3.1.Importanţa igienico-sanitară a solului

3.1.1. Structura solului3.1.2. Proprietăţile fizice3.1.3. Compoziţia chimică

Solul este porţiunea superficială a scoarţei pământului în care au loc procese biologice. Împreună cu ceilalţi factori de mediu biotici şi abiotici, constituie un ecosistem complex care îşi exercită influenţa asupra stării de sănătate a comunităţilor umane.

Datorită interrelaţiilor complexe cu ceilalţi factori ambientali - aerul şi apa -, solul contribuie la:

modelarea proprietăţilor fizice şi a compoziţiei chimice ale atmosferei; realizarea ciclului hidrologic; mineralizarea materiilor organice şi desfăşurarea ciclului azotului în biosferă; dezvoltarea florei şi faunei.

3.1.1. Structura solului

Din punct de vedere fizic, solul este format din grunji şi pori. Grunjii sunt cele mai mici particule solide care rezistă la deformări mecanice. Au forme şi dimensiuni variabile.

Spaţiile libere dintre grunji formează porii, iar volumul total al porilor constituie porozitatea. Porozitatea este invers proporţională cu mărimea particulelor de sol: cu cât grunjii sunt mai mari, cu atât volumul porilor este mai mic şi vice-versa. De asemenea, dispunerea aleatorie, neordonată sau lipsa de uniformitate a particulelor reduc porozitatea.

3.1.2. Proprietăţile fizice ale solului

3.1.2.1. Permeabilitatea pentru aer3.1.2.2. Permeabilitatea pentru apă3.1.2.3. Capilaritatea solului3.1.2.4. Selectivitatea soluli3.1.2.5. Temperatura solului3.1.2.6. Radioactivitatea solului

Dispunerea spaţială şi modul de ordonare a grunjilor şi porilor determină o serie de proprietăţi ale solului, care la rândul lor, condiţionează starea de salubritate a acestui factor ambiental. Proprietăţile fizice ale solului sunt: permeabilitatea pentru aer, permeabilitatea pentru apă, capilaritatea, selectivitatea, temperatura şi radioactivitatea.

3.1.2.1. Permeabilitatea pentru aer

Permeabilitatea pentru aer a solului depinde de: mărimea porilor cu care se găseşte în relaţie de proporţionalitate directă, dar nu este

influenţată de volumul total al porilor (porozitate); presiunea atmosferică; cantitatea şi deplasarea apei din sol.Cu toate că între aerul teluric (din sol) şi cel atmosferic au loc schimburi permanente,

compoziţia chimică naturală a aerului din sol diferă semnificativ de cea a aerului atmosferic: concentraţia oxigenului este mai mică, în medie 10-12%; dioxidul de carbon are concentraţie mai mare, de la 0,2 până la 14%; conţine cantităţi variabile de amoniac, metan, hidrogen sulfurat ş.a., rezultate prin

biodegradarea substanţelor organice; nu conţine microorganisme.

Cantitatea şi calitatea aerului teluric condiţionează desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice de mineralizare a materiilor organice, acestea fiind cu atât mai active cu cât cantitatea de aer este mai mare.

3.1.2.2. Permeabilitatea pentru apă

Permeabilitatea pentru apă este proprietatea solului de a permite trecerea apei. Este condiţionată de dimensiunea porilor (direct proporţională cu mărimea acestora) şi de porozitate (invers proporţională cu volumul total al porilor).

Astfel, pietrişul şi nisipul sunt uşor străbătute de apă (soluri permeabile în mare), iar argila şi turba reţin apa, fiind greu străbătute (soluri permeabile în mic).

Apa din sol este dispusă în patru straturi succesive, denumite zonele Hoffman: zona de evaporare - este stratul cel mai superficial; cantitatea de apă care se poate

evapora de la acest nivel este dependentă de temperatura şi umiditatea aerului, astfel că mărimea zonei fluctuează în paralel cu proprietăţile fizice ale atmosferei;

zona de filtrare - este porţiunea de sol care reţine, prin adsorbţie, substanţele poluante din apa care-l stăbate;

zona de capilaritate - este stratul în care apa subterană se ridică prin capilaritate, menţinând o permanentă imbibiţie a acestuia;

zona apei propriu-zise sau stratul purtător de apă care constituie pânza de apă subterană cu grosime variabilă.

