Smerenia 

Proverbe 12:9 - “Mai bine să fii într-o stare smerită şi să ai o slugă, decât să faci pe fudulul şi să n-ai ce mânca.”                Dumnezeu a vorbit oamenilor printr-o paletă largă de metode - a făcut-o prin legi, prin profeţii, prin întâmplări istorice. Prin această carte a Proverbelor, El alege vorbirea despre înţelepciune ca metodă de a-Şi transmite voia. Cartea Proverbelor vorbeşte despre înţelepciunea necesară în viaţă, oferind îndrumările detailate ale lui Dumnezeu cu ajutorul cărora cei ce-i aparţin să ştie să înfrunte cu succes problemele practice, de zi cu zi, ale vieţii. Solomon, autorul lor principal, foloseşte o combinaţie de poezie, pilde, maxime, întrebări cu tâlc şi scurte povestioare pentru a pune într-o formă memorabilă bunul simţ şi perspectiva divină necesară vieţii.                Unul dintre subiectele despre care se scrie destul de frecvent în Biblie este smerenia, termen care reprezintă punctul central al proverbului mai sus citat. Deşi şi în Vechiul Testament se vorbeşte despre smerenie, atunci când vrem să studiem acest subiect, întâi de toate trebuie să vedem ce a avut Isus de spus cu privire la el. Smerenia este opusul mândriei. Iar cel dintâi păcat de moarte este mândria (păcatul luciferic), iar opusul acesteia, smerenia, se află undeva mai sus pe culmea acelor virtuţi pe care orice creştin ar trebui să le dobândească. Isus spune să ne lepădăm de noi înşine, să ne purtăm crucea şi să-L urmăm. Dar, dacă Îl urmăm pe Hristos, atunci trebuie să trăim ca El, iar smerenia este cu siguranţă una dintre acele caracteristici pe care trebuie să le demonstrăm la fel cum şi Isus a făcut-o.                Nu întotdeauna, însă, e uşor să fii smerit. Problema aceasta au avut-o chiar şi ucenicii lui Isus, în ciuda faptului că El a fost cu ei trei ani de zile, învăţându-i, şi în ciuda faptului că ei au avut privilegiul exemplului Său. În loc să ia exemplu de la smerenia Învăţătorului, ei se luptau pentru poziţia lor, fiecare încercând să ajungă în faţă, să fie primul în împărăţia pe care, credeau ei, Isus Hristos intenţiona să o ridice. El i-a învăţat că cel care vrea să fie mare în Împărăţia Sa trebuie să îşi însuşească poziţia cea mai de jos.                Versetul din proverbe vorbeşte despre cel puţin două lucruri de care trebuie să ne eliberăm. Când învăţăm să fim smeriţi, ne eliberăm de povara mândriei (‘să faci pe fudulul’) care nu e altceva decât o formă de autoapărare, atunci când din anumite motive, cineva ne pătează reputaţia şi suferim în ochii noştri sau în ochii altora. Există şi o a doua povară de care suntem eliberaţi atunci când învăţăm smerenia în şcoala lui Cristos, şi anume povara ipocriziei (a pretinde că eşti altceva decât ceea ce eşti cu adevărat). Ipocrizia e prezentă la tot pasul - un om simplu care are succes în afaceri vrea să apară ca un om grozav plin de succese, nefiindu-i de ajuns să fie un afacerist obişnuit, ci dorind mereu ceva mai mult; astfel, va pretinde mereu că realizează mult peste nivelul normal. Vom găsi eliberare de acestea doar venind faţă în faţă cu Isus Cristos. Însă venind la El, noi ştim că vom fi expuşi, că vom sta în faţa unui Dumnezeu care vede profund în inimile noastre, înaintea căruia totul este deschis, toate dorinţele sunt cunoscute. Vom descoperi însa că Dumnezeu, cu toate că El ne-a cunoscut de la început şi ştie absolut totul despre noi, ne-a iubit şi a murit pentru noi în persoana lui Isus Cristos, astfel încât să putem fi salvaţi şi de acest păcat şi să putem ajunge în relaţia de la început intenţionat cu El. Oamenii care sunt liberi de aceste poveri pot fi cu adevărat folositori, atât lor înşişi, cât şi lui Dumnezeu.