Sistemul International Modern - Caracteristici XVII-XVIII

Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

Originile sistemului internaţional modern (XVII-XVIII)

Lucien BELY, L’art de la paix en Europe. Naissance de la diplomatie moderne, XVI-XVIII, PUF, 2007; Jeremy BLACK, British Diplomats and Diplomacy, 1688-1800, University of Exeter Press, 2001; IDEM, European International Relations 1648-1815, Palgrave, 2002; Jhon P. LeDonne, The Grand Strategy of the Russian Empire, 1650-1831, Oxford University Press, 2004; Paul SCHROEDER, The Transformation of European Politics 1763-1848, Oxford, Clarendon Press, 1994; H. M. SCOTT, The Emergence of the Eastern Powers, 1756-1775, Cambridge University Press, 2001; Adam WATSON, The Evolution of International Society, Routledge, 1992; Martin WIGHT, Politica de Putere, Editura Arc-CEU Press, 2001;

Sistemul WESTFALIA

Schematic, Europa sec. XVI fusese dominată de Puterile Mediteraneene (statele renascentiste italiene şi monarhia spaniolă). După războaiele religioase şi odată cu naşterea conflictului între Franţa şi Casa de Austria arhitectura internaţională a sec. XVII s-a bazat pe un sistem balanţă format din 3 Mari Puteri – Franţa, Suedia, Imperiul Otoman - toate încercuind imensul sistem imperial in Europa Centrală.

Războiul de 30 de ani a rezultat în mod imediat, în 1618, din prăbuşirea fragilei balanţe de putere stabilite în interiorul Imperiului romano-german între catolici şi protestanţi… În condiţiile în care conflictul religios dintre catolici şi protestanţi precum şi balanţa de putere din interiorului imperiului erau intrinsec legate de raportul de forţe la nivel continental, în cele din urmă, restul Europei a sfârşit prin a fi implicat în conflict. Între cele din urmă regele Franţei şi miniştrii săi au ales realpolitik-ul în detrimentul propriului catolicism balansând alături de Olandezi şi Suedezi hegemonia Casei de Austria.

Proiectul Cardinalului de Richelieu, unul dintre artizanii coaliţiei anti-habsburgice a fost unul anti-hegemonic, esenţialmente negativ încă; el a atribuit Franţei rolul de lider în coaliţia anti-habsburgică, asemănător ca efect cu cel jucat de spartani în Războiul Peloponeziac.

La finele Războiului de 30 de ani, Tratatele westfalice s-au vrut a fi o cartă a Europei organizată permanent pe baza principiului anti-hegemonic.

Pacea westfalică a legitimat un commonwealth al statelor suverane (Adam Watson). A marcat triumful statului modern, laic, suveran, un stat controlând pe deplin realităţile interne şi independent în exterior. A fost o confirmare a aspiraţiilor prinţilor, în special a celor germani în raport cu Imperiul (prinţii a dobândit în fapt aşa-numitul landeshoheit – suveranitatea teritorială ceea ce s-a tradus concret în dreptul de a face război şi de a încheia alianţe – jus armorum et foederis – cu condiţia de a nu-l utiliza contra împăratului şi a Imperiului).

Tratatele din Westfalia au constituit baza negocierilor ulterioare şi au fost invocate în mai toate tratatele succesive, până în 1779; părţile contractante au văzut stipulaţiile tratatelor ca pe un fundament de nezdruncinat şi o bază solidă a ordinii politice europene şi a liniştii publice.

Noua ordine internaţională ce trebuia stabilită avea ca finalitate controlul şi menţinerea status quo-ului în Europa

Tratatele din Westfalia au formulat o serie de idei generale reluate în tratatele şi acordurile ulterioare şi în congresele permanente ale Ligii

1


Naţiunilor şi ale ONU: condamnarea răului şi a războiului şi nevoia unei noi şi mai bune ordini.

O balanţă de putere, necesară pentru a menţine condiţiile în care regulile şi instituţiile non-hegemonice ar fi putut opera, nu a fost efectiv stabilită

Regatele medievale şi statele Renaşterii au devenit acum ierarhia statelor constituite, divizibilă în trei categorii: [1] suveranii de jure şi de facto, de genul împăratului romano-german, al regelui Franţei, regelui Spaniei, etc. (al căror statut nu a fost afectat de pacea westaflică); [2] suveranii independenţi de facto, însă nu şi conform teoriei juridice – cei mai importanţi membrii ai acestei categorii erau prinţii imperiului, Bavaria, Saxonia, Branderburg; [3] statele separat constituite dar dependente (Ţările de Jos Spaniole, unele state italiene, statele baltice).

Destrămarea bisericii universale s-a reflectat în destrămarea structurii religioase a Europei. Subliniind mai degrabă individualitatea statelor europene decât unitatea Creştinătăţii, şi respingând ideea că papa sau împăratul ar avea o autoritatea universală, respectiv ca un stat dominant ar putea impune legea celorlalte, pacea Westfalică a fost una anti-hegemonică.

Tratatele westfalice au deschis o epocă ce a cunoscut înmulţirea acordurilor multilaterale şi a congreselor internaţionale. Întâlnirile ulterioare s-au raportat la modelul westfalian de o asemenea manieră încât el a fost instituţionalizat ca stil de negociere internaţional. Înainte de Westfalia statele obişnuiau să perfecteze tratate bilaterale lipsite de instrumente formale de impunere ori de revizuire.

Tratatele westfalice n-au fost desigur suficiente pentru a menţine pacea şi integritatea frontierelor stabilite, dar un precedent a fost creat în materie de eforturi genuine pentru multilateralism, continuitate, şi auto-perpetuarea tratatelor de cooperare internaţională.

Negocierile purtate în această ocazie au condus la un nivel fără precedent de cooperare între entităţile politice; au pus capăt războiului din Imperiul Romano-german, şi au creat o nouă ordine în Europa cu semnificaţie simbolică deosebită tocmai datorită nivelului fără precedent de cooperare multinaţională.

109 trimişi au fost prezenţi la negocieri, alături de alţi 66 reprezentanţi ai Statelor germane, respectiv 27 de trimişi reprezentând varii interese.

140 de state din cele peste 300 ale Imperiului au fost în fapt reprezentate pentru că muţi trimişi au fost solicitaţi şi de alţi Prinţi şi entităţi independente să voteze pentru ei, neavând diplomaţi proprii.

