Situl arheologic din castrul de la

Răcari, județul Dolj

-Prezentare Generală-

POPA RĂZVAN

Introducere. Arheologia, este cu siguranță, un domeniu de cercetare științifică

care începând cu a doua jumătate a secolului XX, dar mai ales în primii ani ai mileniului

trei a cunoscut o puternică dezvoltare, profitând și de noile progrese tehnologice

moderne.

Arheologia a fost văzută mult timp ca un domeniu subordonat istoriei, chiar

privită abstract, fantezist, fără a i se acorda un rol important în ceea ce privește studiul

trecutului omenirii. În a doua jumătate a secolului XX, arheologia s-a dezvoltat ca și

știință individuală, devenind o stiință multidisciplinară. În prezent, arheologia, pentru o

precisă interpretare a rezultatelor folosește resurse din diferite domenii ștințifice, de la

medicină legală, la chimie, de la antropologie la geografie, de la fotografie la fizică, etc1.

În prezent, arheologia poate fi definită ca o disciplină științifică, multidisciplinară

care are ca scop studiul trecutului omenirii, pe baza cercetării, colectării, ordonării și

interpretării obiectelor materiale din trecutul omenirii. Arheologia este deosebit de

importantă mai ales în ceea ce privește cercetarea preistoriei ( cea mai lungă epocă a

umanității ), dar și în ceea ce privește epocile istorice, când rezultatele cercetării

arheologice , completează istoria scrisă.

Începuturile arheologiei nu au fost deloc riguroase ca în prezent. Până în anii

secolului XX, arheologia a fost considerată un domeniu romantic, al aventurierilor, stârnit

de vânătoarea de comori. Ulterior, rigurozitatea științei a dus la dezvoltarea arheologiei

spre aspectul său actual, modern, de știință multidisciplinară2.

Am ales situl arheologic din castrul de la Răcari din județul Dolj deoarece acest

sit este unul din puținele din România care a fost cercetat în mai multe campanii

arheologice desfășurate în trei secole distincte. Acest fapt a dus la rezultate diferite, la

interpretări diferite, la moduri de cercetare diferite, care evidențiază de fapt evoluția

arheologiei de la cercetare hilară a obiectelor istorice până la sțiința riguroasă din prezent.

Din păcate, nici ultima din cercetările efectuate în situl de la Răcari, în primii ani

ai secolului XXI, nu a fost efectuată ca la carte, dovadă fiind o serie de controverse cu

1 Luca, 2004, p.p. 4-132 Gamble, 2001, p.p. 20-35

privire la rezultatele cercetărilor, conflict desfășurat chiar între cei care au fost

responsabilii săpăturilor arheologice3.

Situl din castrul de la Răcari, este un exemplu și în ceea ce privește disputele

dintre arheologi, cât și modul de interpretare de-a lungul timpului. Este bine cunoscut

faptul că mai ales în secolul XX, arheologia, ca și istoria, au fost două ramuri de știință

care au fost folosite pentru a servi tendințelor naționaliste. Arheologia trebuia să devină și

ea un servant, care trebuia să ofere dovezi istorice, spre validarea diverselor scopuri

politice și naționaliste. În România, arheologia a fost supusă și ea acestor tendințe, în

funcție de interesele politicului. Astfel, că același castru, cercetat în perioade diferite, a

avut mereu noi rezultate, care trebuiau să se alinieze politicii centrale, mai ales în

perioada comunistă, când prin orice mijloace se căuta să se servească teza continuițății

unui popor latinizat pe aceste meleaguri.

În aceste condiții, castrul de la Răcari a fost și el supus acestei politici, săpăturile

arheologice axându-se doar pe anumite elemente ale sitului, iar rezultatele fiind

interpretate diferit. Dacă în secolul XIX, cercetarea arheologică la Răcari era făcută în

spiritul arheologiei romantice, specifice acelui secol, iar în epoca comunistă cercetarea s-

a făcut în baza servirii tezelor de continuitate, în secolul XXI, în ciuda libertății,

cercetarea arheologică de la Răcari a fost umbrită de diverse rivalități între cei care au

fost responsabili ai săpăturilor.

Astfel, Răcari , este un sit exemplificativ pentru o mare parte din arheologia

românească, un domeniu științific rămas în urmă, fată de noile descoperiri ale arheologiei

din Occident și supus unor lupte intestinale, de multe ori factorul politic intervenind și

asupra acestei științe.

