RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

1. SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN EVUL MEDIU ŞI LA ÎNCEPUTURILE MODERNITĂŢII

În ultimul deceniu al sec. al XIV-lea I.OT. (Baiazid I) a ajuns la Dunăre, ameninţând Ţările Române, Polonia şi Ungaria; la rivalitatea aungaro-polonă pentru stăpânirea teritoriilor româneşti extracarpatice se adaugă şi pericolul otomam.

DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN SEC. XIV – XV

a) POLITICA EXTERNĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE A FOST INFLUENŢATĂ, PE PARCURSUL SECOLELOR - XIV-XV DE:

vecinătatea celor două puteri catolice - Ungaria şi Polonia, care doreau stabilirea suzeranităţii lor asupra statelor medievale româneşti;

expansiunea Imperiului Otoman în Europa (care ajunge la sfârşitul secolului al XIV-lea pe linia Dunării);

b) CARACTERISTICILE POLITICII EXTERNE ROMÂNEŞTI obiectivele politicii externe: apărarea şi menţinerea fiinţei statale (chiar prin acceptarea

suzeranităţii unor state vecine) şi asigurarea continuităţii vieţii politice; căi:

1. diplomatice: realizarea unor alianţe între statele româneşti (frontul comun românesc antiotoman), dar şi cu alte

ţări vecine (Polonia/Ungaria); strategii militare eficiente, menite să reducă diferenţa dintre capacităţile modeste ale armatei

româneşti şi cele străine; subordonarea faţă de Imperiul Otoman, odată cu instaurarea regimului fanariot (sec.XVIII);

2. calea luptei armate: participarea la cruciadele antiotomane iniţiate de puterile creştine; pe parcursul Evului Mediu, războaiele purtate de români cu otomanii se înscriu în categoria

“războaielor asimetrice” (în care una dintre părţi se găseşte în inferioritate armată); pentru a compensa inferioritatea militară faţă de adversar, românii au folosit “tactica pământului

pârjolit”; domnia este instituţia care s-a implicat activ în apărarea ţării, având alături de ea boierimea şi

populaţia aptă să lupte (constituită în „oastea cea mare”). Ea s-a preocupat de construirea şi consolidarea unor cetăţi de apărare.

c) LUPTA ANTIOTOMANĂ

MIRCEA CEL BATRAN (1386 - 1418 ) - domn al Ţării Româneşti a încheiat alianţe cu domnul Moldovei, Petru Muşat (1389), cu regele Poloniei, Vladislav Jagello

(1389) şi cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (martie 1395, Braşov); a avut primele confruntări cu turcii în 1388, când Dobrogea, în pericol de a fi cucerită de otomani,

a fost alipită Ţării Româneşti; 10 octombrie 1394/17 mai 1395 a avut loc lupta de la Rovine, în urma căreia turcii conduşi de

sultanul Baiazid I au fost înfrânţi; după bătălie , Mircea a fost părăsit de boieri, care acceptă ca domn pe Vlad Uzurpatorul (până în

1397); 1396, a participat la cruciada antiotomană de la Nicopole, unde creştinii apuseni conduşi de

Sigismund de Luxemburg au fost înfrânţi; 1402-1413, s-a amestecat în luptele pentru tronul Imperiului Otoman, sprijinindu-l pe Musa şi

Mustafa; 1417, Mahomed I organizează o campanie în Ţara Românească, în cursul căreia Dobrogea a fost

cucerită iar domnul român este obligat să plătească tribut.

ALEXANDRU CEL BUN (1400 – 1432)- domn al Moldovei 1402, 1404, 1407, 1411, tratate de alianţă cu Polonia (Vladislav Jagello), împotriva Ungariei; acordă ajutor Poloniei în lupta împotriva cavalerilor teutoni: Grünwald (1410), Marienburg (1422); 1420, prima confruntare cu turcii, aceştia încercând fără succes să ocupe cet ăţ ile Chilia ş i Cetatea

Alb ă .

IANCU DE HUNEDOARA (1441-1456)

1441-1456, voievod al Transilvaniei; 1446-1453, guvernator al Ungariei; 1453-1456, căpitan general al Ungariei 1442, a respins un atac al turcilor în Transilvania, după care i-a înfrânt pe aceştia în Ţara

Românească, pe râul Ialomiţa; 1443-1444, organizează “Campania cea lungă”, o expediţie la sud de Dunăre, în urma căreia a

cucerit oraşele Sofia şi Niş; 1444, participă la cruciada antiotomană de la Varna, condusă de regele Ungariei , Vladislav I, care

s-a încheiat cu înfrângerea creştinilor; 1456, victoria de la Belgrad, prin care Iancu de Hunedoara a oprit, pentru circa 70 de ani, ofensiva

turcilor spre centrul Europei (moare – “S-a stins lumina lumii”).

