Barnevernet

Paradoxal, instituția Barnevernet a fost creată pentru „a se asigura că tinerii și copiii

care trăiesc în condiții care pot dăuna sănătății și dezvoltării acestora să li se acorde ajutorul

necesar și îngrijire la momentul potrivit și pentru a ajuta copiii și tinerii să aibă parte de o

copilărie în condiții de siguranță”.

Câteva detalii despre Sistemul de Protecție a copiilor din Norvegia (Barnevernet):

1. Legea pe baza căreia funcționează Barnevernet este Legea Protecției Copilului, din 17

iulie 1992.

2. Conform abordării norvegiene, iată ce anume constituie rele tratamente: a) deficiențe

serioase în îngrijirea copiilor, la nivelul contactului personal cu copiii sau în ceea ce privește

garantarea securității copilului; b) eșecul părinților de a garanta tratamentul sau asistența

necesară oricărei forme de suferință sau nevoi speciale a copilului; c) orice formă de abuz

înregistrată în familie; d) situaţia în care sănătatea și dezvoltarea copiilor sunt puse în pericol de

iresponsabilitatea părinților. Un ordin de plasament se emite de tribunalul districtual doar dacă se

consideră că problemele nu pot fi remediate în sânul familiei.

3. În legea norvegiană, abuzul fizic asupra copiilor este considerat infracțiune. Mai mult,

orice formă de interacțiune cu conotații sexuale care vizează un copil este echivalată cu violul.

4. În Norvegia, angajații din sectorul public și unii din mediul privat sunt obligați prin

lege să raporteze orice suspiciune de rele tratamente aplicate unor copii. Se presupune că fiecare

cetățean are, de asemenea, obligația morală de a raporta către Barnevernet și/sau poliție

asemenea probleme. Începând cu anul 2009, în cazurile de violență domestică sau de abuz,

martorii care nu raportează poliției sunt pasibili de pedeapsa cu închisoarea pentru un an de zile.

5. Motivele care duc la intervenția Barnevernet sunt următoarele: a) când un copil are

nevoi speciale, agenția oferă de obicei ajutor în familie; b) când copilul nu poate fi ajutat în

familie sau când copilul este abuzat, se caută plasarea acestuia în afara căminului; c) când un

copil are comportamente de risc, agenția oferă fie ajutor în familie, fie în afara familiei, după caz.

6. Intervențiile Barnevernet pot fi solicitate de părinți sau pot fi impuse de autoritatea de

stat împotriva voinței părinților.

7. Intervențiile care presupun plasarea   copiilor în afara familiei biologice  trebuie să aibă

loc în urma deciziei unei comisii/a unui tribunal districtual cu 5 membri (un judecător, doi

specialiști și doi jurați). În fața acestei instanțe, atât municipalitatea care cere instituirea măsurii

plasamentului copilului, precum și părinții au dreptul să folosească avocați și să pledeze pentru

cauza lor în cadrul înfățișării, care se numește „negociere”. Decizia acestui tribunal se ia prin

majoritate de voturi, iar opiniile contrare majorității trebuie menționate în decizia scrisă.

8. În abordarea norvegiană, copiii sunt priviți nu doar ca parte a unei familii, ci și ca

indivizi independenți, care au drept la „educație, servicii medicale, o copilărie decentă, protejată

de neglijare și de abuz”. Din acest motiv, Barnevernet intervine nu doar pentru protejarea

copilului de rele tratamente, ci și pentru garantarea egalității de șanse a tuturor copiilor din

societate. În sensul acesta, serviciul de protecție a copilului poate furniza asistență socială și

economică familiei, dar poate și să propună plasarea copilului în afara cadrului familiei.

9. Există 4 principii fundamentale ale intervențiilor Barnevernet. Cel mai important dintre

principii este cel biologic, care ar trebui să garanteze favorizarea părinților biologici în procesul

de încredințare a custodiei. Al doilea cel mai important este principiul interesului superior al

copilului. Legea nu dă foarte multe detalii despre cum se stabilește interesul superior al copilului,

în afară de ideea că acesta este asociat cu relații bune cu adulții și cu prezența îngrijirii adecvate.

