi să ne silim a face fapte bune.

Aşadar, să nu fim nemulţumitori către Binefăcătorul nostru. După puterile noastre, toţi să-I

aducem de toate: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânare, milostenie, iubirea aproapelui. Dar mai ales,

când vă apropiaţi de această înfricoşată şi Sfântă Masă, de Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi

cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune. Socoteşte, o, omule, ce jertfă ai să

primeşti, de ce Masă te apropii! Gândeşte că tu, cel ce eşti praf şi cenuşă, ai să primeşti Trupul şi


Sângele lui Hristos! Când un împărat vă cheamă la masa sa, voi staţi acolo cu respect şi luaţi cu

înfrânare din bucatele puse pe masă. Aici, însă, Dumnezeu vă invită la masa Sa şi v-a dat pe

propriul Său Fiu; şi îngerii stau împrejur cu frică şi cu cutremur, şi heruvimii îşi acoperă feţele, şi

serafimii strigă cuprinşi de spaimă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul”. Ceea ce ni se dă la această

Masă este vindecarea rănilor sufletului nostru, o visterie neîmpuţinată, care ne agoniseşte împărăţia

cerurilor.

Aşadar, să ne apropiem

plini de o spaimă sfântă, şi

plini de mulţumire să cădem

mărturisind păcatele noastre,

plângând de întristare pentru

relele ce am făcut, întinzând

mâinile la rugăciune către

Dumnezeu. Astfel curăţindu-

ne, să ne apropiem cu toată

liniştea şi rânduiala către

împăratul cerului. Ca o

sărutare duhovnicească să

primim Jertfa cea curată şi

sfântă, să ne aţintim ochii

noştri cu râvnă spre dânsa şi

să ne înflăcărăm inimile

noastre, ca să nu ne adunăm

aici spre osândire, ci spre

înfrânarea sufletului, spre

dragoste, spre fapta bună, spre

împăcarea cu Dumnezeu, spre

o pace adâncă, spre câştigarea

nenumăratelor bunătăţi, pentru

ca noi înşine să ne sfinţim şi

să zidim pe aproapele nostru.

O, iubiţilor, viaţa

noastră este scurtă; să fim treji

şi să veghem! Să ne pregătim

bine, să arătăm râvnă către toţi şi să fim băgători de seamă întru toate.

Desigur, este cea mai mare dispreţuire pentru Dumnezeu când cineva se apropie aici fiind

întinat de păcat. Ascultă ce zice despre aceasta Apostolul: „De va pângări cineva casa lui

Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Noi nu vrem ca în loc să-L împăcăm pe

Dumnezeu, să-L întărâtăm împotriva noastră; mai vârtos să ne apropiem cu toată grija, toată curăţia

şi liniştea sufletului, cu rugăciune şi cu inimă înfrântă, ca prin aceasta să dobândim bunăvoinţa

Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne facem părtaşi bunătăţilor făgăduite, prin darul şi prin iubirea

de oameni ale Aceluiaşi Domn Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfânt Duh se cuvine

cinstea, în vecii vecilor. Amin.


ănăstirea Brâncoveanu este

situată în inima României,

pe valea râului Sâmbăta, la

poalele munţilor Făgăraş, într-o zonă foarte

pitorească, nu departe de oraşul Victoria, aflat

la 11 km spre vest. Ctitoria are o splendidă

vedere către vârful Fereastra Mare şi stă

adăpostită sub înaltele pridvoare de piatră ale

Munţilor Făgăraş, acolo unde lanţul lor se

întrerupe parcă într-o uriaşă „poartă de

trecere către fraţii de dincolo de munţi”.

Istoria acestei mănăstiri se pierde în

negura vremurilor. Viaţa monahală

făgărăşeană, aşa cum o cunoaştem astăzi, s-a

dezvoltat pe fundamentul unor vechi aşezări

mănăstireşti ce au apărut în peisajul

ecleziastic local încă din primii ani ai

pătrunderii creştinismului pe aceste

meleaguri. Primele dovezi concrete le avem

din secolul al XVII-lea, pe la mijlocul acestui

veac, boierul Preda Brâncoveanu construind

pe valea râului Sâmbăta o bisericuţă de lemn,

probabil pentru călugării sihaștri de aici. După

moartea acestuia, moşia din acest sat,

Sâmbăta de Sus, a revenit fiului său, Papa

Brâncoveanu, tatăl domnitorului Constantin

Brâncoveanu, acesta din urmă urcând pe

tronul Ţării Româneşti în anul 1688 și

domnind până în anul 1714, când a fost

martirizat împreună cu fiii săi (Constantin,

M

Fântâna Izvorul Tămăduirii – cel mai vechi

obiectiv, atestat la anul 1500


Ştefan, Radu şi Matei) şi sfetnicul Ianache.

Aceştia au ales să se lase decapitaţi de către

turci decât să renunţe la credinţa ortodoxă

strămoşească şi să treacă la mahomedanism

pentru a-şi salva vieţile.

În anul 1696, pe locul vechii bisericuţe

din lemn, Constantin Brâncoveanu a construit

o biserică de piatră, zidită în imediata

apropiere a unui izvor unde, conform tradiţiei

păstrate până în zilele noastre, se făceau

vindecări miraculoase. Potrivit Pisaniei de pe

frontispiciul bisericii, mănăstirea a fost

ridicată, „cu toată cheltuiala Măriei Sale

Constantin Brâncoveanu, voievod a toată

Ungrovlahia”.

Prin acest aşezământ, domnitorul, care

a fost toată viaţa un bun creştin cu credinţa şi

cu fapta, a dorit să întărească şi să salveze

Ortodoxia românească din ținuturile

intracarpatice de pericolul catolicizării apărut

odată cu trecerea Transilvaniei sub stăpânirea

habsburgilor, în anul 1683. A vrut, de

asemenea, să dea o mărturie în timp despre

unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe

ambii versanți ai Carpaţilor.

Arhitectura bisericii de piatră, se

cadrează deplin cu stilul brâncovenesc apărut

la sfârşitul secolului al XVIII-lea în Tara

Românească. Proporţiile sunt perfecte,

exteriorul bisericii este zugrăvit în lapte de

var, există un brâu de cărămidă în zimţi, iar

acoperişul este de şindrilă. Turla bisericii este

octogonală la exterior şi cilindrică în interior,

iar interiorul bisericii este în formă de cruce,

împărţit în pronaos, naos şi altar. Picturile

murale au fost executate de zugravii popa

Ionaşcu şi Pană Mihai, cei care pictaseră și

biserica din Avrig

Brâncoveanu a ridicat în jurul ctitoriei

sale, pe lângă chiliile destinate călugărilor, şi

alte clădiri, care au servit drept școală de

„grămătici”, respectiv de zugravi şi drept

tiparniţă. Astfel, aşezământul avea un rol

cultural deosebit de

important. Școala

înfiinţată aici a avut

dascăli renumiţi,

cum ar fi Nicolae

Piltea, Bucur

Călugărul, Ionaşcu

şi Visarion.

În vara

anului 1761, Curtea

de la Viena a

mandatat pe

generalul austriac

Bukow să

desfiinţeze

mănăstirile din

Transilvania, pe

care le considera

focare primejdioase,

deoarece aveau un rol deosebit de important:

de menţinere a conştiinţei ortodoxe în

provincia pe care o pacificase prin forţă şi pe

ai cărei locuitori încercase să-i oblige - fără

succes - să accepte unirea. Ordinul cerea ca

mănăstirile de lemn să fie arse, iar cele de zid

Biserica vechii mănăstiri – imagine de epocă


şi piatră să fie demolate. Mănăstirea Sâmbăta

de Sus a fost cruţată de distrugere la 1761,

foarte probabil la intervenţia familiei

Brâncoveanu, proprietara moşiei şi satului

Sâmbăta. Rămasă singura mânăstire ortodoxă

din Ţara Făgăraşului, prestigiul ctitoriei

brâncoveneşti a crescut şi mai mult.

În decembrie 1782, Curtea de la Viena

dispunea desfiinţarea în cuprinsul întregii

monarhii a tuturor acelor ordine de călugări şi

călugăriţe care duc numai viaţă

contemplativă, fără a contribui cu ceva

plauzibil la binele aproapelui şi a societăţii

civile. Cu toate intervenţiile făcute de boierii

din familia Brâncoveanu către guvernul

Transilvaniei, mănăstirea nu a putut fi salvată.

Distrugerea ei a avut loc în noiembrie 1785.

Dintre toate clădirile mănăstirii, biserica,

având ziduri solide, nu a putut fi demolată, ci

doar avariată. Ea a rămas în ruină vreme de

aproape un secol şi jumătate, când pe zidurile

ei ruinate au început să crească arbori.

Al doilea ctitor al Mănăstirii

Brâncoveanu a fost Mitropolitul Dr. Nicolae

Bălan, care a început restaurarea mănăstirii în

anul 1926, păstrând în interior pictura veche.

Sfinţirea a fost făcută în anul 1946, în timpul

regelui Mihai I, al cărui portret a fost pictat în

interiorul bisericii. În anul 1942 este numit

stareţ al mănăstirii părintele Arsenie Boca,

despre care se spunea că este „un caracter

integru şi un monah de aspră tărie

duhovnicească”. Părintele Arsenie schimbă

înfăţişarea locurilor şi declanşează ceea ce s-a

numit: „mişcarea de reînviere duhovnicească

de la Sâmbăta”. Despre acele timpuri,

Nichifor Crainic spunea: „Ce vreme

înălţătoare, când toată ţara se mişca în

pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept,

spre Sâmbătă de Sus, ctitoria voievodului

martir Constantin Brâncoveanu”.

Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus în contemporaneitate


Incinta mănăstirii, aşa cum se prezintă

astăzi, a fost refăcută în întregime de către al

treilea ctitor, Înaltpreasfințitul Antonie

Plămădeală, ales în anul 1982 Mitropolit al

Transilvaniei, Crișanei şi Maramureşului.

Astfel, începând din anul 1985 s-au făcut

reparaţii capitale şi s-a restaurat pictura de la

vechea biserică. Împrejurul ei s-a ridicat din

temelii incinta în stil brâncovenesc, în formă

de patrulater, potrivit tradiţiei ortodoxe

româneşti, compusă din două corpuri masive

de clădiri cu două nivele şi trei foişoare,

sculptate în piatră. Corpul de clădiri nordic

cuprinde la parter o trapeză încăpătoare,

bucătărie, chilii, la etaj casa brâncovenească,

o bibliotecă şi un arhondaric. La mansardă se

află muzeul, unde sunt expuse icoane vechi pe

sticlă şi lemn şi multe alte obiecte de

patrimoniu colecţionate de Înaltpreasfințitul

Antonie.

Fântâna, „Izvorul Tămăduirii”,

atestată documentar din secolul al XVI-lea,

este cea mai veche piesă din incinta

mănăstirii. A fost restaurată mai întâi de

mitropolitul Nicolae Bălan, iar mai recent s-a

construit în jurul ei un baldachin sculptat în

lemn de stejar. O altă lucrare de înnoire a

Mănăstirii este extinderea şi renovarea

altarului din pădure, unde se săvârşesc

slujbele religioase în aer liber. După 208 ani

de la dărâmarea ei, Mănăstirea Brâncoveanu a

reînviat la 15 august 1993, la sărbătoarea

Adormirea Maicii Domnului, când s-a sfinţit

biserica nouă ce poartă hramul „Sfinţii

Martiri Brâncoveni”, ca şi întreaga mănăstire.

La hramul mănăstirii din 15 august

2003 a fost inaugurată Academia Sâmbăta -

spiritualitate, cultură, artă, ştiinţă. Academia

cuprinde un amfiteatru de 150 de locuri şi 130

de locuri de cazare pentru oamenii din afară,

de toate confesiunile, care doresc să

desfăşoare aici conferinţe pe teme religioase,

culturale, ştiinţifice şi artistice.