Prezentare generală. Castrul de la Răcari este un sit arheologic situat în inima

județului Dolj, în apropiere de orașul Filiași. Amplasarea acestui castru nu este deloc

întamplătoare, deoarece Filiași este un nod de comunicație către trei direcții: Craiova, Tg.

Jiu și Valea Jiului și Drobeta Turnu Severin4. Romanii au înțeles poziția strategică a

acestui loc, astfel că pentru un bun control al acestei zone, au ridicat acest castru, pentru a

controla circulația în sudul provinciei Dacia5.

3 Bondoc, Gudea, 2009, p.114 Figura anexă 15 Tudor, 1968, p. 227

Situl de la Răcari este inclus în lista Repertoriului Arheologic Național, având

codul 71108.01/02, definit ca un sit cu două faze de existență, situl 71108.01, este primul

castrul cu val de pământ și lemn. Al doilea sit, suprapus celui cu val de pământ este

castrul de secol II-III, castru din piatra, cod RAN 71108.026.

În Lista Monumentelor Istorice din România, ( LMI ), din anul 2010, castrul are

codul DJ-I-s-B-07912 . Situl este amplasat în comuna Răcari din județul Dolj, aproape

de orașul Filiaș. Poziția sa este ușor reperabilă, fiind aproape de gara CFR din Răcari,

aflată pe magistrala feroviară Craiova-Turnu Severin-Timișoara și în vecinătatea din

drumului național-european București-Pitești-Craiova-Turnu Severin-Timișoara-Belgrad.

( DN 6, cod CNADNR ). Coordonatele GPS ale acestui sit sunt următoarele :

44° 30′ 50.39″ N, 23° 34′ 18.64″ E, altitudinea acestui sit fiind de 240-246 de metri

deasupra nivelului oceanului planetar7.

În prezent castrul de la Răcari este un sit arheologic săpat incomplet, în ciuda mai

multor campanii de săpătură, ultima dintre ele fiind o campanie sistematică, realizată

între anii 2003 și 2008.

Istoric al săpăturilor. Primul care a perceput potențialul castrului de la Răcari a

fost Treboniu Laurian. Acesta a vizitat zona în anul 1846. Treboniu Laurian a vizitat

castrul de la Răcari într-o amplă peregheză arheologică în Oltenia, care a cuprins

Drobeta, Sucidava, Slăveni, etc. Laurian menționa că la Răcari se observă urmele unei

fortificații romane, la care a ajuns datorită satenilor care mai foloseau uneori materiale de

piatră din castru, pentru construcții în gospodăriile personale. Treboniu Laurian,

menționa că în Răcari, la răscruce de drumuri exista o fortificație romană, care încă mai

avea ziduri vizibile, în unele locuri, înalte și de jumătate de metru. El nu a putut specifica

exact rolul acestui castru și nici nu a efectuat o săpătură propriu-zisă.

Prima săpătură arheologică a fost realizată în anii 1897-1898 de către Grigore

Tocilescu și Pamfil Polonic. Această săpătură arheologică a fost o încercare de săpătură

sistematică, dar a fost limitată de posibilitățile tehnice și științifice ale arheologiei din

secolul XIX. Cei doi responsabili de șantier au cercetat situl, au indentificat poarta

Preatoria, poziționată normal, spre est, de unde se aștepta un atac inamic, și clădirea

comandamentului, Principia. Arheologii, cunoscând, că fiecare castru în zona clădirii

6 Repertoriul Arheologic Național, 2010, p.5237 Lista Monumentelor Istorice, Monitorul Oficial al României, 1.octombrie, 2010, nr. 670

comandamentului , de-a lungul căii de acces spre porțile din stânga și dreapta, exista

placa de fondare a castrului au căutat să indentifice această placă pentu a data castrul.

Săpătura de-a lungul rutei Via Principalis nu a găsit aceea inscripție edificatoare, așa că

cei doi au continuat anul următor, în 1898, cu săpătura în zonele limitrofe ale castrului, în

sectorul unor turnuri de pază.Totuși cei doi arheologi nu au găsit nimic edificator, cu

privire la fondarea castrului. Din păcate, cercetarea celor doi nu a fost publicată, existând

doar un raport sumar, găsit de Dumitru Tudor, în 1965, în arhivele din Craiova, la 67 de

ani de la săpătura efectuată în aceea campanie8.

