MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MODLOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

CATEDRA SOCIOLOGIE

LUCRUL INDIVIDUAL

Disciplina „Comunicarea în spațiul public”

A pregătit:

Vadim BĂBĂLĂU, master, anul I, SOMP

A verificat:

Natalia EFROS, dr. în științe ale comunicării

-Chişinău, 2014-

www.e-referate.ro

Notiuni introductive. Simbolistică politică

Comunicarea politică este rezultatul interactiunii dintre publicitate-sondaje si televiziune, sondajele venind cu conceptul de opinie publică (constructie formală, teoretica în care individul este încadrat într-un mediu statistic). Mediul este mesaj (importanta canalului) -> idee depăsită, sustinută de mediul publicitar. Consistenta mesajului în prezent este aproape de zero, motiv serios pentru scăderea prezentei la vot. Televiziunea duce la anomie, aduce la nestatornicia individului, spargerea traditiilor, socializarea politică în familie scade.Programele de campanie, strategiile si demersurile trebuie să tină cont de sondaje. Campaniile politice reprezintă practice sociale care urmăresc stabilirea identitătii si a valorilor unei comunităti.Spatiul public si comunicarea politică În ceea ce priveste conceptul de spatiu public, asistăm la o miscare în planul cercetărilor, care se centrează în jurul comunicării electorale. Această tendintă se evidentiază în timpul campaniilor electorale, perioada în care sunt mobilizate resurse importante în directia investigării mecanismelor si practicilor de comunicare politică. Campania electorală este un eveniment conventional în care actorii politici, individ sau partid intră în competitie în fata alegătorilor, în vederea dobândirii de credibilitate. Privind din perspectivele unei pratici politice, campania electorală este reglementată de un set de coduri socio-politice, existând un set de proceduri si ritualuri configurate în principal la scara natională.Din punct de vedere al metodei, campaniile electorale răspund nevoii de a seleca în mod democratic liderii politici. Aceasta se realizează respectatrea normei participării si respectarea normei majoritătii, în vreme ce norma participării presupune crearea conditiior sau a posibilitătii de a fi selectat, norma majoritătii impune criteriile de validare a selectiei. Principiile democratice din punct de vedere procedural spun despre campaniile electorale că reprezintă cadrele legale si tehnice în care se desfăsoară procesele de selecsie a liderilor. Din punct de vedere al ritualului politic, în cadrul campaniilor electorale sunt generate discusurile sau practicile de comunicare ce doresc validarea unora sau altora dintr actorii politici. Se vorbeste despre un spatiu discursiv în care candidatii apelează la o anumită tematică, fac apel la modalitătile diverse de expunere a acestei tematici. Ritualul politic regăsit în campaniile electorale este dat de conditiile socio-culturale ale fiecărei tări. Această specificatie se regăseste mai mult la nivelul procedurilor legale sau tehnice, este extrem de accentuată în ceea ce priveste ritualul campaniilor electorale. Campaniile electorale oferă unei comunităti posibilitatea de a-si construi o parte din identitatea ei. Practica politică si socială, votul ca act individual sau colectiv, dă legitimitatea formală a actorilor sociali de a se exprima în spatiul public. Această exprimare în spatiul public este deja azi una mediată. Mass-media este singurul actor socila care are posibilitatea si resursele de a facilita schimbul de idei între electorat si politicieni. Acest schimb are menirea de a ’construi’ identitatea electoratului. Această constructie exclude manipularea acestuia. Conceptul de spatiu public este identificat ca fiind functional la mijlocul secolului al XVIII-lea în Anglia si Franta, apare ca si ’sferă politică burgheză’.