3.1.2.3. Capilaritatea solului

Capilaritatea solului este capacitatea acestuia de a permite ridicarea apei subterane către straturile superficiale. Este invers proporţională cu permeabilitatea, dar direct proporţională cu porozitatea:

în solurile cu porozitate mică (nisip), timpul de urcare a apei este scurt -câteva minute-, iar nivelul până la care poate ajunge este mic (0,3-0,5 m);

în solurile cu porozitate mare (argila), ridicarea apei este lentă -câteva ore-, dar înălţimea la care poate ajunge este mare (până la 1,5-2 m).

Capilaritatea solului poate influenţa salubritatea construcţiilor, în sensul că amplasarea acestora pe terenuri cu capilaritate mare favorizează igrasia (umiditatea) materialelor de construcţie. De asemenea, pentru protejarea stratului acvifer, capilaritatea solului trebuie luată în calcul la amplasarea corectă a terenurilor de depozitare a reziduurilor solide sau de deversare/neutralizare a celor lichide.

3.1.2.4. Selectivitatea solului

Selectivitatea este proprietatea solului de a reţine (prin adsorbţie pe grunji) diferitele impurităţi şi microorganisme din aerul şi apa care îl străbat. În general, solurile greu permeabile au cel mai mare grad de selectivitate.

Datorită acestei proprietăţi, solul are un rol esenţial în protejare surselor de apă subterane.

3.1.2.5. Temperatura solului

Temperatura solului este dependentă de cantitatea de radiaţii calorice primite de la soare şi de structura mecanică, respectiv de compoziţia chimică a solului.

În general, solul are conductibilitate termică redusă, astfel că oscilaţiile temperaturii sale, în funcţie de adâncime, sunt decalate faţă de variaţia diurnă sau sezonieră a temperaturii atmosferice:

până la adâncimea de 1 m, temperatura solului este dependentă de variaţiile diurne ale temperaturii aerului, respectiv ale căldurii solare. Astfel, la suprafaţa solului temperatura maximă se înregistrează la ora 13, pe când la adâncimea de 0,5 m abia la ora 17;

între 1-8 m adâncime se resimt doar variaţiile sezoniere ale temperaturii atmosferice, dar mult decalate în funcţie de adâncime; de exemplu, temperatura minimă la suprafaţa solului este în luna ianuarie, la 1 m adâncime - în februarie, la 2-3 m în martie şi la 7-8 m abia în luna mai;

între 8-30 m adâncime temperatura este constantă; la adâncimea de peste 30 m, temperatura creşte, în medie, cu 10 C la fiecare 35 m.

Caracteristicile termice ale solului au o deosebită importanţă igienico-sanitară deoarece:

determină regimul climatic din teritoriu;

influenţează dezvoltarea vegetaţiei; condiţionează desfăşurarea proceselor biologice şi biochimice din sol; permite protejarea diferitelor instalaţii faţă de variaţiile temperaturii aerului.

3.1.2.6. Radioactivitatea solului

Radioactivitatea solului este dependentă de conţinutul în substanţe radioactive naturale şi descendenţii acestora: 235U, 238U, 232Th, 226Ra, 222Rn, 40K ş.a. Concentraţia lor are mari variaţii regionale, dependente de structura geologică a solului.

Cu excepţia unor teritorii în care radioactivitatea naturală este crescută (Brazilia, India, China), nivelul de radioactivitate telurică nu atinge valori periculoase pentru organismul uman.

Experţii UNSCEAR estimează că, în mod obişnuit, solul, prin emiţătorii gamma, determină un nivel de iradiere a populaţiei care realizează EDE (echivalentul dozei efectiv) de 0,48 mSv/an. Dar, dacă se ţine cont de faptul că cea mai mare parte a populaţiei îşi petrece în afara locuinţei doar aproximativ 20% din timp, EDE datorat nemijlocit radioactivităţii naturale a solului este doar de 0,1 mSv/an.

3.1.3. Compoziţia chimică

Elementele chimice pot fi prezente sub fomă de substanţe minerale sau compuşi organici, a căror repartiţie cantitativă are mari variaţii de la un tip de sol la altul.

3.2. Potenţialităţile patogene ale solului

3.2.1. Dezechilibrele compoziţiei minerale3.2.2. Dezechilibrele microflorei telurice3.2.3. Poluarea biologică3.2.4. Poluarea chimică3.2.5. Contaminarea radioactivă

Între sol şi ceilalţi factori ambientali (apă, aer, alimente) există interrelaţii complexe, prin intermediul cărora anumite dezechilibre chimice telurice pot influenţa starea de sănătate a comunităţilor umane.