VLAD TEPEŞ (1448; 1456-1462; 1476) - domn al Ţării Româneşti; 1459, refuză plata tributului; 1461-1462, organizează o campanie la sud de Dunăre; iunie 1462, “atacul de noapte” în apropiere de Târgovişte; turcii sunt învinşi iar ţara îşi păstrează

autonomia;

ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504) - domn al Moldovei; în politica externă a urmărit:- păstrarea fiinţei statale;- emanciparea de sub suzeranitatea maghiară, otomană, poloneză;- a aplicat principiul de a nu lupta cu doi duşmani deodată.

Emanciparea de sub suzeranitatea maghiară - DA 1459, Tratatul de la Overchelăuţi cu Polonia; 1462-1465, lupte pentru eliberarea Chiliei; 1467, lupta de la Baia (Matei Corvin este înfrânt).

Emanciparea de sub suzeranitatea otomană - NU a fost declanşată de refuzul lui Ştefan cel Mare de a plăti tribut şi de a ceda cetăţile Chilia şi Cetatea

Albă; 1475, victoria de la Vaslui (Podul Înalt) împotriva otomanilor conduşi de Soliman Paşa; 1475, tratat de alianţă antiotomană cu Ungaria; 1476, o numeroasă oaste otomană condusă de Mahomed al II-lea intră în Moldova; Ştefan este

înfrânt în bătălia de la Războieni (Valea Albă); 1484, turcii cuceresc Chilia şi Cetatea Albă – controlau comerţul pe Marea Neagră – care

devine lac turcesc; 1485, Ştefan cel Mare – pentru a obţine sprijin in vederea recuperării cetăţilor - depune jurământul

de vasalitate de la Colomeea ( faţă de Cazimir al IV-lea, regele Poloniei), dar Polonia încheie pace cu IO, fapt pentru care, în

1489, domnul Ştefan încheie pace cu Imperiul Otoman reluând plata tributului.

Emanciparea de sub suzeranitatea poloneză - DA 1497, victoria lui Ştefan cel Mare în lupta de la Codrii Cosminului;

1499, Tratatul de la Hârlău stabilea “pacea veşnică” între cele două state ( Moldova şi Polonia) şi emanciparea Moldovei de sub suzeranitatea Poloniei.

A lăsat urmaşilor o ţară puternică şi respectată – Poartă a creştinătăţii.

DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT ÎN SEC. XV – XVIII

a) POLITICA EXTERNĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE A FOST INFLUENŢATĂ, PE PARCURSUL SECOLELOR - XV-XVIII DE:

Influenţele determinate de civilizaţia modernă – sec. XVI =secolul Renaşterii şi Umanismului, al Reformei şi Contrareformei;

Izolarea faţă de Europa occidentală – accentuată de mutarea căilor comerciale din Mediterana în Atlantic – ca urmare a marilor descoperiri geografice;

IO atinge perioada de maximă expansiune – Soliman Magnificul (1520-1566); În 1541 Ungaria (centrul şi estul) – devine paşalâc, iar restul intră sub administraţie habsburgică;

Transilvania devine principat autonom sub suzeranitate otomană; afirmarea unor noi puteri europene, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Rus (sec.XVI-XVIII); I Habsburgic iniţiază o alianţă antiotomană (1590 – 1592) = LIGA SFÂNTĂ, la care participă Statul

Papal, Spania, Austria, ducatele italiene – Toscana, Mantova şi Ferrara; Polonia – perioadă de criză politică, după stingerea dinastiei Jagelonilor (1572) – situaţie în care se

apropie de IO; apariţia “problemei orientale” în diplomaţia europeană (sfârşitul sec. al XVII-lea), în cadrul căreia

Franţa şi Anglia doreau menţinerea Imperiului Otoman, iar Rusia şi Austria dezmembrarea acestuia în beneficiul lor.

b) CARACTERISTICILE POLITICII EXTERNE ROMÂNEŞTI obiectivele politicii externe: apărarea şi menţinerea fiinţei statale (chiar prin acceptarea suzeranităţii

unor state vecine) şi asigurarea continuităţii vieţii politice; căi: diplomatică şi calea luptei armate:

c) LUPTA ANTIOTOMANĂ

MIHAI VITEAZUL (1593-1601)- domn al Ţării Româneşti şi, pentru o scurtă perioadă, domn al celor trei ţări româneşti.