Habermas : „sfera politică burghez este sfera persoanelor private reunite într-un loc public”. Într-o primă fază, aceste spatii publice reunesc indivizi care se manifestă în sfera puterii, iar pentru prima dată această formă primară a spaţiului public include folosirea publică a raţiunii. Conceptul de spaţiu public cunoaşte o dezvoltare odată cu teza lui Habermas.Spaţiul public si campania electorală oferă posibilitatea manifestării discursului electoral. Discursul politic este electoral în momentul în care este generat de un element convenţional, si anume campania electorală, este nevoie de un anumit context comunicaţional (practici specifice de campanie electorală), este nevoie de un context de interacţiune (dezbaterile electorale). Discursurile actorilor politici îmbracă forme diferite pentru ca ele comentează situaţii de comunicare diferite. O situaţie de campanie include :- un context evenimenţial (reprezentat de momentul care declanşează discursul)- context comunicaţional ( verbal, non-verbal sau vizual).Tipul de comunicare susţine schimbul discursiv, căruia îi corespund diferite practici de comunicare. Contextul de interacţiune, în care accentul cade pe rolul fiecărui participant la schimbul discursiv, iar in funcţie de aceasta prestaţie sunt satisfăcute sau nu anumite aşteptări ale interlocutorului. Discursul politic se distinge de alte forme discursive tocmai prin gradul ridicat de contextualizare. Este punctual, legat de un eveniment, poate genera sau poate fi generat de anumite evenimente, are rolul de a evalua situaţia comunicării publice. Aceste evaluări sunt puternic ritualizate. Riturile trebuie privite ca ansamblul de comportamente individuale sau colective, relativ codificate, având un suport corporal (gestual, verbal) cu caracter mai mult sau mai puţin repetitiv. Riturile au o încărcătura puternică pentru interpreţii lor, ele reuşind să determine adeziune mentală adeseori inconştienta. Cu alte cuvinte, ritul poate fi înţeles ca reprezentând un set de acţiuni secvenţiale, de roluri teatralizate, de valori sau simboluri si sunt comunicate într-un sistem mass-media sau codificat. Riturile sociale au rolul de a crea o anumită realitate. Această dimensiune simbolică a realităţii sociale e cea care dă sens sau modifică sensul în plan individual. Această realitate simbolică nu se poate constitui fără a tine seama de rolul imaginaţiei individuale, care stă la baza reprezentărilor sociale (se vizează cea a aşteptărilor, care va fi regăsita in discursul politic.) Discursul electoral este unul codificat, reprezintă o ofertă, una deja cunoscută de electorat, oferta întrebuinţată de fiecare dată. Prin discursul sau actorul politic trebuie sa ajungă să simbolizeze exact ceea ce vor masele, întăreşte astfel nevoia de siguranţa, speranţele si învinge neliniştile. Campania electorală privită ca ritual social implică în mod simetric omul politic si cetăţeanul într-o relaţie în care cele două părţi ajung să fie convinse că au asemănări si interese comune. Votul este singura formă prin care majoritatea cetăţenilor participă la actul de guvernare. Studiile privind comportamentul politic arată că majoritatea dintre cei care votează nu sunt conştienţi de urmările votului acordat si putini ştiu pe cine votează.

Metodele utilizate pentru descrierea, tipologizarea si explicare comportamentelor electorale se regăsesc în trei mari abordări:

1. Modelul determinist statutar –care explică comportamentele electoratului plecând de la ariile culturale de apartenenţa, de la poziţia socială sau mediul social de apartenenţa, votul nefiind altceva decât un reflex al variabilelor prezentate anterior.(are un caracter puternic descriptiv)2. Modelul psihosociologic –se centrează pe atitudinile sociale ale alegătorului si pe studiul motivaţiei acestora. În acest model apar ca fiind variabile importante în explicare comportamentelor electorale, efectul de persuasiune în canalizarea opţiunilor electorale si proceselor de identificare comunitară.3. Modelul interactiv (comunicaţional) –este rezultatul interacţiunii teoriilor despre sociologiile interpretative (interactionismul simbolic, etnometodologia, semiotica si lingvistica).Pentru acest model mesajul electoral este privit ca produs al negocierii între semne si interpretarea acestora. Conform acestui model factorii care influenţează comportamentul electoral înainte si în timpul campaniilor sunt discursul politic, mediatizarea sondajelor si resursele cognitiv-interpretative ale alegătorilor (în funcţie de aceste resurse se definesc si ulterior sunt controlate situaţiile sociopolitice cu care se întâlnesc alegătorii). Astfel votul poate fi explicat ca fiind efect al percepţiilor situatiei politice si a ofertei electorale si nu ca efect mecanic al poziţiei sociale. În ceea ce priveşte explicarea comportamentului electoral prin prisma comunicării politice, putem reduce întreg universul de interpretare si explicaţie la două paradigme:• o paradigmă deterministă, care spune că alegătorul este acţionat de grupurile sociale de apartenenţă, de elitele socio-culturale sau de mediul social• o paradigmă naţionalistă care priveşte electoratul ca fiind bine informat, calculat, raţional, care ia decizii strategice si care analizează totul din perspectiva costuri-beneficii (beneficii mai degrabă simbolice). Acest model raţional rămâne limitat deoarece se pare că vizează o minoritate.Etape in evoluţia comunicării politice În a doua jumătate a secolului XX: 1. Etapa 1 – caracterizată prin acces relativ larg si facil la instituţiile si organizaţiile media 2. Etapa 2 – una de recunoaştere a puterii pe care o au organizaţiile si instituţiile media asupra (în raport cu) instituţiilor politice, apare ideea de mass-media 3. Etapa 3 – se diversifică extrem de mult canalele de comunicare ale mass-media atât în sensul apariţiei unor canale noi (internet si comunicare mediată de PC) cât si în sensul proliferării posturilor de radio, TV, număr de publicaţii în presa scrisă.Cele trei etape reprezintă stări calitativ distincte în evoluţia comunicării politice, atât pentru actorul politic, cât si pentru organizaţiile media si cetăţean. Cele trei stări calitativ distincte sunt determinate de schimburi majore care au avut loc în plan social, cultural si tehnologic. Aceste schimbări au determinat alte schimbări în planul instituţiilor politice si ulterior a comunicării politice.Efectul cel mai vizibil în acest sens e legat de modul în care sunt definite agenda omului politic si agenda cetăţeanului. Studiile media efectuate în anii `40-50, pe comunicare politică, arată o relativă stabilitate a instituţiilor politice care aveau la baza un sistem de valori care se baza pe încrederea votanţilor si pe o anumită tradiţie în asumarea unor ideologii sau a orientării politice.