Principalele cauze ale riscurilor pentru sănătate atribuabile solului sunt: dezechilibrele compoziţiei minerale sau ale microflorei telurice, poluarea biologică, chimică şi contaminarea radioactivă.

3.2.1. Dezechilibrele compoziţiei minerale

După cum s-a văzut în capitolul de Igiena apei, compoziţia chimică a solului determină gradul de mineralizare a surselor de apă. De aceea, prin intermediul acesteia, solul poate condiţiona aportul de elemente minerale prin consumul de apă ca atare sau prin alimente, cu consecinţele cunoscute (a se vedea potenţialităţile patogene ale apei cu conţinut mineral dezechilibrat).

3.2.2. Dezechilibre ale microflorei telurice

Modificarea microecosistemului bacterian teluric poate favoriza dezvoltarea unor specii de ciuperci şi actinomicete patogene pentru om. Riscul unor îmbolnăviri, dintre care mai cunoscute sunt: aspergiloza, coccidiodomicoza, geotricoza, sporotricoza şi histoplasmoza, apare îndeosebi la fermieri sau lucrătorii din agricultură.

3.2.3. Poluarea biologică

3.2.3.1. Contaminarea bacteriană3.2.3.2. Infestarea solului

Sursele de poluare biologică a solului sunt practicile necorespunzătoare de deversare a apelor reziduale, mai ales a celor provenite din unităţi zootehnice, sau de depozitare a

reziduurilor solide. Prin intermediul acestora, pot ajunge în sol numeroase microorganisme patogene (contaminarea bacteriană a solului) sau paraziţi intestinali (infestarea solului).

3.2.3.1. Contaminarea bacteriană

În sol, germenii mezofili patogeni de origine umană sau animală trebuie să facă faţă unor condiţii de mediu ostile şi concurenţei microflorei telurice. De aceea, caracterele biologice ale microorganismelor contaminante condiţionează viabilitatea lor în sol. Astfel, microorganismele care se prezintă exclusiv sub formă vegetativă au o rezistenţă redusă în sol (câteva zile, cel mult câteva săptămâni), pe când cele sporulate pot rezista perioade foarte mari (de la câteva luni la câţiva ani).

În funcţie de provenienţa microorganismelor patogene şi calea de transmitere la populaţia receptivă, contaminarea solului poate fi clasificată în contaminare om-sol-om şi contaminare animal-sol-om.

Contaminarea om-sol-om este specifică germenilor intestinali de provenienţă umană, dintre care mai frecvenţi sunt Samonella typhi, Salmonella paratyphi, Shigella disenteriae, Vibrio cholerae, dar şi unor virusuri: virusul hepatitei A şi E, virusul poliomielitei.

Viabilitatea acestor germeni pe sol este destul de mică, în medie de la 10 până la 30 de zile, iar a enterovirusurilor de la 4 la 6 săptămâni. Rezistenţa lor poate fi mai mare în solurile umede.

Transmiterea germenilor prin contactul direct cu solul contaminat este foarte rară, deoarece, de cele mai multe ori, solul are doar rolul de verigă intermediară în lanţul hidric sau alimentar.

Contaminarea animal-sol-om este proprie unor antropozoonoze (boli comune omului şi animalelor), în care animalele domestice constituie sursa germenilor patogeni: Bacillus antracis, Clostridium tetani, Cl. welchi, Cl. edematiens, Cl. septicum, Cl. histoliticum, Cl. botulinum, Rickettsia burnetti, leptospire, Brucella ş.a.

În general, la nivelul solului, aceşti germeni au o rezistenţă mare (4 până la 10 săptămâni), ceea ce poate favoriza dezvoltarea unor stări endemice. Îmbolnăvirea omului se produce mai rar prin contactul direct cu solul, principala cale fiind cea indirectă, prin intermediul produselor alimentare.

Cele mai mari riscuri pentru sănătate sunt generate de microorganismele sporulate (B. antracis, germenii gangrenei gazoase, b. tetanic) care au o deosebit de mare viabilitate pe sol (chiar până la câteva luni). În cazul unor leziuni cutanate anfractuoase, care crează condiţii de anarobioză, transmiterea germenilor se poate produce pe cale directă, prin contactul cu solul contaminat.

3.2.3.2. Infestarea soluluiÎn funcţie de mediul necesar evoluţiei spre forma infestantă, paraziţii intestinali (helminţii)

pot fi grupaţi în două categorii: biohelminţi şi geohelminţi.Biohelminţii sunt paraziţii care, pe parcursul ciclului biologic, necesită o gazdă

intermediară pentru ca ouăle să evolueze până la stadiul embrionat şi infestant. De exemplu, în cazul parazitului Taenia solium, gazda intermediară este porcul.