Mănăstirea Brâncoveanu - Sâmbăta de

Sus este un important centru de spiritualitate

şi este renumită ca loc de reculegere,

mângâiere şi întărire sufletească pentru

credincioşi.

Octavian Leucuța – clasa a XI-a

Academia Sâmbăta


e data de 15 septembrie la Liceul Ortodox „Episcop Roman Ciorogariu”, după

vacanţa de vară, elevii însoţiţi de părinţii lor, alături de dascăli, s-au întâlnit în acest

loc trăind momente de aleasă bucurie duhovnicească.

Cele mai mari emoţii au

fost trăite de către noi, bobocii

liceului, clasa a IX-a care, timid

am păşit pe o nouă treaptă a

maturizării. Am intrat în paraclisul

închinat Sfântului Ierarh Niceta de

Remesiana cu bucurie, ştiind că de

acum înainte acest locaş va servi

spre înălţarea rugăciunilor noastre

în fiecare zi către Dumnezeu.

O atmosferă primitoare,

plină de har, am simţit în timp ce

cu binecuvântarea arhierească a

Preasfinţitului Sofronie şi în prezenţa Preasfinției Sale, s-a săvârşit slujba Aghiasmei Mici, a Sfintei

Liturghii şi slujba de Te-Deum.

Răspunsurile de la strană, în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, au fost date de

glasurile tinere ale colegilor mai mari, dirijaţi de Arhid. Prof. Ştefan Lakatos. Aceste glasuri, prin

râvna lor, s-au unit cu cântările îngereşti de la Tronul Sfintei Treimi. În cadrul acestei slujbe s-au

înălţat rugăciuni pentru

revărsarea milei lui Dumnezeu

şi a harului sfinţitor asupra

noastră și a fost cerută

binecuvântarea lui Dumnezeu

pentru începutul noului an

şcolar.

După săvârşirea slujbei

de Te-Deum, Preasfinţitul

Părinte Sofronie, episcopul

Oradiei, a ţinut un cuvânt de

învăţătură. Preasfinţia Sa i-a

îndemnat pe elevii clasei a XII-a

la responsabilitate și seriozitate,

deoarece urmează o perioadă

importantă în vederea

P


pregătirilor pentru susținerea examenului de Bacalaureat. Şi elevii mai mici au fost îndemnaţi la

responsabilitate şi la îngrijirea vieţii duhovniceşti, care nu trebuie neglijată. Chiriarhul Oradiei ne-a

îndemnat să rodim talanţii cu care suntem înzestraţi de Dumnezeu pentru primirea unor bucurii pe

măsură. „Cu cât sacrificaţi mai mult studiului şi formării duhovniceşti, cu atât veţi fi mai câştigaţi

pentru viaţă” a continuat Preasfinţia Sa.

A urmat inaugurarea

internatului de la etajul

unităţii de învăţământ la

care alături de Preasfinţitul

Sofronie au participat şi

domnul Cornel Popa,

Preşedintele Consiliului

Judeţean Bihor, doamna

Claudia Timofte, Directorul

de Cabinet al domnului

Prefect Claudiu Pop, Părinţii

Protopopi din cele patru

Protopopiate ale Eparhiei

Oradiei, Părinţii Consilieri

de la Centrul Eparhial şi alţi

invitaţi. Preasfinţia Sa a binecuvântat stropind cu apă sfinţită căminul, în timp ce Corul ,,Diacon

Nicolae Firu” al Liceului, dirijat de Arhid. Prof. Ştefan Lakatos interpreta Troparul Sfintei Cruci.

Preasfinţitul Sofronie l-a aşezat pe Sfântul Ierarh

Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului, a cărui

pomenire se săvârşeşte pe 15 septembrie, ca ocrotitor al

căminului nou-înfiinţat: „Sfântul Iosif devine îngerul

păzitor al elevilor care locuiesc aici, începând de astăzi, și

se va ruga în ceruri pentru toți membrii familiei noastre

spirituale a Liceului Ortodox. Noi înșine trebuie să-I

mulțumim lui Dumnezeu și, începând de astăzi, să ne

rugăm Sfântului Ierarh Iosif, care primește deschiderea

firească a fiecăruia, mai ales că viața de internat

presupune anumite greutăți și limite comportamentale”, a

subliniat Chiriarhul Oradiei. Astfel, am primit un nou

model de curăţie, dragoste dumnezeiască, asceză şi

sfinţenie pe care trebuie să-l urmăm pentru dobândirea

virtuţilor, a fericirii veşnice şi a mântuirii. Preacucernicul

Părinte Radu Rus, directorul Liceului Ortodox, a mulţumit

Preasfinţitului Sofronie şi tuturor invitaţilor pentru

sprijinul acordat şcolii de către întreaga eparhie.

În final, Chiriarhul Oradiei a discutat cu părinţii, elevii şi cadrele didactice urându-le succes

şi un an plin de binecuvântări din partea Bunului Dumnezeu.

Mirel Fanya, clasa a IX-A


espre viața Sfântul Mucenic Ignatie

Teoforul, nu avem foarte multe detalii, însă

importanți scriitori patristici îi pomenesc

numele, ca de pildă Irineu de Lyon, Origen, Eusebiu de

Cezareea, Fericitul Ieronim, Sfântul Ioan Gură de Aur,

Sfântul Atanasie cel Mare sau Sfântul Vasile cel Mare.

O mare parte din informațiile despre viața și

activitatea Sfântului Ignatie le avem chiar din operele

acestuia, cele 7 epistole scrise în anul 107 „în drum spre

mucenicie, în ultimul an al vieţii şi în ultimul an de

episcopat”. În aceste scrieri, el însuși se numește Ignatie

Teoforul. Supra-numele Teoforul poate fi interpretat în două

feluri: fie "cel care a fost purtat de Dumnezeu", cu referire

directă la textul biblic Mt. 18, 2-4, fiind identificat cu copilul

pe care l-a luat Mântuitorul în braţe şi l-a dat ucenicilor drept

pildă de smerenie, fie "cel care poartă pe Dumnezeu", adică

trăieşte cu Hristos în inima lui.

Nu avem date despre originea, naşterea sau educaţia lui. Sfântul Ioan Hrisostom spune că

Sfântul Ignatie i-a cunoscut pe apostoli. Ştim cu certitudine că Ignatie a fost episcop al Antiohiei,

fiind hirotonit chiar de Sfântul Apostol Pavel. Eusebiu de Cezareea fixează episcopatul său „între

anul întâi al domniei lui Vespasian şi anul al zecelea al domniei lui Traian”, adică intre 70 şi 107. În

anul 107, Ignatie a fost condamnat la moarte prin sfâşiere de fiare în amfiteatrul din Roma. Se crede

că moartea acestuia a fost cerută ca împăratul să aibă o personalitate ilustră creștină, în timpul

serbărilor date în cinstea victoriei armatelor imperiale asupra dacilor, festivități care au ținut 123 de

D

PPăărriinnțțiiii BBiisseerriicciiii –– ÎÎnnvvăățțăăttoorriiii nnooșșttrrii


zile. Drumul de la Antiohia la capitala imperială l-a făcut atât pe mare, cât şi pe uscat, sub escorta a

10 soldaţi pe care el îi numeşte „leoparzi”.

Din Seleucia până într-unul din porturile Ciliciei sau Pamfiliei au călătorit cu corabia, apoi

pe jos până la Smirna. Aici au fost găzduiţi de episcopul Policarp şi Ignatie și a primit delegaţiile a

trei Biserici: Efes, Tralles şi Magnezia. Fiecăreia dintre aceste comunități creștine le-a trimis apoi

câte o scrisoare. Tot aici a aflat despre creştinii din Roma că intenţionau să intervină la autorităţile

imperiale pentru „revizuirea sentinţei de condamnare” și, în consecinţă, le adresează o celebră

scrisoare, numită de Renan „o bijuterie a literaturii creștine primitive”, pentru a împiedica aceste

demersuri. Următoarea oprire o face la Troada, unde primeşte cu bucurie vestea că persecuţia a

încetat în Antiohia, şi de unde trimite alte epistole către Bisericile din Filadelfia, Smirna şi lui

Policarp personal. Se îndreaptă apoi, spre Neapole și Filipi (unde a fost primit cu mare dragoste,

fapt confirmat de Scrisoarea Sfântului Policarp

către Filipeni). După aceasta trebuie să fi traversat

Macedonia pe Via Egnatia până la Dyrachium, ca să

se îmbarce acolo până la Brindisi şi, mai departe, pe

jos, spre Roma, ultima destinaţie. La sfârşitul spectacolelor, care au avut loc

pentru marcarea victoriei legiunilor imperiale asupra

vitejilor locuitori ai Carpaților, în cadrul cărora au

murit peste zece mii de gladiatori şi peste unsprezece

mii de fiare au fost ucise, la 20 decembrie 107

Sfântul Ignatie a primit cununa muceniciei la Roma.

Potrivit Actelor Martirice „fiarele i-au sfâşiat trupul,

i-au mâncat carnea si i-au zdrobit oasele mici,

rămânând întregi oasele mari şi tari; pe acestea

creştinii le-au strâns cu evlavie, le-au dus la

Antiohia ca pe o nepreţuită comoară şi le-au depus

într-o Biserică din afara porţii Dafne”. Mai târziu, în

timpul împăratului Teodosie al II-lea, moaştele sale

au fost aduse în templul zeiţei Fortuna, transformat

în Biserica cu hramul Sfântul Ignatie.

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 20

decembrie, iar Biserica Romano-Catolică la 1 februarie.

Opera sa este constituită din cele şapte scrisori redactate pe drumul martiriului său.

Autenticitatea epistolelor sale este atestată atât de istoricii Eusebiu şi Ieronim, dar, mai ales de

Scrisoarea Sfântului Policarp către Filipeni. Aceste Epistole au fost adresate comunităților creștine

din Efes, Magnezia, Tralles, Roma, Filadelfia, Smirna și nu în ultimul rând, Sfântului Policarp. Ele

ni s-au transmis prin două manuscrise: Manuscrisul Mediceus din Biblioteca Laurențiană din

Florența, din secolul al XI-lea și Manuscrisul Colbertinus, aflat în Biblioteca națională de la Paris,

din secolul al X-lea.

În toate epistolele sale, în afară de Epistola către Romani, Sfântul Ignatie urmărea să

întărească în sufletul creștinilor din comunitatea căreia îi scria, simțământul de unitate creștină.

Potrivit Sfântului Ignatie, această unitate se păstrează prin supunerea și ascultarea creștinilor de


episcop, care este centrul vieții bisericești; prin păstrarea dreptei credințe, fugind de învățăturile

ereticilor, pe care-i numește fiare cu chip de om, lupi, câini turbați, care mușcă pe furiș, iarbă a

diavolului; și prin viețuirea în Hristos: „Străduiți-vă să fiți tari în Dogmele Domnului și ale

apostolilor pentru ca în toate câte faceți să sporiți cu trupul și cu duhul, în credință și în dragoste,

în Fiul și în Tatăl și în Duhul, la început și la sfârșit, împreună cu vrednicul vostru episcop și cu

cununa cea vrednică și duhovnicească a preoțimii voastre și a diaconilor după Dumnezeu.

Supuneți-v ă episcopului și unii altora, după cum Iisus Hristos s-s supus după trup Tatălui, iar

Apostolii lui Hristos și Tatălui și Duhului, ca să fie unire trupească și sufletească” (Către

Magnezieni, XIII).

În epistola către Romani are un alt scop, acela de a-i convinge pe creștinii din Roma să nu-l

împiedice, prin intervențiile lor, să ajungă martir al lui Hristos „Mă tem, însă, spune el, că

dragostea voastră să nu-mi facă nedreptate; vouă vă este ușor să faceți ce voiți: dar mie îmi este

greu să dobândesc pe Dumnezeu, dacă voi nu mă veți cruța”. Sfântul le cerea creștinilor din Roma

să-l lase să fie mâncat de fiare, să îngăduie să primească cununa muceniciei, prin aceasta urmând

să-L dobândească pe Hristos. „Sunt grâu al lui Dumnezeu și sunt măcinat de dinții fiarelor, ca să

fiu găsit pâine curată a lui Hristos. Mai degrabă lingușiți fiarele, ca să-mi fie mormânt și să nu lase

nimic din trupul meu; ca nu adormind, să fiu povară cuiva. Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui

Hristos, când nici trupul meu nu-l va mai vedea lumea”.