Accesul actorului politic la canalele media nu făcea decât să consolideze un cadru instituţional stabil.(`40-`50) Următoarele două decenii înseamnă accesul restrictiv al unor forte politice la mass-media si tot atunci o întărire a poziţiei vis-a-vis de instituţiile statului, în special în relaţiile cu guvernele. Dezvoltarea tehnologică determină puţin mai târziu o ubicuitate a instituţiilor si a mesajelor politice în mass-media . În condiţiile abundentei si a omniprezentei informaţiilor si ştirilor, este extrem de dificilă prestaţia actorului politic. El trebuie să răspundă de multe ori la provocări sau situaţii pentru care nu s-a documentat suficient sau pentru care nu i-au fost furnizate suficiente date sau informaţii. Astfel, competiţia politica nu se rezumă doar la respectarea unei strategii prestabilite, ea trebuind sa fie atât proactivă cât si reactivă. În ceea ce priveşte jurnalistul,(în situaţia informaţiilor abundente) el trebuie să facă fată unei competiţii din ce în ce mai mari în procurarea de ştiri care să menţină atenţia publicului căruia i se adresează. Dezvoltarea tehnologică a fost si va rămâne un factor important în ceea ce priveşte răspândirea acţiunii jurnalistului si a actorului politic în planul comunicării politice. Un alt grup important în configurarea comunicării politice este cel format din cercetătorii acestor procese. Dinamica ridicată a schimbărilor în cadrul campaniilor politice determină nevoia evaluării permanente a tendinţelor sau a evoluţiilor care au loc în rândul publicului sau a opiniei publice. Publicul său opinia publică de după anii`80 se caracterizează printr-un grad ridicat de scepticism sau de indiferentă fată de actorii politici. Acest tip de atitudine se datorează în principal proceselor de socializare a individului. Printre principalele valori ale proceselor de socializare după anii `50 vin din sfera consumatorismului : prosperitate, bunăstare individuală, individualism, confort si securitate. Aceste idei se regăsesc în agenda politicianului sau actorului politic sub forma „o viată mai bună pentru individ” si „servicii publice mai bune pentru individ”. În aceste condiţii, în agenda cetăţeanului figurează probleme sau situaţii la care solicită rezolvări rapide chiar în condiţiile masificării universului de aşteptare, politicienii trebuie să facă faţă unor publicuri extrem de volatile, individualizate si sceptice sau critice. În acest context, rolul mass-media rămâne unul important, având de îndeplinit câteva sarcini:• selectarea• adresarea unui grup ţintă• amplificarea unor teme• rolul de mediator între actorul politic si grupul ţintă• identificarea problemelor de interes pentru opinia publicCalitativ, publicul diferă în funcţie de publicaţiile emise. În condiţiile acestei diversităţi a publicului, rolul mass-media este acela de a menţine interesul si de a creste aria de audientă. Profesionalizarea este impusă tocmai de abundenta mijloacelor de comunicare si a mesajelor, de fragmentarea publicurilor si a mijloacelor de comunicare. Câteva aspecte ale profesionalizării în acest domeniu sunt date de posibilităţile de răspuns rapid la evenimentele zilnice, posibilitatea de a culege si analiza date privind tendinţe în rândul opiniei publice. Calitatea sau capacitatea de a planifica un detaliu, o strategie de

campanie. Profesionalizarea mai poate însemna si capacitatea de a obţine si gestiona resurse financiare consistente. În etapa comunicării politice, actorii se mişcă într-un mediu competitiv, într-un mediu extrem de mare. Este vorba de o competiţie dată de:• mass-media• opinia publică• oponenţi Oferta ridicată a mass-media în ceea ce priveşte emisiunile sportive, divertisment, muzica, etc., reprezintă motive de abandonare a emisiunilor cu caracter politic. Rolul emisiunii politice sau a acţiunii politice este cel de a informa, de a persuada atât editorii cât si reporterii si audienta.Opinia publică si comunicarea politică Opinia publică nu poate fi în primul rând altceva decât un sistem de norme si valori prezent la un moment dat într-o societate. Rolul sociologic al anchetei în ceea ce priveşte opinia publică este stabilirea unei agende compatibile cu mentalităţile. Plecând de la definiţia opiniei publice, (…”un complex de preferinţe exprimate de un număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de importantă generală…”) putem identifica principalele elemente (ale opiniei publice) detectabile, elemente care au o largă circulaţie atât în spaţiul de analiza cât si în cel al informării publice. Un prim element important este reprezentat de existenta unei probleme de importantă generală. Pentru a deveni de interes public, ea trebuie să fie controversată, în sensul posibilităţii de a suscita dispute, dezbateri. În cazul unor teme ca de exemplu corupţia, există un grad mare de consensualitate, iar în cazul altora de geniul problemelor mediului apar curente de opinii extrem de puternice dar de sens contrar. Argumentele nu se bazează pe raţionalitate ci de cele mai multe ori pe tradiţie, recursul la morală, aceste argumente subliniind de fapt importanta socială a problemei discutate. Un alt aspect important referitor la opinia publică este dat de numărul semnificativ de persoane. Semnificativ nu înseamnă majoritatea populaţiei. Acest atribut, de semnificativ, în ceea ce priveşte numărul celor vizaţi se referă la publicurile expuse. Dezbaterile pe teme politicedetermină de cele mai multe ori formarea unor publicuri semnificative, care trebuie tratate cu relativitate. În unele situaţii nu numărul determină apariţia unei probleme care să intre în discuţia opiniei publice. O altă caracteristică ar fi aceea a populaţiei vizate, care, preocupată de o anumită problemă formează publicul. În spaţiul social există în acelaşi timp mai multe publicuri. Criteriile care determină gruparea indivizilor într-un anumit public sunt în principal legate de aspecte socio-demografice si economice. Cu alte cuvinte publicurile pot fi identificate si apelând la anumite criterii : clasa socials, profesii, gen sau vârsta. O ultimă caracteristică a opiniei publice ar fi faptul că avem de-a face cu un complex de păreri, lucru care înseamnă că în rândul unui public există poziţii sau opinii care se manifestă cu intensitate diferită. Aceste păreri sau opinii nu sunt neapărat mutual exclusive (de genul da sau nu). În foarte puţine cazuri avem situaţii dihotomice (ca în cazul pedepsei cu moartea). Caracteristic opiniei publice este multitudinea de păreri exprimate public. Această exprimare publică desemnează opinia publică manifesta. Exprimarea publică poate îmbrăca diferite forme : verbale, comportamentale, (acţiuni deschise sau colective),