Geohelminţii sunt categoria de paraziţi intestinali la care evoluţia oului (eliminat neembrionat şi neinfestant prin materiile fecale ale omului bolnav) are loc la nivelul solului. În condiţiile geoclimatice din ţara noastră, din această categorie fac parte: Ascaris lumbricoides, Trichuris trichiura, Strongyloides stercoralis, Ankylostoma doudenale.

3.2.4. Poluarea chimică

Poluarea chimică a solului este datorată deversării necontrolate a apelor reziduale industriale şi zootehnice, precum şi tratamentelor agricole abuzive.

Gama poluanţilor chimici poate cuprinde: pesticide - dintre care un risc deosebit îl au cele organo-clorurate, deoarece sunt

practic nebiode-gradabile şi, prin pătrunderea în lanţurile trofice, pot fi vehiculate la mari distanţe;

substanţe fertilizante azotoase, prin a căror descompunere la nivelul solului rezultă cantităţi semnificative de nitraţi;

reziduurile organice - conţinute de apele uzate industriale, menajere şi zootehnice - constituie, la rândul lor, importante surse de nitraţi;

reziduurile anorganice, provenite din industria siderurgică, metalurgică, petrochimică sau din exploatările miniere, pot dezechilibra conţinutul mineral al solului.

Semnificaţia sanitară a poluanţilor chimici rezidă în poluarea secundară a surselor de apă de profunzime/de suprafaţă, în concentrarea lor în lanţurile trofice şi bioacumularea în plantele comestibile (în special în morcovi, ţelină, ridichi, salată, mărar, ş.a.).

3.2.5. Contaminarea radioactivă

Contaminarea radioactivă a solului este consecinţa depunerilor radioactive sau a depozitării unor deşeuri radioactive. Pentru sănătatea colectivităţilor umane, un risc deosebit este generat de radionuclizii cu perioadă de înjumătăţire fizică mare, cum sunt 137Cs şi 90Sr, deoarece se acumulează în straturile superficiale ale solului, de unde pot fi absorbiţi şi concentraţi de vegetaţie.

3.3. Autopurificarea solului

Printr-un complex de procese fizice, chimice sau biologice proprii, solul salubru dispune de capacitatea de a degrada şi modifica numeroşi poluanţi care ajung la nivelul său.

Această capacitate, denumită autopurificare, este eficientă doar în condiţiile în care solul nu este excesiv de polouat cu reziduuri minerale sau organice.

Într-o primă etapă a autopurificării intervine selectivitatea solului, prin care sunt reţinute substanţe proteice, glucidice, coloranţi, structuri coloidale, alcaloizi, fermenţi şi toxine bacteriene.

Ulterior, microflora telurică realizează procesele de biodegradare a substanţelor organice, ai căror produşi finali sunt dependenţi de cantitatea de oxigen din sol.

Astfel, în prezenţa oxigenului, hidrocarbonatele sunt descompuse în glucoză care, la rândul ei, este degradată până la dioxid de carbon şi apă. În solurile sărace în oxigen, au loc procese de descompunere anaerobă, în urmă cărora rezultă produşi nocivi, cum sunt acetona, acidul lactic, acidul acetic, acidul butiric, ş.a.

Lipidele sunt scindate, într-o primă fază, în glicerină şi acizi graşi; ulterior, glicerina este biodegradată în dioxid de carbon şi apă, pe când acizii graşi, a căror descompunere este mult mai lentă, se pot acumula la nivelul solului.

În prezenţa oxigenului, biotransformarea proteinelor parcurge două etape. Iniţial, sub acţiunea florei proteolitice, sunt scindate în polipeptide care, prin intervenţia ectoenzimelor, sunt descompuse în aminoacizi. Aceştia, prin dezaminare şi decarboxilare, generează amoniac şi dioxid de carbon.

În etapa a doua, de mineralizare (nitrificare), prin oxidarea amoniacului rezultă nitriţi şi ulterior nitraţi. În cazul proteinelor care conţin sulf şi fosfor, procesul se desfăşoară similar: iniţial rezultă hidrogen sulfurat, respectiv hidrogen fosforat, care, în final, se mineralizează până la sulfaţi, respectiv fosfaţi.