Lupta antiotomană: 1594, aderă la Liga Sfântă; 13 noiembrie 1594, declanşarea răscoalei antiotomane: suprimarea creditorilor levantini şi a

garnizoanei otomane din Bucureşti; atacarea cetăţilor otomane de la Dunăre; 20 mai 1595, tratat de alianţă încheiat la Alba –Iulia între Sigismund Bathory şi boierii munteni, în

urma căruia Mihai Viteazul devenea locţiitor al principelui Transilvaniei (vasal); 13/23 august 1595, victoria românilor la Călugăreni împotriva turcilor conduşi de Sinan Paşa; octombrie 1595, turcii sunt înfrânţi definitiv la Giurgiu; în condiţiile în care otomanii reiau ofensiva în Ungaria, Mihai Viteazul încheie pace cu sultanul

(1597) iar pentru consolidarea poziţiei ţării încheie un tratat de alianţă cu Imperiul Habsburgic (1598); prin această dublă suzeranitate, otomană şi habsburgică, domnul muntean se emancipează de sub tutela lui Sigismund Bathory.Unirea Ţărilor Române:

în 1599 - situaţia Ţării Româneşti se agravează prin alegerea lui Andrei Bathory (filo-polon şi filo-turc) ca principe al Transilvaniei şi înscăunarea lui Ieremia Movilă ca domn al Moldovei (ostili luptei antiotomane şi în bune relaţii cu Polonia);

singura soluţie de refacere a frontului românesc antiotoman era Unirea; octombrie 1599, bătălia de la Şelimbăr încheiată cu înfrângerea lui Andrei Bathory; Mihai este

recunoscut ca principe al Transilvaniei; mai 1600, Mihai Viteazul cucereşte Moldova ;

reface frontul antiotoman şi înfăptuieşte Unirea Ţărilor Române (se intitulează “domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei” );

unirea a durat doar 4 luni – datorită numeroşilor inamici: IO, IH, Polonia, nobilimea maghiară;

septembrie 1600, la Mirăslău, Mihai este înfrânt de nobilimea maghiară care s-a alăturat generalului imperial Gheorghe Basta;

revine în Transilvania cu ajutor militar de la IH şi, în august 1601 - Guruslău, obţine victoria asupra lui Sigismund Bathory şi recâştigă Transilvaniei;

9 aug. 1601 - asasinarea lui Mihai Viteazul – pe Cp. Turzii – de mercenarii gen. Basta.Momentul 1600 – unirea Ţărilor Române – reprezintă punctul culminant al rezistenţei în lupta pentru independenţă şi un imbold7exemplu pentru urmaşi.

STATUTUL JURIDIC AL ŢĂRILOR ROMÂNE FAŢĂ DE POARTĂŢările Române făceau parte din Casa Păcii, fiind situate între Casa Islamului şi Casa Războiului; Statutul juridic se realizează prin tratate speciale, numite capitulaţii (cărţi de jurământ, acte de pace) :

consemnau respectarea autonomiei; garantau neamestecul în treburile interne; ofereau integritatea teritoriului în schimbul unor obligaţii materiale şi militare.

DE LA MIHAI VITEAZUL LA ÎNCEPUTUL MODERNITĂŢII

Prima jumătate a secolului al XVII-lea: ca urmare a afirmării Rusiei, teritoriile româneşti au intrat în zona de influenţă a 4 MP – IH, IO, Polonia şi Rusia.

Transilvania: - obiectivele politicii externe:- autonomia şi afirmarea internaţională (participarea la Războiul de 30 de ani);

Reprezentanţi: Gabriel Bethlen (1613-1629), Gh.Rakoczi I (1630-1648), Gh. Rakoczi II (1648-1650). Ţara Românească şi Moldova: - consolidarea autonomiei interne în timpul domniilor lui Matei

Basarab (1632-1654) şi Vasile Lupu (1634-1653).

A doua jumătate a secolului al XVII-lea - secolul al XVIII-lea: Transilvania: - instaurarea stăpânirii habsburgice; Ţara Românească şi Moldova: - politică de echilibru (încercare de recâştigare a independenţei

prin diplomaţie - apropiere de Imperiul Habsburgic sau Rusia) în timpul domniilor lui Şerban Cantacuzino (1678-1688), Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Dimitrie Cantemir (1710-1711)

1711/1716-1821, regim fanariot în Moldova şi Ţara Românească. sfârşitul secolului XVII-începutul secolului al XVIII-lea reprezintă apariţia “chestiunii orientale”,

în cadrul căreia Principatele Române au ocupat un loc important; în decursul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, au avut loc mai multe războaie

purtate între Rusia, Austria şi Imperiul Otoman, care au provocat românilor pierderi teritoriale:-Banatul, ocupat de Austria, în 1718;-Bucovina, ocupată de Austria, în 1775;-Basarabia, ocupată de Rusia, în 1812.