iconice (afişe, obiecte simbolice). La baza opiniei publice manifeste, se afla opinia publică latenta. Gradul de cristalizare a unor opinii sau intensitatea, credinţa, reprezintă doar câţiva dintre predictorii privind manifestarea opiniei publice. Una dintre greşelile frecvent întâlnite în discursul politic se referă la personificarea opiniei publice. Nu se poate vorbi de o opinie publică singulară, unică, nu putem presupune o unanimitate în cazul opiniei publice. Forme de genul opinia publica româneasca sunt folosite cu intenţia de a da greutate unei informaţii si de cele mai multe ori în scopuri propagandistice sau electorale. Invocarea opiniei publice se poate face doar în condiţiile în care putem dovedi existenta unor curente de opinie a unor teme aflate în dezbatere, dovada aceasta fiind făcuta în urma cercetării opiniei publice. Plecând de la anumite sondaje în câmp politic, unii lideri de opinie (politicieni, jurnalişti) îşi asuma rolul de lider sau se erijează în purtător de cuvânt al opiniei publice. Formarea curentelor de opinie nu depinde în mod necesar de eficienta unor instituţii politice sau administrative. Curentele de opinie se formează în principal plecând de la un sistem de mentalităţi sau a unui sistem de valori existente în populaţie la un moment dat. Triada conceptuală: norme – atitudini – comportamente, reprezintă sau cel puţin ar trebui să reprezinte obiectul de studiu si de analiză al tuturor celor care proiectează campanile de comunicare politică. În primul rând aici ar trebui cunoscut fundalul axiologic al populaţiei/publicurilor. În funcţie de acest fundal axiologic se poate construi un fundal de consens. Acest fundal se construieşte cu ajutorul mass-media, liderilor de opinie, asociaţiilor, partidelor politice, structurilor organizaţionale. Invocarea frecventă a mentalităţii nu trebuie explicată prin intermediul opiniei publice manifeste ci făcând apel la structurile axiologice din societate. Un alt concept frecvent întâlnit în analiza opiniei publice este acela de climat de opinie. Climatul de opinie nu reprezintă în mod necesar curentele de opinie deja cristalizate ci doar o stare în care există consens valoric asupra unor teme sau probleme aflate în dezbatere. Schimbările majore la nivelul opinie publice sunt determinate sau pot fi corelate cu schimbările de mentalitate, care este în general determinată de componenta pozitivă praxiologic – educaţională.Ceea ce trebuie să rămână în atentia analistului si practicianului din domeniul comunicării politice este multitudinea si fluctuaţia mare în rândul publicurilor si a opiniilor exprimate, motiv pentru care singurul mod eficient în care putem gestiona aceste opinii trebuie să se bazeze pe cunoaşterea permanentă a opiniei publice.Comunicarea politica si acţiunea colectivaWilfredo Pareto – Acţiuni non-raţionale de masă Cele mai multe orientări teoretice din ştiinţele socio-umane consideră ca dimensiunea raţională a comportamentului uman este dominantă. Experienţa cotidiană atrage atenţia asupra faptului că o mare parte a comportamentului de grup depăşeşte graniţa raţionalului. Foarte multe din manifestările individuale sau instituţionale depăşesc cadrele normalităţii.Majoritatea comportamentelor umane sunt reprezentate de dimensiunea non-raţională.O atenţie deosebită se acordă comportamentelor sau acţiunilor de masă (comportamentul colectiv). Acestea desemnează acţiunile ce nu întrunesc cerinţele raţionalităţii si de obicei în aceste acţiuni sunt angajaţi un număr mare de oameni. Acţiunile colective sunt tratate corelat cu tema schimbării sociale.