Următoarea campanie de săpătură a fost cea din anii 1928-1929, efectuată de către

Grigore Florescu. Această săpătură a fost și publicată în anul 19319. Săpătura lui Grigore

Florescu s-a axat pe scoaterea la lumină a clădirii comandamentului, Principia, denumită

conform standardelor acelor ani, Praetorium, dar și a zidurilor de fortificație. Această

săpătură a cercetat mai ales zidurile de fortificație dinspre vest, dinspre poarta din spate a

castrului, Porta Decumana. Florescu, bazându-se pe Tabula Peutingeriană, concluziona că

acest castru este Amutrium, bazându-se pe distanța din tabulă dinte Drobeta ( Turnu

Severin ) și Pelendava ( Craiova). Ideea nu era nouă, era expusă încă de Treboniu

Laurian, dar Florescu este primul care și pe baza inventarului monetar din secolul III, a

putut afirma denumirea acestui castru10.

Dumitru Tudor în anii 1965-1975 a cercetat întregul sistem defensiv al Olteniei

romane. Pe baza cercetărilor făcute de echipa Tocilescu-Polonic, dar și de Florescu în

anii 1928-1929, Tudor afirma că acest sit a fost un castru cu două faze de desfășurare11.

Conform cercetărilor făcute de Tudor, corelate și cu cercetarea altor castre de piatră din

Oltenia, precum Drobeta, Sucidava, Slăveni ( cel care proteja Romula ), castrul inițial de

la Răcari a fost unul de marș. Castrele de marș erau tipice războaielor duse de romani,

când aceștia ridicau tabere temporare, din val de pământ și de lemn. Tudor consieră că

acest castru își are originea în anii 102-106, când după primul război dus de Traian contra

dacilor, Oltenia a intrat sub control roman, devenind împreună cu Banatul , baza de

plecare a campaniei din anii 105-106, care a dus la distrugerea statului dac.

8 Tudor, 1965, p.p. 235-2379 Florescu, 1931, p.910 Gostar, 1954, p. 61011 Tudor, 2006, p. 224

Tudor apoi a indentificat a doua fază a castrului, cel permanent, din piatră, castru

care odată cu fortificarea sudului Daciei a intrat în sistemul defensiv al Daciei Inferior. A

doua fază este datată conform monedelor găsite cu perioada împăratului Hadrian, cel care

a fost primul împărat care a adoptat o poltică defensivă și a fortificat Oltenia, prin

sistemul limesului alutan de pe râul Olt12.

Aceste idei expuse de Tudor au fost confirmate de săpătuile din anii 1991-1992,

efectuate de arheologi militari, care au confirmat existența unui castru de marș , cu val de

pământ, în timpul lui Traian, părăsit apoi în 106. Acest aspect a fost ușor datat, prin

descoperirea la poarta de est, Praetoria a ștampilelor pe cărămidă care atestau prezența în

acest loc a unor cohorte din Legiuna V Macedonica, care apoi după 106 a fost mutată la

Troesmis, lângă Măcin, în Dobrogea.

Castrul de piatră a fost datat ca și existență în perioada împăratului Hadrian ( 117-

138 ), până în anul 248, în timpul împăratului Filip Arabul, când marea invazie carpică a

distrus mare parte din sistemul de fortificații din sudul Daciei. Așa cum am spus mai sus,

aceste concluzii ale lui Dumitru Tudor, au fost confirmate de descoperirile monetare

făcute de echipa de arheologi militari și de la Muzeul Național de Istorie, condusă de

Cristian Vlădescu în anii 1990-1991. Săpătura condusă de Vlădescu, totuși nu a putut

confirma cu exact și faza a treia de existență a acestui sit, prezentată tot de Dumitru

Tudor, în vasta sa lucrare „Oltenia romană”. Dumitru Tudor, considera că după retragerea

romană din 271, populația civilă, romanizată, a preluat așezarea.

Este cunoscut faptul că în prima parte a secolui IV, în timpul domniei lui

Constantin cel Mare, sudul actual al României, a intrat din nou sub controlul roman,

existând o serie de fortificații romane , valuri de pământ și castre de epocă romană târzie

existente pe teritoriul Olteniei și Munteniei, precum Sucidava ( Corabia, Olt ) sau

Pietroasele ( Buzău ) sau valul lui Constantin întins de-a lungul Podișului Getic și folosit

și de către goti. Cea mai nouă monedă găsită de echipa care a săpat în anii 1990-1991, a

fost datată din primii ani ai secolui VII, când Imperiul Roman de Răsărit, condus de

Pochas, a avut control la Dunăre până în anul 602, odată cu invazia avaro-bulgară13.

