Solul „(…) este cel care face

uscatul un mediu prietenos pentru

omenire (…)”.

F. A. Fallou (1862)

1. LEGILE GEOGRAFICE ALE RĂSPÂNDIRII

SOLURILOR PE GLOB

Răspândirea solurilor pe suprafaţa Terrei este guvernată de o serie de legi

geografice globale - zonalitatea, interzonalitatea, etajarea, intrazonalitatea,

azonalitatea.

Zonalitatea

-distribuţia solurilor sub forma unor benzi latitudinale este influenţată şi de

poziţia uscatului în raport de mări, oceane sau mari lanţuri montane;

-dacă uscatul Terrei ar fi continuu şi format doar din câmpii şi dealuri joase

zonele s-ar desfăşura egal în sens latitudinal şi longitudinal;

-legea zonalităţii poate fi urmărită mai ales în interiorul Eurasiei (Ianoş, 1997),

cu o largă desfăşurare latitudinală unde se conturează opt zone de sol.

Tabelul nr. 1. Corelaţia între zonele de soluri şi zonele de vegetaţie în Eurasia

Zonele de soluri Zonele de vegetaţie

Criosolurilor tundră

Podzolurilor

păduri de conifere

Luvisolurilor

păduri de foioase în climat umed

Cernoziomurilor

silvostepă şi stepă

Kastanoziomurilor

stepă semiaridă

Calcisolurilor

pustiuri temperate şi tropicale

Lixisolurilor şi a Acrisolurilor

savană

Feralsolurilor

păduri ecuatoriale şi tropical umede

Interzonalitatea - unele caracteristici ale solurilor din cadrul zonelor pot prezenta

aspecte determinate de influenţele climatice regionale, rezultat al poziţiei teritoriilor

respective la interferenţa unor climate diferite.

Etajarea - succesiunea altitudinală a etajelor are la bază pedopeisajul zonal urmat de un

număr diferit de etaje funcţie de latitudine şi altitudinea munţilor.

Intrazonalitatea şi azonalitatea - influenţa excesivă a unuia sau a mai multor factori

pedogenetici locali cu o poziţie indiferentă în raport cu zonele sau etajele de sol

2. CONCEPŢII ÎN TAXONOMIA SOLURILOR

- Prima abordare modernă a acestui aspect datează din a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, când apare în Rusia clasificarea naturalistă elaborată de

Dokuceaev, în anul 1879 (revizuită în 1886 şi finalizată în anul 1900), unde solul este

înţeles ca un corp natural dinamic, care interacţionează strâns cu factorii de mediu

- În cea de-a doua jumătate a secolului XX, specialiştii americani au elaborat

un sistem de clasificare bazat pe proprietăţile intrinseci ale solului ca resursă, preluat

ulterior şi adaptat, de către Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi Alimentaţie

(FAO)

- La sfârşitul celui de al XX-lea secol este elaborată Baza Mondială de

Referinţă pentru Resurse de Sol

Clasificarea naturalistă

Pune accentul pe raporturile existente între factorii de mediu, procesele pedogenetice şi

proprietăţile solurilor şi cuprinde trei clase.

Solurile normale (zonale) răspândite în regiunile de şes, ocupă areale întinse şi s-au

format în special sub influenţa factorilor bioclimatici.

Solurile de tranziţie spre cele zonale, formate prin influenţa unui factor local, intrazonal

(rocă, relief, exces de umezeală).

Solurile anormale în a căror pedogeneză devine dominantă influenţa unui factor de

solificare intrazonal (rocă, relief, exces de umezeală).

Tabelul nr. 24. Clasificarea solurilor după Dokuceaev V.V. (1900) (după Andreiaşi, Mihalache, 1999).

CLASIFICAREA AMERICANĂ

Soil Taxonomy pune accent în primul rând pe proprietăţile solului şi mai puţin

pe factorii pedogenetici.

Includerea solurilor într-unul din cele 6 unităţi taxonomice (ordin, subordin,

marea grupă, subgrupă, familie, serie), se face pe baza orizonturilor şi a

caracterelor diagnostice.

La nivelul cel mai înalt sunt 12 ordine de sol, definite pe baza a 4 criterii:

- prezenţa/absenţa anumitor orizonturi de diagnostic;

- gradul de dezvoltare al orizonturilor;

- gradul de transformare a materialului de sol prin alterare sau

argiloiluviere;

- compoziţia globală a solului.