Începutul modernităţii a însemnat: revenirea la domniile pământene în Moldova şi Ţara Românească (1822); instaurarea protectoratului rusesc şi încetarea monopolului economic otoman în Principate, în urma

Tratatului de la Adrianopol (1829); introducerea Regulamentului Organic; conturarea unei “probleme româneşti” în cadrul “problemei orientale”

2. ROMÂNIA ÎN CONCERTUL EUROPEAN

DE LA CRIZA ORIENTALĂ DIN 1856 LA CONGRESUL DE LA BERLIN DIN 1878

În prima jumătate a sec. al XIX-lea afirmarea şi lupta naţiunii române a făcut ca, în cadrul „problemei orientale” să se cristalizeze şi „problema românească”.

a) UNIREA PRINCIPATELORRegimul politic hibrid întemeiat pe suzeranitatea otomană şi protectoratul rus (instaurat după

1829)accentuase amestecul Rusiei, ceea ce a făcut ca Partida naţională să vadă în Ţar pe adversarul principal al aspiraţiilor româneşti,un compromis cu IO fiind plauzibil; IH constituia, de asemenea, un obstacol în cale aspiraţiilor româneşti.

După înăbuşirea revoluţiei de la 1848-1849, emigraţia română a desfăşurat o vie activitate în Occident – fapt care a făcut ca problema românească să devină o problemă europeană la Congresul de Pace de la Paris - 1856 (războiul Crimeii 1853-1856).

“Criza orientală” declanşată la sfârşitul secolului al XVII-lea a cunoscut noi etape pe parcursul secolelor XVIII-XIX- între care Războiul Crimeei (1853-1856), în urma căruia Rusia a fost înfrântă de marile puteri (Anglia, Franţa, Prusia) aliate cu Imperiul Otoman.Hotărârile Congresului de la Paris (1856), precum şi cele luate în cadrul Conferinţei Marilor Puteri de la Paris (1858), au favorizat realizarea dublei alegeri, de la 5 şi 24 ianuarie 1859, a domnitorului Al.I.Cuza şi, implicit, realizarea statului român modern.Politica externă a statului român modern în timpul domniei lui Al.I.Cuza a urmărit:

recunoaşterea dublei alegeri – Conferinţa de la Paris (1859); recunoaşterea unirii depline - Conferinţa de la Constantinopol (1861); sprijinirea emigraţiei bulgăreşti şi a românilor de la sud de Dunăre; întreţinerea de bune relaţii cu vecinii Acţiuni diplomatice ale României înainte de obţinerea independenţei:- 1862, înfiinţarea Ministerului Afacerilor Străine al Principatelor;- S-au stabilit legături speciale cu alte ţări:

- 1863, Convenţie de extrădare cu Serbia; - 1865, Convenţie telegrafică cu Franţa;

- 1868, Tratat de colaborare cu Serbia. - 1866 şi 1869, tatonări pe lângă guvernul grec în vederea unei acţiuni comune antiotomane; - Sprijin acordat revoluţionarilor bulgari; - 1875, Convenţie comercială şi de navigaţie cu Austro- Ungaria şi cu Rusia - reglementarea graniţei dintre România şi Imperiul Otoman pe linia Dunării.

Echilibrul european realizat în cadrul Congresului de la Paris (1856) s-a modificat radical prin: - înfrângerea Austriei de către Prusia (1866);- constituirea monarhiei A-U (1867);- unificarea Germaniei şi Italiei;- scăderea influenţei Franţei – ca urmare a înfrângerii în războiul din 1870-1871;Noul raport de forţe a influenţat lupta românilor pentru consolidarea Unirii şi câştigarea Independenţei   - Carol a continuat linia politică externă promovată de AICuza, beneficiind de sprijinul Franţei şi Prusiei. Cucerirea independenţei presupunea:- înlăturarea suzeranităţii IO, dar şi a regimului de garanţie colectivă a celor 7 MP (1856); - alianţa cu Rusia (4 apr. 1877) – singura care dorea dezmembrarea IO – (opţiunea Liberalilor);

Afirmarea dorinţei de unire pe plan intern: Partida Naţională susţine necesitatea obţinerii independenţei; 1873, Carol I, în cadrul Consiliului de Miniştri, pune în mod deschis problema independenţei.