În contextul istoriei naționaliste din anii 1970, teza existenței unei așezări ocupate

de o populație romanică, aflată în contact cu Imperiul Roman de la sud de Dunăre, datată

12 Figura anexă 213 Tudor, 1978, p.p. 227-235

după retragerea administrației din 271 era la mare trecere. Însă, dovezi care să confirme o

existență permanentă a unei populații romanizate, în situl Răcari, între secolele IV și

primii ani ai secolului VII, sunt greu de confirmat în acest moment14.

Săpăturile efectuate în anii 1990-1991, realizate de echipa Vlădescu, au relevat

alte aspecte interesante cu privire la rolul acestui castru. S-a descoperit inscripția care

atesta unitatea staționată în acest castru. Unitatea care folosea acest castru era o cohortă

auxiliară de origine maură, denumită Numerus Maurorum, unitate care dispunea și de o

alae de cavalerie (100-120 de călăreți ). Utilizarea soldaților călare relevă rolul castrului

de la Răcari. Acest castru era amplasat în inima Olteniei, unitatea staționată la Răcari,

având ca principală atribuție, o serie de acțiuni polițienești, de control al principalelor

trasee care străbăteau Oltenia15. Poziția geografică a castrului, aflat la intersecția

principalelor drumuri care străbăteau Oltenia, dar departe de linia de graniță de pe Olt,

dovedește că acest castru era unul strategic, de control, dar care nu făcea parte dintr-un

sistem de fortificație de limes, așa cum erau castrele de pe cursul râului Olt. Pentru a

înțelege exact rolul polițienesc, de control al castrului de la Răcari, este nevoie să trasăm

un triunghi imaginar care să lege următoarele castre : Drobeta, castrul principal care

controla intrarea spre Banat și Cazanele Dunării, Bumebești-Livezeni, care controla

intrarea în Valea Jiului și accesul spre Ulpia Traiana Sarmisegetusa și castrul Slăveni, de

lângă Caracal, cel mai important punct defensiv al limesului de pe Olt, castu de piatră,

asemănător celui din Răcari și princial sprijin al reședinței Daciei Inferior, Romula16.

Primul care a expus rolul de castru de interior pentru Răcari, cu atribuții de

control polițienesc, a fost tot Dumitru Tudor, cercetările ulterioare confirmând acest

lucru.

Ultima campanie sistematică de săpătură a fost cea din anii 2003-2008, efectuată

de către o echipă mixtă de la Muzeul Olteniei din Craiova și de la Muzeul Național de

Istorie a României, condusă de echipa Dorel Bondoc-Eugen S. Teodor. Săpătura din

acești ani s-a axat pe cercetarea zidurilor castrului și a componentelor din castru mai

puțin cercetate. În condițiile în care principala porțiune din castru a fost clădirea

comandamentului Principia și calea de acces spre Porta Pretoria ( est ) , Via Preatoria,

14 Teodor, 2006, p. 58315 Tudor, 1976, p. 67916 Vlădescu et alii, 1998, p.80

celelate componente ale castrului, precum băracile soldaților, clădirea ofițerilor,

depozitele de arme și provizii tip horeum, dar și grajdurile cailor și animalelor crescute în

castru au rămas în umbră17.

Echipa Teodor-Bondoc a scos la iveală amplasamentul barăcilor pentru ofițeri,

denumite Praetentura, o parte din depozitele tip horeum și sectoare din băracile soldaților,

a căror cercetare era deja deschisă de echipa lui Cristian Vlădescu. Campania din anii

2003-2008, a scos la iveală și o serie de noutăți, precum un cabinet medical aflat în

interiorul castrului, dar și un val de pământ cu sanț dublu, atipic castrelor romane, având

o formă de W. Acest sanț dublu a fost explicat prin utilizarea parțială a șanțului din vechil

castru de maș din timpul lui Traian, fapt care a făcut ca pe alocuri să existe 2 sanțuri de

apărare tip berma. Din păcate, castrul a încetat a mai fi cercetat începând cu anul 2008.