În condiţii de anaerobioză, biodegradarea proteinelor nu mai parcurge etapa de mineralizare. În plus, pot apare procese de reducere prin care azotaţii, fosfaţii şi sulfaţii din sol sunt transformaţi în amoniac, hidrogen fosforat, respectiv hidrogen sulfurat.

3.4. Caracterizarea sanitară a solului

Pentru evaluarea stării de salubritate a solului şi implicit a nivelului de poluare, se pot folosi mai multe grupe de indicatori cu semnificaţie sanitară:

Indicatori structurali: mărimea grunjilor; gradul de porozitate.

Indicatori fizici: permeabilitatea pentru aer;

permeabilitatea pentru apă; selectivitatea; capilaritatea.

Indicatori chimiciIndicatorii chimici utilizaţi pentru estimarea gradului de poluare a solului sau a capacităţii

de autopurificare sunt clasificaţi în două categorii: direcţi şi indirecţi.

Indicatorii direcţi sunt determinări chimice care vizează decelarea prezenţei şi a concentraţiei substanţelor toxice poluante: metale grele, pesticide organo-clorurate, solvenţi organici, hidrocarburi aromatice policiclice, compuşi aromatici polihalogenaţi.

Ca indicatori indirecţi ai salubrităţii solului se pot folosi produşii intermediari de biodegradare a substanţelor organice (amoniac, nitriţi, hidrogen sulfurat) sau produşii finali ai procesului de mineralizare (nitraţi, sulfaţi, fosfaţi).

O deosebită valoare sanitară de caracterizare a solului are azotul organic teluric, deoarece acesta reprezintă forma finală a biodegradării materiilor organice. Raportul dintre azotul organic teluric şi azotul organic total din sol este denumit cifra sanitară sau indicele lui Hlebnicov. Cu cât raportul este mai aproape de unitate, cu atât solul este mai salubru.

Indicatorii biologici

Întrucât tehnicile de determinare a speciilor bacteriene patogene care pot contamina solul sunt laborioase, în practică se recurge la identificarea prezenţei pe sol a unor microorganisme care necesită metode bacteriologice facile. Aceste micro-organisme sunt considerate indicatori ai contaminării, deoarece prezenţa şi numărul lor permit evaluarea riscului infecţios pentru sănătatea comunităţilor umane.

În practica sanitară, se folosesc următorii indicatori bacteriologici: numărul total de germeni mezofili (care se dezvoltă la 370 C) este un indicator global

al contaminării solului cu germeni de provenienţă umană/animală. Valoarea sanitară este mai redusă decât în cazul apei, deoarece numărul lor este influenţat şi de tipul de sol. Astfel, pe solurile cultivate, umede, numărul germenilor mezofili este mai mare decât pe cele necultivate, aride. De aceea, exprimarea rezultatelor se face pe gramul de sol uscat la 1050 C.

numărul de germeni coliformi reprezintă un indicator al contaminării fecale a solului şi, prin urmare, arată probabilitatea existenţei unor specii patogene de provenienţă intestinală.

numărul de germeni sulfito-reducători (reprezentaţi de Clostridium perfringens) constituie un indicator complementar al contaminării fecale. Aceşti germeni au şi valoare de indicator bacteriologic direct, deoarece, alături de alţi germeni clostridieni (Cl. novyi, Cl. septicum) şi neclostridieni (Streptococi anaerobi, Pseudomonae aeruginosa), pot fi implicaţi în etilogia gangrenei gazoase.

numărul de germeni termofili (care se dezvoltă la temperatura de 600 C) reprezintă un indicator global al contaminării cu germeni de origine animală şi, consecutiv, arată probabilitatea contaminării solului cu germeni patogeni comuni omului şi animalelor (B. antracis, Cl. tetani, leptospire, brucele, pasteurele).

germenii nitrificatori (Nitromonas, Nitrobacter) sunt o grupă aparte de indicatori bacteriologici, deoarece participă la procesele de mineralizare a substanţei organice azotoase.

Pentru caracterizarea salubrităţii solului, pe lângă indicatorii bacteriologici, se folosesc şi indicatori parazitologici (determinarea ouălor de geohelminţi). Aceştia au dublă valoare sanitară, întrucât prezenţa lor pe sol semnalează, pe de o parte, riscul infestant al solului, iar, pe de altă parte, vechimea poluării cu reziduuri fecaloide. În acest sens, prezenţa pe sol a ouălor neembrionate în anotimpul cald denotă o poluare recentă, în timp ce prezenţa ouălor embrionate în anotimpul rece, când nu sunt întrunite condiţiile de dezvoltare, indică o infestare veche.