Redeschiderea “problemei orientale”: 1875, mişcări în Bosnia-Herţegovina şi Bulgaria, reprimate de turci; provoacă dorinţa Rusiei de a

interveni în favoarea creştinilor din Balcani; 1876, o nouă răscoală antiotomană în Bulgaria; războiul antiotoman declanşat de Serbia şi

Muntenegru; revoluţia junilor turci.

b) CUCERIREA INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI: 1876, tratative româno-ruse la Livadia (Crimeea); 4 aprilie 1877, s-a încheiat, la Bucureşti, Convenţia româno-rusă :- tranzitul trupelor ruseşti pe un traseu prestabilit;

- obligaţiile de întreţinere a armatei reveneau Rusiei;- Rusia se obliga să respecte integritatea teritorială a ţării; 12 aprilie 1877, Rusia declară război Turciei; tranzitul trupelor ruseşti aduce România în stare de

război cu Turcia; 27 aprilie 1877, Imperiul Otoman întrerupe legăturile diplomatice cu România; 9 mai 1877, în Parlament, ministru de externe, Mihail Kogălniceanu, proclamă independenţa

României.

Participarea României la războiul din Peninsula Balcanică – 1877/1878: iulie 1877, trupele ruseşti au eşuat la Plevna, motiv pentru care ruşii au solicitat sprijin militar din

partea românilor; august 1877, trupele româneşti trec Dunărea; 30 august 1877, intrarea în război a României prin atacul general asupra Plevnei; armatele româno-

ruse erau sub comanda principelui Carol al României; românii cuceresc redutele Griviţa I şi Rahova.

28 noiembrie 1877, capitularea Plevnei; acţiuni militare ale românilor pe direcţia Vidin- Belogradcik.

DE LA RECUNOAŞTEREA INDEPENDENŢEI LA CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS ( 1919 - 1920)

a) RECUNOAŞTEREA INDEPENDENŢEI Tratate:

februarie 1878, Tratatul de la San Stefano:- recunoaşte independenţa României;- Dobrogea, Delta Dunării, Insula Şerpilor revin României;- România ceda Rusiei, la schimb, sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad). iulie 1878, TRATATUL DE LA BERLIN:- recunoaşterea independenţei României cu două condiţii: modificarea Art.7 din Constituţie şi

acceptarea schimburilor teritoriale cu Rusia.

Relaţii internaţionale după cucerirea independenţei: România a stabilit relaţii având statutul de stat suveran:

- deschiderea de reprezentanţe diplomatice în diferite ţări; - ridicarea la rang de legaţie a fostelor agenţii diplomatice; - 1878, stabilirea de relaţii diplomatice cu Austro-Ungaria, Rusia, Franţa; - 1879, relaţii diplomatice cu Italia;

1880, recunoaşterea independenţei de către Germania, Franţa,Anglia; România avea în anul 1881 relaţii cu 18 state; 1883, aderarea la Tripla Alianţă (Puterile Centrale) – caracter secret, reînnoită în 1892, 1902,

1912. În contextul politic de atunci actul a avut efecte favorabile – a scos România din izolarea diplomatică in care se afla, dar a stânjenit sprijinul pe care regatul îl dădea românilor din Transilvania. Actul a mers contra intereselor naţionale – prevederile lui nu s-au aplicat in 1914 şi 1916. Mai mult, relaţiile cu AU au continuat să se deterioreze ( războul vamal - 1886-1891)

În 1879 i-a fost recunoscut lui Carol I titlul de “Alteţă regală”, iar în 1881 Parlamentul a votat transformarea României în regat – la 10 mai 1881 Carol I şi Elisabeta au fost încoronaţi.

Politica externă a României la început de secol XXRaportul de forţe din Balcani a suferit importante modificări prin reorientarea Serbiei – către Rusia şi a Bulgariei – către AU.

Guvernul României a susţinut o politică de echilibru între statele din zonă şi a manifestat interes pentru românii din valea Pindului şi de pe Valea Timocului;

Reorientarea politicii externe în timpul celor 2 războaie balcanice:Războaiele balcanice (1912-1913):

evidenţiază reorientarea politicii externe a României care se afirmă ca principala putere în zonă; 1912, Primul Război Balcanic: România rămâne neutră; 1913, al Doilea Război Balcanic: România intră în război împotriva Bulgariei care este învinsă; prin

Pacea de la Bucureşti, România obţine Cadrilaterul.

