Sistemul osos Oasele snt piese dure, solide, care, articulate ntre ele, formeaza sistemul osos ( scheletul); ele reprezinta partea pasiva a aparatului locomotor. Forma. n aceasta privinta, oasele pot fi clasificate n: lungi, late si scurte, dup a raportul existent ntre cele trei dimensiuni: lungimea, latimea sau grosimea. Oasele lungi formeaza scheletul extremitatilor si la ele predomina lungimea. Corp ul unui os lung se numeste diafiz (fig. 22) si este aproape cilindric. Cele doua extremitati, care snt mai voluminoase, se numesc epifize. Oasele lungi, ca dealtfel si celelalte oase, prezinta suprafete de articulare cu oasele vecine, acoperite de cartilaj hialin si suprafete cu neregularitati, cres te si apofize, pe care se face insertia muschilor. Oasele late au doua dimensiuni latimea si naltimea mai mari dect grosimea; ele se g asesc la craniu, bazin etc. Oasele scurte au cele trei dimensiuni aproape egale; se gasesc n regiunile cu mis cari variate, de mica amplitudine, dar care necesita o mai mare soliditate (vert ebrele, oasele carpiene, tarsiene etc). n afara celor trei categorii principale mai exista si alte grupe de oase, cum snt oasele pneumatice, care au n interiorul lor cavitati pline cu aer (maxilar, front al etc). Se gasesc si oase care snt asezate n jurul articulatiilor sau n grosimea u nui tendon (rotula). 1.1 Structura. n general oasele snt alcatuite pe principiul: cu material putin maxi mum de rezistenta. Pe o sectiune longitudinala facuta ntr-un os lung se observa la periferia diafizei periostul, o membrana conjunctiva vascularizata cu rol n cr esterea osului n grosime si refacerea tesutului osos la nivelul unef fracturi. De desubt se gaseste os compact, iar spre interior, la nivelul diafizei, se gaseste un canal central. n interiorul epifizelor, n locul canalului central apar lame os oase care se ncruciseaza formnd osul spongios. Aceste lame formeaza structuri adap tate pentru rezistenta la tractiune si presiune, fiind orientate pe directia sol icitarilor mecanice. Oasele late si cele scurte au la periferie un manson de tesut compact ce acopera osul spongios. Nu au canal central. n spatiile dintre lamele osului spongios se gaseste maduva rosie. n canalul central se gaseste maduva rosie numai la fat; la adult se gaseste maduva galbena. Numai unele oase ale adultului mai contin maduva rosie cum ar fi vertebrele, ster nul, coastele, oasele coxale si cele ce formeaza baza craniului. La batrni maduva devine cenusie prin transformarea ei n tesut conjunctiv fibros. 1.2 Dezvoltarea oaselor are loc prin procesul de osificare (osteogeneza). Dupa o riginea lor oasele se pot mparti n oase de membrana si oase de cartilaj. Oasele de membrana trec n dezvoltarea lor prin doua faze: faza de membrana conjunctiva si faza de os. Osificarea de membrana (fig. 24) se produce astfel: ntr-o membrana co njunctiva tnara fibrele colagene dintr-un anumit centru de osificare se nmultesc si se aduna formnd fascicule. Celulele osoase tinere (osteoblastele) mbraca aceste f ascicule si secreta oseina care le nglobeaza, iar prin mineralizarea ei se formea za o lamela osoasa. Osificarea nainteaza (iradiaza) de la centru catre periferie. Procesul se repeta si n alte centre de osificare, ce, prin fuzionarea lor, vor f orma osul definitiv. Prin osificarea de membrana iau nastere oasele boltii cutie i craniene, mandibula, clavicula etc.