În caracterizarea acestor concepte nu putem omite definirea termenului de „colectivitate” grup social aparte care se comportă mai spontan si mai puţin deliberat în comparaţie cu grupurile obişnuite, o colecţie mai largă de indivizi care nu sunt selectaţi după anumite criterii, scopurile nu sunt alese pe baze raţionale si de obicei colectivităţile sunt de scurta durata. Grup temporar, nestructurat, cu o slabă definire a rolurilor si o slaba configurare a autorităţii.Când se aminteşte de formele comportamentului colectiv se definesc:• acţiunea de masă – demersul acţionar este slab reglat de norme• comportamentul instituţionalizat – intervin normele, apare recursul la regulă într-o mai mare măsuraÎn categoria „acţiunilor de masă” sunt încadrate următoarele tipuri de acţiuni sociale: moda, zvonul, isteria de masă, mişcările sociale.

În clasificarea acţiunilor de masă în funcţie de non-raţionalitatea lor avem în vedere următoarele trăsături:• gradul de percepere neadecvată a realităţii existente (exista în unele cazuri o nepotrivire între ceea ce fac, spun si gândesc oamenii, dar si mai mult între ceea ce fac si ceea ce cred că fac)• gravitatea efectelor• mărimea abaterilor de la alegerea raţionala a scopurilor si a mijloacelor• măsura nerespectării normelor sociale• gradul de ignorare a altoraPrincipalele acţiuni non-raţionale de masă Este vorba de publicuri formate dintr-un număr relativ mare de oameni ce împărtăşesc un interes comun fără de anumite probleme. Identificarea unei întregi populaţii cu opinia publică este ficţiune. Ea este rezultanta părerilor împărtăşite de un public despre o problema sau alta.Opinia publică este fluctuantă, motiv pentru care în societăţile democratice se consumă resurse importante pentru cunoaşterea curentelor de opinie în vedere influenţării sau schimbului acestor opinii. În acest sens, în spaţiul politic sunt organizate adevărate campanii în vederea construirii unor imagini favorabile pentru partid sau pentru candidaţi.Campanii -> organisme de propagandă cu intenţia deliberată de a convinge audienta în vederea unor opinii particulare.Cel puţin in campaniile electorale se face apel frecvent la conceptul de opinie publica, considerându-se sau invocându-se tirania opiniei publice.Sociologii invocă unele practici care au menirea de a influenta comportamentul electoral, ca de exemplu publicarea datelor din sondajele de opinie în perioada campaniei electorale cu intenţia de a influenta modul în care oamenii vor vota.Faptul ca opinia publică este volatilă, instabilă, este caracterizat de unii ca fiind o acţiune non-raţională de masă. Moda - apare spontan si de obicei are o viata scurtă, este rapid înlocuită cu un alt curent. În unele cazuri moda este asimilată în cultura societăţii, motiv pentru care

persistenta creşte. Se vorbeşte de modă atât sub aspectul înfăţişări cât si a comportamentelor. Stilurile de vestimentaţie sau de comportament sunt induse prin intermediul reclamei si a predispoziţiei oamenilor de a imita. Moda nu este cunoscută în comunităţile mici si tradiţionale. Acela care vine cu inovaţia este ostracizat, marginalizat. Aici, variaţiile comportamentale sunt mici de la individ la individ. Se poate vorbi de un succes al modei doar în societăţile moderne.- societăţile moderne sunt orientate spre viitor, noul este văzut ca si ceva dezirabil si nu periculos. În societăţile tradiţionale este un status-quo stabil, constant si neschimbat.- Interesele comerciale puternice încurajează apariţia modelor, oferind unora ocazia să profite de pe urma modei.În orice societate bazată pe competiţie există o concurentă si între statusuri. Fiecare individ încearcă sa sublinieze acele caracteristici personale prin care sa devină mai atractiv, se poate distinge sau pur si simplu îşi propune satisfacerea unor nevoi de natură psihologică.- În ceea ce priveşte comportamentul ostentativ, se încearcă diferenţierea.Acţiuni non-raţionale de masă -> Capriciile si nebuniile Capriciul – schimbare deseori bizară în comportamentul oamenilor, schimbare observabilă în anumite segmente din populaţie. Au durata scurtă de timp, ating rapid un punct culminant după care se sting foarte repede. Se deosebesc de moda prin scurta durata si prin faptul că sunt admonestate public.Pentru anumite grupuri sau anumiţi indivizi, capriciile devin o preocupare permanentă, devin pasiuni. În aceste situaţii, de cele mai multe ori capriciile devin nebunii. Fanismul -> se refera la anumiţi indivizi pe care îi denumim fani ai anumitor personalităţi publice.Se manifestă prin audiente mari la întrunirile publice ale idolului. La aceste întruniri fanii pot fi recunoscuţi prin reacţii de simpatie puternică sau chiar ieşiri patologice (leşinuri, tahicardie). Alături de aceste manifestări ale grupurilor sunt prezente si alt gen de activităţi care sunt extrem de bine organizate (activităţi comerciale, activităţi de promovare în vederea formării unor curente de opinie). În unele condiţii grupurile de fani pot dezvolta comportamente agresive.Celebrarea excelentei (cultul personalităţii -> În anumite domenii ale vieţii sociale sau culturale apar si se afirmă, funcţional sau disfuncţional anumite personalităţi. Acestea devin celebre, sunt respectate sau temute de către o tară sau mai multe naţiuni. Ex|: Hitler, Stalin etc.Pentru a marca prestigiul acestora, pentru a-l menţine si spori, aceste personalităţi apelează la politici de construcţie si argumentare a imaginilor. Imaginea nu se bazează doar pe construcţii spontane. Vorbim de o strategie de imagine. Pentru păstrarea imaginii unei personalităţi politice trebuie să existe o strategie de imagine.Zvonurile - > prezintă informaţii venite din surse anonime si care sunt transmise fără un plan anume, din aproape în aproape de cei care au cunoştinţa de ea. Cercetările privind zvonul ridică problema raportului între zvon si adevăr. Realitatea si cercetările arată că zvonurile pot fi false, adevărate sau o combinaţie a celor două. Este sigur faptul ca nu se poate verifica. Zvonul este informaţia care circula în afara spaţiului formal (mass-media, organizaţiile guvernamentale). Probabilitatea ca zvonurile sa apară este mare în sistemele în care opinia publică nu beneficiază de informaţii sau instituţiile care oferă aceste informaţii nu sunt credibile.