Mai mult chiar, o versiune a schemei imaginate de Richelieu în 1642 pentru un acord de securitate colectivă, a fost adoptată în tratatul final. Dacă religia oricărei părţi semnatare era încălcată/atinsă, şi dacă problema nu putea fi rezolvată în 3 ani, „fiecare dintre părţile contractante ale tranzacţiei prezente [Tratatul westfalic] va fi obligată să-şi alăture forţele şi sfatul părţii afectate şi să ia armele pentru a se opune contravenţiei”. Semnatarii tratatului n-au avut foarte probabil intenţia de a urma un asemenea aranjament, dar semnificaţia sa drept pas important în gândirea privind cooperarea, a supravieţuit. Pacea din Westfalia a devenit un standard pentru diplomaţia şi negocierile viitoare, şi alianţele menite să asigure securitatea internaţională a devenit un loc comun

2


Războiul de 30 de ani şi rezolvarea sa au jucat un rol important în unificarea teritorială a statelor şi în accelerarea procesului de concentrare a autorităţii. Din moment ce principii din interiorul şi din afara Imperiului au căpătat dreptul de a impune doctrina religioasă în propriul teritoriu, negocierile westfalice au însemnat acceptarea, recunoaşterea şi afirmarea puterii autonome a suveranilor, chiar şi în cazul celor a căror putere în interiorul frontierelor era slabă.

Unic depozitar al suveranităţii şi încarnare a Statului, prinţul absolut a devenit sigurul capabil să ofere statut plenipotenţiar reprezentanţilor diplomatici. Westfalia a însemnat din acest punct de vedere o separare completă de practicile Evului Mediu.

Westfalia a împins diplomaţia (înţeleasă aici ca fiind procesul de negociere şi deliberare ce promovează pacea şi cooperarea între state şi nu politica externă) înainte într-o eră modernă, şi către un grad de profesionalizare ce se va desăvârşi în secolele viitoare.

Secolul al XVII-lea a fost marcat de uzul tot mai generalizat al instituţiei ambasadorului rezident în Europa occidentală. Răspândirea diplomatului rezident a condus la apariţia unui club al trimişilor în fiecare din capitalele majore şi a unui corp diplomatic transnaţional. În paralel, norme de conduită şi de protocol au fost dezvoltate progresiv. „Relaţiile personale prieteneşti existente între trimişi, chiar şi atunci când stăpânii lor erau certaţi, au ajutat la gresarea necesară instituţiei pentru a funcţiona lin” (A. Watson). Diplomaţii de secol XVII au devenit astfel remarcabili pentru unicitatea lor ca şi singură comunitate epistemică non-religioasă majoră al cărui impact conta în arena internaţională.

Diplomaţii sunt definiţi astăzi drept oficiali guvernamentali de nivel înalt angajaţi în interacţiuni profesionale ca şi plenipotenţiari la nivel transnaţional. În opinia unor specialişti, diplomaţii constituie o comunitate epistemologică, care, potrivit definiţiei oferite de Peter Haas, este „o reţea de profesionişti cu expertiză recunoscută şi competenţă într-un domeniu particular şi care reclamă o cunoaştere relevantă politic în interiorul acelui domeniu ori arie problematică”. Diplomaţii constituie aşadar o reţea transnaţională de experţi cu rol fundamental în determinarea cooperării ori a non cooperării între statele europene.

Privit la nivel micro ceea ce se poate observa în modernitatea timpurie este faptul că indivizi anume interacţionau pentru a crea un sistem diplomatic, iar în paralel aceste interacţiuni defineau şi instituţionalizau profesia. Pe măsură ce erau trimişi din ce în ce mai frecvent în exterior pentru a conduce negocieri cu alţi diplomaţi, o identitate colectivă cu totul nouă bazată pe membership a emers. Corespondenţa constant purtată şi întâlnirile frecvente au ajutat la întărirea acestei identităţi. Diplomaţii erau legaţi între ei de norme transnaţionale iar violarea acestor norme semnifica periclitarea membership-ului în corpul transnaţional şi anularea abilităţii lor de a juca un rol reprezentativ pentru stat. Motivaţiile lor erau diferite de ale altor actori politici pentru că diplomaţii constituiau singurul grup ce interacţiona regulat, stabilea legături, şi dezvolta standarde de conduită.

3


Chiar şi înainte de stabilirea serviciului poştal şi implantarea telegrafului, anumite metode de comunicare cu statul au fost instituţionalizate în profesia diplomatică. Prinţul încetează să mai circule la începutul sec. XVII (diplomaţia voiajurilor revine la modă la finele sec. XVIII), dar cu toate astea este imperativ necesar ca el să dispună de un flux informaţional constant. Curierii diplomatici au constituit „primul pas tehnologic” în acest proces. Şi cum riscurile la care era expus un atare sistem de comunicare erau numeroase, corespondenţa cifrată a constituit pasul ulterior.

Întârzierea ce apărea în informare s-a tradus în imposibilitatea statului, în varii ocazii, de a avea iniţiativa în decision making. Ambasadorilor rezidenţi le-a revenit astfel un rol important în elaborarea deciziei.

Mecanismul legal ce proteja reţelele diplomatice internaţionale era conceptul de imunitate diplomatică. Grotius a explicat că deşi justiţia şi echitatea trebuiau să prevadă pedepse corespunzătoare crimelor, legea naţiunilor trebuia să furnizeze o excepţie pentru ambasadori. Diplomaţii trebuiau trataţi în exterior ca şi când n-ar fi părăsit niciodată ţara natală. Securitatea lor ca şi grup internaţional a făcut posibilă menţinerea unei reţele între state, şi a fost mult mai importantă pentru bunăstarea sistemului internaţional decât pedepsirea lor ca indivizi.

VOLKER GERHARDT, On the Historical Significance of the Peace of Westphalia: Twelve Theses, paper written for the Academic Committee for the exhibition 350 Jahre Westfälischer Friede and read at a meeting of the Committee held in Osnabrück on 10 October 1995.

The year 1648 marks a turning point in the political consciousness of our civilization: the moment of the transition from war to peace.

The pleas for peace uttered by Erasmus of Rotterdam, by Sebastian Franck, by the Duc de Sully and by such writers as Emeric Crucé

But only with the conclusion of the Peace of Westphalia in 1648 did the European Powers publicly acknowledge that the desire for peace was an element of their policy. The documents signed in Osnabrück and Münster were a declaration of the political primacy of peace.

For the first time, this became part of practical politics and was publicly proclaimed. Today, at any rate, no one can make a public declaration against peace and expect

to be taken seriously in politics. Both in procedure and in outcome, the peace negotiations in Münster and Osnabrück

constituted the first major political conference to be held by the European powers. This was not a Church Council, nor yet an Imperial Diet, but a meeting of independent territorial and political entities, in which, for the first time, relevant alliances were taken into account.

The Holy See was present only as an observer. From here it was not far to the primacy of secular politics. Not that this formed any part of

the intentions of the participating Powers and monarchs. But they were creating the preconditions for a new form of political negotiation.

The Peace Treaty of 24 October 1648 created a paramount law, which superseded, as specified in ART. 113, all existing 'canon and civil laws, general or particular decisions of Councils, privileges, concessions, ordinances, commissions, prohibitions, commands, resolutions and decrees', including 'Concordats with the Pope, the Interim of the year 1548, and secular or ecclesiastical ordinances'.