Sfântul Ignatie a fost unul dintre primii teologi ai Bisericii, care oferă structura de bază a

unei teologii ce se va preciza cu

claritate abia peste câteva secole. În

scrierile sale, Sfântul Ignatie

mărturisește cu tărie credința în Sfânta

Treime, dragostea nestăvilită față de

Mântuitorul Hristos, care este centrul

gândirii și al existenței lui, al cărui

nume îl amintește în scrierile sale de

157 de ori.

Ignatie este cel dintâi care

folosește expresia Biserică Universală,

arătând că ea este acolo unde este Hristos.

Sfintele Taine sunt arme ale creştinului împotriva celui rău. Euharistia este Trupul

Domnului nostru Iisus Hristos, doctorie şi „leacul nemuririi”, validă şi eficace doar dacă este

administrată de episcop sau de cei delegaţi de episcop. Mărturisirea este înţeleasă ca mijloc de

curăţire şi păstrare a unităţii Bisericii.

Sfântul Ignatie are și o doctrină socială, bine elaborată, care concentrează în sine esența

creștinismului, și anume: egalitatea tuturor în Biserica lui Hristos, fie oameni simpli sau aristocrați,

săraci sau bogați, oameni liberi sau sclavi. Toți trebuie să slujească, după putere, slavei lui

Dumnezeu.

Ignatie a fost, fără îndoială, un vizionar în Biserica primară. Într-un limbaj simplu, precis, a

reușit să traseze elementele fundamentale ale unei doctrine ce-și caută locul în istoria spiritualității

lumii.

Tudor Costea, clasa a XI-a

Moaștele Sfântului Ignatie Teoforul


fânta Împărtăşanie este una din cele şapte Taine ce are o mare putere de vindecare

sufletească şi întărire trupească, dacă este luată cu vrednicie. Sfânta Împărtăşanie se

sfinţeşte întotdeauna numai în cadrul Sfintei Liturghii, prin prefacerea pâinii şi a

vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. De fapt,

acesta este şi scopul Sfintei Liturghii, să sfinţească

darurile prin Duhul Sfânt şi să le prefacă în Trupul

şi Sângele Domnului.

Sfânta Împărtăşanie se mai numeşte şi

Euharistie, adică mulţumire, sau recunoştinţă,

pentru că ni se dăruieşte din iubire ca un dar de

mulţumire şi de recunoştinţă faţă de Domnul

nostru Iisus Hristos.

Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele

Domnului formează centrul vieţii noastre

duhovniceşti. Fără de aceasta nu putem avea viaţa

în Hristos, nu ne putem mântui: „De nu veţi

mânca Trupul Fiului Omului şi de veţi bea

Sângele Lui, nu veţi avea viaţa întru voi”. (Ioan 6,

51-53)

Deci, observăm importanţa imensă a

Sfintei Împărtăşanii în viaţa creştinului! Astfel,

putem spune că Euharistia reprezintă comoara cea

mai de preţ a creştinului.

Prefigurare în Vechiul Testament

Vechiul Testament nu este un sistem filosofic despre lume, ci cuprinde evenimente prin care

Dumnezeu pregăteşte venirea Sa. Ştim că încă de la începuturile lumii, protopărinţii noştri,

încălcând unica poruncă de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi ai răului, au fost osândiţi la

moarte.

Dumnezeu nu l-a lăsat pe om pierzării, ci i-a promis un Mântuitor care îl va scoate din robia

morţii păcatului. Sensul intervenţiilor Sale în istoria lui Israel nu este altul decât pregătirea pentru

întruparea Sa, Legea având rolul de „pedagog spre Hristos” (Gal. 3, 24).

Aşadar, Vechiul Testament este o prefaţă a Noului Testament, un prag, care trebuie parcurs

pentru a înţelege în profunzime venirea lui Mesia.

Jertfa de pâine şi vin a lui Melchisedec:

Încă din Vechiul Testament, pâinea îşi găseşte locul ei esenţial în slujirea cultică. Se

aminteşte de această folosire a ei în momentul în care Melchisedec, regele Salemului, l-a întâmpinat

pe Avraam cu pâine şi vin, sub formă de ofrandă. Din rânduielile de la Cortul Mărturiei lui Moise

reiese că din lăcaşul de cult, nu lipseau pâinile punerii înainte, tot ca un fel de jertfă.

S


Pâinea a rămas centrală în cult şi în Noul Testament, Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos

folosind-o. Astfel, la Cina cea de Taină, când Hristos săvârşeşte Sfânta Euharistie, El foloseşte

pâinea şi vinul, ca elemente de bază ale Sfintei Împărtăşanii.

Isaac adus spre jertfă:

Facere 22:2 – Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe

Isaac; du-te în pământul Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi arăta Eu.”

Facere 22:7 – Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său, Avraam, a zis: „Tată!” „Ce este, fiule?”,

i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: „Iată focul şi lemnele; dar unde este oaia pentru jertfă?”

Facere 22:8 – „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale.”

Cu toţii cunoaştem acest episod emoţionant din Vechiul Testament. În chip mistic, această

scenă preînchipuie jertfa Mântuitorului de pe Cruce. Berbecul adus ca jertfã în locul lui Isaac Îl

reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu, care avea sã fie sacrificat în locul nostru: “Căci Dumnezeu așa a

iubit lumea, încât a dat pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci

să aibă viaţă veşnică.” (Ioan.3:16)

Mielul pascal:

Momentul jertfirii mielului precede ieşirea israeliţilor din robia egipteană. La primul

sacrificiu pascal, fiecare israelit a luat din sângele animalului şi cu el a uns amândoi uşorii şi pragul

de sus al casei, ca semn de protecţie asupra îngerului morţii.

De aceea, Sfântul Chiril al Alexandriei spune că fără acest sacrificiu care prefigurează pe

Hristos, nu ar fi avut loc nici eliberarea din Egipt şi nici cruţarea primilor născuţi dintre evrei.

Sacrificarea mielului în ziua de 14 Nisan (aprilie), când începe Paştele iudaic, este instituită

de Dumnezeu, ceea ce atestă originiea sa dumnezeiască. Jertfa mielului este strâns legată de Paşte,

care a marcat începutul unei vieţi noi şi naşterea unei lumi libere faţa de păcat.

Desemnarea acestui animal a fost făcută de Dumnezeu, deoarece mielul cu chipul său

exprimă blândeţea şi inocenţa pe care le-a observat pe bună-dreptate Sfântul Grigorie din Nazianz.

Tot el ne mai spune că veşmântul necorupt al mielului prefigurează pe cel al lui Mesia, iar


precizarea biblică pentru sexul masculin al animalului este pentru a expia greşeala lui Adam, cât şi

pentru a preînchipui pe Fiul Fecioarei prezis de profetul Isaia (7, 14).

Mana cerească:

Mana din pustie era chipul şi icoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El

însuşi a spus acest lucru: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer” (Ioan 6, 51).

Mana a venit de sus, din cer, ca un dar de la Dumnezeu (Ieşirea 16, 4) [De sus, din cer, a

venit şi Mântuitorul ca un dar trimis nouă de la Dumnezeu]

La început, israelitenii nu ştiau ce este mana (Ieşirea 16, 15). [Tot aşa, nici pe Mântuitorul

nu-L cunoşteau când s-a pogorât între ei]. „Ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise” – ziceau fariseii

când Iisus a vindecat pe orbul din naştere – dar pe acesta (pe Iisus) nu-L ştim de unde este” (Ioan 9,

29).

Mana era dulce, ca mierea. O, ce mană dulce este şi Mântuitorul! Este cea mai dulce şi mai

scumpă mâncare duhovnicească.

Mana era trimisă pentru toţi; fiecare „îşi strângea cât îi trebuia pentru hrană” (Ieşirea 16,

16). [Un popor de două milioane şi jumătate se hrănea cu mana aceasta şi nimenea nu ducea lipsă.

Mana prisosea tuturor. Şi Iisus Mântuitorul este o mană ce se dă tuturor. Milioane şi milioane de

oameni se pot hrăni cu această mană; ea nu se sfârșește niciodată; ea prisoseşte tuturor.]

Mana din pustie închipuie pe Iisus Mântuitorul şi Jertfa Lui cea sfântă. Mana aceasta este o

mâncare „zilnică”; nu este numai împărtăşirea noastră în anumite posturi (cei mai mulţi nici măcar

atât nu fac), ci este legătura noastră zilnică cu Mântuitorul, este trăirea noastră clipă de clipă cu El,

este hrănirea noastră cu Evanghelia Lui.

Aşadar, Hristos este singura noastră hrană pe care o avem în pustia acestei lumi. Noi suntem

străini şi călători pe acest pământ (Evrei 13, 14); în călătoria aceasta avem lipsă de mană, iar mana

noastră este Hristos.

Realitatea în Noul Testament:

Am putut observa, în puţinele exemple, că Sfânta Euharistie se regăseşte în mod mistic (ca

materie) şi în Vechiul Testament, fiind o preînchipuire a celei ce se va institui cu câteva sute de ani

mai târziu.

În mod concret, în Noul Testament, această Sfânta Taină prinde contur şi se cristalizează

odată cu venirea în lume a Celui care o va consacra, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. În acest cadru

biblic, Hristos are rolul de Jertfă şi de-asemenea şi de Jertfitor, Cel care se dă de bunăvoie în

mâinile morţii pentru mântuirea noastră.


„Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se

frânge pentru voi... beţi dintru acesta toţi, acesta este

Sângele Meu, care se varsă pentru voi.”

La fiecare Sfântă Liturghie se reînnoieşte jertfa întru

amintirea Domnului, Care mereu se jertfeşte, ca mereu să ne

sfinţească şi să ne tragă la Sine. Cu adevărat, nu este mai

mare lucru pe lume decât acesta. Lucrare dumnezeiască,

minune necontenită, piatra de poticnire.

Remarcăm nesfârșita dragoste şi copleşitoarea

smerenie a Domnului la Cina cea de Taină. La naştere, la

tăierea împrejur, pe Golgota, Dumnezeu, deşi îmbrăcat cu

trup asemenea nouă, totuşi este văzut prunc în iesle, ţinut în

braţe, „om al durerilor”. În Sfânta Împărtăşanie însă, este

cu totul ascuns; ia chipul pâinii şi al vinului, ca să ni se

poată dărui întreg de-a pururi, fără împiedicare, „pentru

iertarea păcatelor şi pentru viaţa de veci.”

Când te apropii de Euharistie, important e să crezi în

prezenţa reală a Trupului şi Sângelui Domnului în ea şi că eşti păcătos, dar şi să fi luptat împotriva

păcatelor şi pentru curăţirea de ele. Cel ce se apropie cu părere de rău pentru păcatele sale de

Sfântul Trup şi Sânge se mântuieşte, iar cel ce se apropie cu nepăsare sau dispreţ se osândeşte.

„A se îmbrăca cu Hristos înseamnă a se îmbrăca cu putere. Omului îi revine să lupte, iar lui

Hristos să dea puterile [energiile] trebuitoare desăvârşirii. Căci Sfânta Împărtăşanie nu e altceva

decât Sfânta Taină în care Dumnezeu, în chip concret şi real Se întrupează în om”. (Cuviosul Iustin

Popovici).

Mirele Hristos ne-a chemat la ospăţul cel de taină al nunţii Sale. De aceea, în cadrul acestei

minunate Cine, El ne dăruieşte fără economie darurile Sale; şi nu numai darurile, ci Însuşi pe Sine,

izvorul tuturor darurilor.