Criza economică, coroborată cu faptul că Muzeul Olteniei, dar și Muzeul Național de

Istorie au intrat în renovare generală, a dus la tăieri majore din fondurile pentru cercetări

noi arheologice, fapt ce a afectat și cercetarea sistematică de la Răcari18.

Totuși, pe lângă rapoartele de săpătură anuale, ale campanilor 2003-2008, care

sunt disponibile și pe site-ul CIMEC, există și o lucrare din 2009, care s-a dorit a fi o

încercare de monografie a castrului, bazată pe campania 2003-2008, dar și a campanilor

mai vechi. Lucrarea este totuși contestată de Eugen S. Tudor, tocmai partenerul de

săpătură al lui Dorel Bondoc, pe care îl acuză că și-a însușit de unul singur rezultatele

săpăturii, în ciuda faptului că resposabilul șef al șantierului a fost chiar Eugen S. Tudor19.

În acest moment, castrul roman de la Răcari este un sit arheologic important

pentru perioada daco-romană de pe teritoriul României, fiind unul din puținele castre de

piatră săpate și cu un nivel de conservare destul de bun.

Situația actuală. În prezent, lipsa fondurilor a întrerupt orice săpătură sistematică

în acest sit areheologic. Situl de la Răcari este unul din cele mai importante din Oltenia,

pe viitor, fiind unul din obiectivele istorice cu potențial deosebit pe care le are partea de

sud-vest a României. În prezent, săpăturile sunt sistate. Deși inclus în Repertoriul

Arheologic Național și în Lista Monumentelor Istorice din România, castrul se află într-o

17 Bondoc, Gudea, 2009, p. 48318 Bondoc, Gudea, 2009, 19 Teodor, 2006, p.p. 224-236

stare deplorabilă. Situl nu este marcat corespunzător, nu este deloc îngrădit și este supus

și în prezent furturilor de material de piatră.

Din punct de vedere legal, situația sitului de la Răcari nu corespunde legislației

naționale cu privire la protejarea patrimoniului național. Legea 422/2001 cu privire la

protejarea patrimoniului istoric nu este aplicată și în situl arheologic de la Răcar20i. Vacile

pasc nestingherite pe teritoriul sitului, iar piatra romană este și acum furată de locuitori

care o folosesc pentru uzul propriu, în gospodării. Primăria Răcari, a înconjurat cu un

gard de delimitare situl încă din anii 1950, gard care a fost furat după 1989, deoarece era

compus din sârmă metalică și piloni de beton.

Pentru situl de la Răcari, Muzeul Olteniei, are planuri mari, cel puțin pe hârtie. Se

dorește reconstituirea unui castru roman, în întregime, așa cum sunt cele reconstituite cele

de pe limesul roman din Germania sau Austria. Primăria Răcari susține acest proiect,

doar că lipsa fondurilor blochează acest proiect21.

În prezent,în urma celor patru campanii de săpătură efectuate la acest sit, a

rezultat un sit arheologic mare, cu o formă dreptunghiulară, specifică castrului roman,

având 172 de metri pe lungime și 140 pe lățime. Suprafața totală a sitului este de aproape

2, 5 hectare, fiind unul din cele mai mari situri arheologice din România22.

Castrul de la Răcari este un sit areheologic specific epocii daco-romane, care se

evidențiază față de alte situri arheologice, prin faptul că a fost cercetat în diferite

campanii arheologice, desfășurate de-a lungul a trei secole diferite, fiecare cercetare

arheologică, fiind influențată de tendințele și cunoștințele arheologice ale acelor vremuri.

Situl arheologic de la Răcari, este unul din cele mai importante situri arheologice

de la noi din țară, fiind unul din cele mai exponețiale situri de epocă daco-romană. Acest

sit arheologic se evidențiază prin faptul că a fost cercetat la intervale mari de timp, fapt ce

a dus la diferite rezultate finale cu privire la originea, evoluția și rolul acestui sit.

Evoluția cercetărilor de la Răcari, este exemplificativă pentru modul cum a

evoluat arheologia la noi în țară, existând o evoluție majoră de la cercetările arheologice

de sorginte romantică din perioada secolului XIX, față de campanile arheologice din

începutul mileniului III. Merită menționat că acest sit arheologic din castrul de la Răcari,

20 Legea 422/2001, republicată, Monitorul Oficial al României, nr. 573, din 3 iulie 200621 Bondoc, 2013, p.322 Figura anexă 3

a fost și el „supus” tendințelor istorice, astfel că în anii 1970 situl de la Răcari a fost și el

folosit pentru a legitima aspecte din istoria veche a neamului românesc, bazată în acei ani

pe căutarea unor dovezi permanente cu privire la existența unei continuități a unei

populații romanizate în arelul carpato-danubiano-pontic.