Zvonul este înlocuitorul ştirilor importante. Oferă explicaţii la ceea ce se întâmpla si oferă predicţii. Perioadele de stres, de îmbunătăţire a sistemului economic, situaţiile tensionate favorizează circulaţia si producţia zvonurilor.Există trei etape în circulaţia zvonurilor: Nivelarea : etapa în care zvonul devine mai redus, mai accesibil, mai concis, circula uşor de la o persoana la alta.1. Cizelarea zvonurilor : se modifică în funcţie de caracteristicile persoanei care-l preia. În situaţiile în care îl transmite mai departe, individul va selecta acele elemente care prezintă interes pentru el si le va accentua.2. Asimilarea – indivizi vor adăuga experienţele personale, vor adăuga obişnuinţe si interese care să corespundă aşteptărilor grupului din care face parte. În plan personal, există un anumit profil psihologic si social al individului care calporteaza (răspândeşte) zvonuri. Psihologic – individ cu anxietate iar sociometric – individ marginal, izolat, predispus la astfel de preocupări. Individul marginalizat apare în prim-plan ca deţinător al informaţiilor preţioase devenind „cineva” pentru o scurtă perioadă. Autorităţile dar si unele instituţii private privesc cu seriozitate acest fenomen, impactul negativ major manifestându-se în plan economic si politic.3. Isteria de masă – o mulţime de indivizi cuprinşi de o stare de teamă inexplicabilă, provocată de informaţii greşite sau credinţe nefondate. Această stare se adânceşte si se extinde rapid. În cazuri extreme se transformă în panică. Ex: vânătoare de vrăjitoare, a teroriştilor sau extratereştrilor.Comportamentul colectiv si acţiunea politică Într-una din lucrările sale, Gustave LeBon abordează problema conştiinţei si acţiuni colective. Spune ca indivizii, indiferent de modul lor de viată, de aspiraţii caracter sau inteligentă, în momentele în care compun o mulţime suferă modificări în planul conştiinţei si al comportamentului.Situaţia de mulţime pentru individ îl determina să simtă, să gândească si să acţioneze într-o manieră semnificativ diferită decât în situaţiile în care s-ar afla singuri. Bazându-se pe date si pe observaţie, Le Bon ajunge la concluzia că emoţiile si comportamentele pot fi transmise de la o persoana la alta. Considera aceste procese ca fiind de contagiune, un fapt comun pentru indivizii care se află in grupuri mai mari.Stările de contagiune presupun o sugestibilitate pronunţată. În situaţiile de masă, individul aşteaptă configurări, idei de susţinere din partea celorlalţi. Disponibilitatea de a primi idei, aprobare, încurajare, este în planul conştiinţei. În al doilea rând, procesul de contagiune presupune stimulare permanentă în situaţiile de masă cu proximitate fizica ridicata. Stimularea ia forma răspunsurilor circulare, fiind puţin prezente situaţia răspunsurilor interpretative. Dimensiunea critica scade. Răspunsul interpretativ se reflecta atunci când decide sa acţioneze. In cazul răspunsurilor circulare aceştia nu judeca si nu apreciază acţiunea făcuta de alţii. In aceste condiţii oameni apreciază greşit situaţiile in care se afla. Situaţia de contagiune presupune imitabilitatea. Mulţimea determina in plan individual tendinţa puternica de a-i imita pe ceilalţi care sunt in mare majoritate liderii. Eroarea individului luat ca model poate fi considerată ca fiind un adevăr pentru ca se observa ca si alţii fac la fel. Un alt autor care tratează aceste aspecte ale imitării este Gabriel Trade în „Legile imitaţiei”. În cadrul masei, tocmai datorită acestei tendinţe de a imita, o idee sau un anumit comportament ce apare într-un anumit loc al mulţimii se răspândeşte în progresie