The peace negotiations in Münster and Osnabrück thus became an exemplary case of conflict resolution between states. In retrospect, they can be seen to have been the model for all subsequent supra-regional conferences on European security and collaboration.

The close alignment between the establishment of a state and the conclusion of a peace, hitherto confined to individual territories, here emerges potentially, at least as part of the logic of relations between states. Pax et pactum convertuntur.

4


The Peace of Westphalia was an event that took place in a Christian world torn by sectarian strife. By new, juridical means, it established and delimited confessional spheres of influence. At the same time, an increasingly humanistic and irenic atmosphere tended to defuse the theological conflict. In terms of both personal and public commitment, there has rarely been a time when politics and religion were so closely related. The secularization of politics was accompanied by a crescendo of personal faith, as expressed with great sincerity in the Fürbitte des Friedens (Plea for Peace).

Historically speaking, what was new about the ending of the Thirty Years' War resided mainly in its juridical and diplomatic procedure and the claims to legitimacy that these involved; it is not surprising that the dynamics of all this were largely lost on the participants. The agony of the war itself was felt on a level that transcended individual awareness. The provision in the Treaty of Münster for 'perpetual oblivion and amnesty for all hostile actions carried out at any place or in any way, by either party, since the commencement of these hostilities' [4] reveals the political will to rise above that past agony.

The political effects of the Peace of Westphalia, direct and indirect, cannot be convincingly presented unless the horrors of the war devastation, expatriation, violent injury, rape, ostracism, destruction, pestilence and death are also made clear. The loss of irreplaceable cultural artifacts, the meteoric rises and falls of individual careers, the coexistence of mindless randomness and military calculation.

Another factor that made the Peace of Westphalia into a key event in European history was the unprecedented presence and involvement of public opinion. The text of the Treaty was published an innovation in itself in several editions. Newspapers, broadsheets and a torrent of medals and images reflected an unheard-of (and, in its scale, truly novel) degree of public involvement. And, for the first time, techniques of transportation and publication were rapid enough to satisfy the demand for information. The 'natives' and 'subjects' even of the larger political units developed an unprecedented interest in citizenship and independent statehood. This was the genesis of the civil society without which politics today would be unsustainable, not to say unthinkable.

The theory of the Law of Nations, which had its origins in the conciliarism of the fifteenth century, underwent further evolution in Spain in the early sixteenth; closely bound up with the expansion of European power though colonization and missionary work, it was systematized in the age of the Thirty Years' War by Hugo Grotius. [6] Basing himself on the legal traditions of antiquity, Grotius put forward the idea of war as a 'public' and 'formal' action: the occasion for it, the mode of conducting it, and the manner of its end were to be subject to the rule of law. War was thus subordinated to a civil institution.

Grotius' theoretical work established in the public consciousness the concept of a Public Law of Europe (ius publicum Europaeum). The negotiations for the Peace of Westphalia, and above all the Treaty that emerged from them, brought this concept into the realm of practical politics. In the aftermath of the Peace, it lastingly affected international law, theories of statehood and political writing generally, in ways that have yet to be adequately studied. For instance, insufficient attention has been paid to the fact that the major seventeenth-century theory of the state, the political philosophy of Thomas Hobbes, [7] which was elaborated before the end of the Thirty Years' War, postulates a 'first and fundamental natural law' of all politics in which the sole objective is peace. As first formulated, this law states 'that every man ought to endeavour Peace, as fare as he has hope of obtaining it'. [8] Here we have political theory absorbing the political experience of its time and, in due course, influencing politics in its turn. Locke, Montesquieu, Rousseau and Kant (to name only the outstanding thinkers) took up the notion of peace as natural law in ways that via the constitutional debates in England, America and revolutionary France remain influential to this day. Our international alliances, security conferences and collective security organizations, as well as the League of Nations and the United Nations, would have been inconceivable without impulses of this kind, and without the constant confirmation and reinforcement that these have received from a succession of political philosophers.

Those negotiations gave expression to a new concept of statehood. Qualifications for participation were no longer solely based on territory but tied to the legal form that governed the political context. The Peace of Westphalia teaches us that it is not enough

5


to define overriding political units in terms of Max Weber's institutional model, organized solely by the will of those in power: here, the 'state' is an entity within which unified legal conditions have emerged that can be assessed in terms of a principle (whether a Law of Nature, or of Reason, or of the Rights of Man). In other words, 1648 saw the emergence of a concept of statehood more modern than that of the nineteenth-century nation state.

Not least, the lengthy and laborious procedure of negotiating and ratifying the Peace, both within and between states, made Europe aware that the rule of law extended to international politics. In the public consciousness, the jurist and the diplomat become ever more prominent.

Without any attempt to draw an explicitly pacific moral, it may thus become possible to demonstrate that the fact of a political peace is neither a fact of Nature nor a gift of history. Peace has to be actively chosen, organizationally contrived and contractually secured within a complex field of competing interests. This requires a firm will, sure of its cause but unafraid of compromise. Peace very often demands extraordinary efforts of which the day-to-day record of negotiation in Osnabrück and in Münster affords some vivid instances.

Above all, it is necessary to keep in mind the serious, concentrated effort with which the peace, once negotiated, was implemented. It was laid down that any person who contravened the terms of the Treaty (art. 114) would incur the 'penalty for breach of the peace' (poena infractae pacis). [9] However, it was already evident in 1648 that a peace treaty, as a political act, could not in itself abolish conflict. The Treaty therefore provided a mechanism for settling conflicts, both existing and future: 'The Peace, once concluded, shall remain in force unimpaired, and all parties to this Treaty shall be required to protect and defend all and several provisions of this Peace against any party whatsoever, without distinction of faith, and if any part of it be violated by any party, the injured party shall first admonish the violator to desist, but the matter at issue is to be submitted to friendly arbitration or due process of law.' (art. 115) [10]

This Treaty thus launched the idea of the peaceful resolution of all disputes. In this connection it must be remembered that the Treaty of 24 October 1648 contains a

provision (provisum) designed to ensure 'that in future no conflicts arise in the political order [in statu politico]' (art. 62). [11] The measures laid down to implement this provision reveal that the phrase 'political order' does not refer to the sovereign territory of any one state but to the whole area under the sovereignty of all the signatories. Add the principle of 'public utility or necessity' (publica utilitas aut necessitas, art. 62) which is cited as the political reason for the peace, [12] and note the expectation that, 'with the conclusion of the Peace, trade [commercium] will once more flourish' (art. 67) [13], and it becomes evident that the Peace is not to be confined to any limited territorial area. It is part of the logic of the Peace of Westphalia that it aspires to create a peace that will prevail all over Europe.