•histosoluri – soluri organice sau turboase alcătuite din material organic saturat în

apă (cel puţin 30 de zile în anii normali din punct de vedere pluviometric) şi fără

permafrost în primii 100 cm;

•andisoluri – soluri formate pe materiale vulcanice; complexul lor adsorbtiv este

dominat de materiale amorfe cu aluminiu, siliciu şi materie organică şi au o

capacitate ridicată de reţinere a apei şi a fosfaţilor;

•entisoluri – soluri tinere fără diferenţiere a profilului; sunt legate de arealele unde

solificarea este întreruptă/încetinită de depunerile recente de material, de

eroziunea accelerată, de roca parentală dură sau de activitatea omului;

•inceptisoluri – soluri tinere, mai evoluate decât entisolurile, cu o diferenţiere de la

slabă la moderată a profilului (prezintă orizont cambic);

• gelisoluri – soluri formate la latitudini mari sau în areale muntoase înalte;

prezintă permafrost în primii 100 cm sau materiale gelice (materiale minerale sau

organice afectate de procese de crioturbaţie) în primii 100 cm şi permafrost în

primi 200 cm;

•vertisoluri – soluri care s-au format pe argile gonflante (predominant

montmorillonit) şi care prezintă caractere specifice datorate alternanţei gonflare-

contracţie (crăpături largi şi adânci, feţe de alunecare, agregate structurale mari

cu muchii ascuţite etc.);

•molisoluri – soluri care au orizont de suprafaţă molic, bogat în humus, cu grad

ridicat de saturaţie în baze (cel puţin 50%) şi culoare închisă;

•spodosoluri – soluri care au orizont spodic;

• aridisoluri – soluri formate în climat arid;

•alfisoluri – soluri cu orizont argic rezultat printr-o acumulare moderată a argilei;

•ultisoluri – soluri cu orizont argic rezultat prin acumularea argilei, dar care spre

deosebire de cele precedente, foarte alterat şi debazificat;

•oxisoluri – soluri din zona intertropicală, cu orizont oxic rezultat prin acumularea

reziduală a sescvioxizilor; sunt profunde, puternic alterate şi au culoare roşcată.

LEGENDA FAO-UNESCO ŞI BAZA MONDIALĂ DE REFERINŢĂ PENTRU

RESURSE DE SOL

În cea de-a doua jumătate a secolului al XX – lea, prin implicarea unor organisme

internaţionale (FAO; UNESCO; ISSS) s-a realizat inventarierea resurselor de sol

la nivel mondial.

Acest proiect internaţional a fost pornit în anul 1961 şi finalizat în anul 1981, prin

tipărirea Hărţii Solurilor Lumii, scara 1:5.000.000 în 10 volume. Primul volum,

Legenda, a apărut în anul 1974, ulterior fiind revizuită (1988).

Legenda FAO-UNESCO ordonează solurile globului pe baza proprietăţilor

acestora, dar şi în ordine evolutivă şi zonală, acordându-se importanţă şi

regiunilor bio-climatice.

Este mai mult o listă de soluri şi nu un sistem de clasificare propriu-zis, cu diferite

nivele ierarhice.

Iniţial (1974), ea cuprindea 24 de grupe majore de sol (şi un total de 106 unităţi), iar

ulterior (1988), 28 de grupe majore de sol (şi un total de 153 de unităţi de sol).

Dintre principalele modificări introduse în Legenda revizuită FAO-UNESCO (1988) faţă

de varianta iniţială (1974) menţionăm:

- cuprinderea litosolurilor, rendzinelor şi rankerelor (soluri foarte subţiri,

dezvoltate în regiunile montane pe roci silicioase) într-o singură grupare majoră de sol,

şi anume Leptosoluri;

- renunţarea la xerosoluri şi yermosoluri, soluri cu regim de umiditate aridic şi

cu orizont A, sărac în humus şi slab dezvoltat;

- introducerea a noi grupe majore de soluri – alisoluri, calcisoluri, gipsisoluri,

lixisoluri, plintosoluri, antrosoluri.

În paralel cu demersurile legate de realizarea Legendei Hărţii Solurilor Lumii

(1:5.000.000) FAO-UNESCO a existat şi o acţiune de elaborare a unei Baze Mondiale

de Referinţă pentru Resurse de Sol (World Reference Base for Soil Resources, WRB –

SR). Această acţiune a fost sprijinită, pe lângă FAO şi ISSS, şi de ISRIC şi UNEP.

În urma mai multor reuniuni internaţionale, rezoluţia finală a fost adoptarea Legendei

Hărţii Solurilor Lumii de către WRB-SR şi, oficializarea acesteia din urmă ca sistem unic

de referinţă.

Acest lucru s-a întâmplat în anul 1998, la cel de al XVI-lea Congres Mondial de Ştiinţa

Solului de la Montpellier-Franţa.

În WRB-SR - 1998 au fost separate 30 de grupe de sol de referinţă, cărora, ulterior, în

cea de-a doua ediţie a Bazei Mondiale de Referinţă, din anul 2006, li s-au mai adăugat două (tehnosolurile şi stagnosolurile).