Al treilea principiu este cel al stabilității, care urmărește, pentru fiecare copil, garantarea unui

mediu stabil acasă, la școală sau între prieteni. Ultimul principiu este cel care statuează că trebuie

mereu adoptată cea mai puțin invazivă formă de intervenție în favoarea copilului.

10. Copiii din familiile de imigranți sunt suprareprezentați între beneficiarii serviciilor de

asistență și protecție a copilului (52‰ dintre copiii de imigranți, față de 26,9‰ dintre copiii

norvegieni, în 2009).

11. 65% dintre asistenții sociali intervievați într-un studiu din Norvegia au recunoscut că

le e mai greu să lucreze cu familiile de imigranți decât cu familiile norvegiene (Child Welfare

Systems and Migrant Children, p. 56 – vezi nota 1.). Ei considerau comunicarea deficitară ca un

obstacol major în interacţiunea cu familiile de imigranți. Problemele se nasc din dificultățile

legate de limbă, din cunoașterea deficitară a sistemului din partea imigranților sau din diferențele

de cultură și de percepție asupra rolului și a drepturilor copiilor în familie.

12. Interesant de notat este faptul că dreptul la protecție al copilului este în Norvegia

secundar dreptului la protecție din țara care dă cetățenia copilului imigrant. În cazul Bodnariu,

copiii erau cetățeni norvegieni înainte de a fi cetățeni români.

13. După ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a criticat, în 1996, Norvegia pentru

încălcarea drepturilor familiei într-un caz de adopție, această măsură a adopţiei s-a aplicat rar,

uneori mai puțin de 20 de copii fiind adoptați într-un an. Totuși, începând cu 2007, Ministerul

norvegian al Copiilor și al Egalității încurajează Barnevernet să ia în considerare mai des adopția

atunci când interesul superior al copilului o cere (Child Protection Systems, p. 166). În prezent,

anual, între 30 și 40 de copii luați în plasament ajung să fie adoptați.

14. Anual, circa 200 de copii sunt reuniți cu familiile lor prin decizia instanței.

15. Într-un raport UNICEF din 2013, Norvegia se află pe locul 2 din 29 de țări analizate

din perspectiva nivelului general de bunăstare a copiilor care locuiesc în respectivele țări. În

2007, Norvegia ocupa locul 7 din 21 de țări cuprinse în primul raport de acest gen furnizat de

UNICEF. Guvernul de la Oslo investește foarte mult în sistemul de protecție a copilului.

16. În Norvegia Barnevernet este un organ independent cu puteri absolute pe care nu îl

controlează nimeni. Acest serviciu social a fost cumpărat de o firmă din Suedia. Guvernul

norvegian spune că nu se poate băga peste Barnevernet.

Conform studiilor citate de Skivenes, copiii din sistemul de protecție a copilului din

Norvegia nu au șanse egale cu ceilalți copii de a trăi o viață sănătoasă și de succes. Dimpotrivă,

tendința este ca acești copii să aibă un nivel mai scăzut de educație școlară, să conteze pe

ajutoarele sociale din partea statului, să recurgă la consum de substanţe și la activități

infracționale. A fost evidențiată, de asemenea, o incidență mai mare a cazurilor de moarte

violentă în cazul acestor copii.

Există 1 milion de copii cu vârsta sub 18 ani în Norvegia, iar 60.000 dintre aceștia au fost

răpiți de către instituție. De fapt, cauza nu este diferită celei din Germania. Instituția acționează

ca o mașinărie economică ce zdrobește copiii între angrenajele sale. Poate fi totuși afirmat că

departamentul social din Norvegia este mult mai neîndurator decât cel german. Motivul pentru

aceasta este bineințeles profitul obținut de pe urma acestei mașinării, deoarece statul plătește 2.5

milioane de coroane norvegiene (325.500 de dolari) pentru fiecare copil luat de Barnevernet. În

consecință, mii de ofițeri angajați ai instituției sunt plătiți grație copiilor răpiți. Și când luăm în

considerare și faptul că autoritățile Protecției Copilului primesc un bonus de 150.000 de coroane

per copil, puteți înțelege de ce confiscarea copiilor a devenit atât de atrăgătoare. Organizează

până și un festin pentru fiecare copil răpit.