6. De jure belli et pacis libri tres (1625). Published in Paris seven years after the beginning of the Thirty Years' War, this work at once attracted the keen attention of the belligerent monarchs. Louis XIII, who was already paying Grotius a pension, renewed his invitation to enter the French service. Wallenstein sent emissaries in the hope of employing him as an envoy. Grotius, a Protestant exile from Holland, opted to accept an invitation from Gustavus Adolphus to represent Protestant Sweden as ambassador in Paris. Gustavus Adolphus is said to have kept a copy of De jure belli et pacis libri tres in his tent throughout his campaign in Germany. Grotius died in Paris in 1645, three years before the conclusion of the Peace of Westphalia. For more than a decade, he had held all the threads of Franco-Swedish relations in his hands. He had thus taken a practical part in the preparations for the Peace of Westphalia.

7. In 1640, Hobbes's work Elements of Law, Natural and Political was already in the hands of participants in the parliamentary debate on the edicts of King Charles I. De cive appeared in 1642 and Leviathan in 1641.

8. Hobbes 1968, I, pp. 14, 190. In his restatement of the principle, Hobbes adds the following succinct formula: " . . . which is, to seek Peace, and follow it.'

6


Secolul XVII a dezvoltat un nou concept de drept internaţional, echivalând cu un set de reguli imaginate de prinţii suverani pentru a reglementa interacţiunile dintre ei. Sarcina de a formula şi codifica practicile existente într-un corp de legi internaţionale a fost asumată în special de statele protestante reunite în coaliţia anti-hegemonică, în particular de către Provinciile Unite (Netherlands). Codificarea a fost, inevitabil, opera juriştilor - diplomaţi, a unor indivizi ce combinau experienţa negocierilor internaţionale cu practica juridică.

Juriştii au abordat primii chestiunea relaţiilor dintre state pornind de la reflecţiile pe marginea formei lor de manifestare cele mai constante – dreptul războiului – vizând limitarea frecvenţei cu care se apela la violenţă, prin introducerea unui drept natural – jus gentium. Dacă exerciţiul dreptului de suveranitate în plan internaţional cuprindea în special dreptul războiului, dreptul natural prescria modalităţile de reglementare pacifică a conflictelor dintre state. Cel mai important contributor a fost Hugo Grotius, jurist şi diplomat neerlandez. Grotius vroia mai degrabă ordine decât anarhie machiavelică în relaţiile dintre state, dar o ordine care să nu depindă de o putere hegemon. În Dreptul războiului şi al păcii (1625) Grotius avansa ideea războiului ca „acţiune publică şi formală” susţinând că ocaziile pentru război, modalităţile de conducere a războiului, precum şi manierele în care era încheiat trebuiau să fie supuse domniei legii. Războiul era astfel subordonat unei instituţii civile. Jus gentium se aplica relaţiilor dintre societăţi constituind un drept internaţional ce nu se limita la sfera publică ci includea comerţul, statutul străinilor, coloniile etc.

În timp ce Grotius era preocupat de a combina regula cu etica, Samuel Pufendorf (De jure naturae et gentium libri octo, 1672) a fost preocupat mai mult de fundamentarea dreptului internaţional pe drepturile naturale: războiul ar fi trebuit sa fie legitim doar în acţiunile de restrângere ori prevenire a încălcării drepturilor naturale.

Dreptul internaţional de sec. XVII a avut ca principiu de referinţă suveranitatea ereditară independentă. A fost regulator în esenţă şi nu a controlat relaţiile dintre suverani pe cât le-a facilitat. În secolul următor filosoful elveţian Emerich Vattel, consilier al Electorului de Saxa, continua să afirme că suveranii erau singurele autorităţi capabile a decide ceea ce era legitim în raporturile dintre popoare (Droit des gens ou Principes de la loi naturelle appliqués à la conduite et aux affaires des nations et des souverains, 1758). În fond, „suveranitatea – afirmase cu un secol mai înainte Cardin Le Bret (1632) – era la fel de divizibilă ca un punct în geometrie”, corolarul acestui principiu în practica relaţiilor internaţionale fiind acela că statul suveran încarnat de Principe constituia un actor unic în sistem, exprimându-se cu o singură voce. Vattel a condamnat războiul, a sacralizat noţiunea de tratat ca instrument fundamental pentru menţinerea păcii şi a formulat foarte clar conceptul de echilibru de putere. În viziunea sa, Europa forma un sistem politic, un corp legat prin relaţii şi prin interesele diferite ale naţiunilor şi, în vederea menţinerii echilibrului, era necesară atenţia continuă a suveranilor la tot ceea ce se petrecea în sistem, era necesară reprezentarea diplomatică permanentă, iar negocierile trebuiau să fie perpetue.

Scepticii au apreciat însă că în sec. XVII regula tragică a relaţiilor internaţionale a părut să fie alternarea războaielor lungi urmate de mari

7


congrese ale căror clauze de reconciliere şi profesări de prietenie erau foarte repede după contestate. În ciuda faptului că aspiraţia către o nouă concepţie a relaţiilor internaţionale a fost evidentă şi manifestă, ea s-a pierdut în căutarea iluzorie a perpetuului şi a universalului.

Deşi apare în secolele anterioare (XV-XVII), abia în veacul al XVIII-lea principiul echilibrului de putere domină panorama internaţională.

Publicistica de sec. XVI-XVII fusese aproape unanimă în a susţine că „marile puteri” şi micile puteri trebuiau considerate ca fiind pe picior de egalitate în ceea ce privea suveranitatea lor. În 1576 Bodin – fondator al dreptului internaţional după unii – afirmase că „un mic rege e la fel de suveran ca şi cel mai mare monarh de pe pământ”. Două secole mai târziu Emerich Vattel se făcea ecou: „Naţiunile sunt în mod natural egale şi le revin de la natura aceleaşi obligaţii şi acelaşi drepturi. Puterea sau slăbiciunea nu produc, în această privinţă nici un fel de diferenţă. O mică republică este un stat suveran la fel ca şi cel mai puternic dintre regate”.

Cu toate acestea, în sec. XVIII asistăm la o progresivă diferenţiere între termenii de Stat şi Putere. În timp ce primul tinde să rămână legat de o perspectivă esenţialmente juridică, cel de al doilea pare să dobândească o semnificaţie răspunzând tot mai mult problemelor şi caracteristicilor politicii internaţionale.

Graţie acestei distincţii între Stat şi Putere îşi face loc în realitatea internaţională un abandon din ce în ce mai marcant al principiului teoretic al egalităţii dintre State, mari sau mici.

Raţionalizarea politicii internaţionale: Principiul echilibrului de putere tot mai mult asumat ca factor realist de raţionalizare a politicii internaţionale este cel ce favorizează politica marilor puteri şi imaginea de stat mare, şi cel care minează conceptul de egalitate între state. Marile Puteri sunt cele care conduc jocul politicii internaţionale, în timp ce statele mici devin tot mai mult instrumente.