România şi MP în timpul Primului Război Mondial – PC şi ANT doreau să-şi asigure concursul României:

- AU dorea să se publice Tratatul din 1883, dar Carol I s-a opus şi a dat un răspuns evaziv privind sprijinul României;

- ANT – Ţarul Nicolae II a vizitat Constanţa, împreună cu familia şi min. de externe (Sazanov) ) 1 iunie 1914, au loc discuţii cu Carol I şi premierul I.I.C. Brătianu – care au reconfirmat noua orientare politcă a României (către ANT – pentru eliberarea Transilvaniei);

în condiţiile izbucnirii Primului Război Mondial, în 1914, Consiliul de Coroană hotărăşte starea de neutralitate cu expectativă armată;

in cei 2 ani de neutralitate s-a pregătit intrarea in război – prin obţinerea unui angajament ferm din partea aliaţilor;

in oct. 1914, printr-un acord secret – Rusia se angaja să apere integritatea teritorială şi recunoaştea dreptul României asupra teritoriilor din AU (Transilvaniei, Banatului, Bucovinei) – in schimbul neutralităţii;

ambele tabere fac presiuni asupra României – după intrarea in război a Italiei şi Bulgariei (1915) – “acum ori niciodată”:

1916, sunt semnate la Bucureşti convenţia politică şi cea militară între România şi Antanta prin care se stabilesc condiţiile intrării în război;

1916-1918, participarea României la Primul Război Mondial – alături de Antanta, pentru eliberarea teritoriilor din AU – începea “marele război pentru întregirea neamului”.

DE LA RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ A MARII UNIRI LA INSTAURAREA REGIMULUI COMUNIST

I RM a determinat mari schimbări, cu consecinţe dosebite asupra Europei şi lumii:- a dus la modificarea raportului de forţe în rândul MP;- a învins principiul naţionalităţilor;- marile Imperii s-au prăbuşit şi au luat naştere noi state;- s-a creat SNUR.În cadrul Conferinţei de Pace de la Paris s-au încheiat tratate de pace cu fiecare dintre statele invinse; pacea realizată la Paris nu a fost durabilă deoarece:

- statele învinse nu au fost admise la negocierile de pace;- statele mici din rândul aliaţilor au fost discriminate;- alte state (Rusia) nu au fost invitate să participe;- doar statele invinse au fost considerate responsabile de declanşarea războiului;- deşi s-a constituit Societatea Naţiunilor – care avea ca obiectiv principal menţinerea păcii în lume –

ea nu avea mijloacele necesare pentru a o impune.

România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920): obiectivul principal a fost obţinerea recunoaşterii internaţionale a noilor graniţe:

- Tratatul de la Saint Germain (1919), cu Austria - se recunoştea apartenenţa Bucovinei la România; - Tratatul de la Neuilly (1919), cu Bulgaria – Cadrilaterul rămânea la România; - Tratatul de la Trianon (1920), cu Ungaria – se recunoştea unirea Banatului şi Transilvaniei cu România; - Tratatul de la Paris (1920) – recunoaşte unirea Basarabiei cu România.

Obiectivele politicii externe in perioada interbelică: Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri; Democratizarea relaţiilor internaţionale; menţinerea status-quo-ului (ordinea instaurată după război);

menţinerea independenţei şi integrităţii teritoriale; afirmarea internaţională a României. Creşterea rolului Societăţii naţiunilor (N. Titulescu a fost preşedinte – 1930 şi 1931); Realizarea unui bloc antirevisionist format din micile state din Balcani; datorită neînţelegerilor dintre

ele s-au constituit doar Mica Inţelegere - 1921 şi Inţelegerea Balcanică - 1934;Mijloace:

încheierea unor alianţe politico-militare; reluarea relaţiilor cu foştii adversari de război; activitatea diplomaţiei româneşti la scară europeană.

Relaţiile cu vecinii: 1921, o convenţie politică şi una militară cu Polonia; 1926, Tratatul de alianţă cu Polonia; relaţii tensionate cu Ungaria; relaţii tensionate cu URSS:

- 1934, restabilirea relaţiilor diplomatice ; - 1936, negocierea unui tratat de asistenţă mutuală româno-rus – eşec.

relaţii tensionate cu Bulgaria datorită problemelor teritoriale.Relaţii bilaterale cu alte state:

1926 - Tratat de alianţă cu Franţa;- Tratat de amiciţie şi colaborare cordială cu Italia, reînnoit din 6 în 6 luni până în 1928.

Relaţii multilaterale: 1919, România aderă la Societatea Naţiunilor; 1921, semnarea Convenţiei internaţionale privind statutul definitiv al Dunării; 1928, România semnează Pactul Briand-Kellogg (interzicerea războiului); 1929, semnarea Protocolului de la Moscova care denunţă războiul ca metodă de rezolvare a

diferendelor dintre state;Alianţe zonale:

1921, Mica Înţelegere: România, Cehoslovacia, Iugoslavia; 1934, Înţelegerea Balcanică: România, Grecia, Turcia, Iugoslavia: garanţia securităţii frontierelor şi

prevenirea acţiunilor revizioniste în S-E Europei.