Dupa ncetarea procesului de crestere epifizele ramn acoperite cu un strat subtire d e cartilaj hialin numit cartilaj articular. Att n diafiza ct si n epifize osificarea ncepe n anumite centre de osificare de la car se ntinde pna cuprinde tot osul. Ramn cartilaginoase niste discuri asezate ntre epi fiza si diafiza prin care osul creste n lungime. Acestea se numesc cartilaje de co njugare sau de crestere n lungime si celulele lor prolifereaza numai n partea dins pre diafiza. Cnd cresterea n lungime s-a terminat, n jurul vrstei de 20 25 de ani cart

ilajele de crestere snt nlocuite de os si epifizele se sudeaza cu diafiza. Procesele de osificare ncetinesc progresiv dar nu se opresc niciodata. Sub actiun ea unor factori mecanici si inflamatori se pot intensifica, asa cum se n-tmpla n ca zul repararii oaselor de la nivelul unei fracturi. Dezvoltarea si cresterea oaselor este strns legata de secretia hormonului hipofiz ar de crestere, de hormonii tiroidieni, de unele enzime cu rol n calcifierea oase lor, de vitaminele A, C, D etc. S2 2. Alcatuirea scheletului Oasele, n numar de 223, legate ntre ele prin articulatii, alcatuiesc scheletul (fi g. 27). Ele se grupeaza n: scheletul capului, scheletul trunchiului si scheletul membrelor. Cea mai mare parte snt perechi, cele neperechi fiind asezate n planul de simetrie bilaterala a corpului. 2.1 Scheletul capului Este alcatuit din 22 oase dintre care 8 formeaza craniul cerebral (neurocraniul) ce contine encefalul, iar 14 formeaza craniul visceral sau fetei. Craniul cerebral, cu capacitate-medie de 1400-1500 cm3, are forma unui ovoid cu partea posterioara mai voluminoasa si prezinta o baza si o bolta. Dintre oasele ca-re-1 alcatuiesc, 4 sunt mediane si neperechi: frontal, etmoid, sfenoid, si oc cipital, iar 4 sunt perechi si asezate lateral: oasele tem-porale si parietale

S 3. Scheletul trunchiului Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrala (sira spinarii), sternul , coastele, pelvisul (bazinul) si articulatiile dintre ele. Din cauza legaturilor functionale pe care le are cu membrele inferioare, pelvisul va fi studiat mpre una cu acestea. 3.1 Coloana vertebrala (fig. 31) Este scheletul axial situat n planul median posterior al corpului. n alcatuirea ei intra 33 34 vertebre. Vertebra tip are doua componente: -una anterioara, corpul, avnd forma aproape cilindrica -si una posterioara arcul vertebral, deli-mitndu-se ntre acestea orificiul vertebr al. Arcul este legat de corpul vertebrei prin doi pediculi vertebrali, iar ntre corp urile vertebrale sa gasesc discurile inter vertebrale, formatiuni fibro-cartilag inoase, care articuleaza corpurile vertebrale si permit ndoirea coloanei vertebra le.Prin suprapunerea orificiilor vertebrale se formeaza canalul vertebral ce ada posteste maduva spinarii. Arcul vertebral si pediculii prezinta proeminente numite apofize; Exista doua fel uri de apofize: - unele servesc pentru insertia muschilor; astfel snt: o apofiza spinoa sa, situata dorsal si doua apofize transverse, situate lateral ; - altele servesc articulatia corpurilor vertebrelor ntre ele apofize articulare si sunt situate pe partile laterale ale arcului, doua superioare si doua i nferioare. marginea superioara si cea inferioara a fiecarui pedicul prezinta cte o adncitura. Prin suprapunerea celor doua adncituri de la arcurile a doua vertebre succesive se formeaza de fiecare parte cte un orificiu inter vertebral, prin care ies nerv ii spinali.