Teoria echilibrului de putere (care la jumătatea secolului, în 1752, îşi găseşte în studiul lui HUME On the Balance of Power definiţia modernă cea mai cunoscută şi mai difuzată) se dezvoltă în contrapartidă la ideea de monarhie universală, care, pierzând de pe acum orice conotaţie pozitivă, asumă, în secolul Luminilor, o semnificaţie echivalentă cu despotismul în plan internaţional: un singur Stat nu trebuie să obţină atâta putere încât toate celelalte coalizate să nu i se poată opune. („O adevărată balanţă de putere se precizează atunci când un stat se aliază cu cel mai slab dintre doi posibili parteneri, pentru că recunoaşte că celălalt s-ar putea dovedi mult mai periculos”. În acest mod era înţeleasă, în general, balanţa de putere în timpul Vechiului Regim).

Dacă e adevărat că în Europa de sec. XVIII nimeni nu mai crede posibilă hegemonia totală şi toţi resping politica ofensivă vizând hegemonia, nu e mai puţin adevărat că mai toţi admit rolul de hegemonie parţială şi relativă pe care marile puteri îl joacă în interiorul sferelor lor de influenţă. În interiorul acestor sisteme de putere principiul echilibrului de forţe ghidează politica micilor state menită să asigure conservarea independenţei.

Spiritul luminilor exercită o influenţă asupra relaţiilor internaţionale, cel puţin de la jumătatea secolului încolo. Acest spirit favorizează o nouă

8


sensibilitate în viaţa internaţională în sensul că răspândeşte o perspectivă cosmopolită exprimând valorile societăţii civile internaţionale ca nouă realitate istorică. Spiritul luminilor este foarte sensibil la raportul dialectic ce se instaurează din ce în ce mai mult între relaţiile interstatale ca şi practică realistă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, societatea civilă internaţională ca factor nou dinamic, orientat spre exaltarea toleranţei, a libertăţii şi a prosperităţii materiale. Afirmarea unei opinii publice culte, luminate şi cosmopolite este o realitate nouă care influenţează relaţiile internaţionale la nivel politic, economic şi diplomatic: puterea opiniei.

O altă consecinţă ce derivă de aici: o mai mare interacţiune, în comparaţie cu trecutul, între politica externă şi politica internă. În principiu asta se traduce în exigenţa de a armoniza noile principii ale toleranţei şi libertăţii, care trebuie să domine gestionare puterii în interiorul fiecărui Stat, cu liniile lor de politică externă.

În contrast cu o mai mare incidenţă a marilor puteri în politica internaţională, spiritul Luminilor tinde să valorizeze avantajele micilor puteri, sau cel puţin ale statelor medii, caracterizate în mod ideal de o proporţie rezonabilă între populaţia existentă şi corecta întindere teritorială. Atenţia iluminiştilor vizează tradiţiile de viaţă civilă pe care statele mici şi medii o reprezintă şi o conservă; în opinia publică cultă se răspândeşte ideea esenţialmente pozitivă a statului mic şi mediu ca realitate politică mai puţin susceptibilă de a fi condiţionată de arbitrariu şi de o raţiune de stat nejustificată, şi mai presus de toate puţin înclinată să cultive spiritul de cucerire şi mai puţin predispusă la a degenera în despotism.

Secolul XVIII vede afirmându-se politica de echilibru în teoria şi practica vieţii internaţionale, ca şi mijloc de căutare şi atingere a unei păci şi a unei linişti a Europei. Arta guvernării iluministe presupunea calcularea matematică a echilibrului puterilor în contextul unor extinderi negociate reciproc (cf. cazul Poloniei, 1772, 1793, 1795), în aşa fel încât monarhii şi oamenii de stat erau nevoiţi să devină geografi silitori.

În opinia scepticilor sec. XVIII a fost caracterizat de imposibilitatea concilierii între sensibilitatea Luminilor şi realitatea raporturilor între state. Voinţa concretă de stabilire a unei păci organizate în jurul principiului echilibrului între marile monarhii – subiect nou despre care vorbesc laolaltă diplomaţi, jurişti şi filosofi1 – contrastează şi rezistă prost în faţa intereselor de putere vizând de pe acum mari spaţii maritime şi care se măsoară în dimensiunea flotelor de război, a numărului de tunuri, infanterişti şi cavalerişti. În paralele cu dorinţa de echilibru secolul XVIII rămâne marcat de tensiuni, de concurenţe hegemonice şi de interese dinastice specifice mai mult secolelor anterioare.

1 Abatele de Saint Pierre, Proiect pentru a face perpetuă pacea în Europa (1713); Immanuel Kant, Spre pacea eternă (1796); Jean J. Rousseau, Jugement sur la paix perpétuelle (1782). Dacă filosoful german vorbea de state libere unite într-o vastă construcţie federală regulată de o legislaţie internaţională, menită să rezolve diferendele pe cale legală (ceea ce, încă odată, nu excludea războiul), Rousseau, vedea Europa ca pe o societate reală ce avea religia sa, moravurile sale, obiceiurile sale şi chiar legile sale, legi de la care nici unul dintre popoarele ce o compuneau nu se putea deroba fără a cauza probleme. Ceea ce indică deja precizarea unei viziuni sistemice asupra relaţiilor internaţionale.

9


Veacul XVIII şi naşterea Marilor Puteri

Secolul XVIII, spuneam, a fost caracterizat de încetăţenirea conceptului de Mare Putere. Relevantă şi centrală pentru această noţiune era ideea potrivit căreia posesia resurselor materiale şi umane şi, crucial, abilitatea de a mobiliza o proporţie crescândă a acestora, constituiau bazele puterii internaţionale. Emergenţa unui sistem internaţional modern al Marilor Puteri a constituit un proces gradual şi evoluţionist, perioada sa cheie fiind aceea cuprinsă între invadarea Sileziei (1740) de către Prusia şi Congresul de la Viena (1814-15). Deşi unele dezvoltări implică origini şi faze anterioare anului 1740, componentele centrale pot fi localizate în interiorul acestui arc cronologic, 1740-1815.

În primul rând stabilirea geografiei politice a Europei până la Primul Război Mondial se consumă în acest interval de timp. Una din caracteristicile sec. XIX va fi tocmai absenţa schimbărilor majore teritoriale, în special în comparaţie cu alterările dramatice din sec. XVIII. În veacul XIX au existat modificări teritoriale semnificative – dincolo de toate unificarea Italiei şi a Germaniei – ceea ce totuşi rămâne mai puţin important decât faptul că la 1914 Metternich şi Alexandru I ar fi recunoscut uşor harta Europei. Prin contrast, decadele dintre 1740-1815 au cunoscut schimbări fundamentale în geografia politică: [1]° înainte de toate continua retragere a puterii otomane;[2]° dispariţia Poloniei de pe hartă;[3]° mai puţin dramatica reorganizare a spaţiului italian şi german între 1797 şi 1814;[4]° expandarea temporară dar nu mai puţin impresionantă a Franţei; [5]° avansul teritorial-politic al Rusiei (240 km) în estul si sud-estul Europei – cea mai de durată moştenire a acestei perioade; [6]° în fine, o altă moştenire crucială a sec. XVIII – ridicarea puterii economice şi coloniale britanice – ce se va accelera după 1815 acompaniată fiind de o atitudine ambivalentă faţă de afacerile continentale.