În prezent, situl arheologic din castrul de la Răcari este o oglindire

exemplificativă pentru situația multor situri arheologice din România, fie că vorbim de

situri din perioada epocii pietrei sau de epoca medievală.

Situl de la Răcari, este unul din puținele situri arheologice de epocă romană care

se conservă și în prezent, datorită construcției sale din piatră. Situl din castrul de la Răcari

este important, mai ales că la nivel național, există foarte puține situri din perioada daco-

romană, care să se afle într-o stare de conservare așa de bună. Răcari este un punct

arheologic de interes național, datorită faptului că acest castru a fost inclus în vastul

sistem defensiv al provinciei Dacia.

Potențialul istoric și de patrimoniu al fortificaților din provicia Dacia est deosebit

de important, siturile arheologice de epocă daco-romană, demonstrând că provincia Dacia

era una din cele mai bine fortificate provincii romane, în același timp, fiind foarte bine

conectată cu restul imperiului, din toate punctele de vedere, de la administrație și armată,

până la religie și comerț23.

Situl de la Răcari nu doar că oglindește apartenența sudului României la provincia

Dacia, ci și este un exemplu în ceea ce privește cercetarea arheologică și disputele care

apar în urma arheologiei. Dacă în secolul XIX, în timpul lui Treboniu Laurian sau

Grigore Tocilescu arheologia era încă în epoca romantică, în secolul XXI, cercetarea

areheologică a devenit una riguroasă și multidisciplinară, dar mereu supusă

controverselor și certurilor din breasla arheologilor.

Răcari, este în prezent unul din siturile arheologice reprezentative pentru

arheologia românească. Din păcate, deși obiectivul este unul de prim rang, mai ales în

ceea ce privește perioada daco-romană, nu este absolut deloc pus în valoare. Nu doar că

lipsește o valorificare a potențialului istoric, cultural și economic al acestui sit, dar mai

rău, sunt neglijate cele mai elementare reguli de protejare a acestui patrimoniu. În

condițiile în care legea care protejează patrimoniul național pare a fi doar de fațadă,

23 Tudor, 1968, p.291

situația sitului de la Răcari pare a fi sumbră. Din păcate, situația sitului arheologic din

castrul de la Răcari este exemplificativă pentru multe situri arheologice din România,

uitate și neglijate de autoritățile care dau mereu vina pe lipsa fondurilor.

În concluzie, situl arheologic de la Răcari este unul din puținele situri arheologice

de pe teritoriul României care a fost cercetat în mai multe campanii succesive începând

cu secolul XIX și până în primii ani ai mileniului III24. Cercetarea acestui sit de-a lungul

acestor ani a scos în evindeță evoluția arheologiei românești de la un domeniu romantic și

inexat, la o discpiplină științifică multidisciplinară.

Din păcate, în prezent, mai ales pe fondul crizei economice, care a lovit și

arheologia, situl arheologic de la Răcari, în ciuda unei bune cercetări, este foarte puțin

pus în valoare, deși potențialul său de patrimoniu este uriaș, fapt care oglindește situația

generală a cercetărilor arheologice din România, o țară cu un potențial arheologic

deosebit, dar foarte puțin cercetat și mai puțin scos în valoare, mai ales când arheologia

românească este supusă unor lupte intestine și lovită de o lipsă majoră de fonduri,

specifică cercetării ștințifice din Romania, țară care rămâne codașa Uniunii Europene la

investiția în educația și cercetare25. Castrul nu este semnalizat ca și monument istoric, nu

este îngrădit, fiind lăsat în paragină de autorități, iar excavările din urma săpăturilor

arheologice sunt deseori vizitate de localnici care folosesc piatra din castru pentru

proprile lor gospodării26.

În încheiere, îmi exprim speranța că și România, va reuși să exploateze la maxim

potențialul său istoric, iar obiecive precum situl de la Răcari vor deveni obiective de

interes istoric la nivel național, dar și generatoare de profit pentru economie. Rețeta a fost

aplicată cu succes de alte state, iar patrimoniul național este unul deosebit de bogat.