ntre vertebrele ce alcatuiesc regiunile coloanei vertebrale exista unele deosebir i (fig. 32). Astfel, primele doua vertebre ale regiunii cervicale (7) prezinta modificari det erminate de articulatia craniului la coloana vertebrala. Prima vertebra numita atlas nu are corp; este de forma inelara. Pe ea se fixeaza , n doua cavitati articulare, cei doi condili occipitali. A doua vertebra numita axis prezinta pe fata superioara a corpului sau o proemin enta numita dinte, care patrunde n partea anterioara a inelului atlasului. In misc area de rotire a capului, craniul mpreuna cu atlasul se roteste n jurul dintelui a xisului. 3.2 Vertebrele toracale (12) prezinta pe partile laterale ale corpului fatete de articulare pentru coaste, doua superioare si doua inferioare. Vertebrele lombare (5) snt cele mai voluminoase, iar apofizele transverse lipses c. Se gasesc n schimb niste apofize care reprezinta resturi de coaste. Regiunea sacrala are cele 5 vertebre sudate, formnd osul sacrum. Fata pos-terioa ra, convexa, a osului sacrum este prevazuta cu creste rezultate din fuzionarea ap ofizelor vertebrelor sacrale. Pe fata anterioara si posterioara se vad 4 perechi de orificii prin care ies ramurile nervilor sacrali. Pe laturi, osul sacrum se articuleaza cu oasele coxale. Coccisul este un os mic rezultat din fuzionarea a 4 5 vertebre coccigiene; el rep rezinta un vestigiu al cozii. Coloana vertebrala prezinta, n plan sagital, 4 curburi: curburile fiziologice: cer vicala, toracala, lombara, sacrala, iar n plan frontal o usoara curbura laterala la nivelul membrului superior care, pentru dreptaci este orientata cu convexitat ea spre dreapta, iar pentru stngaci cu convexitatea spre stnga. Aceste curburi corespund unor necesitati mecanice, de sustinere a capului, torac elui si abdomenului, precum si necesitatii de a amortiza loviturile primite n tal pa n timpul mersului, care astfel se reduc si nu se pot propaga pna la masa nervoa sa din craniu. De asemenea, curburile usureaza mentinerea pozitiei de echilibru s i determina rezistenta la presiune mai mult dect daca coloana vertebrala s-ar pre zenta ca o tija dreapta. Sternul (fig. 33) este un os lat, median si impar, situat n partea anterioara a to racelui. De partea superioara mai latita se articuleaza claviculele, iar pe marg inile laterale prezinta 7 fete articulare n care se prind primele 7 perechi de co aste; segmentul sau inferior, numit apendice xifoidian, ramne multa vreme cartila ginos. Primele 7 perechi snt coaste adevarate, urmatoarele 3 perechi snt coaste false. Ult imele 2 perechi nu ajung la stern, neavnd cartilaje costale; ele se numesc flotant e (libere). Fiecare coasta se articuleaza dorsal cu 2 corpuri vertebrale alaturat e si cu apofiza transversa a vertebrei corespunzatoare ca numar. Portiunea toracala a coloanei vertebrale mpreuna cu sternul si coastele alcatuiesc cutia toracica ce este separata de abdomen prin diafragma. Ea prezinta 3 diamet re; longitudinal, transversal si antero-poste-rior, care se modifica n timpul mis carii respiratorii. S4 4. Scheletul membrelor 4.1 Scheletul membrelor superioare (fig. 33) este format din 2 parti: a) Centura scapulara. este partea care leaga membrul superior de tor ace si este formata din cte doua oase de fiecare parte: clavicula, situata anterior si scapula , (omoplatul), situata posterior. Spre deosebire de alte vertebrate, la om osul coracoid este sudat cu corpul scap ulei. b) Partea libera sau membrul superior propriu-zis are 3 segmente: bratul, antebratul si mna. Scheletul bratului este alcatuit din humerus; Scheletul antebratului este format din 2 oase: radius si ulna (cubitus). Aceste doua oase snt solidarizate ntre ele printr-o membrana conjunctiva puternica membra