De la sfârşitul Războiului de 7 ani (1765) dacă nu mai devreme, linii de demarcaţie au divizat sistemul în două lumi politice distincte – Est şi Vest – cărora le-au corespuns, în opinia unora dintre istorici, 2 sisteme diplomatice.

Antecedentul important al veacului XVIII rămâne însă lărgirea sistemului internaţional graţiei inserţiei Rusiei şi cooptării Imperiului Otoman. Fără Rusia pentarhia de după 1815 n-ar fi fost posibilă. Prezenţa Imperiului Otoman în sistemul de state european a fost intermitentă înainte de jumătatea veacului XIX, admiterea sa formalizându-se în 1856.

Până la 1740 şi încă o jumătate de secol după diplomaţia a continuat să fie reactivă şi a răspuns la probleme pe măsură ce acestea au apărut. În veacul XIX ea va deveni constructivă şi proactivă, căutând să identifice problemele şi să dezamorseze crizele înainte ca acestea să poată escalada. Decadele de dinainte de 1740 şi 1780 au cunoscut o consolidare a societăţii diplomatice ce începuse să se precizeze în sec. XVI-XVII. Revoluţia Franceză şi Era Napoleoniană au adus o pauză în acest proces, datorită, în egală măsură, neîncrederii în lumea concesivă şi lentă a diplomaţiei, precum şi datorită proliferării războiului în aceste

10


decade. Din această perspectivă, Congresul de la Viena a însemnat reîntoarcerea la vechile forme diplomatice, a însemnat o afirmare a valorii stilului de negociere care era lent, bazat pe compromis şi implica evenimentul social.

Anii 1790-1800 au fost ani marcaţi de eforturi continue şi determinante de diversificare, specializare, îmbunătăţire a infrastructurilor domestice în vederea capacitării unui volum cât mai mare de resurse (Franţa prefecţilor, taxa pe venit a lui Pitt) necesare războiului.

Georg Friedrich von MARTENS (1756-1821), jurist, profesor la Gottingen, scria în 1801 în prefaţa tratatului său că sistemul internaţional de secol XVIII fusese unul relativ stabil. Instabilitatea, credea el, fusese produsul Revoluţiei Franceze ce răsturnase lumea politică cu sus-ul în jos. Speranţa lui era însă aceea că Bonaparte avea să reaşeze această lume, o aşteptare comună vis-à-vis de lovitura de stat din 11 brumar. Reflecţiile lui Martens ne reamintesc că războaiele revoluţionare şi napoleoniene au fost văzute de mulţi dintre contemporani ca tulburând o lume şi o ordine politică relativ stabilă. Acea lume recreată de Tratatul de la Utrecht în 1713, cu aproape 100 de ani înainte, cu perioadele sale relativ lungi de pace între 1715 şi 1739 şi din nou între 1763-1787, constituia în sine o îmbunătăţire faţă de secolul XVII unde regăsim doar 3 ani calendaristici fără război undeva în Europa sau implicând un stat continental. Această stabilitate crescândă dezvoltată de sec. XVIII a fost însă întreruptă de Revoluţia Franceză şi de războaiele napoleoniene. Derivat utopic al Luminilor, bogat în visuri ale universalului, iluzie a unei legitimităţi a domniei libertăţii cetăţeneşti, proiectul Franţei Revoluţionare a vrut să transforme Europa în numele ideilor universale – republică şi libertate. Napoleon, mai târziu, a vrut să unifice Europa prin cucerire („Je suis Charlemagne…!”) şi a sfârşit prin a o alia contra Franţei. Franţa a apărut astfel tuturor ca aspirând la hegemonia universală – de unde şi nevoia de revenire la echilibrul anterior.

Prestigiul dinastic şi naţional – esenţial ca şi „lubrifiant” ori „îndulcitor” pentru obedienţa domestică – se câştiga în principal prin intermediul succesului internaţional, graţie rezultatelor tangibile ale diplomaţiei.

Situaţia internaţională era în egală măsură periculoasă şi instabilă. Soarta victimelor putea însemna dispariţia politică, ca în cazul Poloniei, ori al Lorenei. Relaţiile externe antamau în egală măsură oportunităţi şi ameninţări, şi foarte mult depindea de abilităţile diplomatice şi de capacităţile militare.

Natura personală a monarhiilor n-a fost nicăieri mai evidentă decât în maniera absolutistă în care diplomaţia înţelegea să funcţioneze: elaborarea şi gestionarea politicii externe era un atribut al suveranităţii. Dezavantajul din acest punct de vedere, în ceea ce privea stabilitatea scenei internaţionale, era acela că umorile, fixurile, locurile comune şi considerentele dinastice tindeau să predomine. Ceea ce, într-un fel, sabotează încercările de sistematizare a relaţiilor internaţionale pornind de la principiul balanţei de putere.

Două elemente majore în relaţiile internaţionale ale secolului erau departe de a fi noi şi sugerează că veacul XVIII trebuie privit mai degrabă

11


ca parte a modernităţii timpurii decât ca precursor al diplomaţiei de sec. XIX.[1] Rolul intereselor dinastice (supravieţuire, conservarea puterii, extinderea puterii);[2] Obiceiul perpetuat de a discuta relaţiile internaţionale în termeni religioşi. La un secol după revocarea Edictului din Nantes (1685), formarea Ligii Prinţilor (1785), la iniţiativa lui Frederic cel Mare, contra lui Josef al II-lea, pleacă încă şi de la considerente religioase respectiv explică ostilităţi şi acţiuni. Ostilitatea alimentată de furia faţă de tratamentul aplicat coreligionarilor în alte state duce frecvent la intervenţie diplomatică şi la tensionarea relaţiilor (Carol al XII-lea al Suediei, de exemplu, îl obligă pe Josif I să restaureze drepturile protestanţilor silezieni obţinute în 1648).

Situaţia religioasă în Europa a fost în general instabilă în prima jumătate a sec. XVIII, în special în Imperiul German, Polonia şi teritoriile Habsburge – unde catolicismul şi-a continuat avansul început în sec. XVII. În anumite aspecte invazia Sileziei în 1740 de către Frederic cel Mare a reprezentat prima contra-ofensivă protestantă semnificativă în Imperiu, de după Războiul de 30 de ani, iar Frederic şi-a prezentat acţiunea ca fiind menită să-i ajute pe protestanţii silezieni. Confruntările şi războaiele perioadei sunt văzute în termeni religioşi de mulţi comentatori. Tratatul austro-spaniol de la Viena în 1725 a fost prezentat în Europa protestantă ca un complot catolic, dovadă vizibilă a unei presupuse conspiraţii sinistre ce-l susţinuse pe pretendentul Jacobit la tronul Angliei şi pe catolicii polonezi responsabili pentru aşa-numitul masacru de la Thorn din 17242. Acesta precum şi antanta austro-franceză din 1730, au condus la discuţii privind necesitatea unei alianţe protestante. Războiul de 7 ani (1756-1763) a fost şi el amplu portretizat în propagandă drept un conflict religios.