geometrică. Imitaţia respectă regula de la socialul superior spre socialul inferior în general. În plan social imitaţia are o anumită perioadă de ciclitate.Contagiunea presupune facilitarea socială care determină în plan individual un plus de curiozitate sau un grad mai ridicat de asumare a riscului.Asumarea unor riscuri inutile în situaţiile de mulţime au loc pentru că individul apreciază că nu poate fi tras la răspundere.Contagiunea presupune conformitate. În situaţiile de izolare, individul e liber sa gândească si să acţioneze, dar ca parte a mulţimii această libertate este semnificativ redusă, mulţimea exercitând o presiune puternică asupra individului, încurajând anumite acţiuni si descurajând altele.Studiul conformităţii îşi găseşte aplicabilitate în problemele sau în raporturile care se stabilesc între majoritate si minoritate. Într-un sens, majoritatea este asemănata ci ideea de mulţime si cei care nu se încadrează în aceasta majoritate sunt percepuţi ca fiind indezirabili sau în minoritate.Alături de teoria lui LeBon mai putem menţiona alte câteva teorii frecvent apelate atunci când tratăm substraturile comportamentului de masă. • Teoria convergentei – principala variabilă luată în analiză este compoziţia mulţimii, de obicei persoane care se aseamănă sau care împărtăşesc în comun anumite caracteristici, formează o mulţime. • Teoria devenirii normelor – neagă prezenţa unor porniri non-raţionale ale individului în situaţii de masă. Există o dinamică a normelor si valorilor pe care individul o adopta conştient în funcţie de caz (răspunsurile potrivite situaţiei în care se află). În funcţie de situaţiile de mulţime există atitudini si comportamente diferite la nivel individual. Cercetătorii care observă mulţimile sunt deseori afectaţi de situaţiile de masă si nu pot observa în totalitate si obiectiv acest fenomen. • Teoria deindividualizării – Ph. Zimbardo – autorul acestei teorii, care prezintă trei elemente importante : anonimitatea, reducerea responsabilităţii, alterarea modului în are individul percepe realitatea. • Teoria condiţionării – Neil Smelser analizează condiţiile care determină transformarea unor acţiuni de tip raţional. Condiţii:- conductibilitate structurată –se referă la condiţiile care evidenţiază apariţia unor acţiuni particulare non-raţionale- tensiuni structurale –condiţii ce provoacă tensiuni în rândul oamenilor (sărăcia, conflictul, discriminările, incertitudinea)- credinţa generalizată –situaţia în care majoritatea dezvoltă opinii comune fată de situaţia în care se află. Credinţa nu este o situaţie care să păstreze caracteristicile raţionalităţii- factorul precipitant –un incident minor si singular amplificat prin intermediul zvonurilor este suficient în unele cazuri pentru a declanşa acţiuni non-raţionale de masă- modificarea pentru acţiune –desemnează organizarea mulţimii în forme nestructurate si rudimentare mecanisme de control social –de obicei, în situaţia în care controlul social redus poate determina acţiuni non-raţionale de masăAcţiuni de masă mixte Realitatea socială nu e constituită doar din acţiuni raţionale si non-raţionale. Cele mai multe din acţiuni nu păstrează caracteristici ale logicului sau ilogicului, raţionalului sau non-raţionalului.

Acţiunile non-raţionale cu efecte distructive sunt cel mai des tratate în lucrările de specialitate. Marea majoritate a acţiunilor colective au la bază o ideologie sau un set de idei fundamentale.Comunicarea politică si tranziţia Țările Europei Centrale si de Est se angajează în procese de tranziţie odată cu schimbarea regimurilor de tip totalitar. Aceste societăţi se confrunta cu o instabilitate care se reflectă negativ la nivelul comportamentului individual si instituţional. La nivel politic de vârf asistăm la o negociere simbolică ce are ca rezultat inventarea regimurilor democratice. Avem un joc politic la care este greu de anticipat cursul, miza este puterea iar actorii politici nu sunt foarte bine definiţi.Situaţiile de tranziţie în general sunt surse de stres pentru individ si societate. Putem vorbi de un stres individual si instituţional. Un individ stresat comite greşeli, tensiunile sunt consecinţe normale.Lipsa sentimentului de stabilitate generează disfuncţionalitatea în ceea ce priveşte funcţionarea sistemului politic si economic. Aceasta lipsă de stabilitate are drept cauza inoperabilitatea vechilor tipare, noile tipare nefiind suficient de adaptate.În acesta tranziţie, suportul social la nivel individual este furnizat de reţeaua personală a indivizilor (diferite aranjamente interpersonale-strategii de adaptare). Aceste strategii de adaptare se regăsesc si în planul vieţii politice. Ele sunt dictate de anumite circumstanţe, în general sociale si politice.Din nefericire, aceste strategii conjuncturale de salvare a unor indivizi (actori politici sau partide) au generat în timp o imagine negativă ->neîncrederea cetăţeanului asupra clasei politice. În societăţile de tranziţie totul este incert, vechile valori sunt considerate accidente politice, noile valori nu sunt încă structurate, perioada vizibilă a tranziţiei este transferată unor instituţii. Tranziţia este completă în momentul în care asistăm la schimbarea mentalităţilor si a comportamentelor.Limbaj si tranziţie politică Transformările instituţiilor aduc după sine si anumite mesaje, imagini sau simboluri. O instituţie nouă va transmite altceva. Semiotica regimurilor politice este în unele cazuri mai relevantă.Perioada de tranziţie a însemnat pentru viata politică o adaptare a unor practici occidentale si democratice, o creştere a culturilor politice, nivelul rămânând totuşi scăzut. Primii ani după 1990 înseamnă pentru discursul politic o revenire la sintagme, concepte si practici caracteristice limbii de lemn.Limbajul politic post-decembrist este structurat pe trei dimensiuni: 1) mesajul populist si mobilizator –mesaje proprii celor aflaţi la guvern indiferent de culoarea politică 2) mesaje contestatoare –mesajele celor aflaţi în opoziţie,mesaje cu referire la democraţie 3) mesaje moralizatoare –caracteristice atât puterii cât si opoziţiei, fac referire la un fals apel la dialog, o falsă tolerantă.În ceea ce priveşte mesajul populist, întâlnim o serie de teme deja consacrate in ultimii 15 ani:- unicitatea si virtuţile unice ale poporului roman- tot ceea ce se întâmpla negativ nu este din vina poporului român- poziţia geo-strategică a României