SOLURI CU ORIZONT ORGANIC GROS

1. Histosolurile

SOLURI PUTERNIC INFLUENŢATE DE ACTIVITATEA OMULUI

1. Antrosolurile

2. Tehnosolurile

SOLURI CU RESTRICŢII PENTRU PĂTRUNDEREA RĂDĂCINILOR PROVOCATE

DE PERMAFROST SAU PIETRIŞURI

1. Criosolurile

2. Leptosolurile

SOLURI INFLUENŢATE ÎN DIFERITE FORME DE CĂTRE APĂ

1. Vertisolurile

2. Fluvisolurile

3. Soloneţurile

4. Solonceacurile

5. Gleisolurile

SOLURI INFLUENŢATE DE CHIMIA ALUMINIU / FIER

1. Andosolurile

2. Podzolurile

3. Plintosolurile

4. Nitisolurile

5. Feralsolurile

SOLURI FORMATE PRIN STAGNAREA APEI ÎN PROFIL

1. Planosolurile

2. Stagnosolurile

SOLURI BOGATE ÎN HUMUS ŞI CU GRAD DE SATURAŢIE ÎN BAZE RIDICAT

1. Cernoziomurile

2. Kastanoziomurile

3. Faeoziomurile

SOLURI CARACTERIZATE PRIN ACUMULAREA DE SĂRURI SLAB SOLUBILE

1. Gipsisolurile

2. Durisolurile

3. Calcisolurile

SOLURI CU ORIZONT INTERMEDIAR ÎMBOGĂŢIT ÎN ARGILĂ

1. Albeluvisolurile

2. Alisolurile

3. Acrisolurile

4. Luvisolurile

5. Lixisolurile

SOLURI RELATIV TINERE SAU SOLURI CARE AU UN PROFIL SLAB DIFERENŢIAT

1. Umbrisolurile

2. Arenosolurile

3. Cambisolurile

4. Regosolurile

SOLURI CU ORIZONT ORGANIC GROS

1. Histosolurile

Ø Definiţie - soluri organice (din grecescul histos – ţesut), cunoscute şi

drept soluri turboase sau de mlaştină. Conform F.A.O. – U.N.E.S.C.O., prezintă

orizont histic (cu peste 20 – 30% materie organică), de minim 10 cm de la suprafaţa

solului până la roca compactă sau de minim 40 cm începând din primii 30 cm de la

suprafaţă.

Ø Pedogeneza şi caracteristicile profilului de sol - în condiţiile unui

exces permanent de apă, resturile organice nu se pot descompune decât parţial şi

fermentativ, acumulându-se treptat în strate de diferite grosimi. Deşi se acumulează

o cantitate foarte mare de substanţe organice, aceste soluri sunt sărace în humus

fin, bine descompus.

Răspândirea geografică şi condiţiile de mediu - aproximativ 275 milioane ha., ocupă

cele mai mari suprafeţe (peste 50% din total) în regiunile subpolare boreale. Restul, se

găsesc în zona temperată, regiunile muntoase şi zona caldă. Condiţii climatice umede,

cu P depăşeşte E, pe terenuri slab drenate, joase, depresionare, dar şi la altitudini foarte

mari pe suprafeţe cvasiorizontale.

SOLURI PUTERNIC INFLUENŢATE DE ACTIVITATEA OMULUI

1. Antrosolurile

Ø Definiţie - soluri transformate intens de către om (din grecescul anthropos

– om). Au un orizont antropogenic de minim 50 cm grosime.

Ø Răspândirea geografică şi condiţiile de mediu - ocupă o suprafaţă

redusă, fiind răspândite în toate ţările. În Olanda, Belgia, Germania, Marea Britanie

şi Olanda ocupă aproximativ 0,5 milioane ha. Areale importante sunt şi în orezăriile

din sud-estul Asiei.

Ø Pedogeneza şi caracteristicile profilului de sol:

- aplicarea intensivă de îngrăşăminte şi lucrarea adâncă a solului => orizont hortic.

- aplicarea permanentă de material pământos (mâluri) => orizont teric.

- irigarea perioade îndelungate cu ape bogate în suspensii minerale => orizont iragric.

- fertilizarea îndelungată cu materiale organice (gunoi de grajd, iarbă, coceni etc.) =>

orizont plaggic (din olandezul plaggen – iarbă).

- pe terenurile cu orezării în condiţii de exces de umiditate => orizonturile antracvic şi

hidragric.

2. Tehnosolurile

Ø Definiţie - soluri nou separate (2006) în cadrul W.R.B.-S.R., care conţin

artefacte în cantităţi apreciabile sau, ale căror procese de solificare sunt dependente de

materiale rezultate din activităţi industriale.

Ø Răspândirea geografică şi condiţiile de mediu - se găsesc în arealele

(zone construite, în arealele miniere, câmpuri petrolifere, în lungul căilor de transport) în

care activităţile umane au determinat formarea unor soluri artificiale.

Ø Pedogeneza şi caracteristicile profilului de sol – solificarea fiind

influenţată de materialele de sorginte antropică, tehnosolurile pot fi bogate în schelet, în

materie organică, pot fi acoperite cu materiale dure rezultate din construcţii sau cu sol

natural sau pot fi poluate.