Nu e mai puţin adevărat însă faptul că alianţele epocii au corespuns foarte rar aliniamentelor confesionale. Religia n-a jucat nici un rol în Războiul pentru succesiunea Poloniei (1733-35), şi dacă Prusia a atacat Austria în Războiul pentru succesiunea Austriei (1740-48), la fel a procedat şi Bavaria catolică, Franţa şi Spania, în timp ce Anglia a venit în ajutorul Austriei. Mai târziu, Suedia a luptat contra Prusiei în Războiul de 7 ani (1756-63). Ministrul de externe rus, contele Osterman, observa în 1740 referindu-se la disputa privind succesiunea ducatelor Julich-Berg că „religia e mai mult discutată …decât contează în tranzacţiile regilor”.

Ar fi prostesc însă să exagerăm semnificaţiile animozităţilor religioase în cauzarea războaielor epocii, dar e util de recenzat răspunsul non critic al clerului la război. Biserica a jucat un rol important în legitimarea valorilor belicoase ale sistemului politic oferind servicii pentru a asigura atât intervenţia divină cât şi binecuvântarea (Te Deum) – parte importantă în celebrarea victoriei (o importantă sursă a celebrării era prezentarea eroului regal ca victor, parte a unei lungi tradiţii europene de exaltare a maiestăţii în cea mai impresionantă funcţie a sa – afişarea puterii – prin intermediul medaliilor, al fondării de ordine cavalereşti pentru nobilime etc.).

Tema dinastică în diplomaţia epocii şi atitudinile ce condiţionau formularea şi executarea ei, serveşte, ca şi elementul religios, la a lega

2 Execuţia primarului şi a altor 9 oficiali luterani vinovaţi de a nu fi împiedicat devastarea colegiului iezuit de către un grup de protestanţi.

12


sec. XVIII de cel precedent. S-a susţinut că modernul timpuriu a cunoscut originile şi creşterea unui stat modern impersonal, dar dovezi insuficiente au fost avansate pentru a susţine această teorie. Rolul crucial al monahului în cele mai multe din ţările europene (inclusiv Marea Britanie) s-a menţinut pe parcursul veacului XVIII şi perspectiva dinastică a ambiţiei monarhice a asigurat o continuitate în managementul relaţiilor internaţionale. Desigur, această perspectivă a variat în funcţie de indivizi. Frideric cel Mare (1740-86) a fost mai puţin interesat în afaceri dinastice altele decât cele din teritoriile din imediata vecinătate; spre deosebire de Ludovic al XV-lea (1715-74), care a fost foarte hotărât în a-l susţine pe ginerele său, Don Felipe, în Parma.

Preocupările dinastice nu excludeau alte interese. Cu toate astea au rămas aspectul central al relaţiilor internaţionale. Din moment ce dinasticismul proprietar descrie atitudinea celor mai mulţi monarhi faţă de ţările lor, nu e surprinzător faptul că erau dornici să se folosească de resursele lor pentru câştiguri teritoriale ori de altă natură.

Marile Puteri – rolul lor special a fost subliniat cu ceva vreme înainte de Viena. Am putea spune chiar că noţiunea şi realitatea existenţei unui grup restrâns de state ce exercitau o dominaţie politică colectivă asupra sistemului s-a impus cu cel puţin două generaţii înainte de Viena. Din perspectiva strictă a dinamicii şi rolului marilor puteri caracteristicile sistemului în sec. XVIII au fost: [1] expansiunea în număr a Marilor Puteri, de la 3 la 5, şi, ca un corolar, extinderea controlului lor asupra sistemului de state. [2] completarea reţelei diplomatice europene odată cu încorporarea definitivă a Rusiei (1760-80).[3] impunerea termenului şi a conceptului de Mare Putere. [4] transformarea sau alterarea succesivă a statusului şi a rolului politic al statelor de prim rang – secolul XVIII fiind din acest punct de vedere unul foarte dinamic la vârf. Franţa a pierdut hegemonia continentală după 1756-63, ca urmare a înfrângerii în Războiul de 7 ani şi a problemelor domestice. Cu toate acestea, resursele demografice şi economice impresionante laolaltă cu poziţia relativ strategică o vor ajuta să revină în top la începutul anilor 90 pentru a domina Europa între 1795-1814. Franţa a fost aşadar în mod permanent cel mai puternic stat al Europei moderne şi s-a aflat întotdeauna în inima sistemului.

Declinul Franţei după 1763 a contribuit la o dezvoltare cheie în decadele următoare şi anume emergenţa a ceea ce Paul Schroeder a numit The Flanking Powers, Marea Britanie şi Rusia, ce aveau să domine sistemul în prima jumătate a sec. XIX. Succesul britanic se leagă în mod direct de supremaţia navală, de industrializare şi forţa economică, dar şi de strategia insularizării în raport cu continentul. Abia în ultima fază a războaielor napoleoniene, după 1808, implicarea sa pe continent a căpătat proporţii semnificative. Factorul structural ce a modelat constant politica externă britanică (alături de controlul exercitat de Parlament asupra diplomaţiei) a constat în refuzul naţiunii de a suporta o armată permanentă substanţială. Din acest motiv, încă din sec. XVII, inferioritatea militară a Angliei în raport cu Franţa s-a accentuat iar după 1660 a devenit o realitate şi în raport cu Austria, Prusia şi Rusia. Dacă Henric al VIII-lea în

13


1540 ori Cromwell în 1650 putuseră desfăşura forţe importante pe continent, după jumătatea secolului XVII, forţele britanice au ajuns din ce în ce mai mult să fie o prezenţă efectivă doar ca parte a unor armate coalizate. Dependenţa de un mediu politic favorabil în plan intern şi nevoia de a se sprijini pe trupe aliate a adăugat aşadar o nouă condiţionare politicii britanice. În scurtă vreme condiţionarea a devenit canon al diplomaţiei engleze: pentru orice misiune de succes europeană, Marea Britanie avea nevoie de alianţa cu o putere continentală.

Rusia – ascensiunea s-a datorat în esenţă câştigurilor teritoriale masive în estul Europei şi în aria Mării Negre. Potenţialul demografic i-a asigurat – cel puţin până la ridicarea în masă a armatei revoluţionare franceze (1792) – resursele pentru cea mai mare armată a vremii. Noua venită avea o infrastructură precară, însă faptul în sine n-a constituit o slăbiciune fatală pentru că şi cele 2 puteri germane ce o flancau la vest s-au aflat până la jumătatea sec. XVIII în aceeaşi situaţie. Ceea ce împreună cu rivalitatea dintre Austria şi Prusia a facilitat avansul rus.