Andi Bacter – clasa a XI-a


upă retragerea armatei și administrației romane la sud de Dunăre (271-275),

populația romanizată de la nordul fluviului a continuat să trăiască și să muncească

în aceste teritorii, neîntrerupând legăturile cu populația din sudul Dunării. În

secolele următoare, strămoșii noștri daco-romani s-au confruntat cu invazia popoarelor migratoare

care s-au așezat sau au străbătut aceste teritorii.

Doar slavii, dintre toate popoarele migratoare, și-au pus amprenta asupra formării limbii

române și asupra

organizării sociale și

de stat. Migraţia

slavilor s-a

manifestat începând

cu secolul al VI-lea,

când aceştia se

stabilesc în nordul

Dunării. Ulterior, au

exercitat influenţe şi

asupra zonei sudice a

Dunării, dislocând

populaţia romanică

de acolo. Din marea

masă romanică de

altădată de la sud de

Istru, au rămas doar

insule de romanitate:

D

Incursiuni ale popoarelor migratoare pe teritoriul României (sec. VII-XIII)


aromânii, istroromânii şi meglenoromânii. Populația de origine slavă, așezată în nordul Dunării, s-a

dizolvat treptat, fiind asimilată de daco-romani (secolele VII-X). În urma dispariției lor, au rămas

numeroase cuvinte, în toate ramurile de activitate și gândire.

Slavii așezați la sud de

Dunăre au fost supuși de bulgari,

veniți din părțile fluviului Volga

spre sfârșitul secolului al VII-lea,

însă slavii i-au asimilat pe

bulgari, populația slavo-bulgară

cristalizând un puternic stat, cu

capitala la Pliska, care va purta

lupte victorioase cu Imperiul

Bizantin sub Asparuh,

Trevel (701-718), Omurtag,

Crum (802-807); ultimul a fost

victorios în luptele cu bizantinii,

ajungând la porţile

Constantinopolului şi cucerind

Sardica şi o parte din Ungaria.

Odată cu așezarea lor între Dunăre și Balcani, bulgarii au cunoscut și învățătura creștină, fie

de la daco-romanii creștini pe care i-au găsit aici, fie de la captivii creștini pe care-i făceau în urma

luptelor cu bizantinii. Poporul bulgar a fost încreştinat

oficial în anul 864, în frunte cu conducătorul lor, țarul

Boris, care a luat numele de Mihail. Creştinismul a

contribuit la omogenizarea bulgarilor cu slavii,

contopindu-se şi formând poporul bulgar.

La 889 a fost implementat aşa-numitul „rit

bizantino-slav”, adică, cultul răsăritean-ortodox al

Bizanţului tradus în limba slavă. Moravia (Cehia de

astăzi) a fost prima care a adoptat acest cult, cu

ajutorul fraților Chiril (Constantin) și Metodie,

originari din Tesalonic, supranumiți „creștinătorii

moravilor”. Ucenicii lor au introdus ritul bizantino-

slav în Bulgaria și au continuat munca celor doi frați

de traducere a Sfintei Scripturi și a cărților de cult în

limba slavă, care a devenit limba bisericească la toate

popoarele slave ortodoxe.

Din secolul al X-lea limba slavă veche de cult

a pătruns și la strămoșii noștri de la nord de Dunăre,

fiind păstrată până în secolul al XVII-lea în Biserica

Ortodoxă. După întemeierea statelor medievale

românești, limba slavă din Biserică a devenit și limba

oficială a cancelariilor domnești.

Romanitatea dunăreană

Sfinții Chiril și Metodie


Folosirea limbii slavone în cult, precum și simbioza slavo-română, au favorizat formarea

unor noi cuvinte privind cultul și organizarea bisericească, între care amintim: Maica Precista, duh,

blagoslovenie, jertfă, maslu, praznic, molitvelnic, ceaslov, pomană, post, utrenie, vecernie,

predoslovie, dveră, strană, odăjdii, mucenic, stareț, mirean, duhovnic, a milui, a spovedi, precum și

numele vechi ale unor sărbători: Blagoveștenie (Bunavestire), Probojenie (Shimbarea la Față),

Vovidenie (Intrarea în biserică) ș.a.

Totodată, se consideră că unele cuvinte grecești au ajuns la noi tot prin intermediul limbii

slavone: chivot, potir, icoană, liturghie, diacon, episcop, mănăstire, călugăr, sihastru etc.

Terminologia face referire la organizarea Bisericii şi cultului, comparativ cu cea latină, care

prezintă noţiunile fundamentale ale credinţei şi cultului. Astfel, este demonstrat faptul că poporul

nostru era creștin înainte de venirea slavilor, la încreștinarea cărora am și contribuit.

Procesul de încreștinare a slavilor prin intermediul populaţiei românești denotă faptul că pe

teritoriul țării noastre exista o ierarhie bisericească îndrumată de episcopi sau, cel puţin,

horepiscopi, întrucât încreștinarea presupune botezul şi predica, lucruri pe care credincioșii de rând

nu le puteau săvârși.

Dat fiind faptul că popoarele învecinate de origine slavă (moravi, bulgari, ruși) aveau

propria lor ierarhie superioară, subordonată Patriarhiei din Constantinopol, constatăm că exista și o

organizare bisericească românească, în frunte cu episcopi sau cel puțin cu horepiscopi. Acest lucru

este susținut și de istoricul Petru Maior în cartea ,,Istoria Besericii românilor’’ în care spune:

,,Deoarece din veacul cel dintâiu a creștineștii credințe au fost datină ca credincioșii să aibă clirul

și episcopii săi [..] este vederit că nu puțini întră românii cei dincoace de Dunăre, încă din suta a

doua după întruparea lui Hristos erau creștini, nu ne putem îndoi că aceiași români au avut clirul

său și episcopii”.

Deşi mărturiile istoric-literare nu sunt certe, există numeroase dovezi arheologice care

confirmă existenţa creştinătăţii în această perioadă. Un exemplu elocvent îl reprezintă cele şase

bisericuţe săpate

într-un masiv

calcaros descoperite

lângă Constanţa, la

Basarabi. Sunt

prezente cruci,

diferite inscripţii şi

semne incizate pe

pereţi, considerate

ca făcând parte

dintr-un complex

monahal rupestru.

Astfel de complexe

monahale au mai

fost descoperite la

Dumbrăveni, în

apropiere de granița cu Bulgaria, și în localitatea Slava Rusă, antica Libida, care au funcționat încă

din a doua jumătate a secolului al IV-lea.

Cruci incizate în pereții unei biserici de la Basarabi


Alte dovezi semnificative sunt vasele de

lut cu semnul crucii sau simplele obiecte cu

însemne creştine. Moldova reprezintă o zonă

bogată în artefacte creștine. La răsărit de Carpați,

în localitățile Horga, Bacău, Botoșana, Fălciu,

Dodești și Murgeni s-au descoperit mai multe

vase din lut ce purtau semnul crucii. Alte obiecte

cu însemne creștine au fost găsite la Olteni și

Budureasa, între Carpați și Dunăre. Două cruci-

relicvar descoperite la Adjud și Dodești, având

incizate imaginile unor sfinţi, capacul de

cădelniță din bronz, de proveniență bizantină de

la Coșna, vasele ceramice ornamentale cu cruci

de la Târgul Secuiesc, obiectele creștine

descoperite dincolo de Prut, cât și crucile din

bronz, de la Bratei, lângă Mediaş vorbesc despre

intensitatea vieții religioase creștine în aceste

teritorii.

Toate acestea dovedesc continuitatea

populației daco-romane pe teritoriul țării noastre,

care era atât de viguroasă, încât a reușit să asimileze pe slavii așezați aici, cât și continuitatea unei

vieți creștine. Prin primirea ,,ritului bizantino-slav”, am rămas în continuare sub jurisdicția

Patriarhiei de Constantinopol, fiind singurul popor de origine și limbă romanică de rit ortodox.

Darius Lascău – clasa a XI-a A

oamne ajută. Cât timp a trecut de la ultima spovedanie? Cu ce păcate ţi-ai rănit

sufletul de atunci şi până acum? Acestea sunt cuvintele Blândului Păstor, ale

Împăratului Hristos, transmise prin glasul umilului Său slujitor, preotul, care

aşteaptă cu dragoste şi blândeţe, ca un tată, pe fiii săi duhovniceşti să vină să se boteze, iară si iară cu

lacrimile pocăinţei, pentru greşelile făcute înaintea Domnului.

Acest moment de maximă încărcătură spirituală trebuie să fie precedat de drama remuşcărilor,

zdrobirea inimii, acea nelinişte şi tulburare a conştiinţei vătămate de călcarea legii religios-morale.

Această senzaţie este indispensabilă Tainei Spovedaniei, pentru ca sufletul să se elibereze de

greutatea păcatelor ce apasă pe umerii penitentului.

Următorul moment îl formează partea propriu-zisă a Tainei, mărturisirea păcatelor, în care

credinciosul îşi caută împăcarea glasului divin sădit în el prin însăşi actul creaţiei sale: conştiinţa.

Mărturisirea este, de fapt, materializarea căinţei penitentului. Însă, în ceea ce priveşte mărturisirea, ea

trebuie să fie încurajată, prin întrebările preotului, pentru a afla de fapt rădăcina păcatelor. Astfel,

putem afirma concis că intervenţia duhovnicului este o adevărată busolă, mai ales în mărturisirea

D

Cruce-relicvar descoperită la Dinogetia

(secolul al X-lea)


celor care se spovedesc şi încearcă să mascheze gravitatea sau multitudinea păcatelor, găsind „scuze”

şi „justificări”. De aceea, Fericitul Augustin şi numeşte preotul (în acest context) ca fiind „cercătorul

cel osârdnic şi iscoditor cu de-amăruntul, cu înţelepciune şi oarecum cu iscusinţă întrebând pe cel ce

se pocăieşte: ceea ce poate nu ştia sau de ruşine voia să ascundă”. Deci, remarcăm că există o arta a

întrebărilor, pe care trebuie să o stăpânească preotul, acel tact pastoral, ce îl ajută pe penitent să-şi

deschidă sufletul în faţa părintelui duhovnicesc. Înţelegem acum de ce Sfântul Grigorie Teologul

numea preoţia: „artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor”.

Chiar dacă responsabilitatea preotului e mare în această Taină, responsabilitatea celui care

vine la scaunul spovedaniei este şi mai mare. E nevoie de preoţi înduhovniciţi pentru a-i călăuzi pe

cei rătăciţi pe drumul cel strâmt care duce la mântuire. De aceea, între cei doi trebuie să existe o

relaţie strânsă, iar această relaţie se poate întemeia doar prin altruismul, dragostea, încrederea şi

înţelegerea preotului, frica de Dumnezeu şi sobrietatea penitentului. Astfel, alegerea duhovnicului

este o necesitate şi o mare provocare în

viaţa unui creştin. Aşa cum pentru trup

ne alegem cel mai bun doctor, tot aşa,

poate chiar mai mult, trebuie să ne

alegem cu grijă și cu înţelepciune, pe

cel care „va opera” sufletul nostru,

pentru ca de fiecare dată când ne

plecăm genunchii sub epitrahilul

duhovnicului, rănile patimilor să-şi

găsească leacul potrivit şi haina

sufletului să se curăţească de noroiul

păcatelor.

Un alt aspect important al

spovedaniei îl constituie frecvenţa cu

care trebuie să ne apropiem de scaunul

de spovedanie. După cum spunea şi

Părintele Arsenie Papacioc: „nu trebuie

sa pornim mai târziu sau mai devreme,

ci la timp”. Creştinul ar trebui să se

spovedească de mai multe ori decât în

cele patru posturi. După cum trupul nu

îl spălăm doar de patru ori pe an, la fel

ar trebuie să spălăm şi sufletul, în

scaunul de spovedanie, prin baia

lacrimilor, ori de câte ori ne simţim

conştiinţa încărcată.

Spovedania este, deci, o concretizare a stării de trezvie, prin care omul aduce alinare

strigătelor conştiinţei şi prin care sufletul său atinge cerul şi bate la uşa lui Hristos, aşteptând

răspunsul: „Slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune;

intră întru bucuria Domnului tău!”