- cauzele insucceselor econ- contextul socio-politic si economic la nivel regional si globalStrategii de comunicare politică Elaborarea unei strategii privind comunicarea politică reprezintă un proces si nu o activitate punctuală. Strategia e mai mult decât un plan de lucru iar elaborarea ei presupune parcurgerea unor etape.Activitatea de cercetare – Mulţi politicieni evită aceasta etapă, argumentul lor fiind că ei cunosc realităţile si problemele oamenilor. În fapt, anchetele sociale, sondajele de opinie, focus-grup-urile trebuie să reprezinte primul pas în orice demers strategic. Din nefericire, există numeroase situaţii în care consilierul PR începe elaborarea mesajului fără a avea în spate o anumită strategie. Acest demers este unul eronat, pentru ca vorbim de mai multe mesaje, avem mai multe publicuri. Vorbim de eficienta în comunicarea politică în momentul în care ştim cu exactitate publicul ţintă si pentru fiecare din acestea stabilim mesajul si canalul de comunicare. O altă situaţie eronată este aceea în care creatorii publicităţii politice consideră ca mesajul trebuie sa fie frumos. Mesajul trebuie să schimbe atitudini si comportamente, trebuie să motiveze audientă. Rolul cercetărilor în elaborarea strategiei este impus de situaţia în care comunicarea politică vizează publicuri mari. Orice formă de investigare este o formă de ascultare. Atunci când avem de-a face cu grupuri mici se impune ascultarea necodificată a fiecărui individ din grup; în momentul în care grupul este mai mare ascultarea este posibilă prin intermediul a mai multe metode.Acest demers este unul extrem de util în lumea politicii, în care politicianul trebuie să identifice teme si probleme în rândul publicului. Unii politicieni se feresc să apeleze la cercetări argumentând lipsa fondurilor sau autosuficienţa.Cercetarea este singura metoda prin care adunăm informaţii corecte si precise despre diferitele publicuri. Astfel putem identifica valori, credinţe, comportamente si nevoi.Rezultatele acestor studii ne indică ce trebuie să spunem si cui, cum trebuie să spunem si prin ce canal. Cunoaştem aceste lucruri pentru a evita bombardarea sau suprasaturarea grupurilor ţintă. Ex: discursul specializat, logic, bine argumentat vizează indivizi bine educaţi. Acest grup ţintă este unul redus ca dimensiuni, este deja informat iar ei sunt deja pro sau contra unei idei. Exista mai multe modalităţi de investigare a publicurilor. O parte din aceste modalităţi sunt accesate înaintea elaborării strategiei, altele sunt puse în practică în paralel cu desfăşurarea strategiei sau sunt utilizate la final în vederea evaluării.Primul sondaj care se realizează înaintea elaborării unei strategii este cunoscut sub denumirea de base-line. În baza acestuia sunt produse cifre exact, avem o reprezentare cantitativă asupra audientei. Ulterior, această informaţie se impune a fi completată cu informaţie calitativă (focus grupuri) care ne permit să aprofundam gusturile grupului, identificarea sentimentelor. Ce-a de-a doua modalitate de cercetare, care se desfăşoară continuu, pe parcursul activităţii se referă la sondajele periodice, în mod normal săptămânale. Aceste traking peals au rolul de a semnala reacţia publicului in situaţiile de criză.În ultima fază, post strategia, rolul cercetării e acela de a evalua nivelul de atingere a obiectivelor propuse, pentru că nu întotdeauna a câştiga înseamnă ca ai lucrat bine.Tipuri de audientă

Cercetarea identifică publicurile. Cu cât un public este mai puţin numeros cu atât mesajul, pentru a fi mai eficient, trebuie să fie mai specific.Publicurile se divid în general în funcţie de vârsta, gen, statut social, educaţie, zonă geografică. În funcţie de aceste caracteristici vom stabili mesajul pentru fiecare grup ţintă.Pentru comunicarea politică, principiul publicului-ţintă vizat este format din indivizi. Alegerea publicului ostil necesită resurse consistente si timp substanţial si exista certitudinea convingerii acestora. Asupra publicului fidel vor fi transmise informaţii care să consolideze fidelitatea.

Powered by http://www.e-referate.ro/Adevaratul tau prieten