Politica externă în timpul celui de-al II-lea RM

România şi cel de-al Doilea Război Mondial: 1 septembrie 1939, izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial găseşte România izolată total în

plan extern, cu întregul sistem de securitate anulat şi situată între statele posibil inamice (Bulgaria, Ungaria, URSS).

Pierderile teritoriale din vara anului 1940: - 26-28 iunie , Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa sunt luate de URSS; - 30 august , prin Dictatul de la Viena, NV Transilvaniei este cedat Ungariei; - 7 septembrie, prin Tratatul de la Craiova, Cadrilaterul revenea Bulgariei.

noiembrie 1940, România aderă la Pactul Tripartit ; 22 iunie1941-23 august 1944, România participă la război , alături de Germania, împotriva URSS; după 1943, diplomaţia de la Bucureşti începe tratative în vedere scoaterii României din războiul

împotriva Naţiunilor Unite; 23 august 1944, România întoarce armele împotriva Germaniei alăturându-se Naţiunilor Unite în

eliberarea Ungariei, Austriei, Cehoslovaciei până pe 9 mai 1945; 10 februarie 1947, România semnează Tratatul de pace de la Paris: nu i se recunoaşte cobeligeranţa

şi este obligată să plătească o mare despăgubire de război.

ROMÂNIA ÎN PERIOADA RĂZBOIULUI RECE - (1947-1991)A fost o confruntare nonmilitară (care totuși a cauzat cursa înarmării) limitată, care s-a dezvoltat

după al Doilea Război Mondial între două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme politice diametral opuse:- Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, cărora li se mai spunea și „Blocul oriental sau răsăritean”.

- Celălalt grup cuprindea SUA și aliații lor, numiți și „Blocul occidental sau apusean”. La nivel militar-politic a fost o confruntare între North Atlantic Treaty Organization (NATO,

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) și Pactul de la Varșovia. La nivel economic a fost o confruntare între capitalism și socialism. La nivel ideologico-politic, a fost o confruntare între democrațiile liberale occidentale (așa-numita

„lume liberă”, „societatea deschisă”) și regimurile comuniste totalitare (așa-numita „societatea închisă”). Înfruntarea dintre cele două blocuri a fost numită „Războiul Rece”, deoarece nu s-a ajuns la

confruntări directe militare dintre supraputeri (care ar fi constituit un război „cald” sau și „fierbinte”).

Din punctul de vedere al studiilor strategice, nu s-a ajuns și nu se putea ajunge la un război „cald”, la o confruntare convențională, datorită faptului că ambele supraputeri s-au dotat cu arme atomice și nucleare, ceea ce a creat o situație strategică de „deterrence”, adică de descurajare și blocare reciprocă. În caz contrar, s-ar fi ajuns la o distrugere reciprocă totală și la o catastrofă mondială.

Războiul coreean făce parte din Războiul Rece și se referă la conflictul militar dintre Republica Populară Democrată Coreea și Coreea de Sud (25 iunie 1950 - 27 iulie 1953), care a antrenat și alte state (SUA, R.P.Chineză). După o desfășurare favorabilă a evenimentelor pentru sudiști, armata chineză intervine pentru Coreea de Nord, intrând în Coreea de Sud, la data de 19 octombrie 1950, înclinând balanța victoriei spre Coreea de Nord. Se încheie cu un armistițiu între Coreea de Nord și Coreea de Sud, acesta restabilind granițele inițiale. Coreea de Nord s-a retras unilateral din acest pact la 27 mai 2009.

Criza Suezului

Cunoscută sub numele de Războiul Suezului sau Războiul din 1956, respectiv, în lumea arabă, sub unul din numele alternative Agresiunea tripartită, Războiul Sinaiului, sau Războiul Suez-Sinai, Războiul arabo-israelian din 1956, Cel de-al doilea război arabo-israelian, Campania Suez, Campania Sinai, Operațiunea Kadesh sau Operațiunea Musketeer este un episod războinic din timpul perioadei Războiului Rece, constând în atacarea Egiptului de către Franța și Marea Britanie - pentru redobândirea controlului asupra Canalului Suez - și Israel, care cerea încetarea atacurilor unităților neregulate egiptene "fadaiun" contra coloniilor și populației civile israeliene, precum și respectarea dreptului la navigație a vaselor israeliene prin Canalul de Suez.

Războiul din Vietnam A avut loc între 1959 și 30 aprilie 1975. Războiul a fost purtat între Republica Democrată

Vietnam (Vietnamul de Nord), sprijinită de China și Uniunea Sovietică, și Republica Vietnam (Vietnamul de Sud), sprijinită de Statele Unite. Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud și unificarea țării sub conducere comunistă. Trupele americane s-au retras din Vietnam, războiul fiind considerat unul dintre marile eșecuri ale politicii externe americane. Ofensiva finală a avut loc în martie 1975, când Saigonul a căzut în mâinile comuniștilor ,devenind orașul Ho Și Min.