Deşi indicatorii bacteriologici şi parazitologici nu sunt normaţi, pentru caracterizarea sanitară a solului.

3.5. Asanarea solului

Asanarea reprezintă ansamblul măsurilor aplicate pentru reducerea nivelului de poluare, contaminare şi infestare a solului, cu scopul de a-i reda salubritatea şi sanogenitatea.

Pentru asanarea solului, se pot folosi procedee mecanice, fizice, chimice sau biologice.

Procedeele mecanice uzuale sunt: îndepărtarea mecanică a excesului de poluanţi; drenarea excesului de apă; afânarea straturilor superficiale ale solului pentru creşterea cantităţii de aer teluric.

Procedeele fizice sunt reprezentate de: extracţia sub vid (“venting”) are aplicabilitate în cazul poluanţilor volatili/semivolatili,

cum sunt solvenţii organici şi hidrocarburile aromatice. Principiul metodei este următorul: în interiorul unui puţ forat în zona poluată, se crează o depresurizare cu ajutorul unei pompe de vid, ceea ce permite aspirarea vaporilor poluanţi. Ulterior, aceştia sunt neutralizaţi prin oxidare catalitică, condensare la rece sau prin adsorbţie pe cărbune activ. Metoda poate fi utilizată în toate tipurile de sol nesaturat, fiind eficientă în deosebi în solurile nisipoase şi mai puţin în cele argiloase.

injectarea de aer sau vapori sub presiune, procedeu cunoscut sub denumirea de “stripping” (mecanismul de trecere a unui poluant din faza lichidă sau solidă în faza gazoasă). În practică, într-un puţ forat în zona care urmează a fi decontaminată, se injectează cu presiune aer sau vapori, ceea ce determină volatilizarea poluanţilor. Aceştia sunt inactivaţi prin procedee specifice. Metoda este folosită pentru îndepărtarea solvenţilor cloruraţi sau a altor produse organice volatile.

metoda flotaţiei este utilizabilă pentru o gamă largă de poluanţi, cum sunt hidrocarburi, compuşi organo-cloruraţi, compuşi cianici, pesticide, metale grele.

extracţia electrică, bazată pe trecerea unui curent electric între doi electrozi plasaţi în zona de sol poluat, ceea ce determină migrarea particulelor poluante, în funcţie de sarcina lor electrică, spre anod sau catod. Această metodă permite înlăturarea metalelor grele şi a unor ioni organici dintr-o mare varietate de tipuri de sol (argilos, nisipos).

spălarea solului prin injectarea de apă sub presiune sau la presiune normală. Se pot folosi dispozitive care permit aplicarea metodei in situ.

tratamentul termic, aplicabil solurilor poluate cu substanţe organice uşor oxidabile până la dioxid de carbon şi apă, se realizează prin încălzire directă (la 1 0000 C) sau în cuptoare etanşe (la 600-8000 C).

Procedeele chimice se bazează pe injectarea în sol a unui reactiv chimic, care, fie se combină cu poluanţii formând produşi mult mai puţin nocivi, fie îiconcentreză, facilitând astfel extracţia lor.

Tehnologiile uzuale folosesc solvenţi organici (alcani, alcooli sau cetone) care sunt introduşi direct în sol, după care extracţia lor se face prin diferite procedee fizice de depoluare.

Pentru asanarea unor suprafeţe limitate de sol intens contaminat, se pot folosi soluţii concentrate de substanţe clorigene. Procedeul este eficient doar în situaţia în care contaminarea este singulară. Principalul dezavantaj al metodei este reprezentat de distrugerea concomitentă a microflorei telurice, cu perturbarea ecosistemului microbian.

Biodegradarea este procedeul de asanare cel mai ecologic, bazat pe capacitatea unor specii bacteriene saprofite de a degrada poluanţii telurici. În prezent, metoda are aplicabilitate doar în cazul poluării organice a solului.

Cu toată diversitatea procedeelor disponibile, asanarea solului este o operaţie foarte dificilă şi nu totdeauna cu rezultatele scontate. De aceea, este de preferat aplicarea măsurilor de menţinere a salubrităţii solului: utilizarea tehnologiilor ecologice pentru reciclarea deşeurilor, aplicarea raţională a tratamentelor în agricultură, scoaterea din uzul curent a produselor care nu sunt biodegradabile, utilizarea apelor reziduale pentru irigarea solului numai după prealabila epurare şi dezinfecţie.