Bibliografie

-Surse bibliografice :

Gostar, Nicolae, Numele antic al castrului de la Răcari, în „SCIVA”, București, 1954.

24 Teodor, 2006, p.23725 Bondoc, Gudea, 2009, p.48126 Figura anexă 4

Florescu, Grigore, Castrul roman de la Răcari-Dolj. Săpăturile din anii 1928-1930,

București, 1931.

-Gamble, Cilve, Archaeology : The Basics, Londra, 2001.

-Luca, Sabin Adrian, Curs de introducere în arheologie, Universitatea „Lucian Blaga”

Sibiu, 2004.

-Bondoc, Dorel ; Gudea, Nicolae, Castrul de la Răcari-încercare de monografie, Cluj,

2009.

-Teodor, S. Eugen, Prima amenajare a castrului de la Răcari, în „Dacia Augusti

Provinciae”, Universitatea „Valahia”, Târgoviște, 2006.

-Tudor, Dumitru, Oltenia Romană, editia IV, București, 1978.

-Tudor, Dumitru, Dumitru Tudor, Grigore Tocilescu și arheologia Olteniei, în „SCIVA”,

București, 1976.

-Tudor, Dumitru, Orașe, târguri și sate în Dacia romană, București, 1968.

-Tudor, Dumitru, Săpăturile lui Grigore Tocilescu în castrul de la Răcari, în

„Apulum” ,nr.5 , Alba Iulia, 1965.

-Vlădescu, Cristian, et alii, Cercetările arheologice din castrul roman de la Răcari.

Campania 1991, Craiova, 1998.

Alte surse :

-Repertoriul Arheologic Național, București, 2010.

-Lista Monumentelor Istorice din România, București, 2010

-Monitorul Oficial al României, nr. 573, VII. 2006.

-Monitorul Oficial al României, nr. 670, X.2010.

Anexe :

Figura anexa 1 : Situl castrului de la Răcari. Fotografie Google Earth, 12.2013.

1 Situl arheologic

2 Gara CFR Răcari

3 Drumul european E79 Craiova-Turnu Severin-Timișoara

4 Râul Jiu

5 Amplasamentul probabil al vechiului drum roman

6 Centrul satului Răcari

Figura anexă 2 : Poziția castrului de la Răcari, în sistemul defenisiv roman din

Dacia Inferior în secolele II și III, hartă personală Popa Răzvan, 04.2011, utilizând

platoforma Google Earth.

1 Castrele limesului alutan ( punct roșu )

2 Castrele limesului transalutan ( punct galben )

3 Castrele limseului danubian ( punct verde )

4 Castre de interior cu rol de supraveghere și poliție ( punct alb )

5 Capitala privinciei Dacia, Ulpia Traiana ( element grafic verde )

6 Principalele drumuri romane ( linii roșii )

Figura anexă 3 : Aspectul general al sitului din castrul de la Răcari conform schiței

efectuate de Teodor, S. Eugen, Prima amenajare a castrului de la Răcari, în „Dacia

Augusti Provinciae”, Universitatea „Valahia”, Târgoviște, 2006.

Principia ( in centru ) = comandamentul

Porta Praetoria ( est )= poarta principală

Porta Decumana ( vest )= poarta de ieșire din spate

Porta Principalis Dextra ( sud ) = poarta de acces secundară din dreapta

Porta Principalis Sinistra ( nord )= poarta de acces secundară din stânga

Figura anexă 4 : Aspect actual din situl de la Răcari , foto Popa Răzvan, 09.2013.

- Situl nu este marcat corespunzător ca și monument istoric.

- Gardul de sârmă care în perioada comunistă înconjura tot situl a fost furat.

- Săpătura a fost abandonată în 2008, fiind lăsată în starea actuală.

- Monumentul este des martelat de localnici care fură piatră pentru a o folosi în

gospodărie.

- Autoritățiile locale, nu au inițiat nici o acțiune de punere în valoare și

protejare a acestui sit arheologic.

- În prezent, situl este abandonat, în ciuda promisiunilor Consiliului Județean

Dolj, că va fi reabilitat și integrat în circuitul turistic și cultural. Din păcate,

situații de acest gen sunt nenumărate în România, pe viitor impunându-se o

mai mare atenție din partea autorităților în ceea ce privește patrimoniul

național.