Andi Bacter – clasa a XI-a


Osif, al unsprezecelea fiu al lui Iacov (Israel) şi cel mai iubit de acesta, este vândut ca

slugă de fraţii săi, din invidie. Ajuns în Egipt, este întemniţat pe nedrept, dar după ce

tâlcuieşte Faraonului visele care prevesteau secetă în ţară, este ridicat în funcţia de al

doilea om în Egipt. Din cauza secetei, fraţii săi veniră şi ei să cumpere grâne din Egipt, unde

grânarele erau pline. Iosif le dezvăluie fraţilor săi adevărata sa identitate şi, iertându-i, doreşte să-i

aducă pe toţi în Egipt ca să locuiască împreună cu el. Astfel, primind încuviinţarea Faraonului, cei

unsprezece fraţi se mută alături de tatăl lor, Iacov, care-l crezuse mort pe Iosif, în ţinutul Goşen. Aşa,

seminţia lui Israel s-a aşezat în Egipt. Trec mai multe generaţii, iar fiii lui Iacov se înmulţesc, astfel

încât pentru un Faraon care niciodată nu auzise de funcţia înaltă pe care Iosif o avusese în Egipt,

aceştia reprezentau o ameninţare. Prin urmare, noul faraon decide ca, punând cazne mari asupra lor,

să-i împuţineze. De asemenea, moaşele primesc porunca să omoare la naştere pruncii israeliteni de

parte bărbătească.

În acest context tragic se naşte Moise, marele legiuitor şi prooroc al Legii Vechi. Amram şi

Iochebed, din neamul lui Levi, părinţii acestuia, văzându-i frumuseţea, îl ascund trei luni. Au ştiut că

nu puteau să-l ţină ascuns mai mult timp aşa că,

luând o lădiţă de papură-mpletită şi ungând-o cu

catran au pus copilul în ea şi l-au aşezat în păpuriş

la marginea Nilului (Ieşirea 2,3). Fata lui Faraon

care atunci se pogora să se scalde în Nil, găseşte

copilul şi, cunoscând că este un prunc al evreilor, îl

ia în grijă, fiindu-i milă de el.

Fata lui Faraon îi pune numele Moise.

Etimologia numelui (Moşe), derivă dintr-un verb

ebraic care înseamnă a scoate din... . Iosif Flavius

derivă acest nume de la cuvântul coptic mo = apă şi

sese = mântuit. Traducătorii alexandrini explică

acest nume: Moisis, deoarece poate că regina, dând

un nume copilului, a avut în vedere să cinstească

amintirea tatălui ei în numele căruia (Totmosis) se

găseşte numele Moise. În episodul scripturistic al

numirii lui Moise, fata lui Faraon aduce un singur

argument pentru punerea acestui nume: şi i-a pus

I ,

Moise salvat din apele Nilului,

pictură din 1638, de Nicolas Poussin (1594-1665)


numele Moise, pentru că zicea: Din apă l-am scos (Ieşirea 2,10).

Crescând şi întărindu-se cu duhul, Moise, devine bărbat desăvârşit, iubit de faraon şi de

întreaga sa casă datorită înţelepciunii sale. Astfel, într-o zi, văzând caznele celor din neamul său şi pe

un slujitor egiptean bătând un evreu, Moise lăsă loc sentimentelor de iubire faţă de originile sale să se

manifeste în el. Îl ucise pe slujitor şi apoi îl ascunse în nisip. Auzind de fapta aceasta, Faraon căută

să-l ucidă pe Moise, dar el ducându-se de la faţa lui, s-a aşezat în Madian, unde o ia de soţie pe

Sefora fiica lui Ietro, care, zămislind, a născut doi fii: mai întâi pe Gherşom şi apoi pe Eliezer.

Dar iată, după mulţi ani, când Moise păştea

oile socrului său pe Muntele Horeb (Sinai) Îngerul

Domnului i S-a arătat într-o pară de foc din

mijlocul unui rug, care ardea, dar nu se mistuia

(Ieşirea 3,2). Prin acest episod biblic Domnul a

preînchipuit pe Fecioara Maria care, deşi a purtat

în pântece focul dumnezeirii, nu a fost mistuită de

Acesta. Astfel, Maica Domnului a fost fecioară

înainte de naştere, în timpul naşterii şi după

naştere. Aceasta este prima preînchipuire la care

participă şi Moise, a unor evenimente din Noul

Testament. Dumnezeu, văzând necazul evreilor,

dorea ca prin Moise, pe care îl considera

conducătorul potrivit, să scoată din robia egipteană

pe poporul israelitean şi să-l povăţuiască spre Ţara

Făgăduinţei, din care curge lapte şi miere. Moise

se smereşte socotindu-se pe sine ca fiind nimic, nevrednic de această lucrare şi, pe deasupra, şi

gângav. La insistenţa Domnului, Moise acceptă această mare misiune.

Moise primeşte darul de a face semne în numele Domnului şi cu ajutorul fratelui său, Aaron,

îi convinge pe bătrânii fiilor lui Israel că ieşirea din robie este o necesitate. Întărit fiind de Dumnezeu,

face semne şi minuni în faţa lui Faraon luptând cu multă determinare pentru câştigarea libertăţii

poporului ales. Prin Moise şi prin toiagul său, Dumnezeu a pogorât asupra egiptenilor cele 10 mari

plăgi sau pedepse. Doar la a zecea plagă, după

uciderea de către Îngerul Domnului a celor

întâi-născuţi ai Egiptului (printre care şi întâiul-

născut al lui Faraon care era şi succesorul lui),

Moise şi poporul evreu sunt eliberaţi din robia

egipteană. Odată cu aceasta, se instituie şi marea

sărbătoare iudaică a Paştilor, eveniment care

dorea să aducă de-a pururi aminte evreilor de

acea noapte în care Domnul, cruţând pe întâii-

născuţi din seminţia lor, a ucis pe întâii-născuţi

ai egiptenilor, astfel reuşind să înmoaie inima

lui Faraon care i-a eliberat.

În timp ce israeliţii se îndreptau spre

Marea Roşie, Faraon îi urmărea, vrând să-i

Exodul evreilor


ucidă. Văzând mulţimea egiptenilor din urma lor, evreii au deznădăjduit. Doar Moise, plin de

credinţă, nădăjduia încă în Dumnezeu. Domnul îi porunceşte să „despice Marea Roşie cu toiagul” ca

Israel să treacă prin mijlocul ei ca pe uscat. Moise, ascultând porunca, însemnează marea cu toiagul

(printr-o mişcare verticală), iar marea se despică, Israel reuşind să treacă prin mijlocul ei până în

celălalt capăt. Egiptenii însă i-au urmărit pe evrei în continuare. După ce toţi israeliţii trecură marea,

la porunca Domnului, Moise îşi întinde din nou toiagul (de data aceasta orizontal) marea adunându-se

cum fusese la început şi înecând toată oastea egipteană. Prin Moise, alesul Său, Domnul a prefigurat

astfel şi Sfânta Cruce, arma cu care şi creştinul din ziua de astăzi însemnat fiind, poate trece prin

marea vieţii, cea plină de patimi, neatins de săgeţile diavolilor.

După trecerea Mării Roşii, Dumnezeu a mai prefigurat încă o dată prin Moise semnul Sfintei

Cruci în lupta cu amaleciţii; atunci când Moise ridica mâinile Israel biruia, iar când le lăsa în jos

vrăjmaşul câştiga (Ieşirea 17,11). Aaron şi Or i-au sprijinit mâinile pentru ca Israel să biruiască. Prin

aceasta s-a prefigurat a doua oară semnul Sfintei Cruci prin Moise.

Ajunşi la Muntele Sinai, din porunca Domnului, Moise este singurul care se urcă pe acesta.

Muntele Sinai fumega tot, că pe el se pogorâse Dumnezeu în foc, şi fum se înălţa ca fumul din cuptor

(Ieşirea 19, 18). Moise, postind aspru 40 de zile fără picătură de apă şi fără mâncare, a trăit pe

Muntele Sinai cele mai înalte şi pline de Duh Sfânt zile din viaţa sa. Moise primeşte aici Legea, a

cărei esenţă o reprezintă Decalogul (Cele 10 Porunci) scrise cu Degetul Domnului pe două table de

piatră.

În timp ce Moise era pe munte, israelitenii şi-au făcut un viţel de aur la care se închinau ca

unui dumnezeu. Moise a coborât din munte cu Tablele Legii şi a auzit de departe praznicul păgânesc.

Mâniindu-se Moise, a aruncat din mâinile sale cele două table şi le-a sfărâmat la poala muntelui şi

apoi a ars viţelui şi l-a pisat mărunt (Ieşirea 32,20). Moise, iubindu-L pe Dumnezeu, nu concepea ca

poporul său să nu facă la fel. Dumnezeu se mâniase

cumplit asupra israelitenilor şi dorea să-i ucidă, dar

Moise se roagă Lui, zicând că mai bine ar fi să fie

el şters din Cartea Vieţii decât poporul. Domnul îi

ascultă rugăciunea şi îl cheamă din nou pe Sinai.

Moise urcă din nou pe Munte, unde se

învredniceşte de vederea slavei lui Dumnezeu şi de

vorbirea cu Domnul faţă către faţă (deschis, ca

unui prieten). Moise cere să-L vadă pe Domnul, iar

El îi răspunde: Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi;

că nu va putea omul să-Mi vadă faţa şi să trăiască

(Ieşirea 33,20). Cu toate acestea, Dumnezeu trece

în slava Sa şi acoperă faţa lui Moise cu mâna Sa,

acesta stând în scobitura unei stânci. Iar când

Dumnezeu îşi ridică mâna, Moise Îl vede doar din

spate, fără să fi putut vedea faţa Sa. Moise primeşte

alte table ale legii scrise cu Degetul Domnului şi,

coborându-se de pe Sinai, faţa lui strălucea.

Această transfigurare prin Pogorârea Duhului Sfânt

este posibilă numai dacă o persoană este plină de


har sfânt. Plinătatea Duhului Sfânt din sufletul său se oglindea pe faţa sa care strălucea ca soarele.

Întrebat de învăţatul Motovilov despre scopul vieţii creştine, Sfântul Serafim de Sarov, marele trăitor

rus din secolul al XIX-lea îi răspunse că scopul vieţii creştine este dobândirea Sfântului Duh.

Motovilov întrebă cum ar putea el să cunoască pe Duhul Sfânt care se odihneşte în suflet. Fiind iarnă

frigul era foarte pătrunzător, dar chiar în acel moment faţa bătrânului pustnic Serafim se lumină

strălucind ca soarele şi emanând o căldura

puternică. Prin aceasta Sfântul Serafim de Sarov

l-a făcut să înţeleagă pe Motovilov când Duhul

Sfânt se odihneşte asupra cuiva. Precum s-a

odihnit asupra lui Moise, aşa s-a odihnit şi asupra

făcătorului de minuni din Sarov.

Marele prooroc Moise s-a dovedit a fi o

fire puternică, un conducător înnăscut reuşind să

călăuzească prin pustie un popor numeros şi tare

de cerbice. Cortul Sfânt a fost construit prin grija

lui Moise, la porunca Domnului.

Poporul israelitean a rătăcit din cauza

necredinţei lui zeci de ani, iar de fiecare dată când

L-au mâniat pe Domnul în pustie, de nu ar fi stat

Moise cel ales al Lui, cu inimă zdrobită, mânia

Domnului i-ar fi pierdut. Moise a fost mijlocitorul

evreilor, călăuza, conducătorul, modelul lor de

viaţă, considerat cu siguranţă un sfânt din vremea

vieţii sale pământeşti de către contemporanii săi:

Moise însă era omul cel mai blând dintre toţi

oamenii de pe pământ (Numerii 12,3). În toate întâmplările

din drumul spre Pământul Făgăduinţei, Moise a dat dovadă

de un caracter puternic care putea lua decizii în cele mai

dificile momente. Datorită trăirii sale profunde nu s-a lăsat

lipsit niciodată de pronia dumnezeiască, aceasta călăuzindu-

l pe tot parcursul vieţii sale.