Războiul Afgano-Sovietic

A durat nouă ani. Forțele implicate au fost Partidul Popular Democrat din Afganistan, cu orientare marxistă, susținut de către forțele sovietice și rebelii islamiști Mujahedini. Rebelii au fost susținuți de mai multe țări, printre care și Statele Unite ale Americii, Arabia Saudită, Pakistan și alte state musulmane, în contextul Razboiului Rece.

Desfășurarea de trupe militare sovietice a început în 25 decembrie 1979. Ultimele trupe au fost retrase între 15 mai 1988 și 15 februarie 1989. Datorită costului mare și a inutilității acestui conflict, războiul din Afganistan a fost, deseori, asemănat cu Războiul din Vietnam.

Pe data de 25 decembrie 1979, URSS a invadat şi a instalat un nou guvern condus de Babrak Karmal , un fost prim-ministru al Afganistanului, care a trăit în exil. Odată instalat Guvernul marionetă, Kremlinul a lansat un război total înpotriva întregii populaţii a ţării, încălcând o mulţime de convenţii naţionale, ajungându-se să se folosească arme chimice în 1986.

În ansamblu, războiul sovietic a distrus ţara, până la 5-6 milioane de afganistani au fugit în Pakistan şi India unde au trăit două decenii. În această perioadă s-au născut în afara graniţelor peste un milion de copii, care nu şi-au văzut pământul natal.

DIPLOMAŢIEI ROMÂNEŞTI

Mihail Kogălniceanu (1817-1891)A fost om politic, istoric, scriitor şi a participat la marile evenimente ale secolului al XIX-lea. Ca diplomat, reţine atenţia mai ales activitatea sa din perioada războiului pentru independenţă când a fost ministru de externe. În această calitate a purtat negocieri cu Poarta pentru obţinerea independenţei.Take Ionescu (1858-1922)

A fost om politic şi diplomat. Era un foarte bun orator. Marile sale calităţi de diplomat le-a evidenţiat la sfârşitul Primului Război Mondial când a militat în Occident pentru apărarea drepturilor naţionale. A negociat încheierea unor alianţe cu state care aveau interese asemănătoare . A avut un rol important în constituirea Micii Înţelegeri.Nicolae Titulescu (1881-1943)Este cel mai cunoscut diplomat român. S-a afirmat în perioada interbelică, activitatea sa fiind legată de interesele României de apărare a independenţei şi integrităţii teritoriale şi de eforturile de a rezolva pe cale paşnică neînţelegerile dintre state. A susţinut activitatea Societăţii Naţiunilor.Grigore Gafencu (1892-1957)A fost o prezenţă remarcabilă în viaţa politico-diplomatică ; ministru de externe între anii 1938-1940. După al Doilea Război Mondial s-a afirmat ca promotor al Europei Unite. Propunerea de federalizare a bătrânului continent apărea drept alternativă viabilă de reafirmare a Europei în noul context al evoluţiei vieţii internaţionale.

FIŞA DE EVALUARE

I. Alegeţi varianta corectă:1. Mircea cel Bătrân a luptat împotriva Imperiului Otoman la: a) Rovine; b) Vaslui; c) Călugăreni.2. În 1456, Iancu de Hunedoara îl instalează domn în Ţara Românească pe: a) Vlad Dracul; b) Basarab al II-lea ; c) Vlad Ţepeş.II. Precizaţi două asemănări între politica externă a lui Mircea cel Bătrân şi Vlad Tepeş.III. Scrieţi un eseu de jumătate de pagină cu privire la rolul lui Ştefan cel Mare în apărarea creştinătăţii.IV. Precizaţi două condiţii externe în care Mihai Viteazul a realizat unirea politică şi două cauze care au contribuit la destrămarea acesteia.V. Exprimaţi un punct de vedere despre eficienţa/ineficienţa politicii externe a principilor şi voievozilor români în secolul al XVII-lea.

1.Prezentaţi două momente ale “crizei orientale” şi rolul pe care l-au avut Principatele Române.

2. Pe baza textului lecţiilor, formulaţi două obiective ale politicii externe româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi numiţi elementele de continuitate.

3.Formulaţi un punct de vedere argumentat cu privire la eficienţa/ineficienţa activităţii diplomatice româneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea.

4. Comparaţi activitatea diplomatică din secolul al XIX-lea cu cea din secolul al XX-lea precizând asemănările şi deosebirile dintre cele două etape. Completaţi tabelul de mai jos:

ASEMĂNĂRI DEOSEBIRI