Poziţia Austriei ca Mare Putere a fluctuat în primele decenii pentru a intra într-o fază de lent declin după 1740. În cazul Prusiei, ascendenţa şi rolul dominant jucat în vremea lui Frideric cel Mare au fost determinate de dinamica politicii promovate şi de sistemul eficient de administrare a armatei. După 1786 evoluţia sa a urmat o traiectorie fluctuantă, acţiunea sa suferind de pe urma lipsei resurselor economice şi demografice. Talleyrand obişnuia să spună că Prusia era în fapt o putere de rangul doi, deşi era tratată tacit drept o Mare Putere; şi se pare că Frideric cel Mare înaintea lui împărtăşise această idee.

În opinia aceluiaşi Talleyrand, lidership-ul internaţional al Marilor Puteri s-a bazat nu atât pe resursele economice, militare ori navale, cât pe voinţa elitei stabilite de a juca un asemenea rol, de a se percepe pe sine ca fiind un club elitist cu atribuţii şi privilegii speciale, de a trata sau nu un nou sosit ca membru (ceea ce se întâmplă în sec. XVIII în cazul Rusiei şi al Prusiei după Războiul de 7 ani, dar se reeditează greu în sec. XIX, cf. cazul disputat al Italiei).

Ascensiunea Rusiei şi a Prusiei marchează una din dezvoltările cheie ale acestei perioade – creşterea numărului Marilor Puteri de la 3 la 5 – respectiv naşterea Pentarhiei. Marchează totodată debutul dominaţiei Marilor Puteri asupra sistemului, dominaţie fondată în egală măsură pe cooperare şi pe conflict. O balanţă de putere clasică există aşadar încă din sec. XVIII, preponderent regulată de conflict şi frică.

Cooperarea între Marile Puteri şi, în general, între actorii sistemului, s-a bazat şi a depins de o altă realitate cheie a epocii – completarea reţelei diplomatice rezidente şi reciproce (ce se naşte şi expandează în sec. XV-XVI), un element ce rămâne şi astăzi esenţial pentru managementul relaţiilor internaţionale. Dezvoltările sec. XVIII în acest domeniu ţin şi de stabilirea unei culturi diplomatice distincte de-a lungul întregii Europe. În opinia lui Paul Schroeder, ceea ce unifica sistemul internaţional la vremea respectivă era acceptarea normelor de comportament – „a regulilor şi practicii asocierii civice” – înţelegerile, procedurile, normele, abilităţile învăţate pe care agenţii diplomatici le dobândeau şi foloseau urmărind atingerea obiectivelor stăpânilor lor. Crearea unui set de norme şi acceptarea sa a fost facilitată şi de răspândirea în sec. XVIII a culturii

14


diplomatice franceze, francofonă şi aristocratică în ton, concesivă şi negociantă în natură.

Înainte de Congresul de la Viena statele se limitau la diplomaţia bilaterală şi nu s-au întâlnit niciodată pentru a manageria crize în sec. XVII-XVIII. Diplomaţia este modalitatea primară de sporire a transparenţei şi unul dintre primele mecanisme pe care statul le-a creat pentru a-şi cunoaşte mai bine adversarii. Evoluţia spre o diplomaţie modernă, birocratizată a făcut progrese notabile după jumătatea sec. XVII şi în special în sec. XVIII. Odată cu veacul XVII, tot mai frecvent, statele au început să răspundă la ameninţările externe sporindu-şi mijloacele de obţinere a informaţiei – lărgirea reţelei de trimişi rezidenţi, agenţi secreţi şi spioni, a reţelelor comerciale, bancare etc. Diplomaţii nu erau recrutaţi şi plătiţi să servească în mod sistematic înainte de 1700. Franţa avea 5 funcţionari în ministerul de externe în 1661, dar departamentul a crescut rapid în sec. XVIII ajungând să contabilizeze un departament cartografic, unul financiar, unul criptologic, un altul pentru corespondenţă, arhivă etc. În 1695 Rusia nu avea nici un ambasador rezident – în 1721 reţeaua sa diplomatică număra 21 de misiuni în exterior, cu toate că numărul lor scade către 1800 la 14. În 1702 existau 4 trimişi străini în Rusia – în 1719 numărul lor crescuse la 11. La mijlocul sec. XVIII depeşele circulau cu maxim 100 km pe zi, fiind necesare, de exemplu, 3 săptămâni pentru a străbate distanţa Londra – Veneţia. Dezvoltarea infrastructurilor de comunicaţie şi apariţia poştalionului a facilitat comunicarea şi discuţia diplomatică prin corespondenţă şi astfel diplomaţia continuă a devenit posibilă.

Între 1713 şi 1814 n-au existat conferinţe de gestionare a crizelor dar statele din sistem dezvoltau deja capacităţi instituţionale şi infrastructura fizică necesare conducerii unei diplomaţii concertate.

Au existat în schimb conferinţe de pace după majoritatea războaielor epocii. Practica medierii ca şi mecanism a intrat în arsenalul diplomaţiei, fără a fi însă un succes. Holsti enumără 6 încercări de mediere între Pacea de la Nystad (1721) şi sfârşitul Războiului pentru succesiunea Bavariei (1779). El argumentează însă că medierile au fost frecvent mijlocul prin intermediul căruia statele au încercat să-şi salveze onoarea după ce disputele fuseseră deja tranşate pe câmpul de luptă şi că nu există nici un caz de mediere care să fi prevenit războiul înainte de veacul XIX.

Unele dintre brutalităţile politicilor de putere au putut fi moderate de acţiunea diplomatică, multe altele nu – de 7 ori mai mulţi europeni au murit în războaiele sec. XVIII decât în cele ale sec. XIX. Regula secolului pare să fi fost posibilismul – jocul s-a purtat pe cât posibil tactic, urmărindu-se câştiguri teritoriale rezonabile. Marile Puteri nu s-au luptat între ele à outrance – în ideea eliminării fizice – la fel ca şi în sec. XIX de altfel. Cu toate astea pasul conceptual potrivit căruia era preferabilă menţinerea unui actor al sistemului, chiar şi de rang secund, nu se realizează decât în sec. XIX (vezi cazul Poloniei şi al Lorenei).

Structura sistemului este una ierarhică iar ierarhia e fluidă – Polonia, Spania, Suedia încetează a mai fi Mari Puteri în veacul XVIII pe cale violentă – ca urmare a unor războaie – de unde şi dictu-ul „o Mare Putere nu moare niciodată în patul ei”.

Agresivitatea Franţei revoluţionare şi napoleoniene schimbă regula jocului, normele de comportament până atunci urmate tocmai pentru că mizează pe eliminarea fizică a unor membri ai sistemului. Asta şi explică de ce noua abordare franceză a fost percepută ca atare, de ce a alarmat atât de

15


tare celelalte Mari Puteri şi le-a determinat, mai târziu la Viena, să ceară revenirea la vechile metode de comportament diplomatic.

16

Sistemul International Modern - Caracteristici XVII-XVIII

Documents

Transcript of Sistemul International Modern - Caracteristici XVII-XVIII