na interosoasa. Scheletul minii este constituit din oasele carpiene, metacarpiene si falange. Oas ele carpiene n numar de 8 snt oase .scurte, asezate pe doua rnduri. Ele formeaza un jgheab deschis spre palma, prin care trec tendoanele, vasele de snge si nervii, dinspre antebrat spre mna. 4.2 Scheletul membrelor inferioare(fig. 34) este format, de asemenea din 2 pa rti: Centura pelviana formata dintr-un singur os osul coxal , de fiecare parte c are provine din sudarea a trei oase primitive ilion, ischion si pubis. Cele doua oase coxale se articuleaza posterior cu sacrum si anterior, ntre el e, la nivelul simfizei pubiene. mpreuna formeaza pelvisul (bazinul), care la femeie este mai larg si mai scund. Scheletul membrului inferior liber (fig. 34) format din scheletul coapsei, al gambei si al piciorului. -Scheletul coapsei este alcatuit din femur, cel mai lung os din corp. In partea anterioara a genunchiului se gaseste rotula. Este de forma unei lentile plan-convexe si cuprinsa n grosimea tendonului unui muschi numit cvadriceps. -Scheletul gambei este format din 2 oase fibula (peroneul) si tibia, legate ntre ele, ca si la antebrat, printr-o membrana interosoasa. -Scheletul piciorului este format din oasele tarsiene, n numar de 7 (dintre acest ea citam doua: as-tragalul ce formeaza glezna si cal-caneul osul calciului), oase le me-tatarsiene si falangele. Piciorul, adaptat pentru statiunea bipeda, are o constructie n bolta att n sens lo ngitudinal ct si n sens transversal. In acest mod greutatea corpului este distribu ita prin aceste bolti catre punctele de sprijin ale piciorului pe sol. Aceasta, m preuna cu existenta pieselor osoase mici articulate, asigura elasticitatea necesa ra pentru diferitele faze ale miscarii. 4.3 Articulatiile Oasele snt legate ntre ele prin articulatii. Dupa gradul de mobilitate posibila ntre oasele care alcatuiesc o articulatie, acestea se mpart n: Sinartrozele sunt articulatii n care nu este posibila mobilitatea. ntre oasele ce se articuleaza se interpune un strat de tesut conjunctiv cartilaginos sau osos. deci nu au cavitate articulara. Exista suturi, n care oasele se fixeaza prin dinta turi ce se ntrepatrund (suturi dintate) ca la oasele parietale ale cutiei craniene . La nastere, la locul de ntlnire dintre oasele parietale cu frontalul si respectiv cu occipitalul, se gasesc spatii membranoase numite fontanele (anterioara si po sterioara). n primele 6 luni de viata se nchide fontanela posterioara, iar cea ant erioara, n jur de 2 ani. Ele servesc pentru sporirea dimensiunilor boltii cranien e. n alte locuri, marginile oaselor snt lipsite de dinti, subtiate si trecute unele p este altele ca niste solzi (suturi solzoase) asa cum este sutura dintre solzul o sului temporal si osul parietal. Diartrozele sunt articulatii mobile. Cele cu mobilitate redusa se numesc amfiart roze. La nivelul lor, ntre oasele ce se articuleaza se interpune o formatiune fibr ocartilaginoasa (exemplu: articulatiile dintre corpurile vertebrale, ntre care se intercaleaza discurile intervertebrale). Desi mobilitatea dintre doua vertebre este redusa, totusi, prin nsumarea miscarilor tuturor vertebrelor, coloana, n ansa mblu, poate executa miscari complexe si de amplitudine variata. Vertebrele dorsa le sunt foarte putin mobile, iar cele sacrale snt complet imobile fiind sudate; e le formeaza un os unic. Articulatiile cu mobilitate mare se numesc artrodii (fig. 35). n componenta unei artrodii intra: fetele articulare ale oaselor, care snt acoperi te cu un cartilaj articular. De asemenea, oasele snt legate ntre ele prin capsula articulara, de constitutie fibroasa, captusita pe fata interna cu o patura subti re de celule care formeaza membrana sinoviala. Aceasta secreta un lichid numit s inovie ce nlesneste alunecarea suprafetelor osoase. ntre oase si capsula se gaseste cavitatea articulara. Capsula este ntarita de fascicule de tesut conjunctiv fibr

os, foarte puternice, numite ligamente. Cnd ntre capetele osoase ce se articuleaza exista nepotriviri de forma (de ex. la g enunchi, articulatia temporo-mandi-bulara si cea sterno-clavi-culara) se interpu n formatiuni fibrocartilaginoase numite meniscuri si discuri, care corijeaza aces te nepotriviri. Miscarile de la nivelul articulatiilor mobile snt, n principiu, miscari de alunecar e si rotatie. Prin efectuarea unor miscari fortate, n articulatii se pot produce ntinderi si, une ori, smulgeri de ligamente, care caracterizeaza entorsele. Tratamentul lor const a n aplicarea de bandaje compresive. n cazuri mai grave oasele care participa pot parasi raporturile lor normale, rup capsula si ies din articulatie. n acest caz avem de-a face cu o luxatie. Ele se p ot reduce prin manevre manuale sau chirurgicale, care aduc oasele n pozitia norma la.