A greşit însă şi Moise, ca orice om, pentru că s-a

îndoit în pustiul Sin că Dumnezeu va scoate apă din stâncă.

Din cauza acestui episod Moise nu a condus poporul până

în Pământul Făgăduit.

Ajungând în pământul lui Moab, Moise la cei 120

de ani ai săi era încă în putere. A urcat pe muntele Nebo şi a

privit cu nostalgie Pământul Făgăduinţei. Ştiind că misiunea

sa a luat sfârşit, mai înainte de a se sfârşi, Moise a

binecuvântat toate seminţiile proorocind asupra fiecăreia.

Aici şi-a dat Moise ultima suflare, iar evreii l-au îngropat în

faţa Bet-Peorului, mormântul său nefiind descoperit

niciodată. Moise rămâne în veşnicie drept călăuza poporului

Moise lovind piatra pentru a scoate apa,

pictură de Francesco Bacchiacca (1494-1557)

Monument închinat Prorocului Moise pe

Muntele Nebo


israelitean, iar în chip duhovnicesc o călăuză spre Hristos.

El a lăsat posterităţii şi primele cinci cărţi ale Sfintei Scripturi a Vechiului Testament,

cunoscute generic sub numele de Pentateuhul lui Moise.

Datorită vieţii sale curate, a credinţei sale puternice, a iubirii sale nestinse pentru Dumnezeu

şi popor, a smereniei sale adânci, Biserică Ortodoxă îl cinsteşte ca sfânt pe Proorocul Moise,

Văzătorul de Dumnezeu, în fiecare an, la data de 4 septembrie, ca pe cel ce s-a învrednicit de vederea

slavei lui Dumnezeu, de primirea legii şi de o viaţă sfântă, închinată slujirii lui Dumnezeu.

Mirel Fanya - clasa a IX-a

crotitor al Mitropoliei

Banatului şi patron al

pompierilor din România,

Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, ale

cărui moaşte se găsesc în Catedrala

mitropolitană din Timişoara, a strălucit cu

aureola sfinţeniei încă din timpul vieţii, fiind,

aşa cum îl numeşte Acatistul închinat lui,

„podoaba ierarhilor, izgonitorul tuturor

patimilor, izbăvirea credincioşilor, lauda

preafrumoasă a Timişoarei şi cinstea

Partoşului“.

Sfântul Ierarh Iosif de la Partoş, cinstit

cu mare evlavie în fiecare an la 15 septembrie,

s-a născut în jurul anului 1568 în oraşul Raguza

din Dalmația, pe malul Mării Adriatice,

primind la botez numele Iacob. Tatăl său se

pare că era navigator, transportând mărfuri pe

Marea Adriatică, Marea Mediterană, Marea

Neagră şi pe Dunăre. După moartea tatălui său,

tânărul Iacob este nevoit să se mute împreună

cu mama sa, originară din insula Limnos, la

fratele ei, care era negustor în oraşul Ohrida, la

sud de Dunăre. Aici a studiat până la 15 ani,

primind o educație aleasă.

La frageda vârstă de 15 ani, Iacob îşi

închină viaţa lui Hristos, intrând în Mănăstirea

Maicii Domnului din Ohrida, unde îşi continuă

învăţătura şi citirea cărţilor sfinte. Dornic de

rugăciune şi de o viaţă mai retrasă, după cinci

ani părăseşte mănăstirea de aici, îndreptându-se

O


către Sfântul Munte Athos, intră în Mănăstirea

Pantocrator, unde duce o viaţă aspră, în post şi

rugăciune, în

osteneală şi

ascultare, îmbrăcând

schima marelui și

îngerescului chip sub

numele de Iosif.

Fiind smerit

cu mintea şi blând cu

inima, Dumnezeu i-a

dăruit puterea

cuvântului prin care

mişca inimile tuturor,

înduioşându-și

ascultătorii până la

lacrimi, darul

lacrimilor și al

rugăciunii

neadormite care se

lucrează cu mintea in

inima și darul facerii

de minuni, încă din

timpul vieţii.

Vestea despre viaţa, calităţile şi

minunile părintelui Iosif „Valahul” se

răspândiseră cu mare grabă. Astfel că, fiind

nevoie de un îndrumător iscusit în cele

duhovniceşti, la cererea patriarhului de

Constantinopol este trimis egumen pentru

marea lavră a Sfântului Ştefan din Adrianopol.

Acolo, timp de şase ani, munceşte fără preget la

reorganizarea şi punerea în rânduială a

pravilelor duhovniceşti şi regulilor vieţii de

obşte. Este pus apoi egumen în marea lavră

românească Cutlumuş, veche ctitorie

voievodală a domnitorilor români, începând cu

Vlaicu Vodă, și rezidită de către Matei Basarab

şi Vasile Lupu. După ce formează numeroși fii

duhovnicești, se retrage la liniște în preajma

Mănăstirii Vatoped. Dar, răposând mitropolitul

Timișoarei, românii din Banat, călăuziți

de Duhul Sfânt, au ales păstor în locul lui pe

Cuviosul Iosif, deși acesta avea patriarhala

vârstă de 80 de ani, fiind vestit în toate țările

balcanice și cinstit ca

sfânt încă din timpul

vieții. Aşezarea în

scaun a Sfântului

Iosif ca mitropolit al

Banatului a fost

săvârşită în ziua

Sfântului Ilie a

anului 1650.

Tare în

credință, înțelept la

cuvânt, blând la

inimă și neadormit în

rugăciune, bunul

păstor s-a dovedit

mare apărător al

Ortodoxiei,

mângâind și

povățuind către

Hristos timp de trei

ani de zile

Biserica din părțile

Banatului. A organizat Biserica, a întemeiat

şcoli pentru pregătirea preoţilor, a înălţat altare

sfinte, a cercetat mănăstirile şi parohiile

bănăţene, aducând mângâiere şi lumină

păstoriţilor săi.

A făcut și unele minuni spre lauda lui

Dumnezeu și alinarea suferințelor unor

credincioși, punând mâinile pe capul lor și

rugându-se pentru ei. De asemenea, a stins cu

rugăciunea sa focul ce cuprinsese partea de

apus a Timișoarei, căci ieșind din biserică

cu Sfintele Taine în mâinile sale și rugându-se

cu lacrimi, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie

puternică și s-a stins vâltoarea focului.

Vârsta sa înaintată l-a determinat ca, la

împlinirea a trei ani de păstorire arhierească,

după ce a pus totul în bună rânduială, să se

retragă în vatra străveche de spiritualitate

românească de la Mănăstirea Partoş unde, în


toamna anului 1656, își dă sufletul în mâinile

Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind în vârstă

de peste 85 de ani. Tradiţiile spun că în

momentul adormirii sale, clopotele mănăstirii

au început să bată singure, fără să le tragă

cineva, ducând în depărtări trista veste. Apoi

trupul neînsufleţit al marelui mitropolit a fost

aşezat într-un mormânt zidit în naosul bisericii

mănăstireşti. Pe lespedea ce s-a aşezat deasupra

a fost inscripționat „Preasfinţitul Iosif cel Nou,

fost Mitropolit al Timişoarei“. Nu a încetat nici

după moarte să vină într-ajutor credincioşilor,

pe mulţi din cei care se apropiau cu rugăciuni

de mormântul său le dăruia tămăduire și

alinare.

Ţinând seama de viaţa şi

petrecerea cuviosului mitropolit

Iosif în credință curată și

adevărată, Sfântul Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române a

hotărât la 28 februarie 1950 să-l

aşeze în ceata sfinţilor,

statornicind data de 15

septembrie a fiecărui an pentru

cinstirea lui cu toată cuviinţa.

Astăzi mii de credincioşi din

întreaga ţară poposesc în oraşul

de pe malurile Begăi pentru a înălţa rugăciuni

şi a se închina moaştelor Sfântului Ierarh

săvârșind rugăciuni și Sfânta Liturghie.

Luând ca model viața Sfântului, multe

mănăstiri, biserici, capele și clădiri îl au ca

patron spiritual pe acesta. Începând cu acest an

școlar și Căminul-internat al Liceului Ortodox

„Episcop Roman Ciorogariu” îl are ca patron

spiritual pe Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la

Partoș, Mitropolitul Timișoarei, acesta

devenind îngerul păzitor al elevilor care

locuiesc aici și, totodată mijlocitor în fața

Tronului cel Ceresc al Lui Dumnezeu.

Nicolae Văscan – clasa a XI-a

TTrrooppaarruull SSffâânnttuulluuii IIeerraarrhh IIoossiiff cceell NNoouu ddee llaa PPaarrttooșș

DDiinn ttiinneerreețțee ccuu ttoottuull ttee--aaii ssuuppuuss DDoommnnuulluuii,, ccuu rruuggăăcciiuunniillee șșii ccuu

oosstteenneelliillee șșii ccuu ppoossttuull.. PPeennttrruu aacceeaassttăă,, vvăăzzâânndd DDuummnneezzeeuu

nneevvooiinnțțeellee ttaallee,, aarrhhiieerreeuu șșii ppăăssttoorr BBiisseerriicciiii SSaallee ttee--aaii rrâânndduuiitt;; șșii,,

dduuppăă mmooaarrttee,, îînn cceetteellee ssffiinnțțiilloorr ttee--aaii ssăăllăășșlluuiitt,, SSffiinnttee PPăărriinnttee

IIoossiiff.. RRooaaggăă--ttee lluuii HHrriissttooss DDuummnneezzeeuu ssăă nnee ddăărruuiiaassccăă iieerrttaarree

ddee ggrreeșșeellii nnoouuăă,, cceelloorr ccee ccuu ccrreeddiinnțțăă șșii ccuu ddrraaggoossttee ssăăvvâârrșșiimm

ssffâânnttăă ppoommeenniirreeaa ttaa..


fântul Apostol Bartolomeu a

fost unul din cei doisprezece

ucenici și apostoli ai

Mântuitorului, ca purtător al acestui nume

patronimic (format de la numele tatălui -

„fiul lui Tolmai”), el apărând în fiecare listă

de apostoli din evangheliile sinoptice: ,,Iar

numele celor doisprezece apostoli sunt

acestea: Întâi Simon, cel numit Petru, apoi

Andrei, fratele lui; Iacob al lui Zevedeu şi

Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu, Toma

şi Matei vameşul, Iacob al lui Alfeu şi Levi

ce se zice Tadeu; Simon Canaaneanul şi

Iuda Iscarioteanul, cel ce L-a şi vândut”.

(Matei 10; 2-4).

Asocierea lui Bartolomeu cu Filip în

toate listele, mai puţin în cea din Faptele

Apostolilor, unde Bartolomeu apare

menţionat cu ceilalţi apostoli, iar Filip nu

apare deloc, le-a sugerat multor exegeţi

biblici, începând cu secolul al IX-lea, că

Bartolomeu ar putea fi unul și același cu

prietenul lui Filip, Natanael, cel din Cana

Galileii: „Filip l-a găsit pe Natanael și i-a

zis: «Noi L-am aflat pe Acela despre Care au scris Moise in Lege și profeții, pe Iisus, fiul lui Iosif

din Nazaret.» Și i-a zis Natanael: «Din Nazaret poate fi ceva bun?...». Filip i-a zis: «Vino și

vezi!»”(Ioan 1; 45, 46).

S


Mântuitorul, în atotștiința Sa dumnezeiască,

afirmă despre Sfântul Apostol

Bartolomeu/Natanael: „Iată, cu adevărat, israelit in

care nu este vicleșug.” (Ioan 1, 47) Sfântul Apostol

și Evanghelist Ioan, vorbind despre întâlnirea dintre

Iisus și Bartolomeu (Natanael), spune că acesta a

fost cel dintâi care a mărturisit că Iisus este Fiul lui

Dumnezeu: „Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu ești

Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel.” (Ioan

1, 49)

Datele Sfintei Tradiții ne înștiințează că,

după tragerea sorților, de după Pogorârea Sfântului

Duh, la Cincizecime, Sfântul Apostol Bartolomeu a

fost rânduit, prin tragere la sorți, să propovăduiască

cuvântul Evangheliei la popoarele din Asia de Sud

și Siria, iar mai apoi, la cele din Lidia, Misia și

Frigia, murind ca martir în cetatea Albanopole.

În Biserica Ortodoxă este prăznuit la data de

11 iunie, împreună cu Sfântul Apostol Barnaba

(Varnava).

George Sabău – clasa a XI-a A

Ştiaţi că…?

Academia Teologică Ortodoxă Română din Oradea a fost inaugurată la 16 octombrie 1923, la exact trei ani de când Roman Ciorogariu fusese ales episcop al Oradiei.

Cursurile Academiei s-au deschis în vechea Reşedinţă episcopală, apoi în sediul Academiei de Drept, iar mai apoi, în 1924, Statul a donat Episcopiei intravilanul cu trei clădiri din strada principală a oraşului, azi strada Republicii,

unde funcționează în prezent clasele de nivel liceal ale școlii noastre.

Al Doilea Război Mondial, dar şi ocupaţia horthystă au făcut ca Academia să îşi mute sediul, în 1941, la Timişoara, în teritoriul neocupat, unde a funcţionat până în 1948, când noua stăpânire comunistă atee a dispus desfiinţarea acestui aşezământ de înaltă ţinută academică.


fânta Euharistie este Taina în

care, sub chipul pâinii şi al

vinului, se împărtăşeşte

credincioşilor Însuşi Trupul și Sângele lui

Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de

veci, înfăţișându-se real şi nesângeros jertfa

de pe Cruce a Mântuitorului, prin prefacerea

pâinii şi a vinului în Însuşi Trupul şi Sângele

Mântuitorului, cu puterea Duhului Sfânt

invocată de episcop sau preot.

Termenul ,,euharistie” provine din

limba greacă, iar semnificaţia iniţială era

aceea de „acţiune de mulţumire”. Odată cu

răspândirea creştinismului, acest termen este

preluat de Biserică şi va desemna Cina

creştină, binecuvântarea consacratorie,

elementele sacramentale şi, nu în ultimul

rând, acţiunea euharistică însăşi.

Odată cu trecerea timpului, încă din

primii ani ai Bisericii, acest sacrament va lua

diferite nume. Primul nume pe care îl întâlnim

deja în scrierile neo-

testamentare este cel

de frângerea pâinii,

denumire folosită de

Sfântul Evanghelist

Luca în Evanghelia sa

şi în Faptele

Apostolilor.

De obicei,

pentru cei pregătiţi,

după spovedanie

urmează, ca o răsplată

și încununare a

înfrânării şi ostenelilor

postului, Sfânta

Împărtăşanie (Sf.

Cuminecătură sau Sf. Euharistie), pe care

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a instituit-o

ca Sfântă Taină la ultima Cina servită cu

ucenicii Săi, Joi seara, înaintea sfintelor Sale

pătimiri, când, luând pâinea, mulţumind, a

binecuvântat-o, a frânt-o şi, dând-o celor 12

Apostoli, le-a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta

este trupul Meu, care se frânge pentru voi,

spre iertarea păcatelor“. Apoi,

binecuvântând paharul cu vin, a zis: „Beţi

dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al

Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă

spre iertarea păcatelor...“, dând apoi porunca

de a o continua: „Aceasta să faceţi spre

pomenirea Mea...“ (Matei 26, 26-28). Sfinţii

Apostoli şi urmaşii lor, arhiereii şi preoţii,

împlinesc porunca şi aduc de veacuri, în

Sfintele Altare, jertfa nesângeroasă a Trupului

şi Sângelui Domnului, la slujba Sfintei

Liturghii, care este nucleul cultului creştin.

Iisus Hristos Îşi menţine acest cuvânt divin:

S


„Eu voi fi cu voi până la sfârşitul

veacurilor”. El spune, de asemenea: „Cine nu

va mânca Trupul si Sângele Meu nu va avea

viaţă în el şi nici parte de Mine”.

Tuturor deci ne-a dat acest trup spre

împărtăşire, ca astfel hrănindu-ne cu Dânsul şi

lepădând de la noi moartea cea dinainte, să ne

amestecăm cu Dânsul prin această masă

sfântă şi să intrăm în viaţa veşnică şi

nemuritoare.

Sfânta Împărtăşanie este de mare folos

omului, dacă se împărtăşeşte cu adevărat cu

credință, cu pregătire şi cu dezlegarea

duhovnicului. Că cel ce se apropie cu

nevrednicie, osândă îşi ia, că foc este care

arde pe cei nevrednici, după cum se spune în

rugăciunile dinainte de împărtăşanie.

Sfântul Ioan Hrisostom spunea: „Aşa

cum cel ce are conştiinţa curată trebuie să se

împărtăşească în fiecare zi, tot aşa şi cel aflat

în păcate şi nepocăit nu-i este de folos nici în

sărbătoare să se împărtăşească. Căci dacă ne

împărtăşim cu nevrednicie, chiar dacă şi

numai odată pe an ne-am împărtăşi,

nu ne eliberăm de păcate prin

aceasta, ci mai ales mai mult ne

osândim, Pentru că nici atunci nu

ne împărtăşim curat. De aceea vă

rog pe toţi, nu vă împărtăşiţi

simplu, aşa cum s-ar întâmpla,

pentru că este sărbătoare. Nu!”

Referitor la frecvența

împărtășirii, cuviosul Paisie

Aghioritul spunea: „N-are atâta

importanţă cât de des se

împărtăşeşte cineva, ci mai cu

seamă felul în care se pregăteşte pe

sine pentru aceasta, şi cât de mult îl

păstrează înăuntrul său pe Hristos

după aceea”.

Sfântul Ioan Gură de Aur

vorbeşte despre Euharistie în modul

următor: „Împărtăşirea cu Trupul și

Sângele Domnului, deschizând

credinciosului porţile Împărăţiei

Cerurilor devine deja aici pe

pământ izvor de sfinţire şi mântuire:

Această trapeză este putere pentru

sufletul nostru, întărirea inimii,

temei pentru încredere, nădejde,

mântuire, lumină, viaţă. Trecând

dincolo în Împărăția lui Dumnezeu,

cu această jertfă, noi cu o mare îndrăzneală

vom intra în locaşurile sfinte, ca şi cum am fi

păziţi din toate părţile cu o armă de aur. Dar

de ce vorbesc eu de viitor? Această taină şi

aici îţi face pentru tine pământul, cer”.

Ioan Covaci – clasa a XI-a


, , ,…ortodox

Blasfemie – hulă, defăimare, insultă. În

Vechiul Testament, defăimarea numelui lui

Dumnezeu este un păcat comun („Numele Meu

este continuu defăimat” – Isaia 52, 5), de aceea

e foarte grav. Cel ce hulește pe Dumnezeu este

scos afară din cetate și lapidat - ucis cu pietre

(Levitic 24, 14-16). În Noul Testament, cel ce

hulește este vinovat de anatema (I Timotei 1,

20) și de osânda veșnică (Marcu 3, 29). Iisus a

fost acuzat de blasfemie, deoarece ierta păcatele

cu puterea lui Dumnezeu (Matei 9,3) și se

proclama Fiul lui Dumnezeu (Ioan 10, 31-36).

Hula împotriva Duhului Sfânt este un păcat

grav, fiindcă înseamnă revoltă împotriva celui

ce iartă păcatele: „Orice hulă se va ierta

oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va

ierta” (Matei 12,31).

Bogomilism – sectă dualistă apărută la

jumătatea secolului al XII-lea în Bulgaria.

Bogomilii învățau că la originea răului stă Cain,

născut din Eva și Satanael, cel dintâi fiu al lui

Dumnezeu, expulzat din ceruri din cauza

mândriei. Adepții sectei practicau un ascetism

sever, respingeau căsătoria, nu consumau carne

și vin. Respingeau Botezul și Euharistia, pe care

le considerau rituri satanice, întrucât folosesc

elemente materiale. După distrugerea ultimelor

rămășițe ale statului bulgar, la sfârșitul secolului

al XIV-lea, de către otomani, secta bogomililor

dispare.

Botez – (gr. Βαπτίζειν, lat. Bapti-

baptismum = afundare) – este una dintre

Tainele instituite direct de Iisus (Matei 28, 18-

19) și practicate de apostoli (Fapte 2, 38; 10,

48), ca fiind actul de inițiere în istoria

mântuirii (Matei 3, 11), de intrare în Biserică

(Efeseni 5, 26), de imitare sacramentală a

morții lui Iisus (Matei 20, 22-23; Luca 12, 50):

„Noi deci, prin botezul – afundarea – în

moartea Lui, am fost îngropați împreună cu

El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din

morți, prin slava Tatălui, tot așa și noi să

trăim o viață nouă” (Romani 6, 4).

Iisus Hristos a fost botezat de către

Ioan nu pentru că avea nevoie de pocăință, ci

pentru a „împlini toată dreptatea” (Matei 3,

15), adică pentru a asuma până la capăt

condiția umană, până la coborârea în acest

„mormânt lichid” care este lumea suferinței și

a morții.

Calcedon – oraș în Bitinia, în

apropierea Constantinopolului, unde s-au

desfășurat lucrările celui de-al patrulea sinod

ecumenic (451). Sinodul afirmă că Iisus

Hristos este om adevărat și Dumnezeu

adevărat, Unul în persoană, având două naturi

(dumnezeiască și omenească) unite în mod

ipostatic, fără amestecarea firilor, fără

schimbarea lor, fără împărțirea și separarea lor.

Hristologia de la Calcedon constituie un pas

decisiv în dezvoltarea teologiei creștine la

nivel universal.

(va urma)

B, C …


puneau despre avva Ghelasie, că avea o carte de pergament care preţuia optsprezece bani de

argint, ce cuprindea întreg Legământul Vechi şi Nou, care era pusă în biserică, ca cel care

vrea dintre fraţi să o citească. Venind un frate străin să-l cerceteze pe bătrân, cum a văzut-o,

a poftit-o, şi după ce a furat-o, a fugit. Bătrânul nu l-a urmărit să-l prindă, măcar că pricepuse. Şi

mergând furul în oraş, a căutat s-o vândă. Şi cum a găsit pe cineva care voia s-o cumpere, i-a cerut

preţul de şaisprezece bani. Doritorul i-a spus: dă-mi-o întâi, ca s-o cercetez, şi o să-ţi aduc preţul. Şi i-a

dat-o. El a dus-o la avva Ghelasie s-o preţuiască, spunându-i preţul cerut de vânzător. Bătrânul îi spuse:

cumpăr-o, e bună şi merită preţul pe care l-ai spus. Plecând, omul îi spuse vânzătorului altceva decât

spusese bătrânul:

– I-am arătat-o avvei Ghelasie şi mi-a spus că e scumpă şi nu merită preţul pe care l-ai spus.

– Nu ţi-a mai zis nimic altceva?

– Nu.

– Nu mai vreau s-o vând.

Şi umilindu-se, merse la bătrân, căindu-se şi rugându-l s-o ia înapoi, iar el nu voia s-o primească.

Atunci i-a spus fratele:

– Dacă n-o primeşti, nu voi avea odihnă.

– Dacă nu vei avea odihnă, uite o iau.

Şi a rămas fratele acolo până la sfârşitul zilelor sale, întărit de lucrarea bătrânului.

† † † iceau despre avva Ghelasie, că adesea, fiind bântuit de gândul să meargă în pustie, a zis

ucenicului său într-una din zile: Frate, fii bun, şi îngăduie orice aş face, şi nu vorbi cu

mine săptămâna asta. Şi luând un toiag de palmier, a început să se preumble prin curticica

sa; şi a obosit, întinzându-se puţin, şi ridicându-se iar se preumbla. Făcându-se seară, îi spuse gândului:

cel care se preumblă prin pustie nu mâncă pâine, ci verdeţuri; tu din pricina neputinţei tale mâncă

lăptuci. Şi făcând aşa, îi spuse iar gândului: cel din pustie nu doarme sub acoperiş, ci sub cer. Fă şi tu

aşa. Şi întinzându-se, se culca în curte. După trei zile de preumblare în mănăstire, spre amurg mâncând

câteva frunze, nopţile dormind afară, s-a vlăguit; şi certând gândul care îl bântuia, îl mustră aşa: dacă nu

poţi să faci faptele pustiei, şezi în chilia ta cu smerenie, plângându-ţi păcatele, şi nu rătăci; căci ochiul

lui Dumnezeu vede pretutindeni faptele oamenilor, şi niciunul nu-i e ascuns, şi-i ştie pe cei care fac

binele.

S

Z


Albert Einstein

Să învăţăm… prin anecdote:

Aflat într-un turneu de conferințe în Statele Unite ale Americii, celebrul

fizician german Albert Einstein1 a ales o temă științifică pe care o dezvolta la

fiecare întâlnire cu auditoriul universităților americane. După 10-12

prelegeri, șoferul pus la dispoziție, un yankeu spiritual, îi mărturisește că

știe conferința pe dinafară și că ar putea să o rostească fără greș.

Omul de duh care era Einstein, sedus de idee, îi face propunerea

ca, la următoarea „escală”, să-și schimbe identitatea și să se dea el

drept „Profesor”, îmbrăcând pelerina și pălăria sa devenite celebre. O

oarecare asemănare fizică existând, totul decurge de minune, numai

că, la sfârșitul reuniunii, un om de știință ceru o lămurire asupra unei

chestiuni științifice spinoase. Fără a-și pierde cumpătul, „savantul”

travestit exclamă:

- Dragă colega, dar acesta e un lucru foarte simplu, chiar șoferul meu, aici de față, vă

poate răspunde imediat!

Lucru confirmat pe loc.

Luchian2 era nervos în timpul lucrului. Într-o zi, văzând un

elev de-al său cu o țigară în mână, i-a zis:

- Ce vrei să pictezi cu această stranie pensulă?

- Nori, maestre!

Într-un roman al lui Dumas-tatăl3 se găsea expresia „vid

dureros”.

- Vid dureros?! Nu înțeleg, îi spuse un cunoscut. Cum

poate fi dureros un vid?

- Poate! Nu te-a durut niciodată capul? Fu răspunsul marelui scriitor.

1 Albert Einstein (1879-1955), fizician german, refugiat în SUA din cauza ascensiunii fascismului. Este

creatorul teoriei relativității care a revoluționat orientarea fizicii moderne și a marcat o cotitură importantă în

cunoașterea lumii

2 Ștefan Luchian (1868-1916), un pictor al culorilor pure, care încorporează și iradiază lumină (Anemone, Safta

florăreasa, Sălciile la Chiajna, Fântâna de la Brebu, Lăutul, Portret etc.)

3 Alexandre Dumas-tatăl (1802-1870), autor de romane de aventuri, captivante prin savoarea narațiunii și doza

de imprevizibil (Cei trei mușchetari, După 20 de ani, Contele de Monte Cristo, Regina Margot)

Ștefan Luchian – Un zugrav

(autoportret)


Hugo4 primi într-o zi vizita unei doamne. După ce îi citi un lung

și plictisitor poem, aceasta i se destăinui scriitorului:

- Maestre, aș vrea să mă fac poetă. Se poate?

- De ce nu? Și eu aș vrea să

fiu balerină, replică Hugo.

Dând dovadă de prea multă cutezanță, bufonul reginei

Elisabeta5 a Angliei intrase în dizgrația stăpânei sale. După un timp,

suverana l-a iertat și l-a reprimit la curte.

- Cred, zise regina, că de acum încolo n-o să ne mai

reamintești mereu de greșelile pe care le facem.

- Nu, Maiestate, răspunse bufonul, ar fi de prisos să repet

lucruri despre care vorbește toată lumea.

Un exerciţiu de logică şi perspicacitate…

Împărțire frățească

Într-un sat de la munte locuiau doi fraţi, fiecare cu gospodăria şi rostul său. Într-o zi, unul

dintre ei îi spuse celuilalt:

- Auzi, bădie, ce-ar fi să mergem mâine până la târg şi

să vindem ceva brânză? Mai scoatem şi noi un ban...

Celălalt a fost de acord. S-a repezit până acasă la

el şi s-a întors cu laptele proaspăt ce-l avea de la vaca

sa.

- Eu n-am decât 3 litri de lapte. Poate ai tu mai

mult.

- Tocmai 1-am măsurat şi pe-al meu: sunt 5 litri în

cap. Hai să amestecăm tot laptele şi să-1 facem brânză!

Zis şi făcut! Au amestecat cei 8 litri de lapte şi au făcut ditamai bucata de brânză, proaspătă

şi gustoasă, pe care au tăiat-o în trei părţi egale.

- Aşa zic eu că e bine! Uite, am împărţit toată brânza în 3 părţi la fel de grele: o parte o iei

tu, una eu, iar a treia o ducem la târg şi o vindem! În felul acesta avem şi noi să mâncăm pe

săturate şi câştigăm şi un ban cinstit.

- De acord, îi răspunse celălalt încântat.

4 Victor-Marie Hugo (1802-1885), unul dintre marii scriitori francezi. Teoretician al romantismului, este

autorul celebrului roman Mizerabilii

5 Elisabeta I Tudor (1533-1603), regină a Angliei și Irlandei (1558-1603), a sprijinit expansiunea colonială a

Angliei, precum și lupta Provinciilor Unite împotriva Spaniei. A contribuit la restabilirea Bisericii Anglicane și a

încurajat înflorirea artelor. Din rațiuni de stat, dar și din altele, nu s-a căsătorit, deși au curtat-o toți prinții Europei; din

această cauză a fost supranumită regina Fecioară

Victor Hugo

Regina Elisabeta I a Angliei


A doua zi s-au dus la târg şi au vândut bucata de brânză

cu 8 lei. Încântaţi, au pornit înapoi către sat.

- Uite, zise cel mare, ţie îţi dau 3 lei, iar mie îmi

opresc 5, după cum se cuvine!

- Nu te supăra, dar nu cred că e cinstit.

Doar am amestecat laptele şi apoi am împărţit

brânza frăţeşte: câtă am luat eu, atâta ai luat şi

tu. De ce să nu împărţim şi câştigul la fel: tu 4

lei, eu 4 lei? Aşa cred că ar fi corect!

- Păi, de ce? Doar eu am pus 5 litri de lapte, iar tu

numai 3, aşa că zic că tot eu am dreptate: 5 lei mie şi ţie 3.

Şi tot aşa au ţinut-o până acasă, nefiind de acord cum să împartă banii. Văzând ei că nu-i

chip s-o scoată la capăt, ce s-au gândit: ia să ceară sfatul unuia mai bătrân şi mai chibzuit, că doar d-

aia sunt bătrâni pe lume, să ai cui cere un sfat folositor şi o vorbă luminată! Aşa că s-au dus la

schitul de la marginea satului, unde trăia un călugăr bătrân şi tare înţelept, la care fraţii se şi

spovedeau.

Au ajuns şi i-au povestit toată tărăşenia.

- Deci tu ai pus 5 litri, iar el a pus 3, iar brânza aţi împărţit-o în 3 părţi egale: una tu, una

el, iar pe a treia aţi căpătat 8 lei şi nu ştiţi cum se cuvine să-i împărţiţi, nu-i aşa?

- Întocmai, părinte! Şi am venit la sfinţia ta să ne luminezi. Care dintre noi are dreptate?

- Dragii mei, nici unul nu are dreptate. Corect ar fi în felul următor: tu, care ai pus 5 litri de

lapte, trebuie să primeşti 7 lei; iar ţie, care-ai avut doar 3 litri, ţi se cuvine doar 1 leu. Aşa-i corect

şi drept, oricum aţi face socoteala!

- Aoleu, părinte - zise cel de-al doilea dintre fraţi - eu primesc doar 1 leu ...?! Păi de ce?

Iar părintele, cu răbdare şi bunăvoinţă, le-a arătat că are dreptate.

- Vedeţi, fiilor, oricum a-i suci-o, oricum a-i învârti-o, dacă faci un mic calcul

atent, tot la rezultatul meu ajungi. Însă - ştiţi ce? - eu zic să lăsaţi socotitul deoparte şi să

împărţiţi banii frăţeşte, că doar d-aia sunteţi fraţi şi nu s-o face

gaură-n cer pentru câţiva lei, că „de unde dai,

şi Dumnezeu îți dă!”

Fraţii au fost imediat de acord, i-au

mulţumit părintelui pentru răbdarea sa şi au

pornit înapoi spre casele lor. Acum părea

simplu: Cum de nu ne-am dat seama nici

unul că aşa ar fi fost corect să împărţim

banii?

Aşa s-a întâmplat, dragii mei!

Şi, dacă nu vă e cu supărare, vă-ntreb şi

eu: voi v-aţi dat seama de ce împărţirea

corectă a celor 8 lei era într-adevăr cea

făcută de bătrânul călugăr: 7 lei

pentru unul dintre fraţi şi

1 leu pentru celălalt?


Găseşte în careu cuvintele subliniate în text:

În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul şi propovăduia în pustia Iudeii, spunând: Pocăiţi-vă

că s-a apropiat împărăţia cerurilor. El este acela despre care a zis proorocul Isaia: "Glasul celui

ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui". Iar Ioan avea

îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era

lăcuste şi miere sălbatică.

Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi toată Iudeea şi toată împrejurimea Iordanului. Şi erau

botezaţi de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Dar văzând Ioan pe mulţi din farisei şi

saduchei venind la botez, le-a zis: Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?

Faceţi deci roadă, vrednică de pocăinţă, și să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem

pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. Iată

securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. Eu

unul vă botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu

sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc. El are lopata în

mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins.

(Evanghelia după Matei III, 1-12)

Î M B R Ă C Ă M I N T E A X A B

A R I A F G E R A O T Ă G N I C

H O C J S A D U C H E I Z Y O L

G L A S U C Ă Ț N I Ă E O P R U

W I L P O C Ă I N Ț Ă J A S D M

Î R E R N E S T I N S I V E A I

M U A V A E L P S P N T R C N L

P R O O R O C U L M L N E U U A

Ă E L Ă C U S T E P I I D R L S

R C L A V R A A M R B Ț N E U U

Ă P I E L E Ș Ț Ă O Î Ă I A I R

Ț Z Y X L C W R T P D E C F G E

I H N A O I Ă E D O M N U L U I

A I T S U P Z L I V I P E R E E

J S K D S A A I M Ă L M N O P S

T A E R T N T R I D R E P T E I

A I S O R A A Ă E U Ș T Ț C Y R

I A R H I R P R R I U V X Z O A

E U U W G H O Ă E A R O A D Ă F

L D A E Ă I L O Ă M I L Ă O Ă U

Cit

eşte

cu

ate

nţi

e te

xtu

l d

e m

ai

sus!

În c

are

ul

din

dre

apta

su

nt

asc

un

se c

uvi

nte

le s

ubli

nia

te d

in t

ext.

Cu

vin

tele

su

nt

scri

se î

n l

inie

dre

aptă

în

toate

dir

ecţ

iile

: de

sus

în j

os,

de

jos

în

sus,

de l

a s

tân

ga

la

dre

apta

, d

e la

dre

apta

la s

tân

ga,

în d

iagon

ală

.

Înce

rcu

ieşt

e cu

vân

tul

gă

sit

în c

are

u ş

i tr

age o

lin

ie o

rizo

nta

lă p

este

el,

în

tex

t!

Se

reco

ma

nd

ă f

olo

sire

a c

reio

nu

lui.

Catedrala episcopală „Învierea Domnului” şi

„Sfântul Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei”

Oradea

SPES ORTHODOXIAE nr. 6

Documents

Transcript of SPES ORTHODOXIAE nr. 6