S5 5. Notiuni de fiziologia oaselor . Compozitia chimica a tesutului osos este reprezentata schematic astfel: - apa 20 25% si reziduu uscat 75 80%. - din reziduul uscat numai 40% este substanta organica, 60% fiind substante anor ganice. - substanta organica este reprezentata, n cea mai mare parte dintr-o proteina cu m olecula complexa numita oseina. - substantele anorganice snt reprezentate, alaturi de apa, de catre sarurile mine rale, dintre care pozitia centrala o ocupa fosfatii de calciu ce se afla ntr-un p ermanent schimb cu ionii de Ga si P din snge. 5.1 Metabolismul oaselor este reprezentat de totalitatea proceselor chimice care stau la baza formarii si distrugerii tesutului osos. Procesele metabolice se de sfasoara sub actiunea catalitica a enzimelor elaborate de celulele osoase. Procesul de formare a sarurilor minerale complexe, din elementele chimice aduse de snge si depunerea lor n oase se numeste mineralizare. Desfacerea sarurilor miner ale complexe insolubile, n forme simple, solubile si trecerea lor n snge poarta num ele de demineralizare. ntre procesele de mineralizare si demineralizare este, n cazuri normale, un echili bru dinamic, asigurndu-se astfel integritatea structurii si functiei tesutului oso s. Metabolismul oaselor este foarte complex si strns legat de procesele metabolice di n ntregul organism si n special de echilibrul fosfocalcic. Acest echilibru nu poat e fi nteles dect daca stim ca fosforul si calciul se gasesc n organism, n cea mai ma re parte sub forma de saruri insolubile (n oase si dinti) si n foarte mici cantita ti n forma solubila (n lichidele din corp). Concentratia lor n snge poarta numele de calcemie si respectiv fosfotemie; ea reprezinta o valoare relativ constanta. Ec hilibrul fosfocalcic se stabileste intre cantitatea de fosfor si calciu absorbit la nivelul intestinului subtire si o mica parte provenita din substanta osoasa, pe de o parte, si eliminarea lor la nivelul rinichiului prin urina, pe de alta parte. Ori de cte ori absorbtia calciului la nivelul intestinal este insuficienta, sau e liminarea prin urina este crescuta, organismul si asigura concentratia lichidelor sale prin intensificarea procesului de demineralizare a substantei osoase si inv ers. Aceasta presupune controlul riguros al echilibrului fosfocalcic, control ex ercitat pe cale sanguina (cale humorala) de catre hormonii glandelor cu secreti e interna. Glandele cu secretie interna, care intervin n reglarea echilibrului fosfo-calcic sunt: paratiroidele prin hormonul lor parathormon si tiroida prin hormonul calc itonina. Parthormonul creste eliminarea fosfatilor prin urina si mobilizeaza cal ciul din oase. Calcitonina are actiune antagonica parathormo-nului. Cantitatea d e hormoni secretati este n functie de concentratia calciului n snge. Cresterea calc

iului sanguin produce scaderea secretiei de parathormon; invers, scaderea calciu lui sanguin stimuleaza producerea de parathormon. n mentinerea echilibrului fosfocalcic un rol important revine vitaminei D. Aceast a controleaza absorbtia calciului la nivelul intestinului subtire si influenteaza pozitiv procesele metabolice la nivelul oaselor. 5.2 Rolul tesutului osos n organism. Tesutul osos, alcatuind aparatul de susti-ne re a organismului, ndeplineste n acelasi timp rol de protectie si rezistenta, fac e parte din aparatul de locomotie si reprezinta principalul depozit de minerale din organism. Structura si compozitia tesutului osos, ca si structura si arhitect onica diferitelor piese care alcatuiesc scheletul, snt perfect adaptate acestor f unctii. Alcatuirea chimica a tesutului osos se caracterizeaza printr-o cantitate mica de apa si un bogat continut n saruri minerale, ceea ce confera acestui tesut durita tea necesara si rolul de aparat de sustinere. Prin rezistenta pe care o ofera tesutul osos, cutia toracica protejeaza organele de importanta vitala, ca inima si plamnii, iar cutia craniana, creierul (rol d e aparare). Oasele formeaza componenta pasiva a aparatului de locomotie pusa n miscare prin contractiile muschilor. Ca depozit de minerale un rol deosebit l joaca tesutul osos n mentinerea echilibrului fosforului si calciului. Prin maduva rosie oasele genereaza o mare parte a elementelor figurate din snge. 5.3 Deficientele morfofunctionale ale sistemului osos. Acestea trebuie cautate n primul rnd n tulburari ale metabolismului osos, n special n procesul de mineralizar e si demineralizare, care la rndul sau, asa cum am aratat, se afla sub influenta activitatii hormonale si vitaminice. Cnd secretia glandelor paratiroide este prea intensa (hiperseeretia) hormonul n exc es mobilizeaza calciul din oase si se produce rarefierea tesutului osos. Oasele devenind fragile snt predispuse la fracturi. Sunt binecunoscute si consecintele deficitului n vitamina D. Acesta duce, Ia adul t, la diminuarea procesului de mineralizare a oaselor, boala numita osteo-malati e, iar la copii la boala cunoscuta sub numele de rahitism. Rahitismul poate aparea, fie din cauza unui aport insuficient de vitamina D n ali mentatie, fie prin lipsa de expunere la razele solare. Regiunile tropicale snt li psite de rahitism. Boala produce tulburari complexe, iar sistemul osos este n pri mul rnd afectat. Se produc deformari mai ales ale oaselor membrelor inferioare (f ig. 36, Ab). Rahitismul se vindeca prin administrarea de vitamina D, prin expune rea la soare, n special n climatul marin si prin administrarea sarurilor de calciu. n afara de factorii hormonali si vitaminici, snt si alti factori care pot actiona asupra structurii si functiei osului. Asa de exemplu, deformarile pot aparea ca o consecinta a pozitiei defectuoase a corpului n timpul lucrului, iar la scolari ca urmare a pozitiei necorespunzatoare n timpul scrisului (scolioza, fig. 36, Aa). Integritatea anatomica a oaselor poate fi compromisa prin factori externi, cum sn t loviturile puternice care duc la fracturi. Oasele lungi snt n special expuse fra cturilor, ele se pot rupe n doua sau mai multe fragmente care se pot aduce n pozit ia normala. Cu ajutorul aparatului gipsat se realizeaza imobilizarea care favoriz eaza consolidarea fracturii (fig. 36, B). Turtirea boltii tarsiene da nastere deformatiei numita picior, care ia contact c u solul pe toata largimea sa. Se corecteaza cu aparate ortopedice care introduse n ncaltaminte, mentin bolta. Aceasta, ca si modificarile diurne ale curburilor fiziologice ale coloanei verte brale, se datoreste statiunii verticale si gravitatiei. Animalele patrupede nu prezinta aceste modificari. Talia omului difera n cursul unei zile, n special la cei care stau mult timp n pici

oare, din cauza tasarii discurilor intervertebrale sub greutatea trunchiului si d in cauza turtirii boltii piciorului. Acestea revin la normal n timpul noptii. Dim ineata omul este mai lung dect seara cu